MATERIALE PENTRU CONFECŢIONAREA

PROTEZELOR APARATULUI DENTO-MAXILAR

Protezele aparatului dento-maxilar(ADM) sunt corpuri fizice realizate cu

scopul restaurării morfologiei şi funcţiilor unor segmente ale aparatului dento-
maxilar, la realizarea cărora participă atât medicul dentist cât şi tehnicianul
dentar.
Chiar dacă sunt piese mecanice, aceste proteze, trebuie să se integreze total
în ansamblul ADM. În acest scop ele se confecţionează din diferite materiale
biocompatibile ca masele plastice şi masele ceramice, metalele şi aliajele lor.
Clasificarea protezelor ADM
- Proteze de înlocuire (înlocuiesc ţesuturile, refac morfologia şi se
integrează funcţiilor ADM)
 dentare
o fixe
o parţiale mobilizabile
o totale mobilizabile
 faciale (buco-maxilo-faciale) sau epiteze
- Proteze de corecţie
 ortodontice
o fixe
o mobilizabile
o mobile
 chirurgicale
o fronda mentonieră
o şine linguale
o placa palatinală
o aparate cranio-maxilare.
Dintre protezele de înlocuire, ponderea cea mai mare este deţinută de
protezele dentare.
Din punct de vedere al materialelor din care se confecţionează, se disting:
 proteze dentare obţinute din mase polimerice (plastice),
 proteze dentare obţinute din mase ceramice,
 proteze dentare metalice,
 proteze dentare mixte (metalo-polimerice şi metalo-ceramice).

6.3.1. MATERIALE POLIMERICE

Progresul în ceea ce priveşte cercetarea în domeniul materialelor dentare a

dus la posibilitatea realizării lucrărilor protetice cu un aspect fizionomic cît mai
apropia de cel natural al arcadelor dento-alveolare. Polimerii sintetici se folosesc
deopotrivă în cabinetul stomatologic, ca şi în laboratorul de tehnică dentară. În
prezentul capitol sunt abordaţi doar aceia din care se confecţionează proteze
dentare sau componente ale acestora. În acest capitol sunt prezentaţi polimerii
sintetici din care se confecţionează protezele dentare sau părţi ale acestora.
La ora actuală polimerii sintetici intră în compoziţia:
a.- răşinilor dentare exclusiv organice = răşini acrilice(RA)
b. - răşinilor compozite la care în răşina organică este adăugată o
umplutură anorganică = fiind cunoscute ca răşini diacrilice compozite (RDC)
Între cele două categorii de materiale există diferenţe esenţiale date de
compoziţia, structura şi proprietăţile pe care le prezintă. În prezent, cele două
clase de materiale nu se exclud ci mai mult, există situaţii când la realizarea unei
proteze dentare concură ambele categorii de materiale.
Un alt aspect de care trebuie să ţinem cont este acela că răşinile diacrilice
compozite (RDC) tind să elimine răşinile acrilice (RA) dintr-o serie de
tehnologii. Astfel, RA nu se mai utilizează ca materiale de placare, după cum în
tehnologiile moderne de confecţionare a dinţilor artificiali sunt preferate RDC
(de diferite generaţii).
O clasificare a răşinilor sintetice, din care se confecţionează proteze
dentare, conform unui sistem riguros de nomenclatură este greu de făcut chiar şi
la ora actuală De aceea materialele din această grupă sunt prezentate în funcţie
de structura lor chimică şi/sau de domeniul de utilizare:
A. După structura chimică
 răşini vinilice
 răşini acrilice
o autopolimerizabile
o termopolimerizabile
 răşini diacrilice compozite
o cu iniţiere chimică
o cu iniţiere foto
 UV
 lumină vizibilă
 laser
 poliuretani
 răşini policarbonate
 polisticlele
 ceromerii
 răşini epiminice
 răşini poliamidice.
B. După domeniile de utilizare
 răşini pentru confecţionarea bazelor protezelor mobile şi mobilizabile
 răşini din care se confecţionează dinţii artificiali
 răşini pentru repararea sau reoptimizarea protezelor mobile şi mobilizabile
 răşini pentru confecţionarea protezelor provizorii
 răşini pentru confecţionarea epitezelor
 răşini pentru placare.

2
 RĂŞINILE ACRILICE SIMPLE (RA)

Forme de prezentare
Varietatea utilizărilor în medicina dentară impune clasificarea lor după
diferite criterii; unul dintre acestea este momentul polimerizării, în funcţie de
livrarea lor:
a) acrilaţi polimerizaţi industrial în forme finite;
b) acrilaţi polimerizaţi industrial în forme prefinite;
c) acrilaţi polimerizabili în cabinetul de medicină dentară sau în laboratorul
de tehnică dentară.

a) Acrilaţi polimerizaţi industrial în forme finite:

 dinţi artificiali pentru protezele parţiale sau totale;

 faţete acrilice care se adaptează pe model în breşa edentată, urmând
modelarea casetelor care formează corpul de punte;
 coroane acrilice utilizate în scopul protejării bonturilor dentare vitale,
pentru menţinerea aspectului fizionomic, provizoriu, în cadrul protezării zonei
frontale sau ca mijloc de protezare de urgenţă în cazul amputării şi/sau extracţiei
unor dinţi frontali, până la protezarea definitivă;
 proteze standard sau prefabricate utilizate în protezarea de urgenţă a
edentaţiilor totale bimaxilare prin adaptarea şi căptuşirea extemporanee.

b) Acrilaţi polimerizaţi industrial în forme prefinite sunt termoplastici.

Se prezintă sub formă de plăci transparente sau roz (Bikryl) sau cape
(Imprelon) care, prin procedee speciale de încălzire şi presare pot deveni baze de
proteze sau aparate ortodontice.

c) Acrilaţi polimerizabili în cabinetul de medicină dentară sau în

laboratorul de tehnică dentară

Se prezintă în sistem bicomponent: lichid şi pulbere, ambalate separat.

Lichidul este monomerul (metacrilat de metil polimerizabil), în timp ce pulberea
este polimerul de metacrilat de metil (PMMA).
Metacrilatul de metil este un lichid clar la temperatura camerei, volatil, cu
miros puternic aromatic, inflamabil, bactericid puternic, insolubil în apă, solubil
în solvenţi organici. Are efect necrotic asupra prelungirilor odontoblastice şi a
unor terminaţii nervoase din ţesuturile dure dentare.,Nu este stabil chimic, având
tendinţă spontană la polimerizare sub acţiunea căldurii şi luminiiceea ce
determină păstrarea lui în sticle închise la culoare şi departe de surse de căldură.

3
 Fig.48 Răşină acrilică pentru
laboratorul de tehnică dentară
prezentată în sistem clasic:
pulbere/lichid

Prin polimerizare, monomerul suferă o contracţie foarte puternică (21%),

motiv pentru care nu poate fi folosit ca atare. Pentru a elimina acest neajuns este
amestecat cu pulbere de polimetacrilat de metil.
Pulberea se prezintă sub formă de particule sferice de polimetilmetacrilat
(PMMA). Polimerizarea perlelor se poate face şi numai sub acţiunea căldurii, în
acest scop nefiind nevoie de un catalizator.Pentru catalizarea reacţiei chimice
dintre monomer şi polimer (lichid –pulbere) în structura perlelor este adăugat
peroxidul de benzoil. Tot în perlele de PMMA se mai încorporează un plastifiant
pentru omogenizarea pastei în timpul reacţiei de polimerizare.
În funcţie de agentul care declanşează reacţia de polimerizare(a), se disting
două categorii de polimetacrilaţi de metil:
 termopolimerizabili, a căror polimerizare este iniţiată de căldură
 autopolimerizabili (chemopolimerizabili sau polimerizabili la rece).

Răşini acrilice termopolimerizabile

Formarea pastei
La amestecarea pulberii cu lichidul se pot observa 4 stadii succesive:
 stadiul 1 sau stadiul de sedimentare: pulberea (polimerul) adaugată în
lichid (monomerul) se sedimentează = aspect nisipos;
 stadiul 2 sau stadiul de dizolvare: lichidul (monomer) difuzează între
particulele de polimer =aspect cremos;
 stadiul 3 sau stadiul saturaţiei: pulberea a saturat monmerul =aspect
păstos.
În această fază amestecul este pregătit pentru a fi introdus în tipar fie prin
compresiune = procedeul clasic, fie prin injecţie = procedeul modern.
 stadiul 4 sau stadiul evaporării: dacă se întârzie cu introducerea pastei în
tipar monomerul se evaporă conferind pastei un aspect elastic. Astfel, pasta nu
mai poate fi introdusă în toate detaliile tiparului.
Timpul de lucru reprezintă perioada în care amestecul pulbere/lichid se află
în stadiul 3. În acest interval de timp pasta poate fi turnată sau injectată în tipar.
Conform normelor ADA, timpul de lucru nu trebuie să fie mai redus de 5
minute.
Polimerizarea pastei
Iniţierea reacţiei de polimerizare a pastei din tipar este indusă de creşterea
temperaturii. Din acest motiv preferăm denumirea de răşini termopolimerizabile
dată acestor categorii de polimetacrilaţi de metil.

4
 Este indicat ca iniţierea reacţiei de polimerizare a amestecului
pulbere/lichid să se facă numai în momentul când s-a atins stadiul 3.
Polimerizarea amestecului în stadiul 2, ca urmare a faptului că monomerul şi
agentul de reticulare nu au pătruns în perla de PMMA polimerizat liniar va
determina apariţia unui produs final foarte sensibil la fracturare.
În mod obişnuit, tehnica de lucru este următoarea: pasta de acrilat aflată în
stadiul 3 se introduce în tipar. Ansamblul tipar/muflă aflat sub presiune într-o
presă se introduce într-o baie de aburi. Polimerizarea este indusă şi condusă prin
încălzirea continuă a acestei băi de aburi.
Dificultatea unei polimerizări optime constă tocmai în aplicarea unui regim
termic corect. Este preferat un regim termic controlat al apei, care corespunde
unei polimerizări satisfăcătoare a pastei de acrilat : se ridică în 30 minute
temperatura apei din baie la 600C şi se menţine constantă timp de aproximativ
60 minute. În continuare se ridică progresiv temperatura la 100 0C în cursul a 30
de minute şi se menţine la această temperatură de fierbere încă 30 de minute.
Reacţia de polimerizare este o reacţie exotermă cu eliberare de căldură până la
400C. De aceea, se ridică lent până la 600C temperatura apei din baie şi se
menţine constantă deoarece lichidul (monomerul) se evaporă la 100,30C.
După 1980 cercetările s-au axat pe creşterea calităţii polimerizării răşinilor
acrilice utilizate în tehnologia protezelor mobilizabile. Astfel s-au perfecţionat
sisteme de injectare predozată a răşinilor acrillice termopolimerizabile. Fiecare
producător specializat comercializează propria răşină cu sistemul propriu de
injectare. Exemple:
- Sistemul S.R.IVOCAP-IVOCLAR ce utilizează răşini injectate la cald în mod
continuu la o presiune de 6 barri compensând în felul acesta contracţia
acrilatului deja polimerizat.
- Sistemul PALAJET-KULZER injectează răşina la rece la 4 atm.
- Sistemul de turnare Opti-Cast al firmei Bredent pentru rasina acrilica fara
cadmiu Dentaplast/Opti-Cast

Proprietăţi
Structura. Din punct de vedere structural, polimetacrilatul de metil este
constituit în general din lanţuri macromoleculare polimerizate liniar.
Porozitatea. În structura răşinii pot apare uneori "incluzii de aer" de
dimensiuni mai mari sau mai reduse, decelabile macroscopic. Aceste porozităţi
sunt determinate de cele mai multe ori de greşeli de dozare, manipulare sau
prelucrare .
Variaţiile volumetrice. În cursul procesului de polimerizare au loc succesiv
următoarele fenomene fizice: la început o dilatare termică, urmată de o
contracţie de polimerizare, iar în final are loc o contracţie termică.
Dilatarea termică se datorează diferenţei dintre temperatura ambiantă şi
temperatura de 600C a apei în care urmează să se efectueze polimerizarea.

5
 Contracţia de polimerizare este generată de metacrilatul de metil care
suferă în timpul polimerizării o contracţie în volum de 21%. De fapt, valorile
reale, înregistrate în practică sunt mai reduse, fiind cuprinse între 0,2 şi 0,5%,
contracţia de polimerizare fiind compensată parţial de dilatarea termică, care
acţionează concomitent.
Contracţia termică are loc în faza de răcire a tiparului. Este limitată de
aderenţa PMMA-ului de pereţii tiparului.
Duritatea. Duritatea Koop este de 20, net inferioară faţă de cea a dentinei -
de ordinul a 65 - şi a smalţului - 300.
Coroziunea. PMMA prezintă o mare inerţie chimică, fiind foarte stabil în
cavitatea bucală. Totuşi este posibilă o evoluţie defavorabilă în timp: răşina, iniţial
translucidă, se opacifiază şi se îngălbeneşte. De asemenea, datorită microfisurilor
care apar în timp, se reduce şi rezistenţa mecanică. Aceste fenomene "de
îmbătrânire" se datorează unor cauze fizice şi mai puţin chimice.
Proprietăţi biologice. Manifestările bucale de intoleranţă (stomatopatia
protetică) faţă de aceste răşini sunt destul de rare. În realitate, aceste manifestări
bucale par a fi generate mai mult de o igienă deficitară din partea pacientului, care
asociată cu o proteză greşit adaptată sau prost echilibrată constituie un teren propice
pentru dezvoltarea în special a levurilor de tipul candida albicans .

Indicaţii
 pentru confecţionarea bazei protezelor mobilizabile parţiale sau totale
acrilice, Pulberea datorită conţinutului de pigmenţi este livrată cu diferite culori
în mai multe nuanţe în ton cu gingia eventual şi cu nervuri pentru imitarea
vascularizaţiei. Pentru pacienţii cu alergie la pigmentul de culoare există şi o
variantă incoloră. De asemenea, nuanţele de roz se pot folosi în zone cu
rezorbţii mari gingivale, chiar şi la punţi pentru realizarea unei linii de colet
estetice.
 căptuşire indirectă ( se mai adaugă un strat de răşină pentru readaptarea
bazei protezei
 rebazări indirecte ale protezelor mobile ( prin rezorbţia crestei edentate
baza protezei nu mai este stabilă şi de aceea este refăcută în laborator )
 reparaţii de proteze fracturate, cu toate că în aceste cazuri sunt preferaţi
acrilaţii autopolimerizabili, evitându-se un nou tratament termic -= sursă sigură
de deformări; se poate face în aceste cazuri, totuşi, o polimerizare accelerată sau
prin fierbere rapidă
 faţete ale lucrărilor protetice mixte cu aspect parţial fizionomic
 modelarea în laborator a arcadelor dentare artificiale pentru protezele
mobilizabile
 realizarea conformatoarelor, gutierelor şi protezelor gingivale;
 confecţionarea aparatelor ortodontice mobilizabile

6
Confecţionarea dinţilor artificiali din răşini acrilice
Dinţii artificiali acrilici se pot confecţiona atât manufactural, în laboratorul
de tehnică dentară, cât şi industrial. În ambele situaţii, pasta care se îndeasă în
matriţe metalice, se prepară dintr-un monomer (MMA) şi un polimer (PMMA).
La ora actuală, în industrie se realizează în acest scop cu precădere acrilaţi
termopolimerizabili. Pentru a asigura o structură mai omogenă, şarjele de dinţi
sunt supuse şi unui regim de presiune ridicată.
Dinţii artificiali produşi industrial se grupează în garnituri, conform unor
criterii de culoare, formă, dimensiune şi relief ocluzal.
La dinţii frontali interesează culoarea, forma, înălţimea şi lăţimea, iar la
dinţii laterali culoarea, înălţimea, lăţimea şi relieful ocluzal.
Dinţii artificiali se pot confecţiona şi în laborator de către tehnicianul
dentar. În urma unei practici îndelungate se pot obţine rezultate foarte bune şi cu
ajutorul acestui procedeu.
Obţinerea dinţilor artificiali prin această metodă este necesară în cazul unor
situaţii particulare, când pacienţii doresc ca unii dinţii artificiali, frontali în
special, să aibă o formă sau culoare deosebită de cea a restului dinţilor din
garnitură.

Fig.49 Garnitură de dinţi

artificiali confecţionaţi
din răşini acrilice

Răşini acrilice autopolimerizabile

Răşinile autopolimerizabile sau chemopolimerizabile sunt utilizate în
cabinete sau laboratoare pentru confecţionarea sau repararea imediată a unor
proteze dentare deoarece tehnologia este relativ simplă.
- Structura este identică cu cea a acrilaţilor termopolimerizabili pulbere şi
lichid. Pulberea poate fi roz, de culoarea dinţilor cu diferite nuanţe sau
transparentă
- Variaţiile volumetrice în timpul polimerizării sunt asemănătoare cu cele
înregistrate la răşinile termopolimerizabile.
- Proprietăţile termice sunt identice cu cele ale răşinilor
termopolimerizabile. Diferenţa importantă dintre coeficientul de dilatare termică
a dintelui şi cel al răşinii explică penetrarea fluidului bucal între obturaţii
efectuate din răşini acrilice şi cavitate.
- duritatea Knoop este 16, uşor inferioară celei măsurate la răşinile
termopolimerizabile:

7
 - Proprietăţile optice sunt analoge cu cele ale răşinilor
termopolimerizabile, însă stabilitatea cromatică este mai slabă (în timp îşi
schimbă culoarea- îngălbenindu-se)
- Coroziunea este similară cu cea a răşinilor termopolimerizabile
-Proprietăţile biologice sunt analoge celor ale răşinilor
termopolimerizabile. De notat faptul că monomerul este foarte toxic pentru
mucoasa cavităţii bucale.

Forme de prezentare
Asemănător cu răşinile termopolimerizabile, se prezintă sub formă de
pulbere şi lichid.
Pulberea are aceeaşi compoziţie ca şi la răşinile termopolimerizabile.
Lichidul este analog cu cel utilizat la răşinile termopolimerizabile, însă
conţine, în plus, un activator dimetil-para-toluidină

Polimerizarea
Pulberea se adaugă treptat în lichid păstrându-se raportul de 3 la 1 Reacţia
de polimerizare este iniţiată chimic de activatorul din lichid la amestecul celor 2
componente, când apar şi radicalii liberi. Radicalii liberi iau naştere pornind de
la peroxidul de benzoil sub acţiunea chimică a dimetilparatoluidinei (amină
terţiară) De aici şi numele de acrilaţi autopolimerizabili. Viteza de polimerizare
este dependentă de raportul activator/iniţiator
Gradul de polimerizare al pastei este mai scăzut faţă de cel atins la răşinile
termopolimerizabile.
Se poate aduce totuşi o îmbunătăţire prin polimerizare într-un recipient cu
apă caldă la 30-400C sub o presiune de 0,2-o,3 Mpa. La sfârşit răşina se
prelucrează cu freze speciale pentru acrilat Dacă se lucrează cu răşini acrilice
autopolimerizabile direct în cabinet, pentru toate manoperele, este necesară
protejarea şi/sau izolarea mucoasei orale cu gicerină boraxată sau oleu de
parafină. Reacţia de polimerizare fiind exotermă, temperatura creşte cu 400C, în
interval de 3 minute,
Sunt indicate pentru:
- repararea directă şi rapidă în cabinet şi laborator a protezelor mobilizabile
fracturate (deoarece au aceleaşi nuanţe de culoare cu răşinile
termopolimerizabile).
- Adăugare de dinţi artificiali la proteze mobilizabile
- Căptuşiri directe în cabinet cu atenţie pentru că monomerul rezidual are
efect iritativ
- Confecţionarea protezelor imediate (coroane si punti) provizorii. (tehnica
Scutan)

8
 RĂŞINI DIACRILICE COMPOZITE

Răşinile diacrilice compozite (RDC) prezintă o serie de proprietăţi care le

diferenţiază faţă de răşinile acrilice simple:
 sunt alcătuite dintr-o fază organică (continuă sau matrice) şi alta
anorganică (discontinuă sau umplutură); aceasta poate depăşi 70% (procente de
masă) ceea ce le imprimă proprietăţi mecanice deosebite;
 faza organică este formată din monomeri şi copolimeri;
 în lanţul polimerului sunt incluse grupări aromatice alături de cele
alifatice care cresc duritatea şi rezistenţa chimică;
 prezintă o polimerizare reticulată;
 reacţia de polimerizare a RDC se poate iniţia atât chimic cât şi prin
flux luminos = „foto”,putând apoi continua în funcţie de produs şi la căldură,
sub presiune sau în condiţii de vacuum;
Din punct de vedere chimic sunt formate dintr-o fază organică şi alta
anorganică.
Faza organică reprezintă 15-30% (maxim 50%) din masa totală, fiind
alcătuită din monomeri de bază (circa 21%), monomeri de diluţie (circa 9%),
sisteme de iniţiere, acceleratori şi inhibitori de polimerizare, stabilizatori UV,
coloranţi, alţi aditivi. monomeri de bază (circa 21%), monomeri de diluţie (circa
9%), sisteme de iniţiere, acceleratori şi inhibitori de polimerizare, stabilizatori
UV, coloranţi, alţi aditivi
Monomerii de bază sunt compuşi diacrilici (mai exact, dimetacrilici), cu
masă moleculară mare, contracţie la polimerizare mică şi o bună capacitate de
umectare. Majoritatea lor sunt dimetacrilaţi aromatici. Cel mai cunoscut este bis-
GMA sau răşina lui Bowen, după numele celui care a sintetizat-o.
Monomerii de diluţie sunt compuşi monofuncţionali (cu o singură grupă
polimerizabilă) sau disfuncţionali (cu două grupe polimerizabile),cu masă
moleculară mică şi vâscozitate redusă, fiind incluşi în faza organică pentru a
„dilua” monomerii de bază , care au o vâscozitate crescută.
Sistemele de iniţiere asigură radicalii liberi necesari primei etape de
polimerizare. În funcţie de sistemul de iniţiere există patru categorii de RDC: cu
iniţiere chimică, prin radiereUV, prin radiaţie vizibilă şi laser.
Faza anorganică reprezintă în general 50-80% din greutatea unei RCD.
Natura chimică, caracteristicile fizico-chimice, dimensiunea medie şi distribuţia
particulelor de umplutură anorganică determină o serie de performanţe ale RDC.
Cele mai frecvent utilizate umpluturi sunt: cuarţul cristalin, silicea coloidală,
alumino- şi borosilicaţii de litiu, bariu, zirconiu (sticle), particule sintetizate din
fibre de sticlă. Aceste particule au forme şi mărimi diferite (0,04-30 μm). O
caracteristică a RDC destinată laboratorului de tehnică dentară este vâscozitatea.
Este necesar ca ele să fie cât mai fluide pentru a se putea depune în straturi
subţiri (10-25 microni) pe suprafaţa metalică spre deosebire de RDC utilizate în
cabinet unde straturile pot avea o grosime de circa 60 μm. De aceea, mărimea

9
ideală a particulelor anorganice pentru RDC destinate elaborării componentei
fizionomice a unei lucrări mixte metalo-compozite trebuie să fie între 1 şi 5 μm.
Structura chimică complexă a răşinilor compozite determină următoarele
caracteristici:
 legarea chimică a RDC la straturile intermediare depuse pe suprafeţele
metalice împiedică percolarea fluidelor din cavitatea bucală şi alterările
consecutive ale componentelor fizionomice;
 legarea chimică diminuează efectele forţelor tangenţiale, de forfecare de
la nivelul interfeţelor;
 rezistenţă deosebită la abrazie, cu precădere la RDC hibride;
 rezistenţă la factori agresivi din mediul bucal;
 coeficient de contracţie la polimerizare scăzut;
 duritate mare;
 dilatare termică scăzută;
 modul de elasticitate mare;
 absorbţie scăzută de apă;
 rezistenţă electrică crescută;
 comparativ cu masele ceramice nu produc faţete de abrazie pe antagoniştii
naturali;
 componentele fizionomice ale lucrărilor metalo-compozite pot fi uşor
reparate în cavitatea bucală şi nu necesită aliaje speciale ca substrat.
Aceste calităţi au făcut ca RDC să se impună în confecţionarea protezelor
şi să înlocuiască RA într-o serie de construcţii protetice, cum ar fi:
 materiale de placare a coroanelor şi corpurilor de punte mixte;
 proteze unidentare (incrustaţii, coroane etc);
 punţi dentare (cu caracter provizoriu);
 dinţi artificiali (cu o rezistenţă mecanică mult mai crescută faţă de cei acrilici).

Fig.50 Fotopolimerizarea
unei răşini compozite de
laborator în vederea
obţinerii unei punţi mixte

Mod de prezentare
- flacoane cu pulbere de diferite nuanţe şi lichid
- paste de diferite nuanţe ambalate în cutiuţe sau seringi.
Fiecare produs prezintă o gamă de nuanţe, identificabile cu ajutorul unei
chei de culori, pentru dentină, smalţ, cervical, incizal. Unele produse prezintă şi

10
paste de culoarea gingiei sau alte nuanţe speciale necesare mimării unor
anomalii cromatice, obturaţii, zone de decalcifiere, fisuri etc.
În cazul utilizării răşinilor compozite ca material de placare pentru o
coroană mixtă, primul strat care se depune pe scheletul metalic este un strat de
opaquer, care are rolul de a nu permite culorii metalului să transpară la suprafaţa
restaurării finale. Materialul răşinic se depune în straturi, de nuanţe diferite,
corespunzător straturilor de dentină şi smalţ din structura dintelui. După fiecare
strat depus se realizează o prepolimerizare, iar la final are loc o polimerizare
finală care conferă restaurării proprietăţile estetice şi mecanice.

Fig.51 Aplicarea unei răşini

compozite fotopolimerizabile
strat cu strat pe scheletul
metalic

În tehnologia utilizării materialelor răşinice există şi o serie de

particularităţi ale fiecărui produs în funcţie de compoziţia sa, de aceea este
importantă respectarea indicaţiilor fabricantului referitoare la modul de păstrare
şi de utilizare.
RDC utilizate la ora actuală în laboratorul de tehnică dentară prezintă,
de obicei, sisteme de iniţiere prin radiaţie vizibilă. La unele produse finalizarea
polimerizării necesită un regim termic şi de presiune.
Răşinile diacrilice compozite sunt folosite în special pentru placarea
scheletelor metalice şi se prezintă sub forma unui set de seringi, care conţin
materialul răşinic în diferite nuanţe.
Pentru iniţierea polimerizării prin radiaţie vizibilă se folosesc o serie de
dispozitive şi aparate care furnizează o radiaţie cu o lungime de undă de 450-
490 nm, deci în domeniul luminii vizibile.
Produse comerciale: SR-ISOSIT (IVOCLAR), CHROMASIT, SOLIDEX
(SHOFU), ADORO(IVOCLAR), GRADIA (GC).

Poliuretanii se utilizează ca materiale pentru confecţionarea unor proteze

chirurgicale (epiteze) sau a unor componente a acestora. Posibilitatea de a varia,
în limite foarte largi, o serie de parametrii, permite obţinerea unei plaje foarte
largi de proprietăţi, care justifică utilizarea poliuretanilor în domeniul epitezelor
chirugicale.

11
 Răşini compozite pe bază de răşini policarbonate
Răşinile policarbonate sunt utilizate în industria dentară pentru realizarea
coroanelor prefabricate şi a dinţilor artificiali. Policarbonat-dimetacrilaţii
reprezintă o variantă fluidă care se poate polimeriza în diferite moduri: termo-,
chemo- sau foto-polimerizare. Prin amestecarea policarbonat-dimetacrilaţilor cu
particule microhibride (0,01 – 3 μm) de umplutură de sticlă bariu-bor-silicatică
s-a obţinut un material estetic dar şi cu excelente proprietăţi mecanice.
Rezistenţa la încovoiere este mai bună decât a ceramicii şi a sistemelor
metalo-ceramice, fiind de 2-4 ori mai crescută decât a altor compozite. Viteza de
abrazie este asemănătoare cu cea a smalţului, ceea ce îi conferă un echilibru
ocluzal cu dentiţia naturală. Adeziunea compozitului faţă de aliaje este de
asemenea foarte bună.
Indicaţii:
- realizarea suprastructurilor pe implante, deoarece acest compozit reduce
şocul transmis infrastructurii implantare şi respectiv substratului osos
- inlay, onlay, coroane mixte
Produse comerciale: CONQUEST C/B

Polisticlele (sticlele polimerice)

Scopul elaborării acestor materiale a fost crearea unui material care să
atingă performanţele ceramicii dentare, dar care să nu prezinte duritatea şi
rigiditatea acesteia. Polisticlele au fost realizate prin realizarea unor modificări
în compoziţia clasică a răşinilor diacrilice compozite:
 monomerii de bază permit realizarea unei structuri polimerice mai dense
 reactivitatea monomerilor şi a sistemelor de iniţiere au fost corelate astfel
încât să se obţină o conversie mărită şi o stabilitate cromatică mai bună.
 Sticla bariu-alumino-silicată fin măcinată asigură o estetică şi o
rezistenţă superioară
 Procesul de silanizare a particulelor de umplutură a fost îmbunătăţit
pentru a creşte tăria legăturii dintre cele două faze.
Modificând astfel compoziţia şi structura compozitelor s-a obţinut o sticlă
polimerică cu proprietăţi deosebite:
- rezistenţă la fractură foarte bună
- modul de elasticitate redus ce permite absorbţia energiei generate în
cursul masticaţiei şi a proteja astfel structurile biologice subiacente
- legătură aliaj-polisticlă foarte bună
- gamă foarte largă de nuanţe
- stabilitate coloristică şi transluciditate deosebite.
Indicaţii:
- restaurări fixe: inlay, onlay, faţete, proteze unidentare, punţi pe suport
dentar sau implantar
- restaurări mobilizabile: suprastructuri pe implante, coroane telescopate
Produse comerciale: ARTGLASS

12
 Ceromerii
Ceromerii sunt răşini compozite cu un procent crescut de umplutură
anorganică(75-85%) cu o dimensiune medie a microparticulelor de 1μm.
Procentul crescut de umplutură anorganică şi variabilitatea nuanţelor conferă
restaurării un aspect fizionomic comparabil cu cel al reconstiturilor ceramice.
Firma Ivoclar care promovează această nouă clasă de materiale a lansat produsul
său comercial TARGIS împreună cu un material dezvoltat special pentru
infrastructuri, atât pentru proteze unidentare cât şi pentru punţi, o răşină armată
cu fibre de sticlă – VECTRIS.
Sistemul Targis-Vectris se caracterizează printr-o legătură chimică
deosebit de rezistentă între infrastructură şi materialul de placare, legătură care
este pusă pe seama răşinii din compoziţia celor două materiale. Rezistenţa la
încovoiere a sistemului este astfel crescută considerabil, comparativ cu
restaurările metalo-polimerice sau cele metalo-ceramice. Prin eliminarea
metalului pentru realizarea infrastructurii se obţin restaurări cu efecte
fizionomice superioare.
Sistemul Targis-Vectris se impune ca un sistem deosebit de fiabil, dar
costurile sunt încă destul de ridicate, necesitând o dotare iniţială costisitoare.

13
 6.3.2. MASE CERAMICE

Introducerea ceramicii în stomatologie, ca atare sau ca material de placaj pe

suport metalic, se datorează în primul rând calităţilor estetice deosebite precum
şi faptului că este un material inert foarte bine tolerat de ţesuturi.

. Masele ceramice dentare se pot clasifica după mai multe criterii.

 După punctul de fuziune, masele ceramice dentare se împart în :

- mase ceramice cu punct înalt de fuziune (1200-14000C)
- mase ceramice cu punct mediu de fuziune ( 1050-12000C)
- mase ceramice cu punct jos de fuziune ( 870 – 1050 0C)
Recent au fost realizate şi mase ceramice cu punct ultra –jos de fuziune (
sub 8700C), utilizate în primul rând pe schelete metalice de titan, dar există
astfel de materiale şi pentru realizarea coroanelor total ceramice
 În funcţie de topografia straturilor:
o ceramică de bază (miezul de ceramică);
o ceramică pentru dentină (mai translucidă, într-o largă gamă
cromatică)
o ceramică pentru smalţ (cu un grad mare de transluciditate);
 În funcţie de scopul pentru care sunt utilizate în practica
stomatologică, masele ceramice se împart în :
o mase ceramice pentru realizarea dinţilor artificiali şi a faţetelor
prefabricate pentru care se utilizează ceramică cu punct înalt de fuziune ;
o mase ceramice pentru restaurări protetice integral ceramice, pentru care se
utilizează ceramică cu punct mediu de fuziune ;
o mase ceramice pentru reconstrucţii metalo-ceramice, unde se utilizează
ceramică de fuziune joasă, care să nu depăşească punctul de topire al
aliajului pe care se aplică

Compoziţia maselor ceramice

Compoziţia porţelanurilor dentare diferă de cea a porţelanurilor industriale,
în ceea ce priveşte proporţia materiilor prime utilizate în realizarea acestor mase.
Componenţii de bază ai porţelanurilor, inclusiv ai porţelanurilor dentare, sunt:
caolinul, feldspatul, cuarţul, care se folosesc în proporţii diferite, în vederea
obţinerii anumitor tipuri de porţelan. Pe lângă aceşti componenţi de bază, în
componenţa porţelanurilor dentare se mai adaugă o serie de alte substanţe, ca:
fondanţi, oxizi metalici, agenţi adiţionali sau de flux.
Caolinul
Caolinul, ca materie primă ceramică, este folosit pentru a da plasticitatea
materialului în fazele iniţiale de prelucrare. Este o varietate de argilă superioară.
Prin amestec cu apa formează o pastă care poate fi modelată.

14
 Caolinul este adăugat porţelanului ca liant şi asigură rigiditatea
produsului. Toţi autorii îl consideră, însă, ca un puternic opacifiant, de aceea azi
este folosit în proporţie din ce în ce mai mică în compoziţia porţelanurilor
dentare.
Cuarţul
Pentru porţelanurile dentare, cuarţul folosit trebuie să fie cât mai pur,
pentru a evita colorarea produsului ars.
Cuarţul este cel care dă masei ceramice rezistenţă, contribuie la
transluciditatea ei şi îi menţine forma în timpul arderii, datorită temperaturii de
fuziune foarte înalte.
Feldspatul
Feldspatul constituie componentul principal al porţelanurilor dentare, iar
proporţia feldspatului faţă de celelalte ingrediente face ca aceste mase ceramice
să difere mult faţă de porţelanurile industriale.
Feldspatul are rolul de matrice în masele ceramice dentare, pentru argilă şi
cuarţ. Feldspatul este acela care dă porţelanului dentar transluciditate.
Mod de prezentare
Masele ceramice se prepară fie pe scară industrială, fie în laborator.
Masa ceramică fabricată industrial se livrează în forme finite şi este
reprezentată de către:
- dinţi cu crampoane scurte butonate folosiţi pentru confecţionarea
protezelor totale şi parţiale
- faţete cu crampoane scurte butonate sau cu crampoane lungi, folosite
pentru realizarea punţilor şi care se fixează prin nituire sau cimentare
- coroane fizionomice - Logan, Davis, pentru protezele unidentare
- faţete Steel
- implanturi ceramice: - Bioceram, Cerapore, Frialit, Cerasiv
Ceramica preparabilă în laborator se prezintă sub formă de:
PULBERI (frite) – comercializate în:
-trei sortimente de bază
- strat de bază (grund, opaquer)
- strat de dentină
- strat de smalţ
- mase accesorii (suplimentare)
- mase de corecţie
- mase pentru colorare
- mase transparente.
Producătorii ambalează aceste mase în flacoane (din sticlă) numerotate,
livrate în seturi.
LICHID –reprezentat de:
- apă distilată în amestec cu:
 glicerină
 dextrină

15
 - soluţii lichide speciale, care facilitează coeziunea particulelor din pasta
crudă

Fig. 52 Ceramică de
laborator prezentată sub
formă de lichid şi pulbere
în diferite sortimente

Pe lângă aceste două componente de bază mai sunt necesare:

- cheie de culori (pentru schema de amestec);
- instrumente pentru modelaj;
- pensule – nr. 1, 5, 8, 12; părul pensulelor este realizat din blană de jder
roşu (pensulele Kalinsky);
- baghete de sticlă.

Etapele arderii maselor ceramice pe structură metalică

I. Înainte de ardere, componenta metalică este pregătită în vederea

fuzionării cu masa ceramică, sablată, degresată şi este supusă unei arderi de
oxidare 4 - 5 minute la 900 – 960oC în prezenţa aerului.
Se prepară masa de opac prin amestecul pulberii cu apă distilată pe o
placuţă şi apoi se pensulează un strat cu o grosime 0,30 mm prin vibrare şi
tamponare cu hârtie de filtru.
Se realizează apoi arderea în condiţii de vacuum la 960oC - 10 minute
urmată de ardere în aer 3 minute. Materialul în urma arderii suferă o contracţie,
astfel stratul va avea o grosime 0,25m.
II. Se depune apoi stratul pentru dentină şi smalţ prin vibrare şi
tamponare permanentă. Forma coroanei este supradimensionată în toate
sensurile pentru a compensa contracţia.
Limita porţelanului de smalţ şi dentină trebuie estompată pentru a
împiedica demarcaţia între cele 2 porţelanuri. Se aplică în uşa cuptorului 5-10' în
vederea uscării.
Se introduce în cuptor la 750oC şi se arde progresiv până la 960oC în
condiţii de vacuum. Se lasă să se răcească lent.
Ceramica este prelucrată pentru a se înscrie în dimensiunile şi morfologia
dintelui natural.
III. Se realizează apoi glazura prin ardere în prezenţa aerului la 900 -930oC
obţinând astfel o masă lucioasă sticloasă.

16
 Caracteristicile maselor ceramice
Masele ceramice permit de asemenea obţinerea a numeroase şi variate
nuanţe coloristice în funcţie de situaţia existentă la nivelul dentiţiei naturale.
Pentru aceasta sunt adăugaţi în masele ceramice o serie largă de oxizi metalici.
În ultimul timp, pentru colorarea maselor ceramice sunt frecvent folosiţi şi o
serie de pigmenţi ceramici, compuşi chimici ai unor metale care reacţionează la
temperaturi înalte cu materialele ceramice formând substanţe colorate
caracteristic. Colorarea externă se realizează prin amestecarea pigmentului în
stratul de glazură care se aplică la ultima ardere pe suprafaţa restaurării deja
realizate. Stratul obţinut durează puţin în cavitatea bucală, el abrazându-se in
unul - doi ani, chiar şi prin frecare cu ţesuturile moi. Colorarea internă se
realizează în cea mai mare parte din cazuri prin depunerea strat cu strat de
ceramică amestecată cu pigment şi acoperirea restaurării astfel obţinute cu un
strat de porţelan transparent.
Stabilitatea coloristică este mare, deoarece sunt inerte din punct de
vedere chimic şi impenetrabile pentru substanţe din mediul bucal, ceea ce le
conferă un aspect deosebit.
Transluciditatea este foarte bună ceea ce recomandă ceramica ca un
material de restaurare valoros.
Rezistenţa la presiune este mare fiind mult superioară forţelor ce se
dezvoltă la nivelul sistemului stomatognat. Totuşi ea este dependentă în mare
măsură de compoziţie şi structura internă, de prezenţa golurilor şi a bulelor de
aer.
Rezistenţa la îndoiere a maselor ceramice este destul de mică, motiv
pentru care în 1983, J.W. McLean a prevăzut introducerea în ceramica dentară a
oxidului de aluminiu, ceea ce duce la creşterea evidentă a rezistenţei la îndoire.
Ceramica dentară este un material casant, ceea ce nu este neapărat
sinonim cu lipsa de rezistenţă. Prezenţa defectelor de suprafaţă reprezintă cel
mai important factor în determinarea rezistenţei practice. Fractura apare datorită
tensiunii, reprezentată de concentrarea stressului la nivelul unui defect de
suprafaţă. Se pare că stresul de îndoire este de importanţă majoră în restaurările
ceramice şi pentru a le creşte longevitatea ele trebuie să fie bine sprijinite de
substructurile dentare preparate.
Duritatea este mare 400 - 417 unităţi pe scara Brinell(uB). Astfel,
masele ceramice sunt mai dure decât smalţul dentar (280-300 u B) şi chiar decât
aliajele Cr-Co 360-380 uB. Duritatea exagerat de mare determină abrazarea
neuniformă a dinţilor antagonişti, de aceea masele ceramice moderne prezintă o
duritate mai apropiată de cea a smalţului.
Masele ceramice suferă modificări volumetrice manifestate prin
contracţii de 15 - 25%, acesta fiind unul din dezavantajele mari ale acestor
materiale, care se menţine cu toate cercetările efectuate în scopul diminuării ei.
Contracţia este influenţată de :
- granulaţia masei ceramice. Prin folosirea maselor ceramice cu granule de

17
mărimi şi forme diferite, se reduce mult gradul de contracţie al masei respective
- tehnica de condensare utilizată ; condensarea are drept scop eliminarea
apei din pasta ceramică depusă şi influenţează contracţia ulterioară a masei
ceramice arse. Există o serie de tehnici de condensare cum ar fi vibrarea (cea
mai utilizată), spatularea, aplicarea periei, magnetizarea, presarea sau combinaţii
între diferite tehnici.
- Arderea masei ceramice, aceasta fiind şi cea mai importantă formă de
contracţie. Ea începe din timpul uscăriii , prin evaporarea apei sau a alcoolului
din compoziţie. O a doua fază se produce la 600-8000C, prin arderea adaosurilor
organice utilizate ca liant în masa ceramică. În timpul arderii se produce
contracţia, datorită eliminării bulelor de aer, care, cu toată condensarea făcută,
rămân în număr destul de mare în masa ceramică.
Contracţia este mai mare unde grosimea este mai mare. Contracţia este
influenţată şi de cantitatea de lichid şi temperatură. Masele ceramice cu o
temperatură de topire joasă au o contracţie mai mare în comparaţie cu cele cu
punct de topire mai ridicat.

Fig. 53 Restaurare metalo-ceramică pe suport implantar integral fizionomică aşezată pe

modelul de lucru
Din punct de vedere biologic au o bună tolerabilitate atunci când sunt
folosite ca dinţi de înlocuire, faţete sau implante, masele ceramice fiind neutre
din punct de vedere biologic. De asemenea, suprafeţele extrem de netede,
tensiunea superficială scăzută, respingerea electrostatică a maselor ceramice fac
ca acumularea de placă bacteriană pe suprafeţele acestora să fie mai redusă decât
pe oricare alt material de restaurare, inclusiv pe smalţul dintelui natural.
Legatura metalo - ceramică
Ipoteza legăturii fizice. Unirea între aliaj şi masa ceramică se face prin
forţe Van der Waals (legatură fizică umedă). Se produce o atracţie de ioni fără
să stabilească legături chimice.
Ipoteza legăturii chimice este cea mai acceptată la ora actuală. Se
realizează legături ionice, covalente între oxizii metalici ai metalului şi cei ai
masei ceramice.
Ipoteza legăturii mecanice. După această ipoteză pe suprafaţa aliajului ar
exista microdenivelări în care se insinuează masa ceramică în stare fluidă. De
aceea susţinătorii acestei teorii realizează retenţii mecanice pentru a asigura o
unire rezistentă care să garanteze lucrarea o lungă perioadă de timp. Adversarii
acestei teorii afirmă că la nivelul neregularităţilor se acumulează microtensiuni

18
care influenţează negativ legătura dintre metal şi masa ceramică rezultând
fracturarea.
Produse comerciale: VITA IN-CERAM, BIODENT, CERAMCO,
MICROBOND, VINTAGE (SHOFU), IPS D SIGN( IVOCLAR).
Sisteme ceramice noi
În ultima perioadă au apărut sisteme ceramice noi caracterizate prin
rezistenţă crescută a materialului, precizie, transluciditate deosebită utilizate în
realizarea restaurărilor total ceramice.
HI-CERAM-VITA - constă în arderi succesive a masei ceramice pe un
model unitar din material refractar silico-fosfatic. Pe acest model se ard
straturile în număr de 2-3 ale nucleului la temperaturile de medie fuziune a
masei ceramice ; peste acest nucleu se ard straturile de dentină, smalţ şi glazură
specifice sistemului.
IN-CERAM-VITA - cea mai folosită pentru obţinerea lucrărilor total
ceramice şi se baza inițial pe miezuri aluminoase care sunt infiltrate cu o sticlă
pentru obţinerea de substructuri cu rezistenţă ridicată.
La ora actuală cele mai folosite sunt sistemele care conţin oxid de zirconiu
(zirconia) în scopul creşterii rezistenţei mecanice, dar cu proprietăţi estetice mai
reduse.
Pot fi utilizate doar pentru a obține o structură de bază care înlocuiește
scheletul metalic sau întreaga restaurare va fi obținută din oxid de zirconiu, fiind
denumită în acest caz o restaurare monolitică.
Componentele din zirconia sunt realizate astăzi aproape în exclsuivitate
prin tehnici de prelucrare mecanică CAD-CAM.
DICOR - este o tehnologie care constă realizarea unor coroane din sticlă
ceramică turnată . Sticla ceramică se prezintă sub formă de blocuri care sunt
încălzite la temperaturi de peste 1300 0C într-un creuzet special de cărbune şi
introdusă cu o centrifugă specială în tiparul obţinut după ambalarea unei
machete din ceară. În continuare se realizează un tratament termic de ceramizare
în timpul căruia se produc cristale de masă ceramică cu mică în cadrul sticlei.
Restaurarea se glazurează la final cu mase ceramice colorate care definitivează
aspectul fizionomic prin aredere la 9000C, fără vid.
Tehnica EMPRESS - utilizează o ceramică feldspatică întărită cu
leucit(40-50%). Cristalele de leucit pot să crească rezistenţa la rupere a matricei
sticlei felspatice. Tehnica constă în presarea în tipar a unui lingou de
o
ceramică în stare plastică într-o presă termică (1100 C) urmată de arderea masei
incizale şi a glazurii.
Tehnicile de prelucrare mecanică necesită o dotare costisitoare şi permit
obţinerea de restaurări integral ceramice prin reducerea succesivă, dintr-un bloc
ceramic de un anumit volum, până la atingerea formei finale a restaurării. Aceste
tehnici pot fi tehnici de copiere mecanică sau tehnici de frezare computerizată.
Tehnicile de copiere mecanică impun realizarea unei machete din răşină
dură pe un model clasic. Sistemul de copiere înglobează două dispozitive :

19
  Dispozitivul de scanare(profilometrul) – o tijă metalică care
urmăreşte conturul machetei realizată din răşină.
 Dispozitivul de frezare – un micromotor cu freze diamantate de
diferite forme.
Sistemul copiază macheta făcută manual şi prelucrează corespunzător un
bloc de ceramică într-un mod similar celui prin care se multiplică cheile.

Fig. 54 Sistemul de copiere şi

frezare mecanică Tizian Mill
aflat în dotarea UMF Craiova

Tehnicile de frezare computerizată se bazează pe sistemul

CAD/CAM(Computer Aided Design/ Computer Aided Manufacturing) denumit
şi CAO/FAO (Conception Assistee par Ordinateur/ Fabrication Assistee par
Ordinateur) în literatura franceză. Aceste sisteme constau în 3 dispozitive de
bază :
o Dispozitivul de achiziţionare a datelor constă într-o cameră
intraorală cu ajutorul căreia se realizează amprenta optică tridimensională a
câmpului protetic. Amprenta optică poate fi realizată extraoral, în laborator, de
pe un model de lucru, sau din ce în ce mai frecvent astăzi direct în cabinetul de
medicină dentară direct intraoral.
o Dispozitivul de prelucrare a datelor şi de concepere a designului
restaurării este reprezentat de fapt de un computer dotat cu programele necesare
prelucrării imaginii obţinute prin amprentarea optică şi elaborării designului
restaurării. În funcţie de reproducerea tridimesională a câmpului protetic
computerul sugerează forma şi morfologia restaurării finale. Operatorul
(medicul sau tehnicianul) modifică designul propus în funcţie de particularităţile
cazului, verificând limitele cervicale ale preparaţiei, ecuatorul restaurării,
morfologia suprafeţei ocluzale etc.
o Dispozitivul de frezare asistată pe calculator constă în 1-2
micromotoare coordonate de unitatea centrală de prelucrare a datelor, care
frezează dintr-un bloc de ceramică sub răcire continuă cu jet de apă forma finală
a restaurării realizată de operator.
Tehnicile de prelucrare mecanică prezintă dezavantajul unui preţ ridicat,
datorită dotării iniţiale sofisticate pe care o presupun. De asemenea
individualizarea coloristică corespunzătoare distribuţiei straturilor de dentină şi
smalţ dintr-un dinte este mai dificil de realizat prin aceste tehnici de prelucrare
mecanică.

20
 6.3.3MATERIALE METALICE

Metalele şi aliajele metalice au fost printre primele materiale folosite în

scop protetic, căutându-se a se remedia cu ajutorul lor tulburările morfo-
funcţionale ale sistemului stomatognat. Acestea şi-au găsit utilizarea atât în
realizarea protezelor fixe cât şi a celor mobilizabile.
Aliajele reprezintă combinaţii omogene a două sau mai multe metale,
rezultate prin dizolvarea metalelor componente între ele în stare topită.
Solidificarea unui aliaj este un proces de cristalizare.
Clasificare
Numărul mare de aliaje existente a determinat apariţia a numeroase clasificări.
Una dintre clasificările cele mai utilizate astăzi este cea prezentată de
Siebert (1989), citat de Bratu:
I. Aliaje nobile
I.1. cu un conţinut crescut de aur;
I.2. cu un conţinut redus de aur;
I.3. pe bază de argint – paladiu;
I.4. pe bază de paladiu (paladiu – argint şi paladiu – cupru)
II Aliaje nenobile ( fără conţinut de metale nobile)
II.1 pe bază de nichel-crom;
II.2 pe bază de cobalt-crom;
II.3 pe bază de fier;
II.4 pe bază de titan.
Există de asemenea o serie de aliaje care nu se încadrează în specificaţiile
impuse de organismele abilitate (ISO, ADA), fiind inferioare din punct de
vedere al rezistenţei la coroziune şi al luciului metalic, dar cu proprietăţi fizice
asemănătoare, care sunt denumite aliaje de antrenament (bronzurile).
În funcţie de utilizare aliajele dentare se pot clasifica în:
- aliaje pentru proteze fixe,
-aliaje pentru proteze mobilizabile, mobile,
-aliaje pentru tehnica metalo – ceramică.
Aliaje nobile
Metalele nobile, componente de bază ale aliajelor nobile, sunt elemente cu
un bun luciu metalic, care se menţine în aer uscat. Ele reacţionează uşor cu
sulful pentru a forma sulfuri, dar rezistă foarte bine la oxidare, modificarea
culorii şi coroziune în cursul încălzirii, turnării, lipirii sau utilizării în cavitatea
orală. Metalele nobile sunt: aurul, platina, paladiul, iridiul, radiul, osmiul şi
ruteniul. Metalele nobile, împreună cu argintul, sunt numite uneori şi metale
preţioase. Totuşi, termenii de nobil şi preţios nu sunt sinonimi deoarece argintul
nu este un metal nobil, considerat astfel din cauza reactivităţii foarte mari în
cavitatea bucală.

21
 Proprietăţi
Intervalul de topire
Aliajele pentru turnare nu au puncte, ci intervale de topire deoarece ele sunt
amestecuri de elemente, nu metale în stare pură. Mărimea intervalului de topire solid-
lichid este importantă pentru manipularea aliajelor. Limitele solidus-lichidus trebuie să
fie cât mai înguste pentru a evita ţinerea aliajului în stare topită pentru intervale mari
de timp în cursul turnării. Dacă aliajul rămâne mult timp în stare parţial topită, există o
şansă crescută de a se oxida şi contamina.
Temperaturile lichidus ale aliajelor determină temperaturile lor de ardere, tipul de
material de ambalare şi tipul sursei de căldură ce trebuie utilizată la turnare. În general,
temperatura de ardere trebuie să fie cu aproximativ 5000C sub lichidus. Astfel, pentru
aliajele Au-Cu-Ag-Pd-I, temperatura de ardere trebuie să fie de aproximativ 450-
4750C. Dacă această temperatură se apropie de 7000C, nu mai poate fi utilizat un
material de ambalare cu liant de gips deoarece sulfatul de calciu se va descompune şi
va determina fragilizarea aliajului. La temperaturi în jur de 7000C sau mai mari sunt
utilizate materiale de ambalare având ca lianţi fosfaţi.
Densitatea
Densitatea este importantă în timpul proiectării aliajului topit în tipar.
Aliajele cu densităţi mari vor fi accelerate mai repede în cursul turnării şi tind să
formeze turnări complete cu o mai mare uşurinţă.
Densităţile mai mici (7-8 g/cm3), întâlnite în cazul aliajelor din metale de
bază, generează uneori probleme.
Duritatea
Duritatea este un bun indicator al capacităţii unui aliaj de a rezista deformaţiilor
permanente locale sub influenţa solicitărilor ocluzale. Duritatea este corelată cu limita
de curgere şi dă oarecare indicaţii despre dificultatea de lustruire a aliajului.
Duritatea celor mai multe aliaje nobile este mai mică decât a smalţului (343 kg/mm2) şi
a aliajelor din metalele de bază.
Aliaje nenobile
Aliajele pe bază de Ni-Cr şi Co-Cr
Conform specificaţiei ANSI/ADA Nr. 14, greutatea totală a cromului,
cobaltului şi nichelului nu trebuie să fie mai mică de 85%, iar ponderea cromului
nu trebuie să se situeze sub 20%.
Prezenţa unui element într-o concentraţie apropiată de 0,5% trebuie menţionată
pe ambalaj, împreună cu recomandările privind prelucrarea materialului.
Cromul este responsabil de rezistenţa la modificarea culorii şi de
proprietăţile inoxidabile ale acestor aliaje. Când conţinutul acestui element este
de peste 30%, aliajul este dificil de turnat. Din aceste cauze, aliajele pentru
turnare nu trebuie să conţină mai mult de 28-29% crom.
În general, cobaltul şi nichelul, până la un anumit procent, sunt elemente
interschimbabile. Cobaltul creşte modulul de elasticitate, rezistenţa şi duritatea
aliajului mai mult decât nichelul.

22
 Efectul altor elemente asupra proprietăţilor acestor aliaje este mult mai pronunţat.
Una dintre cele mai eficiente modalităţi de creştere a durităţii aliajelor pe bază de
cobalt este reprezentată de creşterea conţinutului de carbon. O modificare a acestui
conţinut de aproximativ 0,2% va face aliajul inutilizabil în stomatologie. De exemplu,
la o creştere cu 0,2% peste cantitatea dorită, aliajul devine prea dur şi casant,
nemaiputând fi utilizat pentru vreo lucrare dentară. Reducerea cu 0,2% a procentului
de carbon determină reduceri ale rezistenţei la tracţiune la valori atât de mici, încât
aliajul este, din nou, inutilizabil în stomatologie.
Proprietăţi
Intervalul de topire al celor două tipuri de aliaje este cuprins între 1232-14540C,
faţă de situaţia amestecurilor pentru turnare, pe bază de aur, care au intervale cuprinse
între 800-10500C.
Suprafaţa şlefuită a celor două tipuri de aliaje are o culoare alb-argintie.
Au o densitate mică, aproximativ de 8 g/cm3, adică aproximativ jumătate
din densitatea celor mai multe aliaje de aur. Caracteristica densităţii este una din
cele mai importante în aplicaţiile maxilare, în care forţa gravitaţională determină
o greutate relativ mică a lucrării adăugată asupra dinţilor de susţinere.
Proprietăţile mecanice ale aliajelor nenobile sunt în general superioare celor
din aliaje nobile.
Sunt aliaje cu duritate crescută. Valorile durităţii Vickers sunt peste 350 ceea ce
determină o rezistenţă crescută la abrazie, dar şi o dificultate mărită în prelucrare.
Modulul de elasticitate prezintă valori de 207 GN/mm2, de cel puţin două
ori mai mare decât al aliajelor de aur.
Cercetările recente în domeniul aliajelor dentare pentru turnare au fost dominate
de studii ale coroziunii şi ale efectelor biologice ale ionilor metalici eliberaţi. În
general, aceste teste au arătat ca aceste aliaje sunt bine tolerate în cavitatea orală şi
rezistente la coroziune; testele de coroziune in vitro au apreciat însă variabile
importante printre care se numără efectele mediului electrolitic şi al salivei artificiale,
compoziţia aliajului, microstructura şi statusul superficial al metalului.

Aliajele pe bază de fier

Sunt denumite şi oţeluri inoxidabile şi desemnează aliajele fierului cu
carbonul care conţin crom, nichel, mangan şi alte metale pentru a-i îmbunătăţi
proprietăţile şi a conferi caracterul inoxidabil fierului.
Aliajul folosit în stomatologie conţine aproximativ 72% fier tip gama fără
proprietăţi magnetice, crom 18%, nichel 8%, carbon 0,2%, iar titanul, manganul, siliciu,
molibdenul sunt prezente în cantităţi mici pentru anumite modificări ale proprietăţilor.
Aliajele pe bază de fier tip Wipla au pătruns în practica stomatologică,
datorită preţului scăzut, a prelucrării relativ uşoare şi a tolerabilităţii în cavitatea
orală. Coeficientul mare de contracţie determină însă turnături imprecise şi
împreună cu lipsa unui aliaj corespunzător pentru lipirea elementelor
componente ale punţilor au făcut ca, de regulă, aceste aliaje să nu se toarne, ci
să fie utilizate ca forme maleabile în stomatologie, prelucrarea lor făcându-se la

23
rece prin îndoire, ambutisare, ştanţare. Sunt folosite de asemenea în industrie
pentru confecţionarea frezelor şi a instrumentelor endodontice.

Aliajele pe bază de titan

Rezistenţa titanului la degradarea electrochimică, răspunsul biologic benign
pe care îl determină, greutatea relativ mică, densitatea redusă, modulul de
elasticitate cu valori mici şi rezistenţa sa crescută au făcut din materialele pe
bază de titan o categorie foarte atrăgătoare pentru uzul stomatologic. Titanul
formează un strat de oxid foarte stabil, cu grosime de ordinul angstromilor,
pasivarea având loc într-un timp foarte scurt (nanosecunde, 10-9 sec). Formarea
oxidului constituie baza rezistenţei la coroziune şi biocompatibilităţii titanului.
Astfel, titanul a devenit materialul elecţie în stomatologie.
Titanul pur comercial este utilizat pentru implante dentare, pentru
acoperirea suprafeţelor şi, mai recent, pentru coroane, proteze totale şi parţiale şi
sârme ortodontice. În prezent, sunt disponibile mai multe aliaje de titan. Dintre
acestea Ti6Al4V este cel mai larg utilizat.
Titanul pentru turnare
Cei mai importanţi factori legaţi de materiale pentru turnare pe bază de titan
sunt punctul de topire ridicat (17000C pentru c.p. Ti) şi reactivitatea chimică.
Datorită punctului de topire ridicat, sunt necesare proceduri de topire, cicluri de
răcire, materiale pentru tipare şi echipament de turnare speciale pentru a preveni
contaminarea. Titanul este un material gheter (substanţă absorbantă de gaze),
care reacţionează cu elementele gazoase de tipul hidrogenului, oxigenului şi
azotului, în special la temperaturi ridicate (>6000C). În consecinţă, orice
manipulare a titanului la temperaturi crescute trebuie realizată sub vid.

Aliajele pe bază de Cu (bronzurile)

În aceste aliaje intră Cu, Sn în proporţie mai mare, iar în rest Al, Ni, Cr,
Mn, Cd, Ag. Prin această asociere se obţin bronzuri speciale de uz stomatologic
cum ar fi aliajul românesc Gaudent S.
Compoziţia Gaudentului S : Cu 80%, Al 8,5 – 10%, Ni 3 - 4%, Mn 1,5 -
2,5%, Fe 1 – 2%. Proporţie Ni-Fe=2
Iniţial s-a folosit pentru realizarea coroanelor provizorii şi a dispozitivelor
corono-radiculare . De necesitate s-a folosit în tehnologia coroanelor, punţilor. Astăzi
este considerat „aliaj de antrenament” fiind utilizat doar în scopuri didactice.

Interfaţa metal-polimer
Rezolvarea clinico – tehnică în variate situaţii morfo-fizio-patologice de la
nivelul cavităţii bucale implică obţinerea unor sisteme structurale care includ
interfaţa metal-polimer, întâlnită în cadrul diferitelor sisteme de placare a
protezelor fixe şi mobilizabile. Legătura metal-polimer este influenţată de trei
proprietăţi ale polimerilor:
 contracţia de polimerizare;

24
  coeficientul de dilatare termică diferit de cel al aliajului;
 absorbţia de apă cu modificările de volum aferente.
Aceste caracteristici ale polimerilor determină apariţia unui spaţiu la nivelul
interfeţei. Prima cerinţă în tehnica placării cu polimeri este realizarea şi
menţinerea unei legături metalo-polimerice. Acest deziderat se obţine prin:
 retenţii mecanice:
 macroretenţii:
- retenţia perlată;
- orificii;
- anse;
- „solzi de peşte”;
- plase;
- cristale solubile şi insolubile;
- cavităţi retentive;
 microretenţii:
- sablare;
- gravaj electrolitic;
- gravaj chimic;
- metalizare;
 adeziunea chimică ( în cazul rășinilor compozite):
- oxidare;
- silanizare;
- ceramizare;
- strat intermediar SiOx/SiOx-C;
- adezivi speciali;
- depunerea unui strat silanizat de sticlă ceramizată;
 combinaţii de retenţie mecanică şi mecanisme de adeziune chimică.

ALIAJE PENTRU LUCRĂRILE METALO-CERAMICE

Pentru ca o lucrare din porţelan fuzionat pe metal să fie corespunzătoare,
metalul trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe. În timpul procesării, aliajul
nu trebuie să se deformeze sau să modifice culoarea porţelanului şi trebuie să
realizeze o legătură puternică cu acesta. De asemenea aliajul trebuie să prezinte
caracteristici mecanice bune, iar dilatarea termică să fie compatibilă cu a
ceramicii. Aceste cerinţe sunt îndeplinite de şase tipuri de aliaje nobile şi trei
tipuri de aliaje metalice de bază.
În cazul aliajelor nobile este obligatorie adăugarea unor aditivi cum ar fi staniu,
indiu, galiu sau cobalt care au rolul principal de a produce oxizii de suprafaţă ai
aliajului. Chiar dacă procentul total al acestor aditivi este mai mic de 20%, efectul lor
asupra proprietăţilor este important. Ingredientele cresc rezistenţa, conduc la o
legătură mai bună şi reduc temperatura de fuziune, proprietăţi ce fac corespunzătoare
aliajele pentru restaurările metalo-ceramice.

25
 Aliajele de nichel prezintă o variaţie largă a proprietăţilor mecanice.
Acestea sunt mai dure decât aliajele nobile, dar au rezistenţe mai mici. Variaţia
rezistenţei aliajelor de cobalt nu este la fel de mare ca şi cazul celor de nichel,
având totodată şi rezistenţe mai mari decât aliajele nobile.
Ca şi aliajele de nichel, cele de titan prezintă o gamă largă a limitelor
proprietăţilor mecanice. Rezistenţele mai mari ale titanului faţă de celelalte
aliaje constituie un atu.
Este important pentru aliajul pentru infrastructură să asigure un suport rigid
pentru ceramică deoarece ceramica poate suporta o deformare foarte redusă
înainte de a se fractura. Aliajele de nichel şi cobalt, cu modulele lor de
elasticitate mari, ar părea că asigură un suport mai bun. Calculele utilizând
ecuaţia pentru deformarea unei bare transversale arată că modulul joacă un rol
relativ modest. Grosimea este cea mai importantă deoarece ea apare în relaţii la
puterea a treia. Astfel, în ciuda valorilor mari ale modulelor aliajelor de nichel şi
cobalt, practic nu se poate face nici o reducere a grosimii infrastructurii.
O comparaţie generală a proprietăţilor aliajelor nobile şi nenobile pentru
ceramică arată că aliajele metalice de bază au durităţi şi module de elasticitate mai
mari şi densităţi mai mici. Datorită temperaturilor de topire mai mici şi durităţilor
inferioare, aliajele nobile sunt mai uşor de turnat şi finisat decât cele din metale de
bază. Titanul în special este greu de turnat datorită temperaturilor sale ridicate de
topire. Adeziunea corespunzătoare a porţelanului la metal se poate realiza în toate
cazurile; totuşi, legarea cu unele aliaje metalice de bază este mai sensibilă la tehnică.
Chiar dacă există puţine menţiuni în literatura de specialitate despre adeziunea
porţelanului la aliajele de titan, se pare că legarea se realizează dacă sunt utilizate
porţelanuri speciale.

ALIAJE PENTRU PROTEZE PARŢIALE MOBIZABILE SCHELETATE

Scheletul metalic al protezelor parţiale mobilizabile scheletate PPMS se
realizează din aliaje nobile sau nenobile. Aliajele nobile se clasifică în 4 clase,
cele pentru PPMS încadrându-se în clasa a IV-a. Aliajele nenobile sunt pe bază
de CoCr, NICr, aliaje din titan sau titan pur.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un aliaj pentru a putea fi
utilizat în realizarea unui schelet metalic sunt:
-rezistenţă mecanică mare, duritate;
-modul de elasticitate mare;
-după topire să curgă uşor;
-să poată realiza turnături precise;
-facil de prelucrat în laboratorul de tehnică dentară;
-luciu perfect şi de durată;
-bine tolerat de ţesuturile cavităţii bucale;
-insipid;
-stabilitate şi inerţie chimică;
-rezistenţă la coroziune în mediul bucal;

26
 Fig. 56 Proteză
parţială scheletată
mandibulară

Conectorii unei PPMS trebuie să fie rigizi pe secţiuni subţiri, motiv pentru
care la confecţionarea acestora este nevoie de aliaje cu modul de elasticitate
crescut iar pentru a evita deformările permanente trebuie ca acestea să aibă
limita elastică crescută.
Croşetele PPM trebuie să fie suficient de elastice pentru a depăşi zonele
retentive, aliajul trebuind să aibă în acest caz modulul de elasticitate scăzut.
Modulul de elasticitate diferit al aliajelor din care se confecţionează conectorii şi
croşetele necesită realizarea lor separată şi asamblarea prin lipire. De cele mai
multe ori însă ambele componente se realizează dintr-un singur aliaj.
Aliajele de Co-Cr sunt utilizate mult mai frecvent pentru realizarea
protezelor parţiale mobilizabile scheletate decât aliajele nobile sau aliajele de
titan. Popularitatea aliajelor de Co-Cr se datorează densităţii şi greutăţii scăzute,
modulului crescut de elasticitate, costului mic şi rezistenţei la mătuire în
cavitatea orală .
Aliajele pentru realizarea protezelor scheletate pe bază de Co-Cr conţin
majoritatea aproximativ 60% Co, 25-30% Cr la care se mai adaugă în cantităţi
mici: molibden, aluminiu, fier, galiu, cupru, siliciu, carbon, platină. (Ex: WISIL
este un aliaj ce conţine: 65% Co; 28% Cr; 5% Mo; 1% Mn; 0,5% Si, 0,5% C.)
Aliajele de aur, datorită flexibilităţii mari, permit plasarea vârfului braţului
retentiv al croşetului în treimea gingivală pe dintele stâlp. Pentru a oferi o
flexibilitate mai mare braţului retentiv al croşetului din CoCr se poate reduce din
volumul acestuia, dezavantajul fiind creşterea riscului de fractură sau deformare
permanentă. Retentivitatea unui dinte utilizată pentru un croşet de CoCr trebuie
să fie jumătate din cea pe care se aplică un croşet din aliaj nobil la aceeaşi
dimensiune.

27
 Greutatea scăzută a aliajelor de CoCr constituie un avantaj atunci când
indicăm un conector maxilar ce acoperă întreaga boltă palatină în edentaţia de
clasa I Kennedy.
Titanul şi aliajele sale au numeroase avantaje printre care absenţa
fenomenului alergic în cazul pacienţilor cu hipersensibilitate la alte aliaje,
confort oferit prin greutatea specifică scăzută, absenţa gustului metalic şi
senzaţia de căldură prin conservarea eficientă a căldurii ţesuturilor orale
(conductivitate termică foarte redusă).
Dezavantajele utilizării titanului în realizarea protezelor scheletate:
-modulul de elasticitate de două ori mai mic decât al aliajelor de CoCr
impune supradimensionarea unor elemente ale scheletului.
-instalaţia de topire-turnare pentru realizarea scheletului din titan este o
instalaţie specială şi costisitoare.
TURNAREA ALIAJELOR
Topirea/turnarea reprezintă etapa tehnologică în care se materializează
componenta metalică.
Prin topire se înţelege procesul fizic de trecere, prin încălzire, a aliajului din
starea solidă în stare lichidă. Turnarea presupune pătrunderea forţată a aliajului în tipar
prin intermediul forţei de împingere dată de centrifugare sau presiune de vapori şi aer
comprimat sau cu ajutorul forţei de aspiraţie prin folosirea vacuumului, fiind utilizate
şi combinaţii ale acestora (de exemplu vacuum şi presiune)
Aparatele de turnat prin centrifugare au evoluat continuu, de la cele mai
rudimentare, cum ar fi fronda de mână, centrifuga mecanică sau rotaxul la cele
moderne (centrifuga cu arc sau cu motor electric) şi la cele de azi integrate în
aparate complexe de topire/turnare . Reuşita unei turnări constă în trecerea
metalului fluid, de la zone cu grosime mai mare spre cele subţiri.
Vâscozitatea şi tensiunea superficială sunt proprietăţi specifice ale
metalului în stare lichidă. Vâscozitatea determină fluiditatea aliajului lichid şi
capacitatea acestuia de a umple detaliile tiparului, fiind influenţată de
temperatura şi compoziţia topiturii.
Procesul de turnare este influenţat negativ de o tensiune superficială ridicată. Ea
se datorează forţelor de atracţie, spre interiorul topiturii, acţionând asupra atomilor
din stratul superficial. Din acest motiv, la turnare este recomandată aplicarea unor
forţe suplimentare, cu presiune de gaz sau turnarea centrifugală.
Procesul de răcire al aliajului turnat este însoţit de o contracţie de răcire de
aproximativ 2-5%. Propagarea acestuia se face de la periferie spre centrul masei de
aliaj rezultând în acest fel un gol de contracţie numit retasură. Există şi goluri de
contracţie microscopice care sunt denumite microretasuri şi care influenţează
negativ calitatea piesei protetice. Pentru evitarea formării microretasurilor se
utilizează aliaje cu interval scurt de cristalizare, o uşoară supraîncălzire a aliajului la
turnare sau se măreşte viteza de răcire artificial

28
 SUDURA. LIPIREA
Uneori, este necesară realizarea unei lucrări protetice din două sau mai
multe bucăţi şi solidarizarea lor prin lipire sau sudare.
Termenul de sudură este utilizat dacă două piese metalice sunt asamblate
fără adăugarea unui alt material şi constă în realizarea unei legături intermetalice
între două suprafeţe metalice, prin topire locală. Există patru metode de sudură
utilizate în tehnica dentară.
Sudura prin punctare
Cele două suprafeţe metalice ce urmează să fie sudate se poziţionează sub
presiune. Legătura intermetalică se obţine prin trecerea unui curent electric la
nivelul punctului de contact, care topeşte local aliajul.
Sudura prin compresiune
Dacă două componente metalice sunt lipite una de cealaltă, iar la acest nivel
acţionează o forţă perpendiculară suficient de mare, are loc sudura prin
compresiune. Stă la baza condensării foliilor de aur.
Sudura cu laser
Impulsurile laser asigură o topire locală fără să producă modificări
structurale în zonele învecinate. Laserul poate fi direcţionat pe porţiuni foarte
mici, cu dezvoltarea unei energii mari.
Sudura cu gaz ionizat
Scânteia obţinută printr-un arc electric ionizează amestecul gazos de argon
şi hidrogen eliberat de electrodul de lucru, astfel încât între piesa de lucru şi
electrod se asigură o temperatură de peste 3000 0C. În acest proces, electrodul,
din acelaşi material, ca şi componentele de lipit, se consumă.
Lipirea cu loturi
Termenul de lipire indică faptul că două componente metalice sunt solidarizate
prin adăugarea unui al treilea metal, care poartă denumirea de lot de lipit.
Alegerea lotului se face pe baza rezistenţei la coroziune, intervalului de
topire şi al culorii. Intervalul de topire trebuie să fie cu 50 – 100 0C mai coborât
decât cel al aliajului din care sunt confecţionate piesele. În alegerea lotului
trebuie să se ţină cont şi de perioada utilizării părţilor lipite.
RECICLAREA ALIAJELOR
Reciclarea aliajelor (reutilizarea canalelor şi a conurilor de turnare), este din
punct de vedere economic de mare importanţă, în special la aliajele nobile, fiind
frecvent practicată. La aliajele nenobile, mai ieftine, se practică mai rar.
Aliajele nobile sunt suficient de stabile pentru a fi reciclate de două – trei ori, fără
să prezinte modificări substanţiale în compoziţie. Cei mai sensibili componenţi la
evaporare şi oxidare sunt cei nenobili: zincul, indiul, staniul şi fierul. Aceste pierderi
pot fi remediate prin adaosul unei cantităţi de aliaj nou cel puţin egală cu cea reciclată.
Înainte de reciclare, aliajul trebuie curăţat şi corpurile străine îndepărtate. Combinarea
reziduurilor rezultate în urma turnării diferitelor aliaje este contraindicată, întrucât
rezultă un aliaj cu compoziţie şi proprietăţi necunoscute.

29
 De reținut!
Protezele aparatului dento-maxilar sunt corpuri fizice realizate cu scopul
restaurării morfologiei şi funcţiilor unor segmente ale aparatului dento-
maxilar, la realizarea cărora participă atât medicul dentist cât şi tehnicianul
dentar. Ele se confecţionează din diferite materiale biocompatibile ca masele
plastice (rășini acrilice simple sau diacrilice compozite) şi masele ceramice,
metalele şi aliajele lor.
Răşinile acrilice simple se pot prezenta sub formă de acrilaţi polimerizaţi
industrial în forme finite cum ar fi dinţii artificiali pentru protezele parţiale sau
totale sau, mai frecvent, acrilaţi polimerizabili în cabinetul de medicină dentară
sau în laboratorul de tehnică dentară. Aceștia in urmă se prezintă în sistem
bicomponent: lichid şi pulbere, ambalate separat. Lichidul este monomerul
(metacrilat de metil), în timp ce pulberea este polimerul de metacrilat de metil
(PMMA).În funcţie de agentul care declanşează reacţia de polimerizare(a), se
disting două categorii de polimetacrilaţi de metil:
 termopolimerizabili, a căror polimerizare este iniţiată de căldură,
utilizați pentru confecţionarea bazei protezelor mobilizabile parţiale sau totale
acrilice,
 autopolimerizabili (chemopolimerizabili sau polimerizabili la rece)
utilizați pentru repararea imediată a unor proteze dentare deoarece tehnologia
este relativ simplă.
Răşinile diacrilice compozite (RDC) prezintă o serie de proprietăţi care
le diferenţiază faţă de răşinile acrilice simple ceea ce a făcut ca acestea să le
înlocuiască într-o serie de construcţii protetice, cum ar fi:
 materiale de placare a coroanelor şi corpurilor de punte mixte
metalo-polimerice;
 proteze unidentare (incrustaţii, coroane etc);
 punţi dentare (cu caracter provizoriu);
Răşinile diacrilice compozite sunt folosite în special pentru placarea
scheletelor metalice şi se prezintă sub forma unui set de seringi, care conţin
materialul răşinic în diferite nuanţe. RDC utilizate la ora actuală în laboratorul
de tehnică dentară prezintă, de obicei, sisteme de iniţiere prin radiaţie vizibilă
fiind fotopolimerizate în laboratorul de tehnică dentară cu ajutorul unor
dispozitive care folosesc lumina în spectrul vizibil, asemănătoare dispozitivelor
utilizate în cabinetul de medicină dentară.
Masele ceramice sunt materialele cele mai utilizate la ora actuală în
laboratorul de tehnică dentară pentru realizarea restaurărilor estetice. Masele
ceramice se prepară fie pe scară industrială, fie în laborator. Ceramica
preparabilă în laborator se prezintă sub formă de pulberi de diferite nuanțe
care se amestecă cu un lichid. Cel mai frecvent în țara noastră sunt realizate
restaurări metalo-ceramice în care masele ceramice sunt arse pe un schelet
metalic pe care îl acoperă parțial sau în totalitate. Înainte de ardere,
componenta metalică este pregătită în vederea fuzionării cu masa ceramică. Se

30
prepară masa de opac, se pensulează și se realizează apoi arderea în cuptorul
pentru ceramică. Se depune apoi stratul pentru dentină şi smalţ, se introduce în
cuptor și se arde progresiv până la o temperatură în jur de 950oC.Se realizează
apoi glazura pentru a obține luciul caracteristic.
Caracteristicile maselor ceramice
Masele ceramice permit obţinerea a numeroase şi variate nuanţe
coloristice, stabilitatea coloristică este mare, transluciditatea este foarte bună.
Rezistenţa la presiune este mare, dar rezistenţa la îndoiere este destul de
mică. Duritatea este mare, fiind mai dure decât smalţul dentar.
Masele ceramice suferă modificări volumetrice manifestate prin
contracţii de 15 - 25% în timpul arderii
Din punct de vedere biologic au o bună tolerabilitate
În ultima perioadă au apărut sisteme ceramice noi caracterizate prin
rezistenţă crescută a materialului, precizie, transluciditate deosebită utilizate în
realizarea restaurărilor total ceramice. Dintre acestea cele mai moderne sunt
tehnicile de prelucrare mecanică bazate pe tehnologia CAD-CAM care
necesită o dotare costisitoare şi permit obţinerea de restaurări integral
ceramice prin reducerea succesivă, dintr-un bloc ceramic de un anumit volum,
până la atingerea formei finale a restaurării.
Metalele şi aliajele metalice au fost printre primele materiale folosite în
scop protetic. Aliajele reprezintă combinaţii omogene a două sau mai multe
metale, rezultate prin dizolvarea metalelor componente între ele în stare topită.
Una dintre clasificările cele mai utilizate astăzi este următoarea:
I. Aliaje nobile
I.1. cu un conţinut crescut de aur;
I.2. cu un conţinut redus de aur;
I.3. pe bază de argint – paladiu;
I.4. pe bază de paladiu (paladiu – argint şi paladiu – cupru)
II Aliaje nenobile ( fără conţinut de metale nobile)
II.1 pe bază de nichel-crom;
II.2 pe bază de cobalt-crom;
II.3 pe bază de fier;
II.4 pe bază de titan.

31