Plumb

de George Bacovia

Pe numele său adevărat G.Vasiliu, B. îşi împrumută pseudonimul de la numele

roman al oraşului său natal, aşa cum el însuşi precizează într-un interviu: ,,Eu l-am luat
din dicţionarul lui Hasdeu, cum cred că va fi făcut şi Arghezi în legătură cu râul
Argeşului.”

Universul poetic bacovian are la bază motive specifice liricii simboliste, care este
o poezie a sensibilităţii pure, deoarece poetul simbolist nu e interesat nici de poezia
naturii în sine, nici de poezia socială, nici de poezia de idei. Obiectul unei asemenea lirici
este starea sufletească confuză, care, neputând fi formulată clar, este transmisă pe
calea sugestiei (,,A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care
ţi-o dă un poem […] să sugerezi, iată visul[…] - Mallarme). Ea este cea care exprimă
legăturile ascunse dintre lucruri, cu ajutorul senzaţiilor coloristice, muzicale, olfactive.
Un alt aspect este legat de cultivarea simbolului, utilizat şi în poezia romantică
pentru a exprima o idee sau un sentiment, el având rolul doar de a sugera. De
asemenea, simboliştii au căutat muzicalitatea exterioară, obţinută nu numai prin ritmuri
şi rime perfecte, ci mai ales prin refrene (repetiţia unor cuvinte sau vocale).

La B. singuratatea devine un sentiment apăsător, asociat fie cu spaţiul camerei, fie cu

spaţii exterioare: parcul solitar cu fanfare militare, străzile şi cafenelele sărace din oraşul
de provincie, cârciumile în care băutura anesteziază simţurile, abatorul văzut ca
microunivers al morţii. Aşa a văzut lumea cel condamnat să trăiască uitat într-un târg
pustiu, glodos, de provincie, cu crâşme murdare şi care ţărăneşti dejugate pe uliţe, cu
goarne sunând trist dinspre cazarmă,
În mulţime, poetul se simte un inadaptat, fără putinţă de comunicare cu ceilalţi,
rătăceşte fără sens, având gesturi absurde. De aici apare dorinţa de evadare. Motivul
solitudinii apăsătoare este central în volumul de debut din 1916, Plumb.
Deşi afirma undeva că: „Nu am nici un crez poetic, scriu precum vorbesc cu
cineva pentru ca-mi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputând comunica prea
mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi...”, poezia Plumb poate fi
considerată o artă poetică pentru lirica sa în ansamblu, şi nu doar pentru volumul în care
apare. Ea deschide volumul cu acelaşi titlu, apărut în 1916, definindu-l în totalitate.
Textul se înscrie în lirica simbolistă prin folosirea simbolurilor, prin tehnica
repetiţiilor, cromatică şi dramatismul trăirii eului liric.
Titlul este simbolul plumb, care sugerează – prin greutatea metalului - apăsarea,
greutatea sufocantă, prin culoare - cenuşiul existenţial, prin sonoritatea surdă a
cuvântului - sprijinită pe patru consoane şi o vocală închisă lasă impresia de cădere
grea, surdă, fără ecou, prin maleabilitatea metalului – labilitatea psihică, dezorientarea.
Tema vizează condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii, artificială,
ostilă, care este neputincioasă în a aprecia valoarea artei adevărate.
Sursa de inspiraţie a constituit-o o vizită pe care poetul a făcut-o la cavoul
Sturzeştilor, din cimitirul băcăuan, fiind profund impresionat de sicriele şi florile de
plumb, care dădeau interiorului o notă stranie.Textul este structurat în două catrene
construite pe baza lexemului plumb, care este reluat în şase din cele opt versuri.
Strofa I este a spaţiului închis, în care eul poetic se simte claustrat: un cavou.
Elementele decorului funerar sunt artificii funerare de duzină: ,,sicrie de plumb”, ,,funerar
veşmânt”, ,,flori de plumb”, ,,coroanele de plumb”, care scârţâie jalnic, atinse parcă de
o boală cosmică.
 Repetiţia epitetului accentuează imposibilitatea înălţării. Lumea, până şi în
manifestările ei de gingăşie, a florilor, este marcată de împietrire. Sau poate doar sunt
percepute astfel din pricina luminii cenuşii şi a atmosferei sumbre. Vântul este singurul
element care sugerează mişcarea, însă şi el produce efecte reci, ale morţii: ,, Şi
scârţâiau coroanele de plumb”.
Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia
nocturnului.

Pe lângă sensul propriu, cuvântul cavou ar mai putea avea şi alte semnificaţii:
‡ ar putea fi camera poetului descrisă în poezia Singur; ea este cel mai mic cerc al
solitudinii bacoviene;
‡ ar putea reprezenta oraşul, care devine un rece şi întins cimitir, aşa cum apare în
poezia ,,Nevroză”; acesta ar putea fi al doilea cerc al solitudinii poetului;
‡ prin extensie, ar putea fi planeta întreagă (,,Întreg pământul pare un mormânt” - Note
de toamnă), ori chiar întreg universul;
‡ în altă ordine de idei, cavoul ar putea fi propriul corp, în care sălăşluieşte un suflet de
plumb.

Strofa a doua subliniază dispariţia afectivităţii: ,,Dormea întors amorul meu de

plumb”. Se pare că acest cuvânt este misterul întregii poezii. Să îşi privească eul liric
sentimentul ca un spectator? ,,Aripile de plumb” presupun un zbor în jos, o cădere
scurtă şi grea, sugerând somnul veşnic. Încercarea de salvare este iluzorie: ,,Şi-am
început să-l strig” .
Imaginea celui care, murind, îşi întoarce faţa de la celălalt apare, aproape în
aceeaşi temeni, în ciuda modalităţilor literare extrem de diferite, la Sadoveanu (visul
Vitoriei din ,,Baltagul”) şi la Marin Preda (episodul morţii mamei din ,,Cel mai iubit…).
Se poate afirma şi că poetul veghează sicriul unei persoane iubite care murise.
Aripile acestui amor, care pot fi şi ale poetului, atârnă grele, ca ale albatrosului
baudelairean rănit. A avea aripi de plumb, iată o stare tipic bacoviană. Starea de
solitudine este sugerată de repetarea sintagmei ,,stam singur”.
Ca elemente specific simboliste, remarcăm:
- utilizarea simbolului plumb, care egalizează totul, şterge contururi şi îmbracă obiectele
în uniforma cenuşie a morţii; - sensul echivoc al termenului pus în discuţie;
- repetarea termenului care devine un adevărat refren.

Trăsăturile textului:
• la nivel fonetic: predominanţa vocalelor o,i,u dau sentimentul vidului lăuntric;
sonorităţile lugubre sunt obţinute prin aglomerarea consoanelor: b, p, m, n, s, ş, t, ţ;
• în privinţa prozodiei, construcţia riguroasă; rima este îmbrăţişată, măsura fixă de zece
silabe, iambul alternează cu amfibrahul;
• la nivel morfologic remarcăm prezenţa verbelor, în marea majoritate statice la timpul
imperfect par a prelungi veghea poetului şi agonia naturii (,,dormeau”, ,,stam”);
• la nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziţii coordonate prin
juxtapunere sau copulativ; remarcăm topica inversă: ,,Dormea întors amorul”, ,,Dormeau
adânc sicriele de plumb”.
• la nivel lexical remarcăm prezenţa cuvintelor din câmpul semantic al morţii: sicriu,
cavou, funerar, coroană, mort.
Iată deci că, deşi prezenţă dominantă, moartea nu pare totuşi familiară la B. Ea
apare hidoasă şi prin reprezentările din sfera decorativului şi kitschului .
G.B. creează în întreaga sa lirică o ,,atmosferă de copleşitoare dezolare de toamne
reci, cu ploi putrede, o atmosferă de plumb” . (Eugen Lovinescu)