Motivația învățării - factor de reuşită şcolară şi socială

Prof.înv.primar, COMAN MARIA

Motivația reprezintă un proces psihic

important pentru că ea impulsionează, declanșează acțiunea, iar acțiunea prin
intermediul conexiunii inverse influențează însăși baza motivațională și dinamica
ei.
Motivația este o sursă de activitate și de aceea este considerată ”motorul
personalității”. Acest proces psihic are rol deosebit de important în activitatea de
învățare a elevului și în consecință în formarea personalității acestuia.
Motivația învățării se subsumează sensului general al conceptului de motivație
și se referă la totalitatea factorilor care îl mobilizează pe elev la o activitate menită
să conducă la asimilarea unor cunoștinte, la formarea unor priceperi și deprinderi.
Motivația energizează și facilitează procesul de învațare prin intensificarea
efortului și concentrarea atenției elevului, prin crearea unei stări de pregătire pentru
activitatea de învățare. Formarea atitudinii faţă de învăţătură la elevi nu
depinde ,însă, numai de condiţiile externe, ci în aceeaşi măsură, de particularităţile
psiho-fiziologice ale diferitelor perioade de vârstă, cât şi de trăsăturile individuale
ale fiecărui elev ( intelectuale, afective, motivaţionale, temperamentale,
caracteriale etc.). toate acestea constituie sistemul condiţiilor interne ale
personalităţii elevului care îi permit un mod specific, individualizat de acţiune şi
adaptare la solicitările şi cerinţele condiţiilor externe, ce nu trebuie să depăşească
însă anumite limite.
Dinamica înregistrată de planurile de învăţământ şi programele şcolare
determinată de necesitatea modernizării conţinutului cunoştinţelor predate elevilor
ţine, totuşi , prea puţin seamă de posibilităţile celor care învaţă. Creşterea
volumului informaţional a dus mai ales la încărcarea planurilor de învăţământ , a
programelor şi manualelor şcolare, ceea ce a complicat şi a îngreunat procesul de
învăţare pentru elevi.
Pentru crearea motivaţiei este necesar să se prezinte elevilor scopul învăţării,
domeniile de aplicare a cunoştinţelor, să fie apreciaţi pozitiv şi încurajaţi să-şi
realizeze scopurile vieţii, să li se arate progresele făcute, să li se trezească
curiozitatea pentru ceea ce trebuie să înveţe, precizându-se sarcinile învăţării
individuale în raport cu ritmul de muncă al fiecăruia şi să folosim metode activ-
participative.
Exigenţa ridicată, recompensele şi activităţile extraşcolare sporesc motivaţia.
Atât pentru cei care se află la catedră, pentru părinţi sau pentru experţii în
domeniul ştiinţelor educaţiei, motivaţia este cheia succesului în învăţare. De la
Piaget la Gardner, teoreticienii mecanismelor învăţării au subliniat faptul că
motivaţia este fundamentul pe care se construieşte succesul educaţional. Implicit,
se poate afirma că lipsa motivaţiei pentru învăţare poate să conducă nu numai la
performanţe şcolare scăzute, ci şi la alte acumulări negative care pot sta la baza
unor abateri sau devianţe comportamentale, devianţe care, spuneam mai devreme,
încadrează şcoala la capitolul -Aşa nu!-.
Motivaţia pentru învăţare a elevilor trebuie stimulată, orientată, întreţinută, iar
cadrul didactic joacă, alături de părinţi, un rol de prim rang în această
întreprindere. Astfel, este esenţial ca educatorii (în sens generic) să fie convinşi că
este nevoie de intervenţia lor pedagogică şi că deficitul de motivaţie poate să fie
influenţat pozitiv în spaţiul şcolar.
Problema motivaţiei umane nu trebuie înţeleasă într-un mod simplu,
mecanicist. Nu există un comutator magic al motivaţiei, care să determine oamenii
să dorească să înveţe, să lucreze mai mult, să acţioneze într-o manieră mai
responsabilă. Facilitarea şi nu controlul ar trebui să ne ghideze ideile, când
încercăm să schimbăm anumite comportamente în şcoală. Chiar când o persoană
este într-o poziţie de autoritate, cum este profesorul, eforturile de a motiva elevii
într-o anumită direcţie vor avea un succes mai semnificativ dacă relaţia profesor–
elev este considerată una de colaborare între persoane ce pot sau nu să
împărtăşească aceleaşi sentimente, expectanţe şi scopuri.
Altfel, intervenţiile motivaţionale ce nu respectă scopurile, emoţiile şi
convingerile unei persoane legate de o anumită situaţie pot produce efecte pe
termen scurt, dar pe o perioadă mai mare de timp aceste intervenţii pot să eşueze.
Motivaţia trebuie pusă în slujba obţinerii unor performanţe înalte.
Performanţa este un nivel superior de îndeplinire a scopului. Din perspectiva
diferitelor forme ale activităţii umane (joc, învăţare, muncă, creaţie) ceea ce
interesează este valoarea motivaţiei şi eficienţa ei propulsivă. În acest context,
problema relaţiei dintre motivaţie şi performanţă are nu doar o importanţă
teoretică, ci şi una practică.
Cercetările psihologice au arătat că în sarcinile simple (repetive, rutiniere, cu
comportamente automatizate) pe măsură ce creşte intensitatea motivaţiei, creşte şi
nivelul performanţei. În sarcinile complexe însă creşterea intensităţii motivaţiei se
asociază, până la un punct, cu creşterea performanţei după care aceasta din urmă
scade. Se întâmplă aşa deoarece în sarcinile simple existând unul, maximum două
răspunsuri corecte diferenţierea lor se face cu uşurinţă, nefiind influenţată negativ
de creşterea impulsului motivaţional.
 În sarcinile complexe, prezenţa mai multor alternative de acţiune îngreunează
acţiunea impulsului motivaţional, intensitatea în creştere a acestuia fiind
nefavorabilă discriminării, discernământului şi evaluărilor critice. Eficienţa
activităţii depinde şi de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de dificultate
al sarcinii cu care se confruntă individul. Cu cât între mărimea intensităţii
motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii există o mai mare corespondenţă şi
adecvare, cu atât şi eficienţa activităţii va fi asigurată.
În acest context, în psihologie a apărut ideea optimului motivaţional, adică a
unei intensităţi optime a motivaţiei care să permită obţinerea unor performanţe
înalte sau cel puţin a celor scontate.
BIBLIOGRAFIE:
Cosmovici, Andrei şi Iacob, Luminiţa – Psihologie şcolară – Editura Polirom,
Iaşi, 1999;
Kulcsar, Tiberiu – Factorii psihologici ai reuşitei şcolare – E.D.P., Bucureşti,
1978;
Neacşu, I. (1978), Motivaţie şi învăţare, E.D.P., Bucureşti Stoica, Marin –
Pedagogie şi psihologie – Editura Gheorghe Alexandru, 2001;
Vintilescu, Doina – Motivaţia învăţării şcolare – Editura Facla, 1977.