MECANISMELE COGNITIVE

Ce este psihicul?

Psihicul definește personalitatea ca unitate comportamentală dotată cu

percepție, intelectivitate și afectivitate, având ca și caracteristică
fundamentală - CONȘTIENȚA

Psihicul uman îşi desfăşoară activitatea în câteva sfere:

- cognitivă
- volitivă
- afectivă
- motivaţională
- aptitudinală

Aceste sfere alcătuiesc SISTEMUL PSIHIC UMAN

 Funcţia sferei cognitive constă în captarea, acumularea şi
punerea în circuit a informaţiei legată de schimbările atât din mediul
intern, cât şi extern.

Cunoașterea
reprezintă o familiarizare cu un anumit lucru, care poate fi realizat fie prin diferite experiențe,
informații dobândite sau descrieri.
1. Epistemologia=fenomenul tipic
uman şi cultural deosebit de vast şi
de complex, în care se manifestă
raporturilor dintre om şi lume.

2. Zoologia=unele animale
superioare dispun de capacitatea de
a se comporta inteligent în funcţie de
necesităţi
 Spontană - fără să ne propunem
dobândim unele deprinderi

Tipuri

“văzând și făcând”-
depinde nu numai de
exercițiu, ci și de talent
nativ
Științifică - rod al
unei specializări
Ostensivă - modul prin
care ne însușim unele
cunoștiințe
 Clasificarea tradițională

Procese psihice
 Cognitive (de cunoaștere)
- Senzoriale (senzații, percepții)
- De trecere (reprezentări)
- Logice superioare intelectuale (gandirea, memoria)

 Afective (emoții, sentimente)

 Volitive (voința)

Activitați psihice (limbajul, jocul, munca)

Însușiri psihice (temperament, caracter, aptitudini, imaginația, creativitatea)

Condițiile care stimuleza desfașurarea proceselor și activitaților psihice

(motivația, atenția, deprinderile)
 Clasificarea actuală
Mecanisme psihice

Mecanisme informațional-operaționale (cognitive)

 De prelucrare primară (senzații, percepții, reprezentări)
 De prelucrare secundară (gândirea, memoria, imaginația)

Mecanisme stimulator-organizate (motivația, afectivitatea)

Mecanisme reglatoare (limbajul, atenția, voința)

Mecanisme integratoare (personalitatea, temperamentul, caracterul)

Senzația
 SENZAȚIA
procesul psihic cognitiv elementar care constă în reflectarea
însuşirilor separate ale obiectelor, fenomenelor lumii înconjurătoare, atunci
când acestea acţionează asupra organelor de simţ.

- vizuale
- auditive
- cutanate
- olfactive
- gustative
- interne
- echilibru
- kinestezice
 Senzaţia presupune nu doar un organ senzorial, ci un întreg aparat,
denumit de Pavlov – analizator. Acesta se compune din:

Nerv sezorial (nerv Nerv eferent (nerv

aferent) motor)

Zona de proiecție care

este reprezentată de o
regiune
Organ senzorial și corespunzătoare din
organ efector scoarța cerebrală
ANALIZATORUL
Clasificarea senzațiilor

Senzație După
După modul de localizarea
excitare a receptorului pe
organelor de suprafața Proprioceptive
simț corpului (poziție și mișcare)

Tangoreceptive
Exteroreceptive
– senzaţii ce Telereceptive Interoreceptive –
– senzaţii ce – senzaţii ce
presupun un senzaţii ce
presupun furnizează
contact direct al transmit
acţiunea informaţii cu
obiectului cu informaţie despre
privire la
organele de obiectului de modificările stării
la distanţă obiectele din
simţ interne a corpului
exterior.
 Proprietățiile senzației

Intensitatea Calitatea Durata Tonalitatea afectiva

- intensitatea fizică a - capacitatea - întinderea în timp - proprietatea generală
stimulilor care le senzațiilor de a fi a senzaţiei. De a senzaţiilor de a
provoacă. vizuale, auditive, obicei, senzaţia produce stări afective
gustative, olfactive persistă atâta
plăcute sau neplăcute,
etc. Are importanţă în vreme cât
identificarea corectă a acţionează şi de apropiere sau de
obiectelor şi stimulul. respingere a realităţii
persoanelor, dar mai pe care o reflectăm.
ales în ghidarea
comportamentului.
Senzațiile vizuale
Senzațiile auditive
Senzațiile tactile Senzațiile termice
Senzațiile olfactive
Senzațiile gustative
Senzațiile interne
 Senzațiile de echilibru

Receptorii se află în labirintul nonauditiv (vestibul

şi canale semicirculare). Informează despre poziţia
corpului în raport cu centrul lui de greutate, despre
mişcările capului, despre accelerarea, încetinirea
mişcării corpului pe verticală, despre mişcări de
rotaţie.
 Senzațiile kinestezice

Apar ca efect a stimulării mecanice a

acestor receptori, cu prilejul efectuarii
mișcărilor. Toate mișcările pe care omul le
efectuează, inclusiv mișcările aparatului
fonator în timpul vorbirii, sunt controlate de
scoarța cerebrală.
Tulburări ale senzațiilor
 Modificarea sensibilitați în raport cu intensitatea stimulilor ce
acţionează asupra lor, adaptându-se noilor condiţii (cu cât stimulii sunt mai
puternici, sensibilitatea scade, iar cu cât stimulii sunt mai slabi, sensibilitatea
creşte).

Sinestezia - apare când un stimul care acţionează asupra unui organ

de simţ, produce în acelaşi timp şi senzaţii caracteristice unui alt receptor (în
intoxicaţii acute cu cocaină, LSD, etc.).
Hiperestezia - apare in condiţii de surmenaj, intoxicaţii, hipertiroidie ori
debutul unor afecţiuni psihotice, prin coborârea pragului senzorial, resimţită de
subiect ca o creştere neplăcută a intensităţii senzaţiilor.

Hhipoestezie - apare in stări de depresie, oligofrenie ori schizofrenie,

când creşte pragul senzorial diminuându-se intensitatea senzaţiilor, cu scăderea
numărului de excitanţi receptaţi.
Percepția
 Percepția

constă în interpretarea acestor informaţii în funcţie de

experienţele stocate în memorie, contextul în care acestea apar şi
starea interioară a celui care recepţionează (emoţiile și motivaţia).

SENZAȚIA - ESTE FUNCȚIA UNUI ANUMIT

ANALIZATOR

PERCEPȚIA - este succesiv un complex de însuşiri pe

care le sintetizează într-o configuraţie specifică
imaginea
Imagine
din
memorie

Imaginea reală
Imaginea
percepută
actual
FAZELE PERCEPȚIEI

1. Orientarea-declanșată de o schimbare

2. Detecţia-descoperirea în ambianță a stimulului

3. Discriminarea-extragerea cantităţii de informaţie necesară

4. Identificarea- nivel mai ridicat de procesare a informaţiei

5. Interpretarea (recunoaşterea)-o legatură între percepție și comportament

Anumite profesiuni nu pot fi concepute în afara
dezvoltării abilităţilor perceptive.
 Reperele monooculare ale percepţiei tridimensionale

Reperele monooculare depind de informaţiile primite de la un

singur ochi. Chiar dacă acest lucru se realizează mai greu, o persoană
percepe tridimensional chiar şi atunci când şi-a pierdut vederea la un ochi.

Reperele monooculare sunt de o mare importanţă pentru pictori în

activitatea lor. De aceea, aceştia le-au utilizat pentru a reda impresia de
profunzime unei picturi bidimensionale.
Modelele şi actorii folosesc adesea reperele percepţiei
tridimesionale pentru a fi avantajaţi atunci când sunt
fotografiaţi.
 În pozele de grup, a sta în spatele unei persoane te face
să pari mai mic de înălţime si invers: stând în faţa unei persoane
pari mai înalt.

Cei care creează costume de baie pentru femei sunt

preocupaţi de conceperea unor iluzii optice pentru a pune în
evidenţă anumite părţi ale corpului.
Iluzia optică (iluzia vizuală) reprezintă
perceperea unei imagini care conduce
la o estimare eronată a realității. Iluziile
optice sunt studiate de psihologia
percepției.
 Factori ce contribuie la formarea unei iluzii optice

Aspectele fizice ale stimulului vizual Subiectivitatea

• cantitatea de lumină
• așteptările
• culorile
• experiența anterioară
• dacă obiectul este sau
nu în mișcare etc.

Contextul
 Categorii de iluzii
Iluzii exteroceptive (vizuale, auditive, gustative,
olfactive, tactile si ale echilibrului);

Iluzii proprioceptive (se referă la perceperea

eronată a poziţiei părţilor corpului);

Iluzii interoceptive sau viscerale (presupun

percepţia eronată a funcţionării unor aparate sau
organe).
 Creierul nostru încearcă să prevadă viitorul, astfel că
ceea ce „vedem” nu este o imagine corectă a realității

Această explicație, propusă de cercetătorul Mark Changizi

(Institutul politehnic din New York) are la bază o descoperire recentă
din neurologie: la nivel cerebral există o întârziere de o zecime de
secundă între expunerea la o imagine și formarea percepției. Creierul
nostru s-a adaptat și a găsit un mecanism de a compensa acest
neajuns prin a previziona ce urmează să se întâmple. Această
explicație pare plauzibilă pentru iluziile de mișcare și iluziile care
presupun forme geometrice.
 Iluziile vizuale apar din cauza unor erori de
estimare ale sistemului vizual
Conform acestei teorii, în procesarea stimulilor vizuali și formarea
imaginilor care conțin forme geometrice apar bias-uri (erori de estimare). În
prima fază a procesării, imaginile sunt „descompuse” în părți mai simple (linii,
intersecții de linii) și sunt analizate acele trăsături care țin de măsurătorile fizice
(lungimile, pozițiile, forma, orientarea, distanțele). Pentru că acestea sunt
estimate, imaginea formată nu are cum să fie identică cu realitatea. Cei care
susțin această teorie spun că erorile de procesare apar în cazul tuturor
imaginilor, doar că efectul lor este vizibil în cazul iluziilor optice.
 Iluziile optice spațiale sunt o consecință a constanței
trăsăturilor stimulilor – teoria constanței

Această teorie, propusă la începutul anilor 1970, pornește de la un

fapt bine cunoscut: caracteristicile obiectelor pe care le privim se pot modifica
în funcție de distanța la care ne aflăm, de cantitatea de lumină, de mișcarea
noastră sau a obiectului etc. În același timp, percepția vizuală a acestor
caracteristici nu se modifică, ci își păstrează constanța. Iluziile apar atunci când
stimulii vizuali determină păstrarea constanței proprietății obiectelor pe măsură
ce reprezentarea acelei proprietăți variază.
 Iluziile vizuale apar din cauza ambiguității ce se creează la nivelul
sistemului vizual ca urmare a tridimensionalității realității

Deși lumea exterioară este

tridimensională, imaginile proiectate pe
retină sunt bidimensionale. Pentru a crea
imaginile 3D sistemul vizual suprapune
imaginile bidimensionale formate pe retina
celor doi ochi și le integrează astfel încât să
formeze o imagine tridimensională. În acest
proces creierul apelează și la experiența
noastră anterioară (genetică sau dobândită),
ceea ce poate favoriza apariția erorilor.
 Chiar dacă mecanismele lor nu au fost încă pe deplin înțelese, iluziile
vizuale fac parte din viața noastră. Se vorbește tot mai mult despre valoarea
estetică a iluziilor vizuale în arta contemporană în care se pune un accent
ridicat pe non-convențional, interpretabilitate, diversitate. Un puternic impact îl
au astăzi și în decorațiunile interioare, iar numerose numere de magie se
fondează pe iluziile optice.
 Teoria top-down (înaintată de Richard Gregory în 1970)
se bazează pe rolul fundamental al experienței noastre
anterioare care intervine atunci când creierul interpretează stimulii
vizuali; pentru că cea mai mare parte a stimulilor (90%) se pierd
până ajung la creier, acesta trebuie să se „descurce” și
să construiască activ percepția, combinând stimulii vizuali cu
informațiile stocate din experiențele anterioare.
 Teoria bottom-up (propusă de James Gibson în anul 1966)
susține că percepția ar fi un proces direct care începe cu procesarea
stimulilor vizuali înainte ca ei să ajungă la creier; pe măsură ce
informația senzorială parcurge sistemul vizual și se îndreaptă către
creier, procesarea devine din ce în ce mai complexă, astfel încât la
nivelul creierului se formează o percepție exactă a realității.
 Emoţia şi apărarea perceptivă

McGinnies (1949), într-un studiu prezintă subiecţilor cuvinte neutre

(„masă”, „măr”, „scaun”) şi cuvinte tabu („târfă”, „penis”). Aceste cuvinte au
fost prezentate tahitoscopic, mărindu-se treptat intervalul de expunere
până când era posibilă citirea (acest punct este pragul recunoașterii). În
timpul experimentului s-a măsurat răspunsul emoţional (răspunsul
galvanic al pielii – RGP) şi s-a observat că la cuvintele tabu, pragul
recunoaşterii era mai mare şi era însoţit de un RGP mai accentuat.
 Valori, cultură, personalitate

În anul 1958, Pettgrew şi colab. au vizat grupuri

rasiale diferite (englezi, africani vorbitori de limba engleză,
indieni şi metişi) cărora le-au prezentat fotografii printr-un
tahitoscop binocular. Fotografiile prezentate la cei doi ochi
erau diferite (o rasă pentru unul și altă rasă pentru celălalt).
Profesorul MIT Edward Adelson a creat
această iluzie optică în 1995 pentru a
demonstra cum este influenţată vederea
de umbre.
 Iluziile lui Troxler

decolorarea concentrarea asupra punctului

negru din mijloc
 Iluziile fiziologice – sunt iluziile optice
propriu-zise, care se formează la nivelul retinei și
apar sub acțiunea unor stimuli vizuali fizici; de
exemplu, dacă privim imaginea unui obiect de
culoare verde, timp de aproximativ 20 de secunde,
apoi ne orientăm privirea spre un fundal alb vom
vedea în continuare acel obiect (chiar în absența
lui), dar în culoarea sa complementară (roșu); în
acest caz este vorba despre o imagine
reziduală care persistă pe retină; explicația acestui
fenomen se rezumă la modul în care
lucrează celule fotoreceptoare: celulele cu conuri
sensibile la culoarea verde se desensibilizează
treptat pe măsură ce privim obiectul, apoi celelalte
celule (sensibile la roșu) devin dominante.
 Iluziile cognitive, cele în care
cunoștințele noastre sunt cumva
contrazise de ceea ce vedem. Un exemplu
tipic în acest sens este iluzia optică ce se
creează când privim o mască din spate –
deși este goală, creierul nostru o percepe
ca fiind convexă pentru că el nu este
obișnuit cu fețele goale. Uimitor este faptul
că și atunci când oamenii înțeleg acest
mecanism, creierul continuă să vadă fața
convexă (plină), deși ea este goală.
 Iluziile ambigue – sunt acele iluzii vizuale în care poți identifica două
imagini reprezentate (un exemplu clasic este imaginea în care se poate
vedea atât chipul unei femei bătrâne, cât și al unei tinere); ambele imagini sunt
valide, însă este imposibil să le percepi pe ambele simultan
 Distorsiunile – în aceste imagini sunt distorsionate aspecte
fizice precum forma, mărimea, liniile astfel încât percepem un obiect ca
fiind mai mare decât altul, când de fapt ele sunt egale, linii curbe când
în realitate ele sunt drepte etc. Un exemplu foarte cunoscut este cel al
liniilor încadrate de săgeți – deși sunt egale, cele două drepte sunt
percepute ca având lungimi diferite în funcție de orientarea vârfurilor
săgeților (pare mai lungă cea cu vârfurile orientate spre exterior).
 Iluziile paradoxale – sunt acele imagini care prezintă lucruri
imposibile, care încalcă legile fizice, care creează un efect ce se repetă la
nesfârșit sau îți dau senzația că imaginea nu e completă, dar în același timp
par convingătoare, de unde și paradoxul.
 Iluzia Wundt

A fost descrisă pentru prima dată de către psihologul

german Wilhem Wundt la începutul secolului 19. Pentru
unele persoane, cele două linii veticale nu par a fi drepte ci
arcuite spre interior. Distorsiunea este provocata de liniile
ce pornesc din punctele laterale.
 Percepţia extrasenzorială
– cogniție anormală –
Este una dintre cele mai complexe și controversate forme de
percepţie. Ea constă în abilitatea de a primi informaţii despre lume prin
alte canale decât simţurile normale. Cele mai răspândite sunt:

 telepatia – abilitatea de a comunica informații de la o minte la alta

 precongniţia – capacitatea de a achiziționa informații din viitor pe nicio
cale fizică, naturală
 clarviziunea – percepția unor informații într-o stare modificată a
capacităților psiho-fiziologice = halucinație (psihiatrie)
 psihokinezia – mișcarea unui obiect de către o personă fără contact fizic,
cu ajutorul minții sau sufletului
Tulburări ale percepției
 Agnozia - incapacitatea subiectului de a recunoaşte
obiectele după calităţile lor senzoriale
Prosopgnozia - imposibilitatea recunoașterii unor figuri
binecunoscute, inclusiv pe cele ale prietenilor sau identificarea
în alt fel a obiectelor individuale dintr-o clasă de obiecte, în
ciuda abilității de a recunoaște trăsături faciale generale și
caracteristici generale ale obiectelor.

Anosognozia – însoțește leziuni ale lobului parietal

drept. Pacienții neagă deficitul, insistând că totul este în regulă
chiar și atunci când o jumătate a corpului lor este complet
paralizată.
 Leziunile occipito-temporale pot determina
imposibilitatea recunoașterii locurilor familiale (agnozia
mediului înconjurător), tulburări vizuale sau cecitatea pentru
culori (achromatopsia).

Leziunile temporale drepte pot determina inabilitatea

de a interpreta sunetele auzite (agnozie auditivă) sau tulburări
în percepția muzicii (amuzie).
 Iluzii perceptive - denaturarea sau deformarea
percepţiei

Halucinatiile - “percepţii fără obiect de perceput”.

 Iluziile fiziologice (modificarea condiţiilor
perceptive, a mediului perceptiv sau a condiţiilor interne)
 ILUZII PATOLOGICE: sindroame febrile, stări
confuzionale, nevroze obsesivo-fobice şi isterice,
debutul psihozelor schizofrenice, stările depresive)

 Falsele recunoaşteri – fenomenele de tipul deja

văzut, cunoscut, trăit.

 Falsele nerecunoaşteri – fenomenele de tip niciodată

văzut, cunoscut, trăit.
 HALUCINAŢIILE PSIHO-SENZORIALE
 auditive, vizuale, olfactive şi gustative, tactile, corporale: patologia
analizatorilor şi căilor de transmitere a informaţiei, psihoze, stări confuzionale,
epilepsie, intoxicaţii cu substanţe (droguri, alcool), stări depresive, tulburări
fobic-anxioase

HALUCINAŢIILE PSIHICE (PSEUDOHALUCINAŢIILE)

 le lipseşte obiectivitatea spaţială şi caracterul de senzorialitate

 sunt localizate în gândirea proprie, în spaţiul intrapsihic neavând decât

obiectivitatea psihică

 bolnavul nu le percepe pe căile senzoriale obişnuite, ci le trăieşte ca pe nişte

fenomene străine, impuse din afară, care i se fac şi cărora nu li se poate
opune şi pe care nici nu le poate controla prin propria voinţă
Reprezentarea
 REPREZENTĂRILE

- imagini prezente în mintea noastră independent de

prezenţa la un moment dat a unui stimul.

Nu sunt simple copii ale perceptilor din trecut, ci rezultatul unor

sistematizări și prelucrări complexe care permit reținerea, amplificarea
unor însușiri și eliminarea altora.
 FUNCŢIILE REPREZENTĂRILOR

Reglarea acţiunilor complexe: (ex: conducătorul auto care doreşte

să depăşească o maşină din faţa sa, dar decide să nu facă acest
lucru conştient de risc)

Punct de plecare în evoluţia gândirii: imaginea este un bun

intermediar între datele perceptive şi concepte

Funcţia de concretizare: esenţială în creaţia artistică, unde ideile şi

sentimentele sunt exprimate prin diferite imagini artistice

Funcţia cathartică: în scăderea stărilor de tensiune, chiar dacă doar

temporar. Imaginarea unor modalităţi de confruntare cu un obstacol,
duc la diminuarea stresului legat de acea situaţie.
 REPREZENTĂRI ŞI PERCEPŢII
Asemanari:
 Sunt fenomene intuitive, adică
imagini concrete ale unor obiecte şi
evenimente
 Au efecte fiziologice – atât
percepţia cât şi gândul la o portocală
coaptă declanşează salivaţia.
 Sunt legate de mişcare, în special
de mişcări fine ale globilor oculari sau
de existenţa ideomotricităţii.
 Au un înţeles, sau o semnificaţie,
deşi în cazul reprezentării aceasta are
un sens mai bogat.
Deosebiri:
 Dacă percepţiile se produc doar în prezenţa
stimulilor ce acţionează asupra organelor de simţ,
reprezentările apar în absenţa obiectului
 Reprezentările sunt o prelucrare a datelor perceptive
şi capătă noi valenţe, producându-se o abstractizare.
Apare o imagine – tip, ca o percepţie regândită.
 Oamenii au conştiinţa prezenţei sau absenţei unui
obiect, iar reprezentarea dispune de subiectivitate, iar
percepţia surprinde doar realitatea concretă.
 Percepţia se impune în mod spontan, nu poate fi
modificată intenţionat, dar reprezentarea este
influenţată de către voinţă, astfel că, le putem alunga
sau amplifica după cum dorim.
 Imaginile sunt fluctuante, se transformă.
 GÂNDIREA

Procesul care, prin intermediul

operaţiilor de abstractizare şi generalizare,
extrage şi prelucrează informaţii utile în
descifrarea realităţii şi în rezolvarea de
probleme
 Funcțiile gândirii

 A înțelege lumea și pe sine ca element al acestei lumi

 A observa problemele cu care subiectul se confruntă pe parcursul
vieții și a le rezolva
 A crea și inventa lucruri originale
 A lua decizii în situații de alegeri

A gândi - a accesa o informație

- a o reprezenta mental
- a raționa despre ea
- elabora judecăți, soluții pentru informația dată
Operațiile gândirii
Operații care nu formează perechi

 Clasificarea constă în grupurea obiectelor pe baza unor criterii

 Compararea constă în stabilirea de asemănări și deosebiri între 2 sau mai
multe obiecte
 Analogia constă în stabilirea de asemănări a unor obiecte din clase diferite.
 Operații specifice ale gândirii

J. Piaget şi şcoala sa de la Geneva au demonstrat într-o manieră

experimentală şi în baza unor observaţii laborioase procesul evoluţiei
structurilor operatorii ale inteligenţei în cadrul celor patru stadii:

Stadiul inteligenţei senzorio-motorii (0 – 2 ani);

Stadiul inteligenţei preoperaţionale (2 – 6 ani);
Stadiul operaţiilor concrete (6 – 11 ani);
Stadiul operaţiilor formale (11 – 17 ani).
 Modelul tridimensional propus de J.P. Ghuilford oferă posibilitatea
înţelegerii mecanismelor de funcţionare ale gândirii.

Operatiile
1. Evaluare: operaţia specifică gândirii critice şi presupune comparaţii,
aprecieri;
2. Gândire convergentă este rezultatul unei convergenţe depline între mijloace
şi scopuri; tipic pentru gândirea algoritmică: în vederea atingerii scopului, a
rezolvării unei situaţii sunt cunoscute mijloacele, care trebuie să fie aplicate
fără abateri;
3. Gândire divergentă exprimă o divergenţă, un conflict între mijloace şi scopuri
întrucât, atingerea scopului se poate realiza prin variate căi şi mijloace care
trebuie să fie explorate; este operaţia tipică pentru gândirea euristică sau
creatoare care explorează, caută noi căi şi mijloace pentru rezolvarea
problemelor;
4. Memoria ca operaţie sugerează modul în care este concepută ea în
psihologia modernă, şi anume ca sistem de operaţii;
5. Cogniţia este operaţia cea mai complexă care implică – în primul rând –
abstractizări, generalizări, concretizări, particularizări etc.
 Formele gândirii

Forma gândirii înseamnă modul în care se organizează și se

structurează conținutul gândirii încât să constituie un intreg.

Noțiunea
Judecata
Raționamentul
Tulburări ale gândirii
 Ritmul gândirii

- accelerarea ritmului – evocări exacerbate, dar minimalizate de

numeroase digresiuni (în accesul maniacal, intoxicaţii uşoare cu amfetamine,
canabis)
- lentoarea ideativă – scade numărul ideilor, asociaţiile dintre ele
(depresie, schizofrenie, Parkinson)

 Fluenţa gândirii

- barajul ideativ – oprirea bruscă a conversaţiei bolnavului (în

schizofrenie);
- vâscozitatea mentală – încetinirea proceselor psihice, cu
împotmolire (epilepsie);
- perseverarea – lipsa de fluenţă a ideaţiei (oligofrenii, demenţe);
- ruminaţia mentală – perseverare de lungă durată,
monotematică, obositoare (neurastenii, nevroza obsesivă).
 Tulburări în ansamblul gândirii – raționament

• Ideile dominante – idei care se detaşează din contextul celorlalte idei,

impunându-se într-un moment dat gândirii şi sunt legate de anumite particularităţi
ale personalităţii subiectului.

• Ideile obsesive – idei care se impun gândirii, o asediază şi o invadează,

recunoscute de subiect ca un fenomen parazit, fiind străine şi contradictorii cu
personalitatea individului.

• Ideile delirante – idei în dezacord evident cu realitatea, dar în a căror

realitate bolnavul crede, impenetrabil la argumentele logicii formale şi carei modifică
concepţia despre lume, comportamentul.
 Tulburări operaţionale ale gândirii – scăderea, în grade variabile a
randamentului şi eficacităţii operaţionale a gândirii, a capacităţii de creaţie
(stări reactive, surmenaj, posttraumatic, infecţii şi intoxicaţii)

- Staţionare (nedezvoltarea gândirii) – incapacitatea gândirii

subiectului de a atinge anumite nivele operaţionale (abstractizare şi
generalizare) până la cele elementare (limbajul articulat, capacitatea de
autoîngrijire).

- Progresive (demenţele) – scăderi progresive şi globale ale

întregii vieţi psihice, afectând capacitatea de generalizare şi de
abstractizare.
MEMORIA
 MEMORIA
este mecanismul psihic cognitiv de reflectare a experienţei
trecute, fixare şi păstrare a informaţiilor în vederea recunoaşterii şi
reproducerii acestora într-o manieră cât mai fidelă.
ENGRAMA-elementul fundamental al memoriei
 Cele 3 etape ale memorării
Encodare Stocare Reactualizare
(Regăsire/retrieval)

Introducere în memorie Păstrare în memorie Recuperare din memorie

1. Etapa encodării: informațiia din mediu este transpusă și stocată ca o

entitate cu sens
Input-ul fizic-undele sonore s-au transformat în cod, encodându-se;
2. Etapa stocării:
Alt input fizic, pattern-ul de lumină care corespunde fizionomiei ei s-a
transformat în cod, encodându-se;
Apoi informația celor doua input-uri s-a stocat;
3. Etapa reactualizării:
Ex. la o următoare întâlnire (în aceeași zi) persoana este recunoscută după
reprezentarea stocată și numele ei este rostit (reactualizarea)
 Condiţii generale necesare

 Integritate structurilor memodinamice

 Calitatea informaţiei (stimulului)
 Intensitatea motivaţiei
 Implicarea emoţional-afectivă
 Odihna mentală
 Procese reducţioniste, simplificatorii
 Procese repetitive
 Neurofiziologia procesului de memorare

 Teoria biochimică
 Teoria neuro-fiziologică
 Teoria cibernetică

 CIRCUITE NEURONALE Hipocampo- Mamilo- Talamo-

Cingulare.

 NEUROCHIMIE: Rolul ARN și AND

 Legătura funcțională Glie/Neuron (cantitatea de ARN este de 10 ori

> în țesutul glial).
 Principalele modele de abordare ale memoriei
Modelul lui Ebbinghaus. Psihologul
german Hermann Ebbinghaus a susţinut că
psihologia experimentală îşi poate extinde
domeniul de studiu asupra proceselor
superioare şi nu trebuie să se limiteze la
studierea senzaţiilor.

Cea mai importantă problemă pe care

şi-a pus-o autorul a fost aceea a modului cum
poate fi măsurată memoria. El s-a folosit pe
sine ca subiect al experimentelor şi metodelor
de investigaţie imaginate. Instrumentul de bază
pe care l-a utilizat au fost silabele fără sens de
tipul consoană-vocală-consoană (CVC). Hermann Ebbinghaus
-pionierul studiului asupra memoriei-
  Bartlett a propus o viziune diferită a
memoriei considerând-o drept un
instrument pentru adaptarea la
mediul înconjurător și stăpânirea
realităţii.
 Concepte învățate prin experiență
 Ideea lui Bartlett se îndepărtează de
cea de memorie văzută drept
„depozit”.
Frederic Barlett
 Unii autori contemporani au reluat
conceptul de engramă, inventat în
1908 de către Semon, definit ca o
urmă în memorie care depozitează un
anumit conținut de informații.
 Engrama reprezintă cea de-a doua
dintre cele trei faze pe care autorul le-a
folosit pentru a descrie memoria de zi
cu zi și cea care credea că se poate
moșteni din generație în generație.
 Prima fază descrisă de el este engrafia
care se referă la codificarea informației
în memorie, în timp ce a treia fază este
ecforia care se referă la modul în care
amintirea poate fi recuperată.
 Modelul memoriei duale iniţiat de cercetările lui Hebb (1949).
Acesta a pornit de la ipoteza că reprezentarea neurală a unei informaţii
se menţine temporar prin circulaţia unui flux în neuronii interconectaţi
formând „structuri celulare”. Acestea sunt unităţi de bază care, atunci
când sunt activate, se pot organiza în unităţi de ordin superior. Nu
rezultă dacă cele două tipuri de influxuri nervoase se stabilesc
secvenţial sau în paralel, existând argumente în favoarea ambelor
posibilităţi.
Clasificarea memoriei
 După prezența sau absența intenției, scopului și controlului voluntar în procesele
de engramare, păstrare și reactualizare
- memoria involuntară
- memoria voluntară

 După gradul de înțelegere al celor memorate

- mecanică
- logică

 După modalitatea informațională preferențială

- memoria imagistic-intuitivă
- memoria verbal-simbolică

 După criteriul timpului

- memoria senzorială
- memoria de scurtă durată
- memoria de lungă durată
 Memoria INVOLUNTARĂ
 Memorarea involuntară sau
neintenţionată se realizează în
mod cotidian, în procesul
perceperii diferitelor obiecte,
situaţii, întâmplări şi în cursul
desfăşurării diferitelor activităţi.
 Este aceea care, în toate cele
trei faze – engramare, păstrare,
reactualizare – se realizează
fără existenţa unui scop mnezic
precis şi fără controlul voinţei
conştient focalizat.
Memoria VOLUNTARĂ
 Memoria voluntară sau
intenţionată este forma esenţială
de organizare şi manifestare a
capacităţii mnezice a omului, ea
fiind strâns conectată şi integrată
motivelor şi scopurilor activităţilor
specifice, începând cu activitatea
de joc şi terminând cu activitatea
de creaţie.
 Structura conţinutului informaţional
şi repertoriul operaţional-
instrumental al oricărei profesii
sunt rodul memoriei voluntare.
 Memorie MECANICĂ Memorie LOGICĂ

 Memoria mecanică se  Memoria logică este mediată

caracterizează prin fixarea, şi instrumentată de operaţii
păstrarea şi reproducerea mentale speciale de analiză,
unui material, pe de o comparare şi relaţionare
parte, în forma lui iniţială, criterial-semantică a
fără vreo modificare elementelor materialului.
semnificativă, iar pe de altă  Fixarea nu se face prin
parte, fără realizarea unei juxtapunere ci prin integrare.
înţelegeri a conţinutului şi
legăturilor logice între
diferitele secvenţe şi
elemente.
 Memoria senzorială
- are nevoie de un timp foarte scurt - mai puțin de o secundă pentru a
reține informații despre un element perceput.
- abilitatea de a vedea un obiect și de a ține minte cum arată cu doar o
fracțiune de secundă de observație reprezintă memoria senzorială.
- memoria senzorială este un răspuns automat.

 Memoria vizuală (iconică)

 Memoria auditivă (ecoică)
 Memoria gustativă
 Memoria olfactivă
 Memoria tactilă
 Memoria kinestezică
Memoria de scurtă durată

- permite amintirea până la câteva

minute fără repetiție.
- are o capacitate foarte limitată:
depozitul de memorie pe termen
scurt este de 4-7 elemente.
- poate fi crescută printr-un proces
numit chunking: suntem capabili
să învățăm informațiile în grupuri
semnificative de numere.
Teoria Atkinson-Shiffrin, 1968 MLD
Encodare
și stocare
Atenția
Conform lui Atkinson Reactualizare
și Shiffrin Memoria de (regăsirea/retrieval)
MSD
Scurtă Durată este (Memoria de
numită lucru)
Memorie de Lucru Memoria •Informația nouă este transferată
senzorială din Memoria Senzorială
•Durata până la 30 sec
•Capacitate limitată de informație
•Inregistrarea informației din
Percepția mediu
(analizatori) •Durata până la 3 sec

Inputuri
(stimuli)
 Principiile de bază ale teoriei Atkinson-Shiffrin

1. Depozitul senzorial: Informația care vine din mediu este plasată în depozitul
senzorial și are 3 caracteristici:
- Memoria senzorială conține toate informațiile din mediu care sunt
recepționate de organele de simț
- MS este temporară (informația se deteriorează în timp)
- Informația folosita din MS este transferată în memoria de scurtă durată;

2. MSD- următorul registru de informații – are 5 caracteristici:

- se identifică în linii mari cu conștiința (informațiile de care suntem
conștienți)
- este direct accesibilă (se folosește ca bază pentru luarea deciziilor)
- informația din MSD se va uita într-o perioadă de 20-30 sec max.
- informația poate fi impiedicată să se uite dacă este repetată
- poate trece prin forme de procesare - ELABORARE- la trecerea în MLD
 MEMORIA DE LUCRU
În 1974 Baddeley și Hitch au propus un "model de memorie de lucru", care a înlocuit
conceptul general de memorie pe termen scurt cu o întreținere activă de informații în
depozitarea pe termen scurt. În acest model, memoria de lucru este formata din trei depozite de
bază: executiv centrala, bucla fonologică și sketchpad-ul vizuo-spațială. În anul 2000 acest
model a fost extins cu tamponul episodic multimodal (modelul Baddeley a memoriei de lucru).
Executivul central acționează ca un depozit senzorial de atenție. Canalizează informații
pentru cele trei procese componente: bucla fonologica, sketchpad-ul vizual-spațial, și tamponul
episodic.
Bucla fonologica stochează informații auditive, prin repetarea de sunete în tăcere sau
cuvinte într-o buclă continuă: proces articular (de exemplu repetarea unui număr de telefon din
nou și din nou).
Sketchpad-ul vizual-spatial stochează informații vizuale și spațiale. Este angajat în
îndeplinirea sarcinilor spațiale (judecarea distanțelor) sau cele vizuale (numărarea ferestrele
unei case sau imaginarea de imagini).
Tamponul episodic este dedicat în a lega informații intre domenii pentru a forma unități
integrate de informații vizuale, spațiale, precum și informații verbale și ordonare cronologică (ex.
memoria unei povesti sau a unei scene de film).
 Memoria de lucru

Este folosită în analogiile geometrice, folosite în testele de

inteligență (Ravens, 1965).

Memoria de lucru e folosita pentru a stoca:

1. Similitudini și diferențe care se observă între formele dintr-un

rând;

2. Regulile care se construiesc pentru a explica similitudinile și

diferențele, dar și pentru a alege răspunsul corect.
 Memoria de lungă durată

Memoria explicită
Memoria implicită
(memoria conștientă, memoria unui
(nu necesita reamintire conștientă)
material de căre cineva constient)

Memoria episodică/somatică
(Evenimente experimentate) Memoria semantică Memoria procedurală
Psihanaliza=inconștient (Cunoștiințe generale) (Aptitudini, mișcare)
 Memoria de lungă durată
- poate stoca cantități mult mai mari de
informație pentru o durată nelimitată.
- memoria pe termen lung se codifică semantic.
- indivizii sunt capabili să-și amintească anumite
evenimente datorită memoriei episodice.
- memoria pe termen lung este menținută prin
schimbări stabile și permanente, în
conexiuni neuronale răspândite în întregul
creier.
- hipocampul este esențial la consolidarea
informațiilor din termen scurt în memorie pe
termen lung.
 Memoria de lungă durată este menținută prin
schimbări mai stabile și permanente în conexiuni
neuronale larg răspândite în întregul creier.
Hipocampul este esențial (pentru învățarea de
informații noi) la consolidarea informațiilor din termen
scurt în memorie pe termen lung, deși nu pare că ar stoca
informații în sine.

Una dintre funcțiile principale ale somnului este considerată a fi îmbunătățirea și

consolidarea informațiilor, așa cum mai multe studii au demonstrat că memoria depinde direct
de primirea unui somn suficient între antrenare și testare. Adițional datele obținute din studiile
neuroimagistice au arătat că în timpul somnului creierul reflectă înregistrările din timpul
învățării sarcinilor din ziua precedentă, ceea ce sugerează că noi amintiri pot fi solidificate prin
aceasta repetiție.
Cercetările au sugerat că stocarea în memoria pe termen lung la om poate fi
menținută de metilarea ADN-ului sau de prioni.
Sisteme mnezice MSD MLD
Criterii
capacitate limitată nelimitată
durată 2 – 20 sec. nelimitată
codare verbală, imagistică semantică
actualizare serială paralelă
 Memoria declarativă
- se bazează pe o înregistrare a cunoștințelor de cultură generală.
- este subdivizată în două tipuri de memorie: memoria episodică și
memoria semantică, ce păstrează amintirile unor evenimente cu o
plasare temporală irelevantă.
 Memoria nedeclarativă (implicită)

- nu este accesibila conștiinței.

- este vorba despre amintiri ce privesc deprinderi (de
exemplu: mersul pe bicicleta.
- acțiunile sunt însușite datorită repetării lor și sunt stocate în
memoria de lungă durată.
 Tipuri de memorie
• Memoria episodică se referă la memoria evenimentelor autobiografice: când și unde am trăit un anumit
eveniment. Aceasta apare în contrast cu memoria semantică (formarea Eului și a identității de sine).

• Memoria semantică permite codificarea cunoștințelor abstracte despre lume, cum ar fi „Parisul este
capitala Franței„
• Memoriei de recunoaștere solicita persoanele in a indica dacă au întâlnit un stimul înainte (cum ar fi o
imagine sau un cuvânt).

• Memoriei de amintire solicita participanților sa reprimeasca informațiile învățate anterior (persoanele ar

putea fi solicitate sa reproduca o serie de acțiuni pe care le-au văzut înainte sau să spună o listă de
cuvinte pe care le-au auzit înainte).

• Memoria topografică presupune capacitatea individului de a se orienta în spațiu, să recunoască și să

urmeze un itinerar, sau să recunoască locurile familiare.
• Memoria de procedură este folosită în învățarea abilităților motorii și ar trebui să fie luată în considerare
ca înlocuitor de memorie implicită (mersul pe bicicletă, legarea șireturilor).
 “Memoria fără conştiinţă”

Se manifestă atunci când o experienţă anterioară

facilitează performanţa unei sarcini fără să se facă apel la
amintirea acelei experienţe.

Poartă numele de memoria implicită, incidentală sau

indirectă.
 Existența și funcționalitatea cunoștintelor implicite
1. Analiza deprinderilor:
Pacienții cu amnezie retrogradă deși nu pot învăța cunoștințe noi, declarative, pot dobândi
deprinderi motorii sau cognitive noi.
Una din deprinderile cele mai cunoscute este aceea de utilizare a limbajului natural. La baza
acestuia se află cunoștințele implicite de gramatică dobândite în mod neintenționat.
Reber a efectuat un experiment (1989) pe două loturi de subiecți amnezici și normali: memorarea
unui șir de litere generate pe baza unor reguli gramaticale artificiale.

Ex. A M B M O M D M E M. Acest şir a fost generat prin inserarea literei M în şirul literelor din alfabet într-o
poziţie corespunzătoare unui număr prim. Subiecţii vizionau aceste şiruri fără să li se spună că ele erau
generate pe baza unor reguli sintactice. Abia după terminarea expunerii, li se comunica.
În a doua etapa li s-au dat alte perechi de șiruri: unul gramatical generat pe aceeași regulă
sintactică și altul negramatical; sarcina era să se spună care este cel gramatical
Rezultate: rata recunoașterilor corecte a fost de aproximativ 65%. Performanțele amnezicilor nu
diferă de cele ale normalilor.
Concluzii: regulile unei gramatici artificiale sunt stocate în memoria implicită.
Cunoștințele legate de limbajul nostru natural sunt stocate în memoria implicită.
2. Fenomenul de amorsaj:

Fenomenul de amorsaj este fenomenul de facilitare a detecției unui stimul

perceptiv pe baza experienței noastre anterioare.
Aparitia unui stimul care este în concordanță cu expectanțele noastre este
perceput mai rapid deoarece așteptările noastre au amorsat în memorie
reprezentările acelui stimul; aceasta a facilitat recunoașterea.
Subiecții amnezici și cei normali se comportă la fel în experimente de acest
gen ceea ce este o dovadă a naturii implicit a acestor cunoștințe.
Amorsajul are o funcție adaptativă foarte mare: mediul în care trăim, deși
este foarte dinamic, devine suficient de stabil pentru a fi predictibil.
3. Reflexele condiționate:

Prin condiționare clasică se dobândesc o serie de cunoștinte

stocate în memoria implicită care sunt detectabile în comportament, dar
nu pot fi evidențiate prin reamintirea intenționată (Watson: exp cu
copilul mic care asociază vederea unui iepuraș cu un zgomot puternic).
Etiologia fobiei, de cele mai multe ori, este necunoscută
subiectului respectiv pentru că ea are la bază cunoștințe implicite
dobândite în urma unor condiționări.
Pacienții cu amnezie retrogradă pot dobândi noi cunoștințe prin
condiționare dar sunt de altă natură decât cele afectate de amnezie.
Uitarea

Fenomenul uitării considerat ca fiind o normalitate a funcţionării

sistemului mnezic şi se defineşte simplu prin incapacitatea de
reamintire a unor informaţii.
Aceste informaţii nu ştim dacă sunt pierdute definitiv sau numai
temporar atâta vreme cât, în variate împrejurări, constatăm atât
fenomenul uitării cât şi cel al reamintirii.
 Factori de care depinde uitarea:

• particularităţi ale materialului memorat: se ţin minte mai uşor

evenimentele neobişnuite spre deosebire de evenimentele similare cu
altele sau banale;

• frecvenţa producerii evenimentelor: ne reamintim mai uşor evenimente,

informaţii petrecute recent sau în mod repetat folosite spre deosebire de
cele petrecute cu mult timp în urmă şi cu o frecvenţă foarte rară de
manifestare;

• păstrarea/schimbarea circumstanţelor: schimbarea circumstanţelor

creează dificultăţi în reamintirea unui eveniment, a unei persoane atunci
când sunt întâlnite în alte situaţii;

• asocierea evenimentelor, informaţiilor: cuvinte, stimuli singulari sunt mai

greu de ţinut minte decât dacă sunt asociate cu alte cuvinte sau
evenimente.
 În toate cercetările asupra uitării s-a pus în evidenţă relaţia
dintre gradul, nivelul de învăţare, de asimilare a unei informaţii şi
nivelul uitării. În acest scop trebuie, în primul rând, să identificăm
nivelul iniţial şi cel final al performanţelor şi să stabilim apoi curba
uitării, respectiv măsura în care performanţele se modifică de la un
nivel la altul. Experimentele realizate şi descrise de către Underwood
(1964) au ajuns toate la aceeaşi concluzie. Nivelul învăţării, indiferent
cum se obţine, influenţează performanţele memoriei dar nu are nici o
influenţă asupra ratei uitării.

Un alt aspect vizat au fost modificările contextului şi

implicaţiile lor asupra uitării. Schemele contextuale au fost recunoscute
ca un factor determinant al uitării încă de la primele formulări ale teoriei
asociaţiei, vorbindu-se chiar despre o lege a contextului.
Tulburări ale memoriei
  Hipermneziile - evocări involuntare rapide şi uşoare, tumultoase şi
multiple, realizând o îndepărtare a subiectului de prezent.

- la normali: evocările sunt legate de evenimente deosebite, cu

caracter plăcut sau neplăcut din viaţa subiectului, dar trăite intens
(succes sau insucces deosebit, evenimente deosebite);
- în afecţiunile psihice: îngustare a câmpului preocupărilor prin
focalizarea funcţiilor psihice: paranoia, unele oligofrenii („idioţii-
savanţi”), nevroze: în unele forme obsesionale, isterice, în condiţii
speciale (detenţii, prizonierat), intoxicaţiei uşoare cu eter, cloroform,
barbiturice, în toxicomanii

Forme particulare:
 Mentismul - derulare involuntară caleidoscopică a unor amintiri şi idei.
 Viziunea retrospectivă - formă supremă a hipermneziei, subiectul
retrăind în câteva momente principalele evenimente din întreaga sa viaţă
(situaţii de pericol existenţial iminent, în stări confuzionale halucinatorii)
 Hipomneziile - evocări lente şi dificile, sărace şi trunchiate cu tot efortul făcut,
realizând o situaţie jenantă pentru subiect în momentul respectiv.

- la normali: în activitatea curentă legată de evenimente insuficient fixate sau

neglijate, preluate în stări de oboseală sau surmenaj;
- în afecţiuni psihice: nevroze, oligofrenie, insuficienta dezvoltare cognitivă,
în stări predemenţiale;

Forme particulare:
 Lapsusul: dificultate de evocare, pasageră, cu aspect lacunar de
element al frazei.

 Anecforia: evocare cu ajutorul anturajului, anumite evenimente care

păreau uitate.
 Amneziile - prăbuşirea funcţiei mnezice cu imposibilitatea evocării sau fixării

 Amneziile anterograde (de fixare) - imposibilitatea fixării imaginilor şi

evenimentelor după agresiunea factorială, dar cu conservarea evocărilor
anterioare agresiunii factoriale (stări nevrotice şi reacţii psihogene, sindrom
alcoolic, traumatic, infecţios, stări de confuzie mintală, psihoză maniaco-depresivă)

 Amneziile retrograde (de evocare) - imposibilitatea evocării imaginilor şi

evenimentelor situate anterior agresiunii factoriale, dar cu conservarea
posibilităţii de fixare pentru evenimentele situate posterior agresiunii factoriale.
 Iluzii mnezice - evocări eronate ale trăirilor subiectului, neîncadrate corect în timp
şi spaţiu, sau, deşi trăite nu sunt recunoscute de subiect ca proprii
 Criptomnezia - o idee, un material, o lucrare, de care nu este străin (a auzit-o, a
văzut-o) subiectul o consideră drept a sa (schizofrenie, demenţe traumatice)
 Falsa recunoaştere (Wigman) - o persoană necunoscută anterior de subiect
este considerată drept cunoscută; creaza impresia de „déjà vu”
 Falsa nerecunoaştere (Dromand şi Levassort) - o persoană cunoscută anterior
de subiect este considerată drept necunoscută
 „Iluzia sosiilor” (Capgras, 1924) - bolnavul consideră ca sosie o persoană pe
care o cunoaşte în mod sigur (surmenaj, stări maniacale, schizofrenii, deliruri
cronice)
 Confabulaţiile - reproducerea unor evenimente imaginare, spunand că evocă
trecutul trăit (confuzia mintală, oligofrenie)
 IMAGINAŢIA

Mecanismul psihic cognitiv de procesare transformativă a

evenimentelor, situaţiilor, stărilor prezente sau stocate la nivelul
memoriei în vederea elaborării de noi imagini şi proiecte alternative
ale realului.

Ca şi reprezentarea, ea se defineşte ca un proces de producere de imagini, dar

spre deosebire de reprezentare, imaginaţia nu presupune perceperea prealabilă a
obiectelor sau a evenimentelor a căror imagine se construieşte.
 Funcţiile, rolurile imaginaţiei în viaţa psihică:

• anticipare, proiectare prin intermediul căreia imaginaţia joacă un rol

fundamental în anticiparea şi proiectarea viitorului.

• constructiv-creativă prin intermediul căreia este implicată în funcţia

creatoare a conştiinţei, precum şi ca suport procesual-dinamic al
creativităţii.

• descărcare, de catharsis jucată nu doar de imaginarul oniric (visul ca

descărcare pulsională), dar şi de actele obişnuite de imaginare – mai
ales ale propriului eu – într-o realitate alternativă, cel mai adesea
favorabilă individului
 Mecanismele imaginaţiei
• Mecanismele mnezice. - memoria constituie un suport al desfăşurărilor imaginative;
mare parte dintre conţinuturile imaginaţiei sunt extrase din stocul memoriei,
reactualizate.

• Mecanismele imaginii mintale - rolul reprezentării este determinant pentru imaginaţie.

Încă Wundt considera imaginaţia drept o capacitate de a reproduce reprezentările într-o
ordine modificată.

• Mecanismele gândirii sunt pentru geneza, dezvoltarea şi funcţionarea imaginaţiei o

condiţie determinantă (J.Piaget).

• Mecanismele limbajului - un rol determinant în geneza imaginaţiei.

• Mecanismele reglatorii - asigură combinatorica şi operativitatea imaginaţiei ca

mecanism cognitiv.
 FORMELE IMAGINATIEI
În funcție de prezenţa intenţionalităţii în actele imaginative:
• a) imaginaţie involuntară:
– visul din timpul somnului
– reveria
• b) imaginaţia voluntară:
– reproductivă,
– creatoare
– visul de perspectivă
 Visul din timpul somnului
Visul din timpul somnului este forma primară de manifestare a
imaginaţiei. Visul este o modalitate de manifestare a sistemului nervos de la o
anumită treaptă de dezvoltare şi complexitate a acestuia.

Reprezintă o înlănţuire de imagini, emoţii,

reflecţii, care apar în starea de somn paradoxal şi
faţă de care subiectul este mai mult spectator,
neputandu-le dirija şi nici înţelege imediat şi care
apar ca absurde şi aotice.
De cele mai multe ori, visele sunt legate de
dorinţele şi aşteptările persoanei, care nu sunt
satisfăcute în stare de veghe sau sunt chiar
inhibate conştient şi voluntar.
 Reveria

Reveria este o formă de imaginaţie semivoluntară întrucât se poate

declanşa involuntar şi poate fi susţinută, întreţinută într-o manieră voluntară.
Stimulii reveriei pot să provină din existenţa cotidiană curentă, din viaţa
obişnuită ca şi din problemele acumulate la nivelul memoriei.
Reveria este un fel de experiment mintal asupra trecutului. Situaţii,
evenimente, întâmplări personale şi puternic încărcate afectiv sunt readuse la
timpul prezent şi, prin mecanismele reveriei, sunt supuse unui proces de
reconstrucţie imagistică. Se elaborează noi scenarii.
 Imaginaţia reproductivă
Imaginaţia reproductivă este o formă activă şi voluntară a
imaginaţiei care porneşte de la datele acumulate în memorie, de la
cunoştinţele subiectului şi elaborează imagini ale unor situaţii,
întâmplări, evenimente care nu au corespondent în experienţa
personală a acestuia.
Imaginaţia reproductivă îndeplineşte o funcţie cognitiva majoră
pentru că intervine în procesul învăţării şi asigură un suport imagistic, o
construcţie imaginară a unor realităţi pornind de la ceea ce studiază,
citeşte, învaţă.
Lectura unor opere beletristice este însoţită de imaginarea foarte
vie a acelei realităţi, ceea ce conferă subiectului un sentiment plenar de
participare personală la povestea descrisă. Combinările sunt uneori
paradoxale.
 Imaginaţia creatoare
Imaginaţia creatoare este forma cea mai complexă şi cea mai
importantă a imaginaţiei. Cercetările asupra creativităţiii au impus
termenul de imaginaţie creatoare.
Imaginaţia creatoare se defineşte prin raportare la finalitatea sa:
un produs nou caracterizat prin originalitate. Sub acest aspect se face
distincţia între inovaţie şi invenţie.

Inovaţia rezultă dintr-o combinare

transformativă a unor elemente şi date cunoscute,
rezultatul fiind un produs cu atribute de noutate.
Invenţia este caracterizată în totalitatea ei
de originalitate. Orice invenţie valorifică ceea ce s-a
produs şi s-a realizat în domeniul respectiv, dar se
caracterizează prin ingeniozitate şi originalitate în
combinarea şi modelarea datelor de la care s-a lobul frontal drept
pornit.
 Visul de perspectivă

Formă activă și voluntară a imaginației ce constă în proiectarea

mentală a drumului propriu de dezvoltare. Are o funcţie importantă în
motivarea activităţilor curente, a opțiunilor profesionale, a acțiunilor
de autoformare şi autoeducare.
Este proiecția mentală a vieții noastre în viitor, ne imaginăm, cu
mai multe sau mai puține detalii, în funcție de persoană, cum se va
desfășura viața noastră în viitorul apropiat sau chiar depărtat.
 În funcție de elementele sintetizate și de modul în care
se realizează sinteza vorbim despre diferite procedee ale
imaginației

AGLUTINAREA
Câteva obiecte sau ființe sunt
descompuse pe plan mintal, iar
elementele obținute sunt recombinate
într-o formă nouă, fără ca elementele
să se modifice. Astfel a fost
creată imaginea sfinxului
MODIFICAREA DIMENSIUNILOR, AMPLIFICAREA SAU
DIMINUAREA UNOR ÎNSUȘIRI

Acest procedeu al imaginației duce la

obținerea unor produse noi, deosebite de
cele de la care s-a pornit. Procedeu prin care
au fost imaginați piticii, uriașii, caricaturile.
 Multiplicarea/Omisiunea

Prin multiplicarea beculețelor

colorate s-a ajuns la inventarea seturilor
de beculețe pentru bradul de crăciun
sau pentru reclame. Tot prin acest
procedeu a fost imaginat balaurul cu
șapte capete, iar prin omisiune a fost
inventat ciclopul.
Schematizarea

Se realizează prin selectarea însușirilor esențiale

și omiterea celor neesențiale. Schemele obținute pot
înlocui obiectele reale în activitatea de cercetare,
ușurând munca cercetătorilor.
De exemplu, pârghiile, scripeții pot fi redați
schematic. Cu ajutorul unor astfel de
scheme înțelegem mai ușor realitatea și modificările pe
care le suferă substanțele, obiectele în diferite situații.
Andogia

Se bazează pe descoperirea unor

asemănări între diferite obiecte sau
fenomene.
Prin acest procedeu s-a ajuns la
imaginea sistemului solar, la descoperirea
structurii atomului.