Psihologia Personalitatii 2023

UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE, ȘTIINȚE

COMPORTAMENTALE ȘI JURIDICE
SPECIALIZAREA: PSIHOLOGIE
PSIHOLOGIA PERSONALITĂȚII
SINTEZE DE CURS
Lect. univ. dr. DOINIȚA BENTU
Constanța 2023
PSIHOLOGIA PERSONALITĂȚII – Sinteze de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU
TEMATICA
Cursul 1. Personalitatea: Delimitări conceptuale (individ, individualitate,

persoană, personalitate, personaj); Definiţii ale personalității: definiții prin efect
extern, definiții prin structură internă, definiții pozitiviste; Accepțiunile conceptului
de personalitate.
Cursul 2. Teorii ale personalității: Teoriile psihodinamice ale
personalității: Teoria psihanalitică a lui Freud, Psihologia analitică a lui Jung,
Psihologia individuală a lui Adler, Psihologia Eului a lui Erikson; Teoriile
trăsăturilor de personalitate: Teoria trăsăturilor de personalitate a lui Allport,
Teoria analitic-factorială a lui Cattell, Teoria analitic-factorială a lui Eysenck.
Cursul 3. Teorii ale personalității: Teoriile umaniste ale personalității:
Teoria actualizării sinelui a lui Rogers, Teoria actualizării sinelui a lui Maslow;
Teoriile behavioriste ale personalității: Behaviorismul radical al lui Skinner;
Teoriile cognitiviste ale personalității: Psihologia constructelor personale a lui
Kelly, Teoria social-cognitivă a lui Bandura.
Cursul 4. Temperamentul – latura dinamico-energetică a personalității:
Definire și criterii de identificare; Clasificarea temperamentelor (tipologii
temperamentale, tipologii constituționale, tipologii psihologice, tipologii
psihofiziologice); Repere ontogenetice ale dezvoltării temperamentului.
Cursul 5. Aptitudinea – latura instrumentală a personalității: Definirea
conceptului; Definirea aptitudinilor în opoziţie cu capacităţile; Caracterul înnăscut
sau dobândit al aptitudinilor; Clasificarea aptitudinilor.
Cursul 6. Inteligența – latura rezolutiv-productivă a personalităţii:
Delimitări conceptuale; Modele explicativ-interpretative ale inteligenței (modelul
psihometric, modelul factorial, modelul genetic, modelul psihocognitivist, modelul
neuropsihologic, modelul ecologic, modelul triarhic); Relaţia dintre inteligenţă şi
personalitate; Inteligența emoțională.
Cursul 7. Caracterul – latura relațional-valorică și de autoreglaj a
personalității: Accepţiunile noţiunii de caracter; Trăsături şi atitudini – elemente
structurale ale caracterului; Modele explicativ-interpretative ale caracterului
(modelul balanței caracteriale, modelul cercurilor concentrice caracteriale, modelul
piramidei caracteriale).
Cursul 8. Creativitatea – latura transformativ-constructivă a
personalității: Definirea conceptului; Accepţiunile creativității: ca produs, ca
2
proces, ca potenţialitate general umană, ca dimensiune complexă a personalităţii;

Factorii creativităţii; Relaţia dintre creativitate şi inteligenţă
Cursul 9. Structura și dezvoltarea personalității: Relații între laturile
personalității (relaţia dintre temperament şi caracter, relaţia dintre aptitudini şi
caracter, relaţia dintre temperament şi aptitudini ); Devenirea personalității; Tipuri
de personalitate.
Cursul 10. EUL, nucleu al personalităţii: Eul şi natura sa psihică; Eul şi
conştiinţa; Eul şi personalitatea; Eul şi tipurile de Euri şi de personalitate.
Cursul 11. Sinele, genul și identitatea: Concepția despre sine (imaginea de
sine, stima de sine, idealul de sine, sentimentul de sine); Teoria proprium-ului;
Teoria dezvoltării sinelui; Teorii asupra dezvoltării identității de gen; Acceptarea de
sine și încrederea în sine.
Cursul 12. Motivația și personalitatea: Ierarhia trebuințelor primare;
Trebuințele cognitive primare; Diferențe între trebuințele superioare și cele
inferioare.
Cursul 13. Stresul și personalitatea: Stresul şi sensibilitatea fiziologică;
Reacții psihologice la stres; Deprinderi de control al stresului; Eul şi mecanismele
de apărare; Personalitatea și vulnerabilitatea la stres.
Cursul 14. Trăsăturile de personalitate și sănătatea: Personalitatea şi
longevitatea; Personalitatea și bolile cardiace; Nevrozismul ca factor de risc în
numeroase maladii; Trăsăturile și comportamentele legate de sănătate; Patologia
personalității.
3
BIBLIOGRAFIE
1. Allport, G. W. (1991), Structura și dezvoltarea personalității, București: Editura

Didactică și Pedagogică.
2. Aniței, M., Chraif, M., Burtăverde, V., Mihăilă, T., Tratat de psihologia
personalității, București: Editura Trei.
3. Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E. E., Bem, D. J. (2002), Introducere în
Psihologie, București: Editura Tehnică.
4. Bonchiş, E., Drugaş, M., Trip, S., Dindelegan, C. (2009). Introducere în
Psihologia personalităţii (ediţia a doua). Oradea: Editura Universităţii din
Oradea.
5. Denollet J. (2000), Type D personality: a potential risk factor refined. Journal of
Psychosomatic Research; 49:255–266.
6. Ewen, R. (2012), O introducere în teoriile personalității, București: Editura Trei.
7. Haynes, X., Orrell, S. (1997), Introducere în psihologie, Bucureşti: Editura ALL.
8. Ionescu, Ș., Jacquet, M. M., Lhote, C. (2002), Mecanismele de apărare. Teorie
și aspecte clinice, Iași: Editura Polirom.
9. Keirsey, D. (2009), Personalitate şi temperamente. Descriere şi compatibilităţi,
Iași: Editura Polirom.
10.Matthews, G., Deary, I. J., Whiteman, M. C. (2005), Psihologia personalității.
Trăsături, cauze, consecințe, Iași: Editura Polirom.
11.Mânzat, I. (coord.) (2000), Psihologia sinelui. Un pelerinaj spre centrul ființei,
București: Editura Eminescu.
12.Pânișoară, G., Pânișoară I. O. (2010), Motivarea eficientă, Iași: Editura Polirom.
13.Zlate, M. (1999), Eul și personalitatea, București: Editura Trei.
14.Zlate, M. (2006), Fundamentele psihologiei, București: Editura Universitară.
4
I. PERSONALITATEA
Personalitatea apare sub două aspecte:

- ca realitate psihologică;
- în calitate de concept.
Ca realitate, personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi
individualizează un om particular.
În calitate de concept, psihologia personalităţii atrage atenţia asupra faptului că
nu trebuie neglijate celelalte domenii ale psihologiei deoarece ea se regăseşte în toate
teoriile şi concepţiile psihologice.
Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referinţă fundamental
pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice.
Noţiunile de senzaţie, percepţie, afectivitate, motivaţie, voinţă n-ar avea
aproape nici o semnificaţie dacă ar fi interpretate în sine, neraportate la personalitate.
Practic, dat fiind faptul că personalitatea este cea mai complexă şi adeseori cea
mai dramatică realitate umană cu care luăm contact şi pe care urmează s-o
influenţăm, s-o ameliorăm sau s-o schimbăm ea reprezintă principalul ghid în
modelarea concretă a omului.
Numai cunoscând laturile, structura, finalitatea personalităţii vom putea selecta
şi utiliza cele mai potrivite mijloace, metode, procedee de influenţare educativă.
Allport a descoperit, încă din 1936, existenţa în limba engleză a 18000 de
termeni prin care pot fi făcute descripţii psihologice ale personalităţii. Dintre aceştia
4504 termeni desemnează trăsături de personalitate reale, moduri stabile şi
consistente de ajustare a individului la mediul său. Ceilalţi termeni implică
comportamente specifice şi temporare, evaluări, metafore.
I.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
În literatura de specialitate se utilizează nediferenţiat o serie de termeni care

sunt de multe ori folosiţi unul în locul celuilalt, şi anume: individ, individualitate,
persoană, personalitate, personaj.
I.1.1. Conceptul de individ

Individul reprezintă totalitatea însuşirilor biologice (ereditare şi dobândite) care
asigură adaptarea la mediul natural.
El desemnează caracterul indivizibil al organismului. De aici rezultă o serie de
caracteristici ale individului:
5
- este un produs în întregime determinat biologic;

- este un reprezentant al speciei, indiferent dacă aceasta este umană, animală
sau vegetală;
- este o noţiune aplicabilă tuturor organismelor.
I.1.2. Conceptul de individualitate

În decursul existenţei individului însuşirile biologice se specializează, se
ierarhizează, se integrează căpătând astfel unele note distinctive originale.
Individualitatea este individul cu organizarea sa specifică, diferenţială,
irepetabilă şi ireductibilă.
Individualitatea exprimă acel atribut al organizării structural-funcţionale
interne care face ca un individ să se distingă de alţii din aceeaşi specie şi să reprezinte
un dat unic şi ireductibil.
Individualitatea este, de asemenea, valabilă şi aplicabilă în caracterizarea
tuturor organismelor vii (chiar la nivelul inferior indivizii se diferenţiază prin modul
organizării lor structurale interne). La om se trece de la individualitatea biologică la
una de tip psihologic; vorbim de particularităţi psiho-individuale.
I.1.3. Conceptul de persoană

Persoana este corespondentul, în plan social, a individului în plan biologic.
Persoana reprezintă individul uman, ca entitate concretă, într-un cadru
relaţional dat, aşa cum este perceput de cei din jur.
Prin conceptul de persoană desemnăm ansamblul însuşirilor psihice care
asigură adaptarea la mediul social-istoric istoric şi în cadrul acestor însuşiri se
subliniază necesitatea prezenţei componentelor de ordin superior conştient. Se
afirmă astfel că omul este persoană în virtutea faptului că îşi defineşte conştient
atitudinile faţă de realitate.
Acest atribut de persoană nu este dat prin naştere; el se dobândeşte treptat în
ontogeneză, graţie procesului de socializare. Noţiunea de persoană este aplicabilă
doar omului, dar nu în general, ci doar celui dezvoltat din punct de vedere psihic.
Copiilor la naştere şi bolnavilor psihici nu li se pot acorda atributul de persoană.
De asemenea, acest atribut se poate pierde în anumite boli psihice care se
caracterizează prin alterarea eului, a imaginii de sine, a autopercepţiei şi a percepţiei
realităţii înconjurătoare.
I.1.4. Conceptul de personalitate

De-a lungul timpului, ansamblul însuşirilor psihice ale persoanei suportă un
proces de structurare în urma căruia se diferenţiază între ele şi se valorizează
devenind unice.
6
Personalitatea este persoana plus o notă de valoare, ea este organizarea

superioară a persoanei. Trebuie făcută o distincţie între persoană şi personalitate:
- persoana se referă la forma fundamentală a fiinţei umane care trăieşte şi îşi
realizează destinul pe lume şi ea trebuie studiată de psihologia generală.
- Personalitatea se referă la particularităţile psihice individuale, la ceea ce-l
distinge şi îl detaşează pe un om de altul.
Cineva este personalitate numai comparativ cu alţii. Esenţial deci în acest
context este faptul că noţiunea de personalitate tinde să se lege de existenţa unei
componente şi a unei dimensiuni axiologice, de valoare (spre deosebire de
persoană).
I.1.5. Conceptul de personaj

Are două accepţiuni:
- personajul ca manifestare în afară, în comportament a persoanei şi
personalităţii;
- personajul ca „persoană în rol”, omul interpretat ca un rol social.
Fiecare om poate juca mai multe roluri, deci el se manifestă prin mai multe
personaje, îşi relevă faţă de alţii mai multe faţete ale personalităţii sale.
Tipuri de personaje:
- personaje sociale (joacă roluri aşteptate sau impuse de societate);
- personaje volitive (joacă roluri pe care şi le impun singure conform propriilor
aspiraţii);
- personaje mască (joacă roluri străine personalităţii lor pentru a-şi ascunde
propria personalitate).
Datorită faptului că sub fiecare personaj se află o personalitate înseamnă că
personajul este veşmântul social al personalităţii, mecanismul ei de apărare.
Personajul este o „faţetă”, o imagine fragmentară a persoanei, o mască, o
aparenţă în spatele căreia se ascunde persoana.
Persoana şi personajul nu se identifică; în timp ce persoana este o creaţie
originală, personajul este rutină, automatism.
I.2. DEFINIŢII ALE PERSONALITĂŢII
Definiţiile date personalităţii sunt extrem de numeroase şi uneori chiar

contradictorii. Totuşi există: definiţii prin efect extern, prin structură internă şi
pozitiviste.
7
I.2.1. Definiţii prin efect extern

Când spunem despre cineva că „are” sau „nu are” personalitate se are în vedere,
pe de o parte cum se manifestă persoana respectivă în exterior şi pe de altă parte
modificările pe care ea le produce în comportamentul semenilor.
Cu cât efectele externe sunt mai mari, cu atât se consideră că personalitatea
cuiva este mai puternică.
Allport dă astfel de definiţii: „personalitatea este suma totală a efectului produs
de un individ asupra societăţii”; „personalitatea este ce cred alţii despre tine”.
Definiţiile prin efect extern au avantajul că oferă posibilitatea de a cunoaşte
personalitatea semenilor noştri. Dar ele au şi unele limite:
- se confundă personalitatea cu rolul ei, adică cu personajul;
- întinde o capcană: dacă există o persoană care influenţează oameni diferiţi în
moduri diferite înseamnă că are personalităţi diferite?
- stabilesc o relaţie de cauzalitate între calitatea personalităţii şi capacitatea ei
de influenţare şi modificare a conduitei altora. Aici se ridică o întrebare: o
persoană care influenţează are o personalitate bogată, iar o persoană care nu
influenţează nu dispune de personalitate?
I.2.2. Definiţii prin structură internă
Conform acestor definiţii personalitatea este o entitate obiectivă, este ceva ce
există cu adevărat, ceva valoros.
Cea mai cunoscută definiţie structural-esenţialistă a personalităţii este cea dată
de Allport în 1937: „personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului
a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său
caracteristic”.
O definiţie asemănătoare a dat şi Eysenck: „personalitatea este organizarea
mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei şi
fizicului unei persoane , această organizare determină adaptarea sa unică la
mediu”.
I.2.3. Definiţii pozitiviste
Aceste definiţii au apărut ca reacţie la definiţiile structuraliste. Cei care au
promovat acest tip de definiţii au stabilit că ceea ce cunoaştem sunt propriile noastre
operaţii pe care le facem când studiem personalitatea.
Allport dă o astfel de definiţie: „personalitatea este conceptualizarea cea mai
adecvată a comportamentului unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul de
ştiinţă o poate da la un moment dat ”.
Acest tip de definiţii introduc personalitatea pe calea cercetării obiective,
riguroase pozitiviste. Dar există şi eroarea că definesc obiectul de cercetare în funcţie
de metodele utilizate care pot fi şi imperfecte. Trebuie de fapt adaptate metodele la
obiect.
8
Dincolo de aceste definiţii reducţioniste s-a încercat definirea personalităţii ca

entitate complexă, eterogenă, după natura substanţial-calitativă a „elementelor” care
o compun.
„Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială constituită în procesul
adaptării individului la mediu şi care determină un mod specific, caracteristic
şi unic de comportare în diversitatea situaţiilor externe”. (Wiggins, 1971).
În opinia lui MacKinnon (1944) personalitatea este compusă din două definiții
care ar trebui păstrate distinct. Prima definiție se referă la personalitate din
perspectiva observatorului unei persoane, modul cum este percepută acea persoană
de către alte persoane, aici fiind vorba de reputația acesteia, reputația este construită
pe comportamente trecute, fiind imaginea pe care o creezi altor persoane despre ceea
ce ești tu ca individ. A doua parte se referă la interacțiunile interpersonale ale
individului. Aceste comportamente sunt orientate spre alte persoane, se referă la
partea socială a personalității și este în continuă interacțiune cu procese
intrapersonale (apud Aniței, Chraif, Burtăverde, Mihăilă 2016, p. 49)
„Personalitatea este un sistem hipercomplex, cu autoorganizare,
teleonomic (mod de explicare ştiinţifică a comportamentului orientat al
sistemelor organice), determinat biologic şi socio-cultural, cu o dinamică
specifică, individualizată” (Golu, 1993).
„Personalitatea este o construcție plastică și originală de însușiri stabile și
definitorii care permit caracterizarea omului atât ca individualitate unică și
irepetabilă, cât și încadrarea sa într-o tipologie, ceea ce îngăduie elaborarea
unor predicții valide cu privire la comportamentul său” (Aniței et al., 2016).
I.3. ACCEPȚIUNILE CONCEPTULUI DE PERSONALITATE
Există o multitudine de accepțiuni ale conceptului de personalitate. Se consideră

de către specialiști că trei dintre ele sunt esențiale și complementare una în raport cu
cealaltă.
1. Accepțiunea (semnificația, înțelesul, sensul) antropologică a personalității
are meritul de a plasa și integra omul în sfera vieții sociale. S-a decis că esența
omului, deci și a personalității umane o reprezintă ansamblul relațiilor sociale
în expresia lor internalizată. Calitatea personalității depinde de calitatea
mediului social, a relațiilor sociale în care ea se formează, imperfecțiunile
mediului social, repercutându-se asupra ei ducând la fenomene de înstrăinare
și destructurare. Această accepție, se consideră că are și exagerări. Piaget
spune că personalitate ”nu este o ladă pe care o umple societatea”.
9
Dacă individul este conceput doar ca purtător al esenței, aceasta l-ar

condamna la pasivitate, la resemnarea în fața unei esențe care ăi este străină.
Esența omului nu este transplantată în el, ci zămislită de el însuși, contruită
progresiv de către om prin încorporarea dimensiunilor sociale.
2. Accepțiunea psihologică vede personalitatea ca un ansamblu de condiții
interne de natură psihologică, subiectivă, numite însușiri psihice pentru a le
diferenția de condițiile interne de altă natură (aspectele intelective,
motivaționale, energizoare, aptitudinale și atitudinale). Însușirile psihice
programează comportamentul uman, dând posibilitatea anticipării lui. În
1950, Cattell, definea personalitatea ca „ceea ce ne permite să anticipăm ce
va face individul într-o situație dată”.
3. Accepțiunea axiologică a personalității are în vedere omul valorizat
(intelectual, moral, social), deci omul ca valoare.
În decursul existenței sale, omul asimilează nu doar experiența de cunoaștere
și pe cea practică, elaborată social-economic, ci și sistemul de valori materiale
și spirituale, el asimilează semnificația existenței și activității umane în
general, criteriile și procedeele de apreciere-valorizare-alegere și fixare a lor
ca mecanisme fundamentale de reglare a conduitei umane. Prin asimilarea
tuturor acestor aspecte, personalitatea capătă o importantă dimensiune
axiologică, valorică.
Cele trei accepțiuni ale noțiunii de personalitate sunt complementare. Dacă prima
pune accent pe factorii și cauzele externe (mediul în general), cea de-a doua atrage
atenția necesității luării în considerare a interiorității mediatoare a omului, cea de-a
treia relevă importanța nu a oricărui mediu în formarea personalității, ci doar a celui
valorizat.
II. TEORII ALE PERSONALITĂŢII
În 1937, Allport a întreprins o trecere în revistă a cercetărilor efectuate de către

psihologi asupra personalităţii şi a găsit un număr de 50 de definiţii distincte ale
termenului. Cu toate că părerile erau diferite asupra a ceea ce se înţelege prin
personalitate, totuşi Allport a constatat că ideile lor aveau trei elemente comune:
- fiecare dintre noi are o personalitate unică;
- personalităţile noastre sunt compuse dintr-o mulţime de caracteristici diferite;
- aceste caracteristici rămân stabile în timp, sunt destul de constante.
10
Unii psihologi adoptă o abordare idiografică a personalităţii care presupune

studierea fiecărei persoane în parte şi analiza modalităţilor individuale în care se
manifestă personalităţile oamenilor. Alţi psihologi adoptă o abordare nomotetică a
personalităţii, prin care se analizează felul în care personalităţile oamenilor pot fi
încadrate în anumite tipuri, făcând posibilă comparaţia acestora.
Teoriile personalităţii au apărut, în general, ca urmare a implicării în activităţi
clinice a psihologilor care s-au ocupat de pacienţi cu diverse probleme psihice.
O teorie este o ipoteză nedovedită în legătură cu anumite fenomene care ne
oferă descrieri și explicații atunci când nu sunt disponibile informații mai
concrete.
O teorie constă într-un set de termeni și principii construite sau folosite de către
teoreticieni, numite constructe.
Constructul reprezintă un termen sau principiu care a fost creat (sau
adoptat) de un teoretician. O teorie este formată dintr-un set de constructe
interdependente, care sunt legate unul de altul într-un mod logic și coerent.
O teorie a personalității reprezintă o „supoziție” a unor aspecte importante ale
comportamentului uman, care poate fi bazată pe observarea clinică sau cercetarea
empirică (sau pe amândouă).
II.1. TEORIILE PSIHODINAMICE ALE PERSONALITĂȚII
II.1.1. Teoria psihanalitică a lui Freud
Teoria psihanalitică susține că în psihic nimic nu are lor întâmplător; toate

acțiunile mentale (și fizice) sunt determinate de cauze anterioare. Freud (1856-1939)
s-a ocupat de isterie – problemă clinică în care pacienţii au dureri cumplite, dar care
nu pare să aibă o bază organică. El a constatat că pacienţii săi isterici păreau să aibă
amintiri şi asociaţii adânc îngropate şi puternic marcate afectiv. Aducerea acestora
la suprafaţă părea să-i ajute. El a elaborat o tehnică de asociere liberă şi de analiză
a „greşelilor de exprimare” şi a viselor, care i-a permis să cerceteze aceste amintiri
ascunse. Treptat, Freud a elaborat metoda cunoscută sub denumirea de tehnică
psihanalitică. Scopul acesteia este procesul catharctic prin care toate traumele
emoţionale ascunse ies la suprafaţă, permiţând pacientului să se elibereze de ele şi
să găsească modalităţi constructive de a le stăpâni.
Freud a elaborat un model topic în care mintea umană era văzută ca un aisberg,
având cea mai mare parte ascunsă sub suprafaţa apei:
11
- conştient – partea minţii de care suntem conştienţi; Nivelul conștient constă

în toate lucrurile de care suntem conștienți, inclusiv lucruri pe care le știm
despre noi și despre mediul înconjurător.
- preconştientul este acea parte a minţii în care staţionează amintiri şi gânduri,
care, temporar, sunt uitate, dar care pot fi aduse în conştient dacă este necesar.
Preconștientul constă în acele lucruri la care am fi atenți dacă am dori, locul
unde sunt stocate amintirile pentru a fi disponibile mai ușor. Freud a privit
preconștientul ca fiind locul în care gândurile sunt inconștiente la momentul
respectiv, dar nu sunt reprimate și astfel sunt disponibile pentru a reveni în
amintire și în conștient (de exemplu, efectul „îmi stă pe limbă”)
- inconştientul, în care Freud considera că este îngropat un strat mai profund
al minţii, ale cărui componente nu ajung niciodată la conştienţă. Aici sunt
ascunse conflictele şi traumele acumulate în prima parte a vieţii. Constă în
acele lucruri care sunt în afara conștientului, inclusiv amintiri numeroase,
gânduri și impulsuri de care nu suntem conștienți. Se consideră că o mare
parte din ceea ce este stocat în inconștient este neplăcut sau conflictual: de
exemplu, impulsuri sexuale catalogate drept „inacceptabile”. În timp ce aceste
elemente sunt stocate în afara conștientului, se consideră că acestea ne
influențează comportamentul.
Freud considera că personalitatea umană este compusă din trei părţi – modelul
structural:
- Se-ul (id)– este prima parte a personalităţii care conţine toate imboldurile
lăuntrice, pulsiunile şi instinctele. El este în întregime egoist, manifestându-
se numai pe baza principiului plăcerii, de satisfacere imediată a oricărei
dorinţe. Se-ul este singura componentă a personalității prezentă încă de la
naștere și include toate pulsiunile și întreaga rezervă de energie psihică. El
transformă nevoile biologice în tensiune psihică (pulsiuni). Cum Se-ul nu are
noțiunea timpului și nu este afectat de experiență, impulsurile și refulările
instinctuale ale copilăriei sunt prezente în Se-ul adult tot atât de intens ca și
cum tocmai s-ar fi întâmplat.
- Eul (ego) – începe să se dezvolte din Se în jurul vârstei de 6-8 luni, rezultând
din experiența cu propriul corp și cu lumea din afară. Este locul tuturor
emoțiilor și încearcă să mențină Se-ul sub control prin diverse mecanisme de
apărare. El funcţionează pe baza principiului realităţii. Pe măsură ce are loc
desprinderea individului de prima perioadă a copilăriei, începe să apară o
mlădiţă mai realistă a Se-ului. Eul încearcă să satisfacă solicitările Se-ului, dar
într-o manieră care să se potrivească şi cu realitatea şi care să nu producă
dificultăţi mai târziu.
12
- Supraeul (superego) – este un fel de „părinte interior” indicându-i individului

ce „ar trebui” să facă şi conţinând toate ideile, datoriile şi responsabilităţile
individului, ca parte a atribuţiilor sociale. Se dezvoltă din Eu în jurul vârstei
de 3-5 ani și rezultă din introiecțiile regulilor parentale, ale profesorilor, ale
idolilor din adolescență și ale altor figuri ce reprezintă autoritatea, deși acestea
rămân, de obicei, secundare ca importanță. Supraeul cuprinde două
componente: conștiința morală, care pedepsește gândurile și acțiunile
prohibite, și eul ideal, care recompenseazî comportamentul dezirabil. În multe
privinţe, această parte a personalităţii este la fel de nerealistă ca şi Se-ul,
deoarece exigenţele sale sunt atât de pretenţioase încât ar fi imposibil de
realizat. Şi din nou Eul, acţionând conform principiului realităţii, trebuie să
menţină echilibrul între realitate şi solicitările supraeului.
Figura 1. Cele trei structuri ale personalității
Figura 1 ilustrează nivelurile respective de id (Se), ego (Eu) și superego

(Supraeu). În această diagramă, linia albă reprezintă împărțirea dintre conștiință
(deasupra) și inconștient (de mai jos). Sub această linie, dar deasupra id-ului, este
nivelul preconștient. Cel mai mic segment este inconștientul. Ca și eul, superego-ul
are elemente conștiente și inconștiente, în timp ce Se-ul este complet inconștient.
Când toate cele trei părți ale personalității sunt în echilibru dinamic, individul este
considerat a fi sănătos mental. Cu toate acestea, dacă Eul nu poate să medieze între
Se și Superego, apare un dezechilibru sub formă de suferință psihologică.
Acest tip de abordare a personalităţii este numit psihodinamic, deoarece
concepe eul ca având rolul de a menţine un echilibru dinamic între cele trei tipuri de
13
exigenţe care îi sunt impuse: de la se-u, de la supraeu şi de la realitate. Totuşi se-ul

şi supraeul se află în inconştient şi este important ca eul să le împiedice să treacă în
conştient. Prin urmare, Eul elaborează o serie de mecanisme de apărare, care îi
permit să se protejeze împotriva presiunilor exercitate de se şi de supraeu.
Au existat multe critici la adresa abordării freudiene a personalităţii. Teoria
freudiană poate fi utilizată pentru a explica aproape orice după consumarea
evenimentului, dar este dificil de folosit pentru a prezice ce se poate întâmpla, iar o
teorie ştiinţifică este considerată, în general corectă, dacă pe baza ei se pot formula
predicţii.
II.1.2. Psihologia analitică a lui Jung

Carl Jung (1875-1961) a extins teoria lui Freud, păstrând conceptul de libido,
care este o energie psihică ce pune în mișcare activitatea mentală, dar respinge
accentul pus de Freud pe sexualitate. Libidoul jungian se referă la energia psihică
investită într-un eveniment mental, indiferent de pulsiunile implicite. Cu cât este mai
mare cantitatea de libido (valență/valoare), cu atât este mai dorit evenimentul.
Constructul numit de Jung „valență” este similar cu cel de „investire” al lui
Freud, care reprezintă energia psihică legată de reprezentarea mentală a unui obiect,
cu diferența că valențele/valorile nu sunt neapărat de natură sexuală.
Pentru Jung, viața se compune dintr-un „complex de opuse inexorabile”: zi-
noapte, naștere-moarte, fericire-tristețe, bine-rău, gândire-sentiment, dragoste-ură,
fiind vorba de procesul psihologic de integrare a opusurilor, inclusiv a
conștientului cu inconștientul, în timp ce se păstrează relativa lor autonomie. Jung
s-a concentrat mai puțin pe dezvoltarea infantilă și pe conflictul dintre Se și
Superego, și mai mult pe integrarea diferitelor părți ale persoanei. El afirmă că atunci
când o extremă este preponderent conștientă, inconștientul compensează accentuând
cealaltă extremă. Psihicul fiind un sistem închis și autoreglator, libidoul se transferă
de la un element mai puternic spre unul mai puțin puternic, de aceea, mai devreme
sau mai târziu, orice element supravalorizat va ceda energia psihică opusului său
subvalorizat. Astfel, este posibil ca opusul (inconștient) să iasă la suprafață de-a
lungul timpului, tendință pe care Jung o numește enantiodromie. De pildă,
dragostea intensă poate, în cele din urmă, să se transforme într-o ură profundă.
Modelul Jungian introduce o serie de constructe pe care le folosește pentru a
explica structura și dezvoltarea personalității.
Complexul este, în general, material simbolic reprimat emoțional și inconștient
care nu este compatibil cu conștientul. Este o constelație de gânduri, sentimente
sau idei înrudite și încărcate emoțional. Forța unui complex variază în funcție de
cantitatea de energie psihică aflată la dispoziția sa (valență) și poate fi conștient sau
inconștient (sau ambele). Complexele pot cauza tulburări psihologice constante și
14
simptome de nevroză. Cu ajutorul intervenției terapeutice, acestea pot deveni

conștiente și se poate reduce impactul lor.
Testul asociativ-verbal i-a folosit lui Jung pentru a măsura puterea unui
complex în care este citită o listă de 100 de cuvinte unice, iar subiectul trebuie să
răspundă cu primul cuvânt care îi vine în minte. După o primă citire a listei, aceasta
este reluată, iar subiectul trebuie să-și amintească răspunsurile date anterior. Dacă
există cuvinte înrudite din listă care provoacă semne de tulburare, precum ezitări
semnificative, răspunsuri nepotrivite, paloare sau creșterea evidentă a pulsului sau
capacitatea de a-și aminti răspunsul inițial în timpul retestării, aceasta indică
existența unui complex important.
Persona este acea fațadă protectoare pe care trebuie să o confecționăm pentru
a satisface cerințele societății, fără a lăsa lumea să vadă adevăratele noastre
sentimente. Persona este masca sau imaginea pe care persoana o prezintă lumii. Este
construită pentru a lăsa o anumită impresie asupra altora, ascunzând natura reală a
individului. În general, oamenii cu persona nedezvoltată par incompetenți, plicticoși,
lipsiți de tact, veșnic neînțeleși și orbi la realitățile lumii înconjurătoare.
Inconștientul personal începe să se formeze la naștere și conține material care
nu mai este (sau nu se află încă) la nivelul conștiinței. Unele amintiri sunt uitate doar
pentru că nu mai sunt importante, multe dintre ele putând fi ușor aduse în conștient,
iar alte materiale din inconștientul personal sunt refulate, având o natură dureroasă.
Alte aspecte ale vieții mentale rămân în inconștientul personal deoarece nu dețin
suficientă energie psihică pentru a pătrunde în conștient.
Umbra constă din material refulat în inconștientul personal deoarece este
rușinos și neplăcut și joacă un rol compensator față de mai pozitivele Persona și Eu.
Umbra, la fel ca tot ceea ce este inconștient, este proiectată asupra altor oameni. În
mod normal o trăim în această modalitate indirectă, caracteristicile pe care le
dezaprobăm cel mai mult la alții fiind acele aspecte ale propriei persoane care ne
sunt cel mai neplăcute. Astfel, un alt efect nefericit al negării umbrei, refularea mai
profundă care rezultă va genera proiecții mai puternice ale caraceristicilor noastre
indezirabile producând o și mai mare antipatie pentru ceilalți oameni, culminând
poate cu sistemul bolnav de relații sociale ce formează nevroza.
Inconștientul colectiv (transpersonal) presupune că istoria rasei umane, încă
din cele mai primitive timpuri, este prezentă în toți oamenii. Este un „depozit” de
rămășițe arhaice („imagini primordiale” sau arhetipuri) moștenite din trecutul
nostru ancestral.
Arhetipurile reprezintă imaginile primordiale ce reflectă patternurile de bază
sau temele universale comune tuturor, care sunt prezente în inconștientul colectiv.
Aceste imagini simbolice există dincolo de spațiu și timp. Este o predispoziție de a
percepe lumea în anumite feluri, moștenită de la generațiile anterioare. Se deosebesc
15
de instincte (pulsiuni) prin aceea că sunt modalități de percepție și nu de acțiune și

reacție. Ele sunt doar potențialități, nu amintiri sau date distincte și vor rămâne
adormite dacă nu vor fi întărite de experiențe adecvate.
Arhetipurile persona și umbra există în psihicul uman de nenumărate
generații, ceea ce înseamnă că toți moștenim tendințe de a forma aceste componente
ale personalității.
Arhetipurile anima și animus – predispoziția feminină inconștientă a
bărbatului se datorează arhetipului cunoscut sub numele de anima, în timp ce
arhetipul masculin al femeii este numit animus. Anima și animus se dezvoltă
datorită expunerii timp de generații la sexul opus și impregnează fiecare sex cu o
înțelegere înnăscută a celuilalt.
Mai există și alte arhetipuri, cum ar fi: bătrânul înțelept, mama, tata, soț, soție,
copilul inocent, dar și cele prezentate în figura 2.
Figura 2. Exemple de arhetipuri

Simbolul: un simbol este un nume, un termen sau o imagine familiară în viața
de zi cu zi. Pentru Jung, un simbol implica ceva vag și parțial necunoscut sau ascuns
și nu era niciodată definit precis, așa cum este un arhetip. Simbolurile viselor purtau
mesaje de la inconștient către mintea rațională.
Individuația: Jung credea că ființele umane sunt întregi, dar că majoritatea
oamenilor au pierdut contactul cu părți importante ale lor. Prin ascultarea mesajelor
viselor noastre și a imaginației, putem intra în contact și reintegra diferite părți.
Scopul vieții este individuația, care este procesul de integrare a conștientului cu
inconștientul, integrând multe componente ale psihicului. Fiecare ființă umană are o
natură specifică și o chemare unică a sa, iar dacă acestea nu sunt satisfăcute printr-o
uniune a conștientului și a inconștientului, persoana se îmbolnăvește. Individuația
este o călătorie de autodescoperire, dificilă și complicată, iar numeroasele primejdii
apărute de-a lungul drumului parcurs pot împiedica obținerea unui final reușit. În
16
primul rând conținuturile formidabile și adesea terifiante ale umbrei trebuie aduse în
conștient și trăite atât la nivel intelectual, cât și emoțional. Persona trebuie, de
asemenea, înlăturată, întrucât această mască orientată către ceilalți stă în calea
adevăratei individualități.
Mandala: pentru Jung, mandala (în sanscrită însemnând „cerc”), era un simbol
al întregului, completului și al perfecțiunii și simboliza Sinele.
II.1.2.1. Tipurile psihologice

Conform lui Jung, oamenii diferă în moduri de bază, chiar dacă instinctele care
ne guvernează sunt aceleași. În modelul său, personalitatea este organizată în baza a
două structuri fundamentale, fiecare, la rândul ei, polară: extraversiune-
introversiune și masculinitate-feminitate. Ele sunt prezente în personalitatea
fiecăruia dintre noi. Pentru a încadra pe cineva într-o categorie sau alta este necesar
să se identifice dominanta pentru fiecare dintre cele două axe. Ca atare, în termeni
tipologici, perspectiva sa nu se edifică pe absența sau prezența acestor caracteristici,
ci pe ponderea lor și pe combinațiile pe care le realizează.
1. Introvertul – direcționat spre interior, are nevoie de intimitate și spațiu,
alege solitudinea pentru a-și reumple energia, adesea reflectă.
2. Extravertul – direcționat spre exterior, are nevoi sociale, alege oamenii ca
sursă de energie, adesea este orientat spre acțiune.
Conform lui Jung, în tinerețe, orientarea dominantă a personalității este
extraversiunea. Ea este susținută de imboldul afirmării de sine, de dorința realizării
personale, inclusiv în plan profesional. Către mijlocul vieții se produce o inversiune.
Persoana se centrează mai frecvent asupra analizei de sine, a sentimentelor
personale. Încep să apară reflecțiile legate de bilanțul vieții.
În ceea ce privește axa masculinitate-feminitate, încă din mica copilărie, în
conformitate cu modelele sociale, stereotipurile culturale și rolurile de gen asumate,
unul dintre cele două aspecte este inhibat de fiecare dintre noi. Băiețelul este
îndrumat și aderă progresiv la imaginea și rolurile masculine, iar fetița la cele
feminine. Această manieră de a întări o parte sau alta a axei este regula dezvoltării
personalității în prima parte a vieții. În cea de-a doua jumătate a ei, apare o relaxare
a acestei inhibări, un mai mare echilibru între ambele expresii și o rezistențã mai
mare la presiunea stereotipurilor de sex. Fără a fi vorba de o inversare a poziționării
individului pe axa masculinitate-feminitate, pot fi mai frecvente decât în tinerețe
poziționările asertive la femei și cele sentimentale la bărbați. Operarea în ambele
registre face ca personalitatea adultă și, mai ales, cea senescentă să fie puse sub
semnul androginiei (coexistența caracteristicilor masculine și feminine în
comportamentul unei persoane). Cercetarea empirică a ipotezei lui Jung a indicat că
17
descrierile bărbaților și femeilor în vârstă prezintă mult mai multe similarități decât
cele ale tinerilor.
În concluzie, modelul lui Jung propune o dinamică a personalității și dincolo de
adolescență. Dacă în tinerețe dominanta este extraversiunea în varianta feminină sau
masculină, spre vârstele înalte poate apărea, cel puțin în planul reprezentării ei,
introversiunea androgină.
II.1.3. Psihologia individuală a lui Alfred Adler

Alfred Adler (1870-1937) și-a numit teoria Psihologie individuală, în care
termenul „individual” exprimă credința sa în unicitatea și indivizibilitatea fiecărei
personalități umane. Teoria holistică a lui Adler tratează personalitatea ca pe o
unitate indivizibilă și nu face nici o presupunere în privința structurii sale. El acceptă
totuși existența unui fel de inconștient în care sunt incluse acele trăsături de caracter
neplăcute pe care nu dorim să le înțelegem. Însă pentru el, conștientul și
inconștientul sunt unite în serviciul scopurilor de viață alese de individ, și nu aflate
în conflict.
Alfred Adler postulează o singură forță care stă în spatele comportamentelor
umane, această forță motivatoare a fost numită căutarea perfecțiunii sau dorința
de perfecțiune și se referă la dorința comună oamenilor de a-și îndeplini potențialul,
de a se apropia din ce în ce mai mult de idealul fixat. Cuvântul perfecțiune are aici
sensul de a fi competent în ceea ce faci.
Pentru Adler, scopul principal al oricărui comportament uman este
autodepășirea. Fiecare își începe viața din poziția de copil slab și neajutorat și cu
toții deținem pulsiunea înnăscută de a depăși această inferioritate prin stăpânirea
mediului nostru potrivnic. Lupta sănătoasă pentru superioritate (desăvârșire sau
statut) este condusă de interesul social și acordă considerația cuvenită bunăstării
celorlalți.
Interesul social reprezintă un potențial înnăscut de a relaționa și a coopera cu
ceilalți oameni. Toată lumea are potențial pentru interes social, dar acesta trebuie
dezvoltat printr-o educație adecvată, pentru ca personalitatea să se poată adapta.
Sentimentele de inferioritate sunt sentimente normale și inevitabile de
slăbiciune ce rezultă din neajutorarea omului pe parcursul copilăriei și care însoțesc
din umbră lupta pentru superioritate, dar ele nu sunt anormale sau de nedorit.
Eforturile pe care le depunem, rezultatele pe care le atingem sunt doar încercări de
a compensa inferioritățile noastre reale sau imaginare.
Compensarea înseamnă învingerea unei inferiorități reale sau imaginare prin
efort și exercițiu sau prin dezvoltarea de abilități într-un domeniu diferit.
Inferioritățile fizice sunt adesea compensate prin modalități psihice, iar interesul
18
social permite rasei umane să compenseze inferioritatea sa în fața copleșitoarelor

forțe ale naturii.
Dacă individul nu reușește să-și învingă sentimentele de inferioritate și este
copleșit de acestea, apare complexul de inferioritate, definit de Adler ca
incapacitatea de a face față dificultăților vieții, existând credința că o persoană nu
poate învinge obstacolele printr-un efort adecvat. Acest complex este acompaniat,
de obicei, de un complex de superioritate conștient sau inconștient, care presupune
o părere pozitivă exagerată despre propriile abilități și realizări.
Complexul de inferioritate poate avea surse diferite în copilărie:
a) inferioritatea de organ – fiecare individ are o parte anatomică mai slabă sau
una mai puternică, observând că indivizii răspund acestor inferiorități
recurgând la compensare. Modul în care fiecare alege modalitățile de
compensare determină și dezvoltarea personalității. Trebuie subliniat faptul
că nu inferioritatea organică propriu-zisă, ci percepția acesteia și ceea ce
individul face pentru a o compensa poate să ducă sau nu la apariția
sentimentelor de inferioritate.
b) răsfățul – mulți copii sunt învățați că pot să primească orice fără să ofere
nimic, dorințele lor fiind literă de lege pentru ceilalți. Răsfățul inhibă
dezvoltarea inițiativei și a independenței și dă impresia că lumea este
responsabilă pentru viața individului. Un posibil efect este că ei nu vor ști să
facă față singuri obstacolelor și nu vor învăța moduri noi de relaționare cu
ceilalți și ca urmare se dezvoltă complexul de inferioritate.
c) neglijarea – eșecul de a oferi unui copil suficientă grijă și susținere, de unde
credința acestuia că lumea este un loc rece și neprietenos. Copiii neglijați
învață să se simtă inferiori pentru că zi de zi li se spune că nu sunt buni de
nimic, învață să fie egoiști pentru că nu au încredere în nimeni.
Privitor la personalitate, Adler nu a vorbit în termeni tradiționali (structură,
dinamică, trăsături etc.), ci el a preferat să abordeze omul holistic, vorbind de stilul
de viață, înțelegând prin acesta modul în care fiecare își trăiește viața, își rezolvă
problemele și își dezvoltă relații interpersonale, cu alte cuvinte modul în care fiecare
încearcă să își satisfacă dorința de perfecțiune.
Stilul de viață se cristalizează în jurul vârstei de 5 ani și este dificil de modificat
mai târziu, devenind cadrul prin intermediul căruia vor fi interpretate și efectuate
comportamentele.
Cea mai bună modalitate de a identifica stilul de viață al unei persoane este să
afli amintirile timpurii din pruncie și din copilărie. Chiar dacă sunt inexacte, aceste
amintiri oferă informații vitale, întrucât orice distorsiune a amintirilor este creată în
mod deliberat (deși inconștient) pentru a servi scopurilor vieții pe care individul le-
a ales. Adler spune că oamenii dispun de voință liberă, ceea ce le permite să își
19
construiască stiluri de viață unice, în funcție de influențele cu care intră în contact.

Cea mai timpurie amintire este demnă de luat în seamă, deoarece ea reflectă viziunea
fundamentală de viață a persoanei.
Adler a fost primul psiholog care a scos în evidență determinanții sociali ai
personalității, un factor important care a fost subestimat de Freud și de Jung. El a
fost, de asemenea, singurul dintre teoreticienii timpurii ai personalității care a
acordat o atenție deosebită infracționalității, educației și consilierii copilului.
II.1.4. Psihologia Eului a lui Erikson

Erik Erikson (1902-1994) a elaborat modelul cel mai cunoscut și, probabil, cel
mai acceptat și influent al evoluției structurii personalității pe parcursul vieții. Deși
consideră, ca și Freud, că primii ani din viață au un rol crucial, el nu acceptă ideea
că procesul care duce la construirea identității este complet la sfârșitul adolescenței.
Acesta se continuă și la vârsta adultă, trecând prin alte etape de dezvoltare. Erikson
identifică opt stadii, dintre care trei sunt atinse la vârstele adulte.
Vârsta Calități ale Factorii Dilema Unele sarcini sau

Eului ce se sociali identitară activități în acest stadiu
dezvoltă (miza) determinanți
0-1 ani încredere îngrijirea Sunt în Încrederea în mamă sau
versus maternã siguranță? în persoana care se ocupă
neîncredere de nou-născut și
încrederea în propria sa
capacitate de a acționa
asupra lucrurilor sunt
elementele esențiale
pentru dezvoltarea
timpurie a unui sentiment
de atașament securizant.
2-3 ani autonomie părinții Pot să fac și Noi abilități fizice duc la
versus singur? posibilitatea autonomiei;
rușine în practica educației
sfincteriene copilul
învață autocontrolul, dar
poate resimți ruține dacă
nu este supravegheat și
ajutat în mod
corespunzător.
20
3-6 ani inițiativă cadrul Pot să aleg? Organizarea activităților

versus familial sale în jurul unui scop;
culpabilitate lărgit începerea afirmării și a
exprimării agresivității;
nerezolvarea complexului
Oedip poate duce la
culpabilitate.
7-12 ani competență școala și Fac la fel de Asimilarea tuturor
versus familia bine ca normelor culturale
inferioritate ceilalți? elementare, inclusiv a
abilităților școlare sau de
utilizare a uneltelor. În
caz de nereușită,
compararea cu
covârstnicii poate duce la
sentimentul inferiorității.
12-18 ani identitate modelele și Cine sunt? Adaptarea percepției de
versus grupul celor sine la modificările legate
confuzie de aceeași de pubertate, cristalizarea
vârstã orientării profesionale,
dobândirea unei identități
sexuale de adult și
aderarea la noi valori pot
clarifica miza identitară.
Există și riscul confuziei
în a ști cine ești.
tinerețe intimitate prietenii și Pot realiza Construirea cel puțin a
versus relația de mutualitatea unei legături intime
izolare cuplu ? autentice care să permită
regăsirea de sine în altul;
fondarea unui cămin.
vârsta generativitate familia și Am forța și „Generarea” copiilor și
adultă versus profesia Responsabili educarea lor;
stagnare -tatea grijii concentrarea
față de altul asupra reușitei
și a profesionale în cheie
exprimării creativă sau rutinieră.
creatoare?
21
vârsta integritate apropierea Ceea ce am Integrarea stadiilor

a III-a personalã pension realizat mă precedente, atingerea
versus ării și a reprezintă? unui sentiment de
disperare sfârșitului identitate fundamental și
vieții acceptarea de sine pe
baza retrospectivei
asupra trecutului.
Pentru Erikson, maturarea joacă un rol important în succesiunea stadiilor.

Acestea se succed conform unui program intern, ereditar. Principiul epigenetic (gr.
epi, „după”; genesis, „naștere”) al dezvoltării anatomo-fiziologice guvernează și
„calendarul” dezvoltării personalității. Dar stimulările care dau formă și conținut
potențialului de dezvoltare sunt de natură psihosocială. Așteptările comune existente
în sânul unei culturi, referitoare la ceea ce trebuie sau nu să facă un copil la o anumită
vârstă, sunt extrem de importante: un copil trebuie să se mențină curat spre vârsta de
doi ani, trebuie să intre la școală spre 6-7 ani sau să caute intimitatea unei relații de
dragoste ca tânăr. Fiecare stadiu cuprinde o dilemă, o sarcină socială specifică. De
aceea, Erikson utilizează noțiunea de stadii psihosociale ale personalității.
Fiecare stadiu traversează o nouă criză de dezvoltare. Crizele de dezvoltare sunt
perioade cu resurse formative deosebite. Ele au la bază potențialitățile individuale
care se confruntă cu solicitările graduale, tot mai complexe, ale mediului socio-
cultural. În funcție de calitatea suportului social, dar și de capacitățile adaptative
individuale, dezvoltarea psihosocială se orientează, în fiecare stadiu, într-o direcție
optimă sau spre o alternativă mai puțin fericită: încredere sau neîncredere,
competență sau inferioritate, intimitate sau izolare etc.
II.2. TEORIILE TRĂSĂTURILOR DE PERSONALITATE
II.2.1. Teoria trăsăturilor de personalitate a lui Allport

Trăsăturile sunt elemente fundamentale ale personalităţii. Spunem despre un
om că este posac şi timid, dar muncitor; despre o femeie că este dificilă, vorbăreaţă
şi zgârcită.
Concepţia despre trăsăturile de personalitate este la fel de veche ca limbajul
omenesc. Concepţiile uzuale despre trăsăturile de personalitate conţin două
presupuneri de bază:
- în primul rând, trăsăturile se menţin în timp. Suntem de acord cu faptul că, în
mod firesc, comportamentul unei persoane poate varia într-o oarecare măsură
în funcţie de situaţie, dar şi cu faptul că există un nucleu constant, care
22
defineşte o anumită persoană: petele leopardului ce nu se schimbă. Aşadar,

există diferenţe între indivizi care se disting în anumite situaţii (ex. ne putem
aştepta de la un student pe care l-am perceput ca „anxios” să fie extrem de
tulburat şi neliniştit la examene şi în contextul unor evenimente din viaţa
personală).
- în al doilea rând, se consideră că trăsăturile influenţează nemijlocit
comportamentul (ex. dacă o persoană începe să cânte din senin o melodie
veselă am putea spune că este veselă/fericită, încercând să explicăm
comportamentul. Dar această explicaţie se află pe un tărâm nesigur, din cauza
circularităţii ei, adică, o persoană poate deveni veselă prin încercarea de a
cânta).
Trebuie admis faptul că nici o teorie a trăsăturilor nu poate fi întemeiată dacă
nu ia în considerare şi nu explică variabilitatea conduitei unei persoane. Presiunile
din mediul înconjurător, persoanele cu care stabileşte relaţii şi contracurenţii din
persoana însăşi pot întârzia, mări, deforma sau inhiba complet conduita pe care am
aşteptat-o în mod normal ca rezultat al trăsăturilor unei persoane. Dar pe lângă
această porţiune variabilă, persoana mai dispune şi de o porţiune constantă care
poate fi desemnată cu conceptul de trăsătură.
Allport (1937) considera că trăsăturile sunt „structuri mentale organizate,
diferite în cazul fiecărui individ, care iniţiază şi dirijează comportamentul”.
Dacă scopul psihologiei este să explice comportamentul, atunci trăsăturile de
personalitate au valoare în calitate de construcţii, în măsura în care contribuie la
atingerea acestui obiectiv. În prezent dovezile referitoare la existenţa trăsăturilor
provin din consistenţa actelor separate şi observabile ale comportamentului. Actele
separate sunt „indicatori” ai trăsăturilor (Stagner, 1961).
Allport a stabilit o distincţie între trăsăturile comune şi dispoziţiile personale:
- Trăsăturile comune sunt acele dimensiuni în raport cu care indivizii pot fi
comparaţi între ei.
- Dispoziţiile personale se referă la amprenta sau configurarea unică a acestor
trăsături în cazul unei persoane.
Ex. Doi indivizi pot fi amândoi sinceri, dar se poate ca felul în care sinceritatea
se corelează cu celelalte trăsături să fie foarte diferit. Unul, atent la sentimentele
celor din jur va spune câteodată o mică minciună neutră, deoarece sunt mai
importante sentimentele decât sinceritatea. Celălalt apreciind mai mult sinceritatea
va spune întotdeauna adevărul, chiar dacă în acest fel răneşte sentimentele altcuiva.
De asemenea, oamenii pot avea aceleaşi trăsături, dar din motive diferite: o persoană
poate fi conştiincioasă pentru că ţine la părerea celorlalţi despre sine, iar pentru o
altă persoană conştiinciozitatea poate însemna nevoia de a păstra ordine în viaţă.
23
Trăsăturile diferă şi din punct de vedere al influenţei pe care o exercită asupra

comportamentului, iar unele dispoziţii personale, fiind organizate ierarhic, au o
influenţă mai mare asupra comportamentului decât altele.
Allport a clasificat dispoziţiile în:
- dispoziţii cardinale – dispoziţii dominante care influenţează toate aspectele
comportamentului (altruismul în cazul Maicii Tereza);
- dispoziţii centrale – sunt tendinţele mai puţin pătrunzătoare ale răspunsurilor
individuale. Cei mai mulţi deţin 5-10 dispoziţii centrale care conduc
majoritatea reacţiilor şi controlează o gamă întinsă de situaţii obişnuite,
cotidiene (prietenia pentru ex. anterior).
- dispoziţii secundare – interese şi tendinţe specifice mult mai restrânse,
exprimând aspecte mai puţin esenţiale ale activităţii şi conduitei individului:
preferinţa pentru un anumit gen de haine, tendinţa de a avea biroul în ordine
în ciuda unei aparenţe personale dezordonate.
Clasificarea dispoziţiilor permite prezentarea personalităţii ca sistem organizat
concentric. Cercul interior subsumează trăsăturile cardinale, cel mediu include
trăsăturile centrale, iar cel exterior cuprinde trăsăturile secundare.
Un asemenea model pune în evidenţă dinamica evolutivă a personalităţii,
posibilitatea de consolidare şi generalizare a unei trăsături (dezirabile) şi de slăbire
şi restrângere a razei de influenţă a altei trăsături (indezirabile).
Trăsăturile ca atare se formează şi se individualizează pe fondul interacţiunii
conţinuturilor proprii diferitelor procese psihice: cognitive, afective, motivaţionale
şi voliţional-valorizate de subiect şi implicate în determinarea atitudinii lui faţă de
„obiectele sociale”.
Se delimitează astfel:
- trăsăturile globale, care definesc personalitatea (sistemul caracterial) în
ansamblu;
- trăsăturile particulare, care definesc semnificaţia relaţional-socială a
componentelor psihice.
Caracteristicile trăsăturilor globale:
- unitatea – care face ca în ciuda variaţiilor situaţionale accidentale, linia de
conduită a unei persoane să-şi păstreze o anumită constanţă şi identitate;
- pregnanţa – care indică, pe de o parte, modul de ierarhizare a semnificaţiilor
şi atitudinilor în cadrul profilului general, iar pe de altă parte, gradul de
intensitate şi consolidare a componentelor dominante;
- originalitatea – specificitatea şi individualitatea personalităţii, gradul de
deosebire a unui profil de altul;
- plasticitatea – defineşte „disponibilitatea” structurilor de a se schimba, de a
se adecva la dinamica realităţii sociale;
24
- stabilitatea scopului – reflectă gradul de ierarhizare şi integrare a motivelor

care imprimă orientarea generală a subiectului în viaţă, finalitatea lui majoră;
- integritatea – exprimă rezistenţa la influenţele şi presiunile perturbatoare
(negative) din afară, rezistenţa la diferitele genuri de tentaţii.
Trăsăturile particulare poartă în ele amprenta componentei psihice, pe baza
căreia se diferenţiază şi se manifestă fiecare om, ele putând fi grupate în:
- trăsături de natură cognitivă: reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul critic şi
opusul lor;
- trăsături de natură afectivă: sentimentalismul, timiditatea;
- trăsături de natură motivaţională: lăcomia, rapacitatea, avariţia,
mercantilismul şi opusele lor;
- trăsături de natură intersubiectivă: solicitudinea, spiritul de cooperare,
spiritul de întrajutorare, altruismul şi opusele lor;
- trăsături de natură morală: bunătatea, cinstea, corectitudinea, demnitatea,
modestia şi opusele lor;
- trăsături de natură voliţională: curajul, independenţa, perseverenţa,
fermitatea, hotărârea, consecvenţa, autocontrolul şi opusele lor.
II.2.1.1. Trăsături şi situaţii

Unul dintre obiectivele principale ale cunoaşterii şi evaluării personalităţii este
realizarea de predicţii privind comportamentul persoanei într-o anumită situaţie. Dar
ce anume determină comportamentul uman: trăsăturile sau situaţia în care se găseşte
individul?
Adepţii teoriei trăsăturilor (Allport, Eysenck, Cattell) consideră că deşi faptele
de conduită ale unei persoane prezintă o anume variabilitate situaţională, pe termen
lung, observaţia furnizează un cadru relativ stabil, unitar, de aşteptare şi interpretare.
Trăsătura psihică este conceptul care evidenţiază aceste însuşiri sau particularităţi
relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan comportamental,
o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate
de stimuli.
Privită astfel, trăsătura are la bază câteva afirmaţii implicite:
- comportamentul este consecvent: persoana tinde să manifeste aceleaşi reacţii
obişnuite în raport cu o categorie întreagă de situaţii;
- oamenii se schimbă în funcţie de frecvenţa oricărui tip de comportament;
- personalitatea are o anumită stabilitate.
Psihologii situaţionişti critică această teorie, afirmând despre comportamentul
personal şi social că depinde în mod hotărâtor de situaţia în care se găseşte subiectul.
25
Ei afirmă că potrivit teoriei învăţării sociale persoanele achiziţionează diverse

comportamente ca răspuns la anumite situaţii.
Dezbaterile ştiinţifice dintre cele două modele explicative au dus la dezvoltarea
abordărilor personalităţii de tip interacţionist. În aceste modele noţiunea de trăsătură
nu este abandonată, ci considerată dintr-o perspectivă dinamică. Subiectului i se
atribuie o intenţie, el manifestă trăsături, dar şi stări care corespund actualizării unei
trăsături la un moment dat. El influenţează situaţiile, iar situaţiile influenţează
comportamentul. Astfel, comportamentul are un dublu determinism – trăsături,
situaţii.
Un rol important este acordat credinţelor subiectului, felului în care el
interpretează situaţia şi îşi apreciază performanţa, ca şi strategiilor de adaptare la
situaţie.
II.2.2. Teoria analitic-factorială a lui Cattell

Raymond Cattell (1905-1998), în 1965 a elaborat o teorie a factorilor de
personalitate. El considera că factorii de personalitate ar putea fi împărţiţi în două
tipuri: factori externi şi factori interni.
Factorii externi formează personalitatea aparentă – acele trăsături de
personalitate pe care le observă ceilalţi. Dar sub acestea există un set de trăsături
interioare care formează baza personalităţii. Cattell a considerat că există 16 factori
interni esenţiali pe care îi posedă fiecare om într-o măsură mai mare sau mai mică.
Factorii lui Cattell au fost identificaţi prin analiza factorială a trei tipuri diferite
de date, pe care el le-a numit: date-L, date-Q şi date-T. „L” vine de la life-record,
ceea ce s-ar traduce prin „consemnări din viaţă”, între care se numără informaţiile
referitoare la notele obţinute la şoală, absenţele de la lucru ş.a. Scorurile Q, de la
questionaires sunt obţinute din chestionare cu întrebări referitoare la obiceiurile şi
sentimentele personale şi în sfârşit, datele T (de la test) sunt obţinute din rezultatele
subiecţilor la teste obiective, de tipul testelor de inteligenţă. Cattell a tras concluzia
că există şaisprezece factori esenţiali de personalitate, elaborând un test de
personalitate cunoscut sub denumirea de 16 PF.
Totuşi, mulţi psihologi au criticat ideile lui Cattell pe motiv că datele pe care
le-a utilizat în formularea teoriei sale şi în redactarea testelor de personalitate erau
destul de superficiale şi că factorii de personalitate propuşi de el se înscriu în
categorii prea rigide pentru a fi operante.
II.2.3. Teoria analitic-factorială a lui Eysenck

Abordarea lui Freud era idiografică, ceea ce înseamnă că psihanalistul avea ca
scop înţelegerea modului în care se echilibrează diferite aspecte ale personalităţii la
26
fiecare individ. Dar alţi psihologi au început să-şi concentreze atenţia asupra
modului în care oamenii pot fi grupaţi şi comparaţi între ei, iar această abordare este
nomotetică. Aceşti psihologi au avut o contribuţie deosebită la elaborarea testelor
psihometrice, care sunt utilizate la măsurarea caracteristicilor psihologice de tipul
inteligenţei, reactivităţii sau personalităţii.
Eysenck a fost puternic influenţat de tradiţia behavioristă. El a adoptat varianta
eşantionării din diferite aspecte ale comportamentului unei persoane, punându-i
subiectului întrebări despre felul în care se comportă în mod normal. Testele sale au
fost elaborate sub formă de chestionare şi prin analiza rezultatelor la aceste
chestionare cercetătorul a reuşit să elaboreze o teorie a personalităţii.
Tipul de teorie elaborată de către Eysenck este deseori cunosută sub denumirea
de teoria trăsăturilor de personalitate (factorilor de personalitate), deoarece implică
încercarea de a compara oamenii utilizând diverşi factori sau aspecte ale
personalităţii şi observarea modului în care se îmbină aceştia.
Eysenck a utilizat, pentru identificarea aspectelor fundamentale ale
personalităţii, o tehnică numită analiză factorială. În urma cercetărilor efectuate, a
tras conluzia că par să existe două dimensiuni esenţiale ale personalităţii:
extraversiunea şi nevroza (neuroticism). Mai târziu, în 1976 a adăugat o a treia
dimensiune, psihoza (psyhoticism), deoarece simţea că acest aspect al personalităţii
nu se justifică prin ceilalţi doi factori.
Fiecare din aceşti factori principali este compus din câţiva factori secundari.
Astfel, pentru extravertit factorii secundari sunt: dinamismul, sociabilitatea,
disponibilitatea de asumare a riscurilor, impulsivitatea, expresivitatea, chibzuinţa şi
responsabilitatea.
Un chestionar conceput să măsoare gradul de extraversiune sau introversiune
ar conţine întrebări care să testeze comportamentul corespunzător fiecărui factor
secundar: „Vă place să fie multă agitaţie în jurul dvs.?”; „În general, puteţi să vă
transpuneţi rapid gândurile în cuvinte?”.
Factori secundari pentru nevroză: respectul de sine, bucuria, teama,
obsesivitatea, autonomia, ipohondria şi vinovăţia. El a testat aceşti factori prin
întrebări de tipul: „Deveniţi nervos în lifturi şi tuneluri?”; „Aveţi migrene
puternice?”; „Vă simţiţi uneori stângaci când sunteţi cu superiorii?”. Din
răspunsurile la aceste întrebări, Eysenck obţinea scorul global pentru nevroză.
Factorii secundari care stau la baza „psihozei” numără elemente de tipul
singurătăţii, insensibilităţii, indiferenţei faţă de alţii, nonconformismului, opoziţiei
faţă de practicile sociale şi lipsei de conştiinţă. Această dimensiune a personalităţii
nu este perfect identică cu celelalte două, deoarece Eysenck a constatat că
majoritatea oamenilor obţin scoruri mici sub acest aspect.
27
De asemenea, el consideră că extraversiunea şi nevroza sunt total independente.

Ar putea exista introvertiţi nevrotici şi extravertiţi nevrotici sau ar putea exista
introvertiţi stabili şi extravertiţi stabili.
Au existat şi critici la adresa abordării lui Eysenck. Una este legată de
eşantionul foarte limitat pe care l-a utilizat (şapte sute de soldaţi care erau trataţi
pentru boli nervoase) şi alta a fost aceea că folosirea chestionarelor presupune că
rezultatele sunt influenţate de dispoziţia de moment a celor chestionate. La o
întrebare de tipul „Aţi prefera să staţi acasă singur, sau să mergeţi la o petrecere
plictisitoare?” se pot primi mai multe răspunsuri de la aceeaşi persoană, în funcţie
de starea de moment (şi posibil, de perioada scursă de la ultima petrecere la care a
participat).
III. TEORII ALE PERSONALITĂȚII
III.1. TEORII UMANISTE ALE PERSONALITĂŢII
III.1.1. Teoria actualizării sinelui a lui Rogers

Teoria personalităţii elaborată de Carl Rogers (1902-1987), în 1959, a fost o
provocare la adresa abordărilor psihanalitice şi a trăsăturilor de personalitate. Rogers
susţine că fiinţele umane au o necesitate fundamentală de a-şi dezvolta potenţialul
cât mai mult posibil şi, din activitatea sa clinică, deduce că problemele nevrotice sau
psihotice se dezvoltă atunci când acest aspect al personalităţii unei fiinţe umane este
în mod consecvent reprimat. El se referă la acest lucru folosind termenul nevoie de
autoactualizare – necesitate de actualizare sau de realizare a potenţialului propriu.
Deoarece această necesitate este atât de importantă, Rogers susţine că evaluăm
prin prisma ei, toate experienţele noastre de viaţă. Experienţele care ne încurajează
dezvoltarea sunt cele pe care le percepem ca pozitive sau utile, pe când cele care ne
inhibă sau ne suprimă autoactualizarea le percepem ca negative sau neplăcute.
Deoarece fiecare individ are capacităţi şi tendinţe diferite, fiecare îşi elaborează
propriul set de valori specifice, care sunt, deseori, similare cu ale altora, chiar dacă
nu perfect identice.
Rogers îşi concentrează teoria pe ideea „sinelui” deoarece, în lucrul cu pacienţii
săi, a constatat că aceştia aveau idei foarte clare în privinţa „eurilor lor interioare”,
pentru care a propus denumirea de concepţia despre sine (self-concept) şi că,
deseori, erau tulburaţi de comportamentele care nu se potriveau cu ideile lor.
28
O altă necesitate a personalităţii umane pe care Rogers a evidenţiat-o este

necesitatea preţuirii. El susţinea că orice fiinţă umană trebuie să fie preţuită de alte
persoane, preţuire care să se manifeste prin dragoste, afecţiune sau chiar simplu
respect.
În general, cei din jur au tendinţa de a condiţiona preţuirea de un comportament
„adecvat”. Ei admiră o persoană dacă aceasta se comportă într-un anumit fel.
Aceasta înseamnă că fiecare persoană ştie care sunt tipurile de comportament care
pot şi care nu pot câştiga preţuirea celorlalţi. Aceste idei sunt cunoscute sub
denumirea de condiţii de valoare şi sunt foarte importante în ghidarea
comportamentului individual, deoarece ele conduc individul spre tipurile de
comportament aprobate de societate.
După Rogers, dezvoltarea unei personalităţi sănătoase presupune inexistenţa
conflictelor între „condiţiile de valoare” şi imboldul lăuntric de autoactualizare,
deoarece pentru majoritatea indivizilor există cel puţin una sau două persoane, în
decursul vieţii, care îi preţuiesc necondiţionat. Preţuirea necondiţionată este deosebit
de valoroasă pentru că eliberează individul de necesitatea de a căuta tot timpul
aprobarea socială, dându-i în schimb libertatea de a-şi explora talentele, înclinaţiile
şi capacităţile. Cu alte cuvinte, oamenii îşi pot exprima necesitatea de
autoactualizare fără să aibă grijă de dezaprobările sociale pe care le-ar putea
produce.
Teoriile umaniste diferă de cele ale psihanaliştilor sau ale psihometricienilor
prin faptul că primele consideră personalitatea umană ca fiind imuabilă o dată ce
individul a atins vârsta adultă. Teoriile umaniste admit faptul că oamenii se pot
schimba la orice vârstă şi că este posibil, chiar la vârsta adultă, ca individul să treacă
prin modificări de personalitate destul de profunde, dacă i se schimbă mediul şi
expectanţele.
III.1.2. Teoria actualizării sinelui a lui Maslow

Abraham Maslow (1908-1970) are o abordare holistică a personalității, la fel ca
Rogers, dar nu susține existența vreunui construct structural anume. El acceptă
existența mecanismelor freudiene de apărare și a două forme de conștiință, una
asemănătoare procesului rogersian de evaluare organismică și una introiectată de la
celelalte persoane importante.
Maslow afirmă că noi ne naștem cu trebuințe „instinctive”, sănătoase care
cuprind capacitatea pentru creșterea constructivă, amabilitatea, generozitatea și
iubirea, dar sunt foarte slabe, care pot fi mult prea ușor învinse de forțele mai
puternice ale educației și culturii. Prin urmare, aceste trebuințe „instinctive” cuprind
atât motivații de deficit, cât și motivații de creștere, teoria lui fiind o teorie dualistă
a motivației.
29
Motivații de deficit (motivații D) sunt universale și implică existența unor

lipsuri importante în interiorul nostru care trebuie acoperite cu ajutorul unor obiecte
sau persoane adecvate. O parte dintre impulsurile noastre cvasiinstinctive sunt
îndreptate către reducerea unor pulsiuni precum foamea, setea, trebuința de siguranță
și obținerea iubirii și a stimei din partea celorlalți. Motivele de deficiență sunt
comune tuturor ființelor umane.
Motivații de creștere (motivații de ființare, motivații F) sunt relativ
independente față de mediu și caracteristice fiecărui individ. Aceste trebuințe
cuprind augmentări plăcute ale pulsiunii (de ex. curiozitate), dăruirea de iubire fără
egoism și fără posesivitate și dezvoltarea potențialităților sănătoase ale individului.
Metatrebuințele (metamotivațiile) sunt trebuințe atipice, nonierarhice ale
acelor puțini indivizi care au atins nivelul actualizării sinelui. Metatrebuințele
cuprind dragostea de frumusețe, adevăr, bunătate și dreptate.
Deși motivațiile de deficit servesc scopuri necesare, precum autoconservarea,
motivațiile de creștere reprezintă un nivel de funcționare mai plăcut superior și mai
sănătos. Maslow spune: „satisfacerea deficiențelor evită boala; satisfacțiile de
creștere produc sănătate pozitivă...(precum) diferența între preîntâmpinarea
amenințării sau atacului și victoria categorică sau izbânda”.
Maslow preferă să nu enumere nevoi umane specifice. Motivațiile noastre sunt
atât de complexe și de interrelaționate, iar comportamentul nostru este într-o măsură
atât de mare plurideterminat, încât de obicei este imposibil să explici personalitatea
prin pulsiuni separate și distincte. De exemplu, a mânca poate satisface trebuința de
astâmpărare a foamei și totodată poate oferi consolare pentru o iubire neîmpărtășită.
El susține, de asemenea, că diversele trebuințe umane diferă considerabil una de alta
în ceea ce privește importanța lor, unele dintre ele rămânând, de fapt, neobservate
până când celelalte nu au fost satisfăcute cel puțin într-o oarecare măsură. Prin
urmare el preferă un sistem general, ierarhic. al motivației umane, sistem ce este
cunoscut sub denumirea de ierarhia trebuințelor.
Ierarhia trebuințelor este un model al motivației în care, în mod obișnuit,
anumite trebuințe nu devin importante sau nici măcar observabile, până când alte
trebuințe inferioare nu au fost, într-o oarecare măsură, satisfăcute. Cuprinde cinci
niveluri de trebuințe: fiziologice (cel mai de jos), de securitate, dragoste, respect
și actualizare a sinelui (cel mai înalt).
Se presupune că ierarhia trebuințelor este aplicabilă majorității oamenilor, deși
forma specifică de satisfacție variază adesea de la o cultură la alta. Cu toate acestea,
Maslow permite existența unor excepții diverse. Pentru unii oameni respectul este
mult mai impprtant decât dragostea, în timp ce alții acordă cel mai înalt statut
creativității. Ori trebuințele superioare pot uneori irumpe după ce acelea inferioare
au fost serios frustrate, cum este cazul deplasării trebuințelor sexuale nesatisfăcute
30
asupra încercărilor artistice. Totuși cea mai ușoară modalitate de a ne elibera de

dominanța trebuințelor noastre inferioare și egoiste (și de a promova dezvoltarea
psihologică sănătoasă) este gratificarea lor.
III.2. TEORIILE BEHAVIORISTE ALE PERSONALITĂȚII
III.2.1.Behaviorismul radical al lui Skinner
Burrhus Frederic Skinner, (1904 – 1990) este de acord că scopul psihologiei

științifice este acela de a prezice și controla comportamentul. El este de părere că
marea majoritate a învățării se datorează celor ce se întâmplă după ce are loc
comportamentul. Trebuie luată în considerare contribuția mediului asupra
organismului nu doar înainte, ci și după ce acesta răspunde. Comportamentul este
modelat și menținut de consecințele sale.
Potrivit lui Skinner, comportamentele care operează asupra mediului pentru a
produce efecte care le întăresc au mai multe șanse de a se produce în viitor. El
numește astfel de comportamente „operante”, iar procesul prin care sunt învățate,
condiționare operantă (alți psihologi folosesc termenul de „condiționare
instrumentală”).
Metoda principală pentru studiul condiționării operante este bine-cunoscutul
aparat inventat de Skinner, care este numit de alții cutia lui Skinner (el preferă
termenul aparat de condiționare operantă). Aparatul lui Skinner constă dintr-o cutie
izolată fonic, cu laturile de aproximativ 30 de cm., în care este introdus un porumbel.
Un disc de plastic luminos, plasat pe un perete, permite accesul hranei când este lovit
cu ciocul. Acel disc cu rol de „buton” este conectat la un sistem electronic de
înregistrare care produce un grafic al ratei de răspuns a porumbelului, iar aparatul
poate fi programat astfel încât întărirea să apară după fiecare lovitură a discului sau
numai intermitent
Dacă în condiţionarea clasică operaţia de bază constă în asocierea a doi stimuli
(SN – stimul necondiționat și SC – stimul condiționat), în condiţionarea
instrumentală asocierea se face între un comportament (C), produs spontan (de
exemplu, - apăsarea pârghiei), şi un eveniment (E) - obţinerea hranei - care-i
urmează lui C la un interval foarte scurt.
Atât timp cât nu se produce comportamentul (C), animalul nu primește nimic
de mâncare. Comportamentul (C) controlează obţinerea hranei. Hrana reprezintă o
recompensă cu efect de întărire a comportamentului.
31
Condiţionarea operantă este acea formă de învăţare în care consecinţele

comportamentului influenţează posibilitatea apariţiei acestuia.
B.F. Skinner a acordat un rol important întăririi în învăţare. Întărirea poate fi
realizată în două moduri:
− furnizând direct animalului ceva care-i place sau are nevoie, ceea ce se
numește întărire pozitivă;
− permiţând animalului să evite comportamentele care au consecinţe neplăcute,
ceea ce se numește întărire negativă.
Pedeapsa este o consecinţă negativă a unui comportament care duce la scăderea
frecvenţei comportamentului în cauză. Totuși, Skinner susţine că pedeapsa nu este
o tehnică potrivită pentru controlul comportamentului, deoarece suprimă
comportamentul nedorit, fără întărirea comportamentului dezirabil. Tehnicile de
întărire sunt importante atât pentru formarea unor noi comportamente, cât și pentru
consolidarea celor deja existente.
III.3. TEORIILE COGNITIVE ALE PERSONALITĂȚII
III.3.1. TEORIA CONSTRUCTELOR PERSONALE A LUI KELLY (1905-

1967)
O altă teorie a personalităţii a fost elaborată de George Kelly, în 1955. El
considera că lucrul cel mai important este felul în care înţelegem ceea ce ni se
întâmplă, deci o teorie a personalităţii trebuie să ofere o metodă prin care terapeutul
să-şi poată da seama de modul în care pacientul îşi înţelege lumea. Această
procedură este cunoscută sub denumirea de abordare fenomenologică.
Kelly spunea că fiinţele umane se comportă ca nişte oameni de ştiinţă în
experienţele şi activităţile lor zilnice – nu ne amintim pasiv lucrurile care ni se
întâmplă, ci ne gândim şi elaborăm teorii referitoare la ele. El susţinea că dezvoltarea
continuă a acestor mici teorii şi testarea lor din perspectiva factorilor pe care îi
adunăm în experienţa noastră zilnică, reprezintă cogniţia socială. Dacă teoria nu se
potriveşte atunci căutăm alta. Tot timpul elaborăm şi ne ajustăm viziunile referitoare
la ceea ce se întâmplă în jur.
Modelul lui Kelly de „om de ştiinţă” se aplică cunoaşterii noastre, în general,
dar el considera că fiinţele umane sunt cele mai importante elemente din mediul
nostru individual. Elaborăm continuu viziuni asupra altor fiinţe umane, pe care le
folosim ca bază pentru reacţiile noastre , atunci când întâlnim persoane necunoscute.
Kelly afirma că fiecare dintre noi elaborează un set de constructe personale pe
care le utilizează pentru a înţelege lumea şi oamenii din jur. Aceste constructe sunt
bipolare (ex. sensibil/insensibil). Important este faptul că aceste constructe sunt
32
personale. Ele pot fi: supraordonate (bun/rău) şi subordonate (mai puţin aplicabile –
face cafea bună/face cafea proastă).
III.3.1.1. Constructele personale

Kelly afirma că indivizii umani privesc lumea într-un mod asemănător
oamenilor de ştiinţă, formulând ipoteze şi apoi testându-le. Ei observă evenimente
şi le interpretează, iar această construire a realităţii reprezintă o perspectivă unică a
persoanei respective asupra lumii. Aceeaşi scenă poate fi percepută în mod diferit
de două persoane, tiparul unic formulat de fiecare poartă numele de construct,
reprezentând modul unei persoane de a privi evenimentele lumii sale, de a le explica
şi interpreta.
De-a lungul vieţii dezvoltăm multe astfel de constructe, unul pentru fiecare
situaţie, eveniment sau persoană cu care intrăm în contact. Repertoriul de constructe
creşte continuu pe măsură ce experienţa noastră se îmbogăţeşte, iar constructele deja
existente se rafinează pe măsură ce se schimbă şi evenimentele sau persoanele pe
baza cărora s-au format. Constructul nu este de fapt niciodată finalizat, pentru că nu
poate fi creat unul care să anticipeze orice eventualitate. Revizia lui este absolut
necesară, individul trebuind să aibă constructe alternative spre care să se îndrepte.
Oamenii sunt liberi să îşi modifice sau să îşi schimbe constructele, dar aceste acţiuni
trebuie să fie bazate pe experienţa acumulată. Constructele nepotrivite pot să facă
mai mult rău decât bine.
III.3.2. Teoria social-cognitivă a lui Bandura (1925 -)

Pentru Bandura, comportamentul, influențele mediului și factorii personali
interni (cuprinzând credințele, gândurile, preferințele, expectațiile și percepțiile de
sine) sunt atât cause, cât și efecte unele pentru altele, ceea ce el a numit determinism
reciproc.
Idea acestui determinism reciproc implică faptul că avem o oarecare libertate
de acțiune, însă numărul de opțiuni de care beneficiem este limitat de constrângeri
exterioare și de incapacitatea sau lipsa noastră de disponibilitate de a ne comporta în
anumite feluri.
Albert Bandura a elaborat teoria social-cognitivă, numită și teoria învățării
sociale: Învăţarea socială reprezintă o însușire a cunoştinţelor şi a deprinderilor
prin observarea directă sau indirectă a comportamentelor unor modele şi a
consecinţelor pe care le au aceste comportamente asupra modelelor.
Bandura acceptă existența cauzelor cognitive și explică întărirea prin
așteptarea noastră ca anumite comportamente să aducă recompense sau să evite
pedepse.
Albert Bandura a aplicat teoria învăţării sociale în studierea agresivității.
33
Învăţarea socială se produce în principal prin aportul:

• procesului de imitare şi
• procesului de identificare
Imitarea înseamnă apariţia unei similitudini între comportamnetul unui
model şi cel al unui subiect, în condiţiile în care comportamentul primului a servit
drept indice pentru comportamentul celui din urmă.
Bandura delimitează două faze ale procesului de imitare:
• faza de achiziţie (în care subiectul învaţă comportamentul unui model)
• faza de performanţă (în care subiectul manifestă un comportament ce
reproduce comportamentul modelului).
Identificarea - de cele mai multe ori învăţarea socială (observaţională) este un
proces ce se desfăşoară în două etape:
• învăţarea socială începe prin procesul de imitare, învăţarea interiorizându-se
rapid, astfel încât copilul ajunge să se identifice cu persoana din rolul
respectiv.
• identificarea are loc într-o perioadă mai mare de timp decât imitarea şi se
crede că, în mare măsură, învăţarea rolurilor sociale, cum ar fi învăţarea
rolului de gen, are loc prin procesul de identificare.
Bandura acordă o atenție deosebită căilor de reglare a comportamentului:
Comportamentul autoîntărit – comportamentul este influențat și de criterii
de învățare pe care le stabilim pentru noi înșine. El tinde să fie menținut mai eficient
decât dacă ar fi fost întărit din exterior.
Autoeficacitatea percepută – comportamentul este influențat de măsura în
care credem că putem întreprinde acțiunile cerute de o anumită situație.
Este strâns legată de stima de sine și de concepția despre sine.
IV. TEMPERAMENTUL
Integrarea însuşirilor şi trăsăturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor

psihice şi actelor motorii precum intensitatea, pregnanţa, acuitatea, modalitatea,
echilibrul dă structura temperamentală a personalităţii.
N. Sillamy (2009) defineşte temperamentul ca „un ansamblu de elemente
biologice, care, împreună cu factorii psihologici, constituie personalitatea”.
Temperamentul este de natură afectivo-reactivă. Aproape toate clasificările
temperamentelor iau în calcul fie emotivitatea, fie reactivitatea.
34
Pentru Allport (1991) nu există nici un dubiu cu privire la natura afectiv-

reactivă a temperamentelor: „Temperamentul se referă la sensibilitatea faţă de o
stimulare emoţională, forţa şi viteza sa obişnuită de răspuns, calitatea dispoziţiei
sale predominante şi toate particularităţile fluctuaţiei şi intensităţii dispoziţiei".
Temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituţionale şi
bioenergetice se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice –
percepţie, memorie, gândire, afectivitate – şi se reflectă în comportament. Când
vorbim de temperament în plan psihologic, nu ne gândim la constituţia fizică sau la
procesele metabolice care au loc în organism, ci la modul cum reacţionează şi se
manifestă individul sub aspect dinamico-energetic în diferite situaţii externe:
rapiditatea percepţiei, a răspunsurilor verbale la întrebări, a reacţiilor motorii,
intensitatea trăirilor emoţionale şi durata lor; echilibrul sau impulsivitatea derulării
răspunsurilor la succesiunea stimulării externe; disponibilitatea la comunicare
interpersonală; capacitatea generală de lucru şi rezistenţa la solicitări puternice şi de
lungă durată; rezistenţa la frustraţii, la stres, la situaţii afectogene şi conflictuale.
Toate aceste trăsături se exprimă şi se concretizează numai la persoana care se
manifestă, se comportă şi acţionează într-o împrejurare de viaţă sau alta.
Temperamentul, deşi are o condiţionare biologică directă şi ereditară, dobândeşte
valenţe şi sens real numai în plan psihocomportamental.
Temperamentul constituie latura dinamico-energetică a personalităţii.
Dinamică pentru că ne furnizează informaţii cu privire la cât de iute sau lentă, mobilă
sau rigidă, accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita
individului. Energetică deoarece ne arată care este cantitatea de energie de care
dispune un individ şi mai ales modul cum este consumată această energie.
Temperamentul este una dintre laturile personalităţii care se exprimă cel mai
pregnant în conduită şi comportament (mişcări, reacţii afective, vorbire).
IV.1. CLASIFICAREA TEMPERAMENTELOR
Oamenii pot fi grupaţi în funcţie de trăsăturile lor asemănătoare, chiar dacă

există diferenţe psihocomportamentale, implicit şi temperamentale, între aceştia.
IV.1.1. Tipologii temperamentale

Aceste tipologii iau în considerare unele substanţe existente în corpul omenesc.
Hipocrate şi Galenus au pus la baza clasificării temperamentelor diferite umori
prezente în corpul omenesc: sânge, limfă, bila galbenă şi bila neagră. Ei considerau
că amestecul potrivit, temperat (de aici şi termenul de temperament) al acestor
substanţe duce la o stare perfectă de sănătate, implicit la un temperament perfect, în
timp ce excesul unei umori produce temperamente imperfecte.
35
Filozoful grec Teofrast (371-287 î.Hr), în cartea sa Caracterele, este primul

care face o clasificare şi o descriere a temperamentelor omului. Clasificarea
temperamentelor pornea tocmai de la cele patru umori. Astfel, acei indivizi care au
prea mult sânge sunt numiţi sangvinici şi sunt caracterizaţi prin energie, curaj şi
voluntariat, aceia care au mai multă bilă galbenă sunt colerici, fiind repezi la mânie,
netemperaţi, aceia care au prea multă bilă neagră sunt melancolici, fiind despotici,
neliniştiţi, iritabili, iar aceia care au mai multă flegmă sunt dominaţi de pasivitate şi
calm şi au fost numiţi flegmatici.
Dacă la o persoană predomină sângele, aceasta va avea faţa destinsă,
surâzătoare, fericită, va fi satisfăcută, optimistă (sanguinic). Dacă predomină limfa,
faţa va avea trăsături rotunjite, va fi letargică, apatică, iar psihocomportamental
persoana respectivă va fi lentă, răbdătoare, inertă (flegmatic). Predominanţa bilei
galbene, produsă de ficat se asociază cu faţa rigidă, cu proeminenţa oaselor frunţii,
arcadelor, nasului, persoanele respective fiind violente, pasionante, impulsive
(coleric). Persoanele la care organismul este impregnat de bila neagră, care
generează intensitatea şi profunzimea reacţiilor nervoase, faţa va fi zveltă, delicată,
ochii plecaţi, gura amară, iar psihocomportamental acestea vor fi predispuse spre
interiorizare, autoanaliză, concentrare (melancolic).
Figura 8. Cele patru tipuri temperamentale
36
IV.1.2. Tipologii constituţionale

Aceste tipologii iau în calcul constituţia corporală, morfologică a individului,
considerând că o anumită constituţie predispune la un anumit comportament.
Psihiatrul german E. Kretschmer, utilizând un ansamblu de instrumente de
investigaţie şi studiind bolnavii psihici, a sesizat o corespondenţă frecventă între
simptomatologia psihocomportamentală şi aspectul bioconstituţional extern. El a
elaborat o tipologie pe criterii morfologice care cuprinde trei tipuri principale şi un
tip accesoriu, mai puţin individualizat:
- tipul picnic – ciclotim: se caracterizează prin expansiunea cavităţii viscerale,
prin tendinţa de a acumula grăsime, piele întinsă, faţă moale, sistem osos
fragil, extremităţi moi, rotunde, scurte;
- tipul leptosom (astenic) – schizotim: se distinge prin constituţie verticală,
trunchi cilindric, cutia toracică plată, umeri apropiaţi şi înguşti, cap mic şi
rotund, muşchi şi oase subţiri, nas lung şi ascuţit, paloarea feţei, trăsături
feminine la bărbaţi şi masculine la femei (leptos-îngust, strâmt);
- tipul atletic – vâscos: mare dezvoltare a scheletului osos, a musculaturii,
epidermei; umeri laţi şi bazin îngust, partea de sus a corpului dezvoltată în
lărgime, gât lung degajat;
- tipul displastic – reuneşte numeroase varietăţi dismorfice, cu malformaţii
congenitale.
Din punct de vedere medical, tipurile stabilite de Kretschmer se asociază cu
predispoziţii psihopatologice diferite: tipul picnic – ciclotim predispune la tulburări
maniaco-depresive; tipul leptosom (astenic) – schizotim predispune la tulburări de
natură schizoidă (schizofrenică); tipul atletic – vâscos şi cel displastic predispune la
epilepsie.
În vederea stabilirii şi descrierii cât mai exacte a tipurilor morfologice, Sheldon
procedează la fotografierea a 4000 de studenţi, pe care îi supune apoi studiului pentru
identificarea variabilelor principale. În final au fost identificate şi reţinute 17
variabile printre care: înălţimea, greutatea, dezvoltarea toracelui şi a capului, distanţa
37
de la mărul lui Adam la ombilic şi sex, lungimea mâinilor şi picioarelor, dezvoltarea

sistemului muscular şi osos, fineţea pielii, suprafaţa pielii etc.
Ca element de bază pentru delimitarea biotipurilor, Sheldon a luat cele trei
membrane embriogenetice (din care derivă organele interne, sistemul muscular şi
osos, organele de simţ şi sistemul nervos): endoderma, mezoderma şi ectoderma, pe
baza cărora au fost delimitate cele trei biotipuri principale: endomorf (visceroton),
mezomorf (somatoton) şi ectomorf (cerebroton).
Figura 9. Cele trei tipuri somatice
Tipul ectomorf se caracterizează prin faptul că este foarte slab. Are masa
musculară redusă și grăsime puțină, cu oase subțiri și lungi. Metabolismul este foarte
rapid și datorită arderilor intense ectomorful are dificultăți mari în a lua în greutate,
indiferent că este vorba despre grăsime sau mușchi.
38
Mezomorful este tipul atletic, cu strat de grăsime redus și constituție

musculoasă. Este lat în umeri, îngust în talie și are oase relativ groase. Câștigă repede
masă musculară și arde grăsimea cu ușurință; din această cauză răspunde foarte bine
la diferite antrenamente și diete.
Endomorful este tipul gras, cu strat adipos mare (localizat, în special, în partea
de mijloc a corpului) dar și masă musculară mare. Solid, are o structură osoasă
masivă și este lat în bazin. Cu un metabolism lent, acest tip se îngrașă foarte ușor și
slăbește foarte greu.
IV.1.3. Tipologii psihologice

Una dintre cele mai răspândite şi cunoscute tipologii temperamentale după
criterii psihologice a fost schiţată de olandezii Heymans şi Wiersma (1909).
Cei doi, unul psiholog şi celălalt psihiatru, pornesc de la ideea că temperamentul
se compune din trei elemente fundamentale: emotivitate, activism, rezonanţă, care
în combinaţii variate, formează scheletul temperamentului.
39
Emotivitatea defineşte persoana mişcată, tulburată afectiv, persoana care

vibrează în orice situaţie şi la orice nimic, mai mult decât media semenilor.
Activismul caracterizează persoana pentru care acţiunea, efortul sunt totul; ea
acţionează din proprie iniţiativă, spre deosebire de persoana inactivă care acţionează
împinsă din afară, care se plânge de efortul depus, se simte epuizată după o activitate.
Rezonanţa sau ecoul, răsunetul impresiilor şi acţiunilor asupra psihicului se
manifestă diferit: unii oameni trăiesc în prezent, aici şi acum, evenimentele nu lasă
nici o impresie asupra lor, iar alţii se orientează după trecut, sunt puternic marcaţi de
evenimentele exterioare, care se prelungesc şi le acaparează trăirile psihice.
Din combinarea celor 6 perechi de trăsături polare (emotiv-neemotiv, activ-
nonactiv, primar-secundar) rezultă un număr de 8 temperamente: nervos (E.nA.P);
sentimental (E.nA.S); coleric (E.A.P); pasionat (E.A.S); sanguinic sau realist
(nE.A.P); flegmatic (nE.A.S); amorf (nE.nA.P); apatic (nE.nA.S).
Nervosul este tipul emotiv, nonactiv, primar (E-nA-P) care se caracterizează
prin dispoziţie variabilă, impulsivitate, violenţă, insensibil la obiectivitate, tendinţă
de a înfrumuseţa realitatea, are gust pentru bizar, macabru, pentru negativ. Le Senne
spune că nervosul prezintă o debilitate a sentimentelor morale, vanitate şi insurecţie.
Valoarea lui dominantă este divertismentul.
Sentimentalul este emotiv, nonactiv, secundar (E-nA-S), introvertit, centrat
pe viaţa lui interioară care îl protejează, îl susţine, îl consolidează, este un tip
meditativ, vulnerabil, scrupulos, indiferent faţă de evenimentele externe, caută
solitudinea, ocoleşte oamenii. Valoarea lui dominantă este intimitatea.
Colericul este emotiv, activ, primar (E-A-P), generos, cordial, plin de
vitalitate şi exuberanţă, are aptitudini oratorice, dorinţă de exteriorizare, simte
nevoia de acţiune, de iniţiativă, gust pentru noutate, crede în progres, îşi manifestă
vehement emoţiile. Valoarea dominantă este acţiunea.
Pasionatul este emotiv, activ, secundar (E-A-S), dominat de ambiţii, dorinţa
de succes, ştie să-şi stăpânească şi să-şi utlizeze violenţa,trăieşte numai pentru opera
sa, pentru misiunea sa, se regăsesc în el atât tensiunea cât şi blândeţea, neîncrederea
lui se poate transforma în bunătate faţă de cei pe care-l iubesc, are o mare putere de
muncă, manifestă atracţie pentru istorie şi trecut. Valoarea lui dominantă este
îndeplinirea scopului propus.
Sangvinicul este nonemotiv, activ, primar (nE-A-P), extravertit, politicos,
spiritual, ironic, sceptic, apt pentru a fi conducător, abil, preţuieşte experienţa, dă
dovadă de iniţiativă şi o mare supleţe spirituală, are un remarcabil simţ practic.
Valoarea dominantă este succesul social.
Flegmaticul este nonemotiv, activ, secundar (nE-A-S), perseverent, respectă
obiceiurile şi principiile, este punctual, obiectiv, demn de încredere, ponderat,
40
manifestă dispoziţie egală, este tenace, răbdător, are tabieturi, este pedant, are simţul
umorului, posedă un optimism rece. Valoarea dominantă este legea.
Amorful este nonemotiv, nonactiv, primar (nE-nA-P), conciliant, tolerant
prin indiferenţă, tenace şi uneori încăpățânat, lipsit de energie, liniştit, calm, reflexiv,
puţin comunicativ, nepunctual. Valoarea dominantă este plăcerea.
Apaticul este nonemotiv, nonactiv, secundar (nE-nA-S), închis, interiorizat,
taciturn, sobru, conservator, puţin vorbăreţ, rob al habitudinilor (obișnuințelor),
iubeşte singurătatea. Valoarea dominantă este liniştea.
IV.1.4. Tipologii psihofiziologice

Pe baza datelor experimentale de laborator, obţinute prin metoda reflexelor
condiţionate, Pavlov a reuşit să evalueze, prin indicatori cuantificabili, trei
proprietăţi naturale care alcătuiesc tipul general de activitate nervoasă superioară (tip
a.n.s.): forţa, mobilitatea şi echilibrul.
În funcţie de forţă se delimitează două tipuri generale de sistem nervos: tipul
puternic şi tipul slab. În funcţie de mobilitate: tipul mobil şi tipul inert. În funcţie
de echilibru: tipul echilibrat şi tipul neechilibrat.
Cele trei însuşiri naturale interacţionează, formând patru tipuri generale de
activitate nervoasă superioară:
- tipul puternic-echilibrat-mobil
- tipul puternic-echilibrat-inert
- tipul puternic-neechilibrat-excitabil
- tipul slab
Pavlov a pus în corespondenţă cele patru tipuri generale de sistem nervos cu
cele patru temperamente stabilite în antichitate. Astfel:
- tipul puternic-echilibrat-mobil – sanguinic: vioi, comunicativ, sociabil,
adaptabil, controlat;
- tipul puternic-echilibrat-inert – flegmatic: calm, tăcut, nesociabil, lent,
greu adaptabil la situaţii noi, puţin impresionabil, rezistent la stres şi frustraţii;
- tipul puternic-neechilibrat-excitabil – coleric: rezistent, vioi, hiperactiv,
irascibil, impulsiv, imprudent, trăiri emoţionale explozive, instabilitate
comportamentală, tendinţă de dominare în relaţiile interpersonale, saturaţie şi
plictiseală rapidă la monotonie.
- tipul slab – melancolic: interiorizat, retras, sensibil, delicat.
Numărul tipologiilor, diversitatea termenilor folosiţi, multiplicitatea
abordărilor pot da impresia de confuzie. La o analiză atentă, vom constata că există
numeroase corespondenţe în schemele de clasificare. Fără îndoială, majoritatea
tipologiilor existente au tendinţa de a lua în seamă doar aspectele parţiale ale
41
temperamentului. În acest caz, o tipologie veritabilă ar trebui să ia în considerare,

simultan, componentele morfologice, fiziologice şi psihologice.
IV.2. PROBLEMELE GENERALE ALE TEMPERAMENTULUI
Temperamentul este de natură afectivo-reactivă. Aproape toate clasificările

temperamentelor iau în calcul fie emotivitatea, fie reactivitatea. La Allport nu există
nici un dubiu cu privire la natura afectiv-reactivă a temperamentelor:
„Temperamentul se referă la sensibilitatea faţă de o stimulare emoţională, forţa şi
viteza sa obişnuită de răspuns, calitatea dispoziţiei sale predominante şi toate
particularităţile fluctuaţiei şi intensităţii dispoziţiei”.
Temperamentul exprimă forma de manifestare a personalităţii şi nu conţinutul
vieţii psihice. El reprezintă modul de a fi, de a se comporta al cuiva, ţinând mai ales
de stilul comportamental al omului.
Psihologii, în cvasiunanimitate, consideră temperamentul ca fiind înnăscut. El
este una dintre laturile primordiale ale personalităţii, manifestându-se extrem de
timpuriu, este o latură generală şi maximal constantă pe parcursul vieţii,
reprezentând manifestarea tipului de activitate nervoasă superioară (a.n.s.) în sfera
vieţii psihice, şi dacă tipul a.n.s. este înnăscut înseamnă că şi temperamentul este
înnăscut.
Dar au exista și voci care au considerat că temperamentul nu este total înnăscut.
Zlate (2006) consideră temperamentul ca structură psihică, deşi larg determinat
genetic, că este modelat de condiţiile socio-culturale, existenţiale ale individului.
Influenţa ereditară asupra psihocomportamentului nu este directă, ci mediată, filtrată
de socio-cultural. Prin temperamente omul influenţează mediul social care la rândul
lui afectează temperamentele.
Buss și Plomin (1975) arată, la rândul lor, că: ,,temperamentul, spre deosebire
de alte aspecte ale personalității este moștenit primar...reprezintă părți ale
constituției cu care suntem echipați de la naștere. Diferențele psiho-
comportamentale sunt explicate nu numai genetic, ci și prin influențe de mediu.
Ceea ce moştenim nu este un grad specific sau o cantitate de temperament, ci, mai
degrabă un răspuns potenţial, aflat la un nivel înalt, mediu sau scăzut a intensităţii
răspunsurilor. Cel care reactualizează aceste răspunsuri este mediul”.
Temperamentul, ca structură psihică, deşi larg determinată genetic este, în
expresia lui finală, și mai ales funcţională, modelat de condiţiile socio-culturale
existenţiale ale individului.
Influența ereditarului asupra comportamentului nu este directă, ci mediată,
filtrată de socio-cultural.
42
V. APTITUDINILE
Aptitudinea este latura instrumentală a personalității.

Aptitudinea ne dă măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii sub
aspect adaptativ-instrumental concret. Ea răspunde la întrebarea „ce poate şi ce face
efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” şi se leagă
întotdeauna de performanţă şi eficienţă.
Aptitudinile reprezintă însuşirile psihice şi fizice, relativ stabile, care-i
permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activitate.
În sens larg, termenul de aptitudine exprimă potenţialul adaptativ general al
individului uman, pe baza căruia el reuşeşte să facă faţă, mai mult sau mai puţin
bine, multitudinii situaţiilor şi solicitărilor externe şi să-şi satisfacă stările de
necesitate. Aceasta ţine de logica internă a dezvoltării oricărui organism animal
pentru asigurarea supravieţuirii în condiţiile variabile ale mediului şi atingerea
finalităţii proprii şi a celei de specie.
În sens restrâns, termenul de aptitudine este aplicat numai omului şi el
desemnează un asemenea potenţial instrumental-adaptativ care permite celui ce-l
posedă realizarea, într-unul sau mai multe domenii de activitate recunoscute social
a unor performanţe superioare mediei.
Aptitudinea, fie că este vorba de accepţiunea lărgită , fie de cea restrânsă, se
diferenţiază şi se individualizează în concordanţă cu structura obiectivă a sarcinilor
(solicitărilor) şi scopurilor care compun o activitate integrală. De aceea, ea reprezintă
o matrice internă care se „mulează” pe o formă de activitate şi care, la rândul ei,
generează o activitate. Iar cum activitatea solicită personalitatea ca tot – sub raport
instrumental, performanţial – şi atitudinea, care stă la baza desfăşurării şi finalizării
ei, trebuie să includă toate acele componente care concură direct sau indirect la
obţinerea performanţelor specifice.
Nu orice însuşire psihică este o aptitudine. Pentru ca o însuşire psihică să
devină aptitudine trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
● să fie individuală, diferenţiatoare în planul performanţei (şi nu comună,
asemănătoare celorlalţi oameni – de exemplu, a merge, a mâncaetc.);
● să asigure efectiv finalitatea activităţii (însuşirile psihice individuale care
opresc sau împiedică activitatea nu sunt aptitudini – de exemplu, nervozitatea,
lenea etc.);
● să asigure realizarea activităţii la un nivel calitativ superior (şi nu mediu,
stereotipizat – cunoştinţe, priceperi, deprinderi);
43
● să dispună de un înalt grad de operaţionalitate şi eficienţă (deci interesează

nu însuşirile în sine, ci nivelul lor de dezvoltare – aptitudinea presupunând
un nivel superior de dezvoltare a însuşirilor psihice -, şi nici însuşirile
considerate izolat, separate unele de altele, ci modul lor de îmbinare, de organizare
internă într-un tot unitar).
Schema structurală a unei aptitudini cuprinde următoarele verigi:
• veriga informaţională – un ansamblu organizat de reprezentări, cunoştinţe,
idei, înţelegeri şi interpretări despre domeniul obiectiv al activităţii;
• veriga procesual-operatorie – sistem închegat de operatori şi condiţii logice
care se aplică elementelor informaţionale pentru realizarea modelului mental
al produsului ce se propune a fi obţinut;
• veriga executorie – include acţiuni şi procedee mentale şi motorii de punere
în aplicare şi de finalizare a modelului;
• veriga dinamogenă sau de autoîntărire – reprezentată de motivaţie şi
afectivitate;
• veriga de reglare – se delimitează două secvenţe: una de selectare şi orientare
valorică, în care rolul principal revine sistemului atitudinal şi alta de
coordonare, optimizare şi perfecţionare reprezentată de funcţia evaluativ-
critică a conştiinţei şi de voinţă, care dă măsura capacităţii de mobilizare şi
perpetuare a efortului pentru a surmonta obstacolele, dificultăţile şi eşecurile.
Structura aptitudinii are un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei în
cadrul aceleiaşi activităţi şi la acelaşi individ să capete un caracter înalt variabil, atât
în funcţie de natura sarcinilor şi situaţiilor, cât şi de vârstă, produsele realizate
nefiind toate la acelaşi nivel valoric.
Dar dezvoltarea aptitudinilor nu se supune doar legilor vârstei, ea fiind
influenţată şi de împrejurările externe, de mediu. La mulţi indivizi aptitudinile se pot
pierde dacă nu beneficiază de condiţiile favorabile necesare structurării şi
manifestării lor.
Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este
talentul. El se deosebeşte de aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a aptitudinilor
şi mai ales prin îmbinarea lor corespunzătoare, ceea ce face posibilă creaţia de valori
noi şi originale.
Există şi o formă mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor, care se manifestă într-
o activitate creatoare de înaltă însemnătate istorică pentru societate şi care, de
asemenea, se manifestă în diferite domenii cum ar fi: ştiinţa, tehnica, arta etc.
Această formă de puternică originalitate o constituie geniul.
Posibilitatea dezvoltării multilaterale a aptitudinilor există la oricare dintre noi.
În şcoală, majoritatea elevilor învaţă cu succes la aproape toate disciplinele. Mai
44
târziu, datorită specializării cerute de nevoile societăţii, aceştia îşi restrâng aria
activităţii lor. Talentul nu este un privilegiu al câtorva oameni excepţionali.
Amploarea şi plasticitatea talentului, observate la vârste fragede, indică existenţa
unor premise naturale pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii umane. Bogăţia
intereselor, dragostea pentru muncă, grija pentru dezvoltarea multilaterală a
aptitudinilor sunt condiţii esenţiale pentru ca ele să se poată manifesta devreme şi cu
putere.
V.1. DEFINIREA APTITUDINILOR PRIN OPOZIŢIE CU

CAPACITĂŢILE
„Aptitudinea este substratul congenital al unei capacităţi, preexistând acesteia

din urmă, care va depinde de dezvoltarea naturală a aptitudinilor, de formaţia
educativă, eventual, şi de exerciţiu; numai capacitatea poate fi obiectul unei
aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate” (Pieron, 1952 apud Zlate 2006, p.
369).
Aptitudinea este interpretată ca o condiţie congenitală a unei anumite modalităţi
de eficienţă. Această definiţie este însă inacceptabilă după opinia altor autori.
„Chiar dacă am reuşi să eliminăm influenţa oricărei formaţii educative
sistematice, nu vom putea cunoaşte niciodată substratul congenital decât în starea
în care l-au adus condiţiile de viaţă pe care subiectul le-a cunoscut înainte de a fi
examinat, condiţii ce sunt în funcţie de factori socio-economici” (Reuchlin, 1954
apud Zlate 2006, p. 370).
Din cele două definiţii reiese că aptitudinea este anterioară capacităţii, ea este o
condiţie a ei. Florin Ștefănescu-Goangă „Capacitatea este aptitudinea plus câştigul
ei în calitate şi cantitate, venit prin exerciţiu” (Bejat, 1971 apud Zlate 2006, p. 370).
O asemenea maniera de definire a aptitudinilor sugerează existenţa unei relaţii
ca de la parte la întreg, aptitudinea putând fi considerată doar ca un segment al
capacităţii, care alături de aptitudini cuprinde şi alte segmente.
V.2. ÎNNĂSCUT-DOBÂNDIT: O PROBLEMĂ

CONTROVERSATĂ ÎN PSIHOLOGIE
Problema privind natura şi determinismul aptitudinilor a fost şi continuă încă

să fie puternic controversată. Controversa apare referitor la caracterul înnăscut sau
dobândit al aptitudinilor.
Aptitudinile au la bază anumite dispoziţii individuale native. Aceste dispoziţii
sunt premisele naturale ale aptitudinilor. În rândul lor sunt cuprinse:
45
particularităţile diferiţilor analizatori, ale dinamicii activităţii nervoase

superioare, ale relaţiei dintre primul şi al doilea sistem de semnalizare. La aceste
particularităţi mai pot fi adăugate însuşirile anatomofiziologice mai generale, cum
ar fi o constituţie fizică mai robustă care-l fac pe om mai apt pentru anumite forme
de activitate profesională sau sportivă.
Dat fiind faptul că ideea caracterului înnăscut al aptitudinilor nu s-a dovedit
prea productivă, cu timpul s-a trecut la considerarea lor ca fiind dobândite, formate
în decursul vieţii individului. La naştere, există o serie de predispoziţii, de
potenţialităţi, care devin realităţi numai dacă sunt raportate la condiţiile favorabile
ale mediului intern şi extern.
Dispoziţiile sau premisele naturale constituie numai una din condiţiile
procesului complex de formare a aptitudinilor; prin ele însele dispoziţiile nu asigură
dezvoltarea nici unei aptitudini. Pentru ca aptitudinile să se formeze şi să se dezvolte
este necesară o activitate intensă şi organizată în domeniul respectiv, însuşirea
cunoştinţelor şi deprinderilor adecvate. Interesele constituie un puternic stimul
pentru dobândirea de noi cunoştinţe, îmbogăţirea vieţii psihice pentru dezvoltarea
aptitudinilor. Prin urmare, deşi aptitudinile depind de dispoziţii, ele sunt totdeauna
un rezultat al dezvoltării, al exercitării lor într-o activitate sau alta.
Predispoziţiile au un caracter polivalent. Pe baza unei predispoziţii se pot
dezvolta mai multe aptitudini diferite, în funcţie de condiţiile vieţii şi activităţii
omului. Diferenţierea aptitudinilor depinde de influenţele social-educative, de
interesele şi activitatea individului, de activitatea de specializare.
Predispoziţiile nu trebuie înţelese ca nemodificabile, ca date o dată pentru
totdeauna. În procesul dezvoltării aptitudinilor, în condiţiile unei activităţi adecvate
se modifică şi se dezvoltă şi predispoziţiile. De exemplu, se modifică forţa
proceselor nervoase, echilibrul şi mobilitatea lor, adică se modifică tipul de activitate
nervoasă superioară, care este o componentă dispoziţională. De asemenea, se
modifică capacitatea de analiză şi sinteză a scoarţei cerebrale, a componentei
corticale a analizatorilor.
Pe baza cercetărilor efectuate până în prezent, se poate formula ipoteza că, în
cea mai mare parte, structura unei aptitudini se datoreşte deopotrivă eredităţii şi
mediului şi numai o mică parte acţiunii „separate” a unuia sau a altuia din cei doi
factori.
Dar, în procesul formării aptitudinilor contează nu atât ereditatea sau mediul,
cât calitatea lor. O ereditate precară, asociată cu condiţii sociale extrem de
favorabile, nu va putea conduce la formarea unor aptitudini evidente (ex: un debil
mintal nu va ajunge niciodată la performanţe înalte, chiar dacă este pus în cele mai
bune condiţii de mediu). Pe de altă parte, o ereditate superioară va fi neputincioasă
dacă condiţiile de mediu sunt nesatisfăcătoare (ex: o persoană care se naşte cu auz
46
absolut necesar activităţii muzicale, şi-l va deteriora sau şi-l va pierde dacă lucrează
într-o cazangerie). Ideal ar fi ca factorii ereditari şi cei sociali să coincidă din punct
de vedere al calităţii lor, atunci performanţele ar fi maxime.
V.3. CLASIFICAREA APTITUDINILOR
Aptitudinile pun în evidenţă o organizare internă complexă, apărând ca

necesară o diferenţiere şi o clasificare a acestora. Criteriul cel mai larg acceptat în
acest scop este sfera de solicitare şi implicare în cadrul activităţii, pe baza căruia au
fost delimitate: aptitudinile generale şi aptitudinile speciale.
Aptitudinea generală este considerată acea aptitudine care este solicitată şi
intervine în orice fel de activitate a omului sau în rezolvarea unor clase diferite de
sarcini. Aptitudinile generale alcătuiesc repertoriul instrumental-adaptativ bazal al
oricărui individ, care asigură o relaţionare şi o adaptare cât de cât satisfăcătoare în
condiţiile variabile ale mediului.
Sub denumirea de aptitudini generale se reunesc mai multe funcţiuni psihice,
care, pe de o parte sunt implicate în toate formele de activitate, iar pe de altă parte,
sunt proprii tuturor oamenilor: memoria, imaginaţia şi inteligenţa. În mod curent,
sub eticheta de aptitudine generală se regăseşte doar inteligenţa, ea subsumând atât
memoria, cât şi imaginaţia. Dar, în cadrul aptitudinilor generale mai sunt incluse şi
capacitatea de învăţare şi spiritul de observaţie.
Etimologic, termenul de inteligenţă provine din latinescul inter-legere, care
înseamnă în acelaşi timp a discrimina (disocia) şi a lega. Pornind de la acest punct
de vedere, se poate stabili o primă definiţie: inteligenţa este capacitatea de a stabili
relaţii între obiecte, fenomene şi evenimente cât mai diverse.
Cunoaşterea comună ne prezintă inteligenţa drept capacitate generală de
adaptare la mediu, de găsire a soluţiilor optime în situaţii noi, inedite.
Deşi reprezintă o condiţie esenţială a unei adaptări şi relaţionări optime cu
mediul, inteligenţa generală nu determină prin sine însăşi nici nivelul reuşitei şcolare
şi nici pe cel al reuşitei profesionale. Obţinerea unor performanţe în domeniile
amintite nu reclamă obligatoriu existenţa unei inteligenţe superioare, fiind suficientă
şi o inteligenţă de nivel mediu. Aceasta înseamnă că performanţa într-o activitate
complexă specifică este condiţionată şi de alţi factori: nivelul unor aptitudini
speciale, motivaţia atitudinea, voinţa.
Aptitudinile speciale sunt structuri instrumentale ale personalităţii care asigură
obţinerea unor performanţe deasupra mediei în anumite sfere particulare de
activitate profesională.
Aptitudinile speciale se structurează şi se dezvoltă selectiv în interacţiunea
sistematică a subiectului cu conţinuturile obiective şi condiţiile diferitelor forme ale
47
activităţii profesionale. Ele sunt susţinute din interior de predispoziţii ereditare

pregnant diferenţiate şi de mare intensitate, care „dictează” direcţia de evoluţie a
personalităţii.
Clasificarea aptitudinilor speciale se face după genul activităţii în cadrul căreie
se manifestă:
- aptitudini artistice – pentru literatură, muzică, pictură, sculptură, actorie etc.;
- aptitudini ştiinţifice – pentru matematică, fizică, astronomie, biologie etc.;
- aptitudini tehnice – pentru proiectarea, producerea şi întreţinerea a tot ceea ce
înseamnă maşină;
- aptitudini sportive – pentru atletism, gimnastică, pentru jocul cu mingea etc.;
- aptitudini manageriale – organizare, administraţie, conducere-comandă;
- aptitudini pedagogice – de a face materialul accesibil elevilor, de a cunoaşte şi
înţelege psihologia elevului, limbaj clar şi expresiv, de a face munca instructiv-
educativă mai eficientă etc.
În interiorul fiecărei clase, se evidenţiază aptitudini cu un grad de
individualizare şi de specializare şi mai ridicat.
Deşi aptitudinea specială se leagă de realizarea unor performanţe superioare
mediei, ea prezintă tabloul unui continuum valoric destul de întins, făcând ca
persoanele care o posedă să se diferenţieze semnificativ între ele. Această
diferenţiere se constată în toate profesiile în care sunt implicate aptitudinile speciale.
VI. INTELIGENŢA
Inteligenţa este latura rezolutiv-productivă a personalităţii.

Termenul de inteligenţă provine din latinescul intelligere, care înseamnă a
relaţiona, a organiza sau de la termenul de interlegere care presupune stabilirea de
relaţii între relaţii.
Filosoful francez Descartes definea inteligenţa ca fiind „mijlocul de a
achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri”. Din această
definiţie putem desprinde cele două poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţă:
- ca sistem complex de operaţii: ştiinţa nu este posibilă fără punerea în
funcţiune a unor operaţii intelectuale;
- ca aptitudine generală: infinitatea lucrurilor nu poate fi cunoscută fără a
dispune de o capacitate generală.
Când vorbim de inteligenţă ca sistem complex de operaţii avem în vedere
operaţii şi abilităţi cum ar fi: adaptarea la situaţii noi, generalizarea şi deducţia,
48
corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate, anticiparea

deznodământului şi consecinţelor, compararea rapidă a variantelor acţionale şi
reţinerea celei optime, rezolvarea corectă şi uşoară a unor probleme cu grade
crescânde de dificultate.
Aceste operaţii şi abilităţi scot în evidenţă trei caracteristici fundamentale ale
inteligenţei:
1. capacitatea ei de a soluţiona situaţiile noi, cele vechi, familiare, fiind
soluţionate cu ajutorul deprinderilor obişnuinţelor;
2. rapiditatea, mobilitatea, supleţea, flexibilitatea;
3. adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări.
Astfel, inteligenţa apare ca o calitate a întregii activităţi mentale, ca expresie a
organizării superioare a tuturor proceselor psihice.
Când vorbim de inteligenţă ca aptitudine generală, avem în vedere implicarea
ei cu succes în extrem de numeroase şi variate activităţi. Este vizată îndeosebi
finalitatea ei.
Trebuie remarcat faptul că pe lângă inteligenţa generală, cu ajutorul căreia
rezolvăm cu succes o multitudine de activităţi, mai există şi forme specializate de
inteligenţă (teoretică, practică, socială, tehnică, ştiinţifică) ce permite finalizarea cu
succes doar a unui singur tip de activităţi.
Considerând cele două accepţiuni (ca sistem complex de operaţii şi ca
aptitudine generală) strâns legate între ele, s-a recurs la o definiţie compozită:
„Inteligenţa este capacitatea globală de cunoaştere a lumii, gândire raţională,
capacitatea de a învinge provocările vieţii” (Wechesler, 1975).
Cei mai mulţi cercetători înclină să considere inteligenţa capacitatea generală
de achiziţie a cunoştinţelor, de raţiune şi rezolvare de probleme, dar sunt şi alţii, mai
puţini la număr, care consideră că inteligenţa implică diferite tipuri de abilităţi.
Astfel, Howard Gardner, în 1983, introduce conceptul de inteligenţă multiplă. El
stabileşte şapte tipuri de inteligenţă: lingvistică, logico-matematică, spaţială,
muzicală, kinestezică, interpersonală, intrapersonală. Aceste forme de
inteligenţă variază de la individ la individ, dar şi de la cultură la cultură.
Lui Gardner i de reproşează că în concepţia sa nu se referă la inteligenţă, ci la
talent, la creativitate sau la „virtuţi”.
Teoria factorială susţine, de asemenea, caracterul complex, multidimensional
al inteligenţei. Astfel, pe baza comparării şi corelării rezultatelor la diferite teste, s-
au identificat trei categorii de factori:
- un factor general (G), descoperit pentru prima dată de C. Spearman, care
intervine în rezolvarea oricărui gen de sarcini (probe);
- mai mulţi factori de grup (6-7), care intervin în rezolvarea unei anumite clase
de sarcini (probe), ca de pildă, un factor numeric (N), implicat în sarcinile de
49
calcul, un factor verbal (V), implicat în rezolvarea sarcinilor verbale

(ordonarea cuvintelor, înţelegerea propoziţiilor etc.), un factor imaginativ (I),
solicitat în rezolvarea sarcinilor de transformare şi combinare, un factor
mecanic (W), implicat în dezvăluirea şi înţelegerea raporturilor funcţionale
dintre elementele unui „agregat”;
- un număr mai mare de factori specifici (SI), care intervin în rezolvarea unor
sarcini individuale din cadrul unei clase. Aceşti din urmă factori corelează mai
puternic cu diferitele aptitudini speciale şi, ca atare, se exclud din structura
inteligenţei înţeleasă ca aptitudine generală.
VI.1. MODELE EXPLICATIV-INTERPRETATIVE ALE

INTELIGENŢEI
S-au conturat de-a lungul timpului diferite viziuni şi perspective specifice de

concepere a inteligenţei, atât sub raport teoretic, cât şi practic. Aceste perspective s-
au comasat în modele explicativ-interpretative ale inteligenţei.
VI.1.1. Modelul psihometric

La baza acestui model stau cercetările psihologului francez Alfred Binet (1904)
făcute asupra intelectului copiilor. El a elaborat un instrument pe baza căruia să poată
depista copiii cu intelect normal pentru a fi încadraţi în învăţământul de masă.
Împreună cu Th. Simon stabilesc o suită de probe care aproximează compoziţia
operatorie a intelectului (spirit de observaţie, memorie, raţionament, vocabular,
cunoştinţe) şi care sunt cuprinse într-un instrument de măsură numit Scara metrică
Binet-Simon (1908 și 1911).
Mai târziu, Lewin Terman revizuieşte scara lui Binet şi o introduce în America
sub numele de Stanford-Binet Scale (1916). Terman arată că vârsta mentală este
distanţa parcursă între vârsta noului-născut şi inteligenţa adultă, iar Q.I-ul este
raportul dintre distanţa parcursă şi timpul necesar parcurgerii ei, cu alte cuvinte
raportul dintre vârsta mentală şi vârsta cronologică.
Q.I. = Vm/Vc x 100 (ambele vârste fiind exprimate în luni)
Mai târziu, prin anii ’30, psihologul David Wechesler imaginează o scară
a inteligenţei pentru adulţi (Wechesler Adult Intteligence Scale - WAIS), iar
descendenţii lui îi vor revizui mai târziu scala (WAIS-R) şi vor produce o
50
versiune pentru copii (Wechesler Intteligence Scale for Children, Revised, -

WISC-R).
Din perspectiva modelului psihometric, inteligenţa apare ca o colecţie de
abilităţi, cercetătorii fiind interesaţi mai mult de construirea instrumentului de
diagnoză decât de definirea şi conceptualizarea obiectului investigat.
VI.1.2. Modelul factorial

Acest model continuă şi adânceşte modelul psihometric, psihologii începând să
fie interesaţi de modul de prelucrare a rezultatelor obţinute în urma aplicării testelor
de inteligenţă. Una dintre modalităţile propuse a fost cea a analizei factoriale, de
către Spearman (1904).
În interiorul acestui model pot fi desprinse câteva tendinţe semnificative:
- tendinţa unitară – Spearman (1904, 1927) evidenţiază faptul că activităţile
intelectuale conţin un factor comun, iar în funcţie de varietatea activităţilor în
care inteligenţa operează intervine şi un factor special, diferit de la o sarcină
la alta. Primul a fost numit factorul g, celălalt, factorul s. După opinia lui
Spearman, inteligenţa ar fi o combinaţie liniară a celor doi factori.
- tendinţa pluralistă recurge la multiplicarea numărului de factori. Thurston
(1938, 19479, dezvoltând diferite procedee de analiză factorială, a găsit alţi
opt factori comuni în spatele factorului g. Aceşti factori au fost numiţi
abilităţi mentale primare.
- tendinţa ierarhică este preocupată atât de înmulţirea cantitativă a factorilor,
cât şi de ierarhizarea lor. Burt şi Vernon au mai adăugat pe lângă factorii g şi
s ai lui Spearman o a treia categorie de factori, numiţi factori de grup, pe care
i-au amplasat între ceilalţi. Astfel, factorii nu sunt dispuşi linear, ci sunt
ordonaţi şi dispuşi piramidal.
Modelele factoriale ale inteligenţei, aduc, pe lângă rigurozitatea prelucrărilor
matematice, o nouă viziune asupra inteligenţei şi anume interpretarea ei dintr-o
perspectivă structurală.
VI.1.3. Modelul genetic

Cel care ilustrează cel mai bine acest model este Jean Piaget. El porneşte în
lucrarea sa Psihologia inteligenţei (1974) de la premisa că inteligenţa este o relaţie
adaptativă între organism şi lucruri.
Adaptarea reprezintă, după Piaget, echilibrarea între asimilare (încadrarea
noilor informaţii în cele vechi) şi acomodare (restructurarea impusă de noile
informaţii care nu se potrivesc cu vechile sisteme). Echilibrarea este identificată cu
inteligenţa.
51
Conduita inteligentă care se elaborează treptat, în stadii, se produce prin

acomodare, adică prin restructurare şi reorganizare mintală. Când asimilarea este
superficială, iar acomodarea se produce greoi, atunci şi echilibrarea inteligentă va fi
insuficientă.
VI.1.4. Modelul psihocognitivist
Acest model îşi propune să răspundă la întrebarea „de ce?” funcţionează
inteligenţa într-un fel sau altul? Inteligenţa are funcţii de culegere de informaţii, de
prelucrare a lor şi de decizie, de aceea, ea poate fi tratată în termenii procesării
informaţiilor. Specificul noului model al inteligenţei constă în a descrie paşii sau
procesele mentale care dau naştere oricărei instanţe a comportamentului inteligent.
Cercetătorii au încercat să determine componentele cognitive ale inteligenţei.
Astfel, Sternberg a găsit trei mari categorii componenţiale ale acesteia:
metacomponentele (procese de mare complexitate care intervin în planificarea,
conducerea şi luarea deciziei); componentele performanţei (ca mijloc sau proceduri
subordonate strategiilor de soluţionare); componentele achiziţiei informaţiilor (cele
care intervin în colectarea, încadrarea selectivă a informaţiilor).
VI.1.5. Modelul neuropsihologic

Acest model descrie inteligenţa în termenii ariilor fizice ale creierului. Luria
(1966, 1979) şi Milner (1974), studiind abilităţile cognitive ale pacienţilor care
aveau operaţii ale creierului ca tratament pentru epilepsie, au descoperit că afectarea
emisferei drepte se asocia cu deficienţe de recunoaştere, de reamintire, în timp ce
afectarea emisferei stângi, cu deficienţe de gândire, înţelegere şi limbaj. Rezultatele
acestor cercetări vin în sprijinul ipotezei „creierului divizat” sau a specializării
funcţionale a emisferelor cerebrale.
VI.1.6. Modelul ecologic

Presupune studiul inteligenţei în contextul ei ambiental de operare. Pentru
această activitate sunt utilizate două strategii de lucru:
1. observarea modului cum gândesc diferite categorii socio-profesionale
(muncitori, marinari, chelneri etc.) în contextele fireşti de viaţă;
2. studiul transcultural, pentru a se determina în ce măsură variază
comportamentul inteligent în funcţie de cultură.
VI.1.7. Modelul triarhic

Reprezintă o încercare de unificare prin sinteză a modelelor anterioare.
Sternberg arată că teoria inteligenţei cuprinde trei subteorii:
1. subteoria contextuală – examinează relaţiile inteligenţei cu mediul exterior;
52
2. subteoria componenţială – se detaliază relaţia dintre inteligenţă şi diferite

alte componente interne ale personalităţii
3. subteoria celor două faţete – este centrată pe relaţiile inteligenţei atât cu
contextul exterior, cât şi cu componentele ei interne, accentul căzând pe
achiziţiile din psihologia învăţării, deoarece învăţarea este veriga de legătură
dintre mediul extern şi cel intern.
VI.2. RELAŢIA DINTRE INTELIGENŢĂ ŞI PERSONALITATE
Inteligenţa, deşi este o latură a personalităţii, ea intră în interacţiune nu doar cu

celelalte laturi ale personalităţii, ci şi cu întregul, adică cu personalitatea. Inteligenţa
este motorul evoluţiei, generale şi individuale, care apare în situaţiile vitale ce
presupun subordonarea ei unei duble necesităţi: de a evita ce este vătămător şi de a
reţine ceea ce este bun, util. Răspunsul venit din interior la prescripţiile exterioare
nu este altceva decât răspunsul inteligenţei care este accelerat sau obstrucţionat de o
mulţime de factori de personalitate: dorinţe, temeri, satisfacţii, nemulţumiri,
entuziasm, descurajare etc.
Relaţiile semnificative dintre inteligenţă şi personalitate:
- precizia îndeplinirii unei activităţi depinde de inteligenţă, în timp ce calitatea
rezultatului, de personalitate;
- rapiditatea depinde de inteligenţă, efortul depinde de personalitate;
- asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă, supleţea sau
rigurozitatea asocierilor depinde de personalitate;
- nivelul de dezvoltare al inteligenţei este o trăsătură intrinsecă inteligenţei,
modul de utilizare al lui este influenţat de personalitate;
- tulburările personalităţii au ecouri asupra inteligenţei;
- dezechilibrările dintre inteligenţă şi personalitate duc la regresiunea ambelor.
VI.3. INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
Emoţiile constituie evaluări sau judecăţi pe care le facem asupra lumii. Emoţia
implică o evaluare din partea subiectului cu privire la semnificaţia unui eveniment
sau a unei situaţii. Această evaluare depinde de factori legaţi de cultură şi de
personalitatea subiectului. Cu alte cuvinte emoţia depinde de modul în care o
persoană evaluează şi analizează o situaţie.
Prin emoţii judecăm lumea ca fiind plăcută sau neplăcută, ca fiind bună sau rea,
deci o judecăm după un sistem de valori. A iubi sau a urâ, a fi temător, a fi trist, a fi
ruşinat, a fi mânios, a fi optimist sunt judecăţi emoţionale asupra unor situaţii.
53
VI.3.1. Definirea şi caracterizarea inteligenţei emoţionale (IE)

Plecându-se de la rolul adaptativ al afectivităţii s-a constatat că persoanele care
au un cotient intelectual (QI – indice al nivelului de dezvoltare a inteligenţei, stabilit
prin raportarea vârstei mentale la vârsta cronologică) înalt sau o inteligenţă
academică foarte bine dezvoltată se descurcă mult mai puţin în viaţa de zi cu zi, în
timp ce altă categorie de subiecţi, deşi au un QI mai redus în comparaţie cu primii,
au rezultate deosebite în practică. Cum reuşesc aceştia să facă faţă oricând
împrejurărilor de viaţă?
În urma unui studiu efectuat în 1988 de către Sternberg s-a ajuns la concluzia
că ei dispun de o altă abilitate decât inteligenţa academică, datorită căreia reuşesc să
depăşească obstacolele vieţii de zi cu zi, abilitate ce a fost raportată la inteligenţa
socială, care desemnează capacitatea de a înţelege şi de a stabili relaţii cu oamenii.
Thorndike definea inteligenţa socială ca fiind capacitatea de a înţelege şi de a
acţiona inteligent în cadrul relaţiilor interumane. Şi alţi psihologi şi-au dat seama că
abilitatea care asigură succesul în viaţa cotidiană este distinctă de inteligenţa
academică (teoretică), dar constituie în acelaşi timp un fel de sensibilitate specifică
faţă de practică şi relaţiile interumane. Astfel s-a născut inteligenţa emoţională.
Termenul de „inteligenţă emoţională” a fost formulat pentru prima dată într-o
teză de doctorat, în SUA, în 1985, de către Wayne Leon Payne, care considera
inteligenţa emoţională ca o abilitate ce implică o relaţionare creativă cu stările de
teamă, durere şi dorinţă.
Mayer şi Salovey (1997) consideră inteligenţa emoţională ca fiind „capacitatea
de a supraveghea propriile emoţii şi pe cele ale altora, de a le distinge unele de
altele şi de a folosi informaţiile în dirijarea propriilor gânduri şi acţiuni”.
În 1992, Reuven Bar-On, doctor la Universitatea din Tel Aviv a stabilit
componentele IE pe care le-a grupat în cinci factori:
Aspectul intrapersonal:
- conştientizarea propriilor emoţii – abilitatea de a recunoaşte propriile
sentimente;
- optimism (asertivitate) – abilitatea de a apăra ceea ce este bine şi
disponibilitatea de exprimare a gândurilor, a credinţelor, a sentimentelor, dar
nu într-o manieră distructivă;
- respect – consideraţie pentru propria persoană – abilitatea de a respecta şi
accepta ce este bun;
- autorealizare – abilitatea de a realiza propriile capacităţi potenţiale,
capacitatea de a începe să te implici în căutarea unor scopuri, ţeluri care au
o anumită semnificaţie şi un anumit înţeles pentru tine;
- independenţă – abilitatea de a te direcţiona şi controla singur în propriile
gânduri şi acţiuni, capacitatea de a fi liber de dependenţele emoţionale.
54
Aspectul interpersonal:
- empatie – abilitatea de a fi conştient, de a înţelege şi a aprecia sentimentele
celorlalţi;
- relaţii interpersonale – abilitatea de a stabili şi a menţine (întreţine) relaţii
interpersonale reciproc pozitive, acest lucru caracterizându-se prin
intimitate, oferire şi primire de afecţiune;
- responsabilitate socială – abilitatea de a-şi demonstra propria
cooperativitate ca membru contribuabil şi constructiv în grupul social căruia
îi aparţii sau pa care i-ai format.
Adaptabilitate:
- rezolvarea problemelor – abilitatea de a fi conştient de probleme şi de a
defini problemele pentru a genera şi implementa potenţialele soluţii efective;
- testarea realităţii – abilitatea de a stabili, a evalua (a aprecia)
corespondenţele între ceea ce înseamnă o experienţă (trăire) şi care sunt
obiectivele existente;
- flexibilitate – abilitatea de a-şi ajusta gândurile, emoţiile şi comportamentul
pentru a schimba situaţia şi condiţiile.
Controlul stresului:
- toleranţa la stres – abilitatea de a te împotrivi evenimentelor şi situaţiilor
stresante fără a te poticni şi, de asemenea, abilitatea de a face faţă acestora
în mod activ şi pozitiv;
- controlul impulsurilor – abilitatea de a rezista sau a amâna impulsivitatea
şi de a goni tentaţia care te determină să acţionezi în grabă.
Dispoziţia generală:
- fericire – abilitatea de a te simţi satisfăcut de propria viaţă, de a te distra
singur şi împreună cu alţii, de a te simţi bine;
- optimism – abilitatea de a vedea partea strălucitoare a vieţii, de a menţine o
atitudine pozitivă chiar în pofida adversităţilor.
În viziunea lui Daniel Goleman (1995) constructele inteligenţei emoţionale
sunt:
❖ conştiinţa de sine – încredere în sine;
❖ auto-controlul – dorinţa de adevăr, conştiinciozitatea, adaptabilitatea,
inovarea;
❖ motivaţia – dorinţa de a cuceri, dăruirea, iniţiativa, optimismul;
❖ empatia – a-i înţelege pe alţii, diversitatea, capacitatea politică;
❖ aptitudinile sociale – influenţa, comunicarea, managementul conflictului,
conducerea, stabilirea de relaţii, colaborarea, cooperarea, capacitatea de lucru
în echipă.
55
Steve Hein, în 1996, încearcă o prezentare a inteligenţei emoţionale pe baza

consultării celor mai reprezentative lucrări în domeniu şi oferă câteva definiţii
acesteia:
• inteligenţa emoţională înseamnă să fii conştient de ceea ce simţi tu şi de ceea
ce simt alţii şi să ştii ce să faci în legătură cu aceasta;
• inteligenţa emoţională înseamnă să ştii să deosebeşti ce-ţi face bine şi ce-ţi
face rău şi cum să treci de la rău la bine;
• inteligenţa emoţională înseamnă să ai conştiinţă emoţională, sensibilitate şi
capacitate de conducere care să te ajute să maximizezi pe termen lung fericirea
şi supravieţuirea.
De asemenea, Hein consideră că ridicarea nivelului inteligenţei emoţionale şi a
„culturii emoţionale” presupune parcurgerea mai multor etape:
▪ identificarea propriilor emoţii – unde este responsabilă folosirea listei de
cuvinte care desemnează sentimente;
▪ asumarea responsabilităţii pentru emoţiile identificate, lucru care este
dificil;
▪ învăţarea compasiunii şi empatiei şi încercarea de a le aplica în practică zi
de zi.
Formarea inteligenţei emoţionale este într-o mare măsură tributară unor
obişnuinţe sau automatisme învăţate, având la bază modele emoţionale în familie
sau în mediul şcolar. Inteligenţa academică este mai flexibilă, mai independentă de
contextele concrete în care se construieşte. Este de remarcat că atât inteligenţa
emoţională, cât şi cea generală au un caracter adaptativ, asigurând supravieţuirea
persoanei.
VI.3.2. Empatia ca trăsătură a inteligenţei emoţionale

Empatia poate fi definită ca fiind „un fenomen psihic de retrăire a stărilor,
gândurilor şi acţiunilor celuilalt, dobândit prin transpunerea psihologică a
eului într-un model obiectiv de comportament uman, permiţând înţelegerea
modului în care celălalt interpretează lumea”.
Empatia se construieşte pe deschiderea spre sentimentele celorlalţi, pe abilitatea
de a citi informaţiile provenite prin canalele nonverbale. Cuvintele pot exprima
relativ puţin din sentimentele oamenilor, fapt pentru care empatia se bazează pe
capacitatea de a intui sentimentele oamenilor, atribuind o maximă atenţie
informaţiilor de tip nonverbal: tonul vocii, mimica, gesturile şi mişcările persoanei
ş.a. Adevărul în privinţa emoţiilor se află mai mult în „cum” spune persoana decât
în „ceea ce” spune persoana, mai ales când între latura verbală şi cea nonverbală a
comunicării apar neconcordanţe sau chiar contradicţii. În cazul unor discordanţe
56
între cele două modalităţi de comunicare, cele care sunt percepute ca atare sunt
semnalele nonverbale.
Empatia este realizată prin transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de
referinţă al altuia – respectiv preluarea modului de a gândi şi de a realiza rolul social
– şi transpunerea emoţională, acţiunea de activare a unei experienţe de substituire în
trăirile lui, menţionate prin identificarea afectivă a partenerului, preluarea stării lui
de spirit.
Empatia ca dimensiune a inteligenţei emoţionale se manifestă în special sub
forma unei trăsături de personalitate. Persoanele cu un nivel înalt al empatiei îmbină
experienţa afectivă, care este bogată şi nuanţată, cu flexibilitatea în planul cognitiv,
prin utilizarea şi aplicarea unor criterii apreciative diverse, adaptate situaţiei.
Există cinci aspecte ale inteligenţei emoţionale:
- perceperea clară (corectă), ordonată a emoţiilor personale şi ale altora;
- exersarea capacităţii de a răspunde cu emoţia şi comportarea adecvată
(realist, nedistorsionat, adaptat) la situaţiile variate de viaţă;
- implicarea într-o relaţie interpersonală, având capacitatea de a exprima onest
emoţiile, arătând deopotrivă consideraţie şi respect;
- alegerea muncii (profesiei, activităţii) care aduce satisfacţie emoţională,
evitând amânarea, dubiile şi nerealizările;
- capacitatea de a lucra echilibrat şi de a se recrea, de a se relaxa în viaţă.
Persoanele înalt empatice sunt altruiste, generoase, tind să acorde ajutor
persoanelor care le înconjoară, au un comportament prosocial bine conturat, sunt
bine adaptate social şi în general puţin anxioase.
Altruismul se referă la acţiunile de binefacere făcute în mod dezinteresat
semenilor nostri. Empatia determină altruismul în două stadii:
- receptivitatea, observarea suferinţelor altuia, care se află în oscilaţie
temporară cu propria persoană, cu experienţa noastră personală la suferinţă;
- apariţia actului altruist ca urmare a nevoii de a reduce propriile noastre
suferinţe empatice.
Puşkin arată că „avem simpatie pentru cei nenorociţi dintr-un oarecare spirit
de egoism, vedem că de fapt nu suntem singurii nenorociţi”. A avea simpatie pentru
fericirea altora presupune un suflet cu adevărat nobil şi dezinteresat. De fapt, una
dintre direcţiile antrenării inteligenţei emoţionale vizează educarea acestei calităţi
de a te bucura de fericirea şi de succesele altora.
Diderot consideră că „omul cel mai fericit este acela care face fericiţi cât mai
mulţi oameni”.
57
VII. CARACTERUL
VII.1. ACCEPŢIUNILE NOŢIUNII DE CARACTER
Una din însuşirile psihice cele mai complexe specifice persoanei umane este
caracterul. Cuvântul derivă din limba greacă şi înseamnă „trăsătură”,
„particularitate”, „semn”. Caracterul deosebeşte persoana ca individualitate
psihologică faţă de alte persoane.
Caracterul, fiind considerat latura relaţională a personalităţii, responsabil
de felul în care oamenii interacţionează unii cu alţii în cadrul societăţii, el a fost
definit cel mai adesea ca o pecete sau o amprentă ce se imprimă în comportament,
ca un mod de a fi al omului, ca o structură psihică complexă, prin intermediul căreia
se filtrează cerinţele externe şi în funcţie de care se elaborează reacţiile de răspuns.
Datorită faptului că exprimă valoarea morală personală a omului, caracterul a
mai fost denumit şi profilul psiho-moral al acestuia, evaluat după criterii de unitate,
consistenţă şi stabilitate.
Caracterul reprezintă configuraţia sau structura psihică individuală,
relativ stabilă şi definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativă, deoarece
pune în contact individul cu realitatea, facilitându-i stabilirea relaţiilor,
orientarea şi comportarea potrivit specificului său individual.
În sens larg, caracterul poate fi definit ca ansamblul trăsăturilor esenţiale şi
calitativ specifice care se exprimă în activitatea omului în mod stabil şi permanent.
În interiorul lui, se includ componente psihice distincte ca natură, structură şi
funcţionalitate, cum ar fi: concepţia despre lume şi viaţă, aspiraţii, idealuri,
conţinutul şi calitatea acţiunilor, stilul activităţii etc, toate corelate şi integrate într-o
structură unitară.
În sens restrâns, caracterul poate fi definit ca un ansamblu de atitudini şi
trăsături esenţiale şi stabile, derivate din orientarea şi voinţa omului.
VII.2. TRĂSĂTURI ŞI ATITUDINI – ELEMENTE

STRUCTURALE ALE CARACTERULUI
Definind caracterul în funcţie de noţiunea de trăsătură, trebuie să determinăm

conţinutul noţiunii de trăsătură caracterială.
Trăsăturile nu sunt direct observabile, ele pot fi descifrate din viaţa individuală
sau prin interpretarea faptelor de conduită observabile. Trăsăturile reprezintă nivelul
de organizare a comportamentului, bazat pe corelaţiile dintre diferite obişnuinţe.
58
Trăsăturile caracteriale sunt acele particularităţi psihice individuale care

fac parte integrantă din structura caracterului. Fiind însuşiri esenţiale şi
durabile ale persoanei, ele determină un mod constant de manifestare. Datorită
acestui fapt, cunoscând trăsăturile de caracter, putem prevedea cu multă
probabilitate cum se va comporta un individ într-o împrejurare sau alta.
De exemplu, cunoscând ca trăsătură de caracter a unui om hărnicia, ştim cum
se va comporta când are de îndeplinit o sarcină, ştim că va da dovadă de exigenţă,
străduinţă, manifestări care constituie criterii ale hărniciei. La un leneş ne aşteptăm
la lipsă de exigenţă, delăsare, superficialitate. La fel vom şti că un om curajos va
înfrunta cu bărbăţie situaţiile periculoase, pe când un laş va da bir cu fugiţii.
Trăsăturile caracteriale nu sunt o manifestare întâmplătoare a persoanei. Este
adevărat că leneşul poate săvârşi fapte de hărnicie uneori, dar asta numai sporadic,
nu se poate contabiliza ca trăsătură de caracter.
Pot fi considerate trăsături de caracter numai însuşirile care exprimă o atitudine
stabilizată (pozitivă sau negativă) faţă de realitate şi care se manifestă constant şi
durabil în faptele de conduită ale omului. Este vorba tocmai de trăsăturile derivate
din orientarea şi voinţa omului:
- trăsăturile derivate din orientare dezvăluie atitudinile persoanei faţă de
realitate (faţă de alţi oameni, faţă de muncă, faţă de sine);
- trăsăturile volitive conferă conduitei umane un caracter activ şi de finalitate
(energie, fermitate, hotărâre, perseverenţă etc.).
Trăsăturile de caracter sunt asociate unei aprecieri morale:
- trăsături pozitive: sârguinţa, onestitatea, modestia, generozitatea, curajul
etc.;
- trăsături negative: lenea, necinstea, înfumurarea, egoismul, laşitatea etc.
Această încadrare este necesară deoarece caracterul se formează în procesul
integrării individului într-un sistem de relaţii sociale. De altfel, se şi afirmă că „prin
determinările social culturale la care sunt supuse structurile psihice umane,
atitudinile de la nivelul caracterului devin atitudini-valori” (Tucicov-Bogdan).
Când vorbim despre caracter avem în vedere persoana în totalitatea ei, sinteza
specifică a trăsăturilor ei caracteriale, aflate într-o strânsă interdependenţă.
Caracterul nu este ceva ce se suprapune, ca o suprastructură, peste procesele psihice
ale omului, el reprezintă un sistem de trăsături organizate ierarhic.
David Keirsey, care s-a ocupat mulţi ani de temperament, consideră că relaţia
temperament-caracter este analogică celei de tip hardware (căruia îi corespunde
temperamentul) şi software (căruia îi corespunde caracterul). Totodată autorul
insistă şi asupra diferenţelor fundamentale dintre acestea: „Astfel, temperamentul
este forma înnăscută a naturii umane; caracterul este forma energetică, care se
dezvoltă prin interacţiunea temperamentului cu mediul” (Keirsey, 2009, p.38).
59
De la naştere, individul învaţă să se integreze treptat într-un sistem de relaţii

sociale, tot mai complexe, pe măsură ce trece din familie în şcoală şi apoi în
societate. Toate aceste sisteme de relaţii „externe”, de modele socio-culturale de
comportare, pe măsură ce se interiorizează, sunt trăite sub formă de atitudini mai
mult sau mai puţin consolidate şi generalizate faţă de oameni, faţă de activitate, faţă
de propria persoană. O dată formate, atitudinile respective se obiectivează, ori de
câte ori situaţiile o cer, în fapte de conduită corespunzătoare.
Atitudinea este o modalitate de raportare față de anumite aspecte ale
realității ce implicã reacții afective, cognitive și comportamentale.
Atitudinile se exprimă adeseori în comportament, prin intermediul trăsăturilor
caracteriale. De exemplu, atitudinea faţă de sine se exprimă prin trăsături cum ar fi:
modestia, demnitatea, amorul propriu, încrederea în forţele proprii, siguranţa de
sine etc.
Pe această cale se formează trăsăturile sale caracteriale, care la început sunt
determinate de condiţii sociale pentru ca o dată consolidate să exprime condiţiile
interne ale persoanei. În acest sens, caracterul nu este altceva decât unitatea relaţiilor
stabilizate ale persoanei cu mediul social. Conceput în acest fel, caracterul apare ca
o expresie a esenţei sociale a omului.
Interpretat ca un sistem valoric şi autoreglabil de atitudini şi trăsături, caracterul
apare ca o componentă relativ stabilă, diferenţiatorie pentru om şi cu o mare valoare
adaptativă. El îndeplineşte numeroase funcţii în viaţa psihică a individului şi
îndeosebi în plan comportamental:
- funcţia relaţională – pune în contact persoana cu realitatea, facilitând
totodată stabilirea relaţiilor sociale;
- funcţia orientativ-adaptativă – permite orientarea şi conducerea de sine a
omului, potrivit scopului său;
- funcţia de mediere şi filtrare – oferă persoanei posibilitatea de a filtra prin
propria-i simţire şi gândire tot ceea ce întreprinde;
- funcţia reglatoare – creează condiţiile pentru ca omul să-şi regleze propria
sa conduită.
În virtutea îndeplinirii acestor funcţii, caracterul a fost considerat „nucleul
personalităţii”.
VII.3. MODELE EXPLICATIV-INTERPRETATIVE ALE

CARACTERULUI
VII.3.1. Modelul balanţei caracteriale

Acest model a plecat de la ideea că atitudinile există două câte două, una opusă
alteia şi că nici o persoană nu dispune doar de una dintre trăsăturile perechi, cea
60
pozitivă sau cea negativă. Aceste trăsături opuse (bun-rău, cinstit-necinstit; egoist-
altruist etc.)se găsesc la una şi aceeaşi persoană în proporţii şi amestecuri diferite.
Se ştie că leneşul poate săvârşi acte de hărnicie, că generosul poate fi egoist în
anumite situaţii.
Nu există un om absolut bun, absolut generos, indiferent de condiţii, de
solicitări, de persoanele cu care se stabilesc relaţii, pentru că o asemenea bunătate
sau generozitate nelimitată ar echivala cu .....prostia.
La naştere trăsăturile caracteriale se află în poziţia zero, evoluţia lor fiind
teoretic egal probabilă. În realitate însă, omul va evolua spre un pol sau spre altul,
după cum reacţiile lor vor fi întărite sau respinse social.
Putem să ne închipuim o balanţă cu două axe sau talere înclinându-se când într-
o parte , când în alta şi în cele din urmă stabilindu-se la unul dintre poli, în funcţie
de:
- natura, tipul, numărul şi valoarea situaţiilor de viaţă parcurse de copil;
- întărirea sau sancţionarea lor exterior-educativă;
- gratificarea sau condamnarea lor;
- asimilarea sau respingerea lor prin învăţare.
Dacă un copil care dăruieşte altuia o jucărie este aprobat sau lăudat de cei din
jur, el are toate şansele să evolueze spre generozitate. Dacă, dimpotrivă, acelaşi
copil, pentru acelaşi gest este admonestat, reproşindu-i-se gestul, el va evolua spre
avariţie.
Când numărul situaţiilor şi întăririlor este egal (una pozitivă şi una negativă)
copilul se află într-o dispoziţie tensional-conflictuală, echivalentă stării de disonanţă
cognitivă, comportamentul său fiind fie de expectativă, de aşteptare a ceea ce va
urma , a ce se va repeta, fie de căutare activă pentru a depăşi sau cel puţin pentru a
reduce disonanţa pe care o trăieşte. În această situaţie, balanţa este în echilibru sau
tinde să se dezechilibreze. Dacă, însă, numărul situaţiilor şi întăririlor pozitive îl
întrece pe cel al celor negative, atunci evoluţia spre rolul pozitiv este evidentă,
balanţa dezechilibrându-se în favoarea trăsăturilor caracteriale bune.
În ambele cazuri o trăsătură iese învingătoare şi devine precumpănitoare în
conduita individului numai în urma luptei, a ciocnirii cu cea opusă ei. Trăsătura
învinsă nu dispare însă, ci se păstrează sub forma unor reziduri, putând fi
reactualizată în diferite alte situaţii. Trăsătura care dispune de stabilitate este prima,
nu cea de-a doua care are o manifestare întâmplătoare în comportament.
Trebuie luat în considerare faptul că în provocarea luptei sau ciocnirii între
trăsături o mare semnificaţie o au atât influenţele educative exterioare, cât şi
propriile forţe ale celui în cauză, care poate evita sau contracara influenţele negative
ale mediului şi căuta, apropia, asimila pe cele pozitive. El se poate opune sau
sustrage primelor , le poate provoca sau chiar crea pe celelalte. În acest proces,
61
caracterul se schimbă din „mod de reacţie, în mod de relaţie”, reacţia fiind spontană,
insuficient motivată şi controlată conştient, iar relaţia este stabilă, conştientizată,
adânc motivată şi susţinută valoric.
Modelul balanţei caracteriale are următoarea relevanţă:
- explică mecanismul psihologic al formării caracterului, forţa motrice a
dezvoltării acestuia care constă, în principal, în opoziţia dintre contrarii, în
ciocnirea şi lupta lor;
- sugerează interpretarea caracterului nu doar formându-se ca rezultat automat
şi exclusiv al determinărilor sociale, ci şi ca autoformându-se cu participarea
activă a individului;
- conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale.
Când pe unul din talerele balanţei se adună mai multe trăsături pozitive, putem
vorbi de un „om de caracter”, iar când precumpănitoare sunt cele negative, vorbim
de un „om fără caracter”. Cînd balanţa se află în echilibru, avem de a face cu un
caracter indecis, indefinit, contradictoriu.
VII.3.2. Modelul cercurilor concentrice caracteriale

Acest model își are originea în concepția lui G. Allport cu privire la însușirile
(trăsăturile) de personalitate clasificate în:
- trăsături comune – care îi aseamănă pe oameni, în virtutea cărora aceștia pot
fi asemănați unii cu alții)
- trăsături individuale, denumite dispoziții personale ( ele diferențiindu-i pe
oameni unii de alții).
Trăsăturile comune sunt de trei tipuri:
1. Cardinale dominante, cu semnificație majoră pentru viața oamenilor,
constituind rădăcina vieții. Sunt puține la număr,( una, doua), dar cu rol esențial în
comportament, controlându-le pe celelalte în situații deosebite.
2. Centrale evidente, generalizate, constante, controlând un număr mare de
situații obișnuite, comune. Acestea sunt mai numeroase, dar intervin în situații
obișnuite de viață.
3. Secundare periferice, mai puțin active, care exprimă aspecte neesențiale de
manifestare a individului. Ele au o existență minoră și latentă. Sunt mai numeroase,
dar au o existență latentă și controlează mai puțin comportamentul individului.
Clasificarea lui Allport a sugerat dispunerea dispozițiilor în 3 cercuri
concentrice:
- În cercul din mijloc sunt plasate trăsăturile cardinale;
- În următorul cerc sunt trăsăturile centrale;
- În cercul periferic , cel mai mare sunt trăsăturile secundare.
Trăsăturile caracteriale autentice sunt doar primele 2 care dispun de constanță.
62
Trăsăturile secundare ar putea reprezenta fie reziduuri caracteriale, adică

trăsături care au ieșit învinse din conflictele și contradicțiile care au avut loc, fără să
dispară însă cu totul, fie potențialități caracteriale, adică trasături aflate în germen,
dar care la un moment dat ar putea deveni active.
Trăsăturile aflate în cele 3 cercuri concentrice au un caracter mobil, flexibil,
putând trece, în funcție de cerințe, situații, dintr-un cerc în altul. Nu este vorba doar
de faptul că situații diferite declanșează întrarea în funcțiune a unor trăsături diferite,
ci chiar transformarea, convertirea trăsăturilor caracteriale negative în pozitive sau
invers. În acest proces rolul esențial revine educației care poate plănui o serie de
măsuri menite a contribui la deplasarea unor trăsături dintr-un cerc în altul. Prin
educație, omul își poate da seama de valoarea trăsăturilor caracteriale, care sunt bune
și care sunt rele, care trebuie formate și promovate în conduită și care trebuie
estompate sau chiar înlăturate. La realizarea unor astfel de transformări, individul
este forțat de însăși situațiile, împrejurările, normele, valorile cu care intră în contact.
Ceea ce era acceptabil și dezirabil la un moment dat devine intorelabil sau indezirabil
la un alt moment dat.
Modelul poate juca rolul unui instrument de valorizare a unor însușiri de
personalitate, mai ales atunci când nu cunoaștem sau când nu suntem siguri de
semnificația deținută de acestea.
VII.3.3. Modelul piramidei caracteriale

Acest model are la bază părerile acelor autori care consideră că esențial pentru
caracter este nu atât numărul atitudinilor și trăsăturilor, ci modul lor de organizare,
relaționare și structurare. Eysenck era de părere că „relațiile dintre atitudini și
trăsături sunt cu mult mai importante decât însăși atitudinile și trăsăturile luate
fiecare în parte”.
Atitudinile se leagă, se înlănțuie și sunt condiționate unele de altele formând un
adevărat sistem. Ideea ierarhizării trăsăturilor caracteriale se impune de la sine.
Zlate consideră că această ierarhizare ia forma unei piramide, care cuprinde:
- În vârf, trăsăturile esențiale, dominante, cu cel mai mare grad de relevanță
pregnantă și generalizate
- Spre bază, trăsături din ce în ce mai particulare.
Așa cum în piramida conceptelor, fiecare concept reprezintă un nod de care se
leagă toate celelalte, tot așa în piramida caracterului fiecare trăsătură de caracter va
constitui un nod aflat în relație cu toate celelate.
La nivelul trăsăturilor caracteriale relațiile sunt extrem de varilabile de la un
individ la altul. Una poate fi trăsătură dominantă la individul X și alta la individul
Y. Ceea ce la unul este subordonat, la altul poate fi supraordonat. De aici derivă
specificul caracterial al fiecărui individ. Oferă posibilitatea înțelegerii caracterului
63
ca un sistem organizat și bine structurat și conduce spre ideea diferențierii

mijloacelor actiunii educative.
Cele trei modele explicativ – interpretative ale caracterului se depășesc unul pe
altul. Dacă în primul este vorba doar despre o singură trăsătură caracterială, cu
aspectele ei contradictorii, în cel de-al doilea apar mai multe trăsături, însă dispuse
într-o oarecare dezordine, mai ales în interiorul fiecărui cerc, pentru ca în cel de-al
treilea cerc acestea să se lege unele de altele, să genereze structuri și sisteme
caracteriale, specifice fiecărui individ în parte.
Modelele propuse pretind intervenția educațională de evocare și întărire cu
perseverență a acestor factori, condiții și motive care conduc la formarea unui
caracter unitar, echilibrat, dezirabil social și de a lua măsuri împotriva factorilor,
condițiilor și motivelor care ar putea înclina balanța spre polul negativ.
VIII. CREATIVITATEA
În contemporaneitate, creativitatea a devenit una dintre cele mai fascinante

probleme, depăşind cu mult sfera psihologiei şi pătrunzând în cele mai diverse
specialităţi ştiinţifice.
Creativitatea este latura transformativ-constructivă a personalității.
Creativitatea este o capacitate foarte complexă. Ea face posibilă crearea de
produse reale sau pur mintale, constituind un progres în plan social. Componenta
principală a creativităţii este imaginaţia, dar creaţia de valoare reală mai presupune
motivaţie, dorinţa de a realiza ceva nou, ceva deosebit. Şi cum noutatea nu se obţine
cu uşurinţă, o altă componentă implicată este voinţa, perseverenţa în a face
numeroase încercări şi verificări.
VIII.1. DEFINIREA CREATIVITĂŢII
Termenul “creativitate” a fost introdus în psihologie de G.W. Allport pentru a

desemna o formaţiune de personalitate. În opinia lui, creativitatea nu poate fi limitată
doar la unele dintre categoriile de manifestare a personalităţii, respectiv la aptitudini
(inteligenţa), atitudini sau trăsături temperamentale. Acesta este unul dintre motivele
principale pentru care, în dicţionarele de personalitate, apărute înainte de 1950,
termenul “creativitate” nu este inclus. Cu toate acestea, abordări mai mult sau mai
puţin directe ale creativităţii, s-au realizat şi înainte de 1950, noţiunea fiind
64
consemnată sub alte denumiri: inspiraţie, talent, supradotare, geniu, imaginaţie sau
fantezie creatoare (Rocco, 2001).
Creativitatea poate fi definitã drept capacitatea de a imagina rãspunsuri
la probleme, de a elabora soluții inedite și originale.
Conceptul de creativitate îşi are originea în conceptul latin creare care
înseamnă zămislire, făurire, naştere. În accepţiune largă, creativitatea constituie un
fenomen general uman, forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. În accepţiune
mai îngustă şi mai specific psihologică, creativitatea apare în patru accepţiuni
importante: ca produs, ca proces, ca potenţialitate general umană, ca dimensiune
complexă a personalităţii (Zlate, 2000).
VIII.1.1. Creativitatea ca produs

Majoritatea psihologilor, când au definit creativitatea, s-au referit la
caracteristicile produsului creator. Ca şi caracteristici esenţiale ale unui produs
creator au fost considerate, pe de o parte noutatea şi originalitatea lui, iar pe de altă
parte, valoarea, utilitatea socială şi aplicabilitatea vastă.
Referindu-se la trecerea produsului creator din planul subiectiv (nou pentru
subiect) în planul obiectiv (nou pentru societate), Taylor, în 1959, descrie cinci
planuri ale creativităţii:
- creativitate expresivă – se manifestă liber şi spontan, în special în desenele
sau construcţiile copiilor mici;
- planul productiv este planul creării de obiecte (materiale sau ideale) specific
muncilor obişnuite (olar, ţesătoare);
- planul inventiv este accesibil unei minorităţi foarte importante (inventatori);
- creativitatea inovatoare se regăseşte la oamenii talentaţi;
- creativitatea emergentă este caracteristică geniului, omului care aduce
schimbări radicale într-un domeniu şi a cărei personalitate se impune de-a
lungul mai multor generaţii.
Pe primele trei planuri, noul este legat de experienţa de viaţă, pe cînd ultimele
două planuri fac raportarea la universul de semnificaţii al unei culturi. Noutatea
produsului trebuie considerată numai corelativ cu utilitatea lui.
VIII.1.2. Creativitatea ca proces

Această accepţiune vizează caracterul procesual al creativităţii, faptul că ea nu
se produce instantaneu, ci necesită parcurgerea unor etape distincte între ele. Mai
mulţi autori au stabilit patru etape ale procesului creator:
- prepararea – se adună informaţii, se fac observaţii, se delimitează scopul ori
problema, se schiţează o ipoteză sau un proiect general;
65
- incubaţia – este răstimpul încercărilor sterile, când nu se găseşte soluţia,

concretizarea operei e nesatisfăcătoare; incubaţia poate dura ani de zile;
- iluminarea – este momentul fericit când apare soluţia, când opera este văzută
într-o lumină mirifică. În artă i se mai spune inspiraţie, iar în ştiinţă intuiţie.
În această etapă se realizează în ritm rapid obiectivele urmărite iniţial;
- verificarea – este necesară după concepţia iniţială, pentru eliminarea
eventualelor erori sau lacune. Artistul îşi revizuieşte creaţia, face retuşuri.
Etapele procesului creator sunt specifice mai ales pentru creativitatea
individuală şi mai puţin pentru cea de grup.
Din punct de vedere procesual, creativitatea devine creaţie, capătă o expresie
desfăşurată, trece din virtualitate în realitate.
VIII.1.3. Creativitatea ca potenţialitate general umană

De-a lungul timpului, creativitatea a fost considerată ca fiind un dar sau un har
divin, rezervat unor privilegiaţi ai soartei, unei minorităţi. La un moment dat, s-a
emis ipoteza că ar fi o capacitate înnăscută, transmisă pe cale ereditară. Aceste
concepţii nu au făcut altceva decât să frâneze studiul ştiinţific al creativităţii.
Dar, sub o formă latentă, virtuală, în grade şi proporţii diferite, ea se găseşte la
fiecare individ, creativitatea fiind o capacitate general umană. Ca dovadă stă
numărul mare de inventatori cu brevet din multe ţări ale lumii.
VIII.1.4. Creativitatea ca dimensiune complexă a personalităţii

Creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate psihică a
individului, iar la rândul ei, se subsumează şi integrează organic în structurile de
personalitate, devenind astfel una dintre dimensiunile cele mai complexe ale
personalităţii.
Creativitatea este o dimensiune de sine stătătoare a personalităţii. Guilford
(1951) considera că personalitatea creatoare se distinge prin: fluiditate, flexibilitate,
originalitate, elaborare, sensibilitate faţă de probleme, capacitate de redefinire.
De asemenea, Taylor (1964) considera că anumite trăsături de personalitate,
cum ar fi lipsa de îngâmfare, toleranţa faţă de situaţiile ambigui, încrederea în
propria activitate creatoare sunt definitorii pentru personalităţile creatoare.
Oamenii de ştiinţă sunt, de cele mai multe ori, cei care au o personalitate
puternică, emoţionalitate stabilă, rezistenţă la presiunile conformiste, autoconducere
elevată, nevoie crescută de independenţă, gândire abstractă.
Persoanele înalt creatoare sunt inventive, independente, neinhibate, versatile,
entuziaste, pe când cele mai puţin creative se descriu şi sunt descrise ca dispunând
de un bun caracter, de preocupări pentru semeni, sunt persoane încrezătoare în
convenţionalitate.
66
VIII.2. FACTORII CREATIVITĂŢII
Există factori extrem de diverşi ca natură, structură şi valoare care acţionează

asupra individului pentru a genera contextul propice funcţionării creativităţii. Dintre
aceşti factori pot fi amintiţi (Zlate, 2000):
- Factorii interiori-structurali care sunt de natură psihologică. În categoria
acestor factori sunt incluşi:
❑ factorii intelectuali (inteligenţa şi gândirea creatoare cu forma ei esenţială,
gândirea divergentă, orientată spre o varietate de soluţii);

❑ factorii afectiv-motivaţionali (curiozitatea, pasiunea, creşterea tensiunii
motivaţionale, tendinţa de autorealizare, tendinţa de a comunica, nevoia de

nou şi claritate impulsionează la creaţie);
❑ factorii de personalitate (atitudinali, aptitudinali, temperamentali) care cresc
sau frânează potenţele creatoare ale individului. Dintre factorii care facilitează
creativitatea amintim: iniţiativa, tenacitatea, atitudinea activă faţă de
dificultăţi, asumarea riscului, îndrăzneala în gândire, iar dintre cei care
inhibă creativitatea merită să menţionăm: indecizia, autodescurajarea,
timiditatea excesivă, frica de critică sau eşec.
- Factorii exterior-conjuncturali sau socioculturali – sunt legaţi de
particularităţile sociale, de orânduire, de clasa socială, de grupul căruia
aparţine individul, de condiţiile materiale favorabile sau precare;
- Factorii psihosociali se referă la climatul psihosocial în care trăieşte
individul. Climatele destinse, cooperatoare, bazate pe încurajarea schimbului
de idei, favorizează creaţia, în timp ce climatele tensionate, conflictuale,
rigide, conformiste, o inhibă.
- Factorii socio-educaţionali sunt legaţi de prezenţa sau absenţa influenţelor
educative ale familiei, procesului de învăţământ, influenţa educativă a
colectivului de muncă etc.
Analiza acestor factori ai creativităţii conduce la identificarea potenţialului
creator (capacitatea unui individ de a produce noul) şi a creaţiei ca atare
(desfăşurarea efectivă a unui act creator).
Potenţialul creator nu poate asigura desfăşurarea actului creator decât prin
asigurarea condiţiilor adecvate de stimulare psihoindividuală, socială şi culturală.
VIII.3. RELAŢIA DINTRE CREATIVITATE ŞI INTELIGENŢĂ
Cercetările efectuate nu au confirmat existenţa unei corelaţii crescute între

inteligenţă şi creativitate. S-a încercat găsirea răspunsurilor adecvate acestei
67
problematici şi, după opinia mai multor psihologi, corelaţia scăzută s-ar datora atât
erorilor de eşantionare, cât şi unor caracteristici ale instrumentelor de diagnoză
folosite. Testele de inteligenţă şi creativitate erau atât de asemănătoare între ele încât
se finalizau prin măsurarea aceloraşi atribute.
Totuşi, corelaţiile modeste dintre inteligenţă şi creativitate s-ar datora faptului
că prin testele de inteligenţă se măsura gândirea convergentă, iar prin cele de
creativitate , gândirea divergentă, total opuse între ele. Atributele psihice care
facilitează inteligenţa nu sunt aceleaşi cu cele implicate în creativitate.
După opinia lui M. Zlate, principala dificultate în stabilirea unei corelaţii
corecte între cele două dimensiuni ale personalităţii provine din extrapolarea
nejustificată a corelaţiilor rezultatelor testelor de inteligenţă şi creativitate asupra
inteligenţei şi creativităţii, considerate ca forme de activitate umană (Zlate, 2000).
În sprijinul acestei ipoteze aducem şi remarcile lui M. Bejat, care afirmă că
inteligenţa intervine de-a lungul întregului proces creator, mai mult în prima şi
ultima etapă (prepararea şi verificarea) şi mai puţin în celelalte (Bejat, 1971).
Dinamica personalităţii poate fi explicată numai prin dinamica interacţiunilor
susţinute dintre inteligenţă şi creativitate.
IX. STRUCTURA ŞI DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII
Prezentarea laturilor personalităţii separate, independente unele de altele, este

justificată doar de raţiuni analitice, în realitate ele interacţionează, se organizează,
se relaţionează reciproc, se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o
arhitectonică specifică.
Luând în considerare constituţia tripatrită a personalităţii (temperament,
aptitudini, caracter) vom prezenta câteva relaţii între componentele ei.
IX.1. RELAŢIA DINTRE TEMPERAMENT ŞI CARACTER
Unii autori, plecând de la modul lor de definire şi mai ales plecând de la

tipologiile caracteriale, care sunt, de fapt, tipologii temperamentale, nu au putut să
le diferenţieze şi au recurs la amestecul lor. Confundarea caracterului cu
temperamentul şi a temperamentului cu tipul de activitate nervoasă superioară,
conduce la imprecizii terminologice şi creează mari dificultăţi în plan practic.
Alţi autori au recurs la separarea temperamentului de caracter, argumentul
invocat în favoarea acestui punct de vedere îl reprezintă existenţa unor manifestări
68
temperamentale care apar independent de atitudinile caracteriale şi uneori chiar în

ciuda acestora.
Sunt şi alţi autori care susţin ideea interacţiunii dintre temperament şi caracter,
dar ei consideră această interacţiune de tip antagonist. Între temperament şi caracter
ar exista o luptă, o contradicţie permanentă, dezvoltarea caracterului având loc ca
urmare a unei continue destrămări a complexului tipologic, concomitent cu
reorganizarea lui în forme corespunzătoare caracterului. Consecinţa unei astfel de
viziuni este că, în lupta dintre temperament şi caracter, s-ar ajunge, în cele din urmă,
la lichidarea temperamentului, sau, în cel mai fericit caz, la golirea lui de consistenţă.
Nici una dintre aceste viziuni (amestec, separare, interacţiune de tip antagonic)
nu este convingătoare şi realistă. Adevărata soluţie a relaţiei dintre temperament şi
caracter o constitue relevarea interinfluenţelor reciproce cu efecte benefice,
constructive sau, dimpotrivă, erodante şi dezechilibratoare ale personalităţii. Dacă
avem în vedere influenţa temperamentului asupra caracterului, atunci constatăm
prezenţa următoarelor situaţii:
- temperamentul colorează modul de exprimare, de manifestare în
comportament a trăsăturilor caracteriale (generozitatea va fi exteriorizată
diferit de către coleric şi melancolic);
- temperamentul predispune la anumite manifestări caracteriale (colericul,
fiind predispus spre percepţii rapide dar cu unele erori, va predispune şi spre
o anumită instabilitate caracterială);
- temperamentul avantajează sau provoacă dificultăţi în formarea unor
trăsături caracteriale (echilibrul sanguinicului şi flegmaticului are influenţe
benefice în formarea trăsăturilor caracteriale, pe când neechilibrul-excitativ al
colericului afectează negativ formarea trăsăturilor de caracter).
Influenţa caracterului asupra temperamentului constă în controlarea, reglarea
celui din urmă şi se concretizează în următoarele situaţii:
- caracterul inhibă, reţine anumite însuşiri temperamentale (mai ales pe acelea
care se asociază în plan comportamental cu efecte negative);
- maschează şi compensează temporar însuşirile temperamentale care odată
manifestate în comportament ar produce efecte dezadaptative;
- valorifică la maximum trăsăturile temperamentale care se asociază în plan
comportamental cu efecte pozitive.
Se poate deduce că fiecare din cele două componente ale personalităţii deţine o
anumită „putere” asupra celeilalte. Acest aspect apare cu pregnanţă când una dintre
componente o domină pe cealaltă, până la anihilarea ei.
Persoanele supracontrolate, „cenzurate”, cu un caracter ferm, bine conturat au
tendinţa de a reprima atât de mult trăsăturile temperamentale, încât
psihocomportamental apar ca nişte automate.
69
Persoanele subcontrolate, cu slăbiciuni caracteriale, vor cădea pradă trăsăturilor

temperamentale, care nemaifiind filtrate, se vor manifesta ca atare.î
Numai prin efort voluntar conştient, prin organizarea superioară a caracterului
omul îşi poate lua în stăpânire propriul temperament. Rolul reglator al caracterului
nu trebuie însă să fie excesiv, să meargă până la anihilarea temperamentului.
IX.2. RELAŢIA DINTRE APTITUDINI ŞI CARACTER
Între aptitudini şi caracter există o strânsă relaţie. Această relaţie poate fi

descrisă ca fiind concordantă sau discordantă. De exemplu, se poate spune despre
un om că este inteligent, dar şi bun, cinstit, harnic, în timp ce despre un altul că este
inteligent, dar rău, incorect, leneş. Aceleaşi afirmaţii se pot face şi despre un om
neinteligent. Din corelarea acestor variabile apar patru situaţii tipice:
- oameni cu aptitudini şi cu trăsături pozitive de caracter (oameni cu caracter);
- oameni fără aptitudini, dar şi fără caracter (oameni cu trăsături negative de
caracter);
- oameni cu aptitudini, dar „fără caracter”;
- oameni fără aptitudini, dar cu caracter.
Primele două situaţii sunt de congruenţă (acord, potrivire), iar următoarele două
de noncongruenţă (dezacord, nepotrivire). Ele conduc în plan psihologic la efecte
total diferite: de consonanţă sau de disonanţă, ultimele fiind trăite ca o stare de
disconfort psihic care se cer a fi eliminate sau măcar reduse.
Dintre cele patru situaţii descrise doar prima exprimă interacţiunea optimă
dintre aptitudini şi caracter, celelalte fiind dezavantajoase, în grade şi proporţii
diferite, pentru personalitate. Personalitatea va fi afectată cu atât mai mult cu cât
dezacordul dintre aptitudini şi caracter este mai profund.
Foarte importante sunt relaţiile de interinfluenţare reciprocă dintre aptitudini şi
caracter. Caracterul, prin sistemul său atitudinal, favorizează sau defavorizează
punerea în valoare a capacităţilor. De multe ori, datorită lipsei unui caracter bine
format multe potenţialităţi rămân latente. Iar cele existente nu sunt valorificate
maximal. Aşadar, caracterul valorizează aptitudinile.
Relaţiile dintre aptitudini şi caracter pot fi evaluate după următoarele criterii:
- nivelul la care se situează cele două variabile (superior, mediu sau inferior;
prevăzând surclasarea aptitudinilor prin atitudini sau invers);
- sensul în care se manifestă interacţiunile (pozitiv şi reciproc stimulativ;
negativ univoc sau biunivoc; cvasineutral);
- caracterul raporturilor dintre aptitudini şi atitudini (direct sau indirect).
70
IX.3. RELAŢIA DINTRE TEMPERAMENT ŞI APTITUDINI
Este asemănătoare cu cea dintre temperament şi caracter. Temperamentul, ca

latură dinamico-energetică a personalităţii, nu predetermină aptitudinile, dovada
fiind dată de formarea uneia şi aceleiaşi aptitudini pe oricare temperament sau a mai
multor aptitudini pe fondul unui singur temperament. Raportat la aptitudini,
temperamentul joacă rol de predispoziţie. El poate avantaja sau provoca
dificultăţi în formarea aptitudinilor, acestea fiind depăşite prin antrenament sau
compensare. De asemenea, modificarea manifestărilor temperamentale este în
măsură să conducă la modificarea aptitudinilor. De aceea, în virtutea unor tendinţe
de adaptare a temperamentelor la activitate, se vorbeşte despre o oarecare
profesionalizare a temperamentelor.
Concluzionând, putem afirma că între laturile personalităţii există relaţii de:
- ierarhizare, cu dominanţa netă a caracterului asupra temperamentului şi
aptitudinilor şi cu capacitatea acestuia de a le regla şi valorifica maximal;
- interinfluenţare, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau de
periclitare, rigidizare şi chiar anulare reciprocă;
- compensare, astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu fie afectată;
- feed-back, efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar asupra
laturii care le-a generat.
IX.4. DEVENIREA PERSONALITĂŢII
Procesul constituirii personalităţii începe din primele zile ale copilăriei şi

continuă toată viaţa omului. Omul nu se naşte cu personalitate, ci devine
personalitate. Deşi procesul structurării şi reîmprospătării personalităţii se produce
de-a lungul întregii vieţi a individului, există totuşi unele perioade, când el cunoaşte
o mai mare accentuare, implicând restructurări majore sau stabilizări parţiale.
Specialiştii consideră că în jurul vârstei de 3 ani (preşcolaritate) sunt puse marea
majoritate a premiselor personalităţii, pentru ca în adolescenţă personalitatea să fie,
în linii mari, constituită deoarece dispune de toate laturile şi chiar de maturizarea
relaţiilor dintre ele.
Kurt Lewin, referindu-se la dezvoltarea personalităţii , distingea trei niveluri de
structurare a acesteia:
- nivelul structurilor primare – insuficient diferenţiate, fără conexiuni interne
între elementele componente;
- nivelul structurilor semi-dezvoltate – caracterizat prin diferenţierea
interioară a elementelor componente şi specifice fiecărui subsistem;
71
- nivelul structurilor dezvoltate – individualizarea subsistemelor psihologice

ale personalităţii (cognitive, afectiv-motivaţionale, volitive), integrarea lor
succesivă într-o structură funcţional-echilibrată.
Zlate (2006) stabileşte zece criterii ca fiind relevante pentru denenirea
personalităţii. Omul devine personalitate atunci când:
- devine conştient de lume, de alţii, de sine;
- îşi elaborează un sistem propriu de reprezentări, concepţii, motive, scopuri,
atitudini, convingeri în raport cu lumea şi cu sine;
- desfăşoară activităţi socialmente utile şi recunoscute;
- emite, susţine şi argumentează judecăţi de valoare întemeiate;
- creează valori sociale, se transformă din consumator de valori în producător
de valori;
- are un profil moral bine conturat, nobil, coerent care îi permite să se dedice
unor idealuri;
- şi-a format capacitatea de control şi autocontrol;
- se integrează armonios şi util în colectivitate;
- ştie să se pună în valoare, să se facă recunoscut de alţii;
- poate fi luat drept model pentru formarea altor personalităţi.
IX.5. TIPURI DE PERSONALITATE
Luând în considerare unele aspecte structural-funcţionale şi altele ce vizează

finalitatea adaptativă a personalităţii, putem desprinde următoarele tipuri:
➢ personalităţi imature psihologic şi social – caracterizate prin structuri
psihice componente simple, prin lipsa corelaţiei logice dintre ele, printr-o
funcţionalitate neeficientă, imprevizibilă, inegală şi prin capacităţi adaptative
extrem de scăzute la situaţiile noi;
➢ personalităţi mature psihologic şi social – se disting printr-o mare
complexitate structural-funcţională, prin adaptarea lor suplă şi flexibilă la cele
mai diverse situaţii, prin eficienţă sporită;
➢ personalităţi accentuate – caracterizate prin tendinţa de a aluneca în
anormal, fără a deveni anormale, fapt care afectează serios capacităţile
adaptative ale individului;
➢ personalităţi destructurate – se deosebesc total de media populaţiei,
incapabile de a se adaptasolicitărilor şi împrejurărilor vieţii.
Psihologii s-au centrat îndeosebi pe definirea şi caracterizarea personalităţii
mature, iar Allport a stabilit şase caracteristici ale acestui tip de personalitate:
- extensiunea simţului Eului, adică încorporarea în personalitate a unor sfere
noi ale interesului uman, astfel încât ele să devină personale;
72
- depăşirea egocentrismului, stabilirea relaţiilor cu alte persoane; manifestarea

capacităţii de intimitate, compasiune, toleranţă relaţională;
- dispun de echilibru emoţional, de autocontrol, de simţul proporţiei;
- percep, gândesc şi acţionează cu interes în conformitate cu realitatea externă;
- sunt capabile de a fi ele însele, dispun de capacitatea de intuiţie,
autocunoaştere, umor;
- trăiesc în armonie cu o filosofie de viaţă unificatoare; sunt capabile de a-şi
forma o concepţie generală despre lume pe care o vor transpune în practică.
Concomitent cu maturizarea psihologică a personalităţii are loc şi maturizarea
ei socială. Aceasta se exprimă în umanizarea şi socializarea indivizilor, în asimilarea
modelelor socio-comportamentale definitorii pentru om, vizând cu precădere
împlinirea vocaţională a individului, implicarea lui nemijlocită în activitatea socială.
IX.6. PERSONALITATEA MODALĂ
Încercând să definească personalitatea modală, I. Radu (1994) afirma:

„personalitatea modală este o structură sau variantă de personalitate, surprinsă
într-un portret colectiv, care selectează trăsături psihice cu frecvențele cele mai
ridicate – față de complementarele lor – într-o colectivitate dată. Se înțelege prin
frecvență maximă nu neapărat 100%, ci frecvențe situate deasupra unui prag
empiric fixat în funcție de ansamblul de date.”
Într-o colecţie de date, valoarea cu frecvenţă maximă este numită, în statistică,
mod. Se vorbeşte de reacţie sau atitudine modală în sens de trăsătura de mare
răspândire într-o colectivitate. Prin extensiune, se conturează termenul de
personalitate modală în sens de structură sau variantă de personalitate, surprinsă într-
un portret colectiv, care selectează trăsături psihice cu frecvenţele cele mai ridicate
faţă de complementarele lor într-o colectivitate dată. Informaţia brută este recoltată
prin mijloace de evaluare şi cadre de clasificare (tipologii) validate în psihologie.
Astfel, prin frecvenţă maximă se înţeleg nu neaparat 100%, ci frecvenţe situate
deasupra unui prag empiric fixat în funcţie de colecţia de date
„Personalitatea modală desemnează trăsăturile cele mai frecvente prezente
într-o populație anume, trăsături care vor diferenția acea populație în raport cu alte
populații.” (Aniței, 2000, 40)
De asemenea, în Dicționarul de psihologie, P. Popescu-Neveanu (1978, 536)
definește personalitatea modală ca „latură sau mod al personalității totale luată în
raport cu un sistem anume (profesie, familie, organizații, etc.).”
Cu alte cuvinte, personalitatea modală reprezintă trăsătura sau ansamblul de
trăsături centrale (identificate statistic), cu frecvenţă majoritară de distribuţie într-o
populaţie dată.
73
X. EUL, NUCLEU AL PERSONALITĂŢII
Mulți autori ai literaturii de specialitate au ajuns la concluzia că „nucleul”

personalității îl reprezintă Eu-l, fără investigarea căruia nu s-ar putea înțelege nici
structura, nici rolul personalității.
X.1. ETAPELE DE EVOLUȚIE ALE CONCEPȚIILOR DESPRE

EU
În opinia lui Zlate (2006), concepțiile despre Eu au parcurs în evoluția lor patru
etape istorice:
1. psihofilosofică (până în anul 1900);
2. psihanalitică și interacționistă (între 1900-1940);
3. „autonomistă” și psihoumanistă (între 1940-1980);
4. psihosocială (din 1980 până în zilele noastre).
Reprezentanții primei etape (până în 1900) sunt Bergson, în Europa, și
William James, în America, ambii interpretând Eul prin prisma stărilor de conștiință
și a părților lui constitutive. James face pentru prima oară distincția dintre Eu ca
obiect al cunoașterii și Eu ca subiect al cunoașterii, deci între cel ce este cunoscut
și cel care cunoaște, introducând totodată o viziune complexă în interpretarea Eului
care este analizat în termeni de părți constitutive, ca sumă totală nu doar a ceea ce
individul consideră despre sine (despre corpul său sau despre trăsăturile și abilitățile
sale spirituale), ci și despre familia, prietenii, activitățile sale. Eul este analizat după
următoarea schemă: elementele sale integrante (Eul material; Eul social; Eul
spiritual); sentimentele și emoțiile provocate de Eu sau conștiința valorii sale
(mulțumire, nemulțumire, orgoliu, suficiență, vanitate, amor propriu, modestie,
umilință etc.); actele prin care Eul tinde să se afirme și să se apere (instinctele de
conservare, de expansiune, de apărare etc.).
A doua etapă (între 1900-1940) este susținută în Europa de Sigmund Freud,
iar în America de George Herbert Mead. La Freud atât sub raport structural, cât și
funcțional, Eul este o verigă intermediară între Sine și realitatea exterioară: pe de o
parte Eul ține sub control tendințele instinctive, brutale ale Sinelui, iar, pe de altă
parte, observă lumea exterioară și caută cele mai propice ocazii de satisfacere a
tendințelor inconștiente. Așadar, Eul este subordonat în totalitate Id-ului și realității
externe. Din perspectiva lui Mead (1963), Eul are origini sociale (el nu există de la
naștere, ci se constituie progresiv în experiența și activitățile sociale, nefiind altceva
decât altul internalizat, iar experiența socială, rezultatul asumării și rezultatul jucării
74
rolurilor ca procese integrate în viața socială). El consideră că cel mai important

mecanism psihologic prin care se construiește Eul este comunicarea, realizată prin
gesturi simbolice transformate în limbaj, cu ajutorul căreia individul intră în relație
nu numai cu alții și cu societatea, dar și cu sine însuși. De asemenea, Mead (1963)
introduce conceptul de Eu total (Eu unificator sau Eu complet) compus dintr-o serie
de părți sau fațete elementare, definit în raport cu comunitatea din care individul face
parte, cu situația în care el se găsește, cu ansamblul relațiilor pe care le întreține și
le traversează. Dacă procesele sociale sunt unitare, atunci și Eul va fi unitar, iar dacă
procesele sociale sunt dezorganizate, disociate, atunci și Eul va fi disociat, dedublat.
Când unitatea Eului complet se distruge, când Eul se disociază sau se dedublează în
Euri elementare, datorită disoluției proceselor sociale, atunci vom asista la
degradarea personalității.
A treia etapă (între 1940-1980) este reprezentată de ceea ce s-a numit
„psihologia Eului” și „psihologia umanistă”. Continuatorii lui Freud, nemulțumiți
de faptul că acesta a dat o mare importanță Sinelui, deplasează centrul de greutate
pe analiza Eului, considerând că acesta dispune de o independență, de o autonomie
în raport cu celelalte formațiuni ale personalității, dar și cu mediul înconjurător. Un
reprezentant de seamă al etapei „psihologiei Eului” este Hartman (1939) a considerat
că Eul este autonom atât la originea, cât și prin funcționarea sa, adică prin felul în
care își utilizează sursele de energie de care dispune. Eul este înnăscut, ca și Sinele,
dar se va diferenția treptat de el, astfel încât, dacă într-o stare inițială aparatele
specifice Sinelui (pulsiunile) există amestecate cu cele specifice Eului (capacitatea
de a percepe, învăța, memora, gândi, acționa), mai târziu, ca urmare a formării unor
aparate achiziționate (deprinderi, mecanisme de apărare etc.), Eul își va căpăta o tot
mai mare autonomie. Funcția esențială a Eului este adaptarea rațională la mediul
înconjurător. În jurul anilor ’50-’60 începe să se contureze o nouă orientare
psihologică, și anume „psihologia umanistă” a cărui fondator este A. Maslow, care
a luat în considerare Eul omului normal, care este membrul unei anumite societăți,
ce trăiește în diverse tipuri de grupuri sociale, ce este implicat și nevoit să facă față
unei multitudini de relații sociale. În cadrul psihologiei umaniste se vorbește despre
Eul autoactualizat (Maslow), care ajunge la realizarea de sine, viața omului fiind
dominată de valoarea perfecțiunii, succesului, împlinirii, calmului, satisfacției,
liniștii interioare, precum și lipsa de teamă, anxietate, frustrări și insatisfacții, și de
Eul autentic (C. Rogers), adică Eul așa cum este în realitate, netrucat, nemascat sau
disimulat. Atingerea stadiului de Eu autoactualizat sau de Eu autentic nu se poate
obține în orice fel de societate, ci doar într-o societate Eu-psihică unde s-ar putea
ajunge la o deplină realizare a personalității umane.
A patra etapă (începând din 1980 și până în prezent) este caracterizată de
redescoperirea Eului de către psihologia socială din necesitatea interpretării
75
situaționale și interrelaționale a Eului, raportat la viața și relațiile colective ale

oamenilor și nu doar la componentele interioare ale vieții psihice, precum și din
nevoia deplasării centrului de greutate spre implicațiile practice ce vizează direct
viața și existența concretă a oamenilor. Această a patra etapă se mai caracterizează
și printr-o mare expansiune a problematicii Eului în alte domenii ale psihologiei.
Dacă în domeniul psihiatriei și psihologiei patologice sau medicale ea era prezentă,
acum capătă o amploare și mai evidentă, Eul fiind conectat cu cele mai diverse
fenomene, cum ar fi: anxietatea, stresul, fobiile, depresia, obsesiile, perturbările
psihosomatice. Se vorbește chiar de un Eu alcoolic, despre diviziunea și restabilirea
lui, dramele și conflictele interne ale alcoolicului reflectă dihotomiile și
contradicțiile din societate. Și alte discipline, cum ar fi Psihologia vârstelor,
Psihologia deficiențelor, Psihologia etnologică și comparată devin din ce în ce mai
interesate de problematica Eului.
X.2. EUL ŞI NATURA SA PSIHICĂ
Este recunoscut faptul că definirea Eului este foarte complexă datorită

diversităţii accentelor controversate cu intenţia de a surprinde mai exact locul şi rolul
Eului în structura personalităţii.
De-a lungul timpului, Eul a fost definit din mai multe puncte de vedere. Vasile
Pavelcu definea Eul ca fiind “o entitate unică, personaj ascuns privirii din afară,
agent al acţiunilor noastre originale şi libere”.
Allport spunea: “Eul este ceva de care suntem imediat conştienţi, regiunea
caldă, centrală, strict personală a vieţii, un fel de nucleu al fiinţei noastre”.
Paul Popescu Neveanu definea astfel Eul: “este conştiinţa de sine, nucleul
sistemului personalităţii, care cuprinde cunoştinţele şi imaginea de sine, atitudinile
conştiente sau inconştiente faţă de valori”.
Din multitudinea de definiţii date Eului s-au conturat trei modalităţi distincte
de definire, şi anume:
- prin sublinierea locului şi rolului Eului în structura personalităţii;
- prin stabilirea proprietăţilor lui;
- prin referiri la componenţa şi structura lui psihică.
Referindu-ne la primele două modalităţi, majoritatea autorilor relevă locul şi
rolul central al Eului, de nucleu al personalităţii, unitatea, stabilitatea lui. În ceea ce
priveşte natura psihică a Eului, se ridică întrebarea: Eul este simţire sau gândire?
Emoţie sau reflexie? Majoritatea autorilor precizează că Eul este de fapt conştiinţă,
dar o conştiinţă reflexivă, însoţită deci de gândire. În cazul Eului este vorba despre
conştiinţa de sine, dar esenţial pentru individ este intenţionalitatea sa,
orientarea spre realizarea scopurilor.
76
Dar şi autorii care au considerat că „Eul rămâne veşnic simţire subiectivă”

consideră că, în urma procesului de limpezire a Eului de elementele primitive, acesta
se transformă într-o formă superioară. Iată deci cum gândirea, reflexivitatea,
intenţionalitatea, procese prin intermediul cărora omul se cunoaşte pe sine, se
gândeşte pe sine, apar ca elemente primordiale ale Eului.
Muzafer Sherif (1968) definea Eul ca fiind „o formațiune dobândită în
preparația psihologică a individului, constând în atitudini intercalate pe care
individul le-a dobândit în relația cu propriul corp și părțile sale, cu capacitățile
sale, cu obiectele, cu persoanele, familia, grupurile, valorile sociale, scopurile și
instituțiile care definesc și reglementează modul său de relaționare cu ele în situații
și activități concrete”.
Dar psihologia genetică şi cea patologică contrazic aceste puncte de vedere.
Prima arată că până se ajunge la Eul reflexiv, conştient de sine, se parcurge o serie
de faze iniţiale, preparatorii, în care factorii de ordin afectiv au o mare importanţă.
Psihologia patologică precizează că atunci când structurile superioare ale
personalităţii se alterează, funcţionale rămân cele afective.
În momentul de faţă, Eul este conceput ca organizator al cunoaşterii şi ca
reglator al conduitei dispunând însă, atât într-un caz cât şi în altul, de o puternică
bază afectiv-motivaţională. Este studiat rolul Eului în procesele de prelucrare a
informaţiilor, se formează teorii asupra Eului în care locul central îl au emoţiile şi
prelucrarea preconştientă a informaţiei, se analizează procesele Eului (inteligenţa
reflexivă, „pierderea” Eului în lumi imaginate, utilizarea particulară a mecanismelor
de apărare) bazate pe implicarea concomitentă a aspectelor cognitive, afective şi
motivaţionale.
Din perspectiva Eului ca „organizator al cunoaşterii” se desprind patru
caracteristici esenţiale:
- Eul este o structură de cunoaştere;
- Conţinutul acestei structuri variază de la o persoană la alta;
- Eul este un focar al perspectivei afective;
- Eul dispune de faţete difuze (publice, personale şi colective) fiecare
contribuind la perspectiva afectivă a Eului.
Încercând să găsească un răspuns la întrebarea: Care este natura psihică a
Eului? Zlate consideră că psihologia socială ar putea răspunde cel mai bine prin
teoria constructelor personale a lui Kelly.
Constructul este o imagine, un model al lumii, un discriminant creat de
persoană, care dă sens şi direcţionalitate comportamentului. Bun-rău, inteligent-
prost, cum sunt-cum aş vrea să fiu, demn de încredere-nedemn de încredere, cum
obişnuiam să fiu-cum sunt acum reprezintă constructe personale prin care
discriminăm, organizăm şi anticipăm realitatea.
77
Dacă sistemul noţiunilor este aproximativ acelaşi la diferiţi indivizi, dat fiind
faptul că noţiunile reflectă esenţialul din realitate, sistemul constructelor este
diferenţiat de la un individ la altul.
Ţinând cont de cele menţionate mai sus putem considera că Eul este un
construct sintetic şi personal care izvorăşte din simţire, urcă la reflexie şi se
exprimă în conduită, fiind susţinut permanent afectiv-motivaţional. Prin
intermediul unui asemenea construct individul se conceptualizează pe sine însuşi, se
evaluează şi îşi anticipă comportamentul.
X.3. EUL ŞI CONŞTIINŢA
Conştiinţa este un proces de reflectare cognitivă de către om a lumii şi a lui

însuşi. Vorbim astfel despre conştiinţa despre lume şi conştiinţa despre sine. În timp
ce conştiinţa despre lume este coercitivă, prezentând măsura reală a lucrurilor,
necesitatea obiectivă inexorabilă, conştiinţa despre sine este condiţia esenţială a
activismului autoreglator, a selectivităţii şi a intervenţiei creative în mediu.
Conştiinţa despre lume se bazează pe modele sau imagini ale realităţii obiective, pe
când conştiinţa despre sine se întemeiază pe modelul eului şi pe trăsăturile personale.
În opinia lui Pierre Janet „Conştiinţa este o modalitate procesuală superioară a
sistemului psihic uman, elaborată prin activitate socială şi enculturaţie, mijlocită prin
limbă, bazată pe un model comunicaţional intern şi intern-extern, constând din
reflectare codificată prin cunoştinţe, autoorganizare cu efecte emergente şi
autoreglaj la nivelul coordonării necesităţilor subiective cu necesitatea obiectivă,
esenţială “ (27, p. 138).
Dacă filosofii au tendinţa de a separa conceptul de Eu de cel de conştiinţă, între
ele existând un adevărat abis, psihologii, psihiatrii, psihanaliştii, dimpotrivă,
manifestă tendinţa de a le identifica, de a le considera ca fiind sinonime. Nici una
dintre aceste poziţii nu este corectă, realitatea ar fi să considerăm Eul şi conştiinţa
ca fiind distincte, totuşi complementare, existând concomitent de-a lungul întregii
vieţi conştiente a individului.
Ey (1997), luând ca punct de plecare fiinţa conştientă, arăta că înaintea ei există
o subiectivitate confuză, o simţire, un câmp de experienţă, în timp ce la un nivel
superior de dezvoltare a ei există Eul ca o rezultantă structurată şi istorică a ei, ca o
subiectivitate conştientă de la ea însăşi, care integrează experienţa trecută a
individului.
Ey (1997) înţelege că Eul, deşi are rădăcini în subiectivitatea confuză, nu se
dezvăluie deplin decât în reflexie. Individul se ridică prin cunoaşterea de sine la
conştiinţa de sine. În trecerea omului de la subiectivitatea difuză la subiectivitatea
conştientă de sine trebuie să vedem nu numai un simplu proces de apariţie a Eului,
78
ci unul de autoformare, autoconstrucţie a Eului care evidenţiază traiectoria

axiologică a persoanei. Dacă la început individul se confundă cu propria sa
experienţă, pe parcurs, o dată cu apariţia Eului, el şi-o controlează şi valorizează.
X.4. EUL ŞI PERSONALITATEA
Relaţia dintre Eu şi personalitate este asemănătoare celei dintre Eu şi conştiinţă.

Fără a fi identice, Eul şi personalitatea nu sunt despărţite, ci sunt într-o continuă
interacţiune şi interdependenţă. Eul este doar nucleul personalităţii, doar un fapt de
conştiinţă individuală, pe când personalitatea se extinde în mediu, îşi trage şi îşi
interiorizează numeroasele sale elemente sociale, profesionale, chiar cosmice.
Nivelul de dezvoltare al Eului influenţează nivelul de dezvoltare al
personalităţii: când Eul este mai dezvoltat, mai amplu, creşte gradul de
conştientizare, de adâncire a gândirii, se amplifică posibilitatea de direcţionare a
întregului comportament al persoanei; când însă Eul este mai puţin dezvoltat,
persoana are impresia că nu ştie cine este, ce vrea, este derutată. Aşadar, Eul şi
personalitatea sunt consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent. Nu ne
naştem nici cu Eu, nici cu personalitate, ci vom dobândi Eul, vom deveni
personalităţi. Nu este deloc întâmplător faptul că omul devine personalitate atunci
când ajunge la conştiinţa de sine, deci când se formează ca Eu şi nici faptul că
degradarea Eului duce inevitabil şi invariabil la degradarea personalităţii.
Mai trebuie remarcat faptul că Eul stabileşte o bază contextuală şi o perspectivă
mai amplă de interpretare a personalităţii. Se consideră că Eul conţine şi exprimă
personalitatea:
- o conţine în sensul că îi posedă corpul, numele, obiectele, activităţile,
trebuinţele, dorinţele aspiraţiile, sentimentele, convingerile, valorile,
rolurile sociale;
- o exprimă în sensul că o face cunoscută în afară, altora, lumii;
- o defineşte din interior, simţind-o, gândind-o;
- o reprezintă în exterior, implicând-o acţional şi social.
X.5. EUL ŞI TIPURILE DE EURI ŞI DE PERSONALITATE
Cei mai mulţi autori atrag atenţia asupra existenţei la unul şi acelaşi individ a
mai multor Euri. Eurile sunt clasificate şi diferenţiate între ele după:
1. caracteristicile şi proprietăţile lor:
- consistente şi inconsistente;
- complet sau total actualizate şi incomplet sau parţial actualizate;
- stabile şi fragile;
79
- slabe şi puternice.
2. locul şi rolul lor în planul vieţii personale şi sociale a individului:
- Eul profund (exprimă intimitatea psihică a individului) şi Eul social (are rol
în implicarea individului în viaţa socială);
- Individual (egoist, temporal) şi spiritual (Eul valoare), adică subiectul ce se
poate gândi pe sine cu aceeaşi obiectivitate ca şi pe alţii;
- Eul intim – format din valorile cărora individul le acordă cel mai mare credit,
acestea fiind fundamentale pentru el; Eul social – care înglobează sistemele
de valori împărţite de individ cu alte grupuri sociale, cum ar fi valorile de
clasă, profesionale etc.; Eul public – angajat în contactele umane sau în
activităţile în care automatismele sunt suficiente.
3. structura lui psihologică internă:
- Eul subiectiv (imaginea de sine a individului) şi Eul reflectat (imaginea de
sine reflectată în alţii în funcţie de părerea lor);
- Eul autentic – diferit de măştile pe care le poartă individul sau de personajele
pe care le joacă; Eul ideal – ceea ce vrea să fie sau vrea să pară pentru a
răspunde la aşteptări, a fi acceptat de alţii, a face faţă presiunilor mediului
său; Eul actual – ceea ce este în prezent, un fel de compromis între aspiraţiile
profunde şi presiunile mediului spre uniformitate; este un eu sclerozat
deoarece multe dintre resursele individului nu au fost încă actualizate;
- Eul imaginar – imaginea de sine a individului, cum crede că este; Eul
aspiraţie sau dorinţă – cum ar vrea să fie; Eul real – cum este;
4. interpretarea lor în termeni de „parte” sau „întreg”, „element” sau
„totalitate”:
- Eul total şi Eul elementar;
- Eul vigil, treaz (care apare în starea de veghe) şi Eul oniric (din timpul
somnului), ambele dând naştere Eului total, care este un Eu divizat şi totuşi
unitar.
5. criterii combinate care le reunesc aproape pe toate cele de mai înainte:
- Eul material, Eul spiritual şi Eul social (reunite dau Eul natural, de fapt Eul
total al individului);
- Dacă raportăm Eul la prezent întâlnim un Eu actual, iar dacă îl raportăm la
viitor, atunci întâlnim Eul virtual.
Zlate consideră că aşa cum într-unul şi acelaşi individ nu există mai multe
personalităţi, ci una şi aceeaşi personalitate, ce conţine însă „faţete” diferite, tot aşa
în una şi aceeaşi personalitate nu există mai multe Euri, ci doar unul singur care
dispune la rândul lui de „faţete” distincte. Astfel, la cele şase „faţete” ale
personalităţii, el asociază şase „faţete” ale Eului, şi anume:
- Eul real (cum este);
80
- Eul autoperceput (cum crede că este);

- Eul ideal (cum ar vrea să fie);
- Eul perceput (cum percepe Eurile celorlalţi);
- Eul reflectat (cum crede că îl percep alţii);
- Eul actualizat (cum se manifestă).
Nu există numai personalităţi unitare şi armonios dezvoltate, instabile,
dedublate, accentuate, ci şi Euri unitare şi armonios dezvoltate, instabile, dedublate,
accentuate. Corespondenţa structurală şi tipologică pentru Personalitate şi Eu
evidenţiază şi mai pregnant interdependenţa lor. Pe această bază vom înţelege că
dacă o personalitate este instabilă aceasta se datorează faptului că nucleul ei – adică
Eul – este instabil.
Existenţa unei simetrii între structura şi tipologia Eului oferă un cadru mai larg
şi mai dialectic de aplicare şi interpretare a ambelor realităţi psihologice.
XI. SINELE, GENUL ȘI IDENTITATEA
XI.1. CONCEPȚIA DESPRE SINE
Ana Muntean (2006, p. 213) consideră că „Sinele reprezintă un set de reguli

personale ce ghidează acțiunile noastre sociale și personale și ne asigură
continuitatea în timp, în ciuda transformărilor pe care le suferim și care sunt
inerente. Oamenii se comportă ca și când ar avea internalizat un sistem de reguli
de comportament proprii, marca lor. Acesta alcătuiește sistemul sinelui”.
Aceeași autoare, referindu-se la conceptul de sine, afirmă că acesta este alcătuit
din ansamblul ideilor, al sentimentelor și atitudinilor pe care oamenii le cultivă față
de propria persoană, prin care se oglindește; este conștiința pe care o are fiecare
despre el ca persoană, ca entitate distinctă, capabilă de reflecție și de acțiune.
În opinia lui Hayes și Orrell (2003, p. 212) concepția despre sine reprezintă
ideea pe care o ai despre tine însuți și despre cine ești. „Concepția despre sine
include tot ceea ce știi sau crezi despre tine însuți – credințele, dorințele,
caracteristicile, sentimentele, chiar imaginea despre tine pe care o prezinți
celorlalți, cu alte cuvinte, concepția despre sine reprezintă modul tău intim de a te
defini.”
Din perspectiva acelorași autori, concepția despre sine are mai multe laturi:
− latura obiectivă, numită și imaginea de sine;
− latura evaluativă, numită stimă de sine;
− latura care descrie modul în care oamenii ar vrea să fie, numită ideal de sine;
81
− latura legată de competențele și abilitățile persoanei, numită conștiința

propriei eficiențe;
− latura legată de modul în care persoana se identifică cu grupurile sociale,
numită identificare socială și modul în care sentimentul de sine a fost
modelat de contextul cultural în care persoana a crescut.
Imaginea de sine este alcătuită în esență dintr-un set de descrieri despre cum
ești. În ea sunt incluse informații despre sinele corporal, precum greutatea, culoarea
părului sau a ochilor și sexul. Sunt informații personale despre cunoștințele și
abilitățile individului, despre ceea ce îi place și ce nu și despre atitudinile sale.
Imaginea de sine mai conține informații obiective despre individ în relație cu
societatea extinsă căreia îi aparține: informații despre locul în care locuiește și în ce
condiții; din ce grupuri și cluburi sociale fac parte, ce școală sau liceu urmează.
Imaginea de sine se conturează în parte din propria experiență, dar rezultă și din
modul în care ceilalți oameni se comportă față de acea persoană.
Concepția despre sine conține și o latură evaluativă, numită stima de sine (self-
esteem). Procesul „evaluării” presupune cântărirea și judecata valorii. Toți oamenii
au atât puncte tari, cât și puncte slabe, iar stima de sine este compusă din ambele.
Luând în considerare faptul că stima de sine implică atât integritate personală,
cât şi respect pentru ceilalţi, A. Muntean (2006, p. 215) afirmă: „Construirea stimei
de sine depinde de practicile parentale, de modul în care părinţii îşi văd şi îşi
îngrijesc copiii. Copiii cu o bună stimă de sine, încrezători în capacităţile lor au, de
regulă, părinţi cu o bună stimă de sine, toleranţi, care definesc clar şi ferm limitele.
Între aceste limite, copiii au posibilitatea de a fi creatori şi independenţi, având,
totodată, sentimentul că sunt protejaţi. Aceşti părinţi satisfac nevoile copilului
pentru o dezvoltare sănătoasă, respectă opiniile acestuia şi le iau în considerare la
adoptarea deciziilor care privesc familia.”
Robert şi Monroe (1992 apud Băban, 1998, p. 103) văd stima de sine din punct
de vedere psihanalitic şi consideră că sursele sentimentelor de autoevaluare şi
autoapreciere se află în exterior, în sentimentul de iubire şi aprobare din partea
celorlalţi. O stimă de sine pozitivă şi realistă dezvoltă capacitatea de a lua decizii
responsabile şi abilitate de a face faţă presiunii grupului. Astfel, succesele şi
eşecurile din copilărie precum şi modalităţile de reacţie a copilului la acestea
definesc imaginea pe care o are copilul despre el. Atitudinile părinţilor, ale
profesorilor, colegilor, fraţilor, prietenilor, rudelor contribuie la crearea imaginii de
sine a copilului (Băban, 2001, p. 48).
Nivelul stimei de sine afectează puternic performanţele în toate activităţile,
mecanismul circulaţiei cauzale funcţionând aici destul de pregnant: cei cu o înaltă
apreciere de sine au o mai mare încredere, se mobilizează mai mult şi reuşesc mai
bine, ceea ce consolidează părerea bună despre sine. Dimpotrivă, o joasă stimă de
82
sine sporeşte riscul insucceselor, determinând astfel o viziune şi mai sumbră asupra
propriei persoane. S-a constatat că în timp ce indivizii cu o ridicată stimă de sine îşi
interpretează succesele în moduri diferite, apelând la o gamă largă de atribuiri, şi se
comportă mai variat, cei cu o stimă de sine scăzută au comportamente şi autoatribuiri
mai restrânse şi deci sunt mai previzibile.
Stima de sine se modifică odată cu înaintarea în vârstă; de obicei ea diminuă
uşor spre începutul adolescenţei, pentru a creşte apoi în mod regulat şi substanţial.
Spre sfârşitul adolescenţei, tinerii adulţi de 19-20 de ani prezintă o stimă de sine mai
ridicată decât la vârsta de 8 sau 11 ani.
Stima de sine este profund legată de raportul dintre sinele autoperceput –
conceptul de sine – şi sinele ideal (sau dorit), adică modul în care am vrea să arate,
sub multiple aspecte, persoana noastră. Sunt autori care consideră chiar că
discrepanţele de sine, adică distanţa dintre conceptul de sine şi sinele dorit ne dă
măsura preţuirii (stimei) de sine.
Idealul de sine se referă la cum ai vrea să fii dacă totul ar fi perfect. Oamenii
cu o stimă de sine scăzută cronică sunt cei al căror ideal de sine s-a bazat pe niște
așteptări nerealiste.
Conștiința propriei eficiențe se referă la cât de eficienți sau competenți
considerăm că suntem. Ea se referă la priceperi, abilități sau competențe particulare.
Poți avea încredere în forțele proprii în anumite domenii, dar nu și în altele; poți să
știi, de pildă, că ești bun în deprinderea unor abilități fizice sau în asimilarea unor
idei noi. În acest sens, stima de sine va depinde de cât de răspândite sunt aceste
domenii și de cât de mult prețuiești aceste competențe.
Identificarea socială constituie o altă latură importantă a concepții despre sine.
Identificarea cu un grup social îți dă un sentiment de apartenență, primul grup social
fiind reprezentat de familie, iar una dintre primele noastre identificări sociale este
aceea de membru al familiei. Sentimentul de apartenență dă un sens de al „nostru”
și al „lor” care nu are legătură cu competiția sau cu rivalitatea, ci ajută la structurarea
și înțelegerea mediului social.
Contextul cultural are o influență importantă asupra concepției despre sine.
Ideea omului ca „individ” separat, comună în societățile industrializate din Europa
și America de Nord, nu este la fel de comună în toată lumea. Există state și anumite
subculturi în care oamenii sunt văzuți ca parte a culturii și a grupului lor familial și
nu ca indivizi separați, izolați. Diferitele culturi au moduri diferite de a gândi despre
sine.
În opinia lui Schaffer (2007, p. 311), sinele este o entitate unitară, având o serie
de elemente constitutive, fiecare cu caracteristici şi curs de dezvoltare proprii, dintre
care cele mai importante sunt:
83
• Conştiinţa de sine – copilul înţelege că este o fiinţă distinctă de ceilalţi, o

entitate separată şi cu identitate proprie;
• Conceptul de sine – imaginea pe care copiii o formează despre ei înşişi ("Sunt
băiat”, „Sunt sportiv”, „Sunt generos” etc.), răspunzând la întrebarea „Cine
sunt eu?”;
• Stima de sine – reprezintă aspectul evaluativ al sinelui şi care răspunde la
întrebarea „Cât de bun sunt?”, făcând referire la valoarea şi competenţele
individului pe care le trăieşte în relaţia cu sine, mergând de la extrem de
pozitiv la extrem de negativ.
Copilul începe să facă distincţie între corp şi spirit în perioada 6-8 ani,
înţelegând acum natura subiectivă a sinelui. El începe să înţeleagă că fiecare este
diferit nu doar pentru că are o aparenţă diferită, ci şi pentru că are sentimente şi idei
diferite. În această perioadă devine evidentă stima de sine. Copilul se mândreşte cu
anumite calităţi care-i aduc succes şi recunoaştere din partea celorlalţi. Sentimentul
calităţilor pe care le deţine, al capacităţilor şi competenţelor determină stima sau
respectul de sine.
XI.2. PROCESE ŞI ETAPE ÎN DEZVOLTAREA SINELUI
Părerile specialiştilor în ceea ce priveşte dezvoltarea sinelui sunt diferite, unii

dintre ei considerând că bebeluşii posedă o conştiinţă înnăscută a faptului că există
sau că această conştientizare se dezvoltă în primele săptămâni de viaţă (Butterworth,
1995; Gibson, 1993 apud Harwood, Miller şi Vasta, 2010), în timp ce alţii consideră
că sinele se formează între vârstele de 6-30 de luni şi 3 ani (Muntean, 2006). Mai
sunt unii specialişti care susţin că un anumit sentiment al sinelui se dezvoltă în
primele 2-3 luni de viaţă, în timp ce copiii descoperă că ei pot să facă să se întâmple
unele lucruri în mediul care-i înconjoară (Rochat, 2003). Această opinie este
susţinută de autor prin considerarea unui rol deosebit de important a proceselor
perceptuale în faptul că copiii ajung să-şi dea seama că sunt fiinţe separate de lumea
care-i înconjoară.
Odată cu conştientizarea faptului că există separat de lucrurile din jurul lor,
bebeluşii încep să îşi înţeleagă activismul personal, respectiv pot înţelege că pot fi
agenţii sau cauzele unor evenimente care au loc în lumea lor. Ei mută jucării, bagă
diferite obiecte în gură şi lovesc cuburi, toate acestea sugerând o conştientizare a
faptului că există separat de aceste obiecte, dar şi că pot face ceva cu ele. Toate
acestea se întâmplă pe măsură ce copilul se apropie de vârsta de 1 an. Dar activismul
personal se poate dezvolta şi cu ajutorul primelor interacţiuni ale copiilor cu adulţii
care îi îngrijesc. Unii specialişti apreciază că, atunci când părinţii sunt mai sensibili
84
şi mai receptivi la semnalele transmise de bebeluşi, aceştia îşi dezvoltă mai rapid o
înţelegere a impactului pe care-l pot avea asupra mediului (Kotchick, Dorsey şi
Heller, 2005 apud Harwood, Miller şi Vasta, 2010).
Ana Muntean (2006, p. 217), plecând de la ipoteza conform căreia dezvoltarea
sinelui este favorizată de ataşamentul pozitiv şi e distorsionată de un ataşament
anxios sau sărac, consideră că schimburile pozitive între copil şi persoana de îngrijire
îl ajută să-şi dezvolte încrederea în sine, iniţiativa, identitatea sexuală, relaţiile,
înţelegerea şi toleranţa socială, hărnicia, capacitatea de adaptare şcolară. Tot ea
consideră că există trei mari etape în construirea sinelui:
− de la 0 la 4 luni – copilul manifestă un comportament de atracţie deosebită,
este fascinat de chipul mamei, pentru ca la 4 luni manifestările lui să devină
comportamente cu valenţe sociale şi cu un oarecare autocontrol. Un astfel de
comportament este zâmbetul prin care copilul îi gratifică pe cei din jur. Dacă
până la 4 luni, copilul zâmbea ori de câte ori apărea o persoană în câmpul lui
vizual, în jurul acestei vârste el oferă zâmbetul doar persoanelor care i-au făcut
pe plac, distingând figurile familiare. Această perioadă este cea a pre-sinelui.
− De la 4 la 8 luni – copilul începe să se recunoască în oglindă şi să perfecţioneze
această recunoaştere după indicii vizuali asociaţi mişcărilor pe care le face
copilul.
− De la 8 la 12 luni – se construieşte sinele ca obiect permanent, cu calităţi
distinctive şi durabile. În jurul vârstei de 7-9 luni copilul începe să-şi
recunoască numele şi să înţeleagă restricţiile, „nu” şi numele său fiind primele
elemente de limbaj pe care le înţelege copilul, acestea având puternică
încărcătură emoţională.
Un număr remarcabil de cercetători au considerat că prima etapă a construirii
sinelui, aceea în care copilul înţelege că este o entitate distinctă de ceilalţi, depinzând
de calitatea interacţiunii cu ce-i care-l îngrijesc şi care duce la dezvoltarea
autorecunoaşterii vizuale, este marcat de momentul recunoaşterii în oglindă şi de
reacţiile copilului la imaginea lui reflectată, fiind momentul esenţial în construirea
sinelui. Dar, se pune întrebarea: „copiii îşi dau seama că imaginea reflectată în
oglindă este a lor?” Modalitatea de a afla dacă copilul se recunoaşte în oglindă sau
nu este modul în care denumeşte imaginea prin pronume precum eu sau a mea sau
şi prin numele copilului care intră în vocabularul său în primul an de viaţă. Până pe
la vârsta de 2 ani, majoritatea dintre copii pot spune despre imaginea din oglindă că
îi reprezintă pe ei.
Schaffer (2007, p. 310), plecând de la considerentul că întrebarea „Cine sunt
eu?” este o provocare pentru copil până în adolescenţă, copilăria fiind dedicată
găsirii unui răspuns în acest sens, a considerat că cea mai bună modalitate de a
conceptualiza sinele şi de a răspunde la întrebarea „Ce este sinele?” ar fi sub forma
85
unei „teorii” pe care fiecare individ ar dezvolta-o, făcând referire la cine suntem şi
cum ne adaptăm societăţii. El spune: „este o teorie revizuită în mod repetat în
copilărie, în lumina dezvoltării cognitive şi a experienţei sociale: pe de o parte, pe
măsură ce cresc, copiii devin mai competenţi la nivelul conştiinţei de sine şi mai
realişti, iar pe de altă parte, percepţiile şi răspunsurile celorlalţi oameni vor juca un
rol tot mai central în modelarea acestei conştiinţe. Aşadar, teoria se construieşte
gradual în copilărie, îmbrăcând forme întrucâtva diferite pe parcursul stadiilor de
dezvoltare. Mai mult, formarea ei nu este niciodată completă, pentru că sinele nu
funcţionează niciodată ca un sistem total închis – dimpotrivă, întotdeauna va fi
afectat de experienţă şi, în mod particular, de evaluările celorlalţi.”
La vârsta de 2 ani, copiii demonstrează că îşi cunosc multe din caracteristicile
lor fundamentale. Pe măsură ce ei aud, în mod repetat, „băieţelul meu” când se face
referire la ei sau sunt aprobaţi atunci când spun corect câţi ani au, învaţă cu ajutorul
exemplelor o serie de etichete de categorizare care descriu caracteristicile proprii.
Mai târziu, la vârsta preşcolară, autodescrierile devin foarte concrete şi implică, de
obicei, trăsături fizice, obiecte posedate şi preferinţe. Dar, informaţiile pe care le dă
un copil de 4 ani nu sunt întotdeauna exacte în totalitate, iar descrierile lor sunt
adesea pozitive într-o măsură nerealistă, punând accent pe atributele obiective,
imediate (Sakuma, Endo şi Muto, 2000).
Copiii de vârstă şcolară depăşesc etapa afirmaţiilor referitoare la prezent şi la
fizic, începând să vorbească despre caracteristici mai puţin tangibile, cum ar fi
emoţiile sau pot combina atribute separate (bun la alergat), introducându-le într-o
categorie mai generală („Sunt un bun atlet”). Mai târziu, apar descrierile bazate pe
comparaţii sociale cu alte persoane, evaluând abilităţi sau talente faţă de cele ale
colegilor şi prietenilor. Încep să apară tendinţele de a face loc şi autoevaluărilor
negative mai intense şi sentimentelor mai generale, diferit de tendinţele de până
acum de a pune accent numai pe atributele pozitive (Harter, 2003 apud Harwood,
Miller şi Vasta, 2010).
În perioada de început a adolescenţei, în loc să se axeze pe caracteristicile
fizice şi pe obiectele posedate (ca în copilăria mică) sau pe trăsăturile de
comportament şi pe capacităţi (ca în copilăria mare), adolescentul este preocupat de
atitudini, trăsături de personalitate şi convingeri, implicând situaţii ipotetice.
La mijlocul adolescenţei, de obicei, sinele adoptă mai multe roluri diferite,
implicând atribute opuse sau contrastante – pot fi timizi în clasă, dar deschişi cu
prietenii. În această perioadă, pentru prima dată, autodescrierile conflictuale pot
genera sentimente de confuzie şi suferinţă, ca spre sfârşitul adolescenţei
caracteristicile opuse să fie adesea combinate în stiluri personale unice, iar această
perspectivă asupra sinelui să ajungă să fie considerată legitimă şi normală. Acum,
adolescenţii pot manifesta un comportament fals, acesta reprezentând o comportare
86
într-un mod care este intenţionat diferit de felul cum s-ar purta cineva conform
felului său real de a fi.
La această oră, încă nu se cunosc limitele autodezvoltării, dar aparent, sinele
continuă să se diferenţieze pe tot parcursul adolescenţei şi a vieţii adulte. Percepţia
copilului despre sine devine mai sofisticată şi mai rafinată odată cu vârsta. Sinele
este un produs al dezvoltării cognitive şi al feedback-ului pe care îl primeşte copilul
de la alte persoane. Pe măsură ce copiii internalizează expectanţele celor din jurul
lor, dezvoltă un sine ideal pe care îl folosesc pentru a-şi evalua sinele real (Harwood,
Miller şi Vasta, 2010, p. 557)
XI.3. TEORIA PROPRIUM-ULUI
Pentru a reuși să surprindă complexitatea procesului de personalizare, atât în

plan conștient, cât și în plan inconstient, Allport (1991) introduce ideea „proprium-
ului” concept unificator pentru simțul sinelui, care implică în același timp
valorizarea potențialităților adaptative ale sinelui. Astfel, proprium-ul surprinde
evoluția Eului, identitatea de sine, respectul de sine, spargerea egocentrismului,
trăite și simțite diferit, care se derulează succesiv sau funcționează concomitent, ceea
ce conduce la dezvoltarea identității proprii, a conștiinței de sine a individului.
Termenul de „proprium” este utilizat pentru a acoperi atât „cunoscutul” cât și
„cunoscătorul”, de a reda unitatea pe care o presupune ființa umană în demersul ei
evolutiv. Proprium-ul desemnează, în ultimă instanță, „propria mea percepție asupra
sinelui și propria mea concepție despre sinele meu” (Allport, 1991 apud Mânzat,
2000, p. 213).
Allport (1991) identifică o stadialitate în evoluția proprium-ului, în care
procesele și structurile psihice alternează în realizarea personalității. Astfel, Allport
identifică opt etape:
1. Copilăria timpurie (0-0,5 ani) - în această perioadă nu există încă un simț
al self-ului, o percepție de sine. Copilul mic nu este conștient de el însuși,
neseparându-se de restul lumii; îi lipsește cu desăvârșire conștiința de sine. Se poate
spune despre el că este „unicentrat”, dar nu „centrat pe sine”. Nu există nici o
transformare în cursul vieții atât de importantă ca trecerea gradată de la stadiul
centrării absolute la stadiul în care copilul știe despre sine că este diferit de ceilalți.
2. Simțul (identitatea) corporală (0,5-1 an) - apare prima descoperire -
propriul corp. Este fundamentul pe care se dezvoltă întreaga existență de sine. Este
primul element constitutiv din marea construcție pe care el o va realiza - conștiința
de sine.
3. Identitatea de sine - reprezintă fundamentarea unicității psihice, fenomen
singular în evoluția umană, prin faptul că identitatea de sine continuă chiar dacă
87
restul personalității suportă modificări ulterioare. Unul din factorii importanți în

structurarea identității de sine este însușirea limbajului, începând din al doilea an de
viață. Dobândind identitatea corporală și identificându-se prin limbaj, copilul se
consideră treptat pe sine, ca un punct de referință distinct, diferențiat de ceilalți.
4. Respectul față de sine - este momentul când copilul, în acțiunea lui de
cucerire a mediului, întâmpină bariere sau chiar opoziție. Astfel, când tendința sa
explorativă este frustrată, copilul simte aceasta ca pe o lovitură dată propriului
respect de sine, devine în mod acut conștient de sine. În acest stadiu copilul începe
să se simtă autonom și separat de ceilalți. În acest mod se cucerește pe sine însuși,
asemănările și deosebirile de ceilalți nu mai creează confuzie.
5. Extensia Eului - odată cu perioada preșcolarității copilul reușește să
înțeleagă punctul de vedere al celuilalt și, astfel, își perfecționează propriul simț al
separării de ceilalți. Sunt primii pași de la conștiința de sine la conștiința de altul.
6. Imaginea propriei deveniri – odată cu intrarea în cadrul educației formale,
copilul începe construcția intențiilor, scopurilor, responsabilităților morale și a
devenirii de sine ca element de creștere, necesare pentru viitoarea luptă de
autodepășire. Totuși, capacitatea de a gândi despre sine - cum este, cum vrea să fie,
cum ar trebui să fie - este doar un germene.
7. Eul ca factor rațional - acest stadiu aduce omului capacitatea de a gândi
reflexiv și formal. Procesul de „testare a realității “ începe să fie realizat cursiv, cu
intenționalitate și finalitate așteptată. Drumul său în viață depinde acum în primul
rând de raționalizarea contextului situațional.
8. Efortul personal central - pentru adolescent nucleul problemei identității
este alegerea unei ocupații sau a unui scop în viață, formându-și în acest sens planuri,
idealuri. Această caracteristică adaugă o nouă dimensiune personalității - orientarea
sinelui - realizabilă doar în măsura în care este întreținută de un efort personal
central, înțeles ca liant al întregului proces de realizare a sinelui.
Deși aceste aspecte ale proprium-ului apar în stadii succesive de viață, ele nu
funcționează separat, între ele existând interrelații și intercondiționări complexe,
realizându-se astfel, trecerea celor primare în cele secundare fără a-și pierde
identitatea. Acest fapt conduce la realizarea unui continuum evolutiv, personal.
XI.4. SEXUL ȘI IDENTITATEA DE GEN
Toate societățile umane fac distincția între bărbați și femei și așteaptă tipuri
diferite de comportament din partea lor. Totuși, nu toate societățile fac aceste
deosebiri în același mod și nu toate sunt la fel de rigide în păstrarea lor.
Identitatea sexuală este determinată de genele pe care le moștenim de la părinți,
sexul aparținând biologicului.
88
Identiatea de gen nu este totuna cu identitatea sexuală, ea fiind socială și se

referă la modul în care copiii de sexe diferite sunt modelați pentru a se conforma
expectațiilor sociale, la cum ar trebui ei să fie.
Identitatea de gen constituie latura concepției de sine care provine din
experiențele trăite în societate ca bărbați sau ca femei.
De-a lungul timpului, psihologii au propus mai multe explicații pentru modul
în care se dezvoltă identitatea de gen. Noi ne vom opri asupra Teoriei dezvoltării
cognitive, propusă de Kohlberg, în anul 1966. El a sugerat că achiziționarea de către
copil a identității de gen se face în etape și că acestea sunt legate, la rândul lor, de
alte etape ale dezvoltării cognitive.
Etapele identității de gen la Kohlberg sunt următoarele:
• Etapa Identitate de gen primară - la vârsta de 2/3-5 ani – copilul își
cunoaște genul, dar lipsește consecvența, de exemplu, el crede că își poate
schimba genul, îmbrăcându-se diferit sau jucând jocuri diferite.
• Etapa Stabilitate a genului – la vârsta de 4/5-6 ani – copilul începe să
înțeleagă că genul nu se va schimba în viitor.
• Etapa Consecvență a genului – 6-7 ani – copilul consideră acum genul ca
fiind consecvent de-a lungul timpului și al situațiilor. El devine conștient de
propriul său gen, de faptul că acesta îl ajută să-șidefinească sentmentul de
sine și acordă mai multă atenție modelelor de rol de același sex cu al său
decât celor de sex diferit.
Aceste etape sugerează că procesul achiziționării identității de gen începe o
dată cu prima clasare a copilului în rândul băieților și fetelor, în care se include și el,
iar apoi cu atenția pe care copilul o acordă lucrurilor pe care le fac băieții sau fetele
și cu construcția propriilor sale idei referitoare la gen și la ceea ce este adecvat
acestuia. Copilul acționează apoi în moduri care corespund acestor idei și învață să
valorizeze comportamentul care este adecvat sexului său.
XII. MOTIVAȚIA ȘI PERSONALITATEA
XII.1. DEFINIREA MOTIVAȚIEI
Aria definirii motivației este, în general, întinsă în literatura de specialitate,

definițiile propuse de diverși autori subliniind unul sau altul dintre aspectele
considerate esențiale. Unele dintre aceste definiții sunt centrate mai degrabă pe
proces, iar altele țintesc mai mult o descriere a structurii motivației.
89
G. Pânișoară și I.O. Pânișoară (2010, p. 16) prezintă o serie de definiții ale unor
autori, astfel:
− „Motivația este ceea ce energizează, direcționează și susține un
comportament”;
− „Motivația se referă la factorii interiori individului, care stimulează, mențin și
canalizează comportamentul în legătură cu un scop”;
− „Motivația se referă la dinamica comportamentului, procesul de inițiere,
susținere și direcționare a activităților organismului”;
− „Motivația se referă la influențele care guvernează inițierea, direcționarea,
intensitatea și persistența comportamentului”.
− „Motivația reprezintă măsura în care un efort persistent este dirijat pentru
realizarea unui scop”.
În Dicționarul de Psihologie, Ursula Șchiopu (1997, p. 464) definește
motivația drept „o structură de factori indisociabili temporar de activare în
conduite a unor caracteristici și cerințe ale personalității, care determină
manifestarea tensiunii sau a plăcerii implicate, dar și mesajul latent și de
suprafață al acesteia”.
Motivația nu poate exista în afara motivării, aceasta fiind un declanșator, prin
strategiile pe care le propune, al fenomenului de motivație, când aceasta din urmă
este necesară.
În opinia lui Paul-Popescu Neveanu (1978, p. 468) motivarea este definită
drept un „proces intelectiv cu semnificație morală prin intermediul căruia persoana
se raportează la motivele proprii sau ale celorlalți”.
XII.2. TEORII ALE MOTIVAȚIEI
XII.2.1. TEORIA LUI MURRAY

Contribuția cea mai importantă a lui Murray (1938) la teoria și cercetarea
personalității este folosirea conceptului de nevoi pentru a explica motivația și
direcția comportamentului. El a spus că „motivația este esența afacerii și motivația
se referă întotdeauna la ceva din interiorul organismului”.
O necesitate implică o forță fizico-chimică în creier care organizează și
dirijează abilitățile intelectuale și perceptuale. Nevoile ridică un nivel de tensiune;
organismul încearcă să reducă această tensiune acționând pentru a satisface nevoile.
Astfel, nevoia de energizare și comportamentul direct activează
comportamentul în direcția adecvată pentru a satisface nevoile.
Nevoia (trebuinţa) reprezintă în concepţia lui Henry Murray (1938) un
construct ipotetic. Ea are o bază fiziologică care organizează şi direcţionează
90
procesele intelectuale şi abilităţile perceptive ale subiectului. Trebuinţele pot izvorî

din procese interne ale organismului (foame, sete) sau din evenimentele mediului
extern.
Indiferent de originea trebuinţelor, acestea cresc nivelul de activism, iar
organismul tinde să le reducă prin satisfacerea trebuinţei.
energizează
Trebuinţele şi conduita
direcţionează
Cercetările lui Murray (1938, p. 144-145) l-au determinat să formuleze o listă

cu 20 de necesități (trebuinţe, nevoi) majore, respectiv:
1. Dominanţă - nevoia de a controla mediul, de a direcţiona şi influenţa
comportamentul celorlalţi prin sugestie, seducţie, persuasiune sau comandă.
Nevoia de a restrânge, interzice sau de a redirecţiona un comportament.
2. Deferenţă - nevoia de a admira sau susţine o persoană considerată superioară.
Nevoia de a preţui, onora, elogia. Nevoia de a se conforma unor tradiţii.
3. Autonomie - nevoia de a rezista constrângerilor şi restricţiilor. Nevoia de a fi
independent şi liber de a acţiona conform propriilor impulsuri. Nevoia, de a
se opune convenienţelor. Nevoia de a evita activităţile propuse de personalităţi
dominatoare.
4. Agresivitate - nevoia de a depăşi opoziţia celorlalţi prin forţă. Nevoia de luptă,
de revanşă. Nevoia de a se opune în forţă, de a pedepsi, de a deprecia, umili,
ridiculiza.
5. Supunere - tendinţa de a se lăsa dominat în mod pasiv de forţe externe, de a
accepta injurii, blamări, critică, pedeapsă. Nevoia de a admite propria
inferioritate, căutarea şi satisfacţia obţinută din durere, pedeapsă, boală,
neşansă (ghinion).
6. Realizare - nevoia de a îndeplini sarcini dificile, de a depăşi obstacole şi de a
atinge standarde ridicate în activitate. Tendinţa de a rivaliza cu ceilalţi, de a
stăpâni, manipula, organiza obiecte, persoane, idei.
7. Stimulare - nevoia de a căuta şi de a obţine satisfacţii de pe urma unor impresii
senzoriale.
8. Nevoia de a ieşi în evidenţă (exhibiţionism) - nevoia de a face impresie, de a
fi văzut şi auzit, de a activa, uimi, fascina, intriga, şoca, amuza sau de a
întreţine atmosfera.
9. Nevoia de joc (ludică) - nevoie de a reacţiona din plăcere fără un scop anume.
91
Nevoia de a râde, de a glumi, de a acorda timp unor activităţi sportive, de a

dansa, de a frecventa petreceri (inclusiv băutură şi joc de cărţi).
10. Afiliere - nevoia de a fi aproape şi de a coopera cu alte persoane care seamănă
cu subiectul sau îl agrează. Nevoia de a câştiga afecţiunea, de a adera şi de a
rămâne loial faţă de prieteni.
11. Respingere - nevoia de a se separa de persoane apreciate negativ. Nevoia de
a abandona, exclude, rejecta sau de a rămâne indiferent faţă de o persoană
considerată inferioară.
12. Suport - tendinţa de a fi gratificat prin intermediul unui ajutor, simpatie, de a
avea un susţinător, de a fi susţinut, ajutat, protejat, iertat, consolat, încurajat
de afecţiunea altuia.
13. Nurturanţă - nevoia de a acorda simpatie, de a gratifica nevoile altor persoane
neajutorate (copii, persoane slabe, infirme, lovite de viaţă, bolnave). Nevoia
de a ajuta, îngriji, susţine, consola, trata etc.
14. Evitarea inferiorităţii - nevoia de a evita umilirea, de a ieşi din situaţiile
jenante sau de evitarea condiţiilor în care subiectul poate ieşi învins. Reţinerea
de la unele activităţi datorită fricii de eşec.
15. Nevoia de apărare a Ego-ului - nevoie de a se autoapăra de atacuri, critici,
blamare. Nevoia de a justifica o acţiune greşită, un eşec, o umilinţă.
16. Nevoia de contracarare - nevoia de a repara un eşec printr-o contraacţiune,
de a depăşi slăbiciunea de a reprima teama, de a menţine autorespectul şi
mândria la un standard înalt.
17. Nevoia de evitare a durerii - nevoia de a evita, de a scapă de situaţiile
periculoase. Nevoia de a-şi lua măsuri de precauţie.
18. Nevoia de ordine - nevoia de a pune lucrurile la locul lor de curăţenie,
organizare, echilibru, exactitate, precizie.
19. Nevoia de înţelegere - nevoia de a adresa întrebări şi de a primi răspunsuri.
Interesul pentru problemele teoretice, nevoia de a analiza şi generaliza
evenimentele.
20. Nevoia sexuală - nevoia de a iniţia şi menţine o relaţie erotică.
Murray (1938) arată că nu este obligatoriu ca toate aceste trebuinţe de bază să
se manifeste la o singură persoană. Există oameni care au resimţit de-a lungul
existenţei lor toate aceste nevoi, pe când alţii nu au trăit niciodată unele din ele.
Unele din aceste trebuinţe sunt congruente unele cu altele, în timp ce altele se
află în opoziţie.
Young, Klosko şi Weishaar (2003) consideră că la originea schemelor
disfuncţionale ale unei persoane se află următoarele cinci trebuinţe umane
nesatisfăcute:
1. nevoia de ataşament (securitate, stabilitate, acceptare şi nurturanţă),
92
2. nevoia de autonomie, competenţă şi identitate personală,

3. nevoia de libertate de a exprima propriile trebuinţe şi emoţii,
4. nevoia de spontaneitate, trebuinţa ludică,
5. nevoia de limitări realiste şi autocontrol.
Aceiaşi autori descriu patru tipuri de experienţe timpurii care conduc la
structurarea schemelor cognitive dezadaptative: (1) frustrarea nevoilor primare ale
subiectului de către părinţi sau îngrijitori, (2) traumatizarea sau victimizarea, (3)
răsfăţul şi atenţia exagerată, (4) internalizarea selectivă sau identificarea cu un
părinte semnificativ de la care sunt preluate convingeri, sentimente, trăiri şi modele
de comportament.
Murray (1938) face o clasificarea a trebuinţelor astfel:
a) trebuinţe:  primare(visceroorganice, foame, sete, evitarea durerii, sex ctc.)
 secundare (psihogene):
- nu sunt mai p u ţ i n importante decât cele primare, dar apar
după trebuinţele primare;
- se referă la satisfacţii de natură intelectuală şi emoţională.
b) trebuinţe  focalizate: pot fi satisfăcute de unul sau câteva „obiecte” scop
 difuze: pot fi satisfăcute de mai multe obiecte. Se referă la numărul
de obiecte care pot servi satisfacerii unei trebuinţe.
c) trebuinţe  reactive: implică reacţia la un stimul specific din mediu. Trebuinţa
apare numai atunci când apare şi obiectul (ex.: evitarea durerii apare
doar atunci când se iveşte un stimul ameninţător).
 practice: sunt activate indiferent de factorii din mediu (ex.: o
persoană flămândă caută de mâncare, nu aşteaptă să apară în mod
spontan ceva de mâncare).
d) trebuinţe:  manifeste: sunt direct exprimate pentru că societatea aprobă libera
lor manifestare (ex. nevoia de realizare).
 latente: se exprimă camuflat şi simbolic în vise şi fantezii (ex.
agresivitatea).
e) trebuinţe:  efective: conduc la un anumit efect direct.
 procesuale: se caracterizează prin aceea că satisfacţia rezultă din
activitatea însăşi (vezi trebuinţele funcţionale).
 modale: satisfacţia rezultă din modul în care este îndeplinită
activitatea (performanţă).
XII.2.2. TEORIA LUI MASLOW – IERARHIA TREBUINȚELOR

A. Maslow este un reprezentant al psihologiei umaniste. El a criticat atât
behaviorismul, cât şi psihanaliza, mai ales concepţia lui Freud. Studiind numai ceea
93
ce era mai rău în om (nevrozele şi psihozele) psihologia aparţinând acestor şcoli a

ignorat toate stările afective benefice cum ar fi: fericirea, mulţumirea, satisfacţia sau
pacea spiritului.
Una din diferenţele esenţiale faţă de ceilalţi doi capi ai psihologiei acelor
vremuri (Freud şi B.F. Skinner), a fost interesul mai degrabă scăzut al lui Maslow
faţă de oamenii bolnavi mintal sau nebuni, şi orientat către persoane pe care le
cataloga drept complet „funcţionale”, cu personalitate „sănătoasă” (sau mai bine zis
auto-actualizantă), cum ar fi Einstein, Lincoln, Jefferson, Schweitzer, Jane Addams,
Eleanor Roosevelt, Frederick Douglas ș.a.
Maslow (2007) spunea: „studiul unor specimene handicapate, imature, bolnave
poate conduce doar la o psihologie handicapată. Ea arată că psihologii au subestimat
natura umană neluând în considerare exemplarele cele mai creative, mai mature şi
mai sănătoase”.
Studiul celor mai reprezentative personalităţi ale speciei umane reprezintă
trăsătura distinctivă cea mai pregnantă a teoriei personalităţii la Maslow. Dacă vrei
să studiezi cât de repede aleargă un om trebuie să-i studiezi pe cei mai buni
alergători, nu pe cei mediocri, pentru a determina nivelul cel mai înalt al
potenţialului uman.
Teoria personalităţii la Maslow este de fapt o teorie a motivaţiei. El a studiat
biografiile unor personalităţi marcante şi a ajuns la concluzia că oamenii posedă în
interiorul lor nişte tendinţe instinctive spre creştere, dezvoltare şi autoactualizare,
mai precis spre valorificarea propriilor disponibilităţi.
Maslow afirmă că omul posedă un număr de trebuinţe înnăscute care activează
şi direcţionează comportamentul persoanei. Trebuinţele au un caracter instinctiv.
Comportamentele puse în acţiune pentru a satisface respectivele trebuinţe au un
caracter dobândit şi variază de la un individ la altul. Aceste trebuinţe universale sunt
organizate ierarhic. O trebuinţă de nivel superior nu este activată până când nu sunt
satisfăcute trebuinţele de nivel inferior (să fie satisfăcute măcar parţial). Astfel, de
pildă, o persoană flămândă sau ameninţată nu va simţi nevoia de apartenenţă sau de
dragoste. Când nevoia de apartenenţă sau cea de dragoste sunt satisfăcute, omul
poate simţi nevoia de stimă şi respect, iar dacă şi acestea sunt satisfăcute, va fi pusă
în funcţiune nevoia de autoactualizare.
94
Figura 10. Piramida lui Maslow – Ierarhia trebuințelor
Oamenii nu sunt motivaţi de toate aceste trebuinţe în acelaşi timp, doar o

singură trebuinţă fiind dominantă. De pildă, o femeie de afaceri nu va mai fi
dominată de trebuinţe fiziologice, ci va căuta stima şi auto-actualizarea. Cu toate
acestea ierarhia trebuinţelor poate fi răsturnată: astfel, dacă se produce o recesiune
economică şi persoana îşi pierde serviciul şi își cheltuieşte economiile, trebuinţele
fiziologice revin pe primul loc.
Trebuinţele cu poziţie inferioară în ierarhie sunt mai puternice.
O trebuinţă nu trebuie să fie total şi pe deplin satisfăcută, înainte ca o altă
trebuinţă din ierarhie să-şi facă simţită prezenţa. Maslow vorbeşte despre aşa-numita
satisfacere parţială. Astfel, de pildă, el dă exemplul ipotetic al unui individ care şi-a
satisfăcut nevoile fiziologice în proporţie de 85%, cele de securitate, în proporţie de
70%, cele de dragoste şi apartenenţă 50%, cele de stimă 40% şi cele de
autoactualizare în proporţie de 10%.
I. Trebuinţele fiziologice
Sunt trebuinţele de hrană, apă, aer, somn şi sex. Sunt cele mai puternice
trebuinţe şi sunt capabile să blocheze total manifestarea celorlalte trebuinţe. O
trebuinţă care este satisfăcută nu mai reprezintă o trebuinţă şi joacă un rol minimal
în viaţa omului.
II. Trebuinţele de securitate
Ele implică: nevoia de siguranţă, stabilitate, protecţie, structurare, ordine şi
absenţa fricii şi anxietăţii.
Maslow este de părere că trebuinţele de securitate au o importanţă deosebită
pentru copii şi pentru adulţii nevrotici. Subiecţii normali și-au satisfăcut bine aceste
95
trebuinţe. El subliniază că lipsa structurării mediului înconjurător produce anxietate

la copii. Copilului trebuie să i se acorde libertate, dar numai în limitele unor situaţii
cărora acesta le poate face faţă.
La fel, un adult nevrotic are o mare nevoie de structură şi ordine în mediu pentru
că la el nevoia de securitate este încă dominantă. Nevroticul are tendinţa compulsivă
de a evita noul şi îşi organizează existenţa astfel încăt ea să fie cât mai predictibilă
(se conduce după rutine rigide).
Maslow subliniază că, deşi oamenii normali şi-au satisfăcut aceste trebuinţe, ei
mai au totuşi nevoie de un anumit grad de securitate. Majoritatea oamenilor preferă
predictibilul necunoscutului, ordinea haosului, un loc de muncă sigur unuia care
presupune aventura. Dar, la normali, spre deosebire de nevrotici, nevoia de securitate
nu are un caracter compulsiv.
III. Trebuinţe de apartenenţă şi dragoste
Acestea pot fi satisfăcute în mai multe moduri: prin relaţii afectuoase cu alţi
oameni, în general, prin intermediul relaţiei cu o anumită persoană (iubit, prieten)
sau prin ocuparea unei anumite poziţii într-un grup sau în societate.
Maslow nu confunda iubirea cu sexul, dar recunoaşte faptul că activitatea
sexuală poate fi un mod de exprimare a nevoii de dragoste.
Eşecul satisfacerii trebuinţei de dragoste reprezintă, după Maslow, una din
cauzele fundamentale ale dezadaptării în societatea occidentală.
IV. Trebuinţele de stimă
Implică nevoia de respect din partea propriei persoane (sentimente de valoare
personală), cât şi din partea celorlalţi, sub forma trebuinţei de statut, recunoaştere,
succes social, faimă etc.
Satisfacerea trebuinţei de autostimă îl face pe individ să se simtă puternic,
valoros şi adecvat. Drept rezultat el devine mai competent şi mai productiv în toate
domeniile existenţei. Atunci când autostima lipseşte, subiectul se simte inferior,
neajutorat şi descurajat.
Maslow subliniază că autostima, pentru a fi eficientă, trebuie să se bazeze pe
aprecierea realistă a propriilor posibilităţi. În acelaşi timp, prestigiul, statutul şi buna
reputaţie trebuie să fie acordate pe merit.
V. Trebuinţa de autoactualizare
Se referă la realizarea deplină a tuturor posibilităţilor şi disponibilităţilor fiinţei
umane. Omul trebuie să devină ceea ce poate deveni în plan potenţial.
Chiar dacă celelalte trebuinţe sunt satisfăcute, persoana care nu este
autoactualizată va fi neliniştită şi nemulţumită.
Autoactualizarea poate îmbrăca multiple forme, nu doar realizarea artistică,
ştiinţifică sau politică. Astfel, o femeie care îşi creşte bine copiii şi este mulţumită
de acest lucru este autoactualizată.
96
Autoactualizarea presupune îndeplinirea mai multor condiţii: libertatea faţă de

restricţiile impuse de cultură sau de sine însuşi, faptul ca persoana să nu fie distrasă
de satisfacerea trebuinţelor de nivel inferior, persoana trebuie să se autocunoască
bine, să aibă o apreciere realistă a puterilor şi slăbiciunilor sale, a aptitudinilor şi
abilităţilor sale.
XII.2.2.1. Trebuinţele de cunoaştere şi înţelegere: O ierarhie

secundară
Maslow se referă şi la un alt set de trebuinţe umane - trebuinţele de cunoaştere
şi înţelegere, pe care nu le plasează în cadrul piramidei sale. El consideră că nevoia
de înţelegere şi curiozitatea au, la rândul lor, un caracter înnăscut.
Argumente în favoarea existenţei acestor trebuinţe:
1) Studiile de laborator au arătat că animalele îşi explorează mediul fără alt
motiv decât curiozitatea;
2) Istoria a arătat că unii oameni şi-au riscat viaţa în interesul cunoaşterii;
3) Studiile au arătat că mulţi adulţi sănătoşi şi maturi sunt puternic atraşi de nou
şi necunoscut;
4) Maslow a întâlnit în practica sa clinică mulţi adulţi sănătoşi care sufereau de
plictiseală datorită existenţei lor monotone. Aceştia s-au simţit mult mai bine când
au fost implicaţi în activităţi intelectuale cu caracter provocativ.
Maslow sublinia faptul că interesele de cunoaştere încep să se manifeste spre
sfârşitul vârstei sugarului şi la începutul copilăriei timpurii. El este de părere că
aceste trebuinţe formează o ierarhie separată: nevoia de cunoaştere este mai
puternică decât nevoia de a înţelege.
Între cele două ierarhii de trebuinţe există o interacţiune reciprocă. Astfel, este
imposibil ca un subiect să devină autoactualizat dacă trebuinţele sale de cunoaştere
sau înţelegere nu sunt satisfăcute.
Maslow arată că există şi excepţii de la ierarhia trebuinţelor: astfel, oamenii
care s-au dedicat unei cauze cu preţul vieţii şi-au negat trebuinţele fiziologice sau pe
cele de securitate.
XIII. STRESUL ŞI PERSONALITATEA
XIII.1. DEFINIREA STRESULUI
Etimologia cuvântului “stres” provine parţial din abrevierea cuvântului

englezesc “distres”, parţial din cuvântul “estrece” din vechea franceză, ce aveau
97
înţelesurile de „constrângere, suferinţă” şi derivate din latinescul “strictus”,

participiul trecut al lui “stringere”, cu înţelesul de “a trage (din) greu”. Termenul de
„stres” desemnează o serie de substantive înrudite ca înţeles dar cu nuanţe ce pot
diversifica sensul: încordare, presiune, povară, forţă, efort, solicitare, tensiune,
constrângere etc.
În limba română, termenul de stres a fost preluat iniţial cu ortografia din limba
engleză (stress) pentru ca mai apoi ortografia să fie adaptată, cu un singur “s” (stres)
atunci când au apărut derivatele adjectivale (stresant), substantivale (stresor )şi
verbale (a stresa).
Cel care lansează în limbajul medical, încă din 1936, conceptul de stres este
fiziologul canadian Hans Selye. El introduce conceptul de stres propriu-zis în anii
’50, concept ce ocupă un loc important mai întâi în medicină, apoi în psihiatrie. În
concepţia lui Selye, stresul nu este decât o reacţie biologică şi generală, adică “o
stare care se traduce printr-un sindrom specific, corespunzător tuturor
modificărilor nespecifice, induse astfel într-un sistem biologic”.
Cea mai bună definiţie îi aparţine tot lui Hans Selye: “stresul este răspunsul
nespecific pe care îl dă corpul la orice solicitare la care este supus”.
Derevenco (1998) prezintă o definiţie psiho-biologică a stresului, inspirată de
teoria cognitivă a stresului elaborată de şcoala lui Lazarus. Astfel, în această
definiţie accentul este pus pe “dezechilibrul biologic, psihic şi comportamental
dintre cerinţele (provocările) mediului fizic, ambiental sau social şi dintre resursele
– reale sau percepute ca atare – ale omului, de a face faţă (prin ajustare sau
adaptare) acestor cerinţe şi situaţii conflictuale”.
Definiţia reputatului profesor şi cercetător român M. Golu (1981) dată stresului
este: „stare de tensiune, încordare, disconfort, determinată de agenţi afectogeni
cu semnificaţie negativă (sau pozitivă, am adăuga noi, în cazul eustresului),
de frustrare sau reprimare a unor motivaţii (trebuinţe, dorinţe, aspiraţii – inclusiv
subsolicitarea), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme”.
Atunci când întâlnim o situaţie stresantă, întâi o evaluăm mental prin
intermediul a două elemente: riscul pe care-l poate conţine situaţia şi resursele
personale cu care încercăm să-i facem faţă.
Analiza psihologică a unei situaţii de stres poate lua aşadar trei forme:
1. nu există nicio ameninţare şi în acest caz stresul nu apare;
2. există o ameninţare, dar există şi capacităţi adecvate de a-i face faţă, stresul
va fi anihilat;
3. există o ameninţare, însă individul consideră că nu are capacităţile necesare
de a-i face faţă, aceasta ducând la instalarea stării de stres.
Stresul poate fi privit din trei unghiuri principale:
98
1. ca stimul (factor de stres) – este vorba despre un eveniment extern care

ameninţă şi care poate vătăma. Aceşti factori de stres sunt împărţiţi în trei
categorii:
- cataclismice, cum ar fi catastrofele naturale sau atacurile teroriste;
- personale, cum ar fi moartea partenerului;
- hărţuieli cotidiene, mai puţin grave, însă mai persistente şi mai
frecvente (să scoli copiii dimineaţa, să-i hrăneşti şi să ai grijă să ajungă
la timp la şcoală);
2. ca reacţie (tensionare) – este vorba despre senzaţia de nervozitate care apare,
de exemplu, atunci când trebuie să dăm un interviu sau să ţinem un discurs.
Reacţia implică atât componente emoţionale şi cognitive, cât şi reacţii fizice
(bătăi mai rapide ale inimii sau transpiraţie). Ar putea avea, de asemenea,
elemente motivaţionale, cum ar fi apatia şi pierderea interesului care însoţesc
epuizarea;
3. ca proces (tranzacţie) – factorul de stres şi tensionarea au un impact diferit
asupra oamenilor, în funcţie de caracteristicile persoanei şi de mediul în care
există factorul de stres. Aceleaşi evenimente externe au efecte diferite, în
funcţie de persoana care le trăieşte. De asemenea, persoana este văzută ca
agent activ care încearcă să soluţioneze cerinţele externe prin intermediul unor
strategii. Prin urmare, procesul stresului are un aspect ciclic, deoarece
individul încearcă să facă faţă factorilor de stres şi reacţionează la modificarea
situaţiei externe.
Stresul este interpretat în psihologie ca tranzacţia dintre factorul de stres
ambiental şi individ. În sens larg, stresul este rezultatul unei nepotriviri între
cerinţele unei anumite situaţii şi capacitatea percepută a individului de a îndeplini
aceste cerinţe.
XIII.2. MĂSURAREA STRESULUI
Măsurarea fidelă şi validă a reacţiilor la stres este esenţială pentru cercetarea

legată de personalitate. Din punct de vedere fiziologic, stresul este semnalat în mai
multe feluri: bătăile rapide ale inimii, transpiraţie, creşterea tensiunii şi niveluri
înalte de eliberare în sânge a „hormonilor de stres” (cortizol).
Reacţiile la stres sunt uşor de măsurat în situaţii controlate, prin expunerea
subiectului la o sarcină stresantă (cum ar fi vorbitul în public). Mai uzual, stresul
este măsurat pe baza unui chestionar de autodescriere: de la raportarea
evenimentelor majore din viaţă sau a hărţuielilor zilnice până la măsuri specifice ale
stresului profesional. În unele studii sunt folosite ambele tipuri de măsurători,
fiziologice şi prin autodescriere, permiţând, astfel, validarea chestionarului prin
99
raportarea la un instrument de măsură fiziologic sau, nu rareori, arătând disocierea

reacţiilor fiziologice cu cele autodescrise.
XIII.3. STRESUL ŞI SENSIBILITATEA FIZIOLOGICĂ
Cercetările demonstrează că reacţiile fiziologice la stres nu sunt aceleaşi la toţi

oamenii: unii sunt foarte reactivi, în vreme ce alţii sunt mai puţin reactivi. De
exemplu, reacţiile ritmului cardiac sunt exagerate la persoanele înclinate către stres.
Conform modelului lui Selye, atunci când o persoană se confruntă cu o situaţie
stresantă, corpul se pregăteşte fie de fugă, fie să înfrunte factorul de stres. Acest fapt
este cunoscut ca „alarma” sau faza I din Sindromul general de adaptare.
În prima fază, este activat axul „hipotalamic-hipofizar-corticosuprarenal”:
hipotalamusul stimulează hipofiza să secrete HACT (hormonul adenocorticotropic),
care, la rândul lui, determină glandele suprarenale să elibereze în sânge epinefrină
(adrenalină), norepinefrină şi cortizol. Aceşti hormoni provoacă efectele
caracteristice de transpiraţie, creştere a tensiunii şi a ritmului cardiac – simptome pe
care le identificăm uşor cu nervozitatea – ce ajută corpul să „lupte” sau să „fugă”.
În a doua fază (împotrivirea) corpul încearcă să se adapteze la factorul de
stres care persistă. Scade nivelul excitaţiei (dar nu revine la nivelurile normale) şi se
refac stocurile de hormoni. Creşterea excitaţiei poate să nu fie perceptibilă pentru
observatorii externi, însă în această fază corpul este slăbit şi persoana respectivă
poate fi mai predispusă la apariţia unor probleme de sănătate, mentale sau fizice.
În cele din urmă, dacă factorul de stres persistă, în a treia fază (epuizarea),
resursele corpului sunt consumate total şi este mult mai posibil să apară probleme
de sănătate şi chiar moartea (dacă factorul de stres este extrem).
Aprecierea cognitivă a aceluiaşi eveniment de către două persoane poate fi
foarte diferită. De exemplu, cineva care se teme de avion poate considera că plecarea
în concediu într-un loc aflat la multe ore de zbor distanţă este foarte stresantă, în
vreme ce o persoană căreia îi place să călătorească cu avionul poate considera
plecarea în concediu mai puţin stresantă.
XIII.4. EUL ŞI MECANISMELE DE APĂRARE
În opinia lui Lillamy (1980) ,,apărarea este un mecanism psihologic

inconştient, utilizat de individ pentru a diminua angoasa generată de conflictele
interioare între exigenţele şi legile morale şi sociale”.
În „Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale“ (1996), se
specifică faptul că mecanismele de apărare sunt procese psihice automate care
protejează individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de stres.
100
Se subliniază că subiecţii nu conştientizează existenţa acestor mecanisme de apărare

decât atunci când sunt deja activate.
După Şerban Ionescu şi colaboratorii săi, în lucrarea ,,Mecanisme de apărare”
(2002) –„mecanismele de apărare sunt procese psihice inconştiente care vizează
reducerea sau anularea efectelor neplăcute ale pericolelor reale sau imaginare,
remaniind realitatea internă şi/sau externă şi ale căror manifestări –
comportamente, idei sau afecte – pot fi conştiente sau inconştiente”.
La începutul lucrării sale „Eul și mecanismele de apărare “(1936/1993) Anna
Freud oferă o listă, devenită clasică în care sunt incluse 10 mecanisme de apărare :
1. Refularea - procesul de tragere a gândurilor în inconștient, prevenind astfel
gândurile dureroase sau periculoase să intre în conștient;
2. Regresia - întoarcerea la un stadiul timpuriu de dezvoltare în fața unui impuls
inacceptabil;
3. Formațiunea reacțională: convertirea unor dorințe inconștiente care sunt
percepute ca fiind periculoase, în opusul lor;
4. Izolarea: o eliminare a afectului legat de o reprezentare (amintire, idee, gând)
conflictuală, în timp ce reprezentarea în cauză rămâne conștientă;
5. Anularea retroactivă: mecanism de apărare al eului care operează
inconștient pentru a rezolva un conflict emoțional și a reduce anxietatea prin
refuzul de a percepe aspectele mai neplăcute ale realității.
6. Proiecția: procesul de a atribui altora propriile gânduri, emoții inacceptabile
sau nedorite. Proiecția reduce anxietatea prin faptul că permite exprimarea
unor impulsuri sau dorințe fără a permite Eului recunoașterea acestora.
7. Întoarcerea către propria persoană: în fața conflictelor și amenințărilor,
răspunsurile defensive orientează către propria persoană criticile excesive,
furia și ostilitatea nejustificată. Această strategie protejează împotriva unei
posibile diminuări o stimă de sine vulnerabilă. Stilul răspusurilor
autohandicapante, pesimiste sau masochiste.
8. Transformarea în contrariu: aspectele neliniștitoare, perturbatoare ale
realității evoluează spre opusul lor, exemplul copilului care în loc să plângă,
începe să râdă (procesul de împingere a gândurilor în inconștient).
9. Sublimarea: refocusarea energiei psihice dinspre debușări negative spre
unele pozitive. Acelea care nu pot găsi un debușeu sunt recanalizate.
Sublimarea este procesul de transformare al libidoului în realizări sociale, în
artă, în sport.
10.Introiecția: a arunca în interior ceva ce vine din exterior. Normele exterioare
introiectate devin principii. Interiorizarea este un termen adesea folosit ca
sinonim al introiecției .
101
În opinia lui Freud ,,Funcţionarea Eu-lui, stă în satisfacerea simultană a

cerinţelor Sine-lui, Supra-Eu-lui şi Realităţii – cu alte cuvinte, el trebuie să fie în
stare să reconcilieze între ele, cerinţele acestora”.
Eu-l îndeplineşte astfel trei mari categorii de funcţii:
- unele faţă de realitatea exterioară (percepe realitatea, memorează, învaţă,
transformă lumea externă în avantajul său);
- altele faţă de sine (controlează instinctele, decide asupra satisfacerii, amânării
sau suprimării lor, ,,Eu-l trebuie să expulzeze sinele” adică să elibereze omul din
constrângerile inconştientului, funcţie prin excelenţă pozitivă, constructivă,
umanistă);
- în sfârşit faţă de Supra-Eu (ţine seama de cadrul moral pe care acesta îl
impune, de valorile şi idealurile tradiţionale ale societăţii, aşa cum sunt ele transmise
de către părinţi.
Din acest punct de vedere, mecanismele de apărare (defensive) ale Eu-lui se află la
graniţa acestuia cu inconştientul, acolo unde se duce o luptă între pulsiuni şi
mecanismele de apărare care mediază şi hotărăşte satisfacerea lor sau nu.
Din discuţiile dintre A. Freud şi Sandler (1985/1989) cu privire la capitolul IV
din ,,Eu-l şi mecanismele de apărare” reies patru idei de bază despre ce înseamnă o
apărare reușită:
- reuşita apărării trebuie privită din punctul de vedere al Eu-lui şi nu în funcţie
de lumea exterioară;
- să interzică pătrunderea în conştient a pulsiunilor interzise, să îndepărteze
angoasa conexă pulsiunii, să evite orice formă de neplăcere;
- în cazul refulării, reuşita efectivă este atunci când orice conştientizare dispare;
- o apărare reuşită este întotdeauna un lucru periculos căci ea restrânge excesiv
domeniul conştiinţei ori domeniul competenţei Eu-lui sau falsifică realitatea.
Exemplu:
- apărare reuşită – sublimarea – nu blochează descărcarea unei pulsiuni, în
schimb se înregistrează o înlocuire a obiectului pulsiunii;
- apărare eşuată – sunt de regulă patogene – mobilizează multă energie şi trebuie
menţinută cu preţul unor mari eforturi. Fenichel aduce în discuţie exemplul
leşinului cu funcţie defensivă, care este însoţit de o oprire completă a tuturor
funcţiilor Eu-lui.
102
XIII.5. PERSONALITATEA ȘI VULNERABILITATEA LA

STRES
Relația ditre personalitate și stres a început să fie studiată deoarece psihologii

au observat că anumite comportamente determină stresul. Comportamentele sunt
determinate în mare măsură de personalitatea individului, ceea ce înseamnă că există
anumite relații între trăsăturile de personalitate și stres.
Unii cercetători au descoperit că diferenţele individuale din punctul de vedere
al reactivităţii fiziologice la stres sunt stabile în timp: este probabil ca persoanele
care au reacţii exagerate într-o situaţie să se comporte la fel şi în alte ocazii.
Trăsăturile de personalitate sunt legate constant de măsurile stării de bine şi s-
a constatat că trăsătura cea mai proeminentă din punctul de vedere al reacţiilor la
stres este nevrozismul (N). În unele sensuri, nivelul înalt al lui N poate el însuşi să
fie considerat o formă de predispoziţie la stres: îngrijorarea permanentă,
sentimentele de inadecvare, tensionarea şi nervozitatea persoanei cu un nivel înalt al
lui N sunt senzaţii neplăcute, stresante. Însă aceasta nu înseamnă că persoanele
stabile emoţional nu se simt niciodată stresate, numai că stresul e într-o măsură mai
mică o caracteristică a vieţii lor de zi cu zi decât este pentru cineva labil emoţional.
Evenimentele majore, cum ar fi o pierdere dureroasă, divorţul sau concedierea,
produc întotdeauna o anumită reacţie de stres, cu toate că amploarea reacţiei variază
în funcţie de personalitate.
În ultimii ani au câştigat teren abordările psihosomatice care, între altele,
evidenţiază rolul trăsăturilor imunogene de personalitate - locus of control,
autoeficacitatea, robusteţea psihologică, stima de sine - în declanşarea anumitor
afecţiuni.
Termenul de locus of control a fost introdus de Rotter (1966) şi desemna
„modul în care o persoană îşi explică succesul sau eşecul, prin cauze de tip intern
sau extern, controlabile sau necontrolabile”. Locus of control intern desemnează
faptul că responsabilitatea erorilor, dar şi meritul succeselor se datorează defectelor,
erorilor, respectiv aptitudinilor, cunoştinţelor şi competenţelor persoanei în cauză şi
mai puţin factorilor externi, pe când locus of control extern supralicitează importanţa
factorilor exteriori persoanei (hazard, destin, divinitate etc) în determinarea
succesului sau eşecului. Există încercări de a face inferenţe cu eficacitatea
copingului pornind de la aceste două categorii de locus of control. Astfel, locus of
control intern ar funcţiona drept protecţie în stresul acut şi cronic (Cohen, Edwards
1989) prin receptivitatea crescută la informaţiile din mediu cu mare valoare
adaptativă, prin rezistenţa la presiunea externă şi prin gradul crescut de adaptare la
situaţie. Alţi autori consideră că responsabilitatea personală configurată în locus
103
of control intern reprezintă un factor important în sanogeneză. Corelativ, locus of

control extern reprezintă un factor de vulnerabilitate la insatisfacţii şi eşecuri,
conducând frecvent la anxietate şi depresie.
Autoeficacitatea constă în convingerea unei persoane că dispune de anumite
capacităţi cognitive şi motivaţionale pe care şi le poate mobiliza în vederea atingerii
scopurilor propuse. Autoeficacitatea crescută este asociată cu o motivaţie pe măsură
şi cu creşterea posibilităţilor reale ale individului de a găsi soluţii optime, pe când
autoeficacitatea scăzută este asociată insuccesului, autoblamării, depresiei şi
anxietăţii. De altfel, există cercetări care relevă o directă proporţionalitate între
autoeficienţă şi funcţionarea sistemului imun, în special a celulelor T, subpopulaţia
NK (Iamandescu, 1996).
Robusteţea psihologică face trimitere directă la eficienţa mecanismelor de
coping prin locus of control intern, angajarea şi persistenţa în sarcină şi percepţia
schimbărilor survenite în viaţă drept provocări şi nu fatalităţi. Conceptul de
robusteţe (hardiness) a fost introdus de Kobasa (1979) ca fiind o variabilă
individuală cu semnificaţie în rezistenţa la stres. Robusteţea, a fost definită ca
o dispoziţie de personalitate, manifestă la nivel cognitiv, emoţional şi
comportamental. Conform autoarei, robusteţea implică următoarele trei
caracteristici: control, angajare, provocare/stimulare. Conceptul este inclus în
categoria factorilor cognitivi care exprimă atitudini și convingeri față de lume.
Stima de sine a fost definită ca autoevaluarea pozitivă sau negativă a propriei
persoane, exprimată prin diferite grade de aprobare/dezaprobare, indicând măsura în
care persoana se percepe ca fiind capabilă, valoroasă, importantă (Coopersmith,
1967; Rosenberg, 1965). Pornind de la modelul ierarhic al stimei de sine, Shavelson
si colaboratorii (citați de Denis, 1996) postulează faptul că pe lângă stima de sine
globală se identifică aprecierea valorii proprii în diferite domenii ale activităţii. În
funcţie de ierarhia, respectiv de importanţa respectivelor domenii ale activităţii în
definirea sinelui, acestea contribuie cu ponderi diferite la structurarea şi
exprimarea stimei de sine globale. Succesele ridică nivelul autoaprecierii şi
nivelul valorii personale, deci al stimei de sine, eşecurile scad aceste niveluri. Stima
de sine scăzută este o parte a unui cerc vicios, în care expectanţele negative
duc la performanţe scăzute şi la insuccese. Acestea, la rândul lor, se repercutează
negativ asupra nivelului stimei de sine. În condiţiile unor situaţii stresante, mai ales
persoanele anxioase şi cu o stimă de sine scazută pot avea mai puţine succese şi,
deci, pot trăi sentimente ale eşecului.
În acestă direcţie se vorbeşte şi despre vulnerabilitate psihologică la stres,
identificându-se indivizi cu pattern-uri cognitive care îi fac mai susceptibili la stres,
pattern cognitiv ce reflectă o dependenţă de realizări sau de surse externe de
afirmare a modului în care individul se autoevaluează. O asemenea dependenţă de
104
realizări concrete sau de alte persoane pentru autoevaluare este opusă concepţiei care
afirmă rolul calităţilor înnăscute şi al caracterului şi face ca simţul propriei valori să
fie vulnerabil la tratamentul capricios al celorlalţi sau la vicisitudinile vieţii.
Vulnerabilitatea psihologică pune în evidenţă vulnerabilitatea cognitivă
înrudită cu percepţiile dependenţei, perfecţionismului, atribuţiilor negative şi a
nevoii de surse externe de aprobare.
XIV. TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE ŞI

SĂNĂTATEA
Este bine cunoscut faptul că trăsăturile de personalitate pot influenţa starea

fizică de sănătate. Imaginea omului de afaceri stresat, agresiv, pe care îl paşte atacul
de cord, e atât de obişnuită, încât a devenit un clişeu.
XIV.1. PERSONALITATEA ŞI LONGEVITATEA
Prezice sau nu personalitatea cât de mult vom trăi? Friedman şi colaboratorii

săi au descoperit, într-un studiu efectuat în 1995, că longevitatea era asociată cu
niveluri înalte ale conştiinciozităţii şi niveluri scăzute ale optimismului în copilărie
(evaluate de părinţi). Nivelurile scăzute ale conştiinciozităţii au fost asociate cu o
gamă de comportamente legate de sănătate, cum ar fi fumatul, consumul de alcool
şi stabilitatea socială şi profesională.
Alte studii au vizat mecanismul asocierii conştiinciozitate-sănătate: de exemplu
conştiinciozitatea este asociată cu un grad mai mare de îndeplinire a recomandărilor
medicului şi cu acceptarea controlului pentru depistarea cancerului.
Cea mai studiată interfaţă dintre personalitate şi maladie este cardiopatia
ischemică, o îngustare a arterelor care aduc sângele la inimă, ceea ce predispune la
infarct miocardic şi angină. Friedman şi Rosenman au observat că pacienţii lor cu
cardiopatie ischemică prezentau „tiparul de comportament de tip A” cu mişcări
iuţi ale trupului, încleştarea pumnilor în timpul conversaţiei, vorbire explozivă şi
precipitată, respiraţie în partea de sus a pieptului, lipsa relaxării corporale,
agresivitate, impulsul de dominare şi de realizare a obiectivelor şi o tendinţă de a fi
obsedat de muncă (workaholic). La persoanele de tip A probabilitatea infarctului
miocardic este de circa două ori mai mare decât la celelalte persoane.
Tiparul de comportament de tip A a fost derivat din observațiile clinice făcute
de Friedman și Rosenman (1959) că factorii de comportament pot influența
105
nivelurile colesterolului seric independent de dietă. A fost definit ca „un complex

acțiune-emoție care poate fi observat la orice persoană care este implicată în mod
agresiv într-o luptă cronică, neîncetată de a obține mai mult și mai mult, în timp din
ce în ce mai puțin, și dacă este necesar, împotriva eforturilor opozante ale celorlalte
lucruri sau persoane”.1
Validitatea tiparului de comportament de tip A a fost inițial confirmată în două
studii de prevalență care au arătat niveluri de colesterol seric crescute și manifestări
clinice ale bolii cardiovasculare la tipul A, relativ la tipul B de comportament – cel
din urmă desemnând absența tiparului de comportament de tip A.
Metaanalizele şi studiile efectuate constată, în mod consecvent, faptul că
ostilitatea în exprimare este partea din tipar care se leagă de riscul incidenţei
infarctului miocardic, justificând circa 2% din variaţia maladiei. Mecanismul
biologic al asocierii nu este încă lămurit deplin. Ostilitatea ar putea provoca
deteriorări în mod direct, prin creşterea tensiunii şi a ritmului cardiac şi prin
acumularea aterosclerotică sau ar putea contribui la comportamentele generale
riscante, cum ar fi nivelul ridicat al fumatului şi al consumului de alcool sau scăderea
disponibilităţii sprijinului social.
În legătură cu cancerul, cel mai des au fost investigate depresia şi disperarea
(care împărtăşesc variaţia cu nevrozismul). Există trei linii principale de cercetare:
- depresia sau disperarea ca factori de risc în apariţia cancerului;
- depresia sau disperarea ca factori comportamentali modificabili care ar putea
influenţa starea de bine a pacienţilor;
- depresia sau disperarea ca factori care influenţează evoluţia firească a
cancerului după diagnosticare.
Studiile despre legătura dintre depresie sau disperare şi cancer nu au adus
dovezi despre vreun risc sporit de apariţie a cancerului sau despre mortalitatea
excesivă după diagnosticare la persoanele cu un nivel înalt al acestor dimensiuni.
Totuşi depresia şi disperarea sunt indicatori ai suferinţei şi sunt importanţi din
punctul de vedere al calităţii vieţii după diagnosticare. Sprijinul sub forma
intervenţiilor educative conduse de experţi, chiar dacă nu afectează consecinţele
legate de boală, sunt benefice pentru că reduc depresia şi cresc starea mentală de
bine, în special pentru cei cu niveluri înalte de depresie la începutul programului.
XIV.2. PERSONALITATEA ȘI BOLILE CARDIACE
Contrar constructului tiparul de comportament de tip A, personalitatea de tip

D – denumită, de asemenea, personalitate de distres – a fost derivată din teoria de
1
Friedman, M., Rosenman, R.H. (1974), Type A behaviour and your heart, New York: Knopf.
106
personalitate și dovezile empirice existente, inclusiv analiza factorială și analiza de

cluster.
Taxonomia se bazează pe două trăsături stabile și generale, acelea de
afectivitate negativă și inhibare socială. Afectivitatea negativă denotă tendința de
a experimenta distres negativ crescut de-a lungul timpului și situațiilor, în timp ce
inhibarea socială se referă la tendința de a inhiba exprimarea acestor emoții negative
în interacțiunile sociale. Un scor mare în legătură cu ambele trăsături denotă pe cei
cu o personalitate de tip D (Denollet, 2000).
Din punct de vedere clinic, pacienții de tip D tind să se îngrijoreze, să aibă o
perspectivă sumbră asupra vieții și să se simtă tensionați și nefericiți. Aceștia sunt
mult mai ușor iritabili și, în general, sunt mai puțin susceptibili să experimenteze
stări de dispoziție pozitivă. În același timp, este mult mai puțin probabil ca aceștia
să împărtășească emoțiile negative cu alte persoane din cauza fricii de respingere și
dezaprobare. Pacienții de tip D, de asemenea, au, în general, mai puține legături
personale cu alții și tind să se simtă inconfortabil când se găsesc în preajma străinilor.
Tipul D poate fi considerat un factor de risc psihologic cronic în măsura în
care pacienții de tip D tind să gestioneze emoțiile într-un mod caracteristic.
Constructul a fost dezvoltat inițial la pacienții cardiaci din Belgia, într-o încercare
de a investiga rolul trăsăturilor de personalitate în apariția bolii cardiovasculare. Este
important de notat faptul că acest contruct scoate în evidență trăsăturile de
personalitate normală, mai degrabă decât psihopatologică. Prin urmare, tipul D
reflectă un subgrup relativ omogen de comportamente care are o bază clară în teoria
psihologică, în timp ce tiparul de comportament de tip A reflectă „o amestecătură
eterogenă" de simptome comportamentale (Denollet, 2000).
XIV.3. NEVROZISMUL CA FACTOR DE RISC ÎN

NUMEROASE MALADII
Mai multe studii au implicat nevrozismul ca factor de predicţie a unor diferite

forme de afecţiuni, aducând dovezi care leagă nivelul înalt al nevrozismului de
afecţiuni cum sunt astmul şi tulburările gastrointestinale.
Nevrozismul este asociat cu o gamă largă de consecinţe legate de o stare mai
proastă a sănătăţii. Este implicat în tulburările psihosomatice, iar unele studii au
arătat că nivelul înalt al nevrozismului oferă prognoze mai puţin bune după infarctul
miocardic. Nevrozismul este asociat constant cu o stare mai proastă a sănătăţii din
autodescrieri, dar mai puţin constant cu măsurile obiective ale sănătăţii , care ar
putea reflecta „înclinaţia către boală” – fizică sau mentală – a persoanei cu un nivel
107
înalt al lui N. Totuşi, nivelul înalt al lui N a fost legat şi de suprimarea funcţiei
imunitare, astfel încât există mecanisme plauzibile din punct de vedere biologic ale
relaţiilor observate între N şi starea mai proastă a sănătăţii.
Nevrozismul ar putea, de asemenea, să fie benefic pentru sănătate, prin faptul
că simptomele bolilor – inclusiv cele grave cum este cancerul – sunt detectate şi
raportate mai repede de persoanele cu un nivel înalt de nevrozism în comparaţie cu
cele cu un nivel scăzut al lui N.
Studii foarte variate au arătat asocieri între bolile psihosomatice şi nevrozism.
De exemplu, pacienţii cu dispepsie neulceroasă au punctaje mai mari la nevrozism.
În studii despre legătura dintre personalitate şi alte tulburări psihosomatice, la
rezultatul omniprezent că nivelul înalt de nevrozism se leagă de o tendinţă generală
către emoţii negative se adaugă indicatori ai unor efecte semnificative ale
introversiunii. Kellner, în 1991, a descris rezultate legate de nivelul înalt al
nevrozismului şi de introversiune în cazurile de colită. Acelaşi tipar al personalităţii
a fost găsit în alte afecţiuni, cum ar fi dispepsia neulceroasă şi globus pharyngis
(senzaţia de „nod în gât”), în lipsa oricărei stări patologice structurale detectabile.
În studiile despre anumite tulburări psihosomatice se observă adesea relaţii între
diagnosticul respectiv (de exemplu, fibromialgia sau colita) şi nevrozism, depresie
sau anxietate. Pe lângă factorii personalităţii, sunt implicate şi maltratările suferite
în copilărie şi traumele psihologice din faza adultă.
Concluzionând, putem spune că afecţiunile psihosomatice tind să apară la
persoanele cu un nivel înalt al nevrozismului; la aceste grupuri există, în plus, o
tendinţă către introversiune.
XIV.4. PATOLOGIA PERSONALITĂȚII
Conform DSM-IV - „Tulburarea de personalitate este un tipar rezistent de

trăiri interioare și comportament care se abat sensibil de la așteptările culturii
persoanei respective, este extins și flexibil, s-a instalat în adolescență sau la
începutul fazei de maturitate, e stabil în timp și duce la suferință sau deficiențe.”
XIV.4.1. CLASIFICĂRI ALE TULBURĂRILOR DE PERSONALITATE
Tulburările de personalitate din DSM-IV se încadrează în trei grupări (clusters):

- grupa A (bizar – excentric)
- grupa B (dramatic – emotiv)
- grupa C (anxios – temător)
Grupa A (bizar – excentric)

108
 Tulburarea de personalitate paranoidă

 Tulburarea de personalitate schizoidă
 Tulburarea de personalitate schizotipală
Tulburarea de personalitate paranoidă

Indivizii manifestă neîncredere şi suspiciozitate faţă de alţii ale căror intenţii
sunt interpretate ca rău-voitoare şi care persistă chiar în faţa unor dovezi puternice
că nu există niciun motiv de îngrijorare.
Sunt exagerat de suspicioşi, tinzând să testeze deseori fidelitatea partenerilor.
Au dubii nejustificate referitoare la loialitatea sau corectitudinea amicilor sau
colegilor. Ei tind să fie anxioşi, distanţi, fără umor şi certăreţi şi fac adeseori „din
ţânţar armăsar”. Poartă pică tot timpul şi sunt implacabili faţă de insulte, injurii sau
ofense.
În activitatea profesională depun multe eforturi şi, dacă se află în situaţia de a
munci individual, se descurcă foarte bine.
Faptul că sunt distanţi şi reţinuţi le creează numeroase dificultăţi
interrelaţionale, de integrare şi armonizare.
Există însă persoane în rândul celor cu tulburare de personalitate paranoidă
care au multă rigoare logică, argumentativitate, persuasiune, combativitate şi
tenacitate, devenind astfel extrem de dificil de contracarat într-un schimb de opinii.
Dacă sunt contrazişi sau respinşi tolerează greu frustrarea şi contraatacă violent. În
situaţia în care greşesc heteroatribuie eşecul.
Sunt mulţi care au tendinţa de a obţine şi păstra puterea, nu de puţine ori
supraestimându-şi calităţile.
Au o marcată tendinţă la autonomie fiind aproape incapabili să coopereze
deoarece îi dispreţuiesc pe cei slabi, incapabili şi sunt extrem de exigenţi şi
intransigenţi.
Tulburarea este mai frecventă la bărbaţi decât la femei. Prevalenţa este mai
mare la minorităţi, imigranţi şi surzi.
Tulburarea de personalitate schizoidă

Este, în principal, caracterizată de deficite sociale şi interpersonale
manifestate prin disconfort acut în relaţii şi reducerea capacităţii de a stabili relaţii
intime, precum şi prin distorsiuni cognitive şi de percepţie şi excentricităţi de
comportament.
Indivizii au o gândire magică sau credinţe stranii care influenţează
comportamentul şi sunt incompatibile cu normele subculturale. Au preocupări
reduse ori absente pentru activitatea sexuală.
109
Deşi sunt izolaţi social şi au afectivitate aplatizată (caracteristici ale

schizofreniei), nu au tulburări de gândire (halucinaţii, idei delirante sau tulburări de
limbaj) şi de aceea nu pot fi consideraţi schizofrenici.
Incidenţa este mai mare la bărbaţi decât la femei, cu un posibil raport de 2:1.
Tulburarea de personalitate schizotipală

Se caracterizează, printre altele, prin dificultatea de a alcătui şi menţine relaţii
strânse cu alţii. O persoană cu tulburare de personalitate schizotipală se va simţi
nelalocul ei printre oameni, ajungând până la disconfort extrem în public. Sunt
oameni excentrici, cu distorsiuni în gândire. Atribuie înţelesuri aparte şi ciudate unor
evenimente şi acţiuni neînsemnate. Sunt superstiţioşi din cale afară, au tendinţa de a
se încrede în teorii ale conspiraţiei şi se simt atraşi de fenomene paranormale. Printre
alte simptome se pot număra stările de anxietate, distimie şi fobie socială.
Ideaţia este dominată de convingerea că posedă însuşiri rare, particulare
ilustrate prin:
 clarviziune,
 capacitate de premoniţie,
 telepatie sau
 superstiţie.
Trăiesc experienţe perceptive insolite, incluzând iluzii corporale, obsesii cu
conţinut dismorfofobic. Au o gândire de tip magic şi un limbaj bizar (ex.: limbaj
vag, circumstanţial, metaforic, supraelaborat sau stereotip).
Sunt suspicioşi pe cei din jur şi ajung până la ideaţie paranoidă, acuzându-i că
tocmai complotează împotriva lor, că le vor răul sau îi vorbesc pe la spate. Cele mai
mici gesturi tind să fie interpretate ca fiind atacuri la persoană. Se comportă şi/sau
se îmbracă ciudat.
Grupa B (dramatic – emoțional)

 personalitatea antisocială
 personalitatea borderline
 personalitatea histrionică
 personalitatea narcisică
Tulburarea de personalitate antisocială

Denumiţi adeseori şi sociopaţi, aceşti indivizi sunt caracterizaţi de:
desconsiderarea şi violarea drepturilor altora, impulsivitate şi incapacitate de a face
planuri pe durată lungă, iritabilitate şi agresivitate, neglijenţă nesăbuită pentru
siguranţa sa sau a altora, iresposabilitate considerabilă indicată prin incapacitatea
110
repetată de a avea un comportament consecvent la muncă ori de a-şi onora obligaţiile

financiare, lipsa de remuşcare, indiferenţă faţă de faptul de a fi furat sau maltratat
sau încercarea de justificare a acestor fapte, incapacitate de a se conforma normelor
sociale în legătură cu comportamentele legale (comiterea repetată de acte care
constituie motive de arest), incorectitudine, minţit repetat, manipularea altora pentru
profitul sau plăcerea personală.
Ignoră problemele personale curente şi de perspectivă. Au o instabilitate
psihică crescută. Afişează siguranţă de sine, aroganţă, se supraestimează.
În antecedentele personale distingem minciuna, înşelăciunea, evaziune fiscală
şi numeroase alte acte ilegale sau în orice caz imorale.
Aceşti indivizi pot stabili cu uşurinţă relaţii interpersonale, dar natura
acestoraeste superficială.
Tulburarea de personalitate borderline

Caracteristica principală este instabilitatea relaţiilor interpersonale, imaginii
de sine şi afectului şi impulsivitatea manifestată prin cheltuieli abuzive, joc
patologic, abuz de substanţe, mâncat excesiv, relaţii sexuale dezorganizate etc.
Indivizii alternează între extremele de idealizare şi devalorizare. Pot avea o
perturbare de identitate şi sentimentul cronic de vid interior.
Apar manifestări frecvente de furie cu incapacitatea de a-şi controla mania.
Au un comportament automutilant şi ameninţări recurente de suicid. Nu suportă
singurătatea şi sunt instabili afectiv. Au frecvente reacţii impulsiv-agresive la
incitaţii minime. Trăiesc sentimentul inconsistenţei sau dispersiei identităţii.
Comportamentul lor este imprevizibil, acreditează exclusiv afectiv celelalte
persoane împărţindu-i în „cei pe care îi iubesc şi cei pe care îi urăsc”. În istoricul
personal întâlnim acte autodistructive repetitive.
Tulburarea de personalitate histrionică

Este caracterizată de emoţionalitate excesivă şi de căutare a atenţiei.
Histrionicul se simte nemulţumit atunci când nu se află în centrul atenţiei. Îşi
schimbă rapid emoţiile care sunt superficiale. Catarsisul afectiv este facil.
Împrumută cu uşurinţă „temperatura” afectivă a anturajului în care se află fără
să manifeste o empatie autentică faţă de ceilalţi.
Este sugestionabil, uşor de influenţat. Are tendinţa de a dramatiza conţinutul
vorbirii şi un stil de comunicare colorat, impresionabil. Consideră relaţiile a fi mai
intime decât sunt în realitate. Are un comportament seducător şi provocator sexual.
Sunt manipulativi, orientaţi spre satisfacerea propriilor interese.
Personalizează relaţiile, dar au o redusă disponibilitate de menţinere a acestora.
Manifestă interes pentru noutate, stimulare sau schimbare. Se entuziasmează facil şi
111
efemer. Se autoipostaziază în roluri extreme sau insolite. Manifestă intoleranţă la

ignorare sau periferizare, putând exista repetateameninţări cu suicidul.
Pot manifesta amnezia traumelor, frustrărilor şi afectelor dramatice, părând
detaşaţi în comparaţie cu dramatismul evenimentelor trăite şi povestite (la belle
indifference).
Tulburarea de personalitate narcisică

Caracterizată prin grandoare, necesitatea de admiraţie şi lipsa de empatie. Are
sentimental de autoimportanţă, fantasme de succes nelimitat, putere.
Necesită admiraţie excesivă şi îşi subliniază repetat şi exagerat calităţile. Este
sensibil la critică, insucces sau pierdere.
Are pretenţii exagerate de tratament favorabil şi supunere dorinţelor sale.
Profită de alţii pentru a-şi atinge scopurile.
Este lipsit de empatie: este incapabil să cunoască sau să se identifice cu
sentimentele şi necesităţile altora. Are un comportament arogant, sfidător. De
asemenea, are sentimente ostile sau de invidie pe care le proiectează asupra
interlocutorilor.
Afişează o conduită distantă, arogantă, emfatică, fiind non-receptiv şi
insensibil la opinii diferite, sfaturi sau îndemnuri.
Nu rareori poate avea sentimente ostile sau malefice, pe care le proiectează
asupra interlocutorilor.
Este avid de titluri, demnităţi, onoruri, ranguri care consideră că i se cuvin.
Grupa C (anxios – temător)

 personalitatea evitantă
 personalitatea dependentă
 personalitatea obsesiv – compulsivă
Tulburarea de personalitate evitantă

Caracterizată prin inhibiţie socială, sentimente de insuficienţă şi
hipersensibilitate la evaluare negativă.
Evită activităţile profesionale care implică un contact interpersonal
semnificativ din cauza fricii de critică, dezaprobare sau respingere.
Manifestă reţinere în relaţiile intime de teama de a nu fi ridiculizat şi inhibat
în relaţii noi din cauza sentimentelor de inadecvare.
Prezintă teama de a nu fi criticat sau umilit în public, trăind o stare de
aprehensiune sau de anxietate persistentă şi limitativă.
Deşi îşi doreşte să fie acceptat şi simpatizat, evită şi îi este teamă să iniţieze
noi relaţii interpersonale.
112
Are nevoie de tandreţe, securizare şi reasigurare.

Se consideră inapt social, inferior celorlalţi, neatractiv şi se subestimează.
Este ezitant în a-şi asuma riscuri ori în a se angaja în activităţi noi pentru a nu
fi pus în dificultate.
Are tendinţa de a exagera eventualele riscuri, eşecuri, pericole.
Trăieşte intens, dureros inacceptarea, refuzul, respingerea şi discriminarea,
fiind extrem de interpretativ şi hipersensibil faţă de comentariile celorlalţi.
Tulburarea de personalitate dependentă

Principala caracteristică este necesitatea excesivă de a fi supervizat, care duce
la un comportament submisiv şi adeziv şi la frica de separare.
Are dificultăţi în a lua decizii simple fără reasigurări şi sfaturi din partea
altora. Necesită ca alţii să-şi asume responsabilitatea pentru cele mai importante
domenii ale vieţii lui, reducându-şi sau chiar anulându-şi iniţiativele.
Are dificultăţi în a-şi exprima dezaprobarea faţă de alţii de teama de a nu
pierde aprobarea sau suportul acestora.
Au stimă de sine redusă şi îşi subestimează calităţile şi disponibilităţile
proprii. Au nevoie de aprobare, de acceptare şi de susţinere.
Fac sacrificii în vederea obţinerii aprobării suportului şi îngrijirii. Acordă
altora girul propriilor sale responsabilităţi.
Le este teamă de abandon, manifestând o toleranţă excesivă faţă de persoana
investită ca protector.
Îşi limitează relaţiile sociale la cei de care sunt dependenţi.
Au tendinţa de a interpreta orice contrariere sau dezaprobare ca expresia
neîncrederii sau incapacitării sale.
Merge foarte departe spre a obţine solicitudine până la punctul de a se oferi
voluntar să facă lucruri care sunt neplăcute. Caută urgent o altă relaţie drept sursă de
supervizare când o relaţie strânsă se termină.
Îi este exagerat de frică de a nu fi lăsat să aibă grijă de sine şi se simte lipsit
de ajutor când rămâne singur.
Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă

Caracterizată de preocuparea către ordine, perfecţionism şi control mental şi
interpersonal în detrimentul flexibilităţii, deschiderii şi eficienţei.
Este preocupat de detalii, reguli, liste, ordine, organizare sau planuri în aşa fel
încât obiectivul major al activităţii este pierdut.
Prezintă perfecţionism care interferează cu îndeplinirea sarcinilor,
inflexibilitate, intoleranţă faţă de indiferenţă, compromis şi corupţie.
113
Sunt militanţi ai standardelor înalte autoimpuse şi în aceeaşi măsură sunt

foarte exigenţi cu ceilalţi, având tendinţa de a le impune propriile standarde, rigori
sau stil de viaţă.
Este excesiv de devotat muncii şi productivităţii, mergând până la excluderea
activităţilor recreative şi amiciţiilor.
Este hiperconştiincios, scrupulos şi inflexibil în probleme de morală, etică,
valori.
Refuză să delege sarcini sau să lucreze cu alţii în afara situaţiei când aceştia
se supun stilului său.
Adoptă un stil avar de a cheltui în ideea de a fi pregătit financiar în orice
situaţie neprevăzută.
Manifestă teamă de schimbare a activităţii cotidiene, a locului de muncă, a
locuinţei, fiind adepţi ai stabilităţii, conservatori.
Au incapacitate în a exprima sentimente tandre având puţine relaţii
interpersonale.
Tulburările de personalitate, la momentul actual, sunt eterogene din punct de

vedere conceptual, informațiile despre ele sunt limitate și ceea ce se cunoaște în
prezent derivă, în mare parte, din categorii de populație clinică nereprezentative.
Conceptul fundamental de tulburări de personalitate are puține puncte de contact cu
literatura psuhologică despre structura și dezvoltarea personalității și se știu puține
lucruri despre mecanismele cerebrale care stau la baza trăsăturilor de personalitate
(Matthew, Deary și Whiteman, 2005, p. 339).
114

Psihologia Personalitatii 2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologia Personalitatii 2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE, ȘTIINȚE

Lect. univ. dr. DOINIȚA BENTU

Cursul 1. Personalitatea: Delimitări conceptuale (individ, individualitate,

proces, ca potenţialitate general umană, ca dimensiune complexă a personalităţii;

1. Allport, G. W. (1991), Structura și dezvoltarea personalității, București: Editura

Personalitatea apare sub două aspecte:

I.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

În literatura de specialitate se utilizează nediferenţiat o serie de termeni care

I.1.1. Conceptul de individ

- este un produs în întregime determinat biologic;

I.1.2. Conceptul de individualitate

I.1.3. Conceptul de persoană

I.1.4. Conceptul de personalitate

Personalitatea este persoana plus o notă de valoare, ea este organizarea

I.1.5. Conceptul de personaj

I.2. DEFINIŢII ALE PERSONALITĂŢII

Definiţiile date personalităţii sunt extrem de numeroase şi uneori chiar

I.2.1. Definiţii prin efect extern

Dincolo de aceste definiţii reducţioniste s-a încercat definirea personalităţii ca

I.3. ACCEPȚIUNILE CONCEPTULUI DE PERSONALITATE

Există o multitudine de accepțiuni ale conceptului de personalitate. Se consideră

Dacă individul este conceput doar ca purtător al esenței, aceasta l-ar

II. TEORII ALE PERSONALITĂŢII

În 1937, Allport a întreprins o trecere în revistă a cercetărilor efectuate de către

Unii psihologi adoptă o abordare idiografică a personalităţii care presupune

II.1. TEORIILE PSIHODINAMICE ALE PERSONALITĂȚII

II.1.1. Teoria psihanalitică a lui Freud

Teoria psihanalitică susține că în psihic nimic nu are lor întâmplător; toate

- conştient – partea minţii de care suntem conştienţi; Nivelul conștient constă

- Supraeul (superego) – este un fel de „părinte interior” indicându-i individului

Figura 1. Cele trei structuri ale personalității

Figura 1 ilustrează nivelurile respective de id (Se), ego (Eu) și superego

exigenţe care îi sunt impuse: de la se-u, de la supraeu şi de la realitate. Totuşi se-ul

II.1.2. Psihologia analitică a lui Jung

simptome de nevroză. Cu ajutorul intervenției terapeutice, acestea pot deveni

de instincte (pulsiuni) prin aceea că sunt modalități de percepție și nu de acțiune și

Figura 2. Exemple de arhetipuri

II.1.2.1. Tipurile psihologice

II.1.3. Psihologia individuală a lui Alfred Adler

social permite rasei umane să compenseze inferioritatea sa în fața copleșitoarelor

construiască stiluri de viață unice, în funcție de influențele cu care intră în contact.

II.1.4. Psihologia Eului a lui Erikson

Vârsta Calități ale Factorii Dilema Unele sarcini sau

3-6 ani inițiativă cadrul Pot să aleg? Organizarea activităților

vârsta integritate apropierea Ceea ce am Integrarea stadiilor

Pentru Erikson, maturarea joacă un rol important în succesiunea stadiilor.

II.2. TEORIILE TRĂSĂTURILOR DE PERSONALITATE

II.2.1. Teoria trăsăturilor de personalitate a lui Allport

defineşte o anumită persoană: petele leopardului ce nu se schimbă. Aşadar,

Trăsăturile diferă şi din punct de vedere al influenţei pe care o exercită asupra

- stabilitatea scopului – reflectă gradul de ierarhizare şi integrare a motivelor

II.2.1.1. Trăsături şi situaţii

Ei afirmă că potrivit teoriei învăţării sociale persoanele achiziţionează diverse

II.2.2. Teoria analitic-factorială a lui Cattell

II.2.3. Teoria analitic-factorială a lui Eysenck

De asemenea, el consideră că extraversiunea şi nevroza sunt total independente.

III. TEORII ALE PERSONALITĂȚII

III.1. TEORII UMANISTE ALE PERSONALITĂŢII

III.1.1. Teoria actualizării sinelui a lui Rogers

O altă necesitate a personalităţii umane pe care Rogers a evidenţiat-o este

III.1.2. Teoria actualizării sinelui a lui Maslow

Motivații de deficit (motivații D) sunt universale și implică existența unor