Biomecanica 2

Conf. univ. dr.
GEORGETA NENCIU
BIOMECANICA
Curs în tehnologia IFR
© Editura Fundației România de Mâine, 2012
http://www.edituraromaniademaine.ro/
Editură recunoscută de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului
și Sportului prin Consiliul Național al Cercetării Științifice
din Învățământul Superior (COD 171)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Biomecanică/Curs în tehnologie IFR, autori: Georgeta Nenciu, București, Editura Fundației
România de Mâine, 2012
ISBN 978-973-163-606-1
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

și prin orice mijloace tehnice,
este strict interzisă și se pedepsește conform legii.
Răspunderea pentru conținutul și originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
GEORGETA NENCIU
BIOMECANICA
- Curs în tehnologie IFR -
Realizatori curs în tehnologie IFR

Conf univ. dr. GEORGETA NENCIU
Asist.univ.drd. IULIANA PAȘOL
EDITURA FUNDAȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE

București, 2012
CUPRINS
INTRODUCERE.............................................................................................................................................. 9
Unitatea de învățare 1
BAZELE MECANICE ALE MIȘCĂRII CORPULUI
1.1. Introducere.............................................................................................................................................. 11
1.2. Obiectivele unității de învățare............................................................................................................... 12
1.3. Conținutul unității de învățare................................................................................................................. 12
1.3.1. Scurt istoric al Biomecanicii............................................................................................................ 12
1.3.2. Legile fundamentale ale mecanicii.................................................................................................. 14
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare............................................................................................... 15
PARTICULARITĂȚILE BIOMECANICE ALE APARATULUI LOCOMOTOR
2.1. Introducere.............................................................................................................................................. 17
2.2. Obiectivele și competențele unității de învățare..................................................................................... 17
2.3. Conținutul unității de învățare................................................................................................................ 18
2.3.1. Generalități despre oase.................................................................................................................. 18
2.3.2. Generalități despre articulatii...................................................................................................... 19
2.3.3. Generalități despre mușchi.............................................................................................................. 20
MECANISMELE GENERALE ALE LOCOMOȚIEI
FORȚELE INTERNE, FORȚELE EXTERNE
3.1.Introducere................................................................................................................................................. 24
3.2.Obiectivele unității de învățare................................................................................................................... 24
3.3.1. Forțele interne implicate in mișcarea corpului................................................................................ 25
3.3.2. Forțele externe implicate in mișcarea corpului............................................................................... 28
PRINCIPII GENERALE ALE LOCOMOȚIEI
4.1.Introducere................................................................................................................................................. 31
4.2.Obiectivele și competențele unității de învățare......................................................................................... 31
4.3.1. Expunerea principiilor de la 1 la 15................................................................................................ 32
TIPURI DE STATICĂ ȘI DINAMICĂ
5.1.Introducere................................................................................................................................................. 39
5.2.Obiectivele și competențele unității de învățare......................................................................................... 39
5.3.1. T ipuri de activitate biomecanică statică......................................................................................... 40
5.3.2. Tipuri de activitate biomecanică dinamică...................................................................................... 41
BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE
6.1.Introducere................................................................................................................................................. 45
6.2.Obiectivele și competențele unității de învățare........................................................................................ 45
6.3.1.Structura funcționala a coloanei vertebrale......................................................................................... 46
6.3.2. Biomecanica coloanei vertebrale..................................................................................................... 49
6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.............................................................................................. 51
BIOMECANICA ARTICULAȚIEI UMĂRULUI
7.1.Introducere................................................................................................................................................. 54
7.3.1. Structura funcțională si biomecanica centurii scapulare................................................................. 55
7.3.2. Structura fucțională si biomecanica umarului................................................................................. 56
BIOMECANICA ARTICULAȚIEI COTULUI
8.1.Introducere................................................................................................................................................. 61
8.3.1. Structura funcțională a articulației cotului...................................................................................... 62
8.3.2. Biomecanica articulației cotului...................................................................................................... 64
BIOMECANICA ARTICULAȚIEI GÂTULUI MÂINII ȘI MÂINII
9.1.Introducere................................................................................................................................................. 67
9.3.1. Structura funcțională a articulațiilor gâtului mâinii si mâinii.......................................................... 68
9.3.2. Biomecanica articulațiilor gâtului mâinii și mâinii......................................................................... 69
BIOMECANICA ARTICULAȚIEI ȘOLDULUI
10.1.Introducere............................................................................................................................................... 72
10.2.Obiectivele și competențele unității de învățare...................................................................................... 72
10.3. Conținutul unității de învățare............................................................................................................... 73
10.3.1. Structura functionala a bazinului................................................................................................... 73
10.3.2. Biomecanica bazinului................................................................................................................... 73
10.3.3. Structura funcțională a șoldului..................................................................................................... 74
10.3.4. Biomecanica șoldului..................................................................................................................... 78
10.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare............................................................................................. 79
BIOMECANICA ARTICULAȚIEI GENUNCHIULUI
11.1.Introducere............................................................................................................................................... 82
11.3........................................................................................................................Conținutul unității de învățare
.......................................................................................................................................................................... 83
11.3.1. Structura funcțională a genunchiului.............................................................................................. 83

11.3.2. Biomecanica genunchiului............................................................................................................. 85
11.4. Îndrumător pentru autoverificare........................................................................................................... 89
BIOMECANICA GAMBEI ȘI PICIORULUI
12.1.Introducere........................................................................................................................................... 91
12.3.1. Structura funcțională a gambei....................................................................................................... 92
12.3.2. Biomecanica gambei...................................................................................................................... 95
12.3.3. Structura funcțională a gleznei și piciorului................................................................................... 96
12.3.4. Biomecanica gleznei si piciorului.................................................................................................. 99
12.4 .Îndrumar pentru verificare/autoverificare............................................................................................ 100
MIȘCĂRILE APARATULUI LOCOMOTOR CICLICE ȘI ACICLICE
13.1.Introducere............................................................................................................................................... 102
13.3........................................................................................................................ Conținutul unității de învățare
......................................................................................................................................................................... 103
13.3.1. Caracteristicile mersului și fazele lui........................................................................................... 103
13.3.2. Caracteristicile alergării și fazele ei............................................................................................. 104
MIȘCĂRILE CORPULUI ÎN MERS, ALERGARE, ARUNCĂRI ȘI SĂRITURI
14.1.Introducere............................................................................................................................................... 108
14.3. Conținutul unității de învățare.............................................................................................................. 109
14.3.1. Partucularitațile și fazele sariturilor.............................................................................................. 109
14.3.2. Particularitațile și fazele aruncărilor......................................................................................... 110
Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare.............................................................................................. 115

INTRODUCERE
Studierea cursului de Biomecanică este esențială pentru înțelegerea mecanismelor prin care se
realizează mișcarea. Cu informațiile dobândite, studenții și, deci, viitorii practicanți vor putea găsi cele
mai eficiente scheme de mișcare și își vor putea explica ce se întâmplă în organism în timpul practicării
acestora, în vederea îmbunătățirii tehnicilor folosite.
Obiectivele cursului
Cursul de BIOMECANICĂ își propune ca obiectiv principal însușirea de către studenți a

principalelor noțiuni de biomecanică umană și, implicit, a unor mecanisme ce se declanșează în
organism în timpul mișcării .
Competențe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoștințe și abilitați privind:

] noțiunile teoretice referitoare la sistemul osos și muscular;
] elementele anatomice osoase și musculare;
] rolul aparatului locomotor în mișcările corpului;
] forțele implicate în mișcarea corpului;
] mecanismele fiziologice și biomecanice ce condiționează mișcările corpului în întregime
și/sau ale segmentelor sale.
Resurse și mijloace de lucru
Cursul dispune de un manual scris, pentru studiul individual al studenților, precum și de material
publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicații, software utile,
necesare întregirii cunoștințelor practice și teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în
prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive și participative de
antrenare a studenților pentru conceptualizarea și vizualizarea practică a noțiunilor predate.
Structura cursului
Cursul este compus din 14 unități de învățare:
Unitatea de învățare 1. BAZELE MECANICE ALE MIȘCĂRII CORPULUI ( 2 ore)

Unitatea de învățare 2. PARTICULARITĂȚILE BIOMECANICE ALE APARATULUI
LOCOMOTOR ( 2 ore)
Unitatea de învățare 3. MECANISMELE GENERALE ALE LOCOMOȚIEI: FORȚELE
INTERNE, FORȚELE EXTERNE (2 ore)
Unitatea de învățare 4. PRINCIPII GENERALE ALE LOCOMOȚIEI (2 ore)
Unitatea de învățare 5. TIPURI DE STATICĂ ȘI DINAMICĂ (2 ore)
Unitatea de învățare 6. BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE (2 ore)
Unitatea de învățare 7. BIOMECANICA ARTICULAȚIEI UMĂRULUI (2 ore)
Unitatea de învățare 8. BIOMECANICA ARTICULAȚIEI COTULUI (2 ore)
Unitatea de învățare 9. BIOMECANICA ARTICULAȚIEI GÂTULUI MÂINII ȘI MÂINII
(2 ore)
Unitatea de învățare BIOMECANICA ARTICULAȚIEI ȘOLDULUI (2 ore)
10. BIOMECANICA ARTICULAȚIEI GENUNCHIULUI (2 ore)
Unitatea de învățare BIOMECANICA GAMBEI ȘI PICIORULUI ( 2 ore)
11. MIȘCĂRILE APARATULUI LOCOMOTOR CICLICE ȘI ACICLICE
Unitatea de învățare 12 (2 ore)
Unitatea de învățare 13 MIȘCĂRILE CORPULUI ÎN MERS, ALERGARE, ARUNCĂRI ȘI
SĂRITURI( 2 ore)
Teme de control (TC)
Desfășurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări și

dezbateri pe unitatea de învățare programată, iar în a doua parte, aplicații practice, studii de caz,
simulări de teste, după tematica de mai jos:
1. Legile fundamentale ale mișcărilor corpului
2. Articulațiile și rolul lor în mișcare
3. Mușchii și rolul lor în mișcare
4. Rolul pârghiilor osteoarticulare în mișcările corpului
5. Principiile care se referă la acțiunea membrelor ca lanțuri cinematice închise și deschise
6. Biomecanica articulațiilor corpului
7. Rolul mușchilor flexori și extensori în biomecanica cotului
Bibliografie obligatorie:
1. Nenciu, G., Biomecanica în educație fizică și sport, Editura Fundației România de Mâine, 2008.
2. Baciu, C., Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport - Turism,
București, 1977.
Metoda de evaluare
Examenul final se susține sub formă electronică, pe bază de grile, reprezentând 60% din nota
finală care se stabilește ținându-se cont și de activitatea și evaluările pe parcurs ale studentului, ce vor
reprezenta 40% din nota finală, conform cu precizările din Programa analitică și din Calendarul
Disciplinei.
9
BAZELE MECANICE ALE MIȘCĂRII CORPULUI
Cuprins:
l.l.Introducere
1.2.Obiectivele și competentele unității de învățare
1.3. Conținutul unității de învățare
1.3.1. Scurt istoric al Biomecanicii
1.3.2. Legile fundamentale ale mecanicii
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
1.1lntroducere
Odată cu aprofundarea cunoștințelor despre structura internă și aspectul exterior al diverselor

organe, aparate și sisteme și despre raporturile de vecinătate dintre ele, etapa anatomiei descriptive și
topografice a început să fie depășită. Au apărut probleme noi referitoare la semnificația morfologică a
diverselor structuri, la rostul lor, la cauzele care au determinat apariția lor. Și astfel s-a ajuns la
stabilirea strânsei corelații dintre organe și funcțiile lor, la enunțarea marii legi a biologiei generale;
‘funcția creează organul'.
Cercetările anatomice au atras dezvoltarea altor ramuri ale științelor biologice cum sunt
fiziologia, biochimia și biomecanica. Studiul izolat, pur descriptiv sau pur topografic, al diverselor
organe și sisteme a fost completat prin studiul funcțiilor acestora.
Considerând corpul animalelor și al omului drept o mașină vie, biomecanica se ocupă cu
studiul mișcărilor din punctul de vedere al legilor mecanicii. Ea studiază formele de mișcare, forțele
care produc mișcarea, interacțiunea dintre aceste forțe și forțele care se opun mișcării. Este deci o
formă de analiză anatomo-funcțională a mișcărilor în termeni mecanici.
Etimologic, noțiunea provine de la cele două cuvinte grecești, bios - care înseamnă viață și
mehane - care înseamnă mașină.
1.2. Obiectivele și competentele unității de învățare
Obiectivele unității de învățare:

] cunoașterea unei părți din istoricul Biomecanicii;
] prezentarea legilor fundamentale ale mecanicii pe care se bazează mișcările corpului.
Competențele unității de învățare

După parcurgerea acestei unități de învățare, studenții:
- se vor familiariza cu termenii specifici
- își vor însuși noțiunile referitoare la legile fundamentale ale biomecanicii.
Timpul alocat unității: 2 ore
1.3.1. Scurt istoric al Biomecanicii
Primele noțiuni au fost enunțate de Aristotel (384 - 322 î.e.n.), în tratatele despre părțile
animalelor și mișcările lor. El descrie pentru prima oară acțiunile mușchilor, făcând o serie de
observații practice, cum ar fi; animalul care se mișcă își schimbă poziția apăsând solul din fața sa,
atleții vor sări mai departe dacă țin greutăți în mâini, iar alergătorii vor accelera viteza dacă-și vor
balansa brațele. Este cel dintâi savant preocupat de procesul complex al mersului. A intuit genial pentru
timpul său rolul centrului de greutate, legile mișcării și ale pârghiilor.
Arhimede (287 - 212 î.e.n.) descoperă principiile hidrostatice relative la plutirea corpurilor,
care se folosesc și astăzi în biomecanica înotului.
Galen (131 - 201 e.n.) studiază mișcările, face distincție între nervii senzitivi și motori, între
mușchii agoniști și antagoniști, descrie tonusul muscular și introduce termenii de diartroză și sinartroză
folosiți și astăzi în biomecanică.
Leonardo da Vinci (1452 - 1519), celebrul artist al Renașterii, a studiat majoritatea
elementelor legate de mișcările corpului omenesc. El a descris acțiunea unor mușchi sinergici ce
participă la realizarea mersului, săriturilor și alergărilor. A inventat, plecând de la aceste studii, diferite
mecanisme de îmbunătățire a randamentului mișcărilor umane, a căror principii de funcționare au
rămas valabile și astăzi.
Galileo Galilei (1564 - 1643) prin concluziile sale privind faptul că accelerația unui corp în
cădere nu este proporțională cu greutatea sa și că relația dintre spațiu, timp și viteză este un factor de
bază în studiul mișcărilor, inaugurează mecanica clasică.
Alfonso Borelli (1608 - 1679) prin studiile sale remarcabile de biomecanică a arătat că oasele
și segmentele corpului uman acționează ca niște pârghii care sunt mișcate de mușchi, conform unor
principii mecanice clasice. El a introdus noțiunea de rezistență a aerului și a apei și a făcut bilanțuri
energetice ale mișcărilor umane în mod corect.
Nicolas Andry (1658 - 1742) numește și definește, în chiar titlul lucrării sale Orthopedia ca
arta de prevenire și corectare a deformațiilor corpului copilului .
Isaac Newton (1642 - 1727) a avut o contribuție importantă la dezvoltarea biomecanicii,
formulând cele trei legi ale mișcării și repausului care exprimă legătura dintre forțe și efectele lor.
Bazat pe observația că un corp în mișcare asupra căruia acționează două forțe independente se
deplasează de-a lungul unei diagonale egală cu suma vectorială a celor două forțe ce acționează
independent, Newton folosește pentru prima oară metoda paralelogramului forțelor.
Rudolf Fick (1866 - 1939) descoperă variația poziției centrului de greutate în funcție de
poziția corpului și a segmentelor. Introduce termenii de izometrie și izotonie.
Artur Steindler (1878 - 1959) în lucrarea sa Kineziologia, a sistematizat metodele și
mijloacele de studiu ale mișcării.
Primele cercetări de biomecanică rămân însă legate de numele fraților Weber (1836), ale lui
Fischer (1889), Marey (1890), Demenz (1900), Strasser (1908), Fick (1920).
La noi în țară, primul om de știință care a introdus studiul mișcărilor corpului a fost
Fr.I.Rainer. Lucrări importante în acest domeniu datorăm unor mari profesori cum sunt, I.Th.Riga,
E.Repciuc, Z.Jagnov, St. Milcu, Rusu, Gh. Marinescu. Acesta din urmă a introdus cinematografia în
studiul mersului bolnavilor cu afecțiuni neurologice și lui A. Iliescu ce a contribuit la studiul
mișcărilor, al actelor motrice din domeniul educației fizice și sportului.
Donskoi remarca faptul că numai cunoscând legile mișcărilor se poate prevedea rezultatul
lor în condiții diferite, se pot da la iveală izvoarele greșelilor în mișcări, se poate aprecia în mod just
eficacitatea mișcărilor, se pot găsi căile pentru perfecționarea lor și, în ultimă instanță, se pot crea
mișcările care corespund, în cel mai înalt grad, sarcinilor motrice propuse.
O definiție a biomecanicii care integrează aceste corelații strânse o datorăm lui Gowerts și
anume Biomecanica este știința care se ocupă cu studiul repercursiunilor forțelor mecanice asupra
structurii funcționale a omului în ceea ce privește arhitectura oaselor, a articulațiilor și a mușchilor,
ca factori determinanți ai mișcării.
Cum studiul biomecanicii nu este posibil fără cunoașterea caracteristicilor morfo-funcționale
ale organismului, interdependența dintre anatomie și biomecanică apare cu prisosință. Biomecanica se
ocupă deci, nu numai de analiza mecanică a mișcărilor, ci și de efectele lor asupra structurării organelor
ce realizează mișcarea. Studiul biomecanicii este astfel, strâns legat de studiul anatomiei funcționale.
Pe lângă biomecanica umană există biomecanica animalelor și biomecanica plantelor care, așa
cum este lesne de înțeles, se ocupă cu studiul mișcărilor animalelor și ale plantelor.
În educați a fizică și în sport, pentru fiecare ramură sportivă se fac studii biomecanice
specifice. Ex: Biomecanica atletismului, Biomecanica scrimei, Biomecanica sporturilor nautice etc.
1.3.2. Legile fundamentale ale mecanicii
Marile realizări ale tehnicii moderne au la bază date științifice furnizate de fizică și chimia
fizicală. O parte a fizicii o reprezintă mecanica, ale cărei legi fundamentale au fost formulate de Isaac
Newton (1642-1727). Prin aceste legi se exprimă legătura și interacțiunea dintre forțe și efectele lor,
legi cu importanță deosebită pentru dezvotarea biomecanicii.
I. Prima lege a mecanicii (legea inerției) spune:
Orice corp își menține starea de repaus sau de mișcare rectilinie și uniformă, dacă nu este
obligat de forțe aplicate asupra lui să și-o modifice.
Exemple: un vagon de cale ferată rămâne pe loc, dacă nu intervine locomotiva să-l pună în
mișcare; omul rămâne imobil dacă forța musculaturii nu-l face să se deplaseze. Cauza care determină
menținerea stării de repaus sau de mișcare poartă numele de inerție. Ea acționează constant asupra
corpurilor, atât în repaus cât și în mișcare.
II. A doua lege a mecanicii (legea accelerației) spune:
Mărimea forței care acționând asupra unui corp îi imprimă o anumită accelerație este egală
cu produsul dintre masa corpului și mărimea accelerației.
Când o forță acționează asupra unui corp, de cele mai multe ori ea îl pune în mișcare. Există
însă și numeroase cazuri când aplicarea unei forțe nu produce mișcare, ci deformarea corpului, adică
schimbarea formei sau a volumului acestuia. Deformările corpurilor apar la comprimare (presiune),
dilatare, încovoiere, răsucire.
Forțele acționează la distanță sau prin contact direct, exemple de forțe care acționează de la
distanță, forța de gravitație, forțele magnetice, forțele electrice. Prin contact direct avem: în ciocnire,
comprimare, întindere, ele sunt forțe care produc deformarea corpului. În cazul unei comprimări, în
interiorul corpului comprimat, apar forțe contrarii care se opun, numite forțe elastice.
Forțele se măsoară în kilogram-forță (kgf) și se reprezintă prin vectori.
Când asupra unui corp acționează forțe diferite, accelerațiile sunt direct proporționale cu
intensitățile acestora, o forță mai mare produce o accelerație sporită și invers.
III. A treia lege a mecanicii (legea interacțiunii) spune:

Acțiunile reciproce a două corpuri sunt totdeauna egale ca mărime și de sens contrar.
Exemple: toate corpurile din natură acționează unele asupra altora, iar forțele sunt de sens
contrar; omul poate executa sărituri împotriva forței lui de greutate.
Atâta timp cât omul stă cu picioarele pe sol, forțele care acționează asupra lui se echilibrează
reciproc.
Prin contracția musculară, omul poate acționa asupra solului cu o forță mai mare decât greutatea lui,
surplusul de forță imprimându-i o mișcare în sus. Un alt exemplu: prin mișcarea elicei unui avion sau
vapor, acesta acționează asupra aerului sau a apei care la rândul lor potrivit legii a treia a mecanicii
acționează asupra elicei. În consecință, vasul se deplasează în sens opus.
Sinteza unitatii de învățare
Etimologic, noțiunea provine de la cele două cuvinte grecești, bios - care înseamnă viață și
mehane - care înseamnă mașină.
Prin aceste legi se exprimă legătura și interacțiunea dintre forțe și efectele lor, legi cu
importanță deosebită pentru dezvotarea biomecanicii.
I. Prima lege a mecanicii (legea inerției) spune:
Orice corp își menține starea de repaus sau de mișcare rectilinie și uniformă, dacă nu este
II. A doua lege a mecanicii (legea accelerației) spune:
Mărimea forței care acționând asupra unui corp îi imprimă o anumită accelerație este egală
cu produsul dintre masa corpului și mărimea accelerației.
III. A treia lege a mecanicii (legea interacțiunii) spune:
Acțiunile reciproce a două corpuri sunt totdeauna egale ca mărime și de sens contrar.
Concepte și termeni de reținut
Biomecanică, legile mecanicii.
Întrebări de control și teme de dezbatere
1. Care sunt savanții români care au contribuit la dezvoltarea Biomecanicii?

2. Cine a enuntat legile fundamentale ale mecanicii?
3. Care sunt cele trei legi fundamentale ale mecanicii?
4. Ce spune prima lege a mecanicii ?
5. Precizați ce spune a doua lege a mecanicii!
6. Ce arată a treia lege a mecanicii?
Teste de evaluare/autoevaluare
*Răspundeți adevărat (dacă considerați că propoziția este adevărată) sau fals (dacă considerați că
propoziția este falsă)!
1. Forțele se măsoară în kilogram-forță (kgf) și se reprezintă prin vectori.
2. Etimologic, noțiunea provine de la cele două cuvinte grecești, bios - care înseamnă viață și
mehane - care înseamnă mișcare.
3. Biomecanica este știința care se ocupă cu studiul repercursiunilor forțelor mecanice
asupra structurii funcționale a omului în ceea ce privește arhitectura oaselor, a articulațiilor și a
mușchilor, ca factori determinanți ai mișcării.
*Completați spațiile punctate cu termenii corecți!

4. Orice corp își.......... starea de repaus sau de mișcare rectilinie și uniformă, dacă nu este
5. Acțiunile reciproce a două corpuri sunt totdeauna.............și de sens contrar.
Bibliografie obligatorie
2. Baciu, C, Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport-Turism,
București, 1977.
9
PARTICULARITĂȚILE BIOMECANICE ALE APARATULUI LOCOMOTOR

9
Cuprins:
2.1.Introducere
2.3.1. Generalități despre oase
2.3.2. Generalități despre articulatii
2.3.3. Generalități despre muschi
2.1 .Introducer
e
Aparatul locomotor al omului este în așa fel alcătuit, încât se realizează o îmbinare armonioasă
între principiul economiei de forță și cel al economiei de deplasare. În general, pentru menținerea
echilibrului în pozițiile statice sunt utilizate pârghii care economisesc forța, iar pentru efectuarea
mișcărilor se folosesc pârghii de gradul III cu care se obține o economie de deplasare (de scurtare
musculară).
Aparatul locomotor este format din: oase, articulații și mușchi.

] să descrie alcătuirea aparatului locomotor
] să explice rolul aparatului locomotor în mișcările corpului
Competențele unității de învățare:

După parcurgerea acestei unități de învățare:
Studenții:
- se vor familiariza cu termenii specifici;
- își vor însuși noțiunile referitoare la sistemul articular, osos și muscular;
- vor conștientiza rolul aparatului locomotor în mișcare.
2.3.1. Generalități despre oase
Oasele sunt considerate pârghii dure și rezistente cu rol în:

- menținerea formei corpului;
- efectuarea mișcărilor.
Oasele sunt alcătuite din țesut conjunctiv impregnat cu săruri de calciu. Țesutul osos are o
structură adecvată funcțiilor: de a rezista la solicitările de presiune, încovoiere, întindere, răsucire.
Aceste proprietăți mecanice depind de vârstă, compoziție chimică, alimentație, natura solicitării fizice,
etc.
Sub influența exercițiilor fizice, structura oaselor se modifică concomitent cu creșterea
rezistenței la factorii mecanici, ex: modificările apărute la oasele piciorului de bătaie la săritori și
fotbaliști.
Oasele sînt dure, rezistente și elastice, aceste calități fiind datorate compoziției chimice și
arhitecturii țesutului osos.
Oasele sînt alcătuite din substanță osoasă, măduvă osoasă, periost, vase care le hrănesc și nervi
care le asigură sensibilitatea.
După forma lor deosebim trei categorii de oase: lungi, late și scurte
Oasele lungi formează în special scheletul extremităților, al membrelor. Oasele lungi prezintă
un corp (diafiza) și două extremități (epifizele).
Diafiza este formată din țesut osos compact și prezintă în interior un canal medular, iar
epifizele sînt formate din țesut osos spongios.
Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (lungimea și lățimea). Ele
alcătuiesc cutia craniană, scheletul bazinului, omoplatul etc. Sînt formate din două tăblii de țesut osos
compact și la mijloc spongioasa.
Oasele scurte au cele trei dimensiuni (lungime, lățime și înălțime) aproape egale și se întîlnesc
la scheletul coloanei vertebrale, al mîinii și piciorului (oasele carpiene, tarsiene). La exterior sînt
formate din țesut compact, iar în interior din țesut spongios.
Pe lingă aceste trei grupe principale mai deosebim oase drenate (ce alcătuiesc coastele), oase
pneumatice (maxilarul, sfcnoidul) ce conțin în interior cavități cu aer, oase sesamoide, situate
periarticular sau în grosimea unor tendoane musculare.
Elementele descriptive ale osului sînt fețele, marginile și extremitățile. De exemplu,
humerusul prezintă două extremități, una superioară (proximală) și alta inferioară (distală), trei fete
care, după orientarea lor, pot fi posterioară, internă și externă.
Noțiunile de proximal și distal se folosesc pentru a desemna două extremități opuse ale
aceleiași piese osoase. Pentru oasele membrelor, noțiunea de proximal se referă la extremitatea ce
privește rădăcina membrului, în timp ce noțiunea de distal se referă la capătul opus.
Proeminențele oaselor. Unele oase prezintă proeminențe care se detașează de restul osului; ele
se numesc apofize. Alte proeminențe, mai rotunjite și mai puțin detașate, poartă denumirea de
tuberozități, eminențe sau tuberculi, dacă au o întindere mai redusă. Osul mai poate prezenta și
ridicaturi ascuțite, numite spine, care, atunci cînd se găsesc în apropierea unor suprafețe articulare și
sînt mai puțin ascuțite, se numesc epicondili.
Pe suprafața osului există și porțiuni netede, acoperite de cartilajul hialin, ce servesc la
articularea a două oase între ele. Acestea poartă denumirea de fațete articulare, fiind uneori adâncite,
formînd cavități articulare.
2.3.2. Generalități despre articulații
Prin articulație înțelegem legătura dintre două sau mai multe oase, prin intermediul unui aparat fibros și
ligamentar. După definiția dată de Testut, articulația este „un ansamblu de părți moi si dure, prin care
se unesc două sau mai multe oase vecine".
Adoptînd clasificarea funcțională, împărțim articulațiile după gradul lor de mobilitate în:
1. Articulații fixe sau sinartroze, în care oasele nu pot executa nici o mișcare sau fac mișcări foarte
reduse. Aceste tipuri de articulații le întîlnim la oasele cutiei craniene și la articulațiile cutiei toracice.
Legătura dintre oasele care alcătuiesc o sinartroză poate fi făcută prin țesut carti-laginos, țesut
conjunctiv fibros sau chiar osos. După felul țesutului care leagă oasele unei sinartroze, deosebim trei |
itegorii:
a) Sincondroza este o articulație unde legătura oaselor se face prin țesut cartilaginos, a cărui
elasticitate îi conferă un oarecare grad de mobilitate. Se pot cita lama perpendiculară a etmoidului cu
vomerul, articulația dintre prima coastă și stern etc.
b) Sindesmoza se caracterizează prin faptul că legătura dintre oase se face prin țesut
conjunctiv fibros. Exemple sc găsesc la articulațiile sacro-iliace, între epifizele distale ale libiei și
fibulei. Un tip deosebit de sindesmoze îl constituie suturile dintre oasele cutiei craniene, unde legătura
se face printr-un țesut conjunctiv fibros.
c) Sinostoza este o articulație fixă, în care oasele sînt legate prin țesut osos. Ea derivă dintr-o
sincondroza sau sindesmoza, la care țesutul de legătură s-a osificat. Sinostoza craniană apare la o vîrstă
înaintată, cînd țesutul de legătură dintre oasele cutiei craniene se osifică.
2. Amfiartrozele sînt articulații cu mișcări ceva mai ample, deci semimobile. Ele se găsesc în organism
la coloana vertebrală, unde legătura dintre corpul vertebrelor se face printr-un disc fibrocartilaginos.
Discul are forma corpurilor vertebrale și prezintă la periferie o serie de lame concentrice din țesut
fibrocartilaginos, iar în centru o substanță gelatinoasă numită nucleu pulpos.
Mișcările la nivelul vertebrelor sînt de mică amplitudine, însă, însumate pe întreaga coloană,
ele imprimă acesteia o flexibilitate destul de accentuată.
3. Diartrozele sînt articulațiile mobile cele mai răspîndite în organism. Caracteristica lor generală o
constituie prezența unei cavități articulare, în care se găsește o mică cantitate de lichid sinovial, o
capsula articulară, căptușită în interior de membrana sinovială și cartilajul hialin articular. Datorită
acestor elemente anatomice, sînt articulații mobile. Mobilitatea lor variază însă
în funcție de forma pe care o prezintă suprafețele articulare ale oaselor, ce determină și diferitele tipuri
de diartroze.
Vascularizarea articulațiilor se face din trunchiurile arteriale ale membrelor sau din
colateralele lor, de unde pornesc ramuri arteriale articulare, ce realizează două rețele vascu lare: una
perieapsulară și alta intr ac apsulară. După ce străbate sistemul capilar, sîngele este colectat de vene.
Inervația articulațiilor provine din nervii care inervează oasele, mușchii și tegumenul regiunii
respective. Articulațiile sînt bogat inervate, în special în zonele capsulare, care sînt cele mai solicitate
de forțele mecanice. După cum am mai arătat, articulațiile conțin numeroși proprioceptori. De la
proprioceptori, prin nervi, se transmit informații referitoare la funcția articulației respective pe căile
aferente, spre cordoanele dorsale medulare, la cerebel, apoi la scoarța cerebrală. Nervii articulari sînt,
deci, nervi senzitivi, formați din fibre aferente. Unicele fibre nervoase eferente care pătrund în
articulație, însoțind vasele sanguine, sînt de natură vegetativă și au rol în vasomotricitate.
2.3.3. Generalități despre mușchi
Mușchii sînt organe adaptate unei funcții speciale, contracția, constînd din capacitatea lor de a-și
micșora lungimea și de a produce astfel mișcări.
În organismul omului există trei feluri de mușchi, care se deosebesc atît prin structură, cît și prin
particularități speciale de contracție: mușchi striați, mușchi netezi și mușchiul cardiac (miocardul).
Mușchii striați sau mușchii scheletului constituie majoritatea masei musculare a corpului. Ei au
capacitatea de a se contracta voluntar, dezvoltă viteză și forță însemnate, însă obosesc repede.
Mușchii netezi se găsesc în pereții organelor interne (stomac, intestin, vase sanguine etc), se
contractă involuntar, dezvoltă o forță însemnată, iar contracția lor, deși este lentă, poate fi menținută un
timp îndelungat fără a se produce oboseală.
Mușchiul cardiac sau miocardul este un mușchi special, asemănător ca structură mușchilor
striați, iar ca funcție, mușchilor netezi. Miocardul are o funcție caracteristică, care nu se mai întâlnește
la ceilalți; el se poate contracta automat, datorită existenței unui sistem nervos special în grosimea sa.
De asemenea, datorită sistemului valvular, inima are posibilitatea să-și dozeze astfel efortul, încît să nu
obosească.
Mușchii striați sînt organe contractile care asigură pozițiile și mișcările corpului omenesc. în
îndeplinirea acestei luncții, mușchii se comportă ca organe motorii și elastice, care mobilizează pîrghii
variate, formate din piesele scheletice ale corpului. Ei au o structură specială, adaptată acestei luncții,
fiind alcătuiți dintr-un număr mai mare sau mai mic de fascicule de fibre musculare, reunite cu ajutorul
unui țesut conjunctiv special de legătură. în corpul omenesc există diferite forme de mușchi, grupați în
jurul articulațiilor pe care le mobilizează. Forma și volumul lor variază de la un mușchi la altul; în
organism există atît mușchi voluminoși (marele fesier, cvadricepsul femural, ileo-psoasul și alții), cît și
mici, cum sînt mușchii motori ai globului ocular.
După formă, mușchii striați se împart în:
a) mușchi lungi, cu fibre paralele: croitorul, dreptul intern etc.;
b) mușchi fusiformi: bicepsul brahial, numeroșii mușchi de la antebraț și coapsă etc.;
c) mușchi lați: marele dorsal, mușchii pereților abdominali etc.;
d) mușchi în formă de evantai: marele pectoral, temporalul etc.;
e)mușchi penați, adică cu fibrele dispuse de o parte și de alta a tendonului, ca nervurile unei
pene; dreptul anterior al coapsei, solearul și numeroșii mușchi de la antebraț, coapsă și gambă.
f)mușchi circulari sau sfinctere, numiți și mușchi orbi-culari: orbicularul pleoapelor,
orbicularul buzelor, sfincterul vezical, sfincterul anal etc.
Forma le conferă mușchilor o serie de particularități mecanice; astfel, mușchii cu fibre
paralele și cei fuziformi mobilizează oasele pe o singură direcție, cei în evantai pe direcții numeroase,
iar cei circulari închid orificiile în jurul cărora sînt dispuși.
Tendoanele și aponevrozele sînt principalele organe anexe ale mușchilor; ele sînt foarte
rezistente, inextensibile și servesc la fixarea mușchilor pe oase.
Mușchii se dispun în jurul articulațiilor pe care le mobilizează în diferite direcții; majoritatea
mușchilor sînt uniarticulari, adică se găsesc la o singură articulație. Există și mușchi care trec peste
două articulații, numiți biarticulari, cum sînt: bicepsul brahial și cel femural, dreptul femural, flexorii și
extensorii degetelor (aceștia din urmă se numesc mușchi poliarticulari, deoarece trec peste mai multe
articulații).
Inervația mușchilor este asigurată de nervi motori, senzitivi și vegetativi. Nervul motor își are
originea în celulele nervoase din coarnele anterioare ale măduvei spinării și în nucleii motori din
trunchiul cerebral. Axonul acestor celule se distribuie fibrelor musculare, formînd cu acestea plăcile
motorii, organe speciale de legătură dintre nervi și mușchi.
Inervația vegetativă a mușchilor este asigurată de sistemul nervos simpatic și parasimpatic,
care reglează, prin nervii vasomotorii, debitul circulator la nivelul mușchilor. Simpaticul produce
vasoconstricție (micșorarea calibrului arteriolelor musculare), iar parasimpaticul vasodilatație (mărirea
calibrului). Prin acest mecanism se asigură cantitatea de sînge necesar mușchiului, atât în efort, cât și în
repaus. In perioada de încălzire, care precede antrenamentul sau competiția, la nivelul mușchilor se
produce vasodilatație, care asigură un aport sporit de oxigen și substanțe nutritive necesare efortului
fizic.
Mușchii au o circulație bogată, asigurată prin numeroase vase sanguine, care se capilarizează
sub forma unei rețele bogate la nivelul fiecărei fibre musculare. în procesul antrenamentului sportiv,
circulația la nivelul mușchiului devine mai activă, asigurînd un aport crescut de substanțe energetice
necesare contracției.
Sinteza unitatii de învățare
Aparatul locomotor al omului este în așa fel alcătuit, încât se realizează o

îmbinare armonioasă între principiul economiei de forță și cel al economiei de
deplasare. Aparatul locomotor este format din: oase, articulații și mușchi.
Oasele sunt alcătuite din țesut conjunctiv impregnat cu săruri de calciu.
Prin articulație înțelegem „un ansamblu de părți moi si dure, prin care se
unesc două sau mai multe oase vecine".
Mușchii sînt organe adaptate unei funcții speciale, contracția, constînd din capacitatea lor de a-și
micșora lungimea și de a produce astfel mișcări.
În organismul omului există trei feluri de mușchi, care se deosebesc atît prin structură, cît și prin
particularități speciale de contracție: mușchi striați, mușchi netezi și mușchiul cardiac (miocardul).
Aparat locomotor, oase, articulații, mușchi
1. Care este compoziția chimică a oaselor ?

2. Clasificați oasele după forma lor!
3. La ce solicitări pot rezista oasele ?
4. Ce sunt articulațiile ?
5. Clasificați articulațiile după gradul lor de mobilitate
6. Ce rol au articulațiile ?
7. Ce structură au mușchii netezi ?
8. Unde se găsesc mușchii netezi ?
9. Ce structură au mușchii striati ?
10. Ce caracteristici are miocardul ?
*Răspundeți adevărat (dacă considerați că propoziția este adevărată) sau fals (dacă considerați ca
1. Mușchii netezi se găsesc în pereții organelor interne .
2. Aparatul locomotor este format din oase și articulații
3. Mușchiul biceps brahial este un mușchi uniarticular
*Completați spațiile punctate cu termenii corecți:

4.Inervația vegetativă a mușchilor este asigurată de...............................
5. Organele anexe ale mușchilor sunt.............................
București, 1977.
9
MECANISMELE GENERALE ALE LOCOMOȚIEI:

FORȚELE INTERNE, FORȚELE EXTERNE
9 7
9
Cuprins
3.1.Introducere
3.3.1. Forțele interne implicate in mișcarea corpului
3.3.2. Forțele externe implicate in mișcarea corpului
3.1.Introducer
Locomoția este
e o modificare a poziției corpului sau a părților acesteia. Ea este rezultatul
interacțiunii dintre două categorii de forțe: forțele interne și forțele externe; prin forță înțelegându-se
cauza care modifică sau tinde să modifice starea de repaus sau starea de mișcare a unui corp.
] să explice forțele implicate în mișcarea corpului

] să descrie mecanismele fiziologice și biomecanice ce condiționează mișcările corpului în
întregime și/sau ale segmentelor sale
Competențele unității de învățare

La sfârșitul acestei unități de învățare, studenții:
- vor conștientiza rolul forțelor externe în mișcarea corpului
- conștientiza rolul forțelor interne în mișcarea corpului.
3.3.1. Forțele interne implicate in mișcarea corpului
Forțele interne implicate în mișcarea corpului sunt reprezentate prin impulsul nervos,
contracția musculară și pârghiile osteo-articulare.
a) Impulsul nervos este fenomenul ce se transmite pe traseul unui arc reflex care la rândul lui
prezintă receptori, cale aferentă, centru nervos, cale eferentă și placa motorie (sinapsa neuro-
musculară) prin care se transmite impulsul motor celulei musculare. Mecanismule care stau la baza
mișcărilor sunt de natură neuromusculară, sunt acte reflexe. Un arc reflex, cel mai elementar, specific
impulsului nervos motor este alcătuit din: receptori (proprioceptori), cale aferentă (de transmitere a
sensibilității proprioceptive), centrii nervoși (medulari și supramedulari), căile eferente (motorii) și
placa motorie (sinapsa neuromusculară) prin care se transmite comanda motorie, efectorilor (mușchii).
Proprioceptorii care se găsesc la nivelul tuturor organelor aparatului locomotor ( oase, articulații,
mușchi), reprezintă elementele materiale ale sensibilității proprioceptive. Ei sunt deosebit de numeroși
și au funcții polivalente, înregistrând modificările cele mai variate: termice, mecanice, chimice,
osmotice, inclusiv alungirea mușchiului și rata acesteia. Împreună cu analizatorii vizual și acustico-
vestibular aduc o mare contribuție în orientare, în modificările de poziție și de tonus muscular, fiind
indispensabili în menținerea echilibrului și realizarea corectă a mișcărilor.
b) Contracția musculară este a doua forță interioară care intervine în realizarea mișcării, ca o
reacție de răspuns la stimulare, prin impulsul nervos.
Motoneuronul alfa primește toate impulsurile motorii, indiferent de originea lor și când starea
de excitație care rezultă din această sumație a atins un prag suficient, neuronul reacționează stereotip,
trimițând un impuls motor fibrelor musculare pe care le inervează prin terminațiile sale. Conform legii
”tot sau nimic”, fiecare fibră musculară răspunde printr-o contracție totală și eliberează astfel,
maximum de energie de care este capabilă în acel moment. Întregul mușchi se contractă cu intensități
variabile, activitate explicabilă prin două mecanisme: prin sumație în timp, în legătură cu frecvența cu
care se succed impulsurile și prin sumație în spațiu, în legătură cu un număr din ce în ce mai mare de
unități motorii care intră în acțiune.
Contracția musculară reprezintă o manifestare legată de schimbarea elasticității musculare.
Ea se manifestă fie ca o întărire a mușchiului, fie ca o modificare și de tărie și de formă a acestuia.
Deosebim mai multe feluri de contracții:
- contracții izometrice (statice), sunt contracții de întărire a mușchiului. Ele produc -
creșterea volumului și a greutății mușchiului (deci a forței), prin mărirea cantității de sarcoplasmă din
fibrele musculare și o redistribuire a nucleilor care din poziția marginală devin centrali. Prin aceste
contracții izometrice lungimea mușchiului nu se schimbă ceea ce înseamnă abolirea mișcării,
asigurarea echilibrului sau a poziției statice.
- contracții izotonice (dinamice), sunt contracții de scurtare a mușchiului și de deplasare a
segmentelor, în care se păstrează constantă tensiunea mecanică din mușchi pe toată durata scurtării
lungimii mușchiului. Ele produc o creștere minimă a cantității de sarcoplasma, iar nucleii își păstrează
dispoziția marginală.
- contracții în alungire care se produc când forța care se opune depășește forța musculară și
întinde mușchiul.
- contracții izokinetice care se realizează cu viteză constantă (izokinetică).
- contracții auxotonice în care atât viteza mișcării cât și forța rezistivă variază independent,
fiind posibile nenumărate reguli empirice de legătură între ele. Majoritatea mișcărilor care se desfăoară
cu putere maximă sunt contracții auxotone. Se consideră că, practic, toate mișcările de locomoție și
cele naturale ale omului sunt auxotone. Puținele excepții sunt mișcările izometrice, izokinetice,
izotonice.
c) Pârghiile osteo-articulare reprezintă cea de a treia forță internă care intervine în realizarea
mișcării. Impulsurile nervoase produc contracții musculare, care la rândul lor atrag deplasarea
segmentelor osoase la nivelul inserțiilor musculare transformând astfel, energia chimică în energie
mecanică. Segmentele osoase asupra cărora acționează mușchii se comportă, la prima vedere, ca
pârghiile din fizică.
În mecanică, pârghia este o bară rigidă care se poate roti în jurul unui punct de sprijin.
Asupra oricărei pârghii se aplică două forțe: forța activă (F) și forța de rezistență (forța rezistivă, G).
Fiecare dintre ele acționează la o anumită distanță de punctul de sprijin (axa de rotație, fulcrum),
formând un moment al forței corespunzător pentru brațul forței și un moment al rezistenței pentru
brațul rezistenței. Distanța de la axa de rotație la momentul forței sau al rezistenței se numește brațul
forței, respectiv brațul rezistenței
Pârghiile în mecanică sunt folosite pentru efectuarea unor activități cum ar fi: ridicarea unei
greutăți, transportul de greutăți (cu roaba) sau chiar vâslitul.
Tot pârghii sunt și oasele corpului care au axa de rotație în articulații, forța activă este dată de
mușchi, iar forța de rezistență este dată de greutatea corpului sau a segmentelor sale. Pârghiile au rolul
de a transmite mișcarea, de la mușchi și tendoane la sarcina rezistivă, mărind eficiența ei.
Din raportul care se stabilește între brațul forței și brațul rezistenței, rezultă regula de aur a
mecanicii: ce se câștigă în forță se pierde în viteza de deplasare și invers.
Folosind pârghiile ca unelte nu câștigăm lucru mecanic, dar aplicăm o forță mai mică pentru
învingerea unei rezistențe mai mari.
Acționând asupra brațului lung al pârghiei, efectuăm o mare deplasare comparativ cu capătul
scurt.
După felul cum se dispun cele două forțe (activă și de rezistență) față de punctul de sprijin
(fulcrum), există trei feluri de pârghii:
Pârghii de gradul I
Pârghiile de gradul I sunt pârghiile la care punctul de sprijin (fulcrum-ul) este situat între cele
două momente de aplicare a forței și a rezistenței; ambele forțe sunt îndreptate în același sens. (ex: în
mecanică este balanța). În corpul omenesc sunt numeroase: la nivelul articulației dintre craniu și
coloana vertebrală (atlanto-occipitală), punctul de sprijin se află în articulație , forța activă este dată
de mușchii cefei, iar rezistența de greutatea capului. La nivelul articulației coxo-femurale (în poziție
stând) se află punctul de sprijin (axa de rotație), iar în plan ventral și dorsal cele două puncte de
aplicare a forței active și a forței de rezistență.
In corpul omenesc toate pârghiile de gradul I au brațe inegale, de aceea și forțele care le
echilibrează sunt inegale. Astfel, la craniu, brațul forței este mai scurt decât cel al rezistenței,
musculatura cefei care-l manevrează este mai dezvoltată decât musculatura ventrală a gâtului, care
mânuiește un braț mai lung. Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru.
La pârghiile de gradul II și III, cele două forțe au direcții contrarii, iar punctul de sprijin se
află la unul din capetele pârghiei.
Pârghii de gradul II
Pârghiile de gradul II sunt pârghiile care au punctul de sprijin la un capăt, forța la celălalt
capăt, iar rezistența între ele, de ex: roaba, sau ridicarea unei greutăți mari cu o rangă de fier. În
corpul omului acest gen de pârghii este contestat; majoritatea autorilor admit că ar exista un singur
exemplu, la articulația talocrurală, în poziția - stând pe vârfuri, unde punctul de sprijin este în vârful
piciorului, forța se exercită pe calcaneu de către mușchii care acționează tendonul lui Achile, iar
rezistența este dată de greutatea corpului care se transmite acestei pârghii prin oasele gambei. Acestea
sunt pârghii de forță.
Pârghii de gradul III

Pârghiile de gradul III sunt pârghiile care au punctul de sprijin la un capăt al pârghiei,
rezistența la celălalt capăt, iar forța intre acestea. Ex: pedala tocilarului, cleștele de cărbuni. În corpul
omenesc, acest gen de pârghii este foarte răspândit. Ele acționează cu pierdere de forță și câștig de
deplasare.
Ex: articulația cotului, unde punctul de sprijin este în articulație, rezistența la celălalt capăt (dată de
greutatea antebrațului și a mâinii), iar forța este între ele (dată de mușchii flexori ai antebrațului pe
braț). Acestea sunt pârghii de viteză.
3.3.2. Forțele externe implicate in mișcarea corpului
Forțele externe implicate în realizarea mișcării sunt:

a)forța gravitației - este manifestarea unei legi universal valabile în natură. În conformitate
cu legea atracției universale, pământul atrage corpurile și în același timp este atras și el de acestea. În
condiții normale, atrage continuu spre sol corpul și segmentele sale care nu scapă acțiunii legilor
gravitației universale.Pământul fiind turtit la poli (polii sunt deci mai aproape de centrul pământului),
forța gravitației va fi mai mare la poli decât la acuator. La poli, forța gravitației este maximă, iar la
ecuator, minimă. Forța gravitației acționează totdeauna vertical de sus în jos. Împotriva ei, forțele
interne cumulate acționează exact în sens invers, de jos în sus. Forța superioară de mișcare care
încearcă să învingă forța gravitației este săritura. Înainte de a face săritura, corpul se adună, și își
concentrează forțele. Învingerea ei presupune un mare consum de energie. Numai în imponderabilitate
acțiunea forței gravitaționale este anihilată și în acest caz contracția musculară se realizează cu o forță
egală cu forța absolută de contracție.
Forța de atracție a pământului acționează asupra fiecărui atom al corpurilor. Suma forțelor de
atracție ce se exercită asupra tuturor atomilor unui corp alcătuiește forța gravitațională totală care
acționează asupra corpului respectiv. Teoretic se poate considera că asupra unui corp acționează o
singură forță, aplicată într-un singur punct, numit centrul de greutate al corpului.
b)greutatea corpului acționează întodeauna vertical, de sus în jos asupra centrului de greutate
al corpului sau al segmentului. Valoarea acestei forțe este legată de volumul, lungimea, densitatea
segmentului care se deplasează sau de numărul segmentelor angajate în mișcare. Practic valoarea
acestei forțe este legată de masa segmentului care se mișcă.
c) presiunea atmosferică reprezintă indirect tot o formă de acțiune a forței gravitaționale. Ea

apasă asupra corpului cu o intensitate variabilă în funcție de viteza de deplasare. Ex: în repaus, asupra
corpului omenesc acționează o presiune atmosferică de peste 20.000 kg. Articulația coxofemurală are o
suprafață de 16 cm2. Cavitatea ei articulară reprezintă un spațiu virtual și este vidă. Presiunea
atmosferică acționează asupra ei cu 16,537 kg. Greutatea membrului inferior este de 9-10 kg. Presiunea
atmosferică poate menține singură capul femural în cavitatea cotiloidă chiar după secționarea tuturor
mușchilor periarticulari.
Acțiunea presiunii atmosferice asupra corpului este compensată de presiunea internă a marilor
cavități, care are valori identice cu cele ale presiunii atmosferice.
d)rezistența mediului este cea a mediului extern în care se desfășoară exercițiile fizice care
pot fi practicate atât în aer liber cât și în apă. De aceea segmentele corpului omenesc sau corpul în
întregime vor trebui să învingă rezistența acestora. Ea depinde de mărimea suprafeței frontale pe care
corpul o opune mediului.
e) inerția este forța care tinde să prelungească și să susțină o situație dată. Astfel, un corp în
repaus tinde să rămână în repaus, iar un corp în deplasare tinde să se deplaseze în continuare.
f) forța de frecare este proporțională cu greutatea corpului (G) care alunecă pe o suprafață de
sprijin și cu coeficientul de frecare (K) F = G * K
Forțele interne și externe sunt indisolubil legate între ele și în continuă interacțiune. Întreaga activitate a
omului se desfășoară cu ajutorul acestor forțe, în care rolul hotărâtor îl are contracția musculară dirijată
de scoarța cerebrală
Sinteza unității de învățare
Locomoția este o modificare a poziției corpului sau a părților acesteia, fiind rezultatul interacțiunii
dintre două categorii de forțe: forțele interne și forțele externe. Forțele interne implicate în mișcarea
corpului sunt reprezentate prin impulsul nervos, contracția musculară și pârghiile osteo-articulare.
Forțele externe implicate în realizarea mișcării sunt: forța gravitațională, greutatea corpului, presiunea
atmosferică, rezistența mediului, inerția și forța de frecare
Impuls nervos, contracție musculară, pârghii osteotendinoase
1. Care sunt forțele interne implicate în mișcarea corpului?

2. Explicați impulsul nervos și rolul lui!
3. Ce este contracția musculară?
4. Clasificați contracțiile musculare - exemple!
5. Ce mușchi intervin în executarea unei acțiuni musculare?
6. Ce sunt pârghiile osteo-articulare, rolul lor (exemple)?
7. Care sunt forțele externe implicate în realizarea mișcării (exemple)?
propoziția este falsă).
1. Forțele interne implicate în mișcarea corpului sunt reprezentate prin impulsul nervos, contracția
musculară și inerția.
2. Greutatea corpului acționează asupra centrului de greutate al corpului întodeauna vertical, de sus în
jos.
3. Pârghiile de gradul II sunt pârghiile care au punctul de sprijin la un capăt al pârghiei, rezistența la
celălalt capăt, iar forța intre acestea .

4. Forțele externe implicate în realizarea mișcării sunt: forța gravitațională, greutatea corpului,
presiunea atmosferică, rezistența mediului,........și............
5. Pârghiile de gradul I sunt pârghiile la care punctul de sprijin este situat între cele două momente
de aplicare a forței și a rezistenței; ambele forțe sunt îndreptate
2. Baciu, C., Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport-Turism,
București, 1977.
9
PRINCIPII GENERALE ALE LOCOMOTIEI

9
Cuprins
4.1.Introducere
4.3.1. Expunerea principiilor de la 1 la 15
4.1.
Corpul omenesc, caIntroducere
orice organism viu, dispune de posibilități complexe de comportare biomecanică și
adaptare funcțională, posibilități ce nu pot fi integral interpretate matematic. Dar în analiza anatomo-
funcțională și biomecanică a diverselor mișcări ale corpului uman pot fi folosite principiile generale
(Baciu C., 1977).

] să definească principiile ce stau la baza biomecanicii ] să utilizeze aceste principii în diferite
mișcări

- se vor familiariza cu termenii specifici
- își vor însuși noțiunile referitoare la principiile generale care guvernează locomoția

P r i n c i p i u l nr. 1. Orice mișcare începe prin stabilirea al corpului.

Exemplul 1. lovirea cu pumnul.
Pentru această mișcare, centrul de greutate se stabilizează
prin intrarea în acțiune a centurii musculare a trunchiului din imediata
apropiere a centrului principal de greutate al corpului
4.3.1. Expunerea principiilor de la 1 la Exemplul 2. pornirea din ortostatism în
15
în poziție favorabilă sau mobilizarea centrului de greutate principal
mers.
Pentru a se face primul pas, centrul de greutate este mobilizat pe direcția de deplasare.
Trunchiul este aplecat înainte prin contracția mușchiului psoas-iliac și a mușchilor abdominali.
Celelalte mișcări ale mersului încep numai după ce proiecția centrului de greutate deplasat înainte a
depășit baza de susținere.
P r i n c i p i u l nr. 2. Prnind de la centura musculară a centrului de greutate, acțiunea

mobilizatoare a segmentelor se realizează sub forma unei pete de ulei de la centru spre periferie.
Exemplu. din stând, ridicarea brațelor lateral
În acest caz, lanțurile musculare intră în acțiune în următoarea ordine. - centura
musculară a trunchiului stabilizează centrul de greutate;
- mușchii centurii scapulare stabilizează centura la trunchi și încep să o ridice.;
- mușchii abductori ai brațului abduc brațul;
- mușchii extensori ai antebrațului mențin antebrațul extins;
- mușchii extensori ai mâinii și degetelor mențin mâna și degetele extinse;
- mușchii lombricali și interosoși mențin degetele apropiate.
P r i n c i p i u l nr. 3. Membrele superioare și inferioare acționează ca lanțuri cinematice

închise sau deschise.
Exemplul 1. din atârnat, îndoirea brațelor.
În această mișcare, membrele superioare acționează ca lanțuri cinematice închise.
Exemplul 2. aruncarea greutății
Membrele superioare acționează ca lanțuri
cinematice deschise.
P r i n c i p i u l nr. 4 Când membrele superioare sau inferioare acționează ca lanțuri

cinematice deschise, mușchii care intră în acțiune își iau puncte fixe de inserție pe capetele lor
centrale și acționează asupra segmentelor prin capetele lor periferice.
Exemplu: din stând, ridicarea brațelor oblic în sus.
Mușchii centurii scapulare își iau punct fix pe coloană și trag centura înainte și în sus,
mușchii abductori ai brațului
iau punct fix pe centura scapulară și duc brațele în abducție; mușchii extensori ai antebrațului iau punct
fix pe braț și mențin antebrațul în extensie, mușchii extensori ai mâinii și ai degetelor iau punct fix pe
antebraț și mențin extensia acestor ultime segmente.
P r i n c i p i u l nr. 5. Când un membru (superior sau inferior) acționează ca un lanț

cinematic închis, deci prin extremitatea lui periferică se află sprijinit sau fixat pe o bază oarecare de
susținere, mușchii care intră în acțiune își iau punct fix pe capetele lor periferice și acționează asupra
segmentelor prin capetele lor centrale.
Exemplu: din stând, îndoirea genunchilor.
Mușchii extensori ai piciorului pe gambă (tricepsul sural în special) își iau punct fix pe
picior pentru a nu lăsa gamba să se prăbușească pe picior, extensorii gambei pe coapsă (cvadricepsul în
special) își iau punct fix pe gambă pentru a nu lăsa coapsa să se prăbușească pe gambă, extensorii
coapsei pe bazin (ischiogambierii mai ales) își iau punct fix pe gambă pentru a nu lăsa bazinul să se
prăbușească pe coapsă.
P r i n c i p i u l nr. 6. Când membrele acționează ca lanțuri cinematice deschise, grupele

musculare agoniste se contractă izotonic și mișcarea rezultă din apropierea capetelor musculare de
inserție.
Exemplu: lovirea mingii cu piciorul.
Acțiunea rezultă din mai multe mișcări concomitente. Flexia coapsei pe bazin, extensia
gambei pe coapsă și flexia dorsală a piciorului. Grupele musculare agoniste iau punct fix pe capetele lor
centrale și se contractă izotonic, apropiindu-și capetele de inserție.
P r i n c i p i u l nr.7. Când membrele acționează ca lanțuri cinematice închise, grupele

musculare agoniste se contractă izotonic sau izometric, succesiv sau sub ambele forme.
Exemplu de contracție izotonică: din poziția atârnat, îndoirea brațelor. Exercițiul
rezultă din mișcările concomitente: flexia brațelor pe antebraț și adducția brațelor. Grupele musculare
agoniste iau punct fix pe capetele lor periferice și se contractă izotonic, apropiindu-și capetele de
inserție.
Exemplu de contracție izometrică. din atârnat cu brațele îndoite, întinderea brațelor.
Exercițiul rezultă din următoarelor mișcări concomitente. Extensia brațelor pe antebrațe și abducția
brațelor. Grupele musculare agoniste iau punct fix pe capetele lor periferice și se contractă izometric,
depărtându-și capetele de inserție.
Exemplu de contracție succesivă: în alergarea de viteză, atacul solului cu piciorul, apoi
extensia piciorului (flexia plantară) pe gambă. În atacul solului antepiciorul ia contact cu solul și
tricepsul sural, contractându-se izometric, controlează apropierea călcâiului de sol. În faza următoare de
exensie a piciorului pe gambă, antepiciorul continuă să fie sprijinit pe sol, dar tricepsul sural se
contractă izotonic, apropiindu-și capetele de inserție pentru a fi posibilă extensia (flexia plantară), deci
propulsia corpului înainte.
P r i n c i p i u l nr. 8. Executarea unei mișcări este posibilă datorită intervenției

concomitente și contrarii a mușchilor agoniști și antagoniști. Când agoniștii se contractă izotonic,
antagoniștii se contractă izometric și invers. Viteza de execuție a mișcărilor este dependentă de
raportul invers proporțional dintre intesitatea de acțiune a agoniștilor și antagoniștilor.
Exemplu: din stând cu brațele lateral cu palmele în sus, îndoirea coatelor la 90 o. În
această mișcare intervin ca agoniști mușchii flexori ai antebrațului pe braț (în special brahialul anterior
și bicepsul brahial), care se contrată izotonic. Concomitent intervin însă și mușchii antagoniști, deci
extensorii antebrațului pe braț (în special tricepsul sural și anconeul), care se contractă izometric. În
lipsa antagoniștilor, mișcarea s-ar executa necoordonat și brusc.
Pentru realizarea rapidă a exercițiului, flexorii se contractă puternic, iar extensorii cu o
intensitate mai scăzută. Pentru realizarea înceată a mișcării, flexorii se contractă mai puțin intens, iar
extensorii opun o rezistență mai mare. Cu cât viteza de execuție a agoniștilor este mai mare, cu atât
intervenția antagoniștilor pe parcursul amplitudinii de mișcare este mai mică.
P r i n c i p i u l nr. 9. La sfârșitul mișcării, mușchii antagoniști se transformă în mușchi

neutralizatori. Cu cât viteza de execuție este mai mare,cu atât intervenția antagoniștilor la sfârșitul
mișcării este mai intensă.
Exemplu. ca la principiul nr. 8.
Când cotul ajunge la o flexie de 90 0, mușchii extensori intensificându-și acțiunea opresc
excursia antebrațului în această poziție.
P r i n c i p i u l nr. 10 Menținerea poziției se realizează prin echilibrarea intensității de
acțiune a agoniștilor și antagoniștilor și intrarea tuturor lanțurilor musculare în condiții de travaliu
static.
Exemplu. ca la principiile 8 și 9.
Antebrațul ajuns în poziție de flexie la 90 0 pe braț este menținut la verticală prin
echilibrarea intensității de acțiune a flexorilor și extensorilor antebrațului pe braț
P r i n c i p i u l nr. 11. Folosirea acțiunii forțelor externe (în special a forțelor

gravitaționale) inversează rolul grupelor musculare.
Exemplu: din stând, îndoirea genunchilor.
Au loc următoarele mișcări concomitente. Flexia gambelor pe picioare, flexia
coapselor pe gambe și flexia bazinului pe coapse. Deși este vorba de o mișcare de triplă flexie a
membrelor inferioare, în realitate însă exercițiul este controlat și gradat de lanțul triplei extensii, deci de
extensorii piciorului pe gambă, ai gambei pe coapsă și ai coapsei pe bazin. Toți acești mușchi se
contractă izometric și nu lasă segmentele membrelor inferioare să se prăbușească unele pe celelalte sub
influența forțelor gravitaționale. Deși este vorba de o triplă flexie, agoniștii sunt reprezentați grupele
musculare ale lanțului triplei extensii, iar flexorii devin antagoniști.
P r i n c i p i u l nr. 12. In unele situații, folosirea forțelor externe (și în special a forțelor
gravitaționale) inversează rolul grupelor musculare numai după ce acestea au declanșat mișcarea.
Exemplul 1: din poziția stând, aplecarea trunchiului înainte.
Mișcarea este inițiată de mușchii abdominali și de flexorii coapsei pe bazin, care
acționează ca agoniști. Mușchii șanțurilor vertebrale și extensorii coapsei pe bazin acționează ca
antagoniști în această fază a mișcării. După ce trunchiul a părăsit poziția de echilibru, el tinde sub
acțiunea forțelor gravitaționale să se prăbușească înainte. Pentru ca mișcarea să se poată executa
coordonat, controlul ei este preluat de mușchii șanțurilor vertebrale și de extensorii coapsei pe bazin.
Deși este vorba de o mișcare de flexie a trunchiului, după ce aceasta a fost inițiată de mușchii flexori,
care sau contractat izotonic, ea este continuată și controlată de extensori, care se contractă izometric.
Exemplul 2: din stând, aplecarea trunchiului înapoi.
Mecanismul este invers, mișcarea fiind inițiată de extensorii care se contractă izotonic
și apoi este continuată de mușchii abdominali și de psoas-iliaci, care se contractă izometric.
P r i n c i p i u l nr. 13. În cadrul acțiunilor lanțurilor cinematice închise, pârghiile osteo-

articulare acționează, în general, ca pârghii de sprijin, deci ca pârghii de gradul I.
Exemplu: comportarea pârghiei articulației cotului în poziția stând pe mâini.
Forța reprezentată de inserția olecraniană a tricepsului brahial, se găsește în afară.
Sprijinul, reprezentat de contactul dintre extermitățile articulare humerale și radio-cubitale, se găsește
la mijloc. Rezistența, reprezentată de proiecția centrului de greutate, cade la interior. Deci, F.S.R.,
pârghie de gradul I
P r i n c i p i u l nr. 14. În cadrul acțiunilor lanțurilor cinematice deschise, pârghiile osteo-

articulare acționează, în general, ca pârghii de viteză, deci ca pârghii de gradul III.
Exemplu: Comportarea aceleiași pârghii a
articulației cotului la aruncarea greutății. Prin flectarea excesivă a cotului, forța, reprezentată de inserția
olecraniană a tricepsului brahial, este plasată între punctul de sprijin osos humero-cubito-radial și între
rezistență, reprezentată de greutatea de aruncat și greutatea proprie a antebrațului și mâinii. Deci,
S.F.R., pârghie de radul III.
P r i n c i p i u l nr. 15. Perfecționarea se atinge prin realizarea mișcărilor cu maximum de

eficiență, folosindu-se la minimum forțele interne și la maximum forțele externe. Astfel, perfecționarea
exercițiilor fizice apare ca o formă superioară de adaptare a organismului uman la mediu.
Exemplul 1: în alergare, pendularea înainte a gambei membrului inferior.
Deși mișcarea reprezintă o extensie incompletă a gambei pe coapsă, ea nu se
realizează prin intrarea în contracție izotonică a mușchilor extensori, ci prin inerție (ca un pendul), deci
prin folosirea unei forte externe. Grupele musculare care
intervin sunt reprezentate de mușchii flexori ai gambei pe coapsă,
respectiv mușchii ischiogambieri, care la sfârșitul mișcării se
contractă izometric, oprind pendularea gambei.
Exemplul 2: aruncarea mingii la handbal.
Pentru ca forța cu care mingea este trasă la poartă să fie cât mai mare este folosită și
traiectoria centrului de greutate al corpului.
Exemplul 3: aruncarea discului sau a ciocanului.
Forța externă folosită la maximum în aceste exerciții este forța centrifugă. Bineînțeles
că utilizarea la maximum a forțelor externe presupune o coroborare perfectă a acestora cu forțele
motorii interne și se bazează, în ultimă instanță, pe un grad înalt de dezvoltare a proceselor de
coordonare.
Cunoscând aceste principii, orice antrenor, profesor de educație fizică sau specialist în
ergometrie, cu un oarecare bagaj de cunoștințe de anatomie funcțională și biomecanică poate trece la
studiul diverselor mișcări care-l interesează, în scopul perfecționării lor.
Cele 15 principii ale locomoției sunt:

1.Orice mișcare începe prin stabilirea în poziție favorabilă sau mobilizarea centrului de
greutate principal al corpului.
2. Pornind de la centura musculară a centrului de greutate, acțiunea mobilizatoare a
segmentelor se realizează sub forma unei pete de ulei de la centru spre periferie.
3. Membrele superioare și inferioare acționează ca lanțuri cinematice închise sau deschise.
4. Când membrele superioare sau inferioare acționează ca lanțuri cinematice deschise, mușchii
care intră în acțiune își iau puncte fixe de inserție pe capetele lor centrale și acționează asupra
segmentelor prin capetele lor periferice.
5. Când un membru (superior sau inferior) acționează ca un lanț cinematic închis, deci prin
extremitatea lui periferică se află sprijinit sau fixat pe o bază oarecare de susținere, mușchii care intră în
acțiune își iau punct fix pe capetele lor periferice și acționează asupra segmentelor prin capetele lor
centrale.
6. Când membrele acționează ca lanțuri cinematice deschise, grupele musculare agoniste se
contractă izotonic și mișcarea rezultă din apropierea capetelor musculare de inserție.
7. Când membrele acționează ca lanțuri cinematice închise, grupele musculare agoniste se
contractă izotonic sau izometric, succesiv sau sub ambele forme.
8. Executarea unei mișcări este posibilă datorită intervenției concomitente și contrarii a
mușchilor agoniști și antagoniști. Când agoniștii se contractă izotonic, antagoniștii se contractă
izometric și invers. Viteza de execuție a mișcărilor este dependentă de raportul invers proporțional
dintre intesitatea de acțiune a agoniștilor și antagoniștilor.
9. La sfârșitul mișcării, mușchii antagoniști se transformă în mușchi neutralizatori. Cu cât
viteza de execuție este mai mare,cu atât intervenția antagoniștilor la sfârșitul mișcării este mai intensă.
10. Menținerea poziției se realizează prin echilibrarea intensității de acțiune a agoniștilor și
antagoniștilor și intrarea tuturor lanțurilor musculare în condiții de travaliu static.
11. Folosirea acțiunii forțelor externe (în special a forțelor gravitaționale) inversează rolul
grupelor musculare.
12. În unele situații, folosirea forțelor externe (și în special a forțelor gravitaționale)
inversează rolul grupelor musculare numai după ce acestea au declanșat mișcarea
13. În cadrul acțiunilor lanțurilor cinematice închise, pârghiile osteo-articulare acționează, în
general, ca pârghii de sprijin, deci ca pârghii de gradul I.
14. În cadrul acțiunilor lanțurilor cinematice deschise, pârghiile osteo-articulare acționează, în
general, ca pârghii de viteză, deci ca pârghii de gradul III.
15. Perfecționarea se atinge prin realizarea mișcărilor cu maximum de eficiență, folosindu-se
la minimum forțele interne și la maximum forțele externe. Astfel, perfecționarea exercițiilor fizice
apare ca o formă superioară de adaptare a organismului uman la mediu.
Centru de greutate, contracții izotonice, contracții izometrice
întrebări de control și teme de dezbatere
1. Care sunt principiile generale ale locomoției?

2. Ce vizează aceste principii ?
3. Definiți principiul 1 (exemplu) !
4. Definiți principiul 2, exemplu.
5. Explicați principiul 3.
6. Explicați principiul 6.
7. Explicați principul 7.
1.Orice mișcare începe prin stabilirea în poziție favorabilă sau mobilizarea centrului de
greutate principal al corpului.
2. Membrele superioare și inferioare acționează ca lanțuri cinematice închise sau deschise.
3. În cadrul acțiunilor lanțurilor cinematice deschise, pârghiile osteo-articulare acționează,
în general, ca pârghii de viteză, deci ca pârghii de gradul I.

4. Folosirea acțiunii forțelor externe (în special a......................) inversează rolul grupelor
musculare.
5.............................................................................................................. Cu cât viteza de
execuție este mai mare,cu atât intervenția..........................................................la sfârșitul mișcării este
mai intensă.
București, 1977.
9
TIPURI DE STATICĂ ȘI DINAMICĂ
Cuprins
5.1.Introducere
5.3.1. Tipuri de activitate biomecanică statică
5.3.2. Tipuri de activitate biomecanică dinamică
5.1.Introducer
Musculatura ecorpului dezvoltă două tipuri de activitate și anume: statică și dinamică. La
fiecare din aceste două tipuri întâlnim o serie de particularități biomecanice.
descrierea particularităților biomecanice ale activității statice si dinamice:

] utilizarea
acestor tipuri biomecanice în activitatea sportivă si profesională

La sfarșitul acestei unități de învățare, studenții:
- vor deprinde cu noțiunile referitoare la activitatea statică și dinamică;
- vor conștientiza rolul contracțiilor statice și dinamice în biomecanica organismului.
5.3.1. Tipuri de activitate biomecanică statică
Activitatea statică de asigurare posturală este rezultatul contracției statico-izometrice a

grupelor și lanțurilor musculare; ea nu duce la scurtarea mușchiului și nici la deplasarea unor segmente
sau a corpului în întregime. În cadrul lor, mușchii obosesc rapid, întrucât ei solicită puternic centrii
nervoși, iar circulația sângelui și a limfei la nivelul mușchilor este îngreunată ca urmare a comprimării
vaselor. Ea este de trei feluri:
a. activitatea statică de consolidare o întâlnim în cazul pozițiilor de echilibru stabil, (atârnat)

unde centrul general de greutate se află sub baza de susținere. Aici grupele și lanțurile musculare se
opun forțelor de tracțiune care, la nivelul articulațiilor se manifestă ca forțe ce au tendința de a disloca
articulațiile punând în stare de tensiune capsula și ligamentele, cu atât mai mult cu cât solicitarea este
mai mare. Efortul static de consolidare solicită concomitent grupele și lanțurile musculare antagoniste.
De aceea exercițiile care folosesc acest tip de efort antrenează concomitent atât mușchii agoniști cât și
pe cei antagoniști.
b. activitatea statică de fixare (echilibrare) apare în cazul pozițiilor statice cu echilibru

nestabil, unde centrul de greutate al corpului se află deasupra bazei de susținere, cum sunt pozițiile
stând și numeroasele lor variante. Grupele și lanțurile musculare se opun forțelor care tind să
dezechilibreze corpul, fixându-l în poziția respectivă. Condițiile de echilibru nestabil determină forțe
care se manifestă la nivelul articulațiilor sub formă de presiune, aceasta fiind cu atât mai mare cu cât
greutatea este mai mare (purtarea unei greutăți în brațe sau pe umeri). Și aici efortul static solicită
concomitent grupe și lanțuri musculare antagoniste (agoniști și antagoniști din diferite articulații).
Pozițiile stând pe vârfuri, cumpănă cu brațe lateral, stând pe mâini necesită cel mai mare efort static de
fixare.
În cele două tipuri de activitate statică descrise până acum, forța de gravitație acționează în
lungul axei verticale a corpului sau a segmentelor sale aflate în echilibru stabil sau nestabil. Când
corpul în întregime sau segmentele sale se află în poziții complexe, în care forța de gravitație numai
acționează în lungul axei verticale, de ex: atârnat echer, sprijin lateral la inele, stând cu un picior flexat
înainte, stând cu brațele lateral, apar solicitări statice diferite. Musculatura
corpului luptând împotriva forței de gravitație care tinde să schimbe poziția acestuia sau a segmentelor
sale depune un efort static de menținere, care asigură poziția.
c. activitatea statică de menținere se întâlnește atât în pozițiie de echilibru stabil cât și în cele
de echilibru nestabil, la care nu mai contribuie toate grupele și lanțurile musculare antagoniste ci,
numai unele dintre ele. Acest tip de efort este folosit în reeducare motrică. Numărul grupelor care
depun efort de menținere variază în funcție de poziția pe care o analizăm.
Astfel, în poziția atârnat la bară fixă grupa musculară a flexorilor degetelor și cea a basculei
mediale a scapulei depun efort static de menținere, iar restul musculaturii depune efort static de
consolidare.
În poziția atârnat echer se adaugă, cu efort static de menținere, grupa mușchilor flexori ai
coapsei pe bazin și mușchii pereților abdominali.
În poziția stând cu brațele depărtate grupa mușchilor abductori în articulația scapulo-
humerală și a extensorilor cotului depun efort de menținere, iar restul activitate statică de fixare.
În poziția sprijin lateral la inele grupa mușchilor adductori în articulația scapulo-humerală și
mușchii basculei mediale a scapulei depun un efort considerabil de menținere.
Figura 5.1. Forme de activitate musculară statică a - de mentinere; b - de consolidare; c - de fixare

(echilibrare)
5.3.2. Tipuri de activitate biomecanică dinamică
Activitatea dinamică a musculaturii corpului are două particularități: de învingere și de

cedare.
a. activitatea dinamică de învingere (contracție concentrică) este contracția în care
mușchiul se scurtează și mobilizează oasele printr-o mișcare concentrică, de apropiere; mușchii
antagoniști sunt întinși și prin aceasta contribuie la frânarea mișcării.
b. activitatea dinamică de cedare (contracție excentrică) este contracția în care mușchiul

efectuează mișcarea prin cedarea progresivă a stării sale de contracție, lungimea mușchiului crescând
corespunzător.
Astfel, înclinarea corpului înainte poate fi produsă prin contracția de învingere a musculaturii
pereților abdominali, sau prin contracția de cedare a mușchilor șanțurilor vertebrale care sunt
antagoniștii primilor. Sau, un alt exemplu, flexia coapsei pe bazin poate fi produsă de grupa flexorilor
coapsei, iar dacă trunchiul este așezat în poziție culcat pe o banchetă, cu fața în jos, aceeași mișcare
rezultă din efortul dinamic de cedare al extensorilor coapsei, care luptând împotriva gravitației cedează
treptat din contracția lor și permit astfel mișcarea de flexie.
Rezultă o ideie de cea mai mare importanță în biomecanică și anume: aceeași grupă
musculară poate, în unele condiții, să efectueze mișcarea prin scurtare, ca și mișcarea opusă ei, dar prin
alungire (cedare). Astfel, grupa flexorilor antebrațului pe braț apropie (flectează) cele două segmente
prin contracție de învingere, sau le depărtează (extensie) prin contracție de cedare.
Acest principiu este valabil pentru toate grupele musculare. Ex: în mișcarea de tracțiune la
bară fixă, în prima fază - de ridicare a corpului - acționează un lanț muscular format din flexorii
degetelor, ai antebrațului, retroductorii în articulația scapulo-humerală, coborâtorii scapulei și mușchii
basculei mediale a scapulei; activitatea acestora la ridicarea corpului este de învingere.
În faza a doua a mișcării - de coborâre a corpului - tot același lanț muscular asigură mișcarea,
însă prin activitate de cedare. Un alt exemplu: la săritura în lungime (cu sau fără elan), în faza de
impulsie acționează lanțul muscular al triplei extensii prin contracție musculară dinamică de învingere,
iar la aterizare, acționează același lanț muscular, însă prin efort dinamic de cedare.

Musculatura corpului dezvoltă două tipuri de activitate și anume: statică și dinamică, fiecare cu
particularitățile lor biomecanice.
Activitatea statică de asigurare posturală este rezultatul contracției statico-izometrice a grupelor
și lanțurilor musculare; ea nu duce la scurtarea mușchiului și nici la deplasarea unor segmente sau a
corpului în întregime. În cadrul lor, mușchii obosesc rapid, întrucât ei solicită puternic centrii nervoși,
iar circulația sângelui și a limfei la nivelul mușchilor este îngreunată ca urmare a comprimării vaselor
Ea este de trei feluri: activitatea statică de consolidare, activitatea statică de fixare (echilibrare),
activitatea statică de menținere
Activitatea dinamică a musculaturii corpului are două particularități: de învingere și de cedare.
Activitate statică de consolidare; activitate dinamică de învingere; activitate dinamică de cedare
1. Care sunt tipurile biomecanice de activitate musculară?

2. Care sunt tipurile biomecanice de activitate statică (exemple)?
3. Ce este activitate statică de consolidare (exemple)?
4. Ce este activitatea statică de fixare (exemple)?
5. Ce este activitatea statică de menținere (exemple)?
6. Care sunt tipurile biomecanice de activitate dinamică (exemple)?
7. Ce este activitatea dinamică de învingere?
8. Ce este activitatea dinamică de cedare ?
1. In cadrul contracției izometrice mușchii obosesc tardiv.
2. Contracția excentrică este contracția în care lungimea mușchiului crește corespunzător.
3. Activitatea statică de consolidare se întâlnește în cazul pozițiilor de echilibru stabil, unde centrul
general de greutate se află sub baza de susținere.

4. Activitatea dinamică a musculaturii corpului are două particularități:...............și de cedare.
5. Activitatea statică de asigurare posturală este rezultatul contracției...................
București, 1977.
9
BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE
Cuprins:
6.1. Introducere
6.3.1.Structura funcționala a coloanei vertebrale
6.3.2. Biomecanica coloanei vertebrale
6.1 .Introducer
Coloana vertebrală estee cel mai important segment al aparatului locomotor. De ea sunt legate
toate celelalte segmente, care alcatuiesc trunchiul (toracele si bazinul) si tot de ea se articuleaza
membrele superioare si membrele inferioare. Ea ne conferă simetria corpului și direcția de mișcare. Tot
ea face posibilă atât mobilitatea cât și stabilitatea corpului.

] descrierea aspectelor de structură ale coloanei vertebrale;
] explicarea biomecanicii coloanei vertebrale;
] aplicarea în practică în mod corect mișcărilor coloanei vertebrale

- vor deprinde noțiunile referitoare la coloana vertebrală;
- conștientiza rolul coloanei vertebrale în mișcare
6.3. Conținutul unității de învățare 6.3.1. Structura funcționala a coloanei vertebrale

Coloana vertebrală este alcătuită din suprapunerea pieselor
osoase numite vertebre.
Articulațiile corpilor vertebrali

a) . suprafețele articulare sunt date de fetele superioară și inferioară, ușor concave ale
corpilor vertebrali. Între aceste suprafețe osoase se găsesc discurile intervertebrale.
b) . discurile intervertebrale sunt formațiuni fibro- cartilaginoase alcătuite dintr-o porțiune
fibroasă periferică (inelul fibros) și o porțiune centrală (nucleul pulpos). Discul intervertebral începe să
se constituie încă de la embrionul de 40 mm. Rezistența inelului fibros crește de la centru spre
periferie. Inelul fibros este format din lame de fibre conjunctive care se inseră profund pe zona
compactă osoasă. Nucleul pulpos se comportă fizic ca un gel care pierde apă și își diminuează
fluiditatea în raport direct cu presiunea ce se exercită asupra lui.
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu:
- contribuie, prin rezistența lor, la menținerea curburilor coloanei;
- favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru
- transmit, în toate direcțiile, greutatea corpului diferitelor segmente
ale coloanei;
- amortizează șocurile sau presiunile la care fiecare segment este
supus în mod special în cursul mișcărilor și eforturilor.
În toată lungimea coloanei vertebrale se întind două ligamente:
- ligamentul vertebral comun anterior pus în tensiune în timpul
extensiei coloanei, pe care o limitează
- ligamentul vertebral comun posterior pus în tensiune de mișcarea de flexie a
coloanei pe care o limitează.
Articulațiile apofizelor articulare

Aceste articulații sunt plane și permit doar simpla alunecare a suprafețelor articulare una pe
cealaltă.
Articulațiile lamelor vertebrale

Acestea nu sunt articulații propriu-zise.
Ele sunt unite prin ligamente speciale, numite ligamente galbene, care prin structura lor permit
apropierea și depărtarea lamelor vertebrale una față de alta.
Articulațiile apofizelor spinoase

Apofizele spinoase sunt unite între ele prin două feluri de ligamente: ligamentele interspinoase
(între două apofize spinoase) și ligamentul supraspinos (pe toată lungimea coloanei vertebrale). În
regiunea cervicală posterioară, ligamentul are rolul de a menține pasiv capul și gâtul, pentru a nu se
flecta înainte.
Articulațiile apofizelor transverse

Apofizele transverse sunt unite prin ligamentele intertransverse.
Articulația occipito-atlantoidă
Este o diartroză bicondiliană. Suprafețele articulare sunt, pe de o parte, cei doi condili
occipitali care privesc în jos, înainte și în afară și au formă convexă și pe de altă parte, cele două
cavități glenoide ale atlasului, care privesc în sus, înainte și înăuntru și au formă concavă. Suprafețele
articulare sunt acoperite de un strat subțire de cartilaj hialin și sunt unite între ele printr-o capsulă
subțire, întărită de două ligamente, anterior și poaterior.
Mușchii implicați în mișcările coloanei vertebrale sunt:

- mușchii gâtului:
• sternocleidomastoidianul situat pe fața laterală a gâtului, pe sub mușchiul
pielos al gâtului și îndreptat diagonal de sus în jos dinapoi înainte și din afară înăuntru. Proximal se
inseră pe apofiza mastoidă a osului temporal, iar distal se inseră prin două capete: unul pe manubriul
sternal (capătul sternal) și unul pe partea internă a claviculei (capătul clavicular). Acest mușchi
flectează capul pe coloană, îl înclină (apleacă) lateral de partea lui și îl rotează îndreptând bărbia în
partea opusă.
• scalenii (anterior, mijlociu și posterior) se întind de la apofizele trnsverse
ale ultimelor șase vertebre cervicale la primele două coaste. Când iau punct fix pe capetele distale,
înclină de partea lor coloana vertebrală cervicală. Când iau punct fix pe capetele proximale, devin
mușchi inspiratori.
-mușchii prevertebrali: ei se găsesc pe fața anterioară a coloanei vertebrale.
• dreptul anterior al capului se inseră proximal pe osul occipital, înaintea
găurii occipitale; se împarte în patru fascicule și se inseră distal pe tuberculii anteriori ai vertebrelor
cervicale 3,4,5,6. Este flexor al capului pe coloana cervicală.
• micul drept anterior al capului situat imediat înapoia precedentului, se
inseră proximal pe osul occipital, iar distal, pe masele laterale și pe apofizele
transverse ale atlasului. Flectează capul pe coloană.
• lungul gâtului se întinde de la tuberculul anterior al atlasului până la corpii

vertebrali ai primelor trei vertebre dorsale. Este flexor și rotator al coloanei vertebrale
cervicale.
- mușchii abdominali antero-laterali.
• marele drept al abdomenului; cele trei fascicule ale sale se inseră proximal
pe cartilajele costale ale coastelor 5,6,7. Distal, se inseră pe marginea superioară a pubisului. Când ia
punct fix pe pubis, coboară coastele (mușchi expirator) și flectează toracele pe bazin. Când ia punct fix
pe coaste, flectează bazinul pe torace. Prin contracția lui ajută împreună cu ceilalți mușchi la
comprimarea viscerelor și expulzarea conținutului acestora (micțiune, defecație, vomă).
• marele oblic al abdomenului (oblicul extern) este mușchi superficial. Se
inseră proximal pe ultimele 7-8 coaste, iar distal, pe marginea crestei iliace, pe spina iliacă antero-
superioară, pe marginea anterioară a osului coxal, pe pubis și pe linia albă care este o bandă
conjunctivă rezistentă care se întinde pe linia mediană de la pubis la apendicele xifoid și rezultă din
încrucișarea aponevrozelor mușchilor largi ai abdomenului. Când ia punct fix pe bazin coboară
coastele (mușchi expirator) flectează toracele pe bazin și comprimă viscerele abdominale. Când ia
punct fix pe torace, este un flexor al bazinului pe torace. Când se contractă de o singură parte, este un
rotator al coloanei vertebrale.
• micul oblic al abdomenului (oblicul intern) este situat sub marele oblic. Se
inseră distal, pe spina iliacă antero-superioară, pe creasta iliacă, pe apofizele transverse ale primei
vertebre sacrate și ale ultimelor vertebre lombare. Are acțiune asemănătoare cu cea a marelui oblic.
• transversul abdomenului fasciculele lui pornesc de la ultimele coaste,
apofizele transverse ale coloanei lombare, marginea internă a crestei iliace. Anterior ele formează o
aponevroză largă ce se inseră pe linia albă, la care participă. Comprimă viscerele abdominale, iar
secundar este mușchi expirator.
- mușchii lombo-iliaci închid posterior cavitatea abdominală.
• pătratul lombelor situat pe laturile coloanei lombare cu trei grupe de
fascicule: ilio-costale, ilio- transversale și costo transversale. De la coasta 12-a la creasta iliacă. Când ia
punct fix pe creasta iliacă coboară ultimele coaste (mușchi expirator) și înclină coloana lateral. Când ia
punct fix pe torace, înclină bazinul lateral pe torace.
• psoasul iliac situat în partea posterioară a abdomenului, în fosa iliacă
internă și în partea anterioară a coapsei. Este format din două porțiuni: psoasul și iliacul. Ambele
porțiuni se inseră distal, printr-un tendon pe micul trohanter al extremităților superioare ale femurului.
Are acțiuni foarte importante: flectează coapsa pe bazin
- flectează coloana vertebrală și bazinul pe coapsă
- flectează trunchiul pe bazin
- rotator al coloanei.
Împreună cu mușchii abdominali, cu cei ai spatelui și cu ischio-gambierii asigură
echilibrul trunchiului pe coapsă.
- mușchii posteriori ai coloanei vertebrale sunt în număr mare:
• trapezul, prin baza lui se inseră pe linia mediană de la protuberanta
occipitală externă, pe ligamentul cervical posterior și pe apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale
inferioare și ale celor dorsale. Prin vârful lui se inseră pe cele două oase ale centurii scapulare
(claviculă, acromion, spina omoplatului). Rolul lui: mobilizează centura scapulară și umărul ridicându-
le și apropiind omoplatul de coloană, înclină capul lateral, înclină coloana cervicală lateral și înclină
coloana dorsală spre omoplatul de aceeași parte.
• marele dorsal, prin baza lui se inseră pe ultimele 4 coaste, pe apofizele
spinoase ale ultimelor vertebre dorsale și lombare și pe buza externă a crestei iliace. Rolul lui: este
adductor, proiector înapoi și rotator înăuntru al brațului; tracționează asupra coastelor (mușchi
expirator), tracționează asupra trunchiului spre braț (ca în mișcarea de atârnare sau cățărare).
• romboidul situat în partea inferioară a cefei și în partea superioară a regiunii
dorsale. Rolul lui: trage omoplatul înăuntru și îl basculează, apropiind vârful omoplatului de coloană;
trage coloana spre omoplat.
• unghiularul situat pe partea laterală a cefei. Proximal, se inseră pe
apofizele transverse ale primelor 5 vertebre cervicale, iar distal, pe unghiul supero-intern al
omoplatului. Rolul lui: trage omoplatul în sus, înclină lateral coloana cervicală pe partea lui.
• micul dințat postero-superior, situat sub romboid. De la apofizele C 5-D3
până pe coastele 2-5. Este mușchi inspirator.
• micul dințat postero-inferior. De la apofizele spinoase D 11-L3 până pe
ultimele 4 coaste. Este mușchi inspirator.
• mușchii cefei. Situați sub trapez, romboid și micul dințat, deasupra
unghiularului, sunt în număr de 8. Cel mai important este mușchiul splenius. Sunt mușchi de extensie,
înclinație laterală și de rotație a capului.
• mușchii spinali se găsesc în șanțurile vertebrale formate din apofizele
spinoase și coaste. (ilio-costalul, lungul dorsal, spino-transversalul). La nivelul regiunii lombare
inferioare alcătuiesc sacro-spinalul. Rolul lor: sunt mușchi extensori ai coloanei și mențin echilibrul
extrânsec al acesteia.
- mușchii intertransversali înclină coloana lateral de partea lor
- mușchii interspinoși sunt extensori ai coloanei
6.3.2. Biomecanica coloanei vertebrale
Mișcările coloanei vertebrale sunt mișcări complexe. Ele se realizează prin cumularea ușoarelor
deplasări ale corpurilor vertebrale (la nivelul discurilor intervertebrale și la nivelul articulațiilor).
Aceste mișcări sunt limitate de rezistența ligamentelor și a articulațiilor intervertebrale și de gradul de
compresibilitate a țesutului fibrocartilaginos din care este compus discul.
Mișcarea de flexie
În mișcarea de flexie, porțiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată, în
timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase,
ligamentul supraspinos și mușchii spatelui sunt puși sub tensiune. Mușchii care inițiază mișcarea sunt
cei ai peretelui abdominal in special dreptul abdominal si cei doi oblici, psoasul iliac și mușchii
subhioidieni și sternocleidomastoidienii. Odată inițiată mișcarea, grupul antagonist al flexorilor
(extensorii coloanei) intră în acțiune și gradează flectarea trunchiului, învingând forțele gravitaționale.
Mișcarea de extensie
În mișcarea de extensie, porțiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate,
în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Extensia este blocată în ultima
fază de intrarea în contact a apofizelor articulare și apoi a apofizelor spinoase. Mușchii șanțurilor
vertebrale, deci mușchii extensori, sunt cei care inițiază mișcarea, care apoi este controlată de grupul
anterior. Mai intervin în extensie și: spleniusul capului, mușchii posteriori ai gâtului, interspinoșii și
mușchii sacrospinali.
Mișcarea de înclinare laterală (îndoire).

Această mișcare are maximum de amplitudine în segmentul dorsal. Mușchii în înclinare sunt:
pătratul lombelor, psoasul, intertransversalii și dreptul lateral al capului. Mai pot interveni și mușchii
șanțurilor vertebrale și în special sistemul transverso-spinos, sternocleidomastoidianul (STM), scalenii,
mușchii cefei, trapezul, marele și micul oblic abdominal.
Mișcarea de rotație (răsucire).

Este maxim ă în regiunea cervicală. Coloana dorsală se rotează puțin și nuumai dacă se
înclină și lateral. Coloana lombară se răsucește când este în extensie. Mușchii care execută mișcarea
sunt: oblicii abdominali, intercostalii, sistemul spino-transvers al mușchilor șanțurilor vertebrale.
Răsucirea de aceeași parte se face prin: marele dorsal, spleniusul, lungul gâtului și micul oblic
abdominal. Răsucirea de partea opusă se face prin: spino-transvers și marele oblic abdominal.
Biomecanica articulației occipito-atlantoidiene
Articulația acționează ca o pârghie de gradul I, cu punctul de sprijin în articulație, plasat între

forța dată de mușchii cefei și rezistența dată de greutatea capului care tinde să cadă înainte. Ea permite
mișcări de flexie cu amplitudinea de 20o, de extensie de 30o și de înclinare laterală de 15o.
Mușchii flexori sunt: marele și micul drept anterior ai capului și dreptul lateral al capului.
Mușchii extensori sunt: trapezul, splenius, marele complex, marele și micul drept posterior ai
capului.
Mușchii pentru înclinare sunt: trapezul, spleniusul, micul complex, STM, dreptul lateral al
gâtului.
Biomecanica articulației atlanto-axoidiene
9
Este articulația dintre prima și a doua vertebră cervicale. (atlas și axis). Vertebra atlas nu are
corp vertebral și nici apofize articulare inferioare, acestea fiind reduse la simple suprafețe articulare,
aflate pe fețele inferioare ale maselor lui laterale. Împreună cu acestea, apofizele articulare superioare
ale axisului realizează articulațiile atlanto-axoidiene laterale, articulații plane ca și cele dintre apofizele
articulare ale celorlalte vertebre. Prin ea se realizează numai mișcarea de rotație a capului cu o
amplitudine de 30o de o parte și de alta. La rotații de amplitudini mai mari iau parte și articulațiile
vertebrelor subiacente.
Coloana vertebrală leagă toate celelalte segmente, care

alcătuiesc trunchiul (toracele si bazinul) si tot de ea se articuleaza membrele superioare si membrele
inferioare conferind simetria corpului, direcția de mișcare, dar și mobilitatea și stabilitatea corpului.
Principalele mișcări executate la nivelul coloanei sunt:
-Mișcarea de flexie - în care porțiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată, în timp
ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase, ligamentul
supraspinos și mușchii spatelui sunt puși sub tensiune. Mușchii care inițiază mișcarea sunt cei ai
peretelui abdominal in special dreptul abdominal si cei doi oblici, psoasul iliac și mușchii subhioidieni
și sternocleidomastoidienii
-Mișcarea de extensie- în care porțiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate, în
timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Mușchii șanțurilor vertebrale, deci
mușchii extensori, sunt cei care inițiază mișcarea, care apoi este controlată de grupul anterior. Mai
intervin în extensie și: spleniusul capului, mușchii posteriori ai gâtului, interspinoșii și mușchii
sacrospinali.
-Mișcarea de înclinare laterală - are maximum de amplitudine în segmentul dorsal. Mușchii în
înclinare sunt: pătratul lombelor, psoasul, intertransversalii și dreptul lateral al capului. Mai pot
interveni și mușchii șanțurilor vertebrale și în special sistemul transverso-spinos,
sternocleidomastoidianul (STM), scalenii, mușchii cefei, trapezul, marele și micul oblic abdominal.
-Mișcarea de rotație -este maximă în regiunea cervicală. Coloana dorsală se rotează puțin și nuumai
dacă se înclină și lateral. Coloana lombară se răsucește când este în extensie. Mușchii care execută
mișcarea sunt: oblicii abdominali, intercostalii, sistemul spino-transvers al mușchilor șanțurilor
vertebrale. Răsucirea de aceeași parte se face prin: marele dorsal, spleniusul, lungul gâtului și micul
oblic abdominal. Răsucirea de partea opusă se face prin: spino-transvers și marele oblic abdominal.
- coloana vertebrală; discuri intervertebrale; mișcarea de flexie; mișcarea de extensie.

1. Ce este coloana vertebrală?

2. Care sunt articulațiile coloanei vertebrale?
3. Precizați rolul discurilor intervertebrale.
4. Care sunt mișcările coloanei vertebrale ?
5. Ce mușchi sunt implicați în flexia coloanei?
6. Ce mușchi sunt implicați în extensia coloanei?
7. Ce mușchi fac înclinarea laterală a coloanei?
1. Mișcarea de înclinare laterală a coloanei are maximum de amplitudine în segmentul dorsal.
2. În timpul mișcării de extensie a coloanei, porțiunile anterioare ale discurilor intervertebrale sunt
comprimate.
3. Răsucirea de aceeași parte se face prin: marele dorsal, spleniusul, lungul gâtului și marele oblic
abdominal

4. Răsucirea de partea opusă se face prin: spino-transvers și..........................
5. Principalele mișcări efectuate la nivelul coloanei vertebrale sunt: flexie, extensie, înclinare laterală
și.................
București, 1977.
9
BIOMECANICA ARTICULAȚIEI UMĂRULUI

9
Cuprins:
7.1. Introducere
7.3.1. Structura funcțională si biomecanica centurii scapulare
7.3.2. Structura fucțională si biomecanica umarului
7.1 .Introducer
Legătura dintre partea e superioară a trunchiului și membrele superioare este realizată de
centura scapulară.
Scheletul centurii scapulare este alcătuit din două oase: clavicula și omoplatul. Clavicula este
un os lung, turtit, așezat transversal, deasupra toracelui între manubriul sternal și acromionul
omoplatului. Omoplatul (scapula) este un os lat, triunghiular, cu baza în sus, turtit antero-posterior,
aplicat pe fața postero-externă a toracelui, între primul și al optulea spațiu intercostal.
7.2. Obiectivele și competențele/unității de învățare

- descrierea structurii centurii scapulare;
- descrierea anatomiei articulației umărului;
- aplicarea corectă practică a mișcărilor acestei formațiuni complexe.

- își vor însuși noțiunile referitoare la centura scapulară și umăr; vor conștientiza biomecanica
centurii scapulare și a umărului.
7.3.1. Structura funcțională și biomecanica centurii scapulare

Articulațiile centurii scapulare sunt:
- articulația sterno-claviculară
- articulația acromio-claviculară
- articulația scapulo-toracică
a. Biomecanica articulației sterno-claviculară9
Articulația sterno-claviculară este o diartroză prin dublă

îmbucare,
deci o articulație șelară, are două grade de libertate: permite claviculei mișcări de ridicare și coborâre și
mișcări de proiectare înainte și înapoi, iar ca o rezultantă a acestora și mișcări de circumducție.
Adevăratul pivot al acestor mișcări este ligamentul costo-clavicular în jurul căruia se realizează aceste
mișcări.
Extremitățile claviculei, în diversele mișcări, se deplasează concomitent, dar în sens invers,
astfel:
- în mișcarea de proiecție înainte a claviculei extremitatea ei internă basculează înapoi, iar
cea externă -înainte.
- în mișcarea de proiecție înapoi a claviculei, extremitatea ei internă basculează înainte, iar
cea externă -înapoi..
- în mișcarea de circumducție, extremitatea internă are o amplitudine mai mică, iar cea
externă o amplitudine mai mare.
Mușchii motori ai articulației sterno-claviculare sunt: -mușchii ridicători ai claviculei /

mușchii pentru proiecția înapoi a claviculei
- trapezul
sternocleidomastoidianul(capătul clavicular)
-mușchii coborâtori ai claviculei/ mușchii pentru proiecția înainte a

claviculei:
-marele pectoral, deltoidul, subclavicularu
b. Biomecanica articulației acromio-claviculare.

9
Articulația acromio-claviculară este o artrodie (capul articular este mai mic decât o jumătate
de sferă). Are mișcări de alunecare, care deși foarte limitate, permit omoplatului basculări de mare
amplitudine. Această articulație conferă centurii scapulare o anumită suplețe. Fără ea mișcările
claviculei ar antrena mișcări bruște și necoordonate ale omoplatului pe torace.
c. Biomecanica articulației scapulo-toracice
Omoplatul se sprijină indirect pe torace, prin intermediul claviculei, la nivelul articulației
sterno-claviculare.
Ridicarea omoplatului este realizată de fasciculele superioare ale trapezului, de romboid și
unghiular. Realizată concomitent și bilateral, contribuie la ridicarea brațelor prin înainte, sus.
Coborârea omoplatului se realizează de fasciculele inferioare ale trapezului, de dințatul mare
și dorsalul mare. Realizată concomitent și bilateral, contribuie la realizarea poziției stând (poziția de
drepți).
7.3.2. Structura fu cțională si biomecanica umărului

a. Structura funcționala a umarului
Această articulație este o enartroză.
a) . suprafețele articulare sunt: capul humerusului, și cavitatea glenoidă a omoplatului,

ambele acoperite cu cartilaj hialin. Cavitatea glenoidă este înconjurată de bureletul glenoidian, care-i
mărește capacitatea.
b) . cele două suprafețe sunt menținute în contact de o capsulă articulară întărită în partea
superioară de un ligament coraco- humeral și anterior de trei ligamente gleno-humerale.
Mușchii care participă la mișcările umărului sunt:

mușchii posteriori ai coloanei vertebrale (descriși anterior)
mușchii toraco-brahiali (descriși anterior).
mușchii scapulo-brahiali:
• deltoidul este cel mai voluminos. Prin baza lui, se inseră proximal pe treimea
externă a marginii anterioare a claviculei, pe marginea externă a acromionului și pe buza inferioară a
marginii posterioare a spinei omoplatului. Toate aceste fascicule converg spre tendonul distal, care se
inseră pe buza superioară a amprentei deltoidiene de pe fața externă a humerusului. Acțiunea lui este
complexă, in totalitatea lui. Dacă ia punct fix pe centura scapulară, este abductor al brațului. Când ia
punct fix pe humerus, deltoidul trage centura scapulară și toracele, cum se întâmplă în poziția atârnat și
în mișcările de cățărare.
• coraco-brahialul se inseră proximal pe apofiza coracoidă impreuna cu scurta

porțiune a bicepsului, iar distal în treimea mijlocie a fetei interne a humerusului. Când ia punct fix pe
apofiza coracoidă este proiector înainte, adductor și rotator în afară a humerusului, iar când ia punct fix
pe humerus, îl apropie pe acesta de apofiza coracoidă și deci de omoplat, ca în poziția atârnat și in
miscarile de cățărare.
• supraspinosul are o formă triunghiulară, se inseră intern pe fosa supraspinoasă a
omoplatului și extern pe fațeta superioară a marii tuberozități a extremității superioare a humerusului.
Când ia punct fix pe omoplat este abductor al brațului, iar când ia punct fix pe humerus, trage
omoplatul către acesta.
• subspinosul se inseră intern pe fosa subspinoasă a omoplatului și extern pe fațeta
mijlocie a marii tuberozități a extremității superioare a humerusului. Când ia punct fix pe omoplat este
rotator în afară al brațului și când ia punct fix pe humerus trage omoplatul către braț.
• micul rotund situat imediat în afara subspinosului, se inseră intern pe fosa
subspinoasă a omoplatului și extern pe fața inferioară a marii tuberozități a extremității superioare a
humerusului. Când ia punct fix pe omoplat este rotator în afară al humerusului și când ia punct fix pe
humerus trage omoplatul către braț
• marele rotund este un mușchi puternic, se inseră intern pe unghiul inferior al
omoplatului, se îndreaptă în sus, în afară și înainte, ocolește fața internă a extremității superioare a
humerusului și se innseră pe buza posterioară a culisei bicipitale a humerusului. Când ia punct fix pe
omoplat, este un adductor al brațului, iar când ia punct fix pe humerus este un ridicător al omoplatului.
• subscapularul se inseră intern în fosa subscapulară și extern pe mica tuberozitate a
extremității superioare a humerusului. Când ia punct fix pe omoplat este un rotator înăuntru și un
adductor al brațului, iar când ia punct fix pe humerus trage omoplatul către braț.
b. Biomecanica articulației scapulo-humerale
Articulația scapulo-humerală este cea mai mobilă articulație. Are trei grade de libertate: Ea
acționează în strânsă corelație funcțională cu articulațiile centurii scapulare, mărindu-se astfel
amplitudinea de mișcare a membrului superior față de trunchi.
Mișcarea de abducție (de îndepărtare a brațului). În această mișcare cele două extremități ale
humerusului suferă o deplasare în sens invers. Extremitatea inferioară urcă iar cea superioară coboară.
Mișcarea se face până când marea tuberozitate se lovește de porțiunea superioară a bureletului
glenoidian.În acest moment, suprafața
articulară a capului humeral părăsește aproape cavitatea glenoidă și intră în contact cu porțiunea
inferioară a capsulei articulare.
mușchii abductori ai umărului sunt:
- deltoidul cu toate fasciculele lui;
- supraspinosul (chiar singur în afara deltoidului)
- lunga porțiune a bicepsului brahial (are un rol secundar)
Mișcarea de abducție se poate face numai până la un unghi de 90 0. Peste această valoare, ridicarea
humerusului nu este posibilă datorită prezenței acromionului. Ridicarea brațului peste 90 0 se face
numai cu ajutorul mișcării de basculă laterală a scapulei.
Mișcarea de adducție se face în sens invers, un rol important

revine greutății membrului și gravitației, miscarea fiind controlata tot de muschii abductori care, prin
contractia lor izometrica, dirijeaza apropierea membrelor superioare de trunchi.
mușchii adductori ai umărului sunt: pectoralul mare,
dorsalul mare, rotundul mare, rotundul mic, subscapular, coracobrahial biceps brahial (cu scurta
porțiune), triceps brahial (cu lunga porțiune).
Mișcările de proiecție înainte (anteducție) și înapoi (retroducție)
Ele se fac: cu bascularea capului humeral înapoi, în anteducție și cu bascularea capului

humeral înainte, în retroducție, in timp ce extremitatea inferioara a humerusului se deplaseaza in sens
invers, pe un arc de cerc dispus sagital.
Amplitudinea proiecției înainte este de 950 iar cea a proiecției înapoi de
0
20 . Amplitudinea lor se poate mări prin intervenția centurii scapulare și a coloanei vertebrale până la
180o în anteducție și 35o în retroducție.
În anteducție intervin mușchii: - marele pectoral,coraco-brahialul, deltoidul (fascicule claviculare)
În retroducție intervin mușchii: - deltoidul (fascicule spinale),

marele dorsal
Mișcările de rotație înăuntru (mediană) și în afară (laterală)

Ele se realizează în jurul unui ax longitudinal ce trece prin capul humeral in jurul axei
anatomice lungi a humerusului. Amplitudinea lor este de 80 0 pentru rotația externă și 950 pentru rotația
internă.
In mișcarea de rotatie inăuntru, capul humerusului alunecă dinainte - înapoi pe cavitatea
glenoidă. Mișcarea este produsă de mușchii supraspinos, rotundul mare, subscapular.
În mișcarea de rotație în afară, capul humerusului alunecă dinapoi - înainte pe cavitatea
glenoidă. Mișcarea este produsă de mușchii subspinos și micul rotund.
Mișcarea de circumducție
Această mișcare însumează mișcările precedente care se execută in jurul celor trei axe. Capul
humeral descrie un mic cerc urmărind conturul cavității glenoide, în timp ce extremitatea inferioară a
humerusului descrie un cerc mare, dar în sens invers.
Între articulațiile centurii scapulare și articulația scapulo- humerală este o strânsă legătură în
mișcările variate și ample ale membrului superior.
Legătura dintre partea superioară a trunchiului și membrele superioare este realizată de

centura scapulară, al cărei schelet este alcătuit din două oase: clavicula și omoplatul.
Omoplatul se sprijină indirect pe torace, prin intermediul claviculei, la nivelul articulației sterno-
claviculare.
Ridicarea omoplatului este realizată de fasciculele superioare ale trapezului, de romboid și
unghiular.
Coborârea omoplatului se realizează de fasciculele inferioare ale trapezului, de dințatul mare
și dorsalul mare
Articulația scapulo-humerală este cea mai mobilă articulație. Are trei grade de libertate, la nivelul ei
realizându-se următoarele mișcări: flexie-extensie, abducție-adducție, rotație internă-rotație externă,
circumducție.
Centura scapulară; articulația scapulo-humerală; claviculă - os lung și turtit; omoplat
1. Ce este centura scapulară ?

2. Care sunt articulațiile centurii scapulare?
3. Precizați mușchii motori ai articulației sterno- claviculare!
4. Precizați structura funcțională a articulației scapulo-humerale!
5. Care sunt mușchii implicați în mișcările umărului?
l.Scheletul centurii scapulare este alcătuit din două oase: claviculă și stern.
2. Mișcarea de flexie a umărului e realizată de coracobrahial și bicepsul brahial
3. Mișcarea de circumducție însumează mișcările de flexie-extensie, abducție-adducție, rotație
internă-rotație externă, circumducție care se execută in jurul celor trei axe.

4. Coborârea omoplatului se realizează de fasciculele inferioare ale trapezului, de dințatul mare și
5. Mișcarea de ridicare a omoplatului este realizată de fasciculele superioare ale trapezului, de

romboid și......................
2. Baciu, C, - Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport-Turism,
București, 1977.
9
BIOMECANICA ARTICULAȚIEI COTULUI

9
Cuprins:
8.1. Introducere
8.3.1. Structura funcțională a articulației cotului
8.3.2. Biomecanica articulației cotului
8.1 .Introducer
Articulația humero-cubito-radială
e este o trohleartroză și are un singur grad de libertate. Ea
permite numai executarea mișcărilor de flexie și extensie. Flexia și extensia active au o amplitudine
medie normală de 1500, dintre care 900 revin extensie și 600 flexiei.
] descrierea structurii funcționale a articulației cotului;

] explicarea biomecanicii articulației cotului;
] efectuarea în mod corect a mișcărilor în această articulație.

- își vor însuși noțiunile referitoare la articulația cotului;
- vor conștientiza rolul articulației cotului în mișcare.

8.3.1. Structura funcțională a articulației cotului
Această articulație este o trohleartroză, are un singur grad de

libertate și permite numai executarea mișcărilor de flexie și extensie, a
antebrațului pe braț.
Se întâlnesc aici trei oase iar suprafețele articulare sunt:
- extremitatea inferioară a humerusului (trohleea, condilul humeral și epicondilul),
- extremitatea superioară a cubitusului prezintă o scobitură semilunară (marea cavitate

sigmoidă), apofiza coronoidă în partea anterioară a cavității sigmoide și tuberozitatea (olecranul) în
partea posterioară a cavității sigmoide. La marginea externă a acestei cavități se află o altă scobitură
semilunară (mica cavitate sigmoidă) care ia parte la alcătuirea articulației radio-cubitale superioare.
- extremitatea superioară a radiusului prezintă o scobitură (cupula radială) care se adaptează

pe condilul humeral.
Capul radial, prin fața sa superioară contribuie la alcătuirea articulației cotului, iar prin fața sa
laterală contribuie la alcătuirea articulației radio-cubitale superioare.
Suprafețele articulare sunt acoperite de cartilajul hialin. Trohleea humerală vine în raport cu
incizura cubitusului, iar condilul humeral cu foseta capului radial.
Mijloacele de unire sunt capsula articulară, care leagă humerusul cu cubitusul (ulna) și
radiusul. Capsula articulară este laxă și întărită lateral de patru ligamente mai puternice dispuse
anterior, posterior, lateral extern și lateral intern.
Membrana sinovială este ca o foiță subțire, învelește pe dinăuntru capsula articulară. Ea este
comună atât articulației humero- cubito-radiale, cât și articulației radio-cubitale superioare.
Mușchii implicați în mișcările cotului sunt flexori și extensori.

Mușchii flexori sunt:
• bicepsul brahial, cu două capete superioare (de unde și numele) și unul
inferior. Proximal, se inseră cu un cap (scurta porțiune a bicepsului) pe vârful apofizei coracoide,
printr-un tendon comun cu coraco-brahialul; cu celălalt cap, (lunga porțiune a bicepsului) se inseră pe
suprafața de deasupra cavității glenoide. Prin unirea celor două porțiuni se formează corpul muscular
care descinde vertical în fața humerusului și a cotului și se inseră
distal, printr-un tendon puternic, pe tuberozitatea bicipitală a radiusului.
Când ia punct fix pe omoplat are mai multe acțiuni:
- proiectează înainte și rotează înăuntru brațul;
- flectează antebrațul supinat pe braț;
- rotează antebrațul în afară (supinație);
- este adductor al brațului (prin porțiunea scurtă)
- este abductor al brațului (prin porțiunea lungă)
Acțiunea cea mai importantă este cea de supinație și pe plan secundar de
flexor al antebrațului pe braț.
Când ia punct fix pe antebraț (ca în poziția atârnat), flectează brațul pe antebraț și
apropie omoplatul.
• brahialul anterior este situat sub biceps. Se inseră proximal pe buza
inferioară a amprentei deltoidiene și pe fața internă și externă a jumătății inferioare a humerusului. Se
îndreaptă în jos și după ce trece de fața anterioară a articulației cotului, se inseră distal pe o mică
suprafață rugoasă, situată pe fața internă a bazei apofizei coronoide a cubitusului.
Când ia punct fix pe humerus, flectează antebrațul pe braț;
Când ia punct fix pe cubitus flectează brațul pe antebraț
• mușchii epicondilieni sunt în număr de patru:brahio-radial, primul brahial
extern, al doilea brahial extrenscurtul supinator
Mușchii extensori sunt:

• tricepsul brahial este un mușchi voluminos, ocupă
singur fața posterioară a brațului. Are trei capete superioare (de unde și numele) și unul inferior. Din
cele trei capete unul este lung (lunga porțiune a tricepsului) și se inseră pe suprafața rugoasă sub
cavitatea glenoidă a omoplatului. Celelate două sunt scurte: vastul extern și vastul i ntern. Când ia punct
fix proximal, este un extensor al
antebrațului pe braț, prin lunga porțiune este un adductor al brațului. Când ia punct fix pe olecran, este
fie un coborâtor, fie un ridicător al omoplatului, după cum membrul superior este orientat în jos sau în
sus.
• anconeul este un mușchi scurt și trunghiular, situat pe fața posterioară a
cotului. Se inseră proximal, prin baza sa, pe fața posterioară a epicondilului. Se îndreaptă în jos și
înăuntru și se inseră distal, prin vârful său, pe marginea externă a olecranului.
Când ia punct fix pe humerus, este extensor al antebrațului pe braț;
Când ia punct fix pe cubitus este un extensor al brațului pe antebraț.
În plus, el joacă un rol important în mișcările de lateralitate ale cubitusului, în timpul prono-supinației.
Mușchii extensori ai degetelor vor fi studiați la antebraț.
8.3.2. Biomecanica articulației cotului
Articulația humero-cubito-radială este o trohleartroză și permite numai executarea mișcărilor

de flexie și extensie.
Mișcarea de flexie este apropierea antebrațului de braț. Are o amplitudine activă normală de
aproape de 1500. În faza finală a mișcării, mâna nu se orientează spre umăr ci spre torace, deoarece axa
antebrațului nu se suprapune axei brațului, ci este dirijată față de acesta înăuntru. Explicația constă în
orientarea oblică în sus și înăuntru a jgheabului trohleei humerale.
Mușchii flexori sunt: brahialul anterior, bicepsul brahial și mușchii epicondilieni.
Mișcarea de extensie este mișcarea de îndepărtarea a antebrațului de braț. Amplitudunea este

de 900. Mișcarea de extensie este limitată de vârful olecranului și de ligamentul anterior al
cotului care este pus sub tensiune.
Mușchii extensori sunt: tricepsul brahial și anconeul (în mod accesoriu).
Prin contrac ția acestor mușchi, antebrațul acționează ca o pârghie de gradul I, în care punctul
de sprijin este în articulația cotului.
Articulația humero-cubito-radială este o trohleartroză și are un singur grad de libertate. Ea

permite numai executarea mișcărilor de flexie și extensie. Flexia și extensia active au o amplitudine
medie normală de 1500, dintre care 900 revin extensiei și 600 flexiei.
- mușchiiflexori sunt: brahialul anterior, bicepsul brahial și mușchii epicondilieni.
- mușchii extensori sunt: tricepsul brahial, și anconeul (în mod accesoriu).
- humerus; cubitus; radius
1. Care este structura funcțională a articulației cotului?

2. Care sunt mușchii implicați în flexia articulației cotului?
3. Care este biomecanica articulației cotului?
4. Ce mușchi fac extensia cotului?

5. Prin ce este reprezentată extremitatea inferioară a humerusului?
6. Ce rol are bicepsul brahial?
7. Ce fel de articulație este cotul?
8. Ce rol are tricepsul brahial?
1. Capsula articulară este laxă și întărită lateral de două ligamente mai puternice dispuse anterior și
posterior.
2. Mușchiul triceps brahial este situat pe partea laterală a brațului.
3. Trohleea humerală vine în raport cu incizura cubitusului, iar condilul humeral cu foseta capului
radial.
. *Completați spațiile punctate cu termenii corecți:

4. Mișcarea de flexie este apropierea antebrațului de braț și are o amplitudine activă normală de
aproape ..................
5. Mușchii extensori ai cotului sunt tricepsul brahial și ......................
1. Nenciu, G.,- Biomecanica în educație fizică și sport, Editura Fundației România de Mâine, 2008.
2. Baciu, C, 1977 - Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport -
Turism, București.
9
BIOMECANICA ARTICULAȚIEI GÂTULUI MÂINII ȘI MÂINII
Cuprins:
9.1. Introducere
9.3.1. Structura funcțională a articulațiilor gâtului mâinii si mâinii
9.3.2. Biomecanica articulațiilor gâtului mâinii și mâinii
9.1 .Introducer
Complexul osteo-articular
e al gâtului mâinii este astfel structurat încât permite efectuarea mai
multor mișcări. Rolul cel mai important revine articulației radio-carpiene și medio-carpiene care sunt
articulații condiliene cu două grade de libertate.
descrierea structurii funcționale a acestui complex articular; ] explicarea biomecanicii acestei

zone complexe.

- își vor însuși noțiunile referitoare la articulațiile pumnului și mâinii;
- vor conștientiza biomecanica pumnului și mâinii.

9.3.1. Structura funcțională a articulațiilor gâtului mâinii și mâinii
Prin gâtul mâinii înțelegem regiunea care face legătura între

antebraț și mână, care împreună formează un tot funcțional.
Cele 27 de oase care alcătuiesc scheletul gâtului mâinii și al
mâinii sunt reprezentate de trei grupe:
Oasele carpiene: (8 la număr), dispuse pe două rânduri:
- rândul superior: scafoid, semilunar, piramidal, pisiform;
- rândul inferior: trapez, trapeziod, osul mare, osul cu cârlig.
Oasele metacarpiene (5 la număr) sunt lungi, așezate cu extremitatea lor proximală (baza)
spre rândul metacarpian, iar cu extremitatea lor distală (cap) se continuă cu oasele degetelor. Se
numerotează din afară înăuntru.
Oasele degetelor (falange) continuă direcția
metacarpienelor. Degetul mare (policele) are doar două falange, celelalte patru (indexul, mijlociul,
inelarul și degeteul mic) au câte trei falange.
Segmentele osoase se articulează între ele prin 30 de articulații. Acestea sunt: articulațiile
intercarpiene, radio-carpiană, medio-carpiană, carpo-metacarpine, intermetacarpiene, metacarpo-
falangiene, interfalangiene.
Toate articulațiile mâinii sunt întărite de către un manșon capsular și de ligamente dispuse
lateral, de o parte și de alta a capsulei.
Degetele sunt segmente de membru formate din piele și os cu articulații și curele de transmisie
(tendoane) acționate de la distanță, pe de o parte, de mușchii antebrațului și, pe de altă parte, de
mușchii intrinseci ai mâinii.
Mușchii implicați în biomecanica acestor articulații:

a. mușchii antebrațului (descriși anterior) reprezintă grupul mușchilor de forță ai
mâinii. Ei acționează asupra degetelor dar și asupra articulației gâtului mâinii, contribuie la mișcările
mâinii dar și la mișcarea și fixarea articulației gâtului mâinii în pozițiile cele mai convenabile
executării mișcărilor degetelor.
b. mușchii intrinseci ai mâinii (19 mușchi proprii) reprezintă grupul mușchilor de

finețe și precizie ai mâinii. Ei sunt:
- mușchii tenarieni se găsesc în regiunea tenară, la partea supero-externă a
palmei:
- scurtul abductor al policelui
- scurtul flexor al policelui
- opozantul
- adductorul policelui
- mușchii hipotenarieni se găsesc în regiunea hipotenară aflată în partea
internă a palme:
- palmarul cutanat
- adductorul degetului mic
- scurtul flexor al degetului mic
- opozantul degetului mic
- mușchii lojei mijlocii se găsesc între eminența tenară și eminenta
hipotenară, ei sunt: -mușchii lombricali (flexori ai priei falange și extensori ai ultimelor două falange
ale degetelor 2-5).
- mușchii interosoși. (flexori ai primei falange și extensori ai ultmelor două
falange ca și lombricalii dar, în același timp sunt și adductori și abductori ai degetelor
2-5).
9.3.2. Biomecanica articulațiilor gâtului mâinii și mâinii

Mișcările sunt de flexie-extensie, de abducție-adducție și de circumducție de mică
amplitudine, la nivelul gâtului mâinii și de flexie-extensie, de înclinare laterală și de circumducție la
nivelul degetelor II, III, IV, V.
La nivelul policelui, mișcările sunt de: flexie, extensie, abducție, adducție, opoziție (policele
privește cu fața lui palmară, fața palmară a degetelor 2-5) și de circumducție. Policele se suprapune
peste celelalte 4 degete putând transforma mâna într-o adevărată pensă care permite prehensiunea.
Flexia și extensia se execută în plan sagital, în jurul unei axe transversale care trece prin
capul osului mare.
Însumate, mișcările de flexie și extensie active au o amplitudine medie de 165 0, iar cele
pasive de 175o. Mișcările de
abducție și adducție active au o amplitudine de 55 0, iar
cele pasive au amplitudinea de 650.
Membrul superior ca lanț cinematic

Centura scapulară umărul, brațul, cotul, antebrațul,gâtul măiniiși mâna pot acțion a în cursul
diferitelor mișcări fie ca un lanț cinematic deschis , fie ca unul închis.
Ca lanț cinematic deschis membrul superior acționează în poziția ortostatică în:
- ridicarea și coborârea brațelor prin lateral, prin înainte sau prin înapoi;
- răsucirea înăuntru și în afară;
- rotația dinainte înapoi și dinapoi înainte;
- apucarea, împingerea, aruncarea, lovirea.
Ca lanț cinematic închis membrul superior acționează în: susținerea corpului în pozițiile
atârnat, atârnat sprijinit și stând pe mâini
Complexul osteo-articular al gâtului mâinii este astfel structurat încât permite efectuarea mai
multor mișcări.
Mișcările sunt de flexie-extensie, de abducție-adducție și de circumducție de mică amplitudine,
la nivelul gâtului mâinii și de flexie-extensie, de înclinare laterală și de circumducție la nivelul
degetelor II, III, IV, V.
Mușchii implicați în biomecanica acestor articulații sunt mușchii antebrațului și mușchii
intrinseci ai mâinii
Oase carpiene; oase metacarpiene; falange
1. Care este structura funcțională a articulațiilor gâtului și mâinii?

2. Precizați mușchii intrinseci ai mâinii!
3. Care este biomecanica acestor articulații?
4. Descrieți membrul superior ca lanț cinematic deschis!
5. Descrieți membrul superior ca lanț cinematic închis!
6. Care sunt mușchii lojei mijlocii?
1. Flexia și extensia articulației pumnului se execută în plan sagital, în jurul unei axe transversale
care trece prin capul osului mare.
2.Oasele mâinii sunt grupate în: tarsiene, metatarsiene și falange.
3. Mușchii implicați în biomecanica mâinii sunt dispuși exclusiv la nivelul mâinii.

4. Mușchii lojei mijlocii sunt reprezentați de lombricali și......................
5. Articulațiile radio-carpiene și medio-carpiene sunt articulații condiliene cu......grade de libertate.
1. Nenciu, G.,- Biomecanica în educație fizică și sport, Editura Fundației România de Mâine, 2008.
2. Baciu, C, - Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport - Turism,
București, 1977.
9
BIOMECANICA ARTICULAȚIEI ȘOLDULUI
Cuprins:
10.1. Introducere
10.3. Continutul unității de învățare
10.3.1. Structura functionala a bazinului
10.3.2. Biomecanica bazinului
10.3.3. Structura funcțională a șoldului
10.3.4. Biomecanica șoldului
10.1.
B a z i n u l este o formațiune anatomică complexă. El face legătura între coloana vertebrală și
Introducere
membrele inferioare. Datorită poziției lui și prin analogie cu centura scapulară a membrului superior,
bazinul se mai numește și centura pelvină. Spre deosebire însă de centura scapulară care este deosebit
de mobilă, centura pelvină este rigidă. Rolul ei este numai de a transmite greutatea corpului spre
membrele inferioare și de a susține viscerele abdominale. Are deci, un rol static prin excelență.

] descrierea structurii funcționale a bazinului și șoldului;
] definireabiomecanicii acestor structuri;
] efectuarea corectă a mișcărilor șoldului.

- își vor însuși noțiunile referitoare la articulația șoldului;
- vor conștientiza biomecanica bazinului și șoldului.
10.3.1. Structura funcțională a bazinului
Bazinul este alcătuit din cele două oase coxale, reunite anterior
prin simfiza pubiană și posterior prin segmentul sacro- coccigian al coloanei vertebrale, cu care oasele
coxale se articulează strâns.
Osul coxal este un os plat, de formă patrulateră, alcătuit din trei piese osoase: iliacul situat în
sus și în afară; pubisul situat înainte și ischionul situat în jos. Toate aceste piese converg spre centrul
osului coxal, care prezintă pe fața lui externă cavitatea cotiloidă (acetabulum).
Sacrul este un os median și simetric, format din sudura vertebrelor sacrate. El închide partea
posterioară a bazinului. Este îndreptat oblic în jos și înapoi. Formează cu ultima vertebră lombară un
unghi care proemină anterior, numit promontoriu. Are patru fețe: (anterioară, posterioară și două
laterale), o bază și un vârf.
Coccisul este situat sub sacru, rezultă din sudura celor 4 sau 5 vertebre coccigiene. Are forma
unei piramide triunghiulare cu baza în sus.
Articulațiile bazinului sunt:
- simfiza pubiană (articulație semimobilă)
- articulațiile sacro-iliace (articulații semimobile)
- articulația sacro-coccigiană (artrodie) fără importanță funcțională.
Bazinul are forma unui trunchi de con cu baza în sus. Inelul format anterior de marginea
superioară a simfizei pubiene, lateral de liniile nenumite de pe fețele interne ale coxalelor și posterior
de promontoriu împarte bazinul în două părți: marele bazin și micul bazin, cu strâmtoarea superioară și
strâmtoarea inferioară. Diametrele lor transversale, oblice, și antero-posterioare joacă la femeie un rol
important în desfășurarea normală a nașterii.
10.3.2. Biomecanica bazinului

În mod normal, la adult, oasele coxale se mișcă concomitent cu sacru și practic bazinul poate
fi considerat ca un întreg rigid.
În realitate însă, chiar în aceste condiții; se produc unele mișcări minime la nivelul
articulațiilor sacro-iliace, mai accentuate la tineri. Ele constau din o serie de mișcări de basculă ale
sacrului, în jurul unei axe transversale care trece prin partea superioară a osului. Aceste mișcări sunt:
mișcări de nutație și mișcări contranutație.
Mișcarea de nutație este mișcarea prin care baza sacrului se îndreaptă în jos și înainte, iar vârful se
îndreaptă în sus și înapoi.
Mișcarea de contranutație este mișcarea prin care baza sacrului se îndreaptă în sus și înapoi, iar vârful
lui se îndreaptă în jos și înainte.
În condiții fiziologice deosebite (în timpul nașterii), aparatele capsulo-ligamentare ale tuturor
articulațiilor corpului se îmbibă cu lichid interstițial și se relaxează sub acțiunea unui hormon special
de tip relaxina.
Relaxarea aparatelor capsulo-ligamentare are efecte imediate, în special la nivelul coloanei
vertebrale și bazinului. La nivelul coloanei vertebrale apar rahialgiile (dureri vertebrale) gravidelor și
chiar hernii de disc. La nivelul bazinului relaxarea capsulo-ligamentară duce la mărirea amplitudinii
mișcărilor articulațiilor sacro-iliace și simfizei pubiene, ceea ce ușurează desfășurarea normală a
sarcinii.
10.3.3. Structura funcțională a șoldului
Articulația coxo-femurală este o enartroză cu trei grade de libertate și are o deosebită

importanță în statică și locomoție. Este construită în așa fel, încât să ofere, în același timp, maximum
de stabilitate și de mobilitate.
a) Suprafețele articulare sunt: capul femurului și cavitatea cotiloidă a coxalului. Cavitatea

cotiloidă nu poate cuprinde singură capul femurului, de aceea este mărită de jur împrejur de un burelet
fibro-cartilaginos. Acesta trece peste scobitura pubo-ischiatică și formează ligamentul transvers, sub
care se găsește un orificiu plin cu țesut celulo-grăsos și câteva arteriole și venule pentru ligamentul
rotund și osul coxal.
b) Cele două suprafețe articulare sunt menținute în contact prin bureletul fibro-cartilaginos
și o capsulă fibroasă. Capsula este formată din fibre: unele superficiale, longitudinale și altele
profunde, circulare. Fibrele se grupează formând ligamentele ce au rol de întărire a capsulei, asigurând
soliditatea extremităților inferioare în timpul stațiunii verticale, în timpul mersului, alergării și săriturii.
Ligamentele sunt:
1. ligamentul ilio-femural, important în menținerea poziției ortostatice, se opune
căderii corpului înapoi. În această poziție, șoldul se extinde și ligamentul pus sub tensiune strangulează
gâtul femural, apăsând capul femurului în cavitatea cotiliodă.
2. ligamentul pubo-femural limitează abducția și rotația externă
3. ligamentul ischio-femural limitează rotația internă și adducția
4. fibrele circulare profunde ale capsulei formează un inel care înconjoară colul,
5. ligamentul rotund este intraarticular cu rol secundar în biomecanica șoldului.
c) Sinoviala tapetează fața internă a capsulei.
Mușchii care intervin în mobilizarea șoldului sunt:

a) mușchii lombo-iliaci descriși la coloana vertebrală. Dintre aceștia doar psoasul —
iliac intervine direct asupra șoldului. El se suprapune ca direcție, axei biomecanice a membrului
inferior. Inserția lui pe primele vertebre lombare se suprapune centrului de greutate, apoi se îndreaptă
în afară și în jos, trece prin fața capului femural, înapoi formează un unghi de aproximativ 40 0 și se
inseră pe micul trohanter. Realizează astfel, o puternică chingă anterioară, care impinge capul femural
dinainte-înapoi și reprezintă astfel, principalul stabilizator anterior al șoldului. Acest mușchi are
acțiuni complexe
- când se contractă în totalitate, luând punct fix pe inserțiile proximale, flectează coapsa pe
bazin și în același timp imprimă coapsei o ușoară mișcare de adducție și rotație externă.
- când ia punct fix pe inserția distală, flectează coloana vertebrală și bazinul pe coapsă (este
deci, un flexor al coloanei)
- când se contractă de o singură parte, este tot flexor dar în același timp imprimă coloanei
vertebrale și o mișcare de înclinare laterală.
Ca flexor al coapsei pe bazin el intervine în special după ce coapsa depășește
amplitudinea de flexie de 90 0. De aceea, valoarea lui funcțională se determină așezând subiectul pe un
scaun și punându-l să facă flexia coapsei pe bazin. Dacă nu poate face flexia coapsei dincolo de 90 o,
mușchiul este deficitar.
Ca rotator al coapsei, acțiunea lui diferă după poziția acesteia. Când coapsa este
flectată pe bazin, micul trohanter fiind situat posterior față de axa femurului, pasoasul-iliac este rotator
extern. Când coapsa este extinsă pe bazin, mușchiul este un rotator intern.
Mușchiul psoasul-iliac este unul din cei mai importanți mușchi în statica și dinamica
trunchiului. El împreună cu mușchii abdominali, mușchii spatelui și mușchii ischio-gambieri asigură
echilibrul trunchiului pe coapsă. Tot el, în mers, efectuează izotonic mișcarea de flexie a coapsei pe
bazin, inițiind deci faza de pendulare și gradează extensia coapsei pe bazin, spre sfârșitul fazei de
pendulare.
b) mușchii bazinului
• fesierul mare - cel mai voluminos mușchi al bazinului. Se inseră proximal pe
partea posterioară a fosei iliace externe, se îndreaptă oblic în jos și în afară și se inseră distal pe creasta
externă a liniei aspre, imediat sub marele trohanter. Când ia punct fix pe bazin este rotator în afară al
coapsei. Intervine în mișcarea de extensie atunci când subiectul poartă greutăți sau urcă pe un plan
înclinat.
• fesierul mijlociu, prin baza lui se inseră proximal pe porțiunea mijlocie a fosei
iliace mijlocii, se îndreaptă vertical în jos și prin vârful lui se inseră distal pe fața externă a marelui
trohanter. Când se contractă în totalitate și ia punct fix pe bazin, este abductor și rotator în afară al
coapsei. Când ia punct fix pe femur înclină lateral bazinul. El apasă pe fața laterală a marelui trohanter,
înfundând astfel capul femurului în cavitatea cotiloidă și este principalul stabilizator lateral al
șoldului,
• fesierul mic, prin baza lui se inseră proximal pe porțiunea anterioară a fosei iliace
externe, se îndreaptă aproape orizontal în afară și prin vârful lui se inseră distal pe marginea anterioară
a marelui trohanter. Când ia punct fix pe bazin este rotator înăuntru și un adductor al coapsei, când ia
punct fix pe femur este un proiector înainte al jumătății bazinului de partea opusă.
• gemenul superior se inseră medial pe spina sciatică, se îndreaptă în afară, se unește
cu tendonul gemenului inferior și se inseră lateral pe cavitatea de pe fața internă a marelui trohanter.
Este un rotator în afară al coapsei.
• gemenul inferior se inseră medial pe tuberozitatea ischionului, se indreaptă în afară
și se unește cu tendonul gemenului extern. Este un rotator în afaraă al coapsei.
• obturatorul intern se inseră medial pe fața internă a membranei obturatoare care
umple gaura obturatoare a osului coxal și pe conturul ei osos, trece prin mica scobitură sciatică a
marginii posterioare a coxalului, iese din micul bazin, se îndreaptă în afară și se inseră lateral pe
cavitatea de pe fața internă a marelui trohanter. Este un rotator în afară al coapsei și un stabilizator
posterior al șoldului.
• obturatorul extern se inseră medial pe fața externă a membranei obturatoare și pe
conturul ei osos trece prin spatele articulației coxo-femurale și se inseră lateral pe cavitatea de pe fața
internă a marelui trohanter. Este rotator în afară al coapsei și un principal stabilizator inferior al
șoldului.
• pătratul femural se inseră medial pe tuberozitatea ischiatică, se îndreaptă în afară,
trece prin spatele articulației coxo-femurale și se inseră lateral pe marginea posterioară a marelui
trohanter. Este un rotator în afară al coapsei.
• piramidalul (pisiformul) se inseră medial pe fața anterioară a sacrului, în jurul
găurilor sacrate anterioare, se îndreaptă în afară, iese din bazin prin marea scobitură sciatică și se inseră
lateral pe marginea superioară a marelui trohanter. Când ia punct fix pe bazin, rotează coapsa în afară.
Este snergic cu gemenii. Este un stabilizator posterior al șoldului.
c) mușchii coapsei se îndreaptă vertical de la bazin la coapsă, iar unii dintre ei la extremitățile
superioare ale oaselor gambei. După topografia lor se împart în trei grupe: anteriori, mediali și
posteriori:
- Mușchii anteriori ai coapsei:

• tensorul fasciei lata, mușchi superficial, se inseră proximal pe
spina iliacă antero-superioară și pe buza externă a treimii anterioare a crestei iliace. Are un corp
aplatizat, se întinde pe treimea superioară a coapsei, se continuă cu un tendon lat și se inseră distal pe
tuberozitatea externă a extremității superioare a tibiei. Are rol deosebit în statică, (în sprijinul
unilateral) și în mers. Este rotator în afară al coapsei;
• croitorul, mușchi superficial, se întinde diagonal de sus în jos și
din afară-înăuntru. Se inseră proximal pe spina iliacă antero-superioară și distal pe tuberozitatea internă
a extremității superioare a tibiei, prin laba de gâscă. Este flexor al gambei pe coapsă și flexor, adductor
și rotator în afară al coapsei pe bazin, realizând poziția de lucru a vechilor croitori, de unde și numele
nușchiului
• cvadricepsul, mușchi larg care ocupă toată partea anterioară a
coapsei. Este alcătuit din patru fascicule musculare: dreptul femural, vastul lateral, vastul medial și
femuralul (cruralul). Inserțiile proximale ale acestor fascicule sunt diferite. Dreptul anterior se inseră pe
bazin prin două tendoane: unul direct pe spina iliacă antero-inferioară și unul pe sprânceana cotiloidă.
Celelalte trei porțiuni se inseră pe femur. Toate cele patru fascicule se unesc între ele și formează
tendonul cvadricipital, care înglobează rotula și de la aceasta în jos se continuă cu tendonul rotulian,
care se inseră distal pe tuberozitatea anterioară a tibiei. Este axtensor al gambei pe coapsă.
- Mușchii mediali ai coapsei:
• dreptul intern (mușchiul gracilis) este foarte subțire, se inseră proximal pe
unghiul pubisului și distal, prin intermediul labei de gâscă, pe partea superioară a feței interne a tibiei.
Este flexor și adductor al coapsei;
• pectineul se inseră proximal pe spina pubisului, se îndreaptă oblic în jos și
în afară și se inseră distal pe creasta mijlocie a liniei aspre. Este flexor, adductor și
rotator în afară al coapsei;
• adductorul mare se inseră proximal pe ramura ischio-pubiană și
tuberozitatea ischiatică a coxalului, iar distal pe tuberculul supero-intern al condilului
intern al extremității inferioare a femurului.
• adductorul mijlociu se inserează proximal pe unghiul pubisului, se
îndreaptă în afară și în jos și se inseră distal pe zona mijlocie a liniei aspre a femurului.
• adductorul mic se inseră proximal pe unghiul
pubisului și distal pe creasta internă, superioară a liniei aspre.
Toți cei trei adductori au o direcție aproximativ oblică în afară și în jos și sunt paraleli
ca direcție cu psoasul-iliac. Sunt adductori și flexori ai coapsei.
- Mușchii posteriori ai coapsei alcătuiesc grupul mușchilor ischio-gambieri.

Ei sunt mușchi biarticulari și au o deosebită importanță în statică, mers, alergare și sărituri. Ei extind
coapsa pe bazin și au asupra gambei o acțiune caracteristică: fiind flexori ai gambei pe coapsă de la 10 o
la 1550 și devin extensori ai gambei pe coapsă pe amplitudinea dintre 0 0-100
Aceștia sunt:
• semitendinosul se inserează proximal pe tuberozitatea ischionului,
împreună cu lunga porțiune a bicepsului femural și distal, prin intermediul labei de gâscă, pe partea
superioară a feței interne a tibiei;
• semimembranosul se inserează proximal pe fața posterioară a tuberozității
ischiatice și distal pe cei doi condili tibiali. Ambii mușchi sunt flexori și rotatori
înăuntru ai gambei pe coapsă și extensori ai coapsei pe bazin;
• bicepsul femural se inserează proximal prin două capete care se numesc:
lunga porțiune ce se inseră pe tuberozitatea ischiatică, împreună cu semitendinosul și scurta
porțiune ce se inseră pe partea externă a liniei aspre a femurului. Cele două porțiuni se unesc și se
inseră distal, printr-un tendon comun, pe capul peroneului. Este flexor al gambei pe coapsă, extensor
al coapsei pe bazin
Mușchiul tensor al sinovialei genunchiului este sub femural
10.3.4. Biomecanica șoldului
Articulația coxo-femurală, datorită structurii sale, are 3grade de libertate și permite efectuarea
mișcărilor de flexie/extensie, abducție / adducție, rotație și circumducție.
Flexia Extensia Abductia- Rotatia Rotatia

adductia interna externa
90
Activ 300 60-700 350 150
1200
110
Pasiv 500 70-800 400 200
1500
Diferenta 20-300 200 100 50 50
Mișcările de flexie și extensie

Dacă mișcările de flexie și extensie ar fi pure, ar trebui să se realizeze în jurul unei axe
transversale care ar trece prin vârful marelui trohanter și prin foseta ligamentului rotund. Cum însă
flexia se însoțește și de mișcarea de rotație înăuntru, iar extensia se însoțește de o mișcare de rotație
în afară, axa biomecanică corespunde axei centrale a cavității cotiloide. Amplitudinea acestor
mișcări este legată de poziția genunchiului.
Când genunchiul este extins, flexia șoldului este limitată la 90 0, prin punerea sub tensiune a
mușchilor posteriori ai coapsei.
Când genunchiul este îndoit, flexia șoldului atinge 1200.
Flexorii principali sunt: dreptul anterior, psoasul- iliac, tensorul fasciei lata,
croitorul. Flexia este limitată de mușchii posteriori ai coapsei. Mușchii flexori sunt mai puternici
decât mușchii extensori.
Extensorii principali sunt: ischio-gambierii, fasciculele posterioare ale fesierului
mijlociu și fesierul mic. Extensia este limitată de partea anterioară a capsulei și de ligamentul ilio-
femural. Hiperextensia este posibilă numai prin flexia articulației opuse și accentuarea curburii
lombare.
Mișcările de abducție și adducție
Ele se realize ază în jurul unei axe antero-posterioare care trece prin centrul capului femural
și sunt însoțite de mișcări de rotație ale coapsei.
Când coapsele sunt extinse, amplitudinea maximă de abducție este de 60 0, astfel că ambele
coapse formează între ele un unghi de 120 o. În flexia maximă a coapselor, abducția atinge 70 0, între
ambele coapse se formează un unghi de 140 o. Abducția se realizează de către: tensorul fasciei lata,
fesierul mijlociu și croitorul.
Adducția se realizează de către: psoasul-iliac, fesierul mic, dreptul intern, pectineul, cei trei
adductori, semitendinosul, semimembranosul.
Ambele mișcări au o amplitudine activă de 60 0-700 și pasivă de 700-800. În mișcarea de sfoară
laterală, abducția reală a coapsei pe bazin nu depășește 70 0 de fiecare parte, dar mișcarea devine
posibilă datorită înclinării bazinului înainte și unei lordoze accentuate, ceea ce face ca abductia să se
transforme în mișcare de flexie.
Mișcările de rotație externă și internă
Aceste mișcări se realizează în jurul unei axe verticale care trece prin capul femurului.
Amplitudinea rotației externe active este de 15 0 și pasive 200 iar a rotației interne active este de 35 0 și
pasive de 400.
Mușchii rotatori externi sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele posterioare), fesierul
mare, cei doi gemeni ai coapsei (superior și inferior), piramidalul, cei doi obturatori, pătratul femural,
pectineul, dreptul intern și croitorul.
Mușchii rotatori interni sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele anterioare), fesierul
mic, semitendinosul și semimembranosul.
Mișcarea de circumducție
Această mișcare rezultă din trecerea coapsei prin toate pozițiile descrise anterior. În realizarea
ei intervin toate grupele musculare ale șoldului:
- capul femural se învârte în cavitatea cotiloidă;
- diafiza femurului descrie un con;
- epifiza distală a femurului descrie un cerc.
Bazinul este alcătuit din cele două oase coxale, reunite anterior prin simfiza pubiană și
posterior prin segmentul sacro-coccigian al coloanei vertebrale, cu care oasele coxale se articulează
strâns.
La nivelul bazinului se efectuează mișcări de nutație și contranutație
Articulația coxo-femurală, datorită structurii sale, are 3 grade de libertate și permite efectuarea
mișcărilor de flexie/extensie, abducție / adducție, rotație și circumducție.
Flexorii principali sunt: dreptul anterior, psoasul-iliac, tensorul fasciei lata, croitorul
Extensorii principali sunt: ischio-gambierii, fasciculele posterioare ale fesierului mijlociu și
fesierul mare.
Abducția se realizează de către: tensorul fasciei lata, fesierul mijlociu și croitorul.
Adducția se realizează de către: psoasul-iliac, fesierul mic, dreptul intern, pectineul, cei trei
adductori, semitendinosul, semimembranosul.
Mușchii rotatori externi sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele posterioare), fesierul mare, cei doi
gemeni ai coapsei (superior și inferior), piramidalul, cei doi obturatori, pătratul femural, pectineul,
dreptul intern și croitorul.
Mușchii rotatori interni sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele anterioare), fesierul mic,
semitendinosul și semimembranosul.
- bazin; șold; nutație; contranutație.
1. Care este importanta articulației coxo-femurale?

2. Descrieți structura funcțională a bazinului?
3. Ce ligamente are articulația șoldului?
4. Care sunt mușchii implicați în mobilizarea șoldului?
5. Care sunt mușchii bazinului? Dar ai coapsei ?
7. Ce mișcări face bazinul ?
8. Ce mușchi flectează coapsa pe bazin?
1. Articulația coxofemurală este o articulație cu 3 grade de libertate
2. Bazinul este alcătuit din două oase coxale, reunite anterior prin simfiza pubiană și posterior prin
segmentul sacro-coccigian al coloanei vertebrale.
3. Articulația coxo-femurală permite efectuarea mișcărilor de flexie/extensie, abducție / adducție și
rotație
*Completati spatiile punctate cu termenii corecți:

4. La nivelul bazinului se pot efectua mișcări de nutație și...........
5. Abducția șoldului este realizată de către: tensorul fasciei lata,.............și croitorul.
2. Baciu, C, Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport - Turism,
București, 1977.
9
BIOMECANICA ARTICULAȚIEI GENUNCHIULUI

9
Cuprins:
11.1. Introducere
11.3. Continutul unității de învățare
11.3.1. Structura funcțională a genunchiului
11.3.2. Biomecanica genunchiului
11.1
G enunchiul este segmentul mobil al aparatului locomotor care leagă coapsa de gambă.
Introducere
La omul normal, când sprijinul se repartizează în mod egal pe ambele membre inferioare,
greutatea corpului se transmite prin capetele femurale la genunchi și de aici la plante, linia de forță
tercând prin mijlocul capului femural, prin mijlocul genunchiului și prin mijlocul articulației gleznei.
11.2. Obiectivele unității de învățare
=> descrierea structurii funcționale a genunchiului;

] explicarea biomecanicii genunchiului;
] aplicarea corectă a mișcărilor în această articulație.

- își vor însuși noțiunile referitoare la articulația genunchiului;
- vor conștientiza biomecanica genunchiului.
11.3.1. Structura funcțională a genunchiului
Scheletul genunchiului este format din extremitatea inferioară a femurului, extremitățile superioare
ale celor două oase ale gambei: tibia și peroneul și osul propriu al regiunii, rotula.
a) Extremitatea inferioară a femurului prelungește corpul la partea lui distală, mărindu-și
progresiv dimensiunile atât în sens transversal, cât în sens antero-posterior. Anterior, ea
prezintă o trohlee (mosor), posterior, șanțul trohleei se continuă cu o scobitura
intercondiliană care imparte extremitatea inferioară a femurului într-un condil extern și un
condil intern, ultimul terminându-se mai jos decât primul.
Pe fețele i nterne ale celor doi condili se inseră extremitățile proximale ale ligamentelor
încrucișate. Fața laterală a condilului intern are o tuberozitate pe care se inseră ligamentul lateral intern
al articulației genunchiului. Tot pe această față se mai află și tuberculul pe care se inseră marele
adductor și o mică fosetă pe care se inseră gemenul intern al tricepsului sural.
Fața laterală a condilului extern prezintă și ea o tuberozitate, pe care se inseră ligamentul
lateral extern al articulației genunchiului. Înapoia acestei tuberozități se inseră gemenul extern al
tricepsului sural și popliteul.
b) etxremitățile superioare ale tibiei și peroneului vor fi studiate la gambă.
c) rotula (patela) un os scurt, situat la fața anterioară a genunchiului.
Văzută din față ea are o formă aproximativ triunghiulară, cu baza așezată proximal, iar vârful, distal.
Fața anterioară este convexă și vine în contact cu fascia genunchiului și cu tegumentele. Fața
posterioară este concavă și articulară. Pe baza și marginile ei se inseră tendonul cvadricipital, iar la
vârf, tendonul rotulian. Rotula este astfel înglobată în largul tendon distal al cvadricepsului.
La nivelul genunchiului se găsesc trei articulații: femuro- tibială (articulația propriu-zisă a
genunchiului), femuro-rotuliană (care participă la alcătuirea articulației genunchiului) și articulația
tibio peronieră superioară care va fi descrisă la gambă.
Articulația femuro-tibială
9
Structura funcțională a articulației femuro-tibiale

Această articulație este cea mai voluminoasă articulație a corpului și cea mai puternică.
Structural, ea este o trohleartroză imperfectă și de accea are în constituția ei două meniscuri.
a) Extermitatea inferioară a femurului are cei doi condili, separați de scobitura
intercondiliană și de trohlee și acoperiți la suprafață de un cartilaj hialin.
b) Extremitatea superioară a tibiei prezintă două cavități glenoide
acoperite de cartilaj hialin, separate între ele de doi tuberculi (intern și extern) ai masivului osos ce
aparțin spinei tibiale. Pe spina tibială se inseră capetele distale ale ligamentelor încrucișate.
c) Fata posterioară a rotulei este divizată în două fațete laterale de către o creastă teșită și
este acoperită de cartilaj hialin.
d) Deoarece între suprafețele osoase articulare ale femurului și tibiei nu
există congruență perfectă, intre ele s-a dezvoltat, pe fiecare cavitate glenoidă câte un menise.
Meniscul extern are o formă circulară, iar cel intern forma literei C.
Meniscul intern,prin cornul său anterior, se fixează la marginea anterioară a platoului tibial,
imediat înintea ligamentului încrucișat anterior, iar prin cornul său posterior, pe suprafața retrospinală,
imediat inapoia inserției ligamentului încrucișat posterior.
Meniscul extern, prin cornul său anterior, se fixează pe suprafața prespinală, imediat înaintea
spinei și pe fața externă a ligamentului încrucișat anterior, iar prin cornul său posterior, se fixează pe
tuberculul intern al spinei tibiale. Cele două meniscuri sunt reunite la partea lor anterioară de o
formațiune delicată numită ligamentul transvers (jugal) care este înconjurat de pachetul celular grăsos
anterior al genunchiului.
Aceste meniscuri nefiind strict cartilaginoase, au o elasticitate și o deformabilitate mai mare
decât a cartilajului obișnuit. Partea internă a meniscului nu conține vase, dar în partea capsulară acestea
sunt abundente.
e) Segmentele osoase din articulație sunt menținute între ele de o capsulă articulară întărită
de șase ligamente.
Capsula articulară este un manșon fibros, care se fixează de jur împrejur, foarte apropiat de
limita cartilajelor articulare, lateral pe meniscuri și înainte pe ligamentul jugal, ajungând la tibie. Este
foarte rezistentă, poate suporta tracțiuni mai mari de 300 kg.
Cele șase ligamente sunt:
1. ligamentul anterior (rotulian) - reprezintă tendonul terminal al cvadricepsului, se
întinde de la rotulă la tuberozitatea anterioară a tibiei, este lățit transversal, gros și foarte rezistent.
2. ligamentul posterior (Winslov) - se confundă cu inserțiile mușchilor gemeni (ai
tricepsului sural). Partea mijlocie este în scobitura intercondiliană și se confundă cu inserțiile
ligamentelor încrucișate.
3. ligamentul lateral intern - se inseră sus pe tuberozitatea condilului femural intern,
iar jos, pe partea cea mai de sus a fetei interne a tibiei.
4. ligamentul lateral extern - se inseră sus pe tuberozitatea condilului femural extern,
iar jos, pe partea antero- externă a capului peroneului.
Ligamentele încrucișate se găsesc în scobitura
intercondiliană.
5. ligamentul încrucișat anterior se inseră sus, pe porțiunea posterioară a condilului
extern și se îndreaptă în jos, înainte și înăuntru pentru a se insera pe partea antero-internă a spinei
tibiale și pe suprafața rugoasă prespinală, între inserțiile cornurilor anterioare ale meniscurilor.
6. ligamentul încrucișat posterior se inseră pe porțiunea posterioară a condilului
intern și se îndreaptă în jos, înainte și înăuntru pentru a se insera înapoia spinei tibiale.
f) sinoviala genunchiului tapetează fața interioară a capsulei; se adaptează la toate fundurile
de sac capsulare și se întrerupe la nivelul inserției meniscurilor, împărțindu-se în două porțiuni: una
suprameniscală, care reprezintă aproape întreaga sinovială și alta submeniscală, mult mai redusă ca
dimensiuni. Sinoviala genunchiului comunică în aproape 1o % din cazuri cu sinoviala articulației tibio-
peroniere superioare.
Articulația femuro-rotuliană
Această articulație este o trohleartroză fiind alcătuită din trohleea extremității inferioare a
femurului și fața posterioară articulară a rotulei. Aparatul capsulo-ligamentar se confundă cu cel al feței
anterioare a articulației femuro-tibiale.
Mușchii implicați în mișcările genunchiului sunt: a) mușchii coapsei (anteriori: cvadricepsul,
tensorul fasciei lata, dreptul intern, croitorul și posteriori: ischio-gambierii), mușchi biarticulari, care au
fost descriși la mușchii șoldului și b) mușchii gambei, dintre care ca mușchi accesori în mișcările
genunchiului intervin cei doi gemeni ai tricepsului sural, popliteul și plantarul subțire, care vor fi
descriși la mușchii gambei.
Statica genunchiului
Axa biomecanică a femurului care, trece prin centrul capului femural și prin scobitura
intercondiliană, face cu axa anatomică a corpului femural un unghi de 10 0 deschis în sus.
Față de axa anatomică a tibiei, axa anatomică a femurului se găsește ușor înclinată în afară,
formând astfel un unghi deschis în afară de 1700 - 1770 (genu valgum fiziologic).
11.3.2. Biomecanica genunchiului
Articulația femuro-tibială are un singur grad de libertate și în consecință prezintă două mișcări
principale: flexia și extensia gambei pe coapsă, mișcări la care se adaugă și altele secundare ca: rotație
internă și rotație externă. Articulația mai prezintă și mișcări de înclinare laterală foarte reduse ca
amplitudine. Amplitudinea medie a mișcărilor active de flexie și extensie este 135 0, iar a celor pasive
de 1500. Mișcările se execută în plan sagital, în jurul unei axe transversale care trece prin cei doi
condili femurali.
Articulația femuro-tibială acționează după principiul unei pârghii de gradul III, prin deplasarea
femurului pe tibia fixată (ca în sprijinul pe sol), prin deplasarea tibiei pe femurul fixat (ca în poziția
șezând) sau prin deplasarea simultană a celor două oase (ca în mers, când gamba este pendulată).
Mișcarea de flexie este aceea prin care fața posterioară a gambei se apropie de fața
posterioară a coapsei. Se execută în jurul mai multor axe. Începutul mișcării de flexie se face mai mult
prin rostogolire, iar sfârșitul mai mult prin rotație pe loc în jurul unei axe fixe. Când flexia ajunge la
700 , se asociază și o mișcare de rotație internă, care poate ajunge până la 20 0 amplitudine.
mușchii motori pentru flexie sunt: bicepsul femural și semimembranosul, ca mușchi
principali, iar în mod accesoriu intervin și semitendinosul, gemenii, popliteul, plantarul subțire, dreptul
intern și croitorul. Limitarea mișcării de flexie este realizată de întâlnirea feței posterioare a gambei cu
fața posterioară a coapsei.
Mișcarea de extensie este aceea prin care fața posterioară a gambei se depărtează de fața
posterioară a coapsei. La începutul mișcării are loc rotarea extremității femurului, apoi rostogolirea lui
pe platoul tibial, până când axa lungă a gambei ajunge să continue axa lungă a coapsei (văzute din
profil). Mișcării de extensie i se asociază și o mișcare de rotație în afară a gambei pe coapsă.
mușchii motori ai extensiei sunt în primul rând cvadricepsul și tensorul fasciei lata. Ei
realizează, împreună cu tendonul cvadricipital, rotula, aripioarele rotuliene și tendonul rotulian, un
aparat complex de extensie a genunchiului. Extensorii acționează cu toată forța lor atunci când se face
extensia forțată a genunchiului flectat sau când se execută o mișcare forțată de blocare a genunchiului
în ușoară flexie, ca în activitatea fizică. Astfel, în aceste situații se poate rupe aparatul extensor al
genunchiului la diferite nivele, ajungându-se la ruptură de tendon cvadricipital (mai ales la fotbaliști și
rugbiști), la o fractură de rotulă, la o ruptură de ligament rotulian (la alpiniști) sau la o smulgere de
apofiză tibială anterioară.
Mișcarea de extensie este limitată de ligamentul posterior al articulației, de ligamentul
încrucișat anterior, iar în mod accesoriu de ligamentul încrucișat posterior, de mușchii ischio-gambieri
și de ligamentele anterioare care se extind în momentul extensiei.
Mișcările de rotație înăuntru și în afară

Aceste mișcări se asociază mișcărilor de flexie și extensie. Mai intervin și ligamentele
încrucișate, care rotează gamba în afară în poziția finală de flexie și înăuntru în poziția finală de
extensie. Amplitudinea mișcării de rotație activă este de 15 0 - 200, iar de rotație pasivă de 350 - 400 .
Rotația în afară se face de bicepsul femural, iar rotația înăuntru se face de: semimembranos,
semitendinos, popliteu, drept intern și croitor.
În rotația externă ligamentele laterale se extind, iar ligamentele încrucișate se relaxează, în

timp în rotația internă se întind ligamentele încrucișate și se destind ligamentele laterale.
Mișcările de lateralitate sunt limitate de ligamentele laterale în special în mers, când sunt
puse sub tensiune maximă odată cu extensia genunchiului. În flexia completă, ligamentul lateral extern
se relaxează, dar cel intern se menține ușor destins. În semiflexie, însă, se obține o relaxare maximă a
ligamentelor.
Ligamentele încrucișate limitează deplasarea înainte și înapoi a platoului tibial pe condilii
femurali, când genunchiul este extins.
Ligamentul încrucișat anterior limitează deplasarea înainte, iar cel posterior - deplasarea
înapoi.
Ligamentul încrucișat anterior se întinde în extensie, se relaxează în flexia ușoară și se întinde
din nou în hiperextensie. El se poate rupe în extensia genunchiului, în flexia de 90 0 a genunchiului, sau
prin trecerea forțată de la flexie la extensie cu genunchiul rotat extern
Ligamentul încrucișat posterior se întinde în flexie completă, se relaxează în semiflexie și se
întinde din nou ușor în extensie. El se rupe foarte rar, când lovitura pe gambă surprinde genunchiul în
flexie.
Biomecanica meniscurilor
Deși solitare pe tibie, meniscurile se deplasează în flexie, dinainte înapoi pe platoul tibial, dar
se apropie ușor și între ele, prin extremitățile posterioare. În extensie, meniscurile se deplasează în sens
invers, adică dinapoi înainte, ating marginile anterioare ale platoului tibial și se depărtează ușor unul de
altul. Tot ele se mai deplasează și odată cu platoul tibial față de condilii femurali, ele situându-se mereu
pe acea parte a platoului care suportă presiunea condililor. Astfel, în extensie, condilii alunecă înainte,
împingând meniscurile înaintea lor, iar în flexie, condilii alunecă înapoi, împingând meniscurile
înapoia lor.
În rotația gambei în afară, partea anterioară a meniscului intern urmează capsula la care aderă
și se deplasează dinapoi înainte și dinăuntru în afară, în timp ce partea sa posterioară este împinsă
înapoi de condilul femural, ceea ce are drept rezultat o puternică distensie a meniscului. Meniscul
extern poate suferi o deplasare asemănătoare, dar de sens invers, în timpul mișcării de rotație externă.
El este mai rezistent și mai mobil.
Rolul meniscurilor
1. Completeză spațiul liber dintre suprafața curbă a femurului și suprafața
plană a tibiei și împiedică astfel protruzia sinovialei și capsulei în cavitatea articulară, în cursul
mișcărilor.
2. Centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mișcărilor.
3. Participă la lubrefierea suprafețelor articulare, asigurând
repartizarea uniformă a sinovialei pe suprafața
cartilajelor.
4. Joacă rolul unui amortizor de șoc între extremitățile
osoase, mai ales în mișcările de hiperextensie și
hiperflexie.
5. Reduc în mod important frecarea dintre extremitățile osoase.
Majoritatea rupturilor de menisc se produc în mișcări rapide Și

puternice sau în mișcări care își modifică direcția în timpul efectuării lor, când meniscurile sunt supuse
unor presiuni foarte mari.
Biomecanica articulației femuro-rotuliene

Rotula este menținută pe locul ei, de un sistem complicat de frâuri, de origine musculară,
ligamentară și tendinoasă.
În sens vertical, este fixată de tendonul rotulian și de tendonul cvadricipital care numai el este
motor și solicită rotula, trăgând-o în afară și aplicând-o puternic în șanțul trohlean. Aceste tendoane fac
între ele un unghi deschis în afară (unghiul Q). Închiderea lui favorizează apariția luxației rotulei.
În sens transversal, rotula este menținută de cele două aripioare rotuliene. Aripioara internă
se întinde de la marginea internă a rotulei, la fața internă
a condilului intern, este întărită de inserția vastului intern și de ligamentul menisco-rotulian intern și
este deosebit de solicitată.
Aripioara externă se intinde de la marginea externă a rotulei, la fața externă a condilului
extern, este întărită de vastul extern, fascia lata și ligamentul menisco-rotulian extern și este mai slab
dezvoltată.
În afara acestor formațiuni, o serie de elemente fibroase se încrucișează peste rotulă, formând
o veritabilă rețea. Este vorba de expansiunile directe și încrucișate ale vaștilor, expansiunile croitorului,
fasciei lata, aponevrozei gambiere și ale dreptului anterior.
Rolul rotulei
- în extensie, menține tendonul la distanță de trohleea femurală
- mărește brațul de pârghie al cvadricepsului, deplasând tendonul cvadricipital față de axa de
rotație a genunchiului, ușurând activitatea acestui mușchi.
- în flexie, fiind trasă de tendonul rotulian, rotula ia contact progresiv cu suprafața articulară
a trohleei și se înscrie în șanțul trohlean; pornind de sus și ușor din afară ea coboară spre linia mediană,
trece peste linia verticală a trohleei, apoi, odată cu intrarea în șanțul dintre cei doi condili, se îndreaptă
din nou în afară, pentru ca la sfârșitul mișcării de flexie să acopere exclusiv condilul extern.
Articulația genunchiului este formată din extremitatea inferioară a femurului,

extremitățile superioare ale celor două oase ale gambei: tibia și peroneul și
osul propriu al regiunii, rotula.
Articulația femuro-tibială are un singur grad de libertate și în consecință
prezintă două mișcări principale: flexia și extensia gambei pe coapsă, mișcări la care se adaugă și altele
secundare ca: rotație internă și rotație externă.
- Mușchii motori pentru flexie sunt: bicepsul femural și semimembranosul,
ca mușchi principali, iar în mod accesoriu intervin și semitendinosul,
gemenii, popliteul, plantarul subțire, dreptul intern și croitorul
- Mușchii motori ai extensiei sunt în primul rând cvadricepsul și tensorul
fasciei lata.
- genunchi;- femur; patelă; tibie; peroneu
1. Care este structura funcțională a articulației femuro-tibiale?

2. Care sunt ligamentele acestei articulații?
3. Rolul meniscurilor.
4. Rolul rotulei.
5. Ce mușchi flectează genunchiul?
6. Ce mușchi fac extensia genunchiului?
1. Articulația genunchiului este formată din extremitatea inferioară a femurului și extremitățile
superioare ale celor două oase ale gambei: tibia și peroneul.
2. Mișcările de lateralitate sunt limitate de ligamentele încrucișate.
3. Prin mișcarea de extensie fața posterioară a gambei se depărtează de fața posterioară a coapsei.

4. Mușchii extensori ai genunchiului sunt tensorul fasciei lata și.................
5. La nivelul genunchiului se găsesc trei articulații: femuro-tibială, femuro-rotuliană și
articulația................
2. Baciu, C, 1977, Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport -
Turism, București.
9
BIOMECANICA GAMBEI ȘI PICIORULUI
Cuprins:
12.1. Introducere
12.3.1. Structura funcțională a gambei
12.3.2. Biomecanica gambei
12.3.3. Structura funcțională a gleznei si piciorului
12.3.4. Biomecanica gleznei si piciorului
12.1.
Gamba este segmentul care leagă coapsa de picior. După coapsă, ea reprezintă a doua pârghie
Introducere
importantă a membrului inferior.
12.2. Obiectivele și competențele unității

învățare de
descrierea caracteristicilor structurale ale gambei, gleznei și piciorului;

] definireabiomecanicii acestor structuri;
] aplicarea corectă a mișcărilor în aceste structuri

La sfârșitul acestei unități de învățare, studenții: - se vor familiariza cu termenii specifici;
- își vor însuși noțiunile referitoare la articulațiile piciorului;

- vor conștientiza biomecanica gambei și piciorului.

12.3.1. Structura funcțională a gambei
În alcătuirea articulațiilor gambei intră două oase lungi: tibia și

peroneul.
T i b i a este un os voluminos, situat la partea antero-internă
a gambei.
a) Extremitatea superioară are aproape o formă
patrulateră, alungită transversal și foarte voluminoasă. Prin fața ei superioară participă la
alcătuirea articulației femuro- tibiale, care a fost descrisă anterior. Sub fața ei superioară se
găsesc două mari tuberozități solitare între ele, tuberozitatea internă și tuberozitatea
externă.
b) Corpul tibiei prezintă trei fețe (externă, internă și posterioară) și trei margini
(anterioară, internă și posterioară).
c) Extremitatea inferioară se continuă cu maleola tibială. Fața ei inferioară și
cea externă a maleolei tibiale se articulează cu astragalul.
P e r o n e u l (fibula) este un os lung, subțire, situat postero- extern față de tibie.
Extremitatea lui proximală se găsește sub extremitatea proximală a tibiei, iar extremitatea lui
distală coboară mai jos decât extremitatea distală a tibiei. El joacă un rol important în statica și
biomecanica gambei. Întărește stabilitatea întregului sistem.
a) Extremitatea superioară are la partea internă o suprafață articulară plană
pentru articulația cu tuberozitatea externă a tibiei, iar postero-extern o apofiză stiloidă pe care se
inseră tendonul bicepsului femural și ligamentul lateral extern al articulației femuro- tibiale.
b) Corpul peroneului este tot prismatic triunghiular și are trei fețe (internă,
externă și posterioară) și trei margini (anterioară, internă și externă).
c) Extremitatea inferioară se continuă în jos cu maleola peronieră. Fața internă
este articulară și intră în contact cu tibia și cu fața externă a astragalului. Pe vârful ei se inseră
ligamentul peroneo-calcanean.
Articulațiile gambei
Structura funcțională a articulațiilor gambei

Cele două oase ale gambei se articulează între ele atât prin extremitățile lor superioare cât
și prin cele distale, formând două articulații tibio-peroniere (superioară și inferioară).
Articulația tibio-peronieră superioară este o artrodie.
a) Suprafețele articulare sunt plane și acoperite de cartilaj;
b) Capsula fibroasă este întărită de două cartilaje (anterior și posterior) și
menține în contact cele două suprafețe articulare;
c) S inoviala tapetează fața interioară a capsulei și
în 10 % din cazuri comunică cu sinoviala articulației femuro-tibiale.
Articulația tibio-peronieră inferioară este tot o artrodie.

a) Suprafețele articulare sunt plane și acoperite de un strat subțire de cartilaj
hialin.
b) Capsula fibroasă este întărită de trei ligamente, anterior, posterior și unul
intraarticular, interosos, care se continuă proximal cu membrana interosoasă tibio-peronieră.
c) Această articulație nu prezintă nici cartilaj, nici sinovială. Este o articulație
strict ligamentară.
Membrana interosoasă tibio-peronieră, împreună cu cele două oase, împarte gamba într-o
lojă anterioară și una posterioară. Pe fața ei anterioară se inseră gambierul anterior, extensorul
comun al degetelor și extensorul propriu al halucelui. Pe fața ei posterioară se inseră gambierul
posterior și flexorul peronier al degetelor.
Mușchii implicați în mișcările gambei
Gamba prezintă 12 mușchi dispuși în trei loje: anterioară, externă și posterioară.
Ei sunt:
Mușchii lojei anterioare
a) gambierul anterior se inseră proximal pe tuberozitatea externă a
tibiei, pe tuberculul lui Gerdy, pe cele două treimi superioare ale feței externe a tibiei și pe partea
supero-internă a feței anterioare a membranei interosoase. Corpul muscular se continuă ca un
tendon puternic, care trece prin fața gleznei, pe sub ligamentul inelar anterior al tarsului și se
inseră distal pe fața internă a primului cuneiform și a bazei primului metatarsian. Când ia punct fix
pe tibie, flectează, adduce și rotează înăuntru piciorul.
b) extensorul comun al degetelor este mușchi aplatizat.Se inseră
proximal pe tuberozitatea externă a tibiei, pe cele două treimi superioare ale feței interne a
peroneului și pe parrtea externă a membranei interosoase. Tendonul lui trece pe sub ligamentul
inelar al tarsului și se împarte în patru tendoane secundare, care se îndreaptă către ultimele patru
degete. Când ia punct fix pe gambă, extensorul comun al degetelor este un extensor al ultimelor 4
degete pe picior și flexor, abductor și rotator extern al piciorului pe gambă.
c) extensorulpropriu al halucelui se află între primii doi mușchi și se
inseră proximal pe treimea mijlocie a feței interne a peroneului și pe partea corespunzătoare a
membranei interosoase. Tendonul distal trece și el pe sub ligamentul inelar anterior al tarsului și se
îndreaptă spre haluce, pe a cărui falangă se inseră distal. Când ia punct fix pe gambă, extensorul
propriu al halucelui este extensor al halucelui pe picior și flexor, adductor și rotator intern al
piciorului pe gambă. Este sinergic cu gambierul anterior.
d) peronierul anterior este cel mai extern mușchi al lojei

anterioare, se inseră proximal pe jumătatea inferioară a fetei anterioare a peroneului, tendonul lui
trece pe sub ligamentul inelar anterior al tarsului și se termină distal pe baza celui de al cincilea
metatarsian. Când ia punct fix pe gambă, peronierul anterior este flexor, abductor în afară al
piciorului pe gambă. Este sinergic cu extensorul comun al degetelor, al cărui fascicol extern poate
fi considerat.
Mușchii lojei externe
• lungul peronier lateral este mușchiul cel mai superficial. Se inseră
proximal pe fata externă și pe marginea anterioară și externă a peroneului. Se continuă cu un
tendon lung și puternic, care coboară înapoia maleolei externe, o înconjoară, se îndreaptă spre
mijlocul marginii externe a piciorului, trece pe fata inferioară a scheletului piciorului pe care o
străbate oblic înainte și înăuntru și se termină pe tuberculul extern al bazei primului metatarsian.
Când ia punct fix pe peroneu, mușchiul este extensor, abductor și rotator în afară al piciorului pe
gambă. Participă la sustinerea boltii plantare.
• scurtul peronier lateral este situat sub lungul peronier lateral. Se
inseră proximal pe cele două treimi inferioare ale fetei externe și pe marginea anterioară și
marginea externă a peroneului. Tendonul lui coboară tot prin spatele maleolei externe, dublând
tendonul lungului peronier, pe care-l însotește până la marginea externă a piciorului, unde se
termină însă pe baza celui de al cincilea metatarsian.
Mușchii lojeiposterioare.
• tricepsul sural, cel mai voluminos mușchi al gambei, este alcătuit din:
cei doi gemeni (intern și extern) și solearul
- gemenul extern (gastrocnemianul extern) se inseră proximal pe fata postero-externă a
condilului femural extern.
- gemenul intern (gastrocnemianul intern) se inseră proximal pe fata postero-internă a
condilului femural intern
- solearul este un mușchi lat și gros, situat înaintea celor doi gemeni. Se inseră proximal
atât pe tibie, cât și pe peroneu.
Toate cele trei fascicule musculare converg către un tendon care le continuă directia,
tendonul lui Achile. Acesta trece prin spatele articulatiei tibio-astragaliene și se inseră pe
jumătatea inferioară a fetei posterioare a calcaneului. Prin intermediul tendonului lui Achile,
tricepsul sural are o mare importantă în actiunile motorii ale gambei și gleznei. Când ia punct fix
pe insertiile superioare, tricepsul sural este flexor plantar al piciorului pe gambă și în mod
accesoriu (prin cei doi gemeni), este flexor al gambei pe coapsă. Când ia punct fix pe calcaneu, în
pozitie ortostatică, în mod accesoriu, ajută la mentinerea pozitiei de extensie a genunchiului.
• plantarul subțire este un mușchi filiform, așezat la partea internă a
tendonului lui Achile pe care-l dublează. Se inseră proximal pe condilul extern al femurului, se
îndreată oblic în jos și înăuntru și coborând pe lângă marginea internă a tendonului lui Achile, se
inseră distal fie pe acest tendon, fie pe fata posterioară a calcaneului. Acest mușchi este flexor
plantar al piciorului pe gambă, fiind sinergic cu tricepsul sural.
• popliteul este scurt, plat, are o formă triunghiulară, fiind situat pe fata
posterioară a articulației femuro- tibiale, înaintea gemenilor și a plantarului subțire. Se inseră
proximal pe condilul femural extern, se îndreaptă oblic în jos și înăuntru și se inseră pe fața
posterioară a tibiei, deasupra liniei oblice a tibiei și pe buza superioară a acesteia. Este flexor și
rotator înăuntru al gambei pe coapsă.
• flexorul comun al degetelor se inseră proximal pe buza inferioară a
liniei oblice a tibiei și pe treimea mijlocie a feței posterioare a tibiei, apoi coboară și se continuă cu
un tendon care înconjoară maleola internă, după care își schimbă direcția îndreptându-se înainte în
regiunea plantară, unde se împarte în patru tendoane terminale, inserându-se pe bazele ultimelor
falange. Când ia punct fix pe tibie, este flexor al ultimelor 4 degete pe picior și extensor al
piciorului pe gambă. Când ia punct fix pe degete, în poziție ortostatică, susține gamba să nu se
flecteze pe picior. Este deci și un sinergist al tricepsului sural.
• flexorul lung al halucelui se inseră proximal pe cele două treimi
inferioare ale feței posterioare a peroneului și pe membrana interosoasă tibio-peronieră și se
continuă cu un lung tendon care alunecă pe fața posterioară a extremității inferioare a tibiei, pe fața
posterioară a astragalului, pe fața internă a calcaneului și ajunge în regiunea plantară. Aici se
îndreaptă oblic înainte și înăuntru, încrucișează tendonul flexorului comun, cu care se unește și
ajunge să se insere distal pe baza celei de a doua falange a halucelui. Când ia punct fix pe peroneu,
este flexor al halucelui și al celorlalte degete, precum și un extensor al piciorului pe gambă.Când ia
punct fix pe inserțiile distale, în ortostatism, susține gamba să nu se flecteze pe picior. Este
sinergic cu tricepsul sural și cu flexorul propriu.
• gambierul posterior este situat profund între cei doi flexori, imediat
înapoia membranei interosoase. Se inseră proximal pe buza inferioară a liniei oblice a tibiei, pe
fața posterioară a tibiei, pe cele două treimi superioare ale membranei interosoase și pe fața internă
a peroneului, înapoia crestei interosoase. Tendonul lui se îndreaptă înăuntru, încrucișează tendonul
flexorului comun, trece pe marginea internă a acestuia, alunecă înapoia maleolei interne, pe care o
înconjoară și se inseră distal pe tuberculul scafoidului. Când ia punct fix pe gambă este extensor,
adductor și rotator înăuntru al piciorului pe gambă. Când ia punct fix pe scafoid, în ortostatism,
susține gamba să nu se flecteze pe picior. Este sinergic cu tricepsul sural, cu flexorul comun și cu
flexorul lung al halucelui.
12.3.2. Biomecanica gambei
a. Biomecanica articulației tibio-peroniere superioare
Articulația, fiind o artrodie, nu permite decât mișcări de alunecare de mică amplitudine a

celor două suprafețe articulare una față de cealaltă. Aceste mișcări sunt indispensabile dinamicii
articulației tibio-peroniere inferioare și gleznei de care sunt funcțional strâns legate.
b. Biomecanica articulației tibio-peroniere inferioare
Articulația intervine în mișcările de flexie și extensie ale piciorului pe gambă, mosorul

astragalului rulează înainte și înapoi pe fața articulară a pensei tibio-peroniere. Este o articulație
ligamentară, fără cartilaj articular și fără sinovială. Rolul ligamentelor este acela de a menține în
contact cele două extremități ale oaselor gambei în mișcările piciorului și în statică.
12.3.3. Structura funcțională a gleznei și piciorului
Aceste două elemente alcătuiesc un tot funcțional, situație asemănătoare cu cea întâlnită la
gâtul mâinii și mână.
Piciorul reprezintă, după coapsă și gambă, a treia pârghie principală a membrului inferior. El este
elementul de legătură dintre corp și sol, cu o structură adecvată acestor funcții.
Piciorul, în structura sa complexă, este format din 26 de oase scurte, legate între ele prin ligamente
relativ scurte, dar foarte puternice, cu 32 de articulații, cu inserții a 11 mușchi ai gambei și a 20
proprii piciorului. Scheletul piciorului este format din 7 oase tarsiene, 5 metatarsiene și 14 falange.
Oasele tarsiene sunt:

astragalul situat între pensa bimaleolară și calcaneu calcaneul situat sub astragal, cel mai
voluminos os al tarsului, pe fața lui posterioară se inseră tendonul lui Achile
cuboidul situat înaintea calcaneului, între acesta și bazele ultimelor două metatarsiene.
scafoidul situat medial față de cuboid. Se articulează posterior cu capul astragalului și anterior cu
fețele posterioare ale celor trei cuneiforme
cuneiformele, în număr de trei, au forma unor colțuri, introduse între scafoid, cuboid și bazele
ultimelor patru metatarsiene.
Oasele metatarsiene sunt oase lungi care prezintă o extremitate proximală (bază), un corp și o
extremitate distală (cap).
Falangele reprezintă scheletul degetelor piciorului, au și ele o extremitate proximală (bază), un

corp și o extremitate distală (cap). Fiecare deget are trei falange cu excepția halucelui care are
numai două.
Articulațiile gleznei și piciorului
Aceste articulații sunt numeroase; ele se pot grupa astfel:
Articulația gleznei este o articulație trohleană.
a) suprafețele articulare sunt: pensa tibio-peronieră și fața superioară și fețele articulare ale
astragalului (fața inferioară a extremității inferioare a tibiei și fața externă a maleolei tibiale;
suprafața externă
a maleolei tibiale = interne = este plană și intră în contact cu fata internă a astragalului).
b) capsula este fibroasă și întărită lateral de un ligament intern și unul extern.
c) sinoviala căptușește interiorul capsulei și formează funduri de sac
Articulația astragalo-calcaneană este articulația dintre fata inferioară a astragalului și fața

superioară a calcaneului. Suprafețele sunt menținute în contact de trei ligamente ( interosos, extern
și posterior).
Articulația medio-tarsiană unește cele două oase ale tarsului posterior ( astragalul și calcaneul) cu
primele oase ale tarsului anterior (scafoidul și cuboidul).
Articulațiile intertarsiene ale celor 5 oase ale tarsului anterior sunt între: scafoid și cuboid, între
scafoid și cele trei oase cuneiforme, între cele teri oase cuneiforme între ele, între cuboid și al
treilea cuneiform, toate articulațiile fiind artrodii.
Articulația tarso-metatarsiană unește cuboidul și cele trei oase cuneiforme cu baza celor cinci
metatarsiene. Toate articulațiile sunt artrodii și prezintă o serie de ligamente interosoase, dorsale și
plantare.
Articulațiile intermetatarsiene sunt între ultimele 4 metatarsiene care se unesc prin bazele lor (trei
artrodii) iar la capetelor lor au o bamdeletă fibroasă transversală (ligamentul transvers al
metatarsului).
Articulațiile metatarso-falangiene sunt articulații condiliene, realizate de capul rotunjit al

metatarsienelor și de baza falangelor proximale, care prezintă câte o cavitate glenoidă, mărită în
jos și înapoi de un fibrocartilaj. Extremitățile osoase sunt legate de o capsulă întărită de câte două
ligamente laterale.
Articulațiile interfalangiene sunt articulații trohleene. În linii mari, dispoziția segmentelor osoase
și a articulațiilor respectă structura mâinii, cu deosebirea că halucele nu dispune de aceeași
mobilitate și nu poate executa mișcarea de opoziție.
Aponevroza plantară.
Întreaga structură arhitectonică a piciorului este susținută de două formațiuni fibroase complexe
situate în plante (aponevroze). Ele sunt: una superficială și alta profundă. Cea mai importantă fiind
cea superficială. Are o formă triunghiulară, cu vârful spre calcaneu și baza spre degete, este foarte
rezistentă și contribuie la menținerea bolții plantare în ortostatism.
Mușchii piciorului
În biomecanica piciorului intervin mușchii gambei și cei 20 de mușchi proprii ai piciorului. Se
grupează în patru regiuni, astfel:
- Mușchii regiunii dorsale - singurul mușchi în regiunea dorsală este
• pediosul, se inseră pe partea antero- superioară a calcaneului, se îndreaptă înainte și înăuntru, se
împarte în patru fascicule musculare, continuate cu un tendon subțire ce se inseră pe primele patru
degete. Extinde primele patru degete pe metatarsiene și este sinergic cu lungul extensor comun al
degetelor.
- Mușchii regiunii plantare interne se inseră proximal pe oasele tarsiene și distal pe baza primei
falange a halucelui. Ei sunt: adductorul halucelui, scurtul flexor al halucelui și abductorul
halucelui.
- Mușchii regiunii plantare mijlocii
• scurtulflexor plantar se inseră proximal pe tuberozitatea internă a feței inferioare a calcaneului.
Se împarte în patru tendoane și se inseră distal pe bazele falangelor mijlocii ale ultimelor 4 degete.
Este flexor al falangelor mijlocii pe primele falange ale ultimelor 4 degete și un flexor al degetelor
pe metatarsiene.
• accesoriu lungului flexor se inseră proximal pe cele două tuberozități ale feței inferioare a
calcaneului și distal pe tendonul flexorului comun al degetelor. Flectează ultimele 4 degete pe
metatarsiene.
• lombricalii piciorului sunt identici ca număr, dispoziție și acțiune cu cei ai mâinii. Sunt în
număr de 4 și flectează prima falangă, extinzând concomitent celelalte două falange ale ultimelor 4
degete.
• interosoșii piciorului și ei sunt identici ca număr, dispoziție și acțiune cu cei ai mâinii. Sunt 7
interosoși (3 plantari și 4 dorsali) care se inseră proximal pe fețele laterale ale metatarsienelor și
distal pe primele falange ale degetelor. Sunt flexori ai primelor falange pe metatarsiene și extensori
ai falangelor a doua și a treia pe prima falangă, deci sinergici cu lombricalii.
- Mușchii regiunii plantare externe sunt: abductorul degetului mic, scurtul flexor al degetului
mic și opozantul degetului mic. Toți acești mușchi se inseră proximal pe fețele infero-externe ale
oaselor tarsiene și ale ultimului metatarsian și distal pe baza primei falange a degetului mic.
Bolțile piciorului
Cele trei bolți ale piciorului sunt două lungi (internă și externă) și o boltă scurtă (transversală
anterioară). Prin ele este posibilă biomecanica complexă a piciorului, în mers, alergare, sărituri,
dans.
Bolta internă este formată din calcaneu, astragal, scafoid și cele trei cuneiforme și primul
metatarsian. Este întărită de ligamentul calcaneo- scafoidian plantar și de tendoanele mușchilor
gambei. Ea servește la mișcare.
Bolta externă (principală) este formată din calcaneu, cuboid și metatarsienele IV și V și servește la
sprijin.
Bolta transversală este scurtă, se ridică de la marginea externă a piciorului prin cuboid, are
maximum de înălțare în dreptul celui de al doilea cuneiform și coboară puțin către marginea
internă prin primul cuneiform
Amprenta plantară
În mod normal, datorită existentei bolților plantare, contactul dintre picior și sol nu se face pe toată
suprafața plantară ci numai pe un anumit teritoriu (amprenta plantară), care variază ca formă și
întindere de la individ la individ și pentru fiecare individ de la o poziție la alta.
Amprenta plantară se înregistrează cu ajutorul plantogramei, prin badijonarea plantelor cu cerneală sau
tuș și așezarea plantelor pe o coală de hârtie.
12.3.4. Biomecanica gleznei și piciorului
În articulația gleznei au loc mișcări de flexie și extensie ale piciorului. Axa biomecanică în jurul căreia
se execută aceste mișcări, deși este transversală, face un unghi de 8 0 cu linia bimaleolară, așa încât,
dacă piciorul se așează în flexie dorsală, vârful lui se duce și în adducție.
Piciorul are o astfel de structură, încât să poată suporta greutatea individului dar și o alta în
plus. El are posibilități mari de mișcare, în totalitatea sa, piciorul se poate mișca în toate sensurile
(flexie, extensie, abducție, adducție, rotația internă și externă și circumucție).
Membrul inferior ca lanț cinematic
Bazinul, șoldul, coapsa, genunchiul, gamba, glezna și piciorul acționează în cursul diferitelor
poziții și mișcări ca un lanț cinematic deschis sau închis.
Ca lanț cinematic închis acționează în următoarele poziții și mișcări:
- susținerea corpului în pozițiile stând, pe genunchi și șezând,
- propulsia corpului în sus, înainte sau înapoi (ridicarea pe vârfuri, bătaia la sărituri),
- amortizarea căderii pe sol (în căderea în picioare).
Ca lanț cinematic deschis, acționează în:
- depărtarea și apropierea picioarelor,
- răsucirea în afară și înăuntru ,
- rotația dinapoi înainte și dinainte înapoi,
- lovirea, împingerea și chiar apucarea (în cazuri speciale).
Gamba este segmentul care leagă coapsa de picior. În alcătuirea articulațiilor gambei intră două oase
lungi: tibia și peroneul. Cele două oase ale gambei se articulează între ele atât prin 99
extremitățile lor superioare cât și prin cele distale, formând două articulații tibio-peroniere (superioară
și inferioară).
Mușchii lojei anterioare sunt:gambierul anterior, extensorul comun al degetelor, extensorul propriu al
halucelui. peronierul anterior.
Mușchii lojei laterale sunt: lungul și scurtul peronier lateral.
Mușchii lojei posterioare sunt:tricepsul sural- cel mai voluminos mușchi al gambei, este alcătuit din:
cei doi gemeni (intern și extern) și solearul-; plantarul subțire ,popliteul ,flexorul comun al degetelor ,
flexorul lung al halucelui , gambierul posterior.
Tibie; peroneu.
1. Care sunt oasele gambei?

2. Ce articulații are gamba?
3. Care sunt mușchii lojei anterioare a gambei?
4. Ce mușchi prezintă gamba în partea ei posterioară?
5. Care sunt bolțile piciorului și ce rol au?
1. Peronierul al III lea face parte din loja laterală a gambei.
2. Articulația gleznei este o articulație sferoidă.
3. Mușchii lojei laterale a gambei sunt: lungul peronier lateral, scurtul peronier lateral și peronierul
al treilea.
*Completați spațiile puncte cu termenii corecți:

4. Cel mai voluminos mușchi al gambei este..................
5. Amprenta plantară se înregistrează cu ajutorul...........................
9
6
București, 1977.
9
7
9
MIȘCĂRILE APARATULUI LOCOMOTOR CICLICE ȘI ACICLICE
Cuprins:
13.1. Introducere
13.3.1. Caracteristicile mersului si fazele lui
13.3.2. Carecteristicile alergării si fazele ei
11.1
Mersul este oIntroducere
mișcare locomotorie ciclică, care se efectuează prin ducerea succesivă a unui
picior înaintea celuilalt.
In mers, corpul se sprijină permanent pe sol, fie cu un picior (sprijin unilateral), fie cu ambele
picioare (sprijin bilateral). În cazul sprijinului unilateral, membrul inferior, care susține greutatea
corpului, se numește picior de sprijin, iar celălalt, picior oscilant (pendulant).
Alergarea reprezintă din punct de vedere biomecanic, o mișcare locomotorie ciclică, în care deplasarea
corpului este asigurată printr-o acțiune alternativă a membrelor inferioare, alergătorul avînd un contact
periodic cu solul.
11.2. Obiectivele și competențele/unității de învățare
să descrie caracteristicile și fazele mersului

] să explice caracteristicile și fazele alergării

- își vor însuși noțiunile referitoare la mișcările ciclice ale aparatului locomotor;
- vor conștientiza biomecanica aparatului locomotor în timpul mersului și al alergării.
9
8
13.3.1. Caracteristicile mersului și fazele lui
Mersul se compune dintr-o succesiune de pași, înțelegîndu-se prin pas

mișcarea prin care un picior trece înaintea celuilalt. Marey consideră că
pasul reprezintă totalitatea mișcărilor care se execută între două poziții asemănătoare ale aceluiași
picior. Acesta este un pas dublu, deoarece în timpul acțiunii unui picior, celălalt parcurge un număr
egal de faze.
Pasul dublu este considerat unitatea funcțională de mișcare în timpul mersului. El se
descompune în doi pași simpli, fiecare avînd, la rîndul său, cîte trei faze. Pasul dublu se poate
descompune pentru studiu în doua perioade (fig. 94):
- perioada piciorului de sprijin;
- perioada piciorului oscilant. Fiecare perioadă cuprinde cîte trei faze:
Fazele mersului
Perioada piciorului de sprijin cuprinde:
- faza de amortizare;
- momentul verticalei;
- faza de impulsie.
Perioada piciorului oscilant cuprinde:
- faza pasului piciorului posterior;
- faza pasului anterior.
Faza de amortizare începe din clipa în care piciorul anterior ia contact cu solul, pe călcîi, și
durează pînă la momentul verticalei. Amortizarea constituie o frânare în mers; biomecanic reprezintă o
fază negativă, deoarece forța reacției reazemului este îndreptată contrar direcției mersului.
Momentul verticalei piciorului de sprijin durează foarte puțin, corpul fiind sprijinit pe un
singur picior. În acest moment corpul are înălțimea maximă, iar centrul de greutate este ușor deplasat
lateral, spre piciorul de sprijin, pentru menținerea echilibrului.
Faza de impulsie urmează imediat după momentul verticalei piciorului de sprijin șl durează
pînă la desprinderea acestuia de sol, începînd cu călcîiul. În timpul atingerii solului cu vîrful
metatarsienelor și cu degetele, corpul se găsește în sprijin bilateral,
9
9
deoarece piciorul anterior se află în contact cu solul prin călcîi. C.G.G. are înălțimea minimă în
sprijinul bilateral. La sfârșitul acestei faze corpul este împins înainte și în sus prin forța de impulsie a
piciorului de sprijin, care devine apoi picior oscilant.
În faza pasului posterior al piciorului oscilant se execută liber o oscilație în articulația
coxofemurală, concomitent cu o ușoară floxie în articulația genunchiului si o flexie dorsală în
articulația talocrurală. Se produce astfel o mică scurtare a membrului inferior, care oscilează ușurînd
mișcarea, în special în momentul trecerii spre verticală.
In momentul verticalei piciorului oscilant acesta trece ușor flectat la verticală, încrucișîndu-
se peste piciorul de sprijin aflat, de asemenea, în momentul verticalei.
In faza pasului anterior al piciorului oscilant, acesta oscilează de la verticală înainte,
pregătindu-se să ia contact cu solul, pentru a începe un nou ciclu al pasului dublu.
De remarcat că impulsia este singura fază pozitivă care accelerează viteza mersului, deoarece
în această fază reacția reazemului are aceeași direcție cu deplasarea corpului.
Din interac țiunea forțelor interne ale organismului, respectiv contracția musculaturii, cu
forțele externe care acționează în toate fazele mersului, în special în punctele de contact ale corpului cu
solul, rezultă deplasarea prin mers.
Odată cu bazinul se înclină și trunchiul și, de aceea, mersul ia un aspect ușor legănat, care este
mai accentuat la femeie din cauza bazinului mai larg.
Membrele superioare execută în mers mișcări sincrone și opuse celor ale membrului inferior
de aceeași parte. Mișcarea lor este de mică amplitudine, dar dacă s-ar suprima, mersul ar fi jenat.
13.3.2. Caracteristicile alergării și fazele ei
Spre deosebire de mers, alergarea se caracterizează printr-o fază de zbor care înlocuiește sprijinul
bilateral din mers.
Unitatea de măsură în alergare, ca și în mers, este pasul dublu, fiecare membru inferior avînd
o perioadă de sprijin și una de oscilație, între care se interpune zborul.
Fazele alergării
Piciorul de sprijin are trei faze: amortizarea, momentul verticalei și impulsia, iar piciorul
oscilant, alte trei faze: pasul posterior, momentul verticalei și pasul anterior
In alergările de viteză și rezistență, amortizarea se face cu piciorul în flexie plantară pe
capetele metatarsienelor și pe degete.
In momentul contactului cu solul, lantul muscular al triplei extensii, extensorii coapsei pe
bazin, extensorii genunchiului și flexorii plantari se opun flexiei segmentelor, depunînd un efort
muscular de cedare.
In momentul verticalei piciorului de sprijin, activitatea musculară este momentan statică, de
fixare, fiind îndeplinită de toate lanțurile antagoniste ale membrului inferior de sprijin. În acest
moment, la toate procedeele de alergare, trunchiul este ușor flectat.
1
0
0
Impulsia în alergare se realizează printr-un efort puternic de învingere, depus de lanțul
muscular al triplei extensii, care se accentuează progresiv pînă la sfîrșitul impulsiei, asigurînd
traiectoria din timpul zborului.
Lanțul muscular al triplei extensii este principalul factor care asigură îndeplinirea celor trei
faze ale piciorului de sprijin; el depune o activitate dinamică de învingere, care crește progresiv pînă la
terminarea impulsiei.
În timpul zborului, cele două membre inferioare desfășoară activități musculare deosebite: cel
care a efectuat impulsia se pregătește pentru a executa fazele piciorului oscilant, printr-o relaxare a
lanțului triplei extensii, permițînd astfel oscilația înainte, iar cel care termină fazele oscilației se
pregătește să ia contactul cu solul printr-o contracție a lanțului muscular al triplei extensii, pentru a
asigura amortizarea.
In faza pasului posterior a piciorului oscilant, ducerea înainte a membrului inferior pînă la
verticală se face cu ajuorul forței de gravitație, căreia i se adaugă, la alergările de viteză, un efort
viguros din partea lanțului triplei flexii a membrului inferior (flexorii coapsei pe bazin, flexorii
genunchiului, flexorii dorsali al labei piciorului).
In momentul verticalei piciorului oscilant, lanțurile musculare antagoniste ale membrului
inferior depun o activitate statică de consolidare, asigurînd poziția la verticală a piciorului oscilant. în
comparație cu mersul, membrul inferior este mai flectat în șold și genunchi.
In faza pasului anterior a piciorului oscilant se produce o puternică proiecție înainte, care
este asigurată de lanțul muscular al triplei flexii; efortul principal îl depun flexorii coapsei pe bazin ce
duc coapsa puternic înainte și în sus. Unghiul pe care îl face coapsa cu bazinul va fi cu atît mai mic, cu
cît viteza alergării va crește. Concomitent se asigură flexia genunchiului și flexia plantară, care
pregătesc amortizarea.
Mersul este o mișcare locomotorie ciclică, care se efectuează prin ducerea succesivă a unui
picior înaintea celuilalt.
In mers, corpul se sprijină permanent pe sol, fie cu un picior (sprijin unilateral), fie cu ambele
picioare (sprijin bilateral). În cazul sprijinului unilateral, membrul inferior, care susține greutatea
corpului, se numește picior de sprijin, iar celălalt, picior oscilant (pendulant).
Fazele mersului, în funcție de perioada piciorului sunt:
-Perioada piciorului de sprijin cuprinde:
- faza de amortizare;
- faza de impulsie.
-Perioada piciorului oscilant cuprinde:
- faza pasului piciorului posterior;
- faza pasului anterior.
Alergarea reprezintă din punct de vedere biomecanic, o mișcare locomotorie ciclică, în care deplasarea
corpului este asigurată printr-o acțiune alternativă a membrelor inferioare, alergătorul avînd un contact
periodic cu solul.
Fazele alergării
Piciorul de sprijin are trei faze: amortizarea, momentul verticalei și impulsia, iar piciorul
1
0
1
oscilant, alte trei faze: pasul posterior, momentul verticalei și pasul anterior
Mersul; alergarea; pasul dublu; amortizare; impulsie
1. Ce este mersul ?
2. Care sunt fazele mersului ?
3. Descrieți pasul dublu!
4. Ce este amortizarea ?
5. Când urmează faza de impulsie
6. Ce este alergarea ?
1. Unitatea funcțională de mișcare în timpul mersului este pasul dublu.
2. În timpul alergării, principalul factor care asigură îndeplinirea celor trei faze ale piciorului de
sprijin este lanțul muscular al triplei extensii.
3. Alergarea se caracterizează printr-o fază de zbor care înlocuiește sprijinul unilateral din mers
*Completati spatiile punctată cu termenii corecți:

4.In timpul mersului, perioada piciorului oscilant cuprinde: faza pasului piciorului posterior; .faza
pasului anterior.
5. În timpul alergării, piciorul de sprijin are trei faze: amortizarea, momentul verticalei și.............
1
0
2
București, 1977.
1
0
3
9
MIȘCĂRILE CORPULUI ÎN MERS, ALERGARE, ARUNCĂRI ȘI SĂRITURI
Cuprins:
14.1. Introducere
14.3.1. Particularitațile și fazele săriturilor
14.3.2. Particularitațile și fazele aruncărilor
11.1
Introducere
Săriturile sunt mișcări locomotorii aciclice, caracterizate printr-un zbor prelungit în care corpul descrie
în aer o parabolă.
Aruncările sunt probe atletice care se pot clasifica, după modalitatea în care se aplică forța
aruncătorului pentru a imprima obiectului aruncat (greutate, suliță, disc, ciocan) mișcările specifice, în:
a) împingeri (greutate); b) azvîrlire (suliță); c) lansări (disc, ciocan).
să descrie caracteristicile mișcărilor aciclice ] să explice fazele săriturilor și aruncărilor

- își vor însuși noțiunile referitoare la mișcările aciclice;
- vor conștientiza biomecanica aparatului locomotor în timpul săriturilor și aruncărilor.
1
0
4
14.3.1. Partucularitațile și fazele săriturilor
Toate săriturile se efectuează cu sau fără elan. După acțiunea aparatului

motric și a forțelor externe, deosebim:
- sărituri simple, efectuate numai cu forța musculară care împinge corpul de pe o bază de sprijin,
spre exemplu săritura în lungime și înălțime;
- sărituri mixte sau cu sprijin, unde traiectoria corpului după desprinderea de pe sol este
modificată de un sprijin oarecare, spre exemplu săritura cu prăjina, săritura la cal etc.
Săriturile au patru faze: elanul, desprinderea (bătaia), zborul și aterizarea. Aceste faze sunt
legate între ele și se condiționează reciproc, însă fiecare prezintă particularități proprii.
Faza de pregătire constă din mișcări pregătitoare, adaptate tipului respectiv de săritură, care au
rolul de a asigura, pe de o parte, condiții mecanice optime pentru contracția musculară, iar pe de altă
parte, o viteză maximă și o tracțiune cît mai eficiente.
La săriturile de pe loc fără elan, pregătirea constă în mișcarea de avîntare, adică în coborîrea
C.G.G. și punerea în tensiune a mușchilor triplei extensii, și crearea condițiilor optime pentru impulsie.
La săriturile cu elan, pregătirea se face prin alergare; aceasta imprimă corpului o viteză
orizontală ce contribuie la lungirea traiectoriei de zbor.
Faza de bătaie (desprinderea) cuprinde de fapt două acțiuni importante: bătaia propriu-zisă și
desprinderea. în momentul bătăii se produce o contracție balistică, puternică, a lanțului triplei extensii a
membrului inferior de bătaie. La săriturile cu elan, direcția traiectoriei face cu orizontala un unghi
numit unghi de desprindere, a cărui valoare este rezultanta celor două forțe ce acționează asupra
corpului. La săriturile de pe loc, unghiul de desprindere este egal cu unghiul de impulsie, pe cînd la
săriturile cu elan el este cu atît mai mic, cu cît viteza elanului crește. în practică s-a constatat că la
săriturile în lungime de pe loc, unghiul de desprindere se apropie de 45°, iar la săriturile cu elan se
micșo-rează, de obicei nedepășind 20—30°.
La acțiunea de impulsie a piciorului de bătaie se adaugă acțiunile de avântare ale piciorului
oscilant, ale brațelor și umerilor. La terminarea fazei de bătaie este foarte important ca C.G.G. să fie
ridicat cît mai sus și să aibă o accelerație cît mai mare.
Zborul este deplasarea corpului în spațiu; traiectoria C.G.G. nu poate fi modificată de forțele
interioare. Corpul descrie o traiectorie curbă, care în prima parte este ascen-dentă, avînd o viteză
uniform încetinită, iar în a doua este descendentă, cu o viteză uniform accelerată. Mișcările din timpul
zborului pregătesc aterizarea. în faza de zbor, activitatea musculaturii corpului este redusă. Săritorii
experimentați își relaxează musculatura imediat după bătaie. La începători însă, mușchii rămîn
contractați, ceea ce dăunează atît tehnicii săriturii, cît și economiei consumului de energie.
Faza de aterizare este aceea în care corpul ia contact cu solul; ea durează pînă la anularea
totală a vitezei. Aterizarea se face pe ambele membre inferioare, la săritura în lungime și pe toate
membrele, la săritura în înălțime. Amortizarea se realizează printr-o serie de forțe de frânare, dintre
care forța musculaturii corpului este cea mai importantă.
Ea transformă corpul și segmentele sale într-un resort elastic și rezistent; de asemenea, își mai
aduc contribuția rezistența și elasticitatea articulațiilor, a țesuturilor, precum și calitățile solului care,
prin deformare (sol afânat, nisip, material plastic), amortizează șocul.
1
0
5
In timpul zborului, activitatea musculaturii este mai slabă, dar complexă, avîncl drept scop
pregătirea aterizării, menținerea echilibrului etc.
La săritura în lungime aterizarea se face pe călcâie, cu membrele inferioare în flexie: pe
coapsă, genunchi și flexie dorsală în articulația talocrurală. Deși aterizarea se face în flexie
generalizată, amortizarea vitezei se realizează de către grupele musculare antagoniste (ale triplei
extensii) care împiedică corpul să se prăbușească, transformînd membrele inferioare în resorturi
elastice.
In concluzie, putem afirma că atât impulsia, cât și aterizarea sunt asigurate, în principal, de
lanțul muscular al triplei extensii. Activitatea acestui lanț muscular este de învingere - la bătaie și de
cedare - la aterizare. Deci, în antrenamentul sportivilor este necesară pregătirea lanțului triplei extensii,
atît pentru efortul de învingere, cît și pentru cel de cedare.
14.3.2. Particularitățile și fazele aruncărilor
In toate aruncările, centrul de greutate al obiectului descrie în timpul zborului o traiectorie

curbă, asemănătoare unei parabole; din cauza rezistenței aerului și a forței de gravitație, partea finală,
descendentă, a parabolei este mai scurtă și mai înclinată. Factorii care determină lungimea unei
aruncări sunt:
- viteza inițială (V0) cu care obiectul părăsește mâna;
- unghiul de lansare și unghiul de teren;
- suprafața frontală opusă aerului de către obiectul aflat în zbor.
Viteza inițială este rezultatul aplicării mai multor forțe asupra obiectului, și anume viteza
orizontală (sulița) sau circulară (disc, ciocan) a elanului și viteza imprimată de contracția musculară a
impulsului final. În diferitele procedee de aruncări, valoarea forțelor variază; astfel, la aruncarea suliței
impulsul final al musculaturii are un rol covârșitor, pe când la aruncarea discului și ciocanului, rolul cel
mai important revine musculaturii corpului care contribuie la efectuarea mișcării de rotație.
Toate aceste forte trebuie să acționeze coordonat pentru ca efortul lor să se însumeze; în caz
contrar apar forțe care frânează și scurtează astfel lungimea traiectoriei. În efortul de aruncare, atletul
trebuie să angreneze întreaga sa masă musculară.
Performanța depinde de valoarea forței care acționează și este proporțională cu numărul
grupelor musculare angrenate în mișcare.
Cu cât timpul în care acționează forțele aplicate asupra obiectului de aruncat este mai
îndelungat, cu atât viteza inițială și lungimea traiectoriei sunt mai mari.
Viteza inițială (V0) este maximă atunci cînd toate aceste forțe acționează simultan, pe tot
parcursul, pe aceeași direcție și trec prin centrul de greutate al obiectului. Viteza inițială este mai
redusă în cazul când forțele acționează succesiv și fiecare numai pe o fracțiune de parcurs.
Din punct de vedere practic, pentru aruncări, concluzia care se impune este că mișcarea, care
pregătește aruncarea, odată începută trebuie să se execute în mod continuu pînă la eliberarea
obiectului; de asemenea, este necesar ca mișcarea să fie efectuată cu o viteză crescândă.
Teoretic, în orice aruncare, unghiul de lansare cel mai favorabil pentru obținerea unei
traiectorii cît mai lungi atinge 45°. Acest principiu este valabil numai în vid, deoarece în concurs
intervin factori care modifică unghiul de lansare, și anume, rezistența aerului, calitățile aerodinamice
ale obiecte-lor de concurs etc.
La unele aruncări, în special la greutate, unghiul de lansare este mai mic de 45° (cu 30—40°)
din motive anatomo-funcționale, deoarece eficacitatea impulsiei este mai mare dacă se face
perpendicular pe torace, lucru ce nu permite realizarea unui unghi mai mare.
Fazele aruncărilor
Deși diferite ca formă de execuție, aruncările se caracterizează prin faze care se succed după cum
urmează:
1
0
6
a) Pregătirea pentru aruncare constă din prinderea obiectului, urmată de o serie de mișcări care au
rolul de a pune în tensiune lanțurile musculare ce vor efectua elanul. Aceste mișcări diferă după stilul
de aruncare. Astfel, la greutate, mișcările pregătitoare constau din ridicări și flectări ușoare pe piciorul
de sprijin; la disc se efectuează câteva legănări, iar în lansarea ciocanului, una pînă la trei rotari.
b) Elanul se compune dimr-o serie de mișcări al căror scop final este asigurarea unei viteze inițiale cât
mai mari și luarea de către aruncător a unei poziții optime pentru execu-tarea cu eficacitate maximă a
efortului final de eliberare a obiectului.
In timpul elanului, jumătatea inferioară a corpului se deplasează mai repede decît cea
superioară, care rămâne mai în urmă împreună cu mâna care ține obiectul de aruncat. Astfel, apare un
moment numit de unii autori „depășirea aparatului", al cărui rol este de a accentua la maximum starea
de tensiune a lanțurilor musculare care vor efectua efortul de aruncare, contribuind la creșterea
randamentului aruncării. Este necesar ca în elan să existe o coordonare cît mai bună a impulsurilor
parțiale care pun în contracție succesiv sau simultan diferite grupe musculare.
c) Efortul final adaugă vitezei produse de elan un impuls nou, care face să crească și viteza inițială.
El este rezultatul contracției puternice (explozive) a grupelor și lanțurilor musculare specifice fiecărei
aruncări în parte. În cadrul efortului final, începutul îl fac masele musculare ale trunchiului, la nivelul
bazinului și regiunii lombare, care se contractă puternic. Urmează contracția celorlalte grupe musculare
ale corpului și membrelor, într-o succesiune asemănătoare unei unde contractile care pornește din
regiunea C.G.G. și se difuzează către extremități.
Lanțurile musculare care efectuează efortul final de aruncare antrenează grupe musculare
antagoniste, dintre care unele acționează după tipul dinamic de învingere (concentric), iar celelalte prin
cedare (excentric). De reținut că efortul final de împingere, lansare sau azvârlire trebuie continuat cât
mai mult posibil. Poziția corpului aruncătorului în efortul final de aruncare este de echilibru nestabil;
de aceea, în timpul acestui efort, care dezechilibrează corpul prin împingerea C.G.G. înainte, este
necesară și asigurarea echilibrului. Acesta se realizează prin efortul static de fixare pe care îl depun
lanțurile musculare antagoniste ale trunchiului și membrelor inferioare.
Efortul muscular în această fază finală trebuie să fie maxim, condiție esențială pentru obținerea unor
performanțe înalte.
d) Faza de restabilire începe după ce obiectul a părăsit mâna aruncătorului. Ea are
drept scop principal restabilirea echilibrului corpului în cadrul spațiului delimitat prin regulamentul
aruncării. Frânarea vitezei orizontale sau rotatorii și oprirea corpului după aruncare se efectuează în
diferite forme, în funcție de tipul de aruncare. Astfel, la aruncarea suliței unde viteza orizontală restantă
este mare, în afara activității musculare de frânare se efectuează și un pas lung pentru mărirea bazei de
susținere a corpului. La aruncarea discului și a ciocanului, unde trebuie frânată mișcarea de rotație a
corpului, se efectuează o serie de mișcări ale trunchiului și membrelor, care nu părăsesc solul. La
aruncarea greutății efortul principal de restabilire se realizează prin contribuția puternică a lanțurilor
musculare ale membrelor inferioare, fără deplasarea acestora.
In general, în faza de restabilire toate procedeele de aruncare antrenează contracția unui mare
număr de lanțuri musculare antagoniste, însă principalul efort îl depun lanțurile musculare antagoniste
celor care au efectuat elanul și impulsia finală. În această situație, lanțurile musculare respective depun
efort dinamic de învingere, iar cele care au executat impulsia, efort dinamic de cedare.
Elementele de efort dinamic sint completate de o importantă participare statică, simultană a
musculaturii, necesară restabilirii și asigurării echilibrului corpului aflat în echilibru nestabil. O
contribuție mai mare sub aspect dinamometric aduc mușchii șanțurilor vertebrale și lanțurile musculare
ale membrelor inferioare - tripla extensie, tripla flexie, lanțul adductorilor coapsei și supinației labei
piciorului - precum și lanțul abductorilor coapsei și al pronatorilor labei piciorului. La disc și ciocan,
un rol important în restabilirea echilibrului după lansare îl îndeplinesc membrele superioare care, prin
mișcări diverse în abducție humerală, măresc raza momentului inerțial și, prin aceasta, capacitatea de
restabilire a echilibrului.
1
0
7
Săriturile sunt mișcări locomotorii aciclice, caracterizate printr-un zbor

prelungit în care corpul descrie în aer o parabolă.
Săriturile au patru faze: elanul, desprinderea (bătaia), zborul și aterizarea.
Aceste faze sunt legate între ele și se condiționează reciproc, însă fiecare
prezintă particularități proprii.
Aruncările sunt probe atletice care se pot clasifica, după modalitatea în care se aplică forța
aruncătorului pentru a imprima obiectului aruncat (greutate, suliță, disc, ciocan) mișcările specifice, în:
a) împingeri (greutate); b) azvîrlire (suliță); c) lansări (disc, ciocan).
Aruncările se caracterizează prin faze care se succed după cum urmează: a)Pregătirea pentru aruncare
b)Elanul c) Efortul final d) Faza de restabilire.
- elan; zbor; aterizare
1. Care sunt caracteristicile săriturilor?

2. Ce este elanul?
3. Ce este zborul?
4. Ce este faza de aterizare?
5. Cum se face aterizarea?
6. De cine sunt asigurate impulsia și aterizarea?
7. Care sunt fazele săriturilor?
8. Ce caracteristici au aruncările?
9. Care sunt fazele aruncărilor?
1
0
8
1. În cazul săriturilor, impulsia și aterizarea sunt asigurate, în principal, de lanțul muscular al triplei
extensii.
2. Zborul reprezintă deplasarea corpului în spațiu.
3. Faza de restabilire începe după ce obiectul a părăsit mâna aruncătorului.

4. Fazele aruncărilor sunt: pregătirea pentru aruncare, elanul,.......................și faza de restabilire
5. Factorii care determină lungimea unei aruncări sunt: viteza inițială (V0) cu care obiectul
părăsește
mâna; unghiul de lansare și...........................;suprafața frontală opusă aerului de către obiectul aflat
în zbor.
2. Baciu, C., Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport - Turism,
București, 1977.
1
0
9
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învățare 1:1.adevărat, 2. fals, 3. adevărat, 4.menține, 5. egale ca mărime
Unitatea de învățare 2:1.adevărat , 2.fals, 3.fals, 4. sistemul nervos simpatic și parasimpatic ,

5. tendoanele și aponevrozele
Unitatea de învățare 3:1.fals, 2.adevărat, 3.fals, 4. inerția, forța de frecare 5. în același sens.
Unitatea de învățare 4 : 1.adevărat, 2.adevărat , 3.fals, 4. forțelor gravitaționale , 5. antagoniștilor
Unitatea de învățare 5: 1.fals , 2.adevărat, 3.adevărat , 4. de învingere , 5. statico-izometrice
Unitatea de învățare 6: 1.adevărat, 2.fals, 3.adevărat , 4. marele oblic abdominal, 5. rotație
Unitatea de învățare 7:1.fals, 2.fals, 3.adevărat, 4. dorsalul mare, 5. unghiular.
Unitatea de învățare 8:1.fals, 2.fals, 3.adevărat, 4. 1500, 5. anconeul
Unitatea de învățare 9:1.adevărat, 2.fals, 3.fals, 4 interosoși. , 5. două
Unitatea de învățare 10:1.adevărat,2. adevărat, 3.fals , 4. contranutație, 5. fesierul mijlociu
Unitatea de învățare 11:1.fals, 2.fals, 3.adevărat, 4. cvadriceps , 5. tibio peronieră superioară
Unitatea de învățare 12:1.fals, 2.fals, 3.fals, 4. triceps sural , 5. plantogramei
Unitatea de învățare 13:1.adevărat, 2. adevărat, 3. fals, 4. momentul verticalei , 5. impulsia
Unitatea de învățare 14:1.adevărat, 2.adevărat, 3.adevărat, 4. efortul final, 5. unghiul de teren
1
1
0

Biomecanica 2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biomecanica 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf. univ. dr.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

Răspunderea pentru conținutul și originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

Realizatori curs în tehnologie IFR

EDITURA FUNDAȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE

11.3.1. Structura funcțională a genunchiului.............................................................................................. 83

Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare.............................................................................................. 115

Cursul de BIOMECANICĂ își propune ca obiectiv principal însușirea de către studenți a

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoștințe și abilitați privind:

Resurse și mijloace de lucru

Cursul este compus din 14 unități de învățare:

Unitatea de învățare 1. BAZELE MECANICE ALE MIȘCĂRII CORPULUI ( 2 ore)

Desfășurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări și

BAZELE MECANICE ALE MIȘCĂRII CORPULUI

Odată cu aprofundarea cunoștințelor despre structura internă și aspectul exterior al diverselor

Obiectivele unității de învățare:

Competențele unității de învățare

Timpul alocat unității: 2 ore

1.3. Conținutul unității de învățare

1.3.1. Scurt istoric al Biomecanicii

1.3.2. Legile fundamentale ale mecanicii

III. A treia lege a mecanicii (legea interacțiunii) spune:

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unitatii de învățare

Concepte și termeni de reținut

Biomecanică, legile mecanicii.

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Care sunt savanții români care au contribuit la dezvoltarea Biomecanicii?

*Completați spațiile punctate cu termenii corecți!

PARTICULARITĂȚILE BIOMECANICE ALE APARATULUI LOCOMOTOR

2.2. Obiectivele și competentele unității de învățare

Obiectivele unității de învățare:

Competențele unității de învățare:

2.3. Conținutul unității de învățare

2.3.1. Generalități despre oase

Oasele sunt considerate pârghii dure și rezistente cu rol în:

2.3.3. Generalități despre mușchi

Sinteza unitatii de învățare

Aparatul locomotor al omului este în așa fel alcătuit, încât se realizează o

Concepte și termeni de reținut

Aparat locomotor, oase, articulații, mușchi

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Care este compoziția chimică a oaselor ?

*Completați spațiile punctate cu termenii corecți:

MECANISMELE GENERALE ALE LOCOMOȚIEI:

3.2. Obiectivele și competentele unității de învățare

Obiectivele unității de învățare:

] să explice forțele implicate în mișcarea corpului

Competențele unității de învățare

3.3. Conținutul unității de învățare

3.3.1. Forțele interne implicate in mișcarea corpului

Pârghii de gradul III

3.3.2. Forțele externe implicate in mișcarea corpului

Forțele externe implicate în realizarea mișcării sunt:

c) presiunea atmosferică reprezintă indirect tot o formă de acțiune a forței gravitaționale. Ea

3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unității de învățare

Concepte și termeni de reținut

Impuls nervos, contracție musculară, pârghii osteotendinoase

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Care sunt forțele interne implicate în mișcarea corpului?

*Completați spațiile punctate cu termenii corecți!

PRINCIPII GENERALE ALE LOCOMOTIEI