Credincioşii laici ca factori ai cultului (rolul laicilor în cult)
1. Cler slujitor şi credincioşi laici în cult, în general
Rolul important pe care îl au persoanele liturgice (clericii) în cult nu exclude prezenţa şi participarea credincioşilor laici la săvârşirea cultului divin public al Bisericii. Credincioşii laici sunt «X^pw [i. A (plinirea) trupului Bisericii. Clerul şi credincioşii_aXcJţuJesaiJaQlaltal^i5ffî.ca; nici clerul fără credincioşi nu înseamnă Biserică deplină, după cum nici credincioşii fără clerici. Cler şi credincioşi sunt deci părţi constitutive şi indispensabile ale organismului bisericesc; ele se întregesc reciproc, se completează, şi una fără alta e de neconceput în «Ecclesia orans». Credincioşii laici sunt deci factori activi ai cultului, alături de clerici, iar nu simpli beneficiari ai efectelor acestuia. Ei nu profită adică numai de harul sfinţitor care li se împărtăşeşte îndeosebi prin sfintele taine şi prin ierurgiile săvârşite de membrii clerului, ci, prin însăşi calitatea lor de creştini, au şi dreptul şi datoria de a participa activ la viaţa liturgică a Bisericii în general, fiind chiar săvârşitori ai unor acte secundare. În calitatea lor de membri ai Bisericii şi în virtutea strânsei uniri cu Hristos, dobândită prin taina botezului, cea a mirungerii şi cea a împărtăşirii, ei participă oarecum la sacerdoţiul Mântuitorului, ca mădulare ale trupului Său mistic, ceea ce face pe Sf. Apostol Petru şi pe Sf. Evanghelist Ioan să vorbească de un sacerdoţiu al laicilor, de acea «preoţie universală (1 Petru II, 5; Apoc. XX, 6), care, totuşi, nu exclude harul special al preoţiei, transmis prin hirotonie (preoţia sacramentală), ci colaborează cu sacerdoţiul Bisericii, în cadrul vieţii liturgice sau sacramentale a obştii creştine. Participarea laicilor la cultul public al Bisericii poate fi pasivă sau activă; pasivă este atunci când credincioşii beneficiază doar de roadele cultului, oficiat de clerici pentru ei, iar activă este atunci tind ei cooperează în diverse moduri la însăşi săvârşirea cultului. 2. Rolul credincioşilor la slujba Sfintei Liturghii Astfel, la Sf. Liturghie, care este cultul social prin excelenţă al Bisericii (Xstxov - sp-fov), credincioşii (participă de fapt la aducerea Sfintei Jertfe prin însăşi calitatea lor de membri ai Bisericii luptătoare, care jertfeşte şi se jertfeşte şi ea, prin preotul slujitor. De aceea, ei nu sunt simpli asistenţi la sfânta slujbă, ci participă la ea, deopotrivă interesaţi şi angajaţi la ea, ca şi preotul, căci acesta nu slujeşte pentru el însuşi, ci în numele şi din partea credincioşilor săi. De asemenea, cântăreţii de strană (ori corurile bisericeşti) nu cântă numai în numele lor, ci în numele tuturor credincioşilor din parohie (biserică), pe care îi reprezintă. De aceea, rostul credincioşilor în biserică nu este doar să urmărească rânduiala slujbei, adică să privească sau să asculte, ca nişte simpli spectatori, ci trebuie să participe în adevăratul înţeles al cuvântului, să conlucreze, efectiv la sfânta jertfă, care se aduce în numele şi în locul lor. În ce constă această conlucrare a lor, sau cum se poate realiza ea? — Pe de o parte prin participarea credincioşilor laici la răspunsurile liturgice date de cântăreţi (cor) în cursul slujbei, căci însăşi întocmirea sau rânduiala liturghiei presupune şi reclamă prezenţa şi participarea activă a credincioşilor din biserică. Formele de răspunsuri şi de dialog între liturghisitori şi popor («Pace tuturor! — Şi duhului tău!» etc), ori forma plurală a mai tuturor rugăciunilor şi mai ales a ecteniilor şi a cântărilor sfinte («Cu pace Domnului să ne rugăm l»; «Să zicem toţi, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru să zicem...»; «Pe Tine Te lăudăm.. -»), nu se pot concepe decât cu participarea efectivă a tuturor celor prezenţi în biserică la desfăşurarea acţiunii liturgice. Ei sunt astfel îndatoraţi a lua parte în chip efectiv la aducerea «slujbei cuvântătoare», ca subiecte sau aducători ai cultului, atât prin executarea răspunsurilor liturgice cât şi prin asocierea sau adeziunea lor la cele ce face sau zice preotul în taină, în numele lor, pe care o exprimă, de ex., prin cuvântul «Amin!». Această strânsă colaborare dintre clerul slujitor şi credincioşii prezenţi la sfintele slujbe o accentua Sf. Ioan Hrisostom, referindu-se la dialogul introductiv dintre preot şi credincioşi la Rugăciunea Sfintei Jertfe din cursul Sfintei Liturghii: «în timpul (sfinţirii) prea înfricoşătoarelor Taine — spune el — preotul se roagă pentru popor, iar poporul pentru preot; căci nu numai preotul singur mulţumeşte, ci şi tot poporul. Pentru ca (numai) după ce a primit mai întâi răspunsul lor şi după ce apoi s-au învoit că este vrednic şi drept lucru să se facă aceasta («Cu vrednicie şi cu dreptate este...»), atunci începe preotul rugăciunea de mulţumire». Totodată, credincioşii participă la jertfa liturgică aducând ca ofrandă, prin preot, fiinţa lor sufletească şi trupească, simbolizată în darurile de pâine (prescuri) şi vin aduse de ei pentru Sf. Euharistie, iar mai târziu participă şi la taina sfântă săvârşită în Liturghie, împărtăşindu-se cu Sf. Trup şi Sânge. Şi deoarece de foloasele (efectele) Sfintei Liturghii beneficiază toţi credincioşii pentru care preotul se roagă (indiferent dacă ei sunt sau nu prezenţi în biserică), participarea aceasta a credincioşilor la Sf. Liturghie (numită de teologii catolici habituală sau obişnuită) este reală, obiectivă şi generală. În chip special, ei pot participa activ la săvârşirea sfintei slujbe, prin îndeplinirea anumitor acte mai mărunte ale ritualului liturgic, rezervate odinioară clericilor inferiori, ca de ex.: aprinderea şi purtarea luminărilor şi a sfeşnicelor, aprinderea cădelniţei, aducerea celor necesare pentru sfânta slujbă, citirea Apostolului şi a Cazaniei, rostirea Crezului, supravegherea ordinei şi a disciplinei din biserică şa.
3. Rolul credincioşilor la slujbele Sfintelor Taine şi la ierurgii
La slujbele Sfintelor Taine şi ale ierurgiilor, credincioşii participă atât pasiv, în calitatea lor de subiecte sau primitori ai Sfintelor Taine săvârşite de preoţi pentru satisfacerea nevoilor lor religioase, cât şi activ. Astfel, în cazuri excepţionale (lipsă de clerici), Botezul poate fi săvârşit — sumar — şi de laici (vezi la cap. despre Botez, din Liturgica Specială); laicii pot participa activ atât la Botez cât şi la Cununie, asistând pe cel ce se botează şi pe miri, în calitate de naşi (chezaşi sau garanţi), şi executând chiar, împreună cu clericii slujitori, unele părţi ale ritualului (înconjurarea sau dansul ritual la Botez şi la Cununie, punerea şi schimbarea inelelor la logodnă, punerea şi depunerea cununiilor la Cununie etc). La Hirotonie şi la hirotesii, credincioşii prezenţi participă confirmând vrednicia celui hirotonit sau hirotesit cu formula «Vrednic este» (axios), care aminteşte de rolul efectiv pe care îl aveau odinioară laicii la alegerea şi instituirea clericilor. La Taina Mărturisirii, credincioşii-penitenţi cooperează cu preotul duhovnic, nu numai prin dispoziţiile sufleteşti pe care le presupune Taina (penitenţă, căinţă sau regret pentru păcate, voinţă de îndreptare), dar şi prin mărturisirea păcatelor, prin angajamentele luate pentru îndreptarea morală cuvenită şi prin îndeplinirea canonului de pocăinţă (epitimiei), condiţii necesare pentru eficacitatea Tainei, adică pentru dobândirea iertării. La Taina Sfântului Maslu, subiectul Tainei, adică bolnavul pentru care se face slujba, rosteşte la sfârşitul slujbei formula: «Binecuvântaţi, părinţi sfinţiţi, şi mă iertaţi pe mine, păcătosul...».
4. Rolul credincioşilor laici la slujbele serviciului divin zilnic (Laudele
bisericeşti) La slujbele serviciului divin zilnic (Laudele bisericeşti) care constituie prin excelenţă oficiul public adus de Biserică spre lauda lui Dumnezeu şi a persoanelor sfinte, credincioşii participă de asemenea, în calitatea lor de membri ai Bisericii, a cărei datorie este să preamărească pe Dumnezeu în toată vremea. Ei fac aceasta fie împreună cu clericii slujitori şi cu cântăreţii bisericeşti, fie numai prin aceştia singuri, când prezenţa credincioşilor la unele slujbe este redusă sau nu este posibilă. La cultul ortodox prezenţa credincioşilor este numeric sporită mai ales la slujbele de seară (Vecernia, Privegherea, Acatiste, Litie etc), iar la unele dintre acestea, ca de ex. la Denia mare din Vinerea Patimilor (Utrenia Sâmbetei celei mari, sau slujba înmormântării Domnului), ei iau parte în chip real şi activ la cea mai mare parte din rânduiala slujbei, cântând în biserică Prohodul, înconjurând biserica cu Sf. Epitaf, purtând lumini aprinse în mâini ca şi în noaptea învierii etc. Atunci când nu pot participa prin prezenţa fizică la slujbele serviciului divin zilnic din biserică, cei mai zeloşi dintre credincioşi îşi îndeplinesc obligaţia de rugăciune zilnică citindu-şi singuri acasă Psaltirea ori Ceaslovul (la catolici Breviarul), în care ei găsesc rânduiala statornicită de Biserică pentru slăvirea continuă a lui Dumnezeu. Aşa se explică de ce aceste două cărţi bisericeşti de slujbă au fost cel mai mult întrebuinţate de credincioşii laici în cultul particular. Precum se vede, nici o slujbă religioasă nu se săvârşeşte de fapt fără participarea activă a credincioşilor laici. Orice Taină are nevoie nu numai de un laic, care este subiectul sau primitorul Tainei respective, ci şi de alţi laici, care contribuie la săvârşirea ei; excepţie de la această regulă face numai Taina Mărturisirii, care este o convorbire intimă între preotul-duhovnic şi credinciosul care se spovedeşte. Dar chiar şi primitorul Tainei nu este absolut pasiv în momentul primirii Tainei, ci se situează într-un raport personal direct cu Dumnezeu, pe care preotul numai îl ocazionează sau îl înlesneşte Am putea spune că poporul credincios întregeşte, cu contribuţia lui, slujirea sacerdotală (sacramentală) desfăşurată de clerici în cadrul cultului religios. Lucrările sau exercitarea preoţiei sacramentale a clerului, dobândită prin Hirotonie, este ocazionată şi întregită de «preoţia universală» a credincioşilor, dobândită prin Botez. Legătura de continuitate şi întregire între slujba sacramentală a ierarhiei şi între «slujirea» credincioşilor laici în cultul Bisericii o arată mai ales existenţa treptelor clerului inferior, subordonate diaconatului (vezi cap. precedent), care nu sunt trepte de Hirotonie, ci de profesie. Precum am văzut, membrii acestor trepte nu sunt de fapt clerici în adevăratul sens al cuvântului, ci laici consacraţi pentru îndeplinirea anumitor slujbe sau acte secundare de cult, necesare serviciului divin. Ei fac astfel trecerea gradată de la ierarhie la simplii credincioşi, încât în cadrul cultului divin public al Bisericii, graniţa dintre cler şi poporul credincios aproape că nu se simte. Cu cât frecvenţa credincioşilor la sfintele slujbe este mai regulată şi cu cât ei participă mai activ la ele, urmărind cu atenţie desfăşurarea slujbei şi alăturându-se sau încadrându-se efectiv în acţiunea sfânta săvârşită de clerici, cu atâta participarea aceasta este mai rodnică, ajutând pe credincioşii respectivi să beneficieze cu adevărat şi din plin de harul şi de comorile spirituale pe care le mijloceşte cultul divin şi care se revarsă în viaţa noastră morală şi religioasă, prin sporirea evlaviei, prin înaintarea în virtute şi progres duhovnicesc.
5. Participarea credincioşilor laici la cultul public al Bisericii, în trecut şi
aii Această participare deplină şi adevărată a credincioşilor mireni la cultul liturgic al Bisericii s-a realizat în chip ideal (integral) mai ales în antichitatea creştină. În primele şapte-opt secole ale istoriei creştine, credincioşii frecventau, toţi, regulat şi permanent, adunările de cult şi tocmai în aceasta se realiza de fapt Biserica, în înţelesul ei de societate religioasă, vizibilă, închegată pe baza unităţii de conducere, de credinţă şi de adorare. Absenţa de la aceste adunări însemna de fapt ruperea din comunitatea sau unitatea Bisericii, iar cea mai mare pedeapsă — excomunicarea — însemna îndepărtarea din comunitate sau din adunările de cult (can. 80 Trulan). Tocmai prin frecventarea regulată a adunărilor de rugăciune şi de cult se forma şi se întreţinea conştiinţa apartenenţei credincioşilor la ecclesia, adică la o societate religioasă, căreia ei aparţineau şi care era nouă şi deosebită de restul lumii păgâne. La aceasta contribuia şi faptul că la început nu existau cântăreţi, care s-au ivit mai târziu şi s-au interpus treptat între slujitori şi laici. De aceea slujba se desfăşura ca un continuu dialog sau schimb de răspunsuri între clericii slujitori (episcopi, preoţi şi diaconi), de o parte, şi credincioşi, de alta. Catehizarea mistagogică, adică iniţierea catehumenilor şi a neofiţilor în tainele cultului, în epoca de rapidă şi masivă răspândire a creştinismului (secolele IV—VI), a făcut ca credincioşii de atunci să fie şi mai conştienţi de rolul lor activ în cult. Această participare integrală a credincioşilor la cult culmina cu împărtăşirea lor la Sfânta Euharistie, împărtăşire care era generală şi frecventă (regulată), căci aceia care nu erau opriţi de vreun impediment moral sau canonic se împărtăşeau, toţi, la liturghia din fiecare sărbătoare. Sfânta împărtăşanie era dusă de către diaconi şi celor care, din pricini independente de voinţa lor (bolnavi, deţinuţi ş.a.), absentau de la adunarea liturgică, iar excomunicarea, care era cea mai severă pedeapsă pentru creştini, se traducea, practic, prin excluderea din comunitate, adică din adunarea pentru cultul public al Bisericii şi prin oprirea de la împărtăşire”. De aceea, tăria şi profunzimea spiritului eclesiologic, adică a conştiinţei de comunitate în Biserica creştină, a stat totdeauna în raport cu gradul de intensitate în care membrii ei laici s-au integrat în viaţa liturgică a Bisericii. Din nefericire, din veacurile VIII—IX înainte, constatăm un treptat regres din acest punct de vedere, credincioşii devenind din ce în ce mai puţin conştienţi de rolul lor în cult. Cauze multiple explică aceasta: slăbirea zelului credincioşilor pentru împărtăşirea regulată, lărgirea treptată a atribuţiilor cântăreţilor în dauna dreptului poporului de a participa activ la cântarea religioasă din biserici, dezvoltarea excesivă a unora dintre slujbele divine şi îndeosebi a cântărilor bisericeşti, slăbirea disciplinei catehumenatului şi a învăţământului catehetic, perpetuarea limbilor moarte în serviciul cultului, scăderile şi lipsurile unora dintre slujitorii bisericeşti, iar în timpurile moderne, răspândirea spiritului protestant şi sectar. Astăzi se fac eforturi pentru reînvierea participării active de odinioară a credincioşilor la cult, ideea despre drepturile şi datoriile lor în cadrul cultului divin recâştigând tot mai mult teren, atât în Bisericile ortodoxe cât şi în cea Catolică. În Apus, aceasta constituie ţelul de căpetenie al aşa numitei Mişcări liturgice (Mouvement liturgique, liturgische Bewegung), iar recenta hotărâre a Conciliului II Vatican din 1963, de a se permite traducerea şi folosirea textelor liturgice în limbile naţionale ale popoarelor catolice, înseamnă o recunoaştere de fapt a dreptului legitim şi firesc al credincioşilor de a lăuda pe Dumnezeu în limba lor uzuală (vie) şi deci un pas înainte în promovarea participării active a laicilor în cult. În Biserica Ortodoxă Română, unde vechea limbă slavă a fost înlocuită mai de mult cu limba noastră naţională, se tinde spre restaurarea drepturilor liturgice ale credincioşilor, promovându-se participarea laicilor la cult îndeosebi prin asocierea lor la cântarea religioasă din biserici, sub conducerea cântăreţilor de strană.