Credincioşii laici ca factori ai cultului (rolul laicilor în cult)

1. Cler slujitor şi credincioşi laici în cult, în general

Rolul important pe care îl au persoanele liturgice (clericii) în cult nu
exclude prezenţa şi participarea credincioşilor laici la săvârşirea cultului divin
public al Bisericii.
Credincioşii laici sunt «X^pw [i. A (plinirea) trupului Bisericii. Clerul şi
credincioşii_aXcJţuJesaiJaQlaltal^i5ffî.ca; nici clerul fără credincioşi nu
înseamnă Biserică deplină, după cum nici credincioşii fără clerici. Cler şi
credincioşi sunt deci părţi constitutive şi indispensabile ale organismului
bisericesc; ele se întregesc reciproc, se completează, şi una fără alta e de
neconceput în «Ecclesia orans».
Credincioşii laici sunt deci factori activi ai cultului, alături de clerici, iar
nu simpli beneficiari ai efectelor acestuia. Ei nu profită adică numai de harul
sfinţitor care li se împărtăşeşte îndeosebi prin sfintele taine şi prin ierurgiile
săvârşite de membrii clerului, ci, prin însăşi calitatea lor de creştini, au şi dreptul
şi datoria de a participa activ la viaţa liturgică a Bisericii în general, fiind chiar
săvârşitori ai unor acte secundare. În calitatea lor de membri ai Bisericii şi în
virtutea strânsei uniri cu Hristos, dobândită prin taina botezului, cea a mirungerii
şi cea a împărtăşirii, ei participă oarecum la sacerdoţiul Mântuitorului, ca
mădulare ale trupului Său mistic, ceea ce face pe Sf. Apostol Petru şi pe Sf.
Evanghelist Ioan să vorbească de un sacerdoţiu al laicilor, de acea «preoţie
universală (1 Petru II, 5; Apoc. XX, 6), care, totuşi, nu exclude harul special al
preoţiei, transmis prin hirotonie (preoţia sacramentală), ci colaborează cu
sacerdoţiul Bisericii, în cadrul vieţii liturgice sau sacramentale a obştii creştine.
Participarea laicilor la cultul public al Bisericii poate fi pasivă sau activă;
pasivă este atunci când credincioşii beneficiază doar de roadele cultului, oficiat
de clerici pentru ei, iar activă este atunci tind ei cooperează în diverse moduri la
însăşi săvârşirea cultului.
 2. Rolul credincioşilor la slujba Sfintei Liturghii
Astfel, la Sf. Liturghie, care este cultul social prin excelenţă al Bisericii
(Xstxov - sp-fov), credincioşii (participă de fapt la aducerea Sfintei Jertfe prin
însăşi calitatea lor de membri ai Bisericii luptătoare, care jertfeşte şi se jertfeşte
şi ea, prin preotul slujitor. De aceea, ei nu sunt simpli asistenţi la sfânta slujbă, ci
participă la ea, deopotrivă interesaţi şi angajaţi la ea, ca şi preotul, căci acesta nu
slujeşte pentru el însuşi, ci în numele şi din partea credincioşilor săi. De
asemenea, cântăreţii de strană (ori corurile bisericeşti) nu cântă numai în numele
lor, ci în numele tuturor credincioşilor din parohie (biserică), pe care îi
reprezintă. De aceea, rostul credincioşilor în biserică nu este doar să urmărească
rânduiala slujbei, adică să privească sau să asculte, ca nişte simpli spectatori, ci
trebuie să participe în adevăratul înţeles al cuvântului, să conlucreze, efectiv la
sfânta jertfă, care se aduce în numele şi în locul lor. În ce constă această
conlucrare a lor, sau cum se poate realiza ea?
— Pe de o parte prin participarea credincioşilor laici la răspunsurile
liturgice date de cântăreţi (cor) în cursul slujbei, căci însăşi întocmirea sau
rânduiala liturghiei presupune şi reclamă prezenţa şi participarea activă a
credincioşilor din biserică. Formele de răspunsuri şi de dialog între liturghisitori
şi popor («Pace tuturor! — Şi duhului tău!» etc), ori forma plurală a mai tuturor
rugăciunilor şi mai ales a ecteniilor şi a cântărilor sfinte («Cu pace Domnului să
ne rugăm l»; «Să zicem toţi, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru să zicem...»;
«Pe Tine Te lăudăm.. -»), nu se pot concepe decât cu participarea efectivă a
tuturor celor prezenţi în biserică la desfăşurarea acţiunii liturgice. Ei sunt astfel
îndatoraţi a lua parte în chip efectiv la aducerea «slujbei cuvântătoare», ca
subiecte sau aducători ai cultului, atât prin executarea răspunsurilor liturgice cât
şi prin asocierea sau adeziunea lor la cele ce face sau zice preotul în taină, în
numele lor, pe care o exprimă, de ex., prin cuvântul «Amin!».
Această strânsă colaborare dintre clerul slujitor şi credincioşii prezenţi la
sfintele slujbe o accentua Sf. Ioan Hrisostom, referindu-se la dialogul introductiv
dintre preot şi credincioşi la Rugăciunea Sfintei Jertfe din cursul Sfintei
Liturghii: «în timpul (sfinţirii) prea înfricoşătoarelor Taine — spune el —
preotul se roagă pentru popor, iar poporul pentru preot; căci nu numai preotul
singur mulţumeşte, ci şi tot poporul.
Pentru ca (numai) după ce a primit mai întâi răspunsul lor şi după ce apoi
s-au învoit că este vrednic şi drept lucru să se facă aceasta («Cu vrednicie şi cu
dreptate este...»), atunci începe preotul rugăciunea de mulţumire».
Totodată, credincioşii participă la jertfa liturgică aducând ca ofrandă, prin
preot, fiinţa lor sufletească şi trupească, simbolizată în darurile de pâine
(prescuri) şi vin aduse de ei pentru Sf. Euharistie, iar mai târziu participă şi la
taina sfântă săvârşită în Liturghie, împărtăşindu-se cu Sf. Trup şi Sânge. Şi
deoarece de foloasele (efectele) Sfintei Liturghii beneficiază toţi credincioşii
pentru care preotul se roagă (indiferent dacă ei sunt sau nu prezenţi în biserică),
participarea aceasta a credincioşilor la Sf. Liturghie (numită de teologii catolici
habituală sau obişnuită) este reală, obiectivă şi generală. În chip special, ei pot
participa activ la săvârşirea sfintei slujbe, prin îndeplinirea anumitor acte mai
mărunte ale ritualului liturgic, rezervate odinioară clericilor inferiori, ca de ex.:
aprinderea şi purtarea luminărilor şi a sfeşnicelor, aprinderea cădelniţei,
aducerea celor necesare pentru sfânta slujbă, citirea Apostolului şi a Cazaniei,
rostirea Crezului, supravegherea ordinei şi a disciplinei din biserică şa.

3. Rolul credincioşilor la slujbele Sfintelor Taine şi la ierurgii

La slujbele Sfintelor Taine şi ale ierurgiilor, credincioşii participă atât
pasiv, în calitatea lor de subiecte sau primitori ai Sfintelor Taine săvârşite de
preoţi pentru satisfacerea nevoilor lor religioase, cât şi activ. Astfel, în cazuri
excepţionale (lipsă de clerici), Botezul poate fi săvârşit — sumar — şi de laici
(vezi la cap. despre Botez, din Liturgica Specială); laicii pot participa activ atât
la Botez cât şi la Cununie, asistând pe cel ce se botează şi pe miri, în calitate de
naşi (chezaşi sau garanţi), şi executând chiar, împreună cu clericii slujitori, unele
părţi ale ritualului (înconjurarea sau dansul ritual la Botez şi la Cununie, punerea
şi schimbarea inelelor la logodnă, punerea şi depunerea cununiilor la Cununie
etc). La Hirotonie şi la hirotesii, credincioşii prezenţi participă confirmând
vrednicia celui hirotonit sau hirotesit cu formula «Vrednic este» (axios), care
aminteşte de rolul efectiv pe care îl aveau odinioară laicii la alegerea şi
instituirea clericilor.
La Taina Mărturisirii, credincioşii-penitenţi cooperează cu preotul
duhovnic, nu numai prin dispoziţiile sufleteşti pe care le presupune Taina
(penitenţă, căinţă sau regret pentru păcate, voinţă de îndreptare), dar şi prin
mărturisirea păcatelor, prin angajamentele luate pentru îndreptarea morală
cuvenită şi prin îndeplinirea canonului de pocăinţă (epitimiei), condiţii necesare
pentru eficacitatea Tainei, adică pentru dobândirea iertării. La Taina Sfântului
Maslu, subiectul Tainei, adică bolnavul pentru care se face slujba, rosteşte la
sfârşitul slujbei formula: «Binecuvântaţi, părinţi sfinţiţi, şi mă iertaţi pe mine,
păcătosul...».

4. Rolul credincioşilor laici la slujbele serviciului divin zilnic (Laudele

bisericeşti)
La slujbele serviciului divin zilnic (Laudele bisericeşti) care constituie
prin excelenţă oficiul public adus de Biserică spre lauda lui Dumnezeu şi a
persoanelor sfinte, credincioşii participă de asemenea, în calitatea lor de membri
ai Bisericii, a cărei datorie este să preamărească pe Dumnezeu în toată vremea.
Ei fac aceasta fie împreună cu clericii slujitori şi cu cântăreţii bisericeşti, fie
numai prin aceştia singuri, când prezenţa credincioşilor la unele slujbe este
redusă sau nu este posibilă.
La cultul ortodox prezenţa credincioşilor este numeric sporită mai ales la
slujbele de seară (Vecernia, Privegherea, Acatiste, Litie etc), iar la unele dintre
acestea, ca de ex. la Denia mare din Vinerea Patimilor (Utrenia Sâmbetei celei
mari, sau slujba înmormântării Domnului), ei iau parte în chip real şi activ la cea
mai mare parte din rânduiala slujbei, cântând în biserică Prohodul, înconjurând
biserica cu Sf. Epitaf, purtând lumini aprinse în mâini ca şi în noaptea învierii
etc.
 Atunci când nu pot participa prin prezenţa fizică la slujbele serviciului
divin zilnic din biserică, cei mai zeloşi dintre credincioşi îşi îndeplinesc obligaţia
de rugăciune zilnică citindu-şi singuri acasă Psaltirea ori Ceaslovul (la catolici
Breviarul), în care ei găsesc rânduiala statornicită de Biserică pentru slăvirea
continuă a lui Dumnezeu. Aşa se explică de ce aceste două cărţi bisericeşti de
slujbă au fost cel mai mult întrebuinţate de credincioşii laici în cultul particular.
Precum se vede, nici o slujbă religioasă nu se săvârşeşte de fapt fără
participarea activă a credincioşilor laici. Orice Taină are nevoie nu numai de un
laic, care este subiectul sau primitorul Tainei respective, ci şi de alţi laici, care
contribuie la săvârşirea ei; excepţie de la această regulă face numai Taina
Mărturisirii, care este o convorbire intimă între preotul-duhovnic şi credinciosul
care se spovedeşte. Dar chiar şi primitorul Tainei nu este absolut pasiv în
momentul primirii Tainei, ci se situează într-un raport personal direct cu
Dumnezeu, pe care preotul numai îl ocazionează sau îl înlesneşte
Am putea spune că poporul credincios întregeşte, cu contribuţia lui,
slujirea sacerdotală (sacramentală) desfăşurată de clerici în cadrul cultului
religios. Lucrările sau exercitarea preoţiei sacramentale a clerului, dobândită
prin Hirotonie, este ocazionată şi întregită de «preoţia universală» a
credincioşilor, dobândită prin Botez. Legătura de continuitate şi întregire între
slujba sacramentală a ierarhiei şi între «slujirea» credincioşilor laici în cultul
Bisericii o arată mai ales existenţa treptelor clerului inferior, subordonate
diaconatului (vezi cap. precedent), care nu sunt trepte de Hirotonie, ci de
profesie. Precum am văzut, membrii acestor trepte nu sunt de fapt clerici în
adevăratul sens al cuvântului, ci laici consacraţi pentru îndeplinirea anumitor
slujbe sau acte secundare de cult, necesare serviciului divin. Ei fac astfel
trecerea gradată de la ierarhie la simplii credincioşi, încât în cadrul cultului divin
public al Bisericii, graniţa dintre cler şi poporul credincios aproape că nu se
simte.
Cu cât frecvenţa credincioşilor la sfintele slujbe este mai regulată şi cu cât
ei participă mai activ la ele, urmărind cu atenţie desfăşurarea slujbei şi
alăturându-se sau încadrându-se efectiv în acţiunea sfânta săvârşită de clerici, cu
atâta participarea aceasta este mai rodnică, ajutând pe credincioşii respectivi să
beneficieze cu adevărat şi din plin de harul şi de comorile spirituale pe care le
mijloceşte cultul divin şi care se revarsă în viaţa noastră morală şi religioasă,
prin sporirea evlaviei, prin înaintarea în virtute şi progres duhovnicesc.

5. Participarea credincioşilor laici la cultul public al Bisericii, în trecut şi

aii
Această participare deplină şi adevărată a credincioşilor mireni la cultul
liturgic al Bisericii s-a realizat în chip ideal (integral) mai ales în antichitatea
creştină. În primele şapte-opt secole ale istoriei creştine, credincioşii frecventau,
toţi, regulat şi permanent, adunările de cult şi tocmai în aceasta se realiza de fapt
Biserica, în înţelesul ei de societate religioasă, vizibilă, închegată pe baza
unităţii de conducere, de credinţă şi de adorare. Absenţa de la aceste adunări
însemna de fapt ruperea din comunitatea sau unitatea Bisericii, iar cea mai mare
pedeapsă — excomunicarea — însemna îndepărtarea din comunitate sau din
adunările de cult (can. 80 Trulan). Tocmai prin frecventarea regulată a
adunărilor de rugăciune şi de cult se forma şi se întreţinea conştiinţa apartenenţei
credincioşilor la ecclesia, adică la o societate religioasă, căreia ei aparţineau şi
care era nouă şi deosebită de restul lumii păgâne. La aceasta contribuia şi faptul
că la început nu existau cântăreţi, care s-au ivit mai târziu şi s-au interpus treptat
între slujitori şi laici. De aceea slujba se desfăşura ca un continuu dialog sau
schimb de răspunsuri între clericii slujitori (episcopi, preoţi şi diaconi), de o
parte, şi credincioşi, de alta.
Catehizarea mistagogică, adică iniţierea catehumenilor şi a neofiţilor în
tainele cultului, în epoca de rapidă şi masivă răspândire a creştinismului
(secolele IV—VI), a făcut ca credincioşii de atunci să fie şi mai conştienţi de
rolul lor activ în cult.
Această participare integrală a credincioşilor la cult culmina cu
împărtăşirea lor la Sfânta Euharistie, împărtăşire care era generală şi frecventă
(regulată), căci aceia care nu erau opriţi de vreun impediment moral sau canonic
se împărtăşeau, toţi, la liturghia din fiecare sărbătoare. Sfânta împărtăşanie era
dusă de către diaconi şi celor care, din pricini independente de voinţa lor
(bolnavi, deţinuţi ş.a.), absentau de la adunarea liturgică, iar excomunicarea,
care era cea mai severă pedeapsă pentru creştini, se traducea, practic, prin
excluderea din comunitate, adică din adunarea pentru cultul public al Bisericii şi
prin oprirea de la împărtăşire”. De aceea, tăria şi profunzimea spiritului
eclesiologic, adică a conştiinţei de comunitate în Biserica creştină, a stat
totdeauna în raport cu gradul de intensitate în care membrii ei laici s-au integrat
în viaţa liturgică a Bisericii.
Din nefericire, din veacurile VIII—IX înainte, constatăm un treptat regres
din acest punct de vedere, credincioşii devenind din ce în ce mai puţin conştienţi
de rolul lor în cult. Cauze multiple explică aceasta: slăbirea zelului
credincioşilor pentru împărtăşirea regulată, lărgirea treptată a atribuţiilor
cântăreţilor în dauna dreptului poporului de a participa activ la cântarea
religioasă din biserici, dezvoltarea excesivă a unora dintre slujbele divine şi
îndeosebi a cântărilor bisericeşti, slăbirea disciplinei catehumenatului şi a
învăţământului catehetic, perpetuarea limbilor moarte în serviciul cultului,
scăderile şi lipsurile unora dintre slujitorii bisericeşti, iar în timpurile moderne,
răspândirea spiritului protestant şi sectar.
Astăzi se fac eforturi pentru reînvierea participării active de odinioară a
credincioşilor la cult, ideea despre drepturile şi datoriile lor în cadrul cultului
divin recâştigând tot mai mult teren, atât în Bisericile ortodoxe cât şi în cea
Catolică. În Apus, aceasta constituie ţelul de căpetenie al aşa numitei Mişcări
liturgice (Mouvement liturgique, liturgische Bewegung), iar recenta hotărâre a
Conciliului II Vatican din 1963, de a se permite traducerea şi folosirea textelor
liturgice în limbile naţionale ale popoarelor catolice, înseamnă o recunoaştere de
fapt a dreptului legitim şi firesc al credincioşilor de a lăuda pe Dumnezeu în
limba lor uzuală (vie) şi deci un pas înainte în promovarea participării active a
laicilor în cult.
 În Biserica Ortodoxă Română, unde vechea limbă slavă a fost înlocuită
mai de mult cu limba noastră naţională, se tinde spre restaurarea drepturilor
liturgice ale credincioşilor, promovându-se participarea laicilor la cult îndeosebi
prin asocierea lor la cântarea religioasă din biserici, sub conducerea cântăreţilor
de strană.