Interesul, factor implicat în dezvoltarea şi orientarea vocaţională

Autor, Prof. Ştefan Roxana

De-a lungul întregii vieţi a unui om nu există nici o perioadă care să se poată compara prin
amploarea şi repeziciunea transformărilor cu cea a adolescenţei. Transformările bruşte şi radicale
pe care le provoacă în psihologia şi fiziologia copilului, semnificând despărţirea lui de copilărie
şi accederea în prima fază a maturităţii – tinereţea - sunt atât de delicate şi importante, încât
putem afirma că soarta omului se decide de cele mai multe ori în adolescenţă. Păşind în
adolescenţă, omul, mai este încă copil iar când o părăseşte este sau se doreşte a fi un tânăr
responsabil de alegerile şi deciziile luate. Dacă şirul transformărilor la care îl supune inevitabil
vârsta este bine orientat, dirijat, adolescentul de acum, tânărul de mâine îşi va conştientiza
resursele, energiile de care dispune, devenind folositor lui însuşi dar şi societăţii. De aici decurge
însemnătatea cunoaşterii transformărilor la această vârstă, necesitatea cunoaşterii
particularităţilor structurilor, substructurilor personalităţii aflate în devenire, implicit şi a
intereselor, deoarece nimeni nu poate orienta sau dirija ceva ce nu cunoaşte.
J. Drévillon considera că "nu este suficient sa te poţi orienta, trebuie să şi vrei. Trebuie
să admitem că preferinţele şi interesele nu corespund întotdeauna posibilitaţilor"(1973,pag.51).

« Pentru a se deplasa, un vapor are nevoie de un motor, de combustibil, de conducător şi de o

carcasă puternică. Fără aceste patru elemente nu poate traversa nici un lac. Motorul reprezintă
aptitudinile, combustibilul – motivaţia, conducătorul – interesele, carcasa – caracterul. Calitatea
performanţelor cuiva depinde de aptitudinile sale (forţa motorului) , de motivaţia sa, de
tendinţele sale (combustibilul). Direcţia pe care o va lua depinde de interesele sale » (Drăgan Ion
apud Strong 1976, pag.57)
Interesul se defineşte ca fiind o variabilă psihologică, de natură motivaţională care, în
determinarea conduitei persoanei, exprimă, în planul relaţiei acesteia cu mediul exterior,
direcţia de orientare, categoria de valori căreia îi acordă importanţă sau care reţine atenţia
persoanei. Considerată ca o variabilă ce exprimă o stare de normalitate, opusă apatiei, interesul
se naşte dintr-o necesitate şi contribuie la realizarea totală a omului prin rolul pe care-l
îndeplineşte în procesul de adaptare la mediu. Practic, interesul exprimă ceea ce persoana
doreşte să obţină, să cunoască, să realizeze pe tot parcursul vieţii.
 „Interesul poate fi privit ca un intermediar între individ şi mediu, cu specificaţia că se ia
în considerare nu atât obiectul interesului, cât mai ales satisfacţia pe care o produce consumarea
lui şi optimizarea care o duce procesului adaptării la mediu”.(Ion Drăgan,1975 pag.10 )
W. James vorbeşte despre o lege a interesului în sensul condiţionării conduitei individului
de către interese sau în sensul că interesul dominant impune orientarea acestuia în mediul
înconjurător.
Conceptul de interes poate fi definit prin accentul pus pe elementele sale interne,
subiective, (tendinţe, înclinaţii, necesităţi). După Strong, interesul este „tendinţa de a ne ocupa
de anumite obiecte, de a ne place anumite activităţi”. O definiţie analoagă o da interesului şi
psihologul roman Al. Rosca care îl considera “ca fiind tendinţa de a da atenţie unor obiecte,
persoane sau situaţii, de a fii atras de ele, de a găsi satisfacţie în ele “. Psihologul R. Meili îl
considera tot o “ tendinţă la acţiune îndreptată spre obiecte sau activităţi determinate, o forma
specială a motivaţiei “.(Drăgan Ion, 1975, pag.11 apud R. Meili )
Interesul apare ca fiind aceea forţa motrică care trebuie explorată, descoperită, utilizată
pentru a facilita alegerea unei opţiuni şcolare, profesionale şi în final o decizie concretă în acest
sens. Interesul este un factor de integrare dinamică a personalităţii, un factor de creştere al
acesteia, fiind stimulat nu atât de impulsuri, tendinţe interne, ci şi de dorinţa de autodepăşire, de
aspiraţii, modele educaţionale, de dinamica şi cerinţele vieţii sociale. Interesul este o condiţionare
internă (necesitatea psihologică a persoanei), este persistent în timp, fiind orientat spre o categorie
de valori. Reprezentând categoria de valori spre care se îndreaptă un individ, interesul poate
fi considerat o variabilă psihică a personalităţii prin care aceasta se poate defini.
Pentru ca procesul orientării şcolare şi profesionale să-şi atingă
finalitatea, este absolut necesar să se cunoască felul şi intensitatea intereselor
unui individ. Atât proporţia cât şi direcţia realizărilor unei vieţi depinde în mare
măsură de interes.
Interesul este acea variabilă psihologică, de natură motivaţională, care, în
determinarea conduitei exprimă direcţia de orientare, categoria de valori căreia
individul îi acordă importanţă, care-i reţine atenţia. Interesul, în esenţă, exprimă
ceea ce persoana doreşte să cunoască, să realizeze, reprezentând, în acelaşi timp,
legătura dintre individ şi lumea valorilor.
Conceput ca o formă specifică a motivaţiei, interesul apare constituit din
două segmente:
 segmentul dinamico-energetic ce determină intensitatea efortului;
  segmentul orientativ – direcţional ce se referă la conţinut, care imprimă
direcţia efortului.
Interesul este indisolubil legat de activitate ca trebuinţă de investigare, de
cunoaştere, de acţiune, fiind dependent de câmpul cognitiv şi operaţional în care
este orientat din exterior şi solicitat. Activitatea, ca formă superioară de relaţionare
cu mediul, specifică şi definitorie pentru că implică constituirea, stabilizarea
intereselor, stabilirea şi formularea anticipată a obiectivelor ce devin scopuri, dar
şi o complexă pregătire psihică (verbală) în care ponderea principală revine
proceselor cognitive de informare, preluare, interpretare, decizie. Constituit şi
stabilizat, interesul devine motiv învăţat, funcţionează ca motiv epistemic, ca
trebuinţă de cunoaştere, acţiune
Opţiunea profesională ca expresie a personalităţii în concepţia lui John Holland
JOHN L. HOLLAND consideră că:
1. opţiunea profesională este o expresie a personalităţii în ansamblul său, înglobând
aptitudinile, trăsăturile personalităţii, modul de viaţă şi relaţiile interpersonale;
2. modul de constituire în sistemul de personalitate a celui de interes conturează direcţia
orientării şcolare, profesionale, a carierei sale;
3. există şase mari dimensiuni (şase tipuri) ce conturează interesele şi personalitatea şi şase
mari categorii de medii profesionale ce corespund celor şase dimensiuni ale intereselor;
4. gradul de compatibilitate a intereselor şi a ierarhiei lor cu alegerea unui anumit traseu al
carierei dă nota de satisfacţie personală resimţită în cercetarea efectivă a profesiei pentru care
a optat.
În funcţie de nivelul exprimat al intereselor şi modul particular de ierarhizare a acestora,
Holland identifică în structura personalităţii diferiţilor indivizi şase tipuri de persoane şi de
medii de muncă şi viaţă.
1. Oamenii realişti reacţionează faţă de mediu intr-un mod obiectiv, concret,
manipulativ din punct de vedere fizic. Evită sarcinile care necesită calităţi intelectuale, artistice
sau sociale (nu sunt potriviţi ca lideri). Sunt materialişti, masculini, nesociabili şi stabili
emoţional. Prefera profesiile tehnice, agricole sau meşteşugăreşti cu activităţi care implică lucrul
cu maşinile, o activitate fizică (de exemplu, sport).
2. Persoanele investigatoare reacţionează faţă de mediu folosind inteligenţa,
manipulând idei, cuvinte şi simboluri. Evită situaţiile sociale, sunt nesociabile, masculine,
insistente introvertite. Preferă sarcinile ştiinţifice, teoretice (de exemplu, cititul, algebra,
colecţionarea de obiecte) şi activităţi creatoare cum ar fi sculptura, pictura, muzica. Preferă să
lucreze într-un mediu academic sau ştiinţific.
3. Persoanele artistice fac faţă mediului folosind forme şi produse ale artei. Se bazează
pe impresii subiective, sunt nesociabile, feminine, supuse, sensibile, impulsive şi introspective.
Prefera profesiile muzicale, artistice, dramatice şi nu le plac activităţi masculine şi rolurile care
implică munca fizică.
4. Persoanele sociale preferă să intre în contact cu alţii. Acestea caută interacţiunea
socială în mediul educaţional, terapeutic şi religios. Se consideră persoane sociabile, vesele, cu
simţul răspunderii care obţin succese şi le place să se afirme.
5. Persoanele întreprinzătoare au spirit de aventură, sunt dominante şi impulsive. Sunt
persuasive, vorbăreţe, extravertite, încrezătoare, agresive şi exhibiţioniste. Preferă ocupaţii din
domeniul vânzărilor şi al managementului, unde pot să-i domine pe alţii. Au nevoie de putere şi
de recunoaşterea calităţilor de către cei din jur.
6. Persoanele convenţionale au nevoie de aprobarea celor din jur. Creează impresie
bună deoarece sunt ordonate, sociabile, corecte dar sunt lipsite de originalitate. Preferă ocupaţii
de funcţionari cu activităţi stabile şi bine definite în domeniul afacerilor. Acorda importanţă
deosebită chestiunilor economice şi se consideră masculine, dominante, rigide şi stabile. Au mai
mult calităţi matematice decât verbale.
Holland susţine de asemenea, că există şase medii de muncă analoage cu tipurile pure de
personalitate descrise mai sus. Aşa cum s-a arătat deja, indivizii îşi selectează mediul de muncă
care este congruent cu tipul lor de personalitate. În intervenţiile de OSP este importantă ajutarea
clientului în a-şi alege un mediu de muncă care să se potrivească cel mai bine cu tipul său de
personalitate.
Tipurile de personalitate pot fi structurate în funcţie de modelul consecvent. Acest model
este numit modelul hexagonal.
Intervenţia se întemeiază pe măsurătorile referitoare la tipurile de personalitate obţinute
prin utilizarea unui inventar de interese. Unui individ îi corespunde unul, două sau toate cele
şase tipuri de personalitate. Profilul obţinut prin ierarhizarea tipurilor pentru o persoană, dat de
scorurile măsurătorilor se numeşte „subtip” şi redă codul întreg pentru toate tipurile. În modul
curent, totuşi în evaluare şi intervenţie sunt folosite cele mai importante trei litere ale codului de
tip. Codul de tip litere, cunoscut, în general, sub numele de codul Holland, permite înţelegerea
personalităţii individului.
Pentru a înţelege codul, Holland defineşte patru indicatori sau semne de diagnostic:
Congruenţa: acest indicator reflectă gradul de potrivire dintre personalitatea individului şi
mediul său de muncă. Cel mai înalt nivel de congruenţă va fi dacă respectivul cod de trei litere al
personalităţii este acelaşi, în privinţa conţinutului şi al succesiunii, cu codul de trei litere al
mediului de muncă în care respectivul individ doreşte să intre. Indicatorii cu congruenţă înaltă au
drept rezultat o alegere stabilă a profesiei, cu rezultate bune în aceasta şi un grad înalt de
satisfacţie.
Consecvenţa: aceasta este măsura coerenţei interne a punctajelor obţinute de o persoana.
Consecvenţa se calculează prin exprimarea poziţiei primelor două litere ale codului Holland de
pe hexagon (vezi mai sus). Cu cât este mai apropiată poziţia de hexagon, cu atât codul este mai
consecvent. Subtipurile de coduri adiacente sunt consecvente (de exemplu, convenţional şi
întreprinzător). Se consideră a fi tipuri inconsecvente cele care sunt situate faţă în faţă unul cu
celalalt (de exemplu realist şi sociabil). Claritatea scopurilor unui individ şi percepţia lui despre
sine, care sunt definitorii pentru decizia în alegerea carierei, sunt direct proporţionale cu tipul
Holland. Un tip consecvent va lua scopuri mai clare şi o percepţie despre sine mai limpede decât
un tip inconsecvent. Pentru tipul consecvent, alegerea carierei va fi mult mai uşoară.
Diferenţierea: această măsoară cristalizarea intereselor şi a profitului individului.
Diferenţierea este îndeplinită astfel: punctajul cel mai mare minus punctajul cel mai mic al celor
trei punctaje reprezentate de codul de litere. Diferenţierea cea mai mare (punctaj mare) se
constată atunci când se găseşte un grad înalt de ce conturare a caracteristicilor unui anumit tip,
iar o diferenţiere scăzută se va constata în cazul unui profil plat, punctaje relativ identice la toate
trei tipurile. Un tip diferenţiat va avea scopuri mult mai clare şi o percepţie despre sine mai bine
cristalizată decât tipul nediferenţiat. Alegerea carierei va fi mai uşoară pentru tipul diferenţiat
decât pentru cel nediferenţiat şi aceste alegeri vor fi mai stabile.
Identitatea: reflectă claritatea scopurilor, intereselor unei persoane. Este legată de
diferenţiere şi de consecvenţă.
Cele şase tipuri de personalitate reprezintă un model interesant de clasificare a intereselor
unui elev. Însă acest model nu este fără îndoială singurul valabil şi are chiar anumite limite.
Tipurile definite iniţial, în mod ipotetic, de Holland nu se regăsesc şi la alţi cercetători. Alte
combinaţii de interese se pot găsi frecvent, în special dacă acest lucru se face prin analiza
grupurilor ocupaţionale şi analiză statistică. Tipologia prestabilită, bazată pe inventarul de
interese care urmăreşte numai măsurarea tipologiei nu va permite niciodată individului să – şi
descopere alte interese, care s-ar putea să fie mai importante pentru el decât cele evidenţiate de
Holland. De exemplu, tipul omului „căruia îi place să stea în aer liber”, menţionat frecvent de alţi
autori, nu va putea fi detectat. Cel mai apropiat în clasificarea lui Holland ar fi tipul
„întreprinzătorului”. Acesta însă nu coincide total cu tipul celui care preferă acţiunile în aer liber.
 Pe lângă acesta, apar şi dubiile cu privire la aplicabilitatea sa la alte culturi. Într-
adevăr:
 Materialele nu sunt întotdeauna disponibile în alte ţări, adaptarea lor este uşoara,
necesitând un volum considerabil de investiţii.
Tipul realist (R): Individul este caracterizat prin simplitate, simţ practic, perseverenţă. El
caută situaţiile şi problemele concrete şi manifestă interes pentru activităţile ce necesita
coordonare motorie şi abilitate manuală. Este stabil emoţional. Evită relaţiile interpersonale prea
strânse.
Tipul investigator (sau intelectual) (I): individul, curios şi metodic, are înclinaţie pentru
cercetare, îi place să vehiculeze idei, are nevoie să descopere şi să înţeleagă. Manifestă simţ critic
şi independenţă. Atitudinea sa este mai degrabă rezervată, chiar introvertită.
Tipul artistic (A): individul aspiră la expresia de sine şi a ideilor sale prin calităţile
artistice personale. Este original, intuitiv, impulsiv şi are o oarecare aversiune pentru activităţile
de rutină. Non – conformist, el respinge, uneori, ordinea prestabilită.
Tipul social (S): individul, generos, prietenos, amabil şi sensibil, simte nevoia să-i ajute şi
să-i înţeleagă pe ceilalţi. Manifestă interes pentru activităţile care urmăresc să ajute, să
îngrijească, să educe. Este cald, responsabil, idealist şi evită abordările prea abstracte.
Tipul întreprinzător (E) (din fr. Entrepreneur): individului îi place să organizeze, să
convingă, să conducă, să vândă. Are simţ întreprinzător şi caută puterea. Sigur de sine, el se
exprimă cu uşurinţă. Este ambiţios, energic, extravertit şi optimist. Poate, deasemenea, să-şi
manipuleze şi domine semenii.
Tipul convenţional (C ): individul este conştiincios, ordonat, respectă regulile. Îi plac
ordinea şi situaţiile structurate, în care relaţiile interpersonale sunt bine definite. Arată interese
pentru activităţile administrative. Este conformist şi, uneori, inflexibil.
 Relaţiile între aceste şase tipuri pot fi reprezentate printr-o structură hexagonală. Acesta
este modelul hexagonal al relaţiilor între tipuri sau modelul RIASEC. Conform teoriei, distanţa
(asemănare sau diferenţă) între dimensiuni depinde de distanţa (apropiere sau depărtare) între
polii care le reprezintă pe hexagon.
Aşa, de exemplu, tipurile realiste (R) şi intelectual (I) sunt apropiate pe hexagon, deci, se
aseamănă mai mult decât tipurile realist (R) şi artistic (A), care sunt mai îndepărtate. Tipul
artistic (A) se opune tipului convenţional (C).
Chestionare speciale construite permit situarea pe cele şase dimensiuni (tipuri) şi
stabilirea pentru fiecare a forţei relative a tipurilor. Scorul cel mai mare este cel care relevă tipul
personalităţii subiectului (interesul dominant). Astfel, un subiect poate fi caracterizat prin două
tipuri dominante ale sale (120 posibilităţi) sau prin ansamblul scorurilor celor şase interese:
tiparul sau profilul personalităţii.
Spunem despre profilul unui subiect că este coerent dacă acesta obţine scoruri mari
relative la tipuri care sunt apropiate (de exemplu scoruri mari: C şi R; scoruri mici: S şi A). Dacă
scorurile celor şase tipuri sunt foarte diferite, vorbim despre un profil diferenţiat şi putem spune
că subiectul îşi ierarhizează interesele.
O altă noţiune importantă este aceea de congruenţă (corespondenţă) între tipurile
indivizilor şi cele ale mediilor lor de viaţă. Interacţiunile congruente (de exemplu, un individ
“realist” într-un mediu “realist”) sunt factori de stabilitate, de satisfacţie şi de succes pe plan
profesional, şcolar sau personal.
Teoria lui Holland, operaţionalizată prin numeroase chestionare, a făcut obiectul multor
studii. Ea rămâne deosebit de importantă în psihologia orientării.
Abordarea personalităţii şi a conştiinţei de sine prin intermediul studiului intereselor este
deci, o abordare euristică în orientarea şcolară şi profesională.

Bibliografie:
1. Davitz Joel R, Samuel B. – Psihologia procesului educaţional, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1978 ;
2. Debesse M. – Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970;
3. Drăgan I. – Cunoaştere şi interes de cunoaştere, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
4. Drăgan I. – Interesul cognitiv şi orientarea profesională, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975;
5. Drevillon J. – Orientarea Şcolară şi Profesională Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1973;
6. Gibson L. Robert, Maricume H. Mitchell – Introduction to Guidance, Macmillan
Publisihing Co. Inc. New York 1981;