CAPITOLUL 5

ZONELE DE MUNCĂ

Un alt element important al organizării ergonomice a locului de muncă îl constituie

stabilirea zonelor de muncă în care se acţionează deoarece, în funcţie de dimensionarea
optimă a acestora, sunt create condiţiile normale de solicitare necesare pentru realizarea
eficientă a sarcinilor de muncă.
Zonele de muncă sunt determinate de amplitudinile mişcărilor membrelor
superioare în diferite plane şi în limitele normale sau maxime din punct de vedere al
posibilităţilor anatomice ale omului.
În funcţie de amplitudinea mişcărilor, de viteza şi precizia acestora, de segmentele
şi masele musculare antrenate în efort sau partea corpului care serveşte ca pivot
(articulaţie) al lor, zonele de muncă pot fi: normale şi maxime.
Astfel, când se efectuează mişcări cu braţele flexate, pivotând în jurul articulaţiei
cotului, antebraţele descriu zona de muncă normală. În limitele acestei zone se acţionează
cel mai comod, cu efort minim şi eficienţă maximă, deoarece mişcările efectuate, având o
amplitudine mai mică, sunt mai aproape de corp, au un consum mai mic de energie, sunt
mai puţin obositoare, au viteză şi precizie mai mari şi în consecinţă sunt mai eficiente.
Când se efectuează mişcări cu braţele în extensie (antebraţul se află în prelungirea
braţului), pivotând în jurul articulaţiei umerilor, braţele descriu zona de muncă maximă. În
limitele acestei zone mişcările efectuate sunt mai puţin comode şi eficiente deoarece,
având o amplitudine mai măre, antrenează segmente şi mase musculare mai mari,
necesită un consum mai mare de energie, sunt mai obositoare şi în consecinţă sunt mai
puţin rapide, şi mai puţin precise.
Zonele de muncă prezentate se regăsesc atât în plan orizontal (figurile 5.1, 5.2), cât
şi în plan vertical (figura 5.3), fiind ilustrate prin arcele de cerc pe care le descriu membrele
superioare în planurile respective.

Figura 5.1. Zona de muncă normală

37
 Figura 5.2. Zona de muncă maximă

Figura 5.3. Zonele de muncă în plan vertical

Astfel, în plan orizontal, zona de muncă normală este dată de mişcările spre
dreapta şi spre stânga, ale degetelor, palmei şi antebraţului, celor două mâini, iar zona de
muncă maximă este dată de mişcările spre dreapta şi spre stânga ale întregii mâini,
inclusiv mişcările braţului, fără răsucirea trunchiului.
În plan vertical, zona de muncă normală se obţine prin rotirea degetelor, palmei şi
antebraţului înainte sau lateral, în jurul articulaţiei cotului aflat puţin depărtat, de corp, iar
zona de muncă maximă se obţine prin rotirea braţului în extensie, (antebraţul se află în
prelungirea braţului) înainte sau lateral, având ca pivot articulaţia umărului.
Dimensiunile zonelor de muncă sunt valori orientative care ţin seama de
dimensiunile antropometrice medii ale omului.
În plan vertical, zonele de muncă, în poziţie ortostatică, au fost stabilite în funcţie de
înălţimea (statura sau talia) omului (înalt, mijlociu, scund) şi diferenţiate pentru bărbaţi şi
femei.

38
 Indiferent dacă activitatea se desfăşoară în plan orizontal sau vertical, este
recomandabil ca, pe cât posibil, mişcările de muncă sau acţionările să fie efectuate în
zona de muncă normală, ceea ce impune ca elementele de manipulare sau dispozitivele
de acţionare să fie amplasate în interiorul acestei zone după criteriul frecvenţei de
utilizare, care trebuie corelat cu celelalte criterii avute în vedere la optimizarea relaţiei
dintre elementele sistemului analizat sau proiectat, ca de exemplu legăturile funcţionale,
ordinea de servire, importanţa etc.
Pentru membrele inferioare au fost determinate, de asemenea, zonele de acţionare
optimă şi maximă în funcţie de punctul de referinţă al scaunului (P.R.S.).
Zonele de acţionare a membrelor inferioare, în plan vertical, pentru poziţia aşezat,
în altitudinea punctului de referinţă al scaunului (P.R.S.) fiind de 40 cm, sunt prezente în
figura 5.4.

Figura 5.4. Zona optimă şi maximă de acţionare a membrelor inferioare

în plan vertical

Zonele de acţionare pentru membrele inferioare, atât în plan vertical, cât şi în plan
orizontal, au o importanţă deosebită, în special, pentru amplasarea raţională a comenzilor
de picior.
Dacă se are în vedere, însă, necesitatea amplasării raţionale a dispozitivelor
informative (a surselor de informaţii vizuale) aceeaşi importanţă o are şi stabilirea
câmpului vizual sau a ariilor de vedere, respectiv a suprafeţei pe care un om o poate
percepe cu ajutorul ochilor.
Mărimea câmpului vizual este asigurată, pe de o parte, de rotaţia ochilor, iar pe de
altă parte, de rotaţia capului şi este dată de unghiurile vizuale optime şi maxime de rotaţie
a acestora atât în plan vertical cât şi în plan orizontal.
Câmpul vizual optim este cuprins între +15° şi -15° faţă de linia normală a privirii
care nu coincide cu linia perpendiculară pe globul ocular, respectiv, cu linia orizontală sau
standard a privirii fiind decalată faţă de aceasta cu 15° în jos (figura 5.5).

39
 Plan vertical Plan orizontal

Figura 5.5. Câmpul vizual

Un câmp vizual maxim se obţine prin combinarea rotaţiei capului şi a ochilor, atât în
plan vertical cât şi în plan orizontal.
Pentru ca perceperea surselor de informaţii vizuale să se facă în condiţii optime,
acestea trebuie amplasate, pe cât posibil, în unghiul optim sau în zona optimă a privirii, pe
plan înclinat cu maximum 45° faţă de linia normală a privirii.
Prin urmare, pe baza datelor antropometrice şi a zonelor de muncă sau de vedere,
se pot determina limitele spaţiale pentru amplasarea elementelor de comandă sau
acţionare în poziţiile ortostatică şi aşezat.
De asemenea, se poale determina înălţimea planului de acţionare manuală în
poziţia ortostatică, înălţime care este cu atât mai mare cu cât operaţia este mai precisă şi
necesită efort fizic mai redus.
Stabilirea datelor referitoare la zonele de muncă, sau la zonele spaţiale de
acţionare se efectuează cu ajutorul metodelor indirecte şi directe.
Metoda indirectă se bazează pe măsurarea părţilor corpului şi a mişcării acestor
părţi la un anumit grup de oameni. Această metodă fundamentează informaţiile
aproximative despre mecanismul relaţiilor dintre caracteristicile antropometrice şi
dispozitivele dinamice mobile.
Metoda directă utilizează informaţiile obţinute din măsurătorile efectuate în condiţii
asemănătoare cu cele întâlnite la locurile de muncă studiate, ceea ce permite analiza
poziţiei de muncă reale a operatorului, precum si a zonelor de acţionare a acestuia.
Practic această metodă se reduce la construcţia simplificată a machetei locului de
muncă la scara 1:1, şi la stabilirea gradului de adaptare la persoanele alese cu
caracteristici dimensionale medii.
Prin urmare, pe baza datelor antropometrice şi a zonelor de muncă sau de vedere,
se pot determina limitele spaţiale pentru amplasarea elementelor de comandă sau
acţionare în poziţiile ortostatică şi aşezat.
De asemenea, se poate determina înălţimea planului de acţionare manuală în
poziţia ortostatică, înălţime care este cu atât mai mare cu cât operaţia este. mai precisă şi
necesită efort fizic mai redus.
Stabilirea datelor referitoare la zonele de muncă, sau la zonele spaţiale de
acţionare se efectuează cu ajutorul metodelor indirecte şi directe.
Metoda indirectă se bazează pe măsurarea părţilor corpului şi a mişcării acestor
părţi la un anumit grup de oameni. Această metodă fundamentează informaţiile
aproximative despre mecanismul relaţiilor dintre caracteristicile antropometrice şi
dispozitivele dinamice mobile.
Metoda directă utilizează informaţiile obţinute din măsurătorile efectuate în condiţii
asemănătoare cu cele întâlnite la locurile de muncă studiate, ceea ce permite analiza
40
poziţiei de muncă reale a operatorului, precum şi a zonelor de acţionare a acestuia.
Practic această metodă se reduce la construcţia simplificată a machetei locului de muncă
la scara 1:1, şi la stabilirea gradului de adaptare la persoanele alese cu caracteristici
dimensionale medii.

41