UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

SPECIALIZAREA FINANŢE BĂNCI

LUCRARE
DE
LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

ABSOLVENT:

1
SIBIU
2022

2
 UNIVERSITATEA “ LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE
SPECIALIZAREA FINANŢE-BĂNCI

MECANISME ŞI INSTRUMENTE
ACTUALE DE FINANŢARE
UTILIZATE DE FMI PENTRU
SUSŢINEREA ŢĂRILOR AFLATE ÎN
DIFICULTATE FINANCIARĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

ABSOLVENT:

SIBIU
2014
3
 CUPRINS

INTRODUCERE ........................................................................................................ 4
CAPITOLUL 1 ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA FONDUL MONETAR
INTERNAŢIONAL………………………................................................................ 5
1.1. Istoria Fondului Monetar Internaţional…………………...................................... 5
1.2. Obiectivele şi principiile Fondului Monetar Internaţional………......................... 7
1.3. Organizarea Fondului Monetar Internaţional....................................................... 10
1.4. Principalele funcţii ale Fondului Monetar Internaţional.......................................16
1.5. Implicarea FMI în ajutorarea ţărilor după criza economică…..............................20
CAPITOLUL 2 MODALITĂŢI ŞI MECANISME DE FINANŢARE
UTILIZATE DE FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL............................. 23
2.1. Resursele financiare ale Fondulului Monetar Internaţional…………..…........... 23
2.2. Drepturile Speciale de Tragere ........................................................................... 25
2.3. Instrumente folosite de Fondul Monetar Internaţional în finanţare…................. 28
2.3.1. Acorduri Stand-by (SBA) ...................................................................... 28
2.3.2. Facilităţi de credit extinse ...................................................................... 29
2.3.3. Facilităţi de credit Stand-by (SCF) ........................................................ 30
2.3.4. Facilităţi de credit rapide (RCF) ............................................................ 31
2.3.5. Linia de credit flexibilă (FCL) ............................................................... 32
2.3.6. Linia de precauţie şi de lichiditate ......................................................... 32
2.3.7. Facilităţi de finanţare extinsă ................................................................. 33
2.3.8. Mecanismul de integrare comercială ..................................................... 34
2.3.9. Instrument de finanţare rapidă ............................................................... 34
CAPITOLUL 3 STUDIU DE CAZ. ANALIZA ACORDURILOR UTILIZATE
DE FMI PENTRU SUSŢINEREA DIFICULTĂŢII FINANCIARE DIN
ROMÂNIA ……………………………………………………………………….... 36
3.1. Contextul politic în care România a aderat la FMI……………………………...36
3.2. Asistenţa financiară asigurată României de FMI………………………………..36
3.2.1. Acordul Stand-By 1999-2001 ................................................................ 38
3.2.2. Acordul Stand-By 2001-2003 ................................................................ 40
3.2.3. Acordul Stand-By 2004-2006 ................................................................ 43
3.2.4. Acordul Stand-By 2009-2011 ................................................................ 44
3.2.5. Acordul Stand-by 2011-2013 ................................................................. 48
3.2.6. Acţiunile întreprinse de FMI pentru evitarea crizei economice din
România………………………………………………………...……………………50
CONCLUZII ŞI PROPUNERI.................................................................................53
LISTĂ DE ABREVIERI .......................................................................................... 55
LISTĂ GRAFICE ŞI TABELE……………………………..……………………..56
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................... 57

4
 INTRODUCERE

Din punctul meu de vedere, tema lucrării are o importanţă deosebită, deoarece
face referire la noţiunile generale cu privire la Fondul Monetar Internaţional (FMI),
multitudinea facilităţilor de finanţare folosite în procesul de macrostabilizare în
concordanţă cu nevoile socio-economice mondiale, precum şi gradul de implicare al
instituţiei în actuala criză financiară.
Încă de la înfiinţare, scopurile urmărite de FMI nu s-au schimbat, fiind capabil
de a se adapta la actualele cerinţe ale economiei mondiale prin dezvoltarea
operaţiunilor cu privire la supravegherea, asistenţa tehnică şi financiară acordată
membrilor.
Pentru a observa modul cum această instituţie internaţională îşi foloseşte
mecanismele şi instrumentele în scopul finanţării ţărilor aflate în dificultăţi financiare
este necesară cunoaşterea obiectivelor, principiilor şi funcţiilor care au stat la baza
înfiinţării şi dezvoltării Fondului Monetar Internaţional.
Astfel, primul capitol prezintă informaţii generale despre formarea, statutul,
structura, funcţiile şi obiectivele esenţiale ce au stat la baza înfiinţării Fondului
Monetar Internaţional şi anume, de dezvoltare a relaţiilor de cooperare monetară
internaţională, de contribuţie la asigurarea stabilităţii în sistemul internaţional, funcţie
realizată prin supravegherea economiei mondiale şi a economiilor ţărilor membre,
ajustarea balanţei de plăţi, asistenţa tehnică, precum şi stimularea creşterii economice.
Cel de al doilea capitol este consacrat mecanismelor şi instrumentelor de
finanţare folosite de Fondul Monetar Internaţional pentru susţinerea ţărilor aflate în
dificultate financiară. Astfel, finanţarea acestor state se realizează prin resursele
financiare (cote părţi şi împrumuturi), prin facilităţile de creditare şi drepturile
speciale de tragere cu ajutorul instrumentelor puse la dispoziţie de FMI printre care
acordurile stand-by, facilităţile de credit extinse, facilităţile de credit stand-by,
facilităţile de credit rapide, linia de credit flexibilă, linia de precauţie şi de lichiditate,
facilităţile de fonduri extinse şi instrumentele de finanţare rapidă.
În studiul de caz am ales să evidenţiez rolul FMI în gestionarea crizei financiare
din România, cu ajutorul instrumentelor şi mecanismelor utilizate în scopul ieşirii din
criză şi stabilităţii microeconomice în ţara noastră.
Această instituţie internaţională, FMI, denumită în condiţii actuale şi “ creditor
de ultimă instanţă ” a fost înfiinţată în scopul acordării de asistenţă financiară ţărilor
cu probleme în acest domeniu precum şi în scopul asigurării unei cooperări între
guvernele statelor membre, sprijinirea ţărilor cu probleme de deficit al balanţelor de
plăţi, pentru promovarea anumitor strategii şi politicii prin care membrii ajută la
stabilitatea şi susţinerea creşterii economice a acestui sistem monetar internaţional.

5
 CAPITOLUL 1
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA FONDUL MONETAR
INTERNAŢIONAL

1.1. ISTORIA FONDULUI MONETAR INTERNAŢIONAL

Încă din timpul crizei economice din 1930, ţările au încercat o politică de
consolidare a economiilor prin impunerea bruscă a unor bariere în calea comerţului
extern, prin devalorizarea monedelor pentru a concura pe pieţele de export şi prin
reducerea libertăţii asupra deţinerii de valută de către cetăţenii lor. Acestea au condus
la scăderea bruscă a comerţului mondial şi a standardelor de viaţă şi muncă în multe
ţări. Aceste motive au condus la crearea unei instituţii însărcinate cu supravegherea
sistemului monetar internaţional - sistemul ratelor de schimb şi al plăţilor
internaţionale - pentru a permite cetăţenilor acestor ţări să cumpere bunuri şi servicii.
Noua instituţie internaţională urma să asigure stabilitatea ratei de schimb şi să
încurajeze statele în eliminarea restricţiilor de schimb pentru favorizarea comerţului.
FMI a luat fiinţă în iulie 1944, în urma reuniunii de la Bretton Woods, din nordestul
Statelor Unite, a reprezentanţilor a 45 de ţări, care au convenit la realizarea unui cadru
de cooperare economic internaţional necesar pentru evitarea unei repetări a politicilor
economice dezastruoase ce au contribuit la izbucnirea crizei din 1929-1933.
În decembrie 1946 primele 29 de ţări membre au semnat acordul, FMI
începându-şi operaţiunile la 1 martie 1947, an în care Franţa a devenit prima ţară care
a împrumutat de la FMI.
FMI a impus ţărilor ce au aderat între anii 1945 şi 1971 să-şi menţină ratele de
schimb (adică valoarea monedelor lor în comparaţie cu dolarul SUA sau valoarea
dolarului în aur), raportate la ratele ce pot fi ajustate în corectarea dezechilibrului din
balanţele de plăţi. Acest sistem cunoscut şi sub numele de sistemul Bretton Woods s-a
prăbuşit în august 1971 când preşedintele american Richard Nixon a anunţat
suspendarea temporară a convertibilităţii dolarului în aur.
În urma colapsului sistemului de la Bretton Woods, membrii FMI au fost liberi
să aleagă orice formă de acord cu privire la ratele de schimb, permiţând monedelor să
floteze liber, adoptând monedele altor ţări participante la o monedă comună, sau care
făceau parte dintr-o uniune monetară.
Trecerea la cursurile de schimb flotante a fost utilă, ratele de schimb flexibile
permiţând economiilor o adaptare mult mai uşoară la preţul scump al petrolului care a
crescut brusc până în octombrie 1973. FMI a răspuns la provocările create de şocurile
preţului de petrol din anii 1970 ajutând importatorii să facă faţă deficitului anticipat al
conturilor curente şi inflaţiei, înfiinţând una din cele două facilităţi petroliere.
Din mijlocul anilor 1970, FMI a încercat să răspundă la dificultăţile balanţelor
de plăţi cu care se confruntă cele mai sărace ţării ale lumii prin furnizarea de
finanaţare preferenţială. În martie 1986 FMI a creat un nou program de împrumut
6
numit Facilitatea de Ajustare Structurală urmat în decembrie de Facilitatea de
Ajustare Structurală Consolidată.
Căderea zidului Berlinului în 1989 şi dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991 a
transformat FMI într-o instituţie universală, ani după care numărul ţărilor membre la
FMI a crescut de la 152 de ţări la 172 ţări, cea mai rapidă creştere după fluxul de
aderare a membrilor africani din anul 1960.
Fondul Monetar Internaţional a avut un rol central în sprijinirea ţărilor din
fostul bloc sovietic, făcând tranziţia de la o economie centralizată la o economie de
piaţă. După 1990, cele mai multe ţări ce au lucrat cu FMI au beneficiat de consiliere
politică, asistenţă tehnică şi sprijin financiar.
Până la sfârşitul secolului XX, majoritatea economiilor au trecut la statutul de
economie de piaţă după mulţi ani de intense reforme. În anul 1997, un val de crize
financiare s-au răspândit peste Asia de Est, Thailanda, Indonezia şi Coreea. Aproape
fiecare ţară afectată a cerut asistenţă financiară şi ajutor în reformarea politicilor
economice. FMI a fost intens criticată cu privire la modul în care a finanţat aceste ţări
aflate în criză. Din această experienţă FMI a constatat, în primul rând, că ar trebui să
acorde o mai mare atenţie deficienţelor din sectoarele bancare şi a efectelor acestora
asupra stabilităţii macroeconomice.
Astfel în 1999, FMI împreună cu Banca Mondială a lansat Programul de
Evaluarea aSectorului Financiar. În al doilea rând, datorită dificultăţii de liberalizare a
fluxurilor internaţionale de capital, FMI a atenuat entuziasmul său pentru liberalizarea
contului de capital. Iar în ultimul rând, severitatea contracţiei activităţii economice
care a însoţit criza asiatică a necesitat o reevaluare a modului în care politica fiscală ar
trebui să fie ajustată atunci când o criză a fost precipitată de o oprire bruscă a
intrărilor financiare.
Criza economică mondială care a început cu prabuşirea creditării ipotecare în
Statele Unite în 2007, şi s-a răspândit în întreaga lume în anul 2008, a fost precedată
de dezechilibre mari în fluxurile globale de capital. Fluxurile globale de capital au
flotat între 2% şi 6% din PIB-ul mondial între anii 1980-1995, si de atunci au crescut
la 15% din PIB.
Ultima criză globală a creat o dificultate pe pieţele financiare ce a condus la o
mare recesiune mondială de după Marea Depresiune, perioadă în care FMI a fost
inundată de cereri pentru acorduri stand-by şi alte forme de sprijin financiar şi politic.
Comunitatea internaţională a recunoscut, că resursele financiare ale FMI au fost mai
importante ca niciodată. Cu un sprijin puternic din partea ţărilor creditoare,
capacitatea fondului de creditare s-a triplat, ajungând la aproximativ 750 miliarde
USD. Pentru a utiliza aceste fonduri în mod eficient, FMI şi-a revizuit politicile de
creditare, inclusiv prin crearea unei linii de creditare flexibilă pentru ţările cu
economie puternică. Prin alte reforme, adaptate pentru susţinerea ţărilor cu venituri
mici, FMI şi-a permis să acorde sume mari, în funcţie de nevoile ţărilor în curs de
împrumut.

7
1.2. OBIECTIVELE ŞI PRINCIPIILE FONDULUI MONETAR
INTERNAŢIONAL
Prin noţiunea de sistem monetar internaţional, se înţelege reglementarea
convenită, coerentă, a raporturilor de plăţi şi de lichidare a angajamentelor existente
între ţări, determinate de schimburile comerciale, de mişcările de capital şi de
creşterea economică.1
Sistemul monetar-financiar internaţional reprezintă ansamblul de reguli,
instrumente, organisme şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia
monedelor internaţionale2. Sistemul monetar financiar internaţional cuprinde două
componente şi anume: sistemul monetar internaţional şi sistemul financiar
internaţional.
Sistemul monetar internaţional a început să se dezvolte încă din perioada
interbelică, din sec XVII, cu ocazia problemelor din domeniul circulaţiei monetare, a
creditului şi a capitalurilor cu care se confruntau majoritatea economiilor necesitând
un cadru juridic şi instituţionalizat pentru dezvoltarea unui comerţ internaţional stabil
precum şi în scopul creşterii economiei statelor.
Conform Statutului său, Fondul Monetar Internaţional şi-a propus următoarele
obiecitve:3
1. promovarea cooperării monetare internaţionale printr-o instituţie permanentă
care să pună la dispoziţia ţărilor membre mecanismul de consultare şi
colaborare în problemele monetare internaţionale;
2. facilitarea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi
contribuirea, prin aceasta, la promovarea şi menţinerea unor niveluri ridicate
de utilizare a forţei de muncă şi de venituri reale, precum şi la dezvoltarea
resurselor productive ale tuturor statelor membre ca obiective primordiale ale
politicii economice;
3. promovarea stabilităţii cursurilor valutare, menţinerea prin aranjamente a unor
cursuri ordonate de schimb între membri şi evitarea deprecierii competitive a
cursurilor valutare;
4. sprijinirea organizării unui sistem multilateral de plăţi, în ce priveşte
tranzacţiile curente între membri, şi eliminarea restricţiilor valutare care
stânjenesc creşterea comernţului mondial;
5. propagarea încrederii în rândurile membrilor prin punerea temporară la
dispoziţia acestora a resurselor generale ale Fondului, pe bază de garanţii
adecvate şi dându-le în felul acesta posibilitatea de a corecta dezechilibrele
balanţelor de plăţi, fără să recurgă la măsuri care să afecteze prosperitatea
naţională sau internaţională;

1
Cerna Silviu “Economie monetară” Editura Universităţii de Vest, Timişoara 2009, pag.58
2
Pârvu Daniela “Activitatea financiar-monetară internaţională în economia contemporană” Editura Sitech, Craiova
2009, pag 21
3
Drăgoescu Elena, Fondul Monetar Internațional, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu Mureș, 2000, p. 14

8
 6. în concordanţă cu cele de mai sus, scurtarea duratei de reducere a
dezechilibrului balanţelor de plăţi ale ţărilor membre.
Principiile care au stat la baza acestui sistem monetar internaţional, înscrise în
Statutul FMI adoptat, au fost:
Universalitatea, principiu conceput pentru toate statele membre, ce susţine că,
la acest sistem instuit să poată adera orice stat odată ce se angajează să recunoască şi
să accepte drepturile şi obligaţiile ce le reveneau statelor membre, obligaţii ce erau
înscrise în statutul FMI.
Etalonul monetar. Potrivit acestui principiu, dolarului american i-a revenit rolul
de etalon monetar, astfel s-a instituit prin statutul FMI un sistem monetar bazat pe
aur-devize (aur-dolar), potrivit căruia monedele naţionale nu mai puteau fi convertite
direct în aur doar cu ajutorul băncilor centrale ce asigurau convertibilitatea valutei în
aur, respectiv în dolari americani. În urma acestui principiu s-a stabilit un raport
valoric între aur şi dolar; 1 uncie aur = 35 dolari (1$=0.888671 g aur), acesta fiind şi
preţul oficial al aurului.
Convertibilitatea monedelor a implicat desfiinţarea restricţiilor privind plăţile
curente cu străinătatea ale ţărilor, convertirea dolarilor americani în aur realizandu-se
oricând, la cererea băncilor centrale la preţul de 35$/uncie, deoarece monedele
celorlalte ţări puteau fi convertite numai prin dolari, în aur.
Stabilitatea parităţilor şi a cursurilor valutare. Potrivit statului FMI din 1944
fiecare stat membru era obligat să-şi definească moneda naţională la o valoare paritară
exprimată în aur sau dolari americani. Ţările trebuiau să menţină marja de fluctuaţie a
cursului de schimb la ±1% în 1971 şi la ±2,25% între 1971-1973.
Crearea rezervelor monetare internaţionale. Astfel, băncile centrale ale statelor
membre erau nevoite să-şi constituie rezerve monetare în funcţie de necesităţile lor, şi
anume de intervenţie şi convertibilitate valutară în vederea asigurării stabilităţii
cursurilor de schimb.
Echilibrul balanţei de plăţi. Ca masură extremă în menţinerea şi supravegherea
unui echilibru al balanţelor de plăţi, ţările membre puteau recurge la devalorizare şi
revalorizarea monedei naţionale, cu excepţia SUA.
Statutul iniţial al Fondului Monetar Internaţional a cunsocut două
amendamente. În urma repetatelor crize, în 1969 s-a luat o decizie de modificare a
Statului FMI prin crearea unei noi surse de sporire a lichidităţii internaţionale şi
anume Drepturile Speciale de Tragere, precum şi mecanismul utilizării şi atribuirii
acestora ţărilor membre.
Suspendarea de la 15 august 1971 a convertibilităţii dolarului în aur, a
reprezentat una din consecinţele căderii sistemului instituit la Bretton Woods, dolarul
pierzându-şi funcţia de etalon monetar, precum şi prăbuşirea unuia dintre principiile
stabilite în Statutul FMI.
Al doilea amendament, intrat în vigoare la 1 aprilie 1978, pe baza discuţiilor
şefilor principalelor state, discuţii ce au stat la baza Acordurilor din 1976 de la
Kingston, Jamaica, acord ce cuprindea anumite principii ale vechiului statut şi anume
9
de promovare a cooperării monetare internaţionale, de creştere a comerţului
internaţional, de promovare a stabilităţii valutare, posibilitatea corectării
dezechilibrelor temporare ale balanţelor de plăţi în scopul realizării unei reforme a
sistemului monetar internaţional.
În urma acestor modificări s-a convenit la renunţarea treptată a aurului şi a
dolarului american ca etalon monetar şi înlocuirea acestora cu Drepturile Speciale de
Tragere, astfel valoarea paritară a monedelor naţionale urma să se exprime în DST. În
domeniul cursurilor valutare, statutul a oferit liberatatea membrilor de a-şi alege orice
tip de curs valutar, renuntând la cursurile fixe.
Scopul principal al FMI este de a asigura stabilitatea sistemului monetar şi
financiar internaţional. El ajută la rezolvarea crizelor, şi lucrează cu ţările membre
pentru a promova creşterea economică şi reducerea sărăciei. FMI are trei instrumente
principale în îndeplinirea mandatului său: supraveghere, asistenţă tehnică şi instruire,
precum şi de creditare.
Supraveghere. FMI promovează stabilitatea şi creşterea economică la nivel
mondial prin încurajarea ţărilor să adopte politici economice şi financiare adecvate.
Pentru a face acest lucru, monitorizează periodic evoluţiile la nivel global, regional şi
naţional ale economiei.
Acest proces de monitorizare şi discutare a politiciilor economice şi financiare
ale ţărilor membre poartă numele de supraveghere bilaterală. O dată pe an, FMI
efectuează evaluări aprofundate ale situaţiei economice din fiecare ţară membră. FMI
discută, cu autorităţile ţării, politici favorabile pentru o economie prosperă şi stabilă.
Pe lângă supravegherea bilaterală FMI mai efectuează, de asemenea o analiză a
tendinţelor economice regionale şi globale cunoscută sub numele de supraveghere
multilaterală.
FMI a aprobat o serie de acţiuni în vederea consolidării supravegherii
multilaterale, financiare şi bilaterale, pentru o bună integrare prin evaluare a
potenţialelor riscuri precum şi consolidare în politica de consultanţă.
Asistenţă tehnică şi instruire. FMI acordă asistenţă tehnică şi instruire pentru
consolidarea ţărilor membre în ceea ce priveşte elaborarea şi implementarea unor
politici eficiente. Asistenţa tehnică oferită este în mai multe domenii, printre care
politica fiscală, monetară, politicile bancare şi ale cursurilor de schimb, precum şi în
supravegherea şi reglementarea sistemului financiar.
FMI acordă instruire şi asistenţă tehnică în patru domenii:
• politicile monetare şi financiare (prin instrumente de politică monetară,
supraveghere bancară, operaţiunile de decontare, sisteme de plăţi şi dezvoltarea
structurală a băncilor comerciale);
• politica fiscală şi de management (prin politici fiscale şi vamale, de
administrare şi elaborare a bugetului, managementul cheltuielilor, gestionarea datoriei
externe şi interne);
• gestionare şi îmbunătăţirea datelor statistice;
• legislaţie economică şi financiară.
10
 Creditare. FMI prevede finanţarea ţărilor membre pentru corectarea
problemelor din balanţele de plăţi, îmbunătăţind instrumentele de creditare pentru a
oferi o gamă largă de instrumente flexibile în prevenirea crizelor; în ţările cu venituri
mici dublându-şi împrumuturile acordate.
În legătură cu principiile Sistemului Monetar Internaţional şi obiectivele
Fondului Monetar Internaţional prin care acestea trebuiau transpuse în practică, Victor
Jinga remarca patru elemente contradictorii şi anume: 4
1. promovarea schimburilor libere şi stabilitatea cursurilor fixe;
2. susţinerea necesităţii unei egalităţii totale între participanţii la schimbările
internaţionale, dar dolarul american a fost ridicat la rang de moneda de rezervă
(care generează avantaje unilaterale);
3. asigurarea lichidităţii internaţionale pe baza deficitului balanţei de plăţi
americane;
4. convertibilitatea monedelor ţărilor membre, care presupunea schimbarea
permanentă a dolarului SUA, cu avantajele unilaterale, pentru SUA, ale acestei
situaţii.
Principiile Sistemului şi obiectivele FMI n-au fost niciodată respectate în
totalitate de către statele membre. Unele, se poate spune, au fost prevăzute să ni fie
respectate. De exemplu, prevederea conform căreia definiţia legală a unei monede nu
se putea schimba, fără aprobarea Fondului, dacă depăşea ±10%. Ori, în condiţiile
cursurilor fixe de la Bretton-Wodds (de fapt cu marja de fluctuaţie de numai ±1%)
succesul unei devalorizări sau revalorizări decurgea din secretul său, astfel ar fi
antrenat mişcări masive de capital dinspre ţara a cărei monedă era susceptibilă de
devalorizare spre aceea cu perspective de revalorizare.
Implicit, în aceste condiţii, nici nu se putea şti cu cât este depreciată sau
apreciată, în realitate, moneda respectivă, pentru a-i putea modifica definiţia legală
corect, astfel măsura devalorizării sau a revalorizării genera alte probleme negative.
De exemplu, revalorizarea unei monede într-o proporţie mai mare decât real, ar fi
scumpit prea mult mărfurile ţării respective, le-ar fi făcut necompetitive, balanţa de
plăţi ar fi devenit deficitară iar moneda sa ar fi ajuns în scurt timp depreciată.
Aşa se explică de ce devalorizările/revalorizările din perioada practicării
sistemului cursurilor fixe de la Bretton-Woods s-au făcut, chiar când depăşeau ±10%
faţă de parietatea metalică, fără aprobarea Fondului Monetar Internaţional.

1.3. ORGANIZAREA FONDULUI MONETAR INTERNAŢIONAL

Mandatul şi guvernarea FMI au evoluat odată cu schimbările ce au avut loc în

economia mondială, oferindu-i organizaţiei un rol central în cadrul arhitecturii
financiare internaţionale.

4
Jinga Victor, Moneda şi problemele ei contemporane, vol. I, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1981, p. 258, apud.
Drăgoescu Elena, Op. Cit., p. 29

11
 1. Consiliul guvernatorilor. Consiliul de administraţie este unul dintre cele mai
importante organe decizionale ale instituţiei financiare, format dintr-un guvernator şi
un supleant pentru fiecare dintre ţările membre. În general guvernatorii se numesc de
către ţara membră, din rândul miniştirilor de finanţe sau preşedinţilor de bănci
centrale.
Consiliul guvernatorilor a delelgat o mare parte a competenţelor sale
Comitetului Executiv, păstrându-şi atribuţii în aprobarea creşterii cotelor, alocaţiilor
la drepturile speciale de tragere, de admitere sau retragere a membrilor, precum şi
depunerea amendamentelor referitoare la statut sau altor legi. O altă atribuţie a
consiliului este şi numirea directorilor executivi, procesul de votare de către consiliu
realizându-se prin e-mail.
Consiliile de administraţie ale FMI şi Grupul Băncii Mondiale se reunesc în
mod normal o dată pe an pentru a discuta despre activitatea acestor două instituţii.
Aceste intâlniri au loc în septembrie sau octombrie, 2 ani la Washington iar in al
treilea an într-o ţară membră.
Reuniunile anuale includ, de obicei, 2 zile de sesiuni plenare, în care
guvernatorii se consultă între ei prezentându-şi punctele de vedere ale ţărilor lor pe
temele actuale din economia internaţională şi finanţe. În cadrul întrevederilor,
consiliul ia decizii şi cu privire la modul în care actualele probleme monetare
internaţionale ar trebui abordate şi soluţionate.
Reuniunile anuale sunt prezidate de un guvernator al Băncii Mondiale şi FMI;
din 2 în 2 ani în cadrul acestor reuniuni guvernatorii FMI şi al Băncii Mondiale aleg
directorii executivi ai consiliului de guvernatori.
2. Comitetele ministeriale. Consiliul de guvernatori al FMI se împarte în 2
comisii ministeriale: Comitetul Monetar Internaţional şi Financiar (IMFC) şi
Comitetul de Dezvoltare. IMFC este format din 24 de membrii care provin din cei 187
de guvernatori, reprezentând toate ţările membre ale fondului. El se întruneşte de 2 ori
pe an, primvara şi în timpul reuniunilor anuale discutând probleme de interes comun
care afectează economia mondială. La sfârşitul acestor reuniuni, comitetul emite un
comunicat care rezumă punctele sale de vedere, oferind orientări pentru programul de
lucru al FMI până la următoarea întrunire.
Comitetul de Dezvoltare este o comisie însărcinată cu îndrumarea Consilului de
Guvernatori şi Băncii Mondiale cu privire la aspectele legate de dezvoltarea
economică în ţările emergente şi în curs de dezvoltare. Comitetul este format din 24
de membri cu drepturi depline, servind ca forum în construirea consensului
interguvernamental pe probleme de dezvoltare.
3. Consiliul Executiv. Consiliul executiv format din cei 24 de membri ce
reprezintă toate cele 188 de ţări, grupate în circumscripţii, ia decizii cu privire la
controalele anuale ale economiilor ţărilor membre, la aspectele de politică economică
relevante pentru economia globală.
4. Reforma guvernanţei. Pentru a fi eficientă, FMI trebuie să fie văzută ca
reprezentând interesele tuturor celor 188 de ţări membre. Din acest motiv, este
12
esenţial ca structura sa de guvernare să reflecte economia lumii de astăzi. În 2010,
FMI a convenit ample reforme de guvernare pentru a reflecta importanţa crescândă a
ţărilor emergente, reformele sale urmând să se asigure că ţarile în curs de dezvoltare
îşi vor păstra influenţa în FMI.
Din organigrama prezentată în figura 1.1. rezultă, pe de-o parte principalele
organe de conducere (Consiliul guvernatorilor, Consiliul de administraţie şi
Directorul executiv), ale căror principale atribuţii le-am prezentat anterior, iar pe de
altă parte ne oferă o imagine completă a modului în care Directorul general
organizează personalul care lucrează la F.M.I. Acesta este organizat în principal pe
departamente, care îndeplinesc misiuni geografice, funcţionale, de informare şi de
legătură precum şi de susţinere. Departamentele sunt conduse de către un director,
subordonat Directorului general.
I. Departementele geografice5 (şase la număr) pentru: Africa, Asia şi Pacific,
Europa I, Europa II, Orientul Mijlociu şi Emisfera Occidentală le consiliază directorul
şi Consiliul de administraţie asupra evoluţiei şi politicilor economice ale ţărilor din
regiune. Între altele, ele sunt cele care negociază, cu ţările membre, acorduri privind
utilizarea resurselor financiare ale F.M.I. şi urmăresc rezultatele programelor pe care
le aprobă instituţia. De asemenea, din departamentele geografice sunt detaşaţi
funcţionari la ţările membre în calitate de reprezentanţi rezidenţi.
II. Departamentele funcţionale şi de servicii speciale 6 sunt în număr de opt. Ele
au responsabilităţi privind anumite activităţi ale F.M.I. referitoare la diferite domenii
ale ţărilor membre sau care interesează activitatea F.M.I. sau Sistemul Monetar
Internaţional. Astfel:
1). Departamentul finanţelor publice – însărcinat cu probleme de buget,
efectuează între altele cercetări şi studii de fond asupra problemelor de finanţe
publice, repartiţia veniturilor şi a sărăciei, protecţia socială, cheltuielile publice etc.
ale ţărilor membre.
2). Institutul Fondului Monetar Internaţional oferă condiţii de formare a
funcţionarilor din ţările membre (în special din ţările în curs de dezvoltare) în domenii
ca: programarea şi politica sectorului exterior, metodologia balanţei de plăţi,
contabilitatea naţională şi statisticile financiare ale statului sau finanţelor publice.
3). Departamentul juridic consiliază conducerea, Consiliul de administraţie şi
serviciile F.M.I. asupra regulilor de drept aplicabile. Ele întocmeşte majoritatea
deciziilor sau a altor instrumente juridice de care Fondul are nevoie pentru exercitarea
funcţiilor sale. De asemenea el acţionează în calitate de consilier al F.M.I. în litigiile
sau în cazurile de arbitraj în instanţă.
4). Departamentul monedei şi a schimburilor oferă ţărilor membre şi
departamentelor geografice o asistenţă tehnică şi analitică în domeniile următoare:
bănci centrale, politici şi instrumente monetare şi cambiare, strctura şi sănătatea
sistemului financiar, fluxurile de capital şi sisteme şi măsuri de schimb.
5
Drăgoescu Elena, Op. Cit., p. 38
6
Ibidem, pp. 38 - 40

13
 5). Departementul de elaborare şi examinare a politicilor joacă un rol esenţial
în conceperea şi aplicarea în practică a mecanismelor de finanţare şi de executare a
operaţiunilor financiare ale F.M.I., iar în ultimii ani a animat lucrările F.M.I.
referitoare la consolidarea arhitecturii Sistemului financiar internaţional.
6). Departamentul de studii, joacă un rol foarte important în conceperea
strategiei F.M.I. privitoare la funcţionarea Sistemului Monetar Internaţional. El
coordonează redactarea semestrială a lucrării „Perspectivele economiei mondiale” şi
întocmeşte raportul anual asupra pieţelor internaţionale de capitaluri precum şi
analizele pentru lucrările de coordonare a politicilor economice din sânul „Grupului
celor 7” şi pentru seminariile Consiliului de administraţie asupra evoluţiei economice
mondiale. Acest departament întreţine relaţii cu lumea universitară şi cu institutele de
cercetări.
7). Departementul de statistici gestionează baza de date economice şi financiare
naţionale, regionale şi mondiale şi contribuie la supravegherea Fondului Monetar
Internaţional, examinând datele comunicate de ţările membre.
8). Departamentul trezoreriei conduce şi controlează operaţiunile şi tranzacţiile
financiare ale Departamentului general, Departamentul DST-urilor şi conturilor
administrate de F.M.I. Controlează cheltuielile imputate bugetului administrativ şi de
echipamente. El ţine contabilitatea şi statele financiare ale F.M.I.
III. Informarea şi legătura sunt activităţi realizate prin Departamentul de relaţii
externe.7 El regizează, produce şi difuzează publicaţii, altele decât cele statistice,
informează presa şi publicul larg, asigură legătura cu organismele neguvernamentale
şi parlamentare ale ţărilor membre şi animă Sita Internet a F.M.I.
IV. Serviciile de susţinere8 include un număr de departamente, birouri, servicii
şi secretariat ale F.M.I. cu însărcinări pe plan administrativ şi de secretariat:
1). Departamentul de administraţie se ocupă cu recrutarea funcţionarilor şi cu
formarea lor profesională, cu selectarea şi amenajarea spaţiilor de lucru;
2). Departamentul secretariatului ajută direcţia la pregătirea şi coordonarea
progamelor de lucru ale Consiliului de administraţie şi ale altor organe oficiale.
Astfel, el organizează Adunările Generale anuale, în colaborare cu Banca Mondială şi
este responsabil cu comunicatele şi cu securitatea F.M.I., precum şi cu arhivele
instituţiei;
3). Birourile, servicile şi secretariatele F.M.I. sunt însărcinate cu serviciile
informatice, traducerile, cu evaluările, cu problemele bugetare, asistenţa tehnică etc.
4). Personalul. Directorul general numeşte funcţionarii care n-au obligaţii decât
faţă de F.M.I. direct. Ei asigură instituţiei concursul cel mai eficace şi mai competent
pe plan tehnic; pentru că diversitatea personalului reflectă pe cea a ţărilor membre,
F.M.I. trebuie să ţină cont ca rectrutarea să se facă pe o bază geografică cât mai larg
posibilă.

7
Drăgoescu Elena, Op. Cit., p. 40
8
Ibidem, pp. 40-41

14
 Marea majoritate a cadrelor F.M.I. o formează economiştii, care trebuie să aibă
o formaţie de înalt nivel macroeconomic şi în metode cantitative, precum şi o vastă
experienţă profesională. Aceste calităţi deosebite cerute personalului F.M.I.
stimulează şi o cerere mare a acestora de către sectorul privat contra unei remunerări
foarte atractive, ceea ce creează probleme de fluctuaţie a acestei forţe de muncă
pentru F.M.I., care trebuie să se adapteze permanent la condiţiile pieţei din acest
domeniu.

Figura 1.1. Organigrama F.M.I.

Joint FMI – Comitetul
de Dezvoltare Bancară
15
Mondială
 Comitetul Consiliul guvernatorilor
Internaţional Monetar
şi Financiar

Consiliul de administraţie Biroul de Evaluare

Independentă

Director general
Director general adjunct
Birou de Birou de Buget Birou de Audit
Investiţii şi Planificare Intern şi Inspecţii

Departamente Departamente funcţionale şi servicii speciale Informaţii şi Servicii de susţinere

geografice legături

Departament Departament de Departament Birou de Departament

Africa finanţe publice juridic fonduri al de resurse
Naţiunilor umane
Unite
Departament
Asia-Pacific Secretariat
Departamentul
afaceri fiscale Departament
monetar şi peţe
de capital
Departament Departament
Europa de tehnologie
Institut pentru Departament şi servicii
dezvoltarea de strategie, generale
capacităţii politică şi
Departament revizuire
Orientul
Mijlociu Departament
Institutul Joint Viena de cercetare

Institutul de Training
Departament Departament
Singapore
Emisfera de statistică
Occidentală
Centru de Economie şi
Finante pentru Orientul Departament
Mijlociu (Kuwait) de comunicaţii
Sursa: http://www.imf.org/external/np/obp/orgcht.htm

1.4. PRINCIPALELE FUNCŢII ALE FONDULUI MONETAR

INTERNAŢIONAL
16
 Misiunea fundamentală a Fondului Monetar Internaţional este de a contribui la
asigurarea stabilităţii în sistemul internaţional. Acest lucru se face în trei moduri: prin
supravegherea economiei mondiale şi a economiilor ţărilor membre, prin asistenţa
oferită membrilor precum şi prin acordarea de împrumuturi ţărilor cu dificultăţi în
balanţa de plăţi.
1. Supraveghere. Atunci când o ţară se alătură FMI-ului, ea va fi de acord să-şi
supună politicile economice şi financiare controlului comunităţii internaţionale; işi va
asuma un angajament de urmărire a politicilor care vor favoriza creşterea economică,
stabilitatea preţurilor şi va pune la dispoziţia FMI date relevante despre economia sa.
Monitorizarea periodică a economiilor şi acordarea de consiliere politică este
destinată să identifice punctele slabe care cauzează sau ar putea duce la instabilitate
financiară şi economică; proces cunoscut sub denumirea de supraveghere.
Supravegherea pe ţară este un proces continuu de consultări ample cu statele membre.
În timpul acestor consultări impuse în Art. 4 al statutului FMI, o echipă de economişti
se intâlneşte cu oficialii guvernului şi băncii centrale pentru a evalua situaţiile
economice şi financiare şi pentru a discuta politicile economice şi financiare ale ţării.
Echipa raportează constatările către FMI urmând a fi prezentate Comitetului Executiv
pentru discuţii, în urma cărora Consiliul va trimite un rezumat cu opiniile sale către
guvernul ţării supravegheate.
Supravegherea regională presupune examinarea de către FMI a politiciilor
valutare, incluzând Zona Euro, Uniunea Economică şi Monetară a Africii de Vest,
Comunitatea Economică şi Monetară a Africii Centrale, precum şi Uniunea Valutară a
Caraibelor de Est. În urma rapoartelor se va discuta evoluţia economică şi politică din
aceste regiuni.
Supravegherea globală implică anumite evaluări făcute de către Consiliul
Executiv al FMI cu privire la tendinţele economice globale şi a evoluţiilor lor.
Concluziile sunt bazate pe rapoartele de perspective economice globale, raportul
global de stabilitate financiară care acoperă evoluţiile, perspectivele şi problemele de
politică din pieţele financiare internaţionale, precum şi Monitorul Fiscal care
analizează cele mai recente evoluţii din domeniul finanţelor publice. Toate aceste 3
rapoarte sunt publicate de două ori pe an cu actualizări trimestriale.
2. Asistenţa tehnică. FMI împărtăşeşte expertiza sa cu ţările membre prin
furnizarea de asistenţă tehnică şi instruire într-o gamă largă de domenii, cum ar fi
bancar, politica monetară şi a cursului de schimb, politica de administrare şi politica
fiscală, precum, şi statistici oficiale. Obiectivul esenţial este de a ajuta la
îmbunătăţirea proiectelor şi punerea în aplicare a politicilor economice prin
consolidarea competenţelor în instituţii cum ar fi: ministerele de finanţe, băncile
centrale şi instituţiile de statistică. Fondul acordă sfaturi ţărilor care au avut nevoie de
restabilirea instituţiilor guvernamentale ca urmare a războaielor sau tulburărilor civile.

17
 În 2008 FMI a iniţiat o reformă pentru sporirea impactului asistenţei sale
tehnice, reformă ce a îmbunătăţit măsurarea performanţelor, costuri mai transparente
şi parteneriate mai puternice.
Asistenţa tehnică este una dintre activităţile de bază ale Fondului Monetar
Internaţional fiind concentrată în zonele critice ale politicilor macreconomice.
Aproape 80% din asistenţa tehnică se îndreaptă către ţările cu venituri mici şi
medii, în special din Africa şi Asia. FMI oferă, pe lângă asistenţa tehnică ce vizează
consolidarea arhitecturii sistemului financiar internaţional şi capacitatea de a elabora
şi pune în aplicare politici de reducere a sărăciei şi programe de creştere economică,
ajutând ţările sărace, puternic îndatorate, să-şi reducă datoria.
Asistenţa tehnică ia diferite forme şi moduri în funcţie de nevoi. FMI ar putea
vizita ţările membre pentru a consilia guvernul şi oficialii bănci centrale pe probleme
specifice sau furniza specialişti pe termen mediu sau lung. FMI furnizează o mai mare
asistenţă tehnică prin intermediul centrelor regionale situate în Gabon, Mali,
Mauritius, Tanzania pentru Africa; în Barbados şi Guatemala pentru America
Centrală şi Caraibe, în Liban pentru Orientul Mijlociu, precum şi în Fiji pentru
Insulele Pacificului. FMI mai oferă de asemenea cursuri de formare pentru
funcţionarii băncilor centrale la sediul său din Washington D.C., iar la centralele
regionale cursuri de formare profesională în Austria, Brazilia, China, India,
Singapore, Tunisia şi Emiratele Arabe Unite.
3. Creditare. O ţară cu probleme financiare grave aflată în imposibilitatea de a-
şi plăti facturile internaţionale, pune probleme potenţiale pentru stabilitatea sistemului
financiar internaţional, motiv pentru care FMI a fost creat. Orice ţară membră, fie
bogată , cu venituri medii sau saracă poate apela la FMI pentru a se finanţa dacă are
probleme în balanţa de plăţi sau în cazul în care nu găseşte finanţare suficientă de pe
pieţele de capital pentru a face faţă plăţilor internaţionale şi pentru a-şi menţine un
nivel sigur de rezerve.
Creditele acordate de FMI sunt menite să ajute ţările membre în rezolvarea
problemelor din balanţele de plăţi, stabilizarea economiilor şi de a restabili o creştere
economică durabilă. În acelaşi timp, criza financiară mondială a evidenţiat necesitatea
unei siguranţe financiare la nivel global pentru a ajuta ţările să facă faţă la şocuri. Un
obiectiv cheie al recentelor reforme din creditare a fost completarea rolului de
soluţionare al crizelor de către FMI cu instrumente mult mai eficiente în prevenirea
crizelor financiare.
Aproape patru din cinci ţări membre au apelat la finanţare de la FMI. În primele
două decenii de la existenţa instituţiei, majoritatea împrumuturilor au fost acordate
ţărilor industriale. Şocul petrolier din anii 1970 şi criza datoriilor din 1980 a condus
multe ţări cu venituri mici şi mijlocii să se împrumute.
În 2004, datorită condiţiilor economice benigne multe ţări au început să
ramburseze împrumuturile, iar ca o consecinţă cererea de resurse ale fondului a scăzut
brusc.

18
 În 2008, FMI a început să acorde noi împrumuturi ţărilor lovite de criza
financiară globală având programe cu mai mult de 50 de ţări din întreaga lume
angajându-şi peste 325 de miliarde de dolari în resursele ţărilor membre de la
începutul crizei financiare globale.
În timp ce criza financiară a generat o cerere nouă pentru finanţare, declinul
activităţii de creditare care a precedat criza a reflectat necesitatea de a adapta
instrumentele de creditare la nevoile în permanentă schimbare ale ţărilor, FMI
efectuând o revizuire a facilităţilor de creditare şi a termenilor de acordare a
împrumuturilor.
În 2009, fondul a anunţat o revizuire majoră a cadrului de împrumuturi prin
introducerea unei noi linii de credit flexibil, sporind flexibilitatea fondului privind
acordurile stand-by, dublarea limitelor de acces la împrumuturi, adaptând structura
costurilor la un acces mai mare şi la creditarea de precauţie, precum şi eficientizarea
instrumentelor rar utilizate. De asemenea, a accelerat procedurile de creditare şi a
reproiectat facilităţile pentru a fi mai uşor de accesat de către ţările cu venituri mici.
Potrivit Art.1 din statutul FMI scopul creditării este “pentru a acorda încredere
membrilor de a face împrumuturi în temeiul unor garanţii adecvate, astfel oferindu-le
posibilitatea de a corecta dereglări în balanţele de plăţi, fără a recurge la măsuri
distructive de prosperitate naţională sau internaţională”.
În practică, scopul de creditare s-a schimbat dramatic de la crearea organizaţiei.
De-a lungul timpului, asistenţa financiară a evoluat de la sprijinirea ţărilor în acord cu
fluctuaţiile comerciale pe termen scurt, abordând o gamă largă de probleme ale
balanţelor de plăţi rezultate din şocurile comerciale, dezastrele naturale, reducerea
săraciei şi dezvoltarea economică, precum şi restructurarea datoriilor suverane.
Atunci când o ţară membră apelează pentru finanţare la FMI, ea poate fi într-o
stare de criză economică, cu rezervele internaţionale epuizate, activitate economică
stagnată, sau în cazul unui număr mare de firme aflate în faliment. Fondul are
obligaţia să se asigure că condiţiile legate de plăţile împrumuturilor sunt adecvate şi
adaptate la diferitele politici ale ţărilor necesitare, în acest scop discutându-se
politicile economice care ar fi cele mai potrivite în rezolvarea problemelor. FMI şi
guvernul ţării se pun de acord asupra unui program de politicii ce are ca scop
realizarea unor obiective specifice, cuantificate în sprijinul obiectivelor globale ale
programului economic al autorităţilor.
Încă de la crearea sa din iunie 1952, acordul Stand-by a fost folosit intens de
ţările membre, acesta fiind un instrument de creditare pentru ţările emergente.
Acordul a fost modernizat în 2009 pentru a fi mai flexibil şi receptiv la nevoile ţărilor,
condiţiile au fost raţionalizate şi simplificate cât şi limitele de împrumut au fost
dublate cu mai multe fonduri.
Linia de credit flexibilă se acordă ţărilor cu fundamente foarte puternice, cu
politici în curs de implementare. Acest instrument este o linie de credit cu finanţare
provenită din surse regenerabile acordate pe 1-2 ani şi cu o revizuire a eligibilităţii
după primul an.
19
 Linia de precauţie şi de lichiditate se bazează pe puncte forte şi extinde
domeniul de aplicare al liniei de credit de precauţie. PPL oferă finanţare în scopul
satisfacerii echilibrului actual sau potenţial al nevoilor de plăţi, destinat şi pentru a
servi la rezolvarea crizelor, fiind conceput pentru a oferi lichiditate ţărilor cu politici
solide, inclusiv ţărilor afectate de probleme economice şi financiare la nivel regional
sau global.
Instrumentul de finanţare rapidă oferă asistenţă rapidă şi un acces financiar
limitat pentru ţările ce se confruntă cu nevoi urgente de plăţi. Acest instrument poate
satisface o gamă largă de nevoi urgente, inclusiv cele ce decurg din şocurile preţurilor
de materii prime, şocuri din dezastre naturale.
Facilitatea de Finanţare Extinsă este folosită pentru a ajuta ţările in dificultăţile
din balanţele de plăţi. Această facilitate include măsuri de îmbunătăţire a pieţelor si
instituţiilor precum reforme din sectorul financiar, fiscal şi privatizarea
întreprinderilor publice.
Mecanismul integrării comerciale permite FMI să ofere împrumuturi într-o tară
în curs de dezvoltare, al cărui sold de plăţi suferă din cauza liberalizării comerţului
multilateral, fie pentru că veniturile sale din export scad atunci când se pierde accesul
la anumite pieţe sau din cauza preţurilor la produsele alimentare ce cresc datorită
importurilor atunci când subvenţiile agricole sunt eliminate.
Pentru a ajuta ţările cu venituri mici supuse impactului sever al crizei financiare
globale, FMI şi-a restructurat facilităţile sale preferenţiale de creditare pentru a le face
mai flexibile şi pentru a îndeplini cererea tot mai mare de asistenţă financiară din
partea ţărilor cu nevoi. Aceste modificări au intrat în vigoare în ianuarie 2010. Odată
ce resursele suplimentare de împrumut şi subvenţii sunt mobilizate, aceste schimbări
vor impulsiona resursele disponibile pentru ţările cu venituri mici la 17 miliarde
dolari până în 2014. Pentru a asigura că resursele vor fi disponibile pentru a fi
împrumutate de ţările cu venituri mici şi după 2014, FMI a aprobat o suplimentare de
2,7 miliarde dolari rămase din vânzările de aur, ca parte a unei strategii de a face
împrumuturile ţărilor cu venituri reduse durabile.
Trei tipuri de credite au fost create în cadrul politicii de reducere a sărăciei şi de
creştere economică: mecanismul de creditare extins, facilitate de credit rapid şi
facilitate de credit stand-by.
Mecanismul de creditare extins (ECF) oferă asistenţă financiară pentru ţările cu
probleme prelungite în balanţa de plăţi. ECF reuşeşte reducerea sărăciei şi creştere
economică (PRGT), în calitate de instrument principal pentru furnizarea de sprijin
financiar pe termen mediu ţărilor cu venituri mici, cu niveluri mai ridicate de acces la
fonduri, în condiţii mai avantajoase de finanţare.
Facilitatea de Credit Rapid (RCF) oferă asistenţă financiară rapidă ţărilor cu
venituri reduse ce se confruntă cu o nevoie urgentă de plăţi. RCF simplifică asistenţa
fondului de urgenţă, prevede niveluri semnificativ mai ridicate de concesionalitate,
utilizare în mod flexibil într-o gamă largă de circumstanţe, şi pune un accent mai mare
pe reducerea sărăciei din ţară şi a obiectivelor de creştere.
20
 Facilitatea de credit Stand-By oferă asistenţă financiară ţărilor cu venituri mici
şi cu sold conjunctural al nevoilor de plăţi. Acesta oferă sprijin sub o gamă largă de
situaţii, poartă o rată scăzută a dobânzii, poate fi folosit pe baza principiului precauţiei
şi pune accentual pe reducerea sărăciei ţării şi obiectivele de creştere economică.
Multe ţări cu venituri mici au făcut progrese semnificative în ultimii ani, faţă de
stabilitatea economică şi nu mai au nevoie de asistenţă financiară de la FMI însă ele
mai apelează înca la Fond pentru sfaturi, precum şi pentru monitorizarea şi aprobarea
politicilor lor economice.

1.5. IMPLICAREA FMI ÎN AJUTORAREA ŢĂRILOR DUPĂ CRIZA

ECONOMICĂ
Criza economică se manifestă pe termen lung, caracterizându-se prin scăderea
producţiei, creşterea şomajului, reducerea investiţiilor şi a comerţului, nivel scăzut al
preţurilor.
Înaintea de izbucnirea crizei, Fondul Monetar Internațional avea operațiuni
neînsemnate și se vorbea chiar despre desființarea instituției. Până la izbucnirea crizei,
Fondul acorda credite numai țărilor din lumea a treia. Țările care cotizau cereau
reducerea bugetului acestuia și unele dintre aceste țări constestau rolul Fondului.
Criza actuală a schimbat această gândire și multe dintre țări revin la FMI pentru a
evita intrarea în incapacitate de plată. În prezent, această organizație are programe de
finanțare în valoare de sute de miliarde de euro cu mai multe state dezvoltate din
lume. Rând pe rând, țările lovite de recesiune s-au văzut nevoite să ceară ajutorul
FMI.9
Doar în Europa, instituția a acordat credite în valoare 140 miliarde de euro.
Condițiile impuse de FMI au dictat cursul economiilor pe care aceasta le-a
împrumutat.
FMI a estimat ca 22 din cele 77 de ţări cu venituri reduse ar avea nevoie de cel
puţin 25 de miliarde de dolari şi a avertizat că o recesiune şi mai severă ar putea
majora nevoia de finanţare a grupului de state.
FMI s-a angajat la acţiuni decisive pentru depăşirea crizei datoriilor din zona
euro, dar şi pentru susţinerea economiei globale.
De la declanşarea crizei financiare internaţionale, băncile centrale din ţările
bogate, în special cea din SUA şi Banca Centrală Europeană s-au angajat în politici
costisitoare costând în achiziţii de obligaţiuni şi reducerea dobânzilor de politică
monetară pentru a ajuta lichidităţile pe piaţa şi pentru a evita blocarea creditării.
Fondul Monetar International a sporit semnificativ ajutoarele acordate ţărilor
sărace până la 17 miliarde de dolari, ce vor fi distribuiţi în următorii cinci ani, iar pânâ
în 2011 nu s-a perceput dobândă.
În 2009 şi 2010, FMI a strâns 3,8 miliarde de dolari din vânzarea a 403,3 tone
de aur, iar anul trecut a convenit să distribuie aceşti bani către statele membre în două
părţi, cu condiţia ca statele membre să reinvestească cel puţin 90% din bani în
9
Rodica Milena Zaharia, Economie mondială, Editura Era, Bucureşti, 1999, pp. 199-204

21
programe de împrumuturi fără dobândă pentru ţările sărace. În prezent, un număr
suficient de state mari, precum SUA, China şi Japonia, au fost de acord să renunţe la
sumele care le reveneau astfel ca ţările sărace să beneficieze de cea mai mare parte a
banilor. Până acum, 151 din cele 188 de state membre ale FMI au fost de acord să
renunţe la sumele care le reveneau.
În 2009, FMI a strâns 17 miliarde de dolari pentru a acorda împrumuturi ţărilor
sărace din Africa, Asia şi America Latină.
Europenii au protestat față de măsurile de austeritate și au acuzat FMI că este
cea care le impune aceste schimbări atât de drastice neluând în considerare şi nivelul
de trai pe care aceştia îl au. Băncile, în timpul crizei, au început să acorde tot mai greu
credite, iar guvernele se confruntă cu o lipsă tot mai acută de finanțare, iar FMI și-a
dublat fondul destinat împrumuturilor, a relaxat condițiile de creditare și a făcut mai
multe scheme de finanțare pentru a ajuta statele să facă față efectelor crizei. Dacă în
condiții normale Fondul Monetar Internaţional permite unei țări să se împrumute cu
până 300% din suma pe care o cotizează, în timpul crizei a ridicat considerabil acest
plafon, de exemplu: Grecia: 3.212%, Irlanda: 2.322%, România: 1.111%.10
Câștigurile fondului au început să crească, de la împrumuturile cu dobândă 0
acordate statelor subdezvoltate din lumea a treia, instituția dă bani acum cu dobândă
mult mai mică decât cele întâlnite pe piețele de capital. Dobânzile variază în funcție
de fiecare stat. Fiecare tranşă de credit vine cu o dobândă diferită în fucție de cursul
de schimb în acel moment al monedei FMI (Drepturi Speciale de Tragere - un coș de
valute alcătuiut din dolarul American, euro, lira sterlină și venul japonez) și de piețele
concurenţiale. În general, dobânzile rămân secrete.
Condițiile impuse de finanțatorul extern pentru acordarea creditelor au conturat
economiile țărilor pe care le-a finanțat și au dictat ritmul și prioritatea reformelor
aplicate de aceasta. Atunci când împrumută un stat, economiștii Fondului stabilesc,
împreună cu Guvernatorul din respectiva țară, țintele care trebuie atinse pentru
eliberarea tranșelor.11
Pentru a atinge aceste ținte, precum cele privind deficitul de buget, cele legate
de arierate sau rezultatele companiilor de stat, guvernanții au introdus uneori măsuri
dure, unele la propunerea Fondului, altele pentru că pur și simplu nu aveau altă
strategie. În timp ce criza devine tot mai acută, în statele care s-au împrumutat, țintele
au fost tot mai greu de atins. Astfel, statele au apelat la măsuri de austeritate care au
dus mai degrabă la încetinirea creșterii economiei decât la relansare.
Politica anticriză (anticiclică) reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de
către stat, prin care se urmăreşte corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii
economice şi atenuarea efectelor nefavorabile care decurg din acestea. Politica
anticriză se aplică diferenţiat în cadrul unui ciclu economic. Astfel, în condiţii de
boom economic, se aplică politica anticriză de stabilizare, iar în faza de recesiune, se
aplică politica anticriză de relansare. În multe ţări sunt necesare politici structurale, în
10
http://www.fmi.ro/index.php?programs&lg=ro
11
Alex Berca, Crizele economice şi ciclitatea lor, Editura Institutul European, Iaşi, 2011, p. 214

22
special datorită efectelor negative pe termen lung ale crizelor economice asupra
capacităţii ofertei. În acest sens, reformele pe pieţele muncii şi producţiei pot duce la
creşterea productivităţii şi accelerarea tranziţiei spre noi surse de creştere.
Politicile structurale pot fi introduse prontr-un pachet de măsuri, care duc la
descentralizarea şi democratizarea economiei, la schimbări în structura
distribuţională, pârghie a schimbării procesului social al valorii adăugate şi a
schimbării structurilor economice şi sociale; aceasta poate fi o politică structurală care
avertizează pericolele stagnării, depresiunii şi deflaţiei şi a accentuării crizelor de
mediu.
În centrul acestui pachet de măsuri se află următoarele componente ale noii
reglări şi control social:12
 expansiunea consumului semnificativ, a investiţiilor publice, a schimbărilor
structurale şi a inovaţiei în favoarea serviciilor social-umane de calitate înaltă;
 orientarea spre o dezvoltare ecologică sustenabilă, orientată economic spre
viitor;
 expansiunea bunurilor şi serviciilor publice;
 reducerea programului de muncă pe diferite căi;
 dezvoltarea democraţiei economice la nivel micro şi macro.
Având în vedere presiunea uriaşă exercitată de criza financiară globală asupra
economiilor, sunt necesare politici structurale care să sprijine restabilirea surselor de
creştere durabilă şi echitabilă, astfel încât economiile să iasă din criză pe poziţii mai
puternice, reducând în acelaşi timp impactul imediat pe care criza îl are asupra celor
săraci.
În acest sens, aceste politici vor fi orientate spre: reformarea sectorului public,
încurajarea creşterii şi competitivităţii şi promovarea incluziunii sociale. Prin
asemenea politici pot fi elaborate măsuri de gestionare a crizei în sectorul financiar,
vizând îmbunătăţirea mediului de afaceri, creşterea gradului de calificare a forţei de
muncă, îmbunătăţirea reţelelor de infrastructură, eficientizarea structurilor economice,
competitivitatea şi coeziunea socială şi spaţială.
Totodată, politica structurală poate promova reforme în domeniul
managementului financiar public, care atenuează impactul actualei crize financiare,
precum şi problemele de natură economică, îmbunătăţind eficienţa şi viabilitatea
acestor politici în viitor.
În sectorul financiar, politicile structurale se încadrează în două categorii mai
largi – planificarea situaţiilor neprevăzute şi a reformelor, pentru îmbunătăţirea
guvernanţei şi pentru supervizarea sectorului financiar, pentru consolidarea
rezistenţei, funcţionalităţii şi stabilităţii sectorului respectiv.

12
Dumitru Mihail, Impactul politicilor de tip anticriză asupra economiei reale, Editura Pim, Iaşi, 2011, p. 104

23
 CAPITOLUL 2
MODALITĂŢI ŞI MECANISME DE FINANŢARE
UTILIZATE DE FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL

2.1. RESURSELE FINANCIARE ALE FONDULUI MONETAR

INTERNAŢIONAL

Cotele părţi reprezintă o componentă importantă a resurselor financiare, resurse

de creditare ce provin în mare parte din cotele plătite de ţările ce doresc să devină
membrii FMI.
Fiecare ţară membră a FMI îi este atribuită o cotă, bazată în mare parte pe
poziţia relativă a acesteia în economia mondială. Cota ţării determină angajamentul
său financiar, puterea de vot şi are o influenţă asupra accesului la resursele de
finanţare ale FMI.
La 15 decembrie 2010, Consiliul Guvernatorilor a aprobat o reformă a cotelor
fondului şi de guvernare a acestora ce includea o modificare a articolelor din statut
prin care o ţară ce candida ca membră necesită aceeptare din partea a trei cincimi din
membrii cu un procent de 85 din totalul voturilor reform ce a intrat în vigoare la 3
martie 2011.
Atunci când o ţară se alătură FMI-ului, ii este atribuită o cotă iniţială la acelaşi
nivel cu cotele membrilor deja existenţi. FMI utilizează o formulă prin care va evalua
poziţia în care se află ţara membră. Această formulă este o medie ponderată a PIB-
ului(50%), conturi (30%), variabilitate economică (15%), rezerve internaţionale (5%).
Cotele sunt exprimate în drepturi speciale de tragere (DST); cel mai mare
membru al FMI fiind Statele Unite ale Americii cu o cotă curentă de 42.1 miliarde
DST (aproximativ 64 miliarde dolari), iar cel mai mic membru este Tuvalu cu o cotă
de 1.8 milioane DST (aproximativ 2,7 milioane dolari).
Cota membrilor determină valoarea maximă a resurselor financiare pe care el
este obligat să le furnizeze FMI-ului. Membrii trebuie să şi plătească cotele după
aderarea la fond în proporţie de 25% în DST sau valute (cum ar fi dolari SUA, Euro,
Lire sterline sau yeni japonezi) şi restul de 75% este plătită în moneda naţională.
În materie de vot, cota determină şi puterea unui membru în deciziile FMI.
Voturile sunt alcătuite dintr-un vot de bază plus un vot suplimentar pentru fiecare
100.000 DST.
Valoarea finanţării unui membru ce o poate obţine de la FMI se bazează pe cota
sa (de exemplu pentru acordurile Stand by membrii pot împrumuta până la 200% din
cota de 600% anual cumulativ).
Orice modificare a cotelor trebuie să fie aprobată de o majoritate de 85% din
totalul voturilor, precum şi cota de membru nu poate fi schimbată fără
consmiţământul acestora.

24
 În timp ce cotele de subscriere ale ţărilor membre sunt sursa principală de
finanţare a FMI, el işi poate suplimenta sursa în cazul în care consideră că nu ar putea
face faţă nevoilor membrilor săi. Prin noile acorduri de împrumut (NAB) un număr de
ţări membre şi instituţii sunt pregătite să împrumute resurse suplimentare către FMI.
NAB este un set de mecanisme de credit între FMI şi 38 de ţări membre, instituţii
precum şi ţări emergente. NAB este utilizat în condiţiile în care FMI are nevoie în
suplimentarea cotelor de resurse în scopuri de creditare. Odată activat acest mecanism
poate furniza resurse suplimentare de până la 370 miliarde DST (adică aproximativ
567 miliarde dolari) pentru FMI.
Ca parte a eforturilor de depăşire a crizei financiare globale, în aprilie 2009,
G20 a convenit să majoreze resursele disponibile ale FMI până la 500 miliarde dolari
pentru a susţine creşterea economic în ţările în curs de dezvoltare.
Această creşterea s-a realizat în două etape:
În primul rând prin finanţare bilaterală din ţările membre ale FMI.
În al doilea rând prin încorporarea finanţării într-un NAB extins şi mai flexibil
astfel pe 25 septembrie 2009 G20 a anunţat o contribuţie de peste 500 miliarde dolari
la reînoirea şi extinderea NAB.
În prezent fondul are acorduri bilaterale încheiate în valoare de 200 miliarde
dolari şi active bilaterale de cumpărare de 60 miliarde dolari. NAB-ul a fost propus în
1995 în urma Summit-ului G7 datorită crizei financiare din Mexic. Pentru a creşte
resursele financiare necesare unor viitoare crize a determinat FMI să apeleze la ţările
G10 şi la alte ţări puternic financiare pentru a-şi dezvolta modalităţile de finanţare, ce
ar însemna o dublare a fondurilor disponibile pentru GAB. Astfel, în ianuare 1997
Consiliul Executiv al FMI a adoptat o decizie de stabilire a NAB care a intrat în
vigoare în noiembrie 1998.
În urma crizei financiare din 2008, IMFC a aprobat în aprilie 2009 un apel la
G20 pentru a-şi spori mai mult resursele printr-un NAB extins şi mai flexibil. Astfel
NAB-ul modificat a intrat în vigoare în 11 martie 2011, crescând valoarea maximă a
resurselor disponibile în cadrul NAB la 367,5 miliarde DST (adică 560 miliarde
dolari) de la o valoare de 34 miliarde.
NAB a fost folosit pentru a finanţa un acord stand-by pentru Brazilia în
decembrie 1998 în valoare de 2,9 milarde DST; în aprilie 2011 NAB a fost activat
pentru 6 luni iar cel mai recent NAB a fost activat 6 luni începând de la 1 octombrie
2011, 1 aprilie 2012, respectiv 1 octombrie 2012.
GAB permite Fondului să împrumute sume în valute din 11 ţări industriale, în
anumite condiţii. O atragere de GAB se poate face atunci când propunerea unei
perioade de activare NAB nu este acceptată. Valoarea creditului disponibil în cadrul
GAB este de 17 miliarde DST (aproximativ 26 miliarde dolari), putând fi suplimentat
cu 1,5 miliarde DST . GAB a fost înfiinţat în 1962, fiind activat de 10 ori ultima dată
în 1998.

25
2.2. DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE
Drepturile Speciale de Tragere au fost create în 1969 pentru a sprijini sistemul
de la Bretton Woods a cursului de schimb fix. Orice ţară ce participa la acest sistem
era obligată să deţină rezerve guvernamentale sau deţineri ale băncilor centrale în aur
sau în valute cu circulaţie largă care puteau fi folosite pe pieţele de schimb valutar
pentru cumpărarea monedei naţionale şi pentru menţinerea ratei de schimb. Cele două
active de rezervă existente – aurul şi dolarii – s-au dovedit a fi inadecvate pentru
sprijinirea extinderii comerţului internaţional şi dezvoltare financiară, astfel FMI a
decis crearea unui nou activ de rezervă internaţională.
Cu toate acestea, câţiva ani mai târziu, sistemul BW s-a prăbuşit şi principalele
valute au trecut la un regim de curs de schimb flotant, astfel diminuându-se
necesitatea de DST.
Momentan DST serveşte, în primul rând, ca unitate de cont pentru FMI şi alte
organisme internaţionale fiind rezervat exclusiv operaţiunilor FMI cu ţările sale
membre.
DST nu este nici o monedă şi nici o creanţă asupra FMI. Se poate susţine că
DST este doar o creanţă virtuală asupra monedelor liber utilizate ale ţărilor membre
astfel ca deţinătorii de DST pot obţine monede în schimbul DST. DST îndeplineşte
funcţia de etalon monetar internaţional iar prin DST se exprimă parităţile şi cursurile
valutare; funcţia de mijloc de rezervă pe lângă aur şi dolari; funcţia de instrument de
credit, de procurare de monedă naţională şi funcţia de mijloc de plată, plata
dobânzilor şi comisioanelor către FMI.
Drepturile speciale de tragere13 sunt primele active de rezervă internaţională,
purtătoare de dobânda, create de FMI în 1969 în cadrul sistemului de la Bretton
Woods, pentru a suplimenta activele de rezervă ale ţărilor membre. Titularii pot
obţine DST prin schimburi valutare între membrii şi prin cumpărarea de la membrii
mai slabi microeconomic. Pe lângă rolul de active de rezervă suplimentare el serveşte
ca şi unitate de cont a FMI.
Participanţii la DST sunt atât membrii originari (adică acele ţări ce au ratificat
acordul FMI până la intrarea lui în vigoare) cât şi alţi membrii (celelalte ţări ce au
aderat la FMI după intrarea în vigoare a acordului), delimitare de care se ţine cont în
procesul de finanţare. Potrivit Articolului 7 din statutul FMI orice ţară membră poate
fi îngrădită din drepturile de a folosi resursele dacă nu-şi îndeplineşte obligaţiile
asumate prin semnarea acordului.
FMI îşi constituie rezerve de aur şi devize vărsate integral de membrii la
aderare în proporţie de 25% în aur şi 75% în moneda naţională. Moneda naţională este
păstrată într-un cont la Banca Centrală a ţării emitente de monedă, iar aurul este depus
la oricare din următoarele: Banca Sistemului din New York, Banca Angliei, Banca
Indiei sau Banca Franţei. Astfel FMI interzice membrilor reducerea disponibilităţilor
fondului în moneda naţională prin răscumpărare sub 75% sau utilizarea la
răscumpărare a unei valute ce ar creşte disponibilităţile fondului peste 75% din cota
13
Fişă Drepturi Speciale de Tragere,

26
ţării membre. În urma acestor condiţii, sumele în moneda naţională ce depăşesc
nivelul 75% din cotă reflectă o datorie a ţării membre faţă de FMI, iar sumele
inferioare acestui nivel reflectă o datorie a Fondului către statul membru.
Prevederile celui de al doilea amendament din 1978 susţin transformarea
tranşei în aur într-o tranşă rezervă vărsată în DST sau în valutele acceptate de Fond.
În momentul aderării unei ţari la FMI, acesteia i se calculează cota de participare în
comparaţie cu celelalte ţări de la acelaşi nivel economic. Astfel cotele cele mai mari
sunt deţinute de ţările dezvoltate precum SUA ce deţine o cotă de 20% din reursele
totale ale FMI, detinând astfel şi o putere de vot.
Ţările ce au o situaţie economică şi financiară foarte bună au şi posibilităţi mai
mari de primire a creditelor şi cele mai mari alocaţii de DST, acest fiind un paradox
deoarece resursele suplimentare sunt necesare în ţările în curs de dezvoltare, ţări cu
situaţii financiare slabe. În urma sistemului de repartizare practicat de FMI ţările în
curs de dezvoltare sunt dezavantajate fiindu-le limitat accesul la resursele fondului.
Sistemul de vot practicat în cadrul FMI este ponderat de cota de participare.
Ţările membre primesc 250 de voturi la care se vor adăuga voturile suplimentare
pentru fiecare fracţiune de 100 000 DST deţinută, astfel participarea la luarea
deciziilor este şi proporţională cu numărul de voturi.
Drepturile speciale de tragere sunt emise şi anulate doar de către FMI. Conform
statutului el are autoritate de emitere de lichidităţi prin alocarea DST, ce se face în
funcţie de cota parte de capital subscris şi vărsat de fiecare ţară membră. Alocarea se
face în mod gratuit, fără ca ţara membră să efectueze contraprestaţii.
În cazul în care deţinerile de DST ale unei ţări depăşesc nivelul alocărilor de
care a beneficiat, ţara va încasa o dobândă pentru excedent; iar în cazul în care deţine
o cantitate mai mică de DST decât nivelul alocat, ea va plăti o dobânda pentru
diferenţa respectivă.
În statutul FMI este prevăzut ca orice alocare trebuie să aibă la bază nevoia pe
termen lung de suplimentare a rezervelor pentru plăţile internaţionale. Procedura de
emisiune prespune în primul rând propunerea Directorului Genereal al FMI către
Consiliul Guvernatorilor care are puterea de aprobare şi modificare asupra propunerii
cu o majoritate de 85% din totalul voturilor.
Valoarea DST-urilor a fost iniţial stabilită în aur, aceeaşi cantitate de aur ca şi
dolarul american (0.888671 g). În perioada de declin a sistemului de la BW, s-a
renunţat la definirea DST în raport cu aurul, în anul 1974, s-a hotărât redefinirea
valorii DST pe baza unui "coş" de monede ce cuprindea dolarul american, euro, lira
sterlină şi yenul japonez.
"Coşul" pe baza căruia este definit DST-ul se revizuieşte periodic (din cinci în
cinci ani), astfel încât monedele pe care le cuprinde să fie reprezentative pentru
tranzacţiile internaţionale, iar ponderile acestora să reflecte importanţa lor relativă în
schimburile şi operaţiunile financiare internaţionale. 14

14
Cernea Silviu, Economie monetară, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2009 pag. 102

27
 FMI calculează în fiecare zi valoarea DST în raport cu dolarul american,
adunând valoarea în dolari a următoarelor cantităţi de monede incluse în "coş": 15
- dolarul american 0.6600
- euro 0.4230
- lira sterlina 0.1110
- yenul japonez 12.1000 pe baza cursurilor de schimb cotate la amiază pe
piaţa Londrei.
Valoarea DST este cotată zilnic pe site-ul FMI. Cursul unei monede oarecare
faţă de DST se determină pe baza cursului de piaţă al monedei respective faţă de
dolarul american şi a cursului dolarului faţă de DST.
Alocarea DST se realizează în funcţie de cota parte de capital subscrisă şi
vărsată de fiecare ţară membră la FMI. În cazul în care deţinerile DST-urilor depăşesc
volumul alocărilor de care ţara a beneficiat, se încasează dobândă pentru excedent, iar
în cazul în care deţine un volum de DST-uri mai mic decât cel alocat, se va plăti o
dobândă pentru diferenţă.
Statutul FMI permite, de asemenea, anularea unor DST, însă, până acum,
această prevedere nu a fost niciodată aplicată.16
Unitatea de cont a FMI, cunoscută ca fiind un drept special de tragere, este
pregătit pentru a fi adoptat ca un înlocuitor pentru dolarul american în tranzacţiile
internaţionale, pentru o adoptare eventuăl a DST ca o monedă globală, cam în acelaşi
mod în care moneda euro a fost impusă de Uniunea Europeană oamenilor şi
majoritatea ţărilor din uniune.
Eforturi de promovare a DST pe pieţele private au fost ineficiente, o primă
piaţă privată în DST a apărut în 1970 când o parte din bănci au acceptat depozite la
termen în moneda FMI şi unele companii au început o emitere a titlurilor de creanţă
tot în DST. Aceste eforturi însă au fost zadarnice, DST neputând depăşi supremaţia
deţinută încă de dolarul american.
Posibilitatea de a înlocui dolarul american în rolul său internaţional, de o
monedă sintetică a fost propusă de guvernatorul Zhou al băncii centrale a Chinei în
martie 2009, relizându-se prin creşterea substanţială a rolului deţinut de DST, cont
sintetic al FMI definit în patru valute: USD, euro, yenul japonez şi lira sterlină.
Cel de al doilea amendament al statutului FMI precizează că ţările membre îşi
conduc politicile cu privire la activele de rezervă în conformitate cu "obiectivele de
promovare unei mai bune supravegheri internaționale de lichiditate internațională și
de a face dreptul special de tragere activ de rezervă principal în Sistemul Monetar
Internaţional".17
Crearea DST ca monedă internaţională prespune mai întâi o evaluare asupra
nevoii de lichiditate suplimentară pentru economia mondială precum şi de decizia
guvernatorilor FMI în proporţie de 85% din voturi. DST ar putea deveni monedă
15
Valoare din 30 Mai 2014, http://www.imf.org/external/np/fin/data/sdr_ir.aspx
16
Cernea Silviu, Op. Cit., pag 103
17
Statutul FMI Articolul VII

28
internaţioanală deoarece după criza financiară din Asia din 1997-1998, multe ţări şi-
au construit rezerve valutare.

2.3. INSTRUMENTE FOLOSITE DE FONDUL MONETAR

INTERNAŢIONAL ÎN FINANŢARE
O responsabilitate de bază a Fondului Monetar Internaţional este acordarea de
împrumuturi ţărilor ce se confruntă cu potenţiale probleme de plăţi. Această asistenţă
financiară permite ţărilor să-şi reconstruiască rezervele internaţionale, să stabilizeze
monedele naţionale, să continue plata importurilor şi să restabilească condiţii pentru o
creştere economică puternică.
O ţară membră poate solicita asistenţă financiară în cazul în care nu-şi găseşte
finanţare suficientă pentru satisfacerea plăţilor internaţionale (importuri,
răscumpărarea datoriei externe).
Volumul creditelor acordate de FMI a fluctuat semnificativ. Şocul petrolier din
anii 1970 şi criza datoriilor din 1980 au format creşteri în creditare. În anii 1990,
procesele de tranziţie din Europa şi crizele din economiile de piaţă emergente au dus
în continuare la un val de cereri pentru resursele FMI.
La cererea unui stat membru, resursele FMI sunt puse la dispoziţie prin
intermediul unui acord de împrumut care prevede politici şi măsuri specifice pe care
să le adopte statul pentru a-şi rezolva problemele. După ce un acord este aprobat de
către Consiliul Executiv printr-o Scrisoare de intenţie, resursele sunt acordate în rate
eşalonate până când programul este pus în aplicare.
De-a lungul anilor, FMI a dezvoltat diferite instrumente de credit, care sunt
adaptate să abordeze circumstanţe specifice ale membrilor săi. Suma maximă pe care
ţara o poate împrumuta de la FMI, cunoscută sub numele de limită de acces, variază
în funcţie de tipul de împrumut, dar este de obicei un multiplu al cotei ţării. Această
limită poate fi depăşită în cazuri excepţionale. Acordul Stand-By, linia de credit
flexibilă şi facilitate de finanţare extinsă nu au limită de acces.
Cele mai noi facilităţi concesionale pentru ţările cu venituri mici au intrat în
vigoare în ianuarie 2010 în cadrul programului de Reducere a Sărăciei şi Creştere
Economică (PRGT), ca parte a unei reforme a fondul financiar cu scopul de a-l face
mai flexibil şi mai bine adaptat la diversele nevoi ale membrilor. Toate facilităţile de
finanţare vizează realizarea unei poziţii macroeconomice durabile în concordanţă cu
reducerea sărăciei şi creştere economică.

2.3.1. Acorduri Stand-by (SBA)

Într-o criză economică, ţările au adesea nevoie de finanţare in vederea
rezolvarii problemelor din soldurile de plăţi. De la creearea sa, în iunie 1952, SBA a
fost folosit des, fiind un instrument de creditare pentru ţările emergente şi avansate. În
2009 SBA a fost modernizat pentru a se adapta la nevoile actuale ale ţărilor membre
şi pentru a deveni mai flexibil condiţiile au fost simplificate şi raţionalizate precum şi
limitele de împrumut au fost dublate.
29
 Durata unui acord Stand-by este flexibilă, acoperind de obicei o perioadă de 12-
24 de luni, dar nu mai mult de 36. Accesul, rambusarea şi utilizarea resurselor în
cadrul SBA sunt ghidate de un membru al ţării ce doreşte obţinerea finanţării. În
cadrul SBA exista 4 tipuri de acces la resurse:
a) Accesul normal în cadrul căruia limitele de împrumut au fost dublate în 2009
pentru a oferi acces ţărilor până la nivelul de 200% din cotă pentru o perioadă de 12
luni, precum şi acces până la 600% din cotă pe toată perioada programului.
b) Acces excepţional. FMI poate împrumuta sume mai mari decât limitele
normale în cadrul politicii de acces excepţional, ce presupune şi un control mai sporit
din partea Consiliului Executiv.
c) Acces la vedere oferind o flexibilitate crescută fondurilor la vedere garantate
de puterea politică a ţării.
d) Acces rapid. Fondul din cadrul SBA poate fi accelerat în cadrul
mecanismului de finanţare de urgenţă, ce permite o aprobare rapidă a creditării. Acest
tip de acces a fost utilizat cel mai frecvent în timpul crizei actuale.
Rambursarea creditului se realizează în tranşe egale începând din primul
trimestru al anului 3 şi pâna în sfârşitul anului 5. Rata de creditare este o rată de
dobândă strâns legată de Drepturile Speciale de Tragere.
Resursele primite prin SBA sunt supuse unui comision de angajament perceput
la începutul fiecărei perioade de 12 luni din sumele trase, comision ce se returnează
dacă sumele sunt împrumutate în cursul perioadei stabilite.

2.3.2. Facilităţi de credit extinse

Mecanismul extins de creditare (ECF) oferă asistenţă financiară pentru ţările cu
probleme în balanţa de plăţi. ECF a fost creat în temeiul reducerii sărăciei şi creşterii
economice ca parte a unei reforme de flexibilizare a sprijinului financiar şi
adaptabilizarea lui la diversele nevoi ale ţărilor cu venituri mici.
Ca şi predecesorul sau PRGF, ECF sprijină programele ţărilor ce se îndreaptă
spre o poziţie macroeconomică stabilă şi durabilă în concordanţă cu puternica şi
durabila reducerea a sărăciei şi creştere economică durabilă.
ECF este disponibil pentru ţările membre ce doresc reducerea sărăciei şi
creşterea economic, ce se confruntă cu probleme ale soldurilor prelungite din
balanţele de plăţi.
Asistenţa în temeiul unui acord ECF se acordă pentru o perioadă de trei ani,
care poate fi prelungită până la doi ani. În urma expirării sau anulării unui acord ECF,
pot fi aprobate acordurile suplimentare ECF.
Accesul la finanţare în cadrul ECF este diferit de la caz la caz, luându-se în
considerare nevoia ţării in soldul balanţei de plăţi şi de programul său economic,
finanţarea fiind ghidată de norme.18 Accesul total la finanţare în cadrul reducerii
sărăciei şi creşterii economice este limitat la 100% din cotă anual, şi totalul creditelor
18
Norme de acces utilizate în mod flexibil, stabilite la 120% din cota de acord, sau 75% din cota de participare dacă
creditul total restant al ţării este de 100% din cotă sau mai mare

30
restante concesionate de 300% din cotă. Aceste limite impuse pot fi depăşite doar în
circumstanţe excepţionale, putând fi majorate pe parcursul unui acord dacă este
necesar.
În cadrul ECF, statele membre sunt obligate să pună în aplicare un set de
politici care să le sprijine în scopul atingerii unei poziţii macreconomice stabilă şi
durabilă pe termen mediu. Toate aceste angajamente, inclusiv condiţiile specifice,
sunt descrise în scrisoarea de intenţie a ţării înaintată către FMI. Programele din
cadrul ECF se bazează pe dezvoltarea proprie a ţării şi are ca scop protejarea
obiectivelor sociale. Cerinţele cu privire la documentele necesare pentru acordarea
împrumutului au fost făcute mai flexibile, pentru a permite o mai rapidă finalizare a
strategiei de reducere a sărăciei.
Condiţiile cantitative sunt utilizate pe baza obiectivelor programului în
monitorizarea variabilelor de politică macreconomică, cum ar fi agregatele monetare,
rezervele internaţionale, soldurile fiscale sau soldurile împrumuturilor externe.
Finanţarea în cadrul ECF poartă o rată a dobânzii 0 până în 2013, cu o perioadă de
graţie de 5 ani jumătate şi o scadenţă finală de 10 ani. Fondul revizuieşte nivelul ratei
dobânzii pentru toate facilităţile ce au ca scop reducerea sărăciei şi creştere economică
la fiecare 2 ani.

2.3.3. Facilităţi de credit Stand-by (SCF)

Această facilitate oferă asistenţă financiară ţărilor cu venituri mici (LICs) cu
nevoi pe termen scurt în balanţele de plăţi. SCF a fost creat în cadrul programului de
reducere a sărăciei şi crestere economică (PRGT) ca parte a unei reforme transformă
sprijinul financiar intrunul mai flexibil şi adaptabil la diversele nevoi ale ţărilor cu
venituri mici, inclusiv în perioadele de criză.
SCF oferă acces larg, poartă o dobândă mai mică şi poate fi folosit pe baza
principiului precautiei punând accent pe reducerea sărăciei şi pe obiective de creştere
economică în ţările membre.
SCF susţine ţările LIC ce au ajuns la o poziţie macroeconomică durabilă, dar
care necesită periodic finanţare pe termen scurt şi nevoi de adaptare în situaţii de
crize. SCF sprijină programele economice ce vizează restabilirea unei poziţii
macreconomică durabilă şi stabilă în concordanţă cu o creştere economică puternică şi
durabilă şi reducerea sărăciei.
SCF este disponibil pentru statele membre ce se confruntă cu probleme
imediate sau potenţiale ale nevoilor de plăţi, în cazul în care finanţarea ţării se poate
realiza pe o perioadă de 2 ani stabilind astfel o poziţie macroeconomică durabilă. Un
acord SCF poate varia de la 12 la 24 de luni, fiind destinat să abordeze nevoile pe
termen scurt, utilizarea sa în mod normal fiind limitată la 2 ani jumătate. Sub aspectul
acestor limite un acord SCF poate fi prelungit sau anulat.
Accesul la finanţare în cadrul SCF este diferit de la caz la caz, luându-se în
considerare nevoia ţării în soldul balanţei de plăţi şi de programul său economic,

31
finanţarea fiind ghidată de norme.19 Accesul total la finanţare în cadrul reducerii
sărăciei şi creşterii economice este limitat la 100% din cotă anual, şi 300% din cotă
per total. Aceste limite impuse pot fi depăşite doar în circumstanţe excepţionale,
putând fi majorate dacă este necesar pe parcursul acordului.
În cadrul SCF, statele membre sunt obligate să pună în aplicare un set de
politici care să le sprijine in vederea atingerii unei poziţii macroeconomice stabilă şi
durabilă pe termen mediu. Toate aceste angajamente, inclusiv condiţiile specifice,
sunt descrise în scrisoarea de intenţie a ţării.
Recenziile realizate de Consiulul Executiv al FMI au rol în evaluarea
performanţei şi permite adaptarea la evoluţiile economice; recenzii ce pot fi efectuate
la fiecare şase luni sau trimestrial. Finanţarea în cadrul SCF poartă o rată a dobânzii
de 0.25%, cu o perioadă de graţie de 4 ani şi o scadenţă finală de 8 ani. Se precepe o
taxă de disponibilitate de 0.15 % pe an calculată la suma neutilizată a creditului.

2.3.4. Facilităţi de credit rapide (RCF)

Facilitatea de credit rapid (RCF) oferă asistenţă financiară rapidă cu condiţii
limitate către ţările cu venituri mici (LICs) pentru a face faţă nevoilor urgente din
balanţele de plăţi. RCF a fost creat sub programul reducerii sărăciei şi creşterii
economice ca parte a unei reforme ce doreşte transformarea sprijinului financiar
pentru a se putea adapta la diversele nevoi ale ţărilor cu venituri mici.
RCF oferă acces redus, dar rapid şi asistenţă financiară ţărilor cu venituri mici
ce se confruntă cu o nevoie urgentă în balanţa de plăţi; RCF poate oferi suport flexibil
într-o varietate de situaţii, şocuri, dezastre naturale, şi situaţii de urgenţă care rezultă
din fragilitate, de asemenea sprijin politic şi contribuie la catalizarea ajutorului extern.
Asistenţa financiară în cadrul RCF este furnizată ca o plată, facilitatea putând
găzdui plăţi pentru ţările cu venituri mici ce au nevoie urgentă de finanţare şi plăţi
repetate pentru o perioadă limitată, inclusiv în cazurile în care RCF facilitează
trecerea la un acord ECF.
Norme de acces sunt utilizate în mod flexibil, stabilite la 120% din cotă la un
accord de 18 luni, sau 75% din cotă în cazul în care ţara are credite restante de 100%
din cotă sau mai mari.
Accesul la finanţarea RCF este determinat de la caz la caz, luând în considerare
nevoia din balanţa de plăti a ţării cât şi puterea politicii macroeconomice. Accesul
este în mod normal limitat la 25% din cotă pe an şi de 75% din cotă pe bază
cumulativă.
RCF poartă o rată a dobânzii zero, până în 2013, are o perioadă de graţie de 5
ani jumătate şi o scadenţă finală de 10 ani.

2.3.5. Linia de credit flexibilă (FCL)

19
Norme de acces sunt utilizate în mod flexibil, stabilite la 120 procente din cotă la un accord de 18 luni, sau 75 la suta
din cotă în cazul în care ţara are credite restante de 100 la suta din cotă sau mai mari

32
 Criza economică şi financiară globală a subliniat necesitatea unei siguranţe
financiare globale eficiente pentru a ajuta ţările să facă faţă şocurilor şi crizelor. Chiar
şi înainte de apariţia crizei, IMF era într-un proces de reforme a modului cum acordă
împrumuturi ţărilor care se află în criză de numerar. Idea a fost de a crea diverse tipuri
de facilităţi pentru diversele nevoi ale celor 188 de ţări membre. Linia de credit
flexibilă a fost concepută pentru a satisface cererea crescută de resurse pentru
prevenirea şi atenuarea crizelor, creditare acordată ţărilor cu politici puternice şi
performanţe economice.
Până în prezent, trei ţări (Polonia, Mexic si Columbia), au accesat FCL. Un
obiectiv cheie al reformei de creditare este reducerea stigmatizării percepută la
împrumuturile de la FMI şi încurajarea ţărilor să solicite asistenţă înainte de a se
confrunta cu o criză. Ţările cu fundamente economice şi politice puternice pot aplica
pentru FCL când se confruntă cu probleme potenţiale sau efective în balanţa de plăţi.
FCL funcţionează ca o linie de credit din resurse regenerabile, pe o perioadă iniţială
de unul sau doi ani, la alegerea ţării, cu o revizuire a eligibilităţii după primul an.
Costul de împrumut în cadrul FCL este acelaşi ca şi în cadrul acordului standby
şi noua linie de precauţie şi de lichiditate. În accesarea resurselor pe baza principiului
precauţiei, fondul percepe un comision de angajament care se returnează în cazul în
care ţara optează pentru a trage aceste resurse. Comisionul de angajament creşte odată
cu nivelul de acces fiind valabil pe o perioada de 12 luni, variind în mod eficient între
24 şi 27 de puncte bază pentru accesul între 500 şi 1000% din cotă.
Ca şi alte facilităţi non-concesionale, costul FCL variază în funcţie de
amploarea şi durata de creditare. Împrumuturile mari, cu credite restante peste 300%
din cotă, transportă un cost suplimentar de 200 puncte de bază. În prezent, rata
efectivă a dobânzii între 500 şi 1000% din cotă variază între 1,9 – 2,5 % şi între 2,3 –
3,2% după trei ani şi peste 1000% din cotă.
Criteriile utilizate în evaluarea calificării unei ţări pentru un aranjament FCL
sunt: o poziţie externă durabilă, o poziţie a contului de capital dominat de fluxuri
private, un istoric de acces la pieţele internaţionale în condiţii favorabile, finanţe
publice sănătoase, inflaţie scăzută şi stabilă, lipsa problemelor de solvabilitate
bancară, supravegherea eficientă a sectorului financiar, integritatea şi transparenţa
datelor.

2.3.6. Linia de precauţie şi de lichiditate

Criza fianciară globală a subliniat necesitatea siguranţei financiare globale
pentru a ajuta ţările să facă faţă diverselor şocuri şi crize. Un obiectiv al actualelor
reforme de creditare a fost completarea rolului tradiţional de soluţionare a crizei cu
intrumente mai eficiente. Linia de precauţie şi de lichiditate (PLL) înlocuieşte linia de
credit de precauţie (PCL), concepută pentru a face faţă nevoilor de lichiditate ale
statelor membre şi cu anumite vulnerabilităţi ce nu le permite folosirea liniei de credit
flexibilă (FCL).

33
 Linia de precauţie şi de lichiditate se bazează pe puncte forte şi extinde
domeniul de aplicarea al liniei de credit de precauţie. PLL oferă finanţare pentru
atingerea unui echilibru actual sau potenţial al nevoilor de plăţi pentru ţările cu
politici solide, fiind destinat să servească drept asigurare sau ca ajutor la rezolvarea
crizelor.
Acordurile din cadrul PLL pot avea o durată de 6 luni, durata disponibilă pentru
ţările cu obiective de atingere a unui echilibru real sau potenţial pe termen scurt ale
nevoilor de plăţi sau o perioadă de 1-2 ani. Pentru aprobarea unui acord PLL de şase
luni este necesară o cotă a ţării membre de până la 250%. Reînoirea unui acord de
şase luni este în mod normal posibil numai după o perioadă de stagnare de 2 ani de la
data aprobării unui precedent acord PLL pe şase luni. Pentru o perioadă de 1-2 ani de
acord PLL, accesul maxim la aprobare trebuie să fie egal cu 500% din cotă în primul
an şi de 1000% din cotă pentru întreg acordul. Standardul de bază pentru procesul de
calificare pentru PLL este ca ţara membră să aibă: fundamente economice solide,
politici în curs de implementare şi se angajează să menţină politici solide pe viitor.
Resursele din cadrul PLL poartă un comision de angajament perceput la
începutul fiecărei perioade de 12 luni, pe sumele care ar putea fi trase în această
perioadă (15 de puncte de bază pentru sumele angajate până la 200% din cotă, 30 de
puncte de bază la sumelor angajate de peste 200 % şi până la 1000% din cotă). Rata
de creditare este legată de rata dobânzii de piaţă a FMI, cunoscută sub numele de rata
de bază, care este şi ea legată de rata dobânzii drepturilor special de tragere. Astfel,
împrumuturile mari au un cost suplimentar de 200 de puncte de bază. În cazul în care
creditul rămâne peste 300% din cotă după trei ani, acest cost se ridică la 300 de
puncte de bază. Taxa de servici este de 50 de puncte de bază şi se aplică pe fiecare
suma alocată.

2.3.7. Facilităţi de finanţare extinsă

Atunci când o ţară se confruntă cu probleme serioase ale balanţei de plăţi pe
termen mediu din cauza deficienţelor structurale, FMI poate ajuta la ajustarea
echilibrului din balanţa de plăţi prin facilitatea de finanţare extinsă (EFF). EFF a fost
înfiinţată în 1974 pentru a oferi asistenţă ţărilor ce se confruntă cu dezechilibre grave
de plăţi pe termen lung, acestea limitând accesul la capital privat. Aranjamentele
extinse sunt în mod normal aprobate pentru perioade ce nu depăşesc trei ani, cu o
prelungire maximă de până la 1 an, dacă este cazul. Există şi cazuri cu o durată de 4
ani, bazată pe existenţa în ţara membră a unui echilibru al balanţei de plăţi necesar
pentru o perioadă de 3 ani. Perioada de rambursare poate să fie mai lungă între 4 ani
si jumatate si 10 ani, cu rambursări în douăsprezece rate egale semestriale. Atunci
când o ţară împrumută de la FMI, aceasta se angajează să întreprindă politici pentru a
depăşi problemele economice şi structurale.
Ca şi SBA, dimensiunea de împrumut din cadrul EFF este ghidată de membrul
ţării ce necesită finanţarea, capacitatea statului de a rambursa precum şi utilizarea
acestor resurse. Accesul normal prespune un împrumut în cadrul EFF condiţionat de
34
limita normală de până la 200% din cota ţării pe an şi 600 % din cotă pe întreaga
durată de viaţă a programului de finanţare.
În cazul accesului excepţional FMI poate împrumuta sume mai mari decât cele
normale, în circumstanţe excepţionale cu condiţia ca ţara să satisfacă un set de criterii
de acces excepţionale. Resursele din cadrul EFF sunt supuse unui taxe de angajament
percepută la începutul fiecărei perioade de 12 luni, pe sumele care ar putea fi trase în
această perioadă (15 de puncte de bază pentru sumele angajate până la 200% din cotă,
de 30 de puncte de bază pentru sumele angajate peste 200% şi până la 1000% in cotă
şi 60 de puncte de bază pe sume mai mari de 1000% din cotă). Aceste taxe sunt
returnate dacă sumele sunt trase în cursul perioadei relevante. Împrumuturile mari au
un cost suplimentar de 200 de puncte de bază, plătit peste 300 % din cotă la valoarea
creditului restant. În cazul în care creditul rămâne peste 300% din cotă după trei ani,
acest cost suplimentar se ridică la 300 puncte de bază. Taxa de serviciu este de 50
puncte de bază aplicată la fiecare sumă alocată.

2.3.8. Mecanismul de integrare comercială

Mecanismul de integrare comercială (TIM) a fost introdus în aprilie 2004
pentru a asista ţările membre în satisfacerea echilibrului deficitului de plăţi care ar
putea rezulta de la măsurile de liberalizare a comerţului puse în aplicare de către alte
ţări. TIM nu este o facilitate specială de creditare, ci mai degrabă o politică ce pune la
dispoziţie resursele FMI în actualele facilităţi de creditare folosite de Fond.
TIM are ca scop atenuarea preocupărilor din ţările în curs de dezvoltare cu
privire la neajunsurile din balanţa de plăţi rezultate din liberalizarea multilaterală.
TIM nu este o facilitate specială care va furniza resurse noi în condiţii speciale.
Sprijinul financiar pentru dificultăţile legate de balanţa de plăţi este deja prevăzut în
facilităţile de creditare deja existente. Mai degrabă, TIM este o politică concepută
pentru a mări gradul de resurse disponibile în cadrul facilităţilor existente. Trei state
membre (Bangladesh, Rep. Dominicană şi Rep. Madagascar) au solicitat până în
prezent şi au obţinut sprijin în conformitate cu TIM.

2.3.9. Instrument de finanţare rapidă

Instrumentul de finanţare rapidă (RFI) oferă asistenţă financiară rapidă ţărilor
care se confruntă cu un echilibru urgent de plată. RFI a fost creat ca parte a unei
reforme extinse pentru a face sprijinul financiar FMI cât mai flexibil spre a face faţă
diverselor nevoi ale ţărilor membre.
RFI oferă asistenţă rapidă şi acces financiar pentru ţările membre care se
confruntă cu nevoie urgentă in balanţa de plăţi. RFI este similar cu facilitate de credit
rapidă (RCF) pentru ţările membre eligibile pentru programul de reducere a sărăciei şi
creştere economic (PRGT).
Accesul în temeiul RFI este limitat la 50% din cotă pe an şi 100% din cotă pe
întreg programul de finanţare. Asistenţa financiară acordată în cadrul RFI este supusă
35
aceloraşi termini de finanţare ca linia de credit flexibilă (FCL), linia de precauţie şi de
lichiditate (PLL) şi acordurile Stand-By (SBA) şi ar trebui să fie rambursat între
primul trimestru al anului 3 şi 5 ani.
O ţară membră ce solicită asistenţă de urgenţă necesită o cooperare cu FMI
pentru a face eforturi în rezolvarea dificultăţilor balanţei de plăţi şi pentru a descrie
politicile economice generale care îşi propune să le urmeze. Folosirea repetată a RFI
este posibilă în cazurile în care există o nevoie în balanţa de plăţi cauzată în primul
rând de un şoc sau când ţara a aplicat politici macroeconomice neadecvate.

36
 CAPITOLUL 3
STUDIU DE CAZ.
ANALIZA ACORDURILOR UTILIZATE
DE FMI PENTRU SUSŢINEREA DIFICULTĂŢII FINANCIARE DIN
ROMÂNIA

3.1. CONTEXTUL POLITIC ÎN CARE ROMÂNIA A ADERAT LA FMI

După moartea lui Stalin, în anul 1953, blocul ţărilor din Centrul şi Estul
Europei, reprezentând sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, a cunoscut o relativă
destindere în ceea ce priveşte relaţiile cu Moscova. Treptat, Romnânia a început
desprinderea de “marele prieten de la răsărit” 20, prin lichidarea datoriilor de război şi
desfiinţarea sovromurilor. În acest sens, una dintre mişcările inteligente ale lui
Gheorghiu Dej, au reprezentat-o şi tratativele cu Moscova pentru retragerea trupelor
sovietice de pe teritoriul romnesc, tratative încheiate cu succes. România devenea
astfel prima ţară din blocul răsăritean pe teritoriul căreia nu erau cantonate trupe
sovietice. Acest fapt elimina un factor important de şantaj politic şi în acelaşi timp
diminua o serie de cheltuieli care împovărau bugetul statului.
După moartea lui Gheorghiu Dej, noul lider comunist, Nicolae Ceauşescu, a
promovat o politică de dizidenţă faţă de Moscova, care a culminat cu refuzul de a
implica România în reprimarea “Primăverii de la Praga” din anul 1968. o astfel de
politică a atras atenţia Occidentului, în special SUA care, în condiţiile perpetuării
“războiului rece”, au văzut în România o breşă în blocul sovietic.
Apropierea de SUA, care a culminat cu vizita preşedintelui Nixon la Bucureşti,
la începutul anilor ’70, a creat o bună imagine a României în lumea occidentală şi
implicit în cadrul finanţelor internaţionale, deschizând accesul acesteia spre creditele
externe. În acest context se încadrează şi aderarea României la Fondul Monetar
Internaţional, în anul 1972, în noiembrie. 21 La această dată, în afara Iugoslaviei, care
era membră încă de la crearea Fondului, România era singura din blocul comunist
care întreprinsese acest demers. Iniţial au fost şi alte ţări comuniste membre ale FMI
dar între timp, în special, din cauza poziţiei SUA, de blocare a accesului lor la
creditele FMI, au părăsit această instituţie (Polonia, Cehoslovacia).

3.2. ASISTENŢA FINANCIARĂ ASIGURATĂ ROMÂNIEI DE FMI

Una dintre responsabilitatile principale ale FMI este să acorde împrumuturi

ţărilor care au dificultăţi de balanţă de plăţi, oferind acestor ţări posibilitatea de a-şi
reface stocul de rezerve internaţionale, de stabilizare a cursului valutar, de continuare
a plăţii importurilor şi de reinstaurare a condiţiilor de creştere economică. Spre
20
Dorel Oprescu, Op. Cit., p. 35
21
C.M. Dragan, Op. cit., p. 52

37
deosebire de băncile de dezvoltare, FMI nu acordă împrumuturi pentru proiecte
specifice.
De-a lungul anilor, FMI a dezvoltat o serie de tipuri de credit, numite şi
"facilităţi", concepute astfel încât să răspundă nevoilor specifice fiecărei ţări membre.
Ţările cu venituri reduse pot lua împrumuturi cu dobândă preferenţială, prin
Facilitatea de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (PRGF) şi prin Facilitatea
privind Şocurile Externe (ESF). Împrumuturile nepreferenţiale sunt în general de tipul
Acordului Stand-by (SBA), ocazional folosindu-se şi Facilitatea Extinsă (EFF),
Facilitatea de Suplimentare a Rezervelor (SRF) şi Facilitatea de Finanţare
Compensatorie (CFF). FMI oferă şi asistenţă financiară de urgenţă, pentru a susţine
refacerea economiilor în urma dezastrelor naturale şi a conflictelor, uneori la dobândă
preferenţială. În cadrul Strategiei pe Termen Mediu, FMI discută posibilitatea
introducerii unui nou instrument de finanţare pentru economiile emergente, care
rămân vulnerabile la şocurile externe, în ciuda politicilor interne solide. Acest
instrument ar oferi finanţarea necesară menţinerii încrederii şi reducerii riscului de
criză.
Asistenţă financiară pentru România s-a materializat în programe de împrumut
de tipul Acord Stand-by.22 Începand cu 1972, România a folosit resursele FMI
în douăsprezece ocazii (detaliate mai jos) ca suport financiar pentru programele
economice ale guvernului. Totuşi, Acordul Stand-by aprobat în iulie 2004 şi cel din
martie 2011 au fost de tip preventiv, pe 24 de luni, din care autorităţile române nu au
intenţionat să facă trageri.
În data de 4 mai 2009, Consiliul Director al FMI aprobă un nou Acord Stand-by
pe 24 de luni, în valoare de 11.44 milarde DST (12.95 miliarde EUR), ca parte a unui
pachet financiar internaţional care inlcude alte 5 miliarde EUR prin facilitatea Uniunii
Europene de sprijinire a balanţei de plăţi, 1 miliard EUR prin programele DPL ale
Băncii Mondiale şi 1 miliard de la alte instituţii internaţionale.
În data de 25 martie 2011, cu ocazia celei de-a şaptea evaluări în cadrul
Acordului Stand-by 2009-2011, autorităţile române au adus la cunoştiinţa Board-ului
că ultima tranşă, cea de-a opta, în valoare de 874 mln DST nu va fi efectiv trasă. Cu
aceeaşi ocazie Board-ul a aprobat solicitarea privind un nou Acord Stand-by, pe o
perioada de 24 de luni, în valoare de DST 3090.6 mln, respectiv 300 procente din
cotă. Autorităţile şi-au exprimat intenţia de a nu efectua trageri din acest nou acord.
Totalul creditelor nerambursate la sfârşitul lunii februarie 2011 se ridică
la 10569 milioane DST, respectiv 1025.52% din cota.

Tabelul 3.1. Acordurile FMI cu România

22
Articolul “Împrumutul FMI va fi acordat României în 8 tranşe”, http://www.financiarul.ro/2009/06/12/imprumutul-
fmi-va-fi-acordat-romaniei-in-8-transe/ , accesat la data de 20.04.2013

38
Tipul Acordului Data AprobăriiData Expirării Suma Suma Trasă
sau Rezilierii Aprobată (milioane SDR)
(milioane SDR)
Stand-by 10/03/75 10/02/76 95.0 95.0
Stand-by 09/09/77 09/08/78 64.1 64.1
Stand-by 06/15/81 01/14/84 1,102.5 817.5
Stand-by 04/11/91 04/10/92 380.5 318.1
Stand-by 05/29/92 03/28/93 314.0 261.7
Stand-by 05/11/94 04/22/97 320.5 94.3
Stand-by 04/22/97 05/21/98 301.5 120.6
Stand-by 08/05/99 02/28/01 400.0 139.75
Stand-by 10/31/01 10/15/03 300.0 300.0
Stand-by preventiv 07/07/04 07/07/06 250.0 0 (nefinalizat)23
Stand-by 05/04/2009 03/15/2011 11443.0 1056924
Stand-by preventiv 03/31/2011 03/31/2013 3090.6 0
Sursa: www.fmi.ro
3.2.1. Acordul Stand-By 1999-2001
Acest acord a fost acordat României deoarece se confrunta cu o situaţie
economică dificilă în acea perioadă, astfel autorităţile române împreuna cu FMI au
început elaborarea şi implementarea unui program de stabilizare şi reformă cu scopul
reducerii deficitului contului curent extern, prin încrederea în piaţa financiară, prin
reducerea inflaţiei şi punând bazele unei redresări economice sustenabile. Astfel,
Guvernul României a înaintat scrisoarea de intenţie prin care a solicitat un aranjament
de tip stand-by în sumă de 400 milioane DST care să expire la 31 martie 2000.
Programul economic al României pentru anul 1999 avea ca obiective
diminuarea deficitului contului curent, scăderea în continuare a inflaţiei pe baza unor
politici macroeconomice şi structurale. Programul a stabilit reducerea deficitului
curent de la un nivel de 3 miliarde dolari la 2,2 miliarde dolari (7,5 % din PIB), o
reducere continuă a inflaţiei calculată pe baza IPC pe 12 luni, la aproximativ 38%
până la sfârşitul anului 1999 precum şi reducerea PIB-ului real cu încă 3,5% în 1999.
În vederea atingerii obiectivelor programul a urmărit:
a) reducerea deficitului bugetului consolidat în anul 1999;
b) limitarea creşterilor salariale în sectorul de stat sub rata inflaţiei;
c) condiţii stricte la acordarea creditelor;

23
Suma trasă este zero deoarece acesta a fost un Acord Stand-by preventiv (precautionary). Programul nu a fost
finalizat, numai prima evaluare fiind încheiată.
24
Acordul a fost finalizat şi ultima tranşă, a opta, în valoare de 874 mln. DST, a fost aprobată, dar autorităţile au decis că
nu este nevoie să traga efectiv această tranşă;

39
 d) reducerea pierderilor din întreprinderile publice şi creşterea sectorului privat
în economie prin restructurarea şi privatizarea sectorului bancar şi al
întreprinderilor.
În domeniul fiscal obiectivul a fost reducerea deficitului bugetului general
consolidat la 3,9% din PIB în 1999 de la 5,7% din PIB în 1998, precum şi
rambursarea datoriei interne de 1,1% din PIB faţă de 3% în anul anterior.
Pe întreaga perioadă a aranjamentului România şi-a propus să nu introducă noi
restricţii valutare sau să intensifice existentele restricţii, angajându-se ca până la
sfârşitul lui 1999 să elimine suprataxa de import redusă la 4% de la începutul anului
1999.
Privatizarea se va realiza prin lichidarea a 40 de societăţi ce însumau 5% din
pierderile sectorului de stat şi privatizarea întreprinderilor ce reprezentau o pierdere
de 7,7% din sectorul de stat.
În februarie 1999, cota de participare a României la capitalul Fondului a fost
majorată de la 751,4 milioane DST la 1 030,2 milioane DST.
La 5 august 1999, consiliul fondului a aprobat aranjamentul de credit stand-by
în valoare de 400 milioane DST, pe o perioadă de 240 de zile, prima tranşă de 53
milioane DST fiind trasă pe data de 12 august 1999.
Prima revizuire a programului, prevăzută iniţial pentru octombrie 1999, a fost
întârziată datorită derapajelor existente în implementarea şi formularea politicii în
pofida schimbărilor în poziţia externă a României. La începutul anului 2000,
autorităţile au conceput şi au început implementarea unui program pentru anul în curs
care a constituit baza formulării unei cereri de derogare pentru neîndeplinirea unor
criterii de performanţă şi pentru finalizarea primei revizuiri a programului în urma
căreia România a putut să tragă următoarea tranşă aferentă anului 2000. În urma
şedinţei Consiliului Director din iunie 2000, dl. Fischer, Director General Adjunct, a
declarat că: "De la jumătatea lui 1999, s-a înregistrat o îmbunătăţire semnificativă în
poziţia externă a României ca răspuns la politicile consolidate ce au fost introduse
pentru a evita şi preveni o criză financiară. Drept consecinţă, s-a înregistrat o reducere
semnificativă a deficitului contului curent, o revenire puternică a exporturilor şi o
îmbunătăţire constantă a rezervei valutare. Politicile consolidate care au generat
aceste ajustări constituie baza pentru reluarea creşterii economice şi reducerea
inflaţiei." În şedinţa din iunie 2000, Consiliul Director al FMI a aprobat prelungirea
acordului stand-by până la 28 februarie 2001, cu o reeşalonare corespunzătoare a
tranşelor.
Obiectivele din anul 2000 au fost: proiectarea deficitului contului curent să
ramână nemodificat raportat în funcţie de PIB, creşterea rezervelor valutare ale
statului de aproape 1 miliard USD până la sfârşitul anului 2000. După ce în anul 1999
scăderea PIB-ului a fost de 3,2%, în anul 2000 se aştepta ca PIB-ul să înregistreze o
creştere pozitivă de 1,3% urmărindu-se şi reducerea inflaţiei exprimată ca IPC pe 12
luni la 27% până la sfârşitul anului, în comparaţie cu 55% la sfârşitul lui 1999.

40
 În scopul sprijinirii politicii de reducere a inflaţiei s-a dorit limitarea deficitului
bugetar la 3,5% din PIB în 2000. Pe partea fiscală s-a implementat o reformă ce a
avut
ca scop reducerea ratelor de impozitare, lărgirea bazei impozabile precum şi reducerea
poverii fiscale cu 1% din PIB.
Se dorea introducerea unor noi legi cu privire la:
a) reducerea ratei de impozitare de la 38% la 25%;
b) lărgirea bazei de impozitare pentru impozitul pe venitul global;
c) convenţiile civile ale angajaţiilor să fie obiectul tuturor contribuţiilor la
asigurările sociale.
În acest an s-a redus suprataxa la import de la 4% la 2% lărgindu-se baza de
impozitare pentru toate accizele precum şi majorarea accizei pentru alcool. Bugetul
din anul 2000 s-a remarcat printr-o reducere a ponderii cheltuielilor de aproape 1,25%
din PIB prin reducerea de 22700 posturi din domenii precum apărarea, ordinea
publică, siguranţa naţională; precum şi creşterea salariilor la ministere, condiţionate
de reducerea personalului.
După progresul înregistrat anul trecut în domeniul reformelor şi privatizării au
existat priorităţi şi pentru anul 2000, şi anume privatizarea Bancii Agricole şi Băncii
Comerciale Române, funcţionarea Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare şi
continuarea consolidării supravegherii bancare.
Contul pentru echivalentul în lei al capitalului subscris şi contravaloarea în lei a
creditelor în valută acordate de FMI, sunt deschise la Banca Naţională a României. La
încheierea fiecărui an financiar pe 30 aprilie, FMI face recalcularea disponibilităţilor
sale în lei existente în conturile de la Banca Naţională a României, în funcţie de
cursurile DST/USD şi respectiv USD/ROL, în vigoare la acea dată.
Consiliul Executiv al FMI a aprobat în şedinţa din 7 iunie 2000 extinderea
aranjamentului stand-by, aprobat la 5 august 1999 până pe data de 28 februarie 2001.
Ca urmare, la 12 iunie 2000, a fost trasă cea de-a doua tranşă, în valoare de 86,75
milioane DST (aproximativ 116 milioane dolari). Astfel, din totalul de 400 milioane
DST din valoarea Aranjamentului stand-by aprobat în august 1999 s-au tras două
tranşe în valoare totală de 139,75 milioane DST.

3.2.2. Acordul Stand-By 2001-2003

Relaţia României cu FMI în anul 2001 s-a concentrat asupra negocierii privind
încheierea unui nou acord stand-by, demarat în primul trimestru al anului, aprobat de
către Consiliul de Administraţie, la sfârşitul lui octombrie în valoare de 300 milioane
DST (circa 383 milioane dolari), prima tranşă (din cele şapte programate) de 52
milioane DST fiind trasă imediat după aprobare.
Acest nou acord a inclus următoarele obiective pentru anul 2002:
- reducerea inflaţiei la 22% prin promovarea unor politici monetare şi fiscale
prudenţiale prin accentuarea politicilor structurale;

41
 - restrângerea deficitului de cont curent la circa 5,5% din PIB, fără utilizarea
cursului de schimb ca mijloc de îmbunătăţire a competitivităţii externe;
- diminuarea deficitului bugetului consolidat la 3% din PIB;
- stabilirea unei politici salariale prudente în sectorul public şi în întreprinderile
de stat, cu majorări ale salariilor sub nivelul inflaţiei;
- continuarea procesului de aliniere a preţurilor pentru energia electrică, termică
şi gazele naturale la cele practicate pe plan internaţional şi îmbunătăţirea ratei de
colectare a sumelor datorate de consumatori;
- accelerarea privatizării.
Obiectivele programului economic stabilite pentru anul 2002 au fost atinse,
înregistrându-se rezultate mai bune. Rata inflaţiei din decembrie 2002 exprimată prin
IPC a fost de 17,8% rezultat mai favorabil decât obiectivul stabilit de 22%. Deficitul
contului curent al balanţei de plăţi a fost de 3,4% din PIB faţă de nivelul programat de
4,9%, iar deficitul bugetului general consolidat s-a situat la 2,6% din PIB, sub
deficitul programat de 3%, şi revizuit ulterior la 2,9%.
Performanţa inflaţiei s-a datorat diverşilor factori printre care:
a) Diminuarea presiunilor inflaţioniste prin costuri rezultate din încetinirea
deprecierii nominale a monedei naţionale faţă de cosul euro-dolar (apreciere de 4,4%
în anul 2002, comparativ cu 2% în anul anterior) şi al creşterii salariilor brute (cu
3,9% în termeni reali, în comparaţie cu 10,7% în anul precedent).
b) Atenuarea cererii de consum prin controlul cheltuielilor ca rezultat al
următorilor factori: creşterea consumului pentru bunuri de folosinţă îndelungată,
majorarea cheltuielilor cu întreţinerea locuinţelor şi creşterea procesului de
economisire.
c) Reducerea corecţiilor aplicate preţurilor administrate (de la 43% în 2001 la
23,5% în 2002), datorate politicii de limitare a creşterii preţurilor la energie electrică,
gaze naturale şi amânarea creşterilor preţurilor din domeniul transportului feroviar.
În 2002 contul curent al balanţei de plăţi a înregistrat un deficit de 1,573
miliarde dolari, în scădere cu 29,2% faţă de anul precedent, ca rezultatat al:
a) Reducerii deficitului balanţei comerciale la 2,6 miliarde dolari în 2002 de la
3 miliarde dolari în 2001, ca rezultat al diferenţei dintre ramurile de creştere a
exporturilor şi importurilor.
b) Diminuării deficitului balanţei serviciilor cu 88 milioane dolari.
c) Creşterii transferurilor curente nete la 1,5 miliarde dolari de la 1,1 miliarde
dolari.
Faţă de anul precedent s-au cunoscut progrese în procesul de privatizare astfel
s-au înregistrat vânzari a 259 de societăţi cu un capital social total de 8239 miliarde
lei în urma cărora s-au încasat 84,4 milioane dolari, astfel reducându-se pierderile de
55,5 milioane dolari şi plăţile restante cu 623 milioane dolari.
În perioadele 21 ianuarie-6 februarie; 19-29 martie si 7-17 iulie 2002 o echipă
de experţi ai FMI, împreună cu autorităţile române au efectuat prima şi cea de a doua
evaluare a programului pe care l-a adoptat România, în urma căreia Consiliul
42
Executiv al FMI a aprobat pe data de 28 august 2002 eliberarea cumulată a transei II
şi III fiecare în valoare de 41,333 milioane DST (circa 105 milioane dolari),
disponibilizate la 3 septembrie 2002.
Obiectivele macroeconomice pe care autorităţile române s-au angajat să le
atingă pentru perioada 2002-2003 au fost: reducerea inflaţiei la 22% la sfârşitul lunii
decembrie 2002 şi la 15% la sfârşitul anului 2003; menţinerea deficitului contului
curent sub 5% din PIB în 2002 şi în 2003; menţinerea rezervei oficiale la nivelul de 4
luni de importuri în anul 2003 şi creşterea PIB-ului cu 4-4,5% în 2002 şi cu aproape
5% în 2003.
În anul 2002 cota de participare a României la FMI este de 1 030,2 milioane
DST din care 243,825 milioane DST în aur şi valute si 786,375 milioane DST în lei,
aflate în contul deschis la BNR.
În contextul acestui acord, România mai are de tras o singură tranşă cumulată
în valoare de 110,22 milioane DST.
În ultimul trimestru al anului 2002 personalul FMI a realizat pe baza datelor
statistice şi informaţiilor furnizate de autorităţile române consultarea prevazută de Art
IV din statutul fondului. În acest scop, misiunea FMI s-a deplasat la Bucureşti în
perioada 8-11 octombrie 2002, iar raportul elaborat a fost analizat în şedinţa din 8
ianuarie 2003 a Board-ului FMI.
Raportul experţilor FMI evidenţiază faptul că România a înregistrat o
combinaţie remarcabilă de dezinflaţie, reducerea deficitului contului curent şi creştere
economică accentuată. Totodată se subliniază ca ritmul de creştere a productivităţii în
paralel cu creşterea moderată a salariilor la nivelul economiei au determinat
menţinerea competitivităţii externe, în condiţiile încetinirii ritmului de depreciere a
monedei naţionale.
Politica monetară a accelerat dezinflaţia, regimul cursului de schimb adoptat a
permis încetinirea deprecierii monedei naţionale în condiţiile menţinerii dobânzilor la
niveluri adecvate. Banca centrală a pus accent pe aprecierea în termeni reali a cursului
de schimb având în vedere că politicile monetară şi fiscală aplicate au un rezultat mai
bun de reducere accentuată a inflaţiei decât s-a prognozat precum şi un surplus de
valută pe piaţa interbancară. Experţii FMI împreună cu autorităţile române au
observat că politicile macroeconomice aplicate au avut succes ramânând adecvate şi
pentru anul următor.
În 2002 au fost rambursate FMI-ului credite în valoare de 75 733 334 DST şi
sau plătit dobânzi însumând 10 206 099 DST, din care 1 643 74 DST dobânzi nete
asupra DST. Obiectivele programului economic pentru anul 2003 au fost şi ele în cea
mai mare parte îndeplinite astfel: creşterea PIB prognozată iniţial la 5,2% şi revizuită
ulterior la 4,8% a atins nivelul de 4,9% performanţă care situează România pe locul al
treilea între cele douăsprezece ţări candidate 25 la integrarea europeană; rata inflaţiei
exprimată în IPC a fost de 14,1% faţă de obiectivul iniţial de 14%; deficitul bugetului
25
Cipru, Estonia, Letonia, Llituania, Malta, Polonia, Rep. Ceha, Slovacia, Slovenia si Ungaria au aderat la Uuniunea
Europeana la 1 mai 2004

43
general consolidat a fost de 2,3% din PIB sub nivelul programat de 2,65% din PIB;
deficitul contului curent al balanţei de plăţi a crescut la 5,7% din PIB faţă de o
estimare de 5% din PIB; rezervele oficiale s-au majorat până la 7,5 miliarde euro la
sfârşitul anului, echivalentul a 4,1 luni de importuri de bunuri şi servicii, iar rata
şomajului a continuat să scadă ajungând la 7,2%.
În şedinţa din 25 aprilie 2003, Consiliul Executiv al FMI a aprobat prelungirea
acordului stand by până pe data de 15 octombrie 2003 şi eliberarea la 30 aprilie 2003
a celei de a 4 tranşe în valoare de 55,111 milioane DST (aproximativ 76 milioane
dolari).
În perioadele 10-21 februarie şi 14 iulie-1 august 2003, FMI a realizat şi cea de
a treia şi a patra examinare a derulării programului înscris în Memorandumul cu
privire la politicile economice şi financiare ale Guvernului României în perioada
2001-2002.
Anul 2003 se ramarcă prin finalizarea, pentru prima dată, a unui aranajament
stand-by dintre toate cele derulate din anul 1991.
3.2.3. Acordul Stand-By 2004 – 2006
În data de 7 iulie 2004, Board-ul FMI a aprobat un acord Stand-by cu o durată
de 24 de luni în valoare de 250 milioane DST (aproximativ 367 milioane USD) pentru
România. Autorităţile române nu au intenţionat să efectueze trageri având în vedere
că acordul era un acord de supraveghere preventivă.
Reprezentanţii FMI au lăudat România pentru politicile macroeconomice
sănătoase şi progresul înregistrat în cadrul reformelor structurale, ce au contribuit la
continuarea procesului de dezinflaţie şi creştere economică robustă pentru anul 2003.
Programul autorităţilor, susţinut de un nou acord cu Fondul avea ca obiectiv
întărirea poziţiei contului curent, reducerea în continuare a inflaţiei, susţinerea
creşterii rapide a PIB-ului şi pregătirea economiei pentru integrarea în Uniunea
Europeană.
Astfel, politicile cheie stabilite cu FMI au constat în reducerea deficitului
bugetului de stat, întărirea poziţiei financiare a întreprinderilor de stat prin ajustarea
preţurilor la energie şi controlul asupra salariilor, precum şi măsuri menite să limiteze
creşterea creditului. Controlul asupra salariilor în companiile de stat şi o politică
prudentă privind salariul minim vor contribui la menţinerea creşterii salariale la nivel
naţional în conformitate cu creşterea productivităţii.
În program, s-a prevăzut reducerea contribuţiilor la asigurările sociale,
împreună cu măsuri de lărgire a bazei de impozitare şi îmbunătăţirea administraţiei
fiscale.
Politicile monetară şi de curs de schimb au vizat realizarea unui echilibru între
reducerea inflaţiei şi menţinerea competitivităţii externe a României astfel autorităţile
s-au pregătit pentru introducerea regimului de ţintire a inflaţiei realiat prin aprobarea
noii legi privind statutul băncii centrale ce consolida independenţa băncii centrale.

44
 În anul 2005 din cauza divergenţelor dintre România şi FMI cu privire la
evaluarea performanţelor căilor de acţiune macroeconomică, acordul a fost suspendat
fără nici o implicare financiară, nefiind necesară accesarea fondurilor.

3.2.4. Acordul Stand-By 2009-2011

La începutul anului 2009 pe fondul intensificării crizei fianciare internaţionale
şi al derapajelor înregistrate de politica fiscală şi de cea salarială în anul precedent
România a încheiat un acord de finanţare cu FMI, pe 24 de luni pentru un împrumut
în valoare de 12,95 miliarde euro, destinat consolidării rezervei valutare.
Cel mai important avantaj al acestui acord ţine de creşterea credibilităţii
României pe piaţa internaţională a capitalului, iar alte două avantaje vizează
reducerea riscului deprecierii masive şi rapide a leului, cu consecinţe negative pentru
populaţie, în sensul sărăcirii sale drastice şi faptul că va fi reluată monitorizarea
politicilor economice ale României. Încheierea acordului are şi o serie de dezavantaje,
unul dintre ele constând în faptul că problema pe care o are România şi pe care
trebuie să o rezolve devine oficială.
Inflaţia s-a situat la sfârşitul lunii mai la 4,4% menţinându-se pe viitor la
nivelul stabilit cu FMI, iar la sfârşitul anului 2010 se aşteaptă ca inflaţia să scadă la
aproximativ la 3,75%, datorită cererii interne slabe şi din cauza implementării unei
politici monetare prudente.
Redresarea slabă a cererii interne a diminuat importurile prognozând un deficit
de cont curent de 5% din PIB pentru anul 2010 comparativ cu 5,5% iniţial. În anul
2010 fluxurile de capital vor ramâne neschimbate faţă de previziunile iniţiale
aşteptând ca Activele Externe Nete să crească cu 1 miliarde de euro faţă de ţinta
stabilită până la sfârşitul anului 2010.
Bugetul anului 2010 a fost realizat astfel pentru a atinge un deficit de 6% din
PIB mai mic cu 1,5% din PIB faţă de anul precedent, însă factorii care au pus în
pericol realizarea acestui obiectiv au fost: conducerea la un deficit bugetar mai mare
decât cel iniţial, redresarea economică a redus veniturile şi a majorat cheltuielile, iar
veniturile încasate au fost mai mici decât cele proiectate cu 0,8% din PIB.
Pe partea cheltuielilor se va implementa până la 1 iunie o reducere a salariilor
cu 25% pentru angajaţii din sectorul public (adică 1% din PIB), o reducere a pensiilor
şi transferurilor sociale tot de 1% din PIB, reducerea transferurilor către autorităţile
locale de 0,3% din PIB şi reducerea subvenţiilor pentru încălzire de 0,03% din PIB. În
domeniul fiscal se va elabora Strategia Fiscală pentru anii 2011-2013 ce va cuprinde
un obiectiv de ţintire a deficitului fiscal de până la 4,4% din PIB în 2011 limitând al
13 salariu plătit angajaţiilor din domeniul pubic.
Privatizările vor continua în domenii precum energie, industrie, agricultură,
transport luându-se măsuri privind lichidarea companiei Termoelectrica şi
privatizarea companiei de căi ferate marfă până la sfârşitul lui 2011. În urma
transmiterii de către autorităţile române la 24 aprilie 2009 a scrisorii de intenţie şi a
memorandumului tehnic de înţelegere ce cuprindea obiectivele înscrise mai sus,
45
Consiliul Executiv a analizat şi aprobat pe data de 4 mai 2009 încheierea unui nou
aranjament stand-by pentru o perioada de 24 de luni cu o valoare de 11,44 miliarde
DST (adica 12,95 miliarde euro), prima tranşă cu o valoare de 4,37 miliarde DST
(aproximativ 5 miliarde euro) fiind eliberată pe 6 mai 2009.
În contextul acestui nou aranjament, BNR este supusă numeroaselor evaluări
ale FMI în scopul protejării resurselor sale, evaluări cu privire la standardele contabile
şi structura juridică a băncilor, mecanismul de audit intern şi extern, sistemul
controlului intern. Evaluările facilitează luarea deciziilor de către FMI în vederea
revizuirii sau extinderii aranjamentelor deja existente prin identificarea
vulnerabilităţilor; recomandarea măsurilor necesare remedierii problemelor precum şi
prezentarea progreselor obţinute.
O primă analiză a programului acestui acord a fost efectuat în perioada 28 iulie-
11 august în urma căreia Consiliul Executiv a aprobat pe 23 septembrie 2009
eliberarea celei de a doua tranşe cu o valoare de 1,72 milioane DST (1,85 milioane
euro).
Pe perioada 27 octombrie - 9 noiembrie şi 15 - 18 decembrie cea de a doua
analiză a acordului a fost realizată ce s-a finalizat prin eliberarea şi celei de a treia şi a
patra tranşă virate în contul Ministerului Finanţelor Publice pentru finanţarea
deficitului bugetar. Odată cu alocarea tranşelor 3 şi 4 de 763,7 milioane DST
(însumând 250 miliarde dolari), România a mai beneficiat de o alocare specială 26 de
145,12 milioane DST.
În anul 2009 s-au plătit dobânzi către FMI în valoare de 49,84 milioane DST.
România, ca şi restul statelor membre la FMI, are un cont curent în DST purtător de
dobândă, deschis la Fondul Monetar Internaţional utilizat în scopul derulării
acordurilor de împrumut şi operaţiunilor aferente.
La 31 decembrie 2009, alocaţiile în DST de la FMI au fost mai mari faţă de 31
decembrie 2008 cu suma de 908 817 719 DST fiind şi purtătoare a unei rate de
dobândă de 0,23% pe an.
Acordurile negociate urmăresc sprijinirea financiară a programului economic al
Guvernului de consolidare macroeconomică şi financiară asigurând şi o credibilitate
asupra programului economic al Guvernului.
În ceea ce priveşte sectorul financiar, acordul îşi propune întărirea solvabilităţii
băncilor româneşti pentru a asigura o marjă de siguranţă în faţa unor posibile noi
presiuni generate de criza financiară globală, solvabilitate care urmează a fi de minim
10% pe întreaga perioadă a programului pentru anul 2009-2010.

26
Alocarea speciala reprezinta, de fapt, finalizarea alocarii propuse în 1997, când Consiliul Guvernatorilor FMI a
aprobat al 4-lea Amendament al Statutului FMI, pentru asigurarea echitatii alocarilor dar care pâna în anul 2009 nu a
întrunit majoritatea necesara de 85 la suta din puterea de vot a tarilor membre. România a acceptat proiectul celui de-al
4-lea Amendament la Statutul FMI prin Ordonanta Guvernului nr. 92/1998

46
 Grafic 3.2. Principalii indicatori macroeconomici

Sursa: Realizare proprie după date previzionate de Comisia Europeana, mai

2009

Grafic 3.3. Evoluţie Inflaţie

Sursa : www.fmi.ro

În anul 2010 s-a continuat derularea aranjamentului de tip stand-by aprobat în

mai 2009 iar ca urmare a evaluărilor pozitive realizate de către comisiile FMI în
perioadele 20-27 ianuarie (pentru cea de a doua şi a treia evaluare), 26 aprilie-10 mai
(pentru a patra evaluare), 26 iulie-4 august (a cincea evaluare) şi 20 octombrie -1

47
noiembrie (cea de a şasea evaluare) au fost disponibilizate cele patru tranşe înă de
3,71 milioane DST. Pe 31 decembrie 2010 suma totală de care a beneficiat România
din acordul cu FMI a fost de 9,8 miliarde DST (aproximativ 11,8 miliarde euro), din
care 7,85 miliarde DST au fost trase de către BNR, iar restul de 1,95 miliarde DST de
către Ministerul Finanţelor Publice în vederea finanţării deficitului bugetar.
Pe date de 30 martie 2010, domnul Dominique Strauss-Kahn, directorul din
acea perioadă a FMI s-a aflat într-o vizită la Bucureşti pentru a purta discuţii cu
autorităţile române cu privire la evoluţiile de perspectivă ale economiei româneşti din
acea perioadă.
Comisioanele aferente aranjamentului au fost trecute pe cheltuieli sau venituri
la momentul plăţii sau încasării lor, excepţie făcând comisionul anual de angajament
care a fost rambursat de către FMI la tragerea fiecărei tranşe.
La 31 decembrie 2010, cota de participare totală a României la FMI a fost de 1
030 milioane DST.

Tabel 3.4. Cota de participare a României

31 dec 2009 31 dec 2010
Cota de participare a (Mii lei) (Mii lei)
României la FMI 5 133 265 4 741 893

Sursa: Scrisoarea de intenţie a acordului

Tabel 3.5. Împrumuturi de la FMI

2009 (Mii lei) 2010 (Mii lei)
Împrumuturi/Depozite
de la FMI 44 265 588 28 810 407

Sursa: Scrisoarea de intenţie

Banca a înregistrat un împrumut nerambursabil având aceeaşi rată de dobândă

ca şi contul curent în DST, astfel la 31 decembrie 2010, alocaţiile în DST de la FMI
sunt în suma de 984 767 719 DST la fel ca in 31 decembrie 2009, fiind purtătoare ale
unei rate de dobândă de 0,30% pe an, mai mare faţă de 31 decembrie 2009 cand a fost
de 0,23% pe an.
Suma totală a dobânzilor nete plătite către FMI în anul 2010 a fost de 197,81
milioane DST.
Misiunea comună a FMI a fost prezentă la Bucureşti în perioada 25 ianuarie -8
februarie, pentru efectuarea evaluării periodice prevăzute în program. Cu această
ocazie, autorităţile române au comunicat FMI că doresc să trateze tranşa a VIII-a ca
fiind de tip preventiv, respectiv să nu efectueze tragerea acesteia, şi să finalizeze
aranjamentul stand-by în vigoare înainte de termen. Consiliul Directorilor Executivi al
48
FMI a aprobat, în şedinţa din 25 martie 2011, încetarea mai devreme a acordului din
anul 2009 şi a aprobat încheierea unui nou aranjament stand-by cu România, de tip
preventiv, pentru o perioadă de 24 de luni.

3.2.5. Acordul Stand-By 2011-2013

Acest nou acord aprobat în şedinţa FMI din 25 martie 2011, în sumă de 3 090,6
milioane DST (aproximativ 3,5 miliarde euro), reprezentând 300% din cota României
la FMI, a intrat în vigoare la 31 martie 2011. În consecinţă, misiuni ale FMI au fost
prezente la Bucureşti pentru efectuarea evaluărilor periodice prevăzute în program, în
perioadele: 27 aprilie - 9 mai (prima evaluare); 20 iulie - 1 august (a doua evaluare);
25 octombrie - 7 noiembrie (a treia evaluare).
Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 123/27 decembrie 2011, România
a acceptat majorarea cotei sale de participare la FMI, prevăzută de Rezoluţia
Consiliului Guvernatorilor FMI nr. 66 din 2/15 decembrie 2010, aceasta urmând să
ajungă la 1 811,4 milioane DST, după îndeplinirea condiţiilor prevăzute în rezoluţia
menţionată.
Pe întreg parcursul anului 2011 România a plătit dobânzi nete de 297,73
milioane DST, rambursarea împrumutului din 2009 urmând să se efectueze începând
cu august 2012.
Obiectivele asumate de România din domeniul promovării competitivităţii şi
dezvoltării durabile au fost reducerea cheltuielilor cu salariile în sectorul bugetar ca
pondere din PIB, stabilirea unor proiecte prioritare de investiţii publice. Pentru
promovarea ocupării forţei de muncă, România va încerca să stimuleze ocuparea
forţei de muncă pentru a ajunge la o rată de 70% până în anul 2020, modificarea
legislaţiei din sistemul asigurărilor. În vederea consolidării sustenabilităţii finanţelor
publice va încerca reducerea deficitului bugetar sub 3% din PIB în anul 2012,
restructurarea sectorului de sănătate ca scop al reducerii bugetului general consolidat
precum şi reforme în domeniul administraţie publice.
Redresarea economiei ţării noastre a continuat cu vizibile semne de încetinire a
acesteia, estimările indicând o creştere economică de 2,5% în anul 2011 datorate
recoltelor agricole şi creşterii exporturilor.
Inflaţia Indicelui Preţurilor de Consum a scăzut în ianuarie 2011 la un nivel de
2,7% ca urmare a reducerii preţurilor la alimente compensând cu deprecierea cursului
de schimb, inflaţia de bază reducându-se şi ea până la nivelul de 2,4%.
Deficitul contului curent s-a redus până la 4,3% din PIB în anul 2011 datorită
exportului de utilaje împreună cu absorbţia de fonduri de la UE. Deficitul a fost
anticipat să se menţină în jurul nivelului de 4-4¼% din PIB prognozându-se şi
stabilitatea nivelului exporturilor ce au scăzut datorită recesiunii previzionate pentru
zona euro.
S-a anticipat ca deficitul de cont curent să se stabilizeze la aproximativ 4–5%
din PIB în 2011–2012 iar stabilitatea exporturilor urma să conducă la o uşoară
deteriorare a balanţei comerciale.
49
 Grafic 3.6. Evoluţia Inflaţiei (1)

În prima jumătate a lui 2012 s-a anticipat ca inflaţia să se menţină sub 3%

urmând să crească treptat după jumătatea anului peste nivelul ţintit de BNR de 3± 1%.

Grafic 3.7. Evoluţia Inflaţiei (2)

50
 Pentru perioada 2012-2013 s-a proiectat o redresare a activităţii economice
mult mai lentă decât cea anticipată anterior în timp ce inflaţia s-a anticipat că se va
menţine în intervalul ţintit de BNR. S-a proiectat şi o reducere a creşterii PIB-lui real
până la 1% pentru anul 2012 şi o reducere treptată până la 2½% în anul 2013 datorată
în cea mai mare parte nivelului redus al intrărilor de capital şi absorbţiei reduse a
fondurilor UE.
Inflaţia principală se anticipează că se va menţine în intervalul ţintit de banca
centrală, ajungând la 3,6% dată fiind diferenţa dintre PIB-ul real şi cel potenţial
urmând să se reducă până la 3,2% până la finele anului 2013.
Deficitul de cont curent extern este proiectat să se reducă la sub 4% din PIB în
perioada 2012-13, deoarece intrările de capital vor continua să fie reduse. Consilul
executiv al FMI a aprobat extensia acordului ce trebuia sa expire in martie 2013 până
în iunie 2013 asigurând Guvernului timpul necesar restructurărilor şi listării la bursă a
unor companii de stat, obiective ce trebuiesc îndeplinite pentru ca România să mai
beneficieze de o altă înţelegere.

Grafic 3.8. Evoluţii ale prinicipalilor indicatori macroeconomici

Sursa: prelucrări proprii după date din evaluările periodice ale acordului

3.2.6. Acţiunile întreprinse de FMI pentru evitarea crizei economice din

România
Începând cu 1972, România a folosit resursele FMI în nouă ocazii ca suport
financiar al programelor economice ale Guvernului (şase acorduri încheiate după
1990 în valoare de 2015,5 milioane DST, din care au fost trase numai 1234,45
milioane DST).
Tranziţia în România a fost susţinută prin asistenţa tehnică substanţială din partea
agenţiilor multilaterale şi a donatorilor bilaterali. Fondul a oferit sprijin în mai multe
domenii, în peste 40 de misiuni de asistenţă tehnică din 1990 până acum. Asistenţa
din partea experţilor Fondului s-a axat pe un număr de domenii cheie, printre care:
reformele fiscale, modernizarea băncii centrale şi a sistemului bancar, crearea unei
structuri legale orientată către piaţă, cursuri de instruire şi îmbunătăţirea colectării şi

51
raportării datelor statistice. Implementarea unei reforme cuprinzătoare a administraţiei
fiscale în conformitate cu recomandările mai multor misiuni de asistenţă tehnică de la
Departamentul de Afaceri Fiscale ale Fondului a demarat în ianuarie 2003. pe 6
noiembrie 2002 a fost finalizat un raport (raportul de ţară FMI nr. 02/254). În
continuare, în 2003 a fost finalizat un FSAP, în timp ce asistenţa tehnică din partea
Departamentului Sisteme Monetare şi Financiare al Fondului privind ţintirea inflaţiei
continuă. Apoi, autorităţile au actualizat FSAP-ul până la sfârşitul anului 2008.
Din luna august 1994, funcţionează o piaţă interbancară descentralizată utilizând
tranzacţii directe. Cursul de referinţă oficial publicat de BNR este o medie a cursurilor
raportate pentru tranzacţiile interbancare şi cu clienţii. România a acceptat obligaţiile
prevăzute în Articolul VIII ale Statutului FMI referitor la convertibilitatea de cont
curent la 25 martie 1998.
În România, FMI conduce procesul de supraveghere în mod regulat prin
Consultări din cadrul Articolului IV din statut. La primele negocieri cu FMI se spunea
că unul dintre obiectivele principale ale acordului este reluarea creditării, prin
reducerea rezervelor minime în valută constituite de bănci.
În ciuda eforturilor BNR, băncile au rămas reticente în a finanţa investiţiile
private, preferând să dea bani statului, la dobânzi care le-au permis să-şi menţină
business-ul pe o piaţă lovită de avalanşa creditelor neperformante. În mod real, mai
mult de jumătate din creditul total de la FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială
au finanţat deficitul bugetar. În cei patru ani de acord, Guvernul a luat măsuri
suficient de dure încât finanţatorii externi să se declare mulţumiţi. Iar la discuţiile
premergătoare actualei înţelegeri, de tip „preventiv”, FMI trebuie să declare că
România nu mai este un „pacient în stare gravă”, ci unul „aproape vindecat”.
În urma aderării la FMI, România a obţinut următoarele drepturi:
 dreptul de a obţine credite în regim normal sau ca facilităţi. Începând cu anul
1990, România a beneficiat de facilităţi sub forma tragerilor curente, acordurilor
stand-by, finanţărilor compensatorii şi a facilităţilor de transformare sistematică;
 dreptul de a obţine credite în monedele altor ţări membre sau în DST din
resursele generale ale Fondului, în schimbul unei sume în moneda naţională, în
condiţii mult mai avantajoase decât cele ale pieţei, fiind obligată să respecte în schimb
o serie de condiţii impuse de FMI tuturor ţărilor membre aflate în postura de debitor
faţă de Fond;
 dreptul de alocări de DST în cazul unor noi emisiuni de DST. Datorită faptului
că FMI a întrerupt emisiunile de DST începând din 1972, România nu a putut
beneficia de astfel de alocări decât începând cu anul 1979;
 dreptul de participare la luarea deciziilor în cadrul FMI. România deţine un
număr de voturi corespunzător cotei sale de participare, iar acest drept de vot se
exercită prin intermediul unui grup format din 12 ţări (Armenia, Bosnia si
Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova, Olanda

52
şi Ucraina), grup condus de reprezentantul Olandei, care reprezintă şi interesele ţării
noastre în Consiliul Executiv al FMI;
 dreptul de aderare la BIRD şi la filialele sale.
În urma aderării la FMI, ţara noastră şi-a asumat şi o serie de obligaţii, şi anume:
 subscrierea şi vărsarea cotei-parţi de capital;
 convenirea cu FMI a unui curs reprezentativ al leului faţă de dolarul american;
 să nu aplice restricţii asupra efectuării plăţilor curente în relaţiile economice
internaţionale;
 să se consulte cu FMI şi să colaboreze cu celelalte ţări membre;
 să furnizeze informaţii cu caracter economic şi financiar privitoare la deţinerile
oficiale de aur şi de mijloace de plată internaţionale, evoluţia importurilor şi a
exporturilor, balanţa de plăţi, investiţiile străine, cursul de schimb şi altele.
Dezechilibrele financiare adunate înainte de criza financiară internaţională au
fost în mare parte corectate. România nu a ieşit din criza în care se află, deşi
autorităţile spun că suntem pe drumul cel bun. Este un drum lung şi greu de parcurs
pentru o ţară fost comunistă pentru a putea ajunge, dar, în acelaşi să implementeze
toate regulile impuse de diverse instituţii internaţionale la care România a cerut
ajutorul pentru a putea depăşi criza actuală.
Fondul Monetar Internațional trebuie să facă față situațiilor de criză, nu numai
celor care se petrec doar în anumite state membre în mod particular, precum și celor
care reprezintă o amenințare pentru sistemul monetar internațional.

53
 CONCLUZII ŞI PROPUNERI

În vremuri de criză, multe guverne privesc cu speranţă la soluţiile pe care le-ar

putea oferi Fondul Monetar Internaţional şi poate tocmai de aceea economistul
american Josepf Stiglitz a considerat să facă o largă radiografie sistemului.
Deja se ştie: globalizarea economică a luat-o mult în faţa celei politice. Suntem
mult mai dependenţi unii faţă de alţii din punct de vedere al schimburilor economice,
decât poate face faţă politica. Înainte de cel de-al doilea război mondial a existat
celebra deja Criză sau „Marea depresiune”, care a făcut ravagiile ei: şomaj ridicat,
inflaţie cât casa iar lumea o ducea rău de tot.
Keynes demonstrase că după Război va veni recesiunea, aşa că s-a gândit să
creeze o instituţie capabilă să gestioneze stabilitatea mondială, şi aşa a apărut Fondul
Monetar Internaţional. Keynes era îngrijorat de faptul că responsabilii economici şi
politici ai statelor lumii vor lua măsuri fiecare după cum îl tăia capul, ceea ce ar fi
amplificat starea de rău economic. În particular, mai era îngrijorat de faptul că unele
economii îşi vor devaloriza intenţionat monedele, provocând, ceea ce se chema
„devalorizarea competitivă”.
Ei bine, unul dintre motivele pentru care Keynes a imaginat FMI, a fost pentru
a nu permite acest lucru (adică câştigul unei economii pe seama alteia). Dar mai era
un motiv pentru care FMI a fost înfiinţat: multe ţări aveau nevoie de bani pentru a-şi
relansa economiile slăbite – lucru normal, la urma urmei.
Economiştii se gândeau atunci că o instituţie financiară care să colecteze bani
de la statele membre pentru a le împrumuta pe cele aflate la strâmtoare ar fi o mare
găselniţă. Pentru FMI se gândiseră şi alte obiective, dar cel mai important rămânea
acela de a împrumuta bani ţărilor care erau nevoie să facă cheltuieli bugetare pe care
nu şi le permiteau, dar care le-ar fi adus, pe termen mediu şi lung, o creştere
economică sănătoasă. Motivul? Multe economii erau slăbite prin contagiune sau prin
ceea ce se cheamă „externalitate”. O economie slăbită o influenţează pe cea a statului
vecin, transmiţându-i bolile de care suferă.
FMI a recunoscut aşadar aceste interdependenţe economice, pe care a încercat
să le gestioneze cât mai simplu. Din păcate însă, atunci când a fost înfiinţat, s-a comis
şi eroarea findamentală: administrarea acestei instituţii a fost lăsată pe mâna băncilor
centrale şi ale ministerelor de finanţe. Atunci a fost o decizie naturală, firească, fără să
se gândească la faptul că atât băncile centrale, cât şi ministerele de finanţe sunt
preocupate de pieţele financiare şi de cele monetare. Şi aşa s-a început prin faptul că
FMI şi-a îndreptat interesul prioritar asupra inflaţiei, uitând sau trecând pe un plan
secundar şomajul, creşterea economică, subzistenţa oamenilor.
Keynes ştia riscul la care se expune, pentru că de câte ori a avut ocazia, era
împotriva miniştrilor de finanţe care luau decizii contrare interesului economico-
socila, căutând profiturile proprii. Deşi, treptat lucrurile s-au mai temperat, au apărut

54
guverne mai interesate de soarta de ansambul a ţărilor, dar treptat marea finanţă a
apăsat pe pedala dobânzii, invocând dreptul de vot al celui care deţine capitalul.
Obiectivele susţinute de către FMI sunt cele de stabilitate macroeconomică,
cooperare în domeniul monetar şi financiar internaţional, promovarea unei stabilităţi a
cursului pe piaţa valutară, precum şi o modificare a reformelor în vederea reducerii
crizelor şi promovării creşterii economice.
În scopul evitării derapajelor din economia românească cu privire la contul
curent, banca centrală va fi nevoită să implementeze cu fermitate cadrul de ţintire al
inflaţiei precum şi o îmbunătăţire a supravegherii sectorului financiar şi bancar
românesc.
Guvernul va fi nevoit să îşi consolideze mai bine politicile din domeniul fiscal,
să creeze instituţii cu rol în supravegherea activităţilor de implementare a politicilor, o
nouă reformă a sectorului public în vederea reducerii cheltuielilor şi direcţionarea
veniturilor în domenii ce vor creşte productivitatea ţării.
După încheierea acordului în acest an, România are nevoie de înca un nou
acord de la FMI, dar neîndeplinirea obiectivelor cantitative cu privire la deficitul
bugetar, arieratele şi activele externe nete, precum nici o parte dintre cele cinci ţinte
indicative ce nu au fost atinse (cheltuielile primare, arieratele autorităţilor locale şi
companiilor de stat) va reduce şansele României să mai beneficieze în viitorul
apropiat de un nou acord.
Pentru promovarea creşterii economice Guvernul va fi nevoit să ia decizii de
privatizare a unor companii de stat care sunt falimentare, să reducă numărul de
angajaţi din sectorul bugetar, să consolideze politici ce vor conduce la reducerea
evaziunii fiscale, la menţinerea inflaţiei în intervalul ţintit de banca centrală şi
reducerea semnificativă a deficitului bugetar şi a balanţei deficitului de plăţi.
Una dintre resursele pe care România trebuie să le acceseze în vederea obţinerii
unei creşteri economice mai mari sunt fondurile eruopene, precum fondurile structural
şi de coeziune ce finanţează investiţiile în infrastructură şi resurse umane destinate
creşterii potenţialului productive al ţării.

55
 LISTĂ DE ABREVIERI

BNR Banca Naţională a României

BW Bretton Woods
DST Drepturi Speciale de Tragere
ECF Extended Credit Facility
EFF Extended Fund Facility
FCL Flexible Credit Line
FMI Fondul Monetar International
GAB General Arrangements to Borrow
IMFC Comitetul Monetar Internaţional şi Financiar
LIC Low-income countries
NAB New Arrangements to Borrow
PIB Produs Intern Brut
PLL Precautionary and Liquidity Line
PRGT Poverty Reduction and Growth Trust
RCF Rapid Credit Facility
SBA Stand-By Arrangement
SCF Standby Credit Facility
SUA Statele Unite ale Americii
TIM Trade Integration Mechanism
RFI Rapid Financing Instrument

56
 LISTĂ GRAFICE ŞI TABELE

Figura 1.1. Organigrama F.M.I..................................................................................15

Tabel 3.1. Acordurile FMI cu România……………………………………………..36
Grafic 3.2. Principalii indicatori macroeconomici……………….…………………44
Grafic 3.3. Evoluţie Inflaţie……………………………………….…………………44
Tabel 3.4. Cota de participare a României………………………………………….45
Tabel 3.5. Împrumuturi de la FMI…………………………………………………...45
Grafic 3.6. Evoluţia Inflaţiei (1)………………………………………..……………47
Grafic 3.7. Evoluţia Inflaţiei (2)……………………………………………………..47
Grafic 3.8. Evoluţii ale prinicipalilor indicatori macroeconomici………………….48

57
 BIBLIOGRAFIE

1) Berca Alex, Crizele economice şi ciclitatea lor, Editura Institutul European,

Iaşi, 2011
2) Cerna Silviu, “Economie monetară” Editura Universităţii de Vest, Timişoara
2009
3) Dumitru Mihail, Impactul politicilor de tip anticriză asupra economiei reale,
Editura Pim, Iaşi, 2011
4) Drăgoescu Elena, Fondul Monetar Internațional, Editura Dimitrie Cantemir,
Târgu Mureș, 2000
5) Frois Gilbert Abraham, Economie Politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008
6) Jinga Victor, Moneda şi problemele ei contemporane, vol. I, Editura Dacia,
Cluj Napoca, 1981
7) Keynes John Maynard, Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii
şi a banilor, Editura Publica, Bucureşti, 2009
8) Niță Florin, Europa sub impactul crizei financiar globale, Revista Tribuna
Economică, 2009
9) Oprescu Dorel, Sistemul Monetar Internaţional, Editura Academiei, Bucureşti,
1981
10) Pârvu Daniela, “Activitatea financiar-monetară internaţională în economia
contemporană” Editura Sitech, Craiova 2009
11) Prof. Univ. Dr. Petria Nicolae, “Monedă-credit, bănci şi burse” Editura Alma
Mater, Sibiu, 2003
12) Prof. Univ. Dr. Petria Nicolae, Gestiune Bancară, Suport de curs,
13) Todean Olivia, Reforma organizaţiilor internaţionale – o analiză a Fondului
Monetar Internaţional, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2002
14) Zaharia Rodica Milena, Economie mondială, Editura Era, Bucureşti, 1999
15) Articolul “Criza financiară a dat un impuls activităţii FMI”,
www.curierulnational.ro
16) Raport anual 1998-2011 de pe site-ul
http://www.bnro.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=3043www.bnr.ro
17) Rapoarte de stabilitate financiară 2006-2012 de pe site-ul
http://www.bnro.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=6711
18) Statutul Fondului Monetar Internaţional revizuit in 2011
19) www.capital.ro
20) www.ec.europa.eu
21) www.gov.ro
22) www.fmi.ro
23) www.imf.org
24) www.onrc.ro
58
25) www.romania-actualitati.ro
26) www.ziare.com

59