Sub. 1. Cerințe pt. maseur.

Condiţii care trebuie îndeplinite de către maseur

1.Să asigure şi să întreţină igiena personală şi a sălii de masaj;
2. să nu poarte bijuterii;
3. să aibă o manichiură corespunzătoare cu unghiile scurt tăiate şi uniformizate;
4. să nu prezinte durioane (bătături) sau veruci (negi).
5. să posede o bună pregătire ştiinţifică (să cunoască reperele osoase care
beneficiază de fricţiuni, să cunoască, la nivelul fiecărei regiuni, dispoziţia
muşchilor şi direcţia fibrelor musculare, să cunoască structura articulaţiilor şi
dispoziţia mijloacelor de legătură din jurul articulaţiilor).

6. trebuie să cunoască elemente de fiziologie a pielii şi ţesutului subcutanat, a

sistemului muscular şi modul de acţiune a masajului asupra acestor structuri;
7. maseurul trebuie să aibă noţiuni de biomecanică, pentru aplicarea corectă a
manevrelor de mobilizare pasivă şi a celor de stretching;
8. trebuie să aibă cunoştinţe temeinice de patologie pentru a nu aplica manevre de
masaj în anumite regiuni în situaţii în care aceste manevre sunt contraindicate;
9. el trebuie să cunoască toate contraindicaţiile masajului, pentru a nu agrava, prin
masaj anumite afecţiuni;
10. maseurul trebuie să aibă o bună pregătire fizică, pentru a putea mobiliza
pacienţii supraponderali;
11. să aibă mâinile calde şi late, cu eminenţele tenare şi hipotenare bine dezvoltate,
pentru a nu induce subiectului reacţii de apărare sau contracturi musculare.

Sub.2 .Clasificarea formelor de masaj.

Definiţie
Masajul reprezintă prelucrarea metodică şi sistematică a părţilor moi ale corpului.
Este metodică pentru că fiecare tip de masaj acţionează prin anumite manevre,
care se aplică într-o anumită succesiune, urmărind obţinerea unor efecte precise.
Este sistematică deoarece părţile moi ale corpului sunt abordate într-o anumită
ordine, de regulă de la suprafaţă spre profunzime, iar manevrele sunt aplicate într-o
anumită ordine pe regiunile corpului, în funcţie de scopurile urmărite şi de tipul de
masaj.
Masajul poate fi executat:
- manual,
- cu ajutorul aparatelor (vibromasoarele de diferite tipuri, fotolii sau paturi
vibrante),
- cu ajutorul apei (cu jeturi de diferite intensităţi şi diferite temperaturi),
- cu vacuum, pentru slăbit,
- cu gheaţă (cu rol anestezic şi decontracturant).
Cel mai eficient este masajul manual, deoarece în cadrul şedinţei de masaj se
dezvoltă o relaţie bazată pe comunicare între cele două persoane implicate: pe de o
parte maseurul, iar pe de altă parte persoana masată.
Prin masaj manual se pot diagnostica anumite suferinţe pe care subiectul nu le
poate preciza. Un specialist experimentat poate sesiza prin palpare existenţa
anumitor afecţiuni cum ar fi: modificări de consistenţă, de temperatură, sau de
sensibilitate ale tegumentului sau structurilor subiacente, tumefacţii, colecţii de
diferite naturi, poate sesiza prezenţa celulitei, prezenţa unor contracturi musculare,
a unor adenopatii (creşterea în volum a ganglionilor limfatici).
În funcţie de efectele urmărite prin masajul manual se poate sesiza tonusul local
individual, iar maseurul îşi poate varia forţa de aplicare a manevrelor respectând
însă principiul nondolorităţii; în caz contrar pot apărea efecte opuse celor dorite,
iar în cazul masajului de întreţinere ?????putem provoca echimoze (în loc de
relaxare obţinem contracturi sau chiar rupturi musculare, tisulare şi/sau
vasculare).

Sub. 3. Clasificare masaj-criterii.

Clasificări
Se realizează în funcţie de mai multe criterii:
zona geografică de origine,
tipurile de manevre aplicate,
scopul masajului,
durata,
întinderea,
efectele obţinute/urmărite.

1. Masajul somatic a fost adus în România şi sistematizat în deceniul al treilea al

secolului trecut, de către profesorul Adrian Ionescu, care de altfel a pus bazele
culturii fizice medicale în ţara noastră. Acest domeniu a fost asimilat ulterior
kinetoterapiei.
Masajul somatic are mai multe variante:
- masajul igienic
- masajul relaxant
- tonic -stim
- masajul sportiv

Masajul igienic se bazează pe tehnica suedeză îmbogăţit cu elemente preluate din

scoala franceza.
2. Masajul energetic are origine în Extremul Orient:
presopunctura,
Masajul Shiatsu,
Masajul indian,

Tai-masajul care de obicei se asociază cu tehnici de stretching,
Reflexologia.
Aceste forme de masaj sunt foarte vechi şi au fost preluate, prelucrate şi aplicate în
ţările occidentale, începând din secolul optsprezece.
3. Masajul terapeutic a fost dezvoltat ca tehnică adjuvantă în tratarea anumitor
afecţiuni:
drenajul limfatic;
masajul anticelulitic;
masajul transversal profund, care se aplică în suferinţe musculare însoţite de
contracturi şi scurtări generatoare de durere; tehnica a fost dezvoltată de Cyriax;
masajul periostal, este o tehnică de masaj profund, care se aplică pentru a
stimula activitatea periostului, în scopul accelerării procesului de vindecare a
oaselor.
Indicaţii metodologice
În funcţie de durată şi întinderea suprafaţei de aplicare a manevrelor, masajul este:
a) General – masaj pe întregul corp într-o anumită succesiune pe o durată de 60
minute.
b) General extins care durează până la 90 minute
c) Masajul parţial, care, la rândul său, poate fi:
- masaj regional ex. masajul membrelor inferioare, cu o durată de 20 până la 30
minute,
- masaj segmentar sau local, ex: masajul mâinii, gambei, umerilor sau cefei, care
durează 10- 15 minute.
În aceste situaţii se aplică manevre de masaj doar pe anumite zone, mai intens
solicitate în timpul efortului, fie el sportiv sau profesional, sau în anumite zone
afectate de anumite boli.
Masajul utilizează anumite substanţe în funcţie de tipul de masaj şi scopul urmărit:
Pudre având în compoziţie talc, mentolate sau parfumate,
Creme şi uleiuri care înlesnesc alunecarea, dar care sunt utilizate şi pentru
intensificarea efectelor masajului,
Creme sau pomezi cu efecte terapeutice: vasodilatator, exfoliator, sau
antiinflamator.

Sub. 4. Condiții pt. sala de masaj.

Condiţii care trebuie îndeplinite de sala de masaj

1. Igiena trebuie să fie uşor de realizat şi de menţinut – pereţii trebuie să fie vopsiţi
în vopsele de ulei, sau placaţi cu faianţă, pentru a putea fi curăţaţi uşor, podeaua
trebuie acoperită cu linoleum, sau cu gresie de culori deschise, din acelaşi motiv.
2. Sala de masaj trebuie să aibă o bună izolare fonică. De ce???
3. Trebuie să aibă o bună izolare termică, pentru a permite menţinerea unei
temperaturi constante, de confort termic, cuprinsă între 22-24° (sub 22ºC apare
senzaţia de frig pentru subiect, care nu se mai relaxează corespunzător, iar peste
24ºC ambianţa este prea caldă pentru maseur).
4. În sala de masaj nu trebuie să se creeze curenţi de aer.
5. Sala trebuie să fie echipată cu banchete confortabile pentru ambele persoane
implicate: lungime de 2 metri, lăţime de 70-80 centimetri şi o înălţime ajustabilă de
70-80 centimetri; ele trebuie să fie formate din două sau trei segmente, care să
poată fi mobilizate independent unul de altul.
6. Cearceafurile sau prosoapele trebuie să fie schimbate după fiecare şedinţă de
masaj.
7. Sala trebuie să fie prevăzută cu spaţii pentru vestiare (dotate cu dulapuri
individuale, prevăzute cu încuietori sigure).
8. Trebuie să fie prevăzută cu cabine de duş individuale şi grupuri sanitare
igienizate
Sub. 5. Contraindicații cardiovasculare ale masajului.
b) Boli circulatorii:
- infart miocardic recent,
- cardiopatie ischemică instabilă,
- insuficienţă cardiacă decompensată,
- tulburări de ritm şi de conducere,
- anevrisme arteriale,
- procese infecţioase,

Sub. 6. Contraindicații generale definitive ale masajului.

Contraindicaţii generale permanente (definitive):

- bolile neoplazice
- boli cu manifestare tegumentară (psoriazisul generalizat,)
- boli psihice grave (psihozele sau psihopatiile).

Sub. 7. Contraindicații locale temporare ale masajului.

1. Contraindicaţii locale temporare:

- plăgi recente sau deschise,
- traumatisme acute,
- contuzii,
- arsuri recente prin agenţi termici, fizici sau chimici,
- eritem solar,
- infecţii localizate la nivel tegumentar de natură virală, microbiană, sau fungică
(foliculite, furunculoze, pitiriazis versicolor, candidoze, dermatite sau dermatoze),
- rupturi musculare,
- hematoame musculare,
- artrite localizate acute, sau trenante,
- osteomielite supurate.
Sub. 8. Contraindicații neurologice ale masajului.
Boli neurologice:
- accidentele vasculare cerebrale recente,
- meningoencefalite,
- sindromul de hipertensiune intracraniană

Sub. 9. Contraindicații renale și digestive ale masajului.

Boli urogenitale:
- glomerulonefrite acute şi cronice,
- pielonefrite acute şi subacute,
- insuficienţă renală acută sau cr, cu potenţial de acutizare,
- hematurii macroscopice,
- endometrite,
- miometrite,
- anexite, salpingite, ovarite
- sarcina peste 3 luni,

Boli digestive:
- ulcere gastro-duodenale simple sau complicate, cu fără sau perforaţii în special în
perioadele dureroase,
- colecistopatia,
- pancreatite acute sau subacute,
- hepatite virale,
- ciroza hepatică decompensată,
- rectocolite ulcero-hemoragice.

Sub. 10. Contraindicații reumatologice ale masajului.

Afecţiuni articulare în puseu evolutiv :
- reumatismul articular acut,
- poliartrita reumatoidă
Sub. 11. Descrierea sistemului circulator limfatic.
ALCĂTUIREA ŞI DISPOZIŢIA SISTEMULUI LIMFATIC
Structura vaselor şi ganglionilor limfatici
1. Limfaticele membrului superior
Limfaticele membrului superior se împart în superficiale – plasate în derm şi în
ţesutul celular subcutant de deasupra aponevrozelor şi în profunde ¬¬– plasate
dedesupt.

Vasele eferente ale grupului humeral se varsă :

1. în grupul central ;
2. în grupul subclavicular.
Grupul toracic sau mamar extern (subgrupul superior şi subgrupul inferior)
cuprinde 5-7 ganglioni lipiţi pe peretele toracic al coastelor de la a 2-a la a 6-a. Ei
drenează o mare parte a limfaticelor sânului, ale peretelui antero-lateral al
toracelui, ale tegumentelor şi muşchilor peretelui abdominal supra-ombilical.
Grupul scapular cuprinde 5-10 ganglioni aflaţi de-a lungul venei scapulare
inferioare, până la vărsarea acesteia în vena axilară. Ei dreneaza tegumentele şi
muşchii peretelui toracic posterior şi ai părţii postero-laterale de la baza gâtului.
Limfa se varsă apoi în ganglionii humerali.
Grupul central numără 4-6 ganglioni. El primeşte colectoarele limfatice venind de
la sân (cu grupul toracic). El este inclus în grăsimea din partea medie a ailei. Îşi
trimite eferenţele spre grupul subclavicular.Grupul subclavicular cuprinde 6-12
ganglioni : el ocupă vârful piramidei axilare deasupra mivului pectoral. El primeşte
vasele eferente ale altor grupuri, trunchiul superficial interdeltopectoral si
colectoarele superficiale ale glandei mamare.
Sistematizarea teritoriilor de drenaj ale fiecărui sediu ganglionar nu are decât un
interes practic minor, fiindcă există multiple anastomoze.
Observaţie: Limfaticele pielii şi ale sânului merg direct în releul retroclavicular pe
faţa anterointernă.
Examinarea ganglionilor axilari -- Pacientul este aşezat cu braţul în antepulsie la
cca 30°, cotul flectat, mâna în sprijin pe omoplatul practicianului. Mâna
homolaterală a practicianului fixează umărul pacientului, în timp ce degetele
celeilalte mâini explorează piramida axilară. Ţesuturile moi vor fi deprimate fie
spre cutia toracică, fie către extremitatea proximală a humerusului.
3. Limfaticele membrului inferior
Ele cuprind :
1. Colectoarele superficiale satelite ale safenei interne – mergând spre colectoarele
inghinale ;
2. Colectoarele superficiale ale safenei externe – mergând spre ganglionii limfatici
poplitei:
3. Colectoarele regiunii fesiere.
Observaţie : Limfaticele sunt mai numeroase la picior, decât la gambă şi la coapsă.
La picior, sunt mai numeroase pe faţa plantară, decât pe faţa dorsală. Există o axă
medio-posterioară de drenaj limfatic puţin dezvoltată, din care pleacă numeroase
ramuri circumflexe care se întâlnesc cu trunchiurile venoase superficiale antero-
interne principale, pe care le însoţesc până la releul inghinal.

4. Colectoarele profunde se împart în :

a. cele care urmează vasele (sau principale) ;
b. cele numite căi accesorii.
Căile principale :
a. care urmăresc artera nutritivă a osului;
b. ale membranei interosoase;
c. care urmează arterele plantare;
d. care însoţesc anastomoza dintre artera pedioasă şi artera plantară externă;
e. care însoţesc artera tibială anterioară
f. satelitele arterei tibiale posterioare, care se varsă în ganglionul popliteu cel mai
extern
Limfaticele satelite vaselor femurale cresc numeric pe măsură ce cresc colateralele.
Cele mai multe se întâlnesc cu ganglionii iliaci externi.
Căile accesorii :
a. limfaticele satelite ale arterei obturatorii, care se varsă în grupul intern an
ganglionilor externi ;
b. Limfaticele satelite ale arterei sciatice, care se varsă în ganglionii iliaci interni ;
c. Limfaticele satelite ale arterei fesiere, care pot ajunge în ganglionii limfatici şi în
cei ai arterei iliace comune.
Observaţii :
1. Aceste căi accesorii sunt căi posibile de derivaţie în limfedeme.
2. Comunicaţiile există între circulaţia superficială şi circulaţia profundă.
4. Ganglionii limfatici ai membrului inferior
• Ganglionii inghinali se împart în superficiali şi profunzi. Ganglionii profunzi sunt
mai putin numeroşi : 1-3 (4-5 după alţi autori). Ei sunt legaţi de grupul intern al
ganglionilor iliaci. Jackson a dovedit că, colecţiile limfatice ale coapsei pot atinge
şi ganglionii limfatici iliaci, fără să treacă prin ganglionii inghinali.
Examinarea ganglionilor inghinali – Pacientul este în decubit dorsal, genunchii
semiflectaţi în sprijin pe o pernă.
• Ganglionii poplitei – Sub aponevroză, între safena externă şi nervul sciatic
popliteu extern se află grupul ganglionilor profunzi.
Un ganglion izolat s-ar putea afla, după unii autori, deasupra aponevrozei şi deci
mai superficial, dar legat de ganglionii mai profunzi.

Ganglionul safen extern primeşte colectoarele satelite ale venei safene externe,
provenind de la treimea posterioară a marginii externe a picioarului, de la partea
externă a călcâiului şi de la faţa posterioară a gambei.
Examenul ganglionilor politei : Pacientul se află în decubit ventral, genunchiul
flectat pasiv la 60°. Pulpa falangelor distale ale degetelor explorează creasta
poplitee.
• Ganglionul tibial anterior – La nivelul membranei interosoase, deci chiar sub-
aponevrotic. Unii autori cred că e vorba de un nodul întrerupător, aşa cum se
găsesc numeroşi de-a lungul colectoarelor şi care nu se poate numi ganglion. Alţii
cred că e o formaţiune « progresivă », care va fi mai mare la descendenţi, deci
creşte de la o generaţie la alta.
Remarci generale :
1. Ganglionii întrerupători pot lipsi complet. Aceştia nu par a juca un rol important
în drenajul limfatic.
2. Mult mai grave sunt, în consecinţă :
a. anomalia reprezentată prin absenţa unuia sau mai multor colectoare. Chiar dacă
condiţiile sunt normale, funcţia de drenaj poate fi depăşită. Limfedemul este greu
de tratat : fazele repausului cu membrul în poziţie declivă reprezintă o măsură
profilactică, cum este şi folosirea contenţiei elastice, alături de drenajul manual ;
b. Prezenţa unui număr suficient de colectoare, dar de calibru inferior normalului.
Limfedemul poate să nu apară decât foarte târziu, de exemplu, în urma unui
traumatism. Pacientul îşi poate aminti că avea gleznele mai groase seara uneori,
fără a atinge proporţiile unui adevărat edem. La ridicarea membrului, edemul se
resoarbe întotdeauna. Contenţia elastică se recomandă alături de drenajul manual ;
c. Prezenţa varicelor limfatice. Această anomalie este un obstacol evident în
evacuarea normală a limfei. Repausul în poziţie declivă şi contenţia elastică ajută
mult manevrele manuale ale drenajului ;
d. Hipoplazia vaselor limfatice. Aceasta poate fi combătută eficace prin drenaj
manual. Ne referim la una dintre caracteristicile esenţiale ale drenajului manual,
care constă în redarea unei activităţi normale sau măcar în depăşirea acestor
condiţii de către unitatea limfatică ( unitatea funcţională limfatică = limfangiom :
spaţiul cuprins între 2 valve). Credem că această proprietate a masajului este un
factor determinant în rolul tratamentului limfedemului.
3. Comunicaţiile (comunicantele) limfovenoase au fost puse în evidenţă de
numeroşi autori.
Cea mai importantă este vărsarea canalului toracic în vena subclavie. Numeroase
ipoteze au fost emise pentru a explica această particularitate, ca şi funcţionalitatea
prin prea-plin, pe care l-ar putea juca comunicaţiile (comunicantele).
În altă ordine de idei, comuncantele nu ar intra în funcţie decât în caz de nevoie, în
anumite condiţii experimentale sau patologice.
4. Pe baza acestor date, putem presupune că, creşterea presiunii edemului, deci şi
creşterea presiunii în interiorul vasului limfatic este susceptibilă să deschidă
comunicantele. Se crede, deasemeni, că actul chirurgical constă în creşterea
artificială de comunicante între limfatice şi vene. Trecerea inversă, adică trecerea
sângelui venos în vasul limfatic, antrenează coagularea.

Sub. 12. Derularea ședinței de drenaj(ordinea abordării

regiunilor corpului).
DRENAJUL LIMFATIC MANUAL GENERAL AL CORPULUI
Pacientul este întins pe spate, trunchiul uşor redresat. Drenajul limfatic manual
general al corpului începe prin manevre uşoare la nivelul foselor retroclaviculare
(10-15 cercuri cu degetele).
Urmează manevrele de drenaj ale pieptului şi membrelor superioare care începe la
nivelul ganglionilor axilari. Manevrele de drenaj ale capului şi gâtului pot preceda,
uneori, drenajul pieptului şi al membrelor superioare. Mişcările de drenaj asupra
ganglionilor inghinali realizează un apel nu numai pe colectoarele peretelui
abdominal, ci şi asupra limfaticelor membrelor inferioare. Acestea vor fi drenate
imediat după drenajul peretelui abdominal. Membrele inferioare sunt uşor ridicate
în raport cu bazinul, aşezând perne sub gambe.
Drenajul limfatic manual general al corpului se âncheie prin manevre pe faţa
posterioară a trunchiului, pacientul fiind culcat pe burtă (decubit ventral).
Durata totală a drenajului limfatic manual nu trebuie să depăşească 3 sferturi de
ora. E recomandabil ca pacientul să rămână în repaus câteva minute după
drenajul manual.

DERULAREA ÎNLĂNŢUITĂ A MANEVRELOR DE DRENAJ

Drenajul limfatic al extremităţii cefalice se face mereu împreună cu cel al
gâtului.
Drenajul limfatic al membrului superior se face mereu bilateral, împreună cu
toracele anterior (bustul/pieptul).
Drenajul abdomenului se poate face singur.
 Drenajul limfatic al membrelor inferioare se face bilateral (faţa anterioară şi
posterioară) şi mereu, cu drenajul prealabil al abdomenului.
Spatele şi regiunea fesieră se drenează cu abdomenul în anumite cazuri.

Sub. 13. Efectele netezirilor.

Efectele netezirilor
Netezirile sunt metodă introductivă. Prin intermediul lor se realizează prima relaţie
între maseur şi subiectul masat. Ele ajută la destinderea persoanei masate, care
datorită faptului că netezirile nu se desfăşoară în profunzime, va căpăta încredere
în specialist.
La nivelul tegumentului netezirea produce un efect termic, datorită frecării
palmelor asupra corpului. Efectul de încălzire se produce şi datorită stimulării
vaselor capilare superficiale şi terminaţiilor nervoase parasimpatice. Datorită
acestei stimulări, are loc o vasodilataţie concomitent cu creşterea permeabilităţii
vasculare. Acest efect va favoriza intensificarea schimburilor de substanţe între
sângele conţinut în capilare şi spaţiile interstiţiale ale tegumentului. Efectul
circulator este intensificat şi la nivel veno-limfatic, datorită direcţiei de aplicare a
manevrelor de netezire, întotdeauna în sensul circulaţiei de întoarcere. În cazul
circulaţiei arteriale, pentru ca aceasta să nu fie stânjenită, în special la nivelul
extremităţilor, vor fi preferate netezirile sacadate, discontinue, care se realizează cu
modificarea ritmică a presiunii (manevra „maşină de cusut”).
Netezirea acţionează prin mecanism direct datorită presiunii manevrelor şi prin
mecanism reflex, prin modificarea reacţiilor vasomotorii periferice dar şi centrale.
În acest mod este influenţată circulaţia sângelui în tot organismul, iar schimburile
de substanţe sunt intensificate şi se intensifică viteza de circulaţie a fluidelor.
Creşterea permeabilităţii se manifestă până la nivel celular, ceea ce va determina şi
intensificarea schimburilor între spaţiul intracelular şi cel interstiţial.
Acţiunea vasodilatatorie se manifestă:
- local;
- la distanţă.

Prin acţiune uşoară şi ritmică asupra tegumentelor sunt influenţate terminaţiile

nervoase libere, dar şi cele care intră în structura receptorilor senzitivi şi
proprioceptivi. Datorită lor netezirile influenţează direct structurile nervoase
centrale la nivelul cărora se transmite starea de relaxare şi decontracturare,
efectul final fiind scăderea tonusului neuromuscular. Prin netezire se va diminua
deci senzaţia dureroasă.
Un alte efect realizat prin acţiune mecanică este de curăţare a epidermei de
dentritusuri (celulele moarte şi descumate, de secreţiile adunate la suprafaţa
corpului).
Deşi tegumentul reprezintă principala structură căreia i se adresează manevrele
de netezire, sunt influenţate şi structurile moi subiacente, la nivelul cărora fluxul
sanguin creşte, prin reacţie vasomotorie, iar tonusul general scade pregătindu-le
pentru celelalte manevre.

Sub. 14. Efectele și locul rulatului și cernutului în cadrul

ședinței de masaj.

Cernutul şi rulatul
Sunt două manevre secundare foarte mult utilizate, în special în masajul sportiv,
fiind specifice extremităţilor (membrelor superioare şi inferioare). În aceste zone
cernutul şi rulatul pot fi intercalate după netezire şi fricţiune dar şi după
tapotament. În prima situaţie se urmăreşte efect relaxant, iar în cea de a doua, prin
mobilizarea amplă a ţesuturilor se pregăteşte zona respectivă pentru efortul sportiv.
Cernutul este o manevră bimanuală, care se aplică în mod variat, în funcţie de
dimensiunile segmentului. În cazul unor circumferinţe reduse, segmentul este ţinut
între palme susţinut prin împletirea degetelor după care este ”aruncat dintr-o palmă
în alta”. În cazul în care segmentul are circumferinţă mare şi nu-l putem cuprinde
cu mâinile, se aplică mâinile pe părţile laterale ale segmentului, iar structurile moi
sunt mobilizate şi aruncate dintr-o palmă în alta.
Rulatul este o manevră asemănătoare, care se realizează prin aplicarea palmelor de
o parte şi de alta a segmentului şi executarea unor deplasări ale mâinilor în sensuri
contrare.
Cernutul şi rulatul realizează vasodilataţie importantă şi ajută circulaţia în sensul
de aplicare a manevrei:
- arterială dacă manevrele se execută din proximal spre distal,
- dinspre distal spre proximal, în scopul stimulării fluxului veno-limfatic.

O variantă a manevrei de cernut se aplică la nivel abdominal (râcâitul).

Ambele manevre stimulează proprietăţile muşchilor şi îmbunătăţesc schimburile
de substanţe între fibrele musculare şi spaţiile interstiţiale.
Sub. 15. Factori favorizanți ai circulației veno-limfatice.

Sub. 16. Frământatul-definiție, forme, mod de aplicare.

Frământatul sau petrisajul
Definiţie: Se realizează prin prinderea, cu ajutorul mâinilor, a unei cute de ţesut
moale, de dimensiuni variabile, care este ridicată în limita elasticităţii
tegumentului, este comprimată (stoarsă), împinsă înapoi, cu presare pe stratul dur
subiacent. Mişcarea se realizează ondulator, unic (utilizând o singură mână), sau
bilateral (bimanual), simultan sau alternativ.
Clasificare: În funcţie de regiune şi de grosimea ţesuturilor moi, priza se
realizează:
- cu două sau trei degete, când e vorba strat subţire şi moale – priză mică;
- între degetele doi, cinci şi podul palmei, pentru priza medie;
- între degetele doi cinci pe o parte şi police pe cealaltă – priză mare.

În funcţie de suprafaţă manevra de frământat se realizează:

în cută pe loc;
în cută rulată;
în brăţară, sau frământatul circular, care se aplică pe segmentele cilindrice în
două variante:
- frământatul şerpuit,
- frământatul în val;

Frământatul se poate aplica cu intensitate mai mică şi pe zone care nu au un suport

rigid (la nivel abdominal), insistându-se asupra stoarcerii cutei formate, printr-o
mişcare caracteristică („spălatul rufelor”).
Sub. 17. Frământatul-efecte.
Efectele frământatului
Acestea depind de intensitatea cu care se aplică manevra şi de viteza execuţiei.
În cazul execuţiilor lente, cu intensitate redusă, primează efectele sedative şi
relaxante, iar când viteza de execuţie şi presiunea cu care se aplică manevrele sunt
mari, se urmăreşte un efect stimulant.
Părţile moi care beneficiază de manevrele de frământat sunt:
- stratul adipos bogat reprezentat,
- ţesutul muscular.
Manevrele de frământat au un intens efect decontracturant; de aceea se
utilizează mult în cazul sportivilor, atât în perioadele intra, cât şi post
competiţionale.

Efectul circulator este mai intens decât în cazul fricţiunilor, deoarece compresiile
ritmice asupra masei musculare favorizează deschiderea unui număr mai mare de
capilare, atît sanguine, cât şi limfatice, decât în condiţii normale. Capilarele aflate
în vecinătatea fibrelor musculare aduc o cantitate mai mare de oxigen, favorizând
menţinerea efortului şi, în acelaşi timp, preluarea produşilor toxici rezultaţi, deci se
întăreşte efectul de încălzire a muşchilor, foarte important în pregătirea efortului
sportiv.
Frământatul stimulează direct proprietăţile muşchilor, în mod special
conductibilitatea şi contractilitatea, deoarece manevra se realizează cu intensitate
mare şi efectele ajung în profunzime.
La nivelul sistemului nervos, în funcţie de intensitatea şi ritmul de aplicare a
manevrelor sunt influenţate ambele componente vegetative (simpatică şi
parasimpatică). Deci aceste manevre vor fi recomandate cu cel puţin două – trei
ore înainte de perioada de odihnă.

Sub. 18. Fricțiune-definiție, forme, mod de aplicare.

Reprezintă una dintre cele mai importante manevre din masajul manual. În cadrul
şedinţelor de masaj terapeutic se pot aplica doar manevre de netezire şi fricţiune.
Definiţie: Fricţiunea reprezintă presarea şi deplasarea tegumentului, în limita
elasticităţii ţesuturilor. În cadrul manevrelor de fricţiune nu se realizează frecare
pe suprafaţa corpului.
Moduri de realizare a manevrei de fricţiune
Principala zonă cu care realizăm fricţiunea este pulpa degetelor, care se aplică pe
suprafaţa masată, se comprimă pe straturile profunde şi realizează mişcări de mică
amplitudine, liniare sau circulare. Ele nu sunt continue ci se aplică din aproape în
aproape şi de aceea depind mai puţin de sensul circulaţiei locale. Dacă pe anumite
segmente fricţiunile se aplică doar într-o anumită direcţie (extremităţile – direcţia
este strict dinspre distal spre proximal), în alte zone (spatele) primele zone
fricţionate vor fi reperele osoase palpabile, care reprezintă zone de inserţie pentru
muşchii mari şi superficiali ai regiunii dorsale.
În afara fricţiunilor realizate cu pulpa degetelor, în cazul subiecţilor supraponderali
sau a celor cu masă musculară mare este necesară o intensitate crescută şi de aceea
se vor folosi:
- policele aplicat perpendicular pe suprafaţa corpului;
- pumnul palmar;
- pumnul cubital;
- sau chiar cu nodozităţile mâinii (pumnul fiind închis).

În cazul suprafeţelor întinse, fricţiunile se pot aplica cu toată palma, iar în cazul
segmentelor circulare sau pe părţile laterale ale trunchiului aceste se pot efectua cu
marginea cubitală a mâinii.
În fine se mai descrie manevra combinată, care constă în aplicarea pe suprafaţa
de masat a pulpei degetelor, apoi a marginii cubitale, apoi a rădăcinii mâinii şi
apoi a palmei în întregime. Prin această manevră combinată se realizează o
fricţiune continuă a întregii suprafeţe de masat.

Sub. 19. Fricțiunea – efecte.

Efectele fricţiunii
Fricţiunea este în principal o manevră relaxantă, chiar dacă efectul principal este
similar cu al netezirii şi se exercită la nivel tegumentar; fricţiunea, datorită
presiunii variabile cu care se realizează, se adresează în primul rând asupra
ţesutului conjunctiv, asupra stratului adipos din hipoderm, sau a muşchilor atunci
când intensitatea manevrelor este crescută.
Manevra are importanţă deosebită, această importanţă crescând în cadrul masajului
terapeutic. Fricţiunea este cea mai relaxantă manevră de masaj. Ea poate fi alături
de netezire, singura folosită în cadrul unei şedinţe de masaj terapeutic. Efectele
sale se exercită la nivel trofic, circulator, analgezic, efect neural.
Efectele trofice se realizează prin stimularea schimburilor celulare şi interstiţiale,
ajutând eliminarea toxinelor rezultate în urma metabolismului, (de exemplu ajută
eliminarea acidului lactic din muşchi).

Efectul trofic se realizează şi prin stimularea funcţiilor metabolice la nivel

conjunctiv şi muscular. În cazul fricţiunii utilizate în scop terapeutic, acest efect se
observă:
- prin stimularea proceselor de vindecare a plăgilor, a contuziilor, a rupturilor
fibrelor conjunctive şi / sau musculare,
- prin accelerarea procesului de resorbţie a echimozelor şi hematoamelor.
Fricţiunea este recomandată datorită acestui efect, în procesul de vindecare a
cicatricilor, indiferent de modul lor de producere şi de evoluţie.

Efectul circulator se datorează modului de realizare a manevrei – prin presiune,

datorită căreia vasele de la nivelul tegumentului vor fi comprimate pe timpul
executării fricţiunii, pe o anumită zonă, după care, în momentul ridicării mâinii şi
încetării presiunii, pereţii vasculari se relaxează brusc, ajungând la un diametru mai
mare decât cel iniţial, ceea ce stimulează un aflux de sânge crescut în zona
respectivă. O fricţiune bine realizată lasă după manevră o amprentă palidă
înconjurată de un halou roşu, amprentă care ulterior se colorează în purpuriu
intens. Acesta reprezintă efectul vasodilatator local, care are mai multe implicaţii:
creşte troficitatea tisulară în zona respectivă,
creşte elasticitatea vaselor,
scade edemul.

Efectul circulator se manifestă în funcţie de direcţia manevrelor de fricţiune şi la

nivelul vaselor mari (artere şi vene periferice). La nivelul extremităţilor direcţia
manevrelor de fricţiune este întotdeauna dinspre distal spre proximal, astfel că
manevra facilitează circulaţia veno-limfatică de întoarcere.
Observaţie: fricţiunea nu se aplică în insuficienţă cardiacă, chiar compensată,
deoarece fluxul crescut de sânge către inimă poate decompensa fincţia cardiacă.
În anume situaţii patologice, puţine la număr, se recomandă aplicarea manevrelor
de fricţiune în sens invers, dinspre proximal spre distal; este cazul afecţiunilor
arteriale, în special la nivelul membrelor, caz în care fricţiunile pot fi aplicate cu
presiune redusă.
Efectul analgezic este cunoscut şi resimţit de fiecare subiect în parte. Efectul
asupra receptorilor dureroşi se realizează prin scăderea tonusului simpatic local,
dar şi a celui general, ceea ce determină scăderea travaliului cardiac, prin scăderea
postsarcinii.
Efecte musculare - ca şi frământatul, fricţiunea acţionează asupra fibrelor
musculare, prin creşterea elasticităţii acestora. Sunt stimulate şi celelalte
proprietăţi musculare: contractilitatea, excitabilitatea şi conductibilitatea, şi prin
îmbunătăţirea transmiterii sinaptice, este recomandată în perioadele de refacere
post-efort, dar şi în cele precompetiţionale.

Sub. 20. Indicații profilactice și terapeutice ale drenajului

limfatic.

Sub. 21. Istoricul descoperirii sistemului limfatic.

DRENAJUL LIMFATIC
SCURT ISTORIC
Existența limfei era bănuită încă din antichitate, când era denumită de greci sângele
alb. Ea nu a fost pusă în evidență în mod direct, din cauza limpidității sale.
Existența limfei și a vaselor limfatice a fost pusă în evidență, pentru prima oară, de
un fiziolog italian – Gaspare Asselli, în 1622.
În anul 1647, Jean Pecquet a descoperit vasele mari ale circulației limfatice:
canalul toracic și cisterna chyli care-i poartă numele.
Prima descriere a sistemului circulator limfatic îi aparține lui Thomas Bartholin și
datează din anul 1652.
Cercetările ulterioare s-au soldat cu rezultate notabile abia peste două sute de ani,
când, în anul 1874, anatomistul francez Marie Philibert Constant Sappey publică
un atlas anatomic, care conține o descriere amănunțită a circulației limfatice
superficiale.
De la sfârșitul secolului XIX datează primele încercări de tratament a
limfedemelor, prin aplicarea de presiuni manuale la nivelul extremităților, încercări
ce au aparținut chirurgului belgian de origine austriacă Alexander von Winiwarter.
În anul 1912, Alexis Carrel, chirurg și biolog american de origine franceză, este
premiat de Fundația Nobel pentru studiile sale, care au demonstrat rolul
fundamental al limfei în menținerea vitalității țesuturilor, dar și pentru reușitele
sale în domeniul chirurgiei vasculare.
În fine, în 1932, fizioterapeutul danez Emil Volder pune la punct metoda
drenajului limfatic manual, pentru tratamentul limfedemelor. Metoda sa este
utilizată în prezent, în întreaga lume.
În 1978, Dominique Jacquemay asociază drenajul limfatic cu metodele terapeutice
extrem-orientale, ceea ce sugerează că această metodă de tratament se poate
dezvolta și modifica în continuare, sub influența celor mai noi descoperiri
științifice.

Sub. 22. Limfaticele axilei.

Sub. 23. Limfaticele capului și gâtului.


Cercul ganglionar pericervical cuprinde :

1. grupul occipital profund – situat sub unghiul postero-superior al muşchiului

sternocleidomastoidian şi pe ţesutul fibrotendionos, care acoperă linia occipitală
superioară între inserţiile sternocleidomastoidianului şi trapezului, primeşte
limfaticele din porţiunea occipitală a pielii păroase a capului. Vasele eferente se
varsă în canalele profunde ale sternocleidomastoidianului către crestele
retroclaviculare ;
2. grupul mastoidian – situat la capătul proximal al sternocleidomastoidianului,
primeşte limfaticele feţei posterioare ale pavilionului urechii şi a teritoriului
parietal al pielii păroase a capului ; vasele eferente întâlnesc eferentele grupului
parotidian, apoi coboară pe marginea anterioară ;
3. grupul parotidian – care se subdivide în 3 grupe : grupul superficial şi
preauricular, grupul sub-aponevrotic şi ganglionii intraglandulari. Acest grup
primeşte limfa din regiunile temporală şi frontală a pielii păroase a capului, de la
pleoape, de la rădăcina nasului, de la urechea externă ;
4. grupul submaxilar profund – plasat pe marginea inferioară a mandibulei şi
obrazului primeşte limfa de la pleoapa inferioară, de la nas, de la obraz, de la buze,
de la gingii şi de la planşeul bucal ;
5. grupul submentonier – care este fie profund, fie superficial, plasat între cele
două părţi ale muşchiului digastric, primeşte limfa de la menton, de la buza
inferioară, de la partea mediană a gingiei inferioare, de la planşeul bucal şi de la
vârful limbii.

Grupele laterale profunde ale gâtului sau lanţul ganglionar substernomastoidian

profund, plasat de la mastoidă până la baza gâtului.
Grupul cervical profund juxta-visceral cuprinde :
a. ganglionii retrofaringieni;
b. ganglionii prelaringieni;
c. ganglionii pretraheali;
d. ganglionii lanţului recurenţial.
Vasele limfatice ale capului şi gâtului merg la ganglionii substernomastoidieni.
De la aceştia pleacă vasele eferente, care se reunesc de fiecare parte într-un trunchi
comun, trunchiul jugular. Acesta se varsă în dreapta, în unghiul confluenţei venelor
jugulară internă şi subclavie drepte; în stânga, în canalul toracic, puţin deasupra
vărsării acestuia în subclavie.

Sub. 24. Limfaticele membrului inferior.

Ele cuprind :
1. Colectoarele superficiale satelite ale safenei interne – mergând spre colectoarele
inghinale ;
2. Colectoarele superficiale ale safenei externe – mergând spre ganglionii limfatici
poplitei:
3. Colectoarele regiunii fesiere.
Observaţie : Limfaticele sunt mai numeroase la picior, decât la gambă şi la coapsă.
La picior, sunt mai numeroase pe faţa plantară, decât pe faţa dorsală. Există o axă
medio-posterioară de drenaj limfatic puţin dezvoltată, din care pleacă numeroase
ramuri circumflexe care se întâlnesc cu trunchiurile venoase superficiale antero-
interne principale, pe care le însoţesc până la releul inghinal.

4. Colectoarele profunde se împart în :

a. cele care urmează vasele (sau principale) ;
b. cele numite căi accesorii.
Căile principale :
a. care urmăresc artera nutritivă a osului;
b. ale membranei interosoase;
c. care urmează arterele plantare;
d. care însoţesc anastomoza dintre artera pedioasă şi artera plantară externă;
e. care însoţesc artera tibială anterioară
f. satelitele arterei tibiale posterioare, care se varsă în ganglionul popliteu cel mai
extern
Limfaticele satelite vaselor femurale cresc numeric pe măsură ce cresc colateralele.
Cele mai multe se întâlnesc cu ganglionii iliaci externi.
Căile accesorii :
a. limfaticele satelite ale arterei obturatorii, care se varsă în grupul intern an
ganglionilor externi ;
b. Limfaticele satelite ale arterei sciatice, care se varsă în ganglionii iliaci interni ;
c. Limfaticele satelite ale arterei fesiere, care pot ajunge în ganglionii limfatici şi în
cei ai arterei iliace comune.
Observaţii :
1. Aceste căi accesorii sunt căi posibile de derivaţie în limfedeme.
2. Comunicaţiile există între circulaţia superficială şi circulaţia profundă.

Sub. 25. Limfaticele membrului inferior.

Ele cuprind :
1. Colectoarele superficiale satelite ale safenei interne – mergând spre colectoarele
inghinale ;
2. Colectoarele superficiale ale safenei externe – mergând spre ganglionii limfatici
poplitei:
3. Colectoarele regiunii fesiere.
Observaţie : Limfaticele sunt mai numeroase la picior, decât la gambă şi la coapsă.
La picior, sunt mai numeroase pe faţa plantară, decât pe faţa dorsală. Există o axă
medio-posterioară de drenaj limfatic puţin dezvoltată, din care pleacă numeroase
ramuri circumflexe care se întâlnesc cu trunchiurile venoase superficiale antero-
interne principale, pe care le însoţesc până la releul inghinal.

4. Colectoarele profunde se împart în :

a. cele care urmează vasele (sau principale) ;
b. cele numite căi accesorii.
Căile principale :
a. care urmăresc artera nutritivă a osului;
b. ale membranei interosoase;
c. care urmează arterele plantare;
d. care însoţesc anastomoza dintre artera pedioasă şi artera plantară externă;
e. care însoţesc artera tibială anterioară
f. satelitele arterei tibiale posterioare, care se varsă în ganglionul popliteu cel mai
extern
Limfaticele satelite vaselor femurale cresc numeric pe măsură ce cresc colateralele.
Cele mai multe se întâlnesc cu ganglionii iliaci externi.
Căile accesorii :
a. limfaticele satelite ale arterei obturatorii, care se varsă în grupul intern an
ganglionilor externi ;
b. Limfaticele satelite ale arterei sciatice, care se varsă în ganglionii iliaci interni ;
c. Limfaticele satelite ale arterei fesiere, care pot ajunge în ganglionii limfatici şi în
cei ai arterei iliace comune.
Observaţii :
1. Aceste căi accesorii sunt căi posibile de derivaţie în limfedeme.
2. Comunicaţiile există între circulaţia superficială şi circulaţia profundă.

Sub. 26. Limfaticele trunchiului.

Limfaticele feţei anterioare a trunchiului


Limfaticele feţei anterioare a toracelui (pieptul) – Pieptul este drenat pe cale
antero-internă, fără să treacă prin piramida axilară, direct prin ganglionii aflaţi
deasupra articulaţiilor condrosternale. Aceste căi eferente se îndreaptă şi spre
releele ganglinare mamare interne.
Limfaticele regiunii medio-abdominale şi supraombilicale se îndreaptă şi spre
releele ganglionare mamare interne.
Aceste căi se îndreaptă apoi, de regulă, în canalul toracic.
Calea anteroexternă trimite colectori spre ganglionii mamari externi inferiori.
Limfa este apoi evacuată prin piramida axilară.
Limfaticele abdominale – Limfaticele peretelui abdominal se îndreaptă, sub linia
medio-abdominală subombilicală spre grupele ganglionare inghinale
corespunzătoare, adică grupele superointernă si superoexternă.

Aceste relee ganglionare trimit, la rândul lor, limfa în profunzime prin căi eferente
care se varsă în lanţurile ganglionare lomboaortice.

Limfaticele feţei posterioare a trunchiului

Limfaticele feţei posterioare a trunchiului se repartizează în două teritorii distincte,
delimitate printr-o linie, mai mult sau mai puţin orizontală, care trece deasupra
vertebrelor dorsale de la a 10-a la a 12-a.
Faţa posterioară a toracelui este drenată spre ganglionii axilari şi mai precis, spre
grupele subscapulare homolaterale.
Colectoarele regiunii medio-dorsale se îndreaptă spre plica axilară homolaterală.
Se pare că nu există posibilitatea transferului controlateral al limfei, de pe o parte
pe alta.
Limfaticele părţii inferioare a spatelui (regiunea lombară până la vertebrele
dorsale a 11-a sau a 12-a) drenează limfa spre lanţurile ganglionare inghinale.
Regiunea mediodorsală inferioară e drenată spre plica inghinală homolaterală.
Colectoarele limfatice posterioare devin laterale, pentru a înainta pe faţa antero-
laterală a abdomenului spre grupul ganglionar inghinal superoextern.

Sub.27. Locul manevrelor secundare în cadrul ședințe de

masaj.

Manevre secundare – care pot fi aplicate sau nu, se regăsesc doar în anumite
regiuni şi se intercalează printre manevrele principale.
Unele manevre secundare derivă din cele principale pe care le pot însoţii:
lipăitul şi plescăitul – derivă din tapotament

- Manevre secundare care se adresează doar anumitor regiuni

rulatul şi cernutul – aplicate pe segmente cilindrice (membre sup. şi
inferioare);
râcâitul şi balotatul – pe flancurile abdominale.
tracţiunile – mobilizări pasive cu tensiuni finale
Scuturările - asupra structurilor articulare ale extremităţilor
Presiunile – simple sau în asociere cu alte manevre sau acţiuni (vibraţie, cu
respiraţie)

Ciupiri şi pensări – în special pe zonele cu strat adipos bogat şi structuri
musculare bine dezvoltate.

Sub. 27. Manevre principale de drenaj limfatic.

Manevra de captare sau resorbţie
Mâna se află în contact cu pielea prin marginea cubitală a degetului al 5-lea.
Degetele imprimă succesiv o presiune, în acelaşi timp antrenând o mişcare
circulară a pumnului. Pumnul mâinii participă şi el la dezvoltarea presiunii.
Manevra realizează o creştere a presiunii tisulare şi orientarea apăsărilor care
determină evacuarea. Presiunea trebuie, deci, orientată în sensul drenajului
fiziologic. Umărul execută mişcări de abducţie şi adducţie ale braţului. Presiunea
se instalează pe durata abducţiei. Experienţele pe animale au dovedit valoarea
acestei manevre.
Manevra de evacuare sau de apel
Mâna este în contact cu pielea prin marginea radială a indexului. Contactul
marginii cubitale a mâinii se întrerupe. Degetele se derulează de la index la inelar,
luând în contact cu pielea care e înpinsă în sens proximal, pe parcursul acestei
manevre. Presiunea se instalează pe măsura abducţiei braţului. Manevra realizează
o aspiraţie şi o împingere a limfei de colectoare. Experienţele la om, pe parcursul
limfografiilor, au evidenţiat efectul de împingere.
Experienţele pe animale, în laborator, ne-au dovedit efectul de aspiraţie realizat
prin această tehnică, la nivelul colectoarelor. Mişcările umărului, ca şi cele ale
cotului, sunt ample. Pumnul se flectează pentru a evita transmiterea unor
presiuni puternice. Deplasarea degetelor este redusă. Mişcările se efectuează cu
blândeţe, sub forma unei atingeri uşoare apăsate.

Sub.29. Manevre secundare-clasificare.

Manevre secundare – care pot fi aplicate sau nu, se regăsesc doar în anumite
regiuni şi se intercalează printre manevrele principale.
Unele manevre secundare derivă din cele principale pe care le pot însoţii:
lipăitul şi plescăitul – derivă din tapotament

- Manevre secundare care se adresează doar anumitor regiuni

rulatul şi cernutul – aplicate pe segmente cilindrice (membre sup. şi
inferioare);
râcâitul şi balotatul – pe flancurile abdominale.
tracţiunile – mobilizări pasive cu tensiuni finale
Scuturările - asupra structurilor articulare ale extremităţilor
Presiunile – simple sau în asociere cu alte manevre sau acţiuni (vibraţie, cu
respiraţie)

Ciupiri şi pensări – în special pe zonele cu strat adipos bogat şi structuri
musculare bine dezvoltate.
Sub. 30.Manevre secundare de masaj-efecte.
Cernutul și rulatul - Ambele manevre stimulează proprietăţile muşchilor şi
îmbunătăţesc schimburile de substanţe între fibrele musculare şi spaţiile
interstiţiale.

Presiunile - Efectele se explică prin mecanism reflex, deoarece presiunile se aplică

la suprafaţa corpului, iar efectele sunt induse în profunzime, sau în zone
simetrice.

Mobilizările pasive, tensiunile finale, tracţiunile - ele au efect atât asupra

structurilor articulare, la nivelul cărora produc decoaptare (deplasarea, îndepărtarea
capetelor articulare), ceea ce determină creşterea elasticităţii structurilor
îmbunătăţeşte circulaţia lichidului sinovial la nivelul cavităţii articulare,
favorizează nutriţia cartilagiilor articulare. Pe de altă parte mobilizările pasive
cresc elasticitatea musculară şi favorizează ruperea aderenţelor între straturile moi.
Prin poziţionarea segmentelor articulare la capătul cursei de mişcare, aceste
manevre stimulează proprietăţile muşchilor în special elasticitate şi
contractilitate. Aceste manevre nu sunt recomandate în procese inflamatorii sau
degenerative articulare.

Scuturările sunt manevre secundare aplicate pe extremităţi în încheierea şedinţei

de masaj. Se asociază în general cu tracţiuni în ax a segmentului şi au acţiune
relaxantă.

Ciupirile şi pensările - Efectele lor sunt exclusiv stimulante şi se manifestă:

- la nivel tegumentar, prin creşterea elasticităţii pielii şi ruperea aderenţelor,
- la nivelul hipodermului, determinând mobilizarea lipidelor (efect anticelulitic),
- la nivel muscular, prin intensificarea tuturor proprietăţilor musculare, pregătindu-
i pt efort;
- la nivelul terminaţiilor nervoase, determinând stimularea transmisiei sinaptice, >
excitab tis.
- la nivel capilar, producând vasodilataţie,

- la nivelul circulaţiei sistemice, crescând fluxul şi viteza de curgere a sângelui.

Sub.31. Manevre special de drenaj.
Manevre specifice de drenaj
Cercurile cu degetele (fără police)
Cercurile cu degetele sunt mişcări circulare concentrice realizate apăsând uşor
pielea şi deplasând-o faţă de planul profund. Pielea antrenează ţesuturile moi
subiacente printr-o întindere blândă, prelungită şi ritmată, pentru a facilita resorbţia
la nivelul capilarelor.
Presiunea realizată pe parcursul acestor manevre este uşoară şi progresivă. Ea se
realizează după un gradient de presiune la care valoarea maximă nu depăşeşte 40
torri. Aceste cercuri cu degetele se efectuează de mai multe ori consecutiv în
acelaşi loc. Mâna se deplasează fără a freca. Orientarea fazelor succesive ale
presiunii şi depresiunii urmează sensul drenajului limfatic fiziologic. Mişcarea se
caracterizează printr-un “du-te-vino” de abducţie şi adducţie a umărului, cu cotul
flectat, realizând la nivelul mâinii, o succesiune de pronaţii şi supinaţii.
Cercurile cu police
Policele, ca şi celelalte degete, poate participa la manevre specifice de drenaj.
Mobilitatea sa deosebită îi permite să cuprindă reliefurile pentru a le apăsa ulterior.
Presiunile crescătoare şi descrescătoare sunt orientate în sensul drenajului local.
Manevrele circulare în jurul unui pivot metacarpofalangian sunt combinate cu
rotaţia axială a policelui.
Mişcarea combinată
Mişcarea combinată reprezintă asocierea cercurilor cu degetele, cu cercurile cu
policele. În vreme ce degetele efectuează mişcările descrise mai sus (cercurile cu
degetele), policele finalizează mişcarea circulară descrisă în sens opus sau în
acelaşi sens, cu mişcarea celorlalte degete, deoarece cercurile de mişcare
combinată se execută în sensuri opuse. Manevra de drenaj seamănă cu petrisajul.
Circumducţia pumnului permite căuşului mâinii să efectueze presiuni şi depresiuni
succesive pe zona infiltrată. Această succesiune lentă presupune o manevră la 2-3
secunde şi facilitează resorbţia şi derularea drenajului. O presiune intermitentă este
preferabilă unei presiuni constante, fiind vorba de favorizarea preluării de lichid
interstiţial de către capilare.
Presiunile în brăţară
“Presiunile în brăţară” se justifică, dacă zona de tratat poate fi înconjurată de una
sau de cele două mâini. Dacă, « presiunile în brăţară » se aplică din aproape în
aproape, de la proximal către distal, presiunea propriu-zisă merge din amonte în
aval, în sensul facilitării resorbţiei la nivelul capilarelor sau limfaticelor. Mâinile
înconjoară segmentul de drenat şi presiunile sunt intermitente, adica faza de
presiune urmează faza de relaxare.
Remarcă : Cercurile cu degetele, cercurile cu policele, mişcările combinate şi
presiunile în brăţară pot fi executate în două feluri diferite, după scopul urmărit.
Manevrele se pot executa :
1. Pe o regiune sănătoasă, neinfiltrată, în scopul de apel pe zona infiltrată sau de
evacuare a limfei aflată în colectoarele sau în precolectoarele limfatice. Acest efect
de apel a fost evidenţiat in vivo, după experimente pe animal. Drenajul de apel
trebuie aplicat în aval de regiunea considerată. De exemplu, se poate efectua în
afara zonei de control. Manevra începe prin contactul radial al degetelor şi se
termină prin contactul marginii cubitale. Experienţa a arătat că, de la primele
manevre, limfa (vizualizată experimental cu un colorant) progresează prin straturi
succesive pe măsura mişcărilor de apel. Curentul venos primeşte şi el doze de
colorant care umplu tot lumenul vasului în momentul manevrelor. Drenajul de apel
realizează golirea zonei infiltrate şi debitul limfatic devine considerabil mai rapid.
Tratând hipodermite inflamatorii acute cu ajutorul drenajului limfatic de apel s-au
realizat următoarele observaţii subiective:
a. furnicături în regiunea unde e localizat procesul inflamator;
b. scăderea durerii.

Observaţiile obiective se limitează la:

a. măsurarea unei scăderi rapide a temperaturii regiunii inflamate (măsurători
termometrice şi termografice);
b. înregistrarea fotografică a scăderii coloraţiei pielii.

Manevra de apel realizează dubla funcţie de a atrage limfa distală şi de evacuare a

limfei care se află în colectoare.
Limfa este aspirată în aval. Viteza de curgere e accelerată. S-a evidenţiat o dilataţie
considerabilă a vasului colector limfatic al cărui calibru devine mai mare decât al
venei, în cursul drenajului limfatic de apel, fara ca vasul sa fie manipulat, manevra
aplicandu-se la distanţă.
Este firesc să se înceapă drenajul la nivelul releului ganglionar, aflat în aval de
regiunea infiltrată. Presiunea exercitată de mână participă la deschiderea de căi mai
numeroase pentru evacuarea limfei. Colectoare limfatice goale de limfă, adică
colabate, se deschid, devin funcţionale pentru că mâna aduce, prin presiuni uşoare,
cantităţi mai mari de lichid resorbit. Este important să se înţeleagă că presiunea
orientată numai în sensul de evacuare deschide căi de drenaj mai numeroase.
2. Pe o regiune infiltrată – Scopul urmărit e resorbţia sau captarea. Manevra
urmăreşte să faciliteze reluarea lichidului interstiţial, prin capilarele limfatice sau
sanguine. Mâinile practicianului se aplicăă direct pe infiltraţie.

Manevrele nu produc frecări sau ciupiri. Presiunea creşte şi descreşte progresiv pe

parcursul derulării mâinii. Netezirea la nivelul capilarelor sanguine şi limfatice
neoformate determină creşterea permeabilităţii membranei lor şi, în consecinţă,
pierderea lichidului resorbit. Manevrele de netezire se contraindică ori de câte ori
suspectăm existenţa unei neoformaţiuni vasculare.
Presiunile glisante sunt manevre aplicate în special la nivelul membrelor, pentru
reducerea edemului și accelerarea întoarcerii veno-limfatice, ajutând și procesul de
captare. Manevrele se aplică dinspre zonele distale către cele proximale, în scopul
reducerii edemelor. Manevrele se pot realiza uni sau bimanual, simultan sau
alternativ. În caz de realizare bimanuală, simultană, mai sunt denumite manevre
sandwich. Presiunile sunt progresive ascendente și se realizează prin aplicarea
rădăcinii mâinii în zona distală a segmentului. Pe parcursul manevrei, mâna
execută un rulaj, de la bază către vârful degetelor, cu articulațiile metacarpo-
falangiene și interfalangiene extinse (manevra seamănă cu aplicarea unui tampon
de sugativă). La sfârșitul manevrei, degetele execută o presiune finală în sens
proximal.
Manevra lingură se aplică pe zone corporale întinse și lipsite de suport osos,
abdomenul fiind regiunea de elecție. Manevrele se aplică pentru realizarea
procesului de captare și sunt orientate infero-lateral, către grupele ganglionare
inghinale și respectiv supero-medial, către ganglionii aortici și cisterna Pecquet.
Manevra presupuneaplicarea mâinii „în căuș” pe tegument la nivelul marginii
cubitale și realizarea unei mișcări de supinație la nivelul antebrațului.
După preferința, îndemânarea și abilitățile maseurului, se mai pot utiliza presiuni
simple, menținute 5-10 secunde, care alternează cu manevrele clasice de drenaj,
sau se aplică, pentru intensificarea efectelor sale, la sfârșitul masajului regional.
Numărul repetărilor acestor procedee este variabil, ele aplicându-se până la
schimbarea calităților tegumentului subiacent, observându-se scăderea procesului
infiltrativ și creșterea elasticității pielii.
La nivelul extremităților (membre superioare și inferioare), se pot executa și
manevre de frământat circular, împrumutate din masajul clasic – frământatul „în
val”, sensul de aplicare fiind dinspre distal către proximal.
Deși mulți specialiști nu le utilizează, pe suprafețe limitate, care au suport solid
subiacent (plan osos), se pot aplica manevre de fricțiune ușoară, liniară sau
circulară, executate lent, în ritmul general de realizare a celorlalte manevre de
drenaj limfatic. Manevrele se realizează cu pulpa degetelor II-IV, sau cu pulpa
policelui, se repetă de minim trei ori și se finalizează cu presiune finală, orientată
în sensul fiziologic al drenajului limfatic general..
În afara manevrelor propriu-zise, care se aplică la nivel ganglionar, la nivelul
colectoarelor limfatice și la nivelul țesuturilor (infiltrate sau nu), terapeuții mai
recomandă și utilizează, pentru creșterea eficienței drenajului, o manevră specială,
care însă poate lipsi din cadrul ședinței de masaj limfatic. Este așa-numita
deschidere a unghiurilor venoase, care se realizează printr-o tracțiune axială a
membrelor superioare și urmărește reducerea unghiurilor formate la nivelul vărsării
vaselor limfatice terminale – canalul toracic și marea venă limfatică – în venele
subclaviculare stângă și dreaptă. Manevra de tracțiune se realizează după o serie de
mobilizări pasive ale articulațiilor centurii scapulare, care implică rotații ale
centurii și deplasări ale omoplatului pe planul toracelui. Prin această manevră se
intenționează stimularea drenajului la nivel central al limfei, în sistemul circulator
venos sanguin, pentru ca aceste vase, golite de limfa conținută, să poată primi
fluxul crescut limfatic din zonele periferice. Manevrele sunt lente, ritmate cu
respirația, și se execută la începutul ședinței, ca prim procedeu al drenajului
limfatic.
Trebuie făcută o mențiune asupra manevrelor de netezire, similare celor din
masajul somatic. Deși sunt preferate de unii terapeuți, nu recomandăm utilizarea
lor în cadrul drenajului limfatic, deoarece unul dintre principalele efecte ale
efleurajului este creșterea permeabilității vasculare, ceea ce ar putea favoriza
„fuga” lichidelor din capilare, vase și colectoare limfatice, anulându-se astfel
efectele masajului și agravându-se fenomenul de stază.
Manevrele de drenaj limfatic se execută lent, trebuie ritmate cu mișcările
respiratorii și se repetă de minim trei ori, pe fiecare regiune și în fiecare sens.

Sub. 32. Masajul – definiție, mecanisme de acțiune.

Masajul reprezintă prelucrarea metodică şi sistematică a părţilor moi ale corpului.

Este metodică pentru că fiecare tip de masaj acţionează prin anumite manevre,
care se aplică într-o anumită succesiune, urmărind obţinerea unor efecte precise.
Este sistematică deoarece părţile moi ale corpului sunt abordate într-o anumită
ordine, de regulă de la suprafaţă spre profunzime, iar manevrele sunt aplicate
într-o anumită ordine pe regiunile corpului, în funcţie de scopurile urmărite şi de
tipul de masaj.

Modul de acţiune al masajului (somatic)

a) Mecanic – efectele fiind produse de forţa de aplicare a manevrelor asupra
structurilor masate. Efectele se exercită local, direct asupra părţilor moi prelucrate
prin masaj, dinspre suprafaţă, spre profunzime.
b) Reflex – acţiunea se manifestă la distanţă de structurile asupra cărora se aplică
manevrele de masaj. În cazul acţiunii reflexe sunt stimulate:
- reflexul de distanţă,
- reflexul de simetrie, care este utilizat cel mai frecvent în cazul persoanelor din
serviciile de ortopedie-traumatologie, care au segmente imobilizate în aparat gipsat
şi se aplică manevre stimulante pe membrul simetric, inducând anumite efecte şi
asupra segmentului imobilizat;
- Reflexul de profunzime, indiferent de intensitate manevrele se aplică la suprafaţa
corpului se induc anumite efecte în interiorul acestuia.

Sub. 33. Masajul calotei craniene.

Masajul calotei craniene
Se păstrează aproximativ aceeaşi poziţie, ca pentru masajul cefei, numai că se va
susţine capul pacientului sub bărbie. Poziţia maseurului este ortostatică, iniţial în
spatele, apoi în faţa pacientului.
1. Netezirile – sunt de două feluri şi se efectuează cu degetele abduse:
a) degetele se aplică deasupra arcadelor sprâncenoase, pe frunte, manevra îmbracă
toată calota şi se termină la nivelul regiunii cefei, mâinile fiind ţinute paralel.
b) Mâinile se aşează faţă în faţă la nivelul frunţii, cu degetele mici pe pleoapa
superioară şi se deplasează deasupra pavilioanelor urechilor, îmbrăcând calota
craniană.
2. Fricţiunile – maseurul se aşează în faţa pacientului, cu degetele abduse execută
fricţiune sistematică a întregii calote, de câte ori este nevoie.
3. Tapotamentul – se face uşor, în picături de ploaie, cu pulpa degetelor, lăsate să
cadă pe toată suprafaţa.
4. Fricţiuni vibrate – care se realizează ca şi fricţiunile simple, doar că presiunea
este mai mare şi mişcarea este vibratorie.
5. Netezirile finale se execută similar celor iniţiale

Sub. 34. Masajul cefei și umerilor.

Masajul cefei şi al umerilor
Poziţia subiectului este: aşezat în faţa unei mese, cu coatele sprijinite pe planul
aceasteia şi mâinile susţinând fruntea. În felul acesta se etalează regiunea cefei.
1. Netezirile iniţiale – sunt lungi, executate alternativ, cu două tipuri de mişcări:

a) Se aşează rădăcina mâinii la nivelul liniei occipitale şi acestea se deplasează

vertical descendent, până la nivelul regiunii interscapulare.
b) Se aşează mâinile cu marginea cubitală sub lobii urechilor şi sub apofizele
mastoide, iar manevra continuă îmbrăcând feţele laterale ale gâtului, umerii şi
regiunea deltoidiană.
2. Fricţiunile – se aşează rădăcina mâini la baza gâtului şi cu degetele uşor abduse
se realizează mişcări circulare la nivelul liniei occipitale externe, protuberanţei
occipitale externe şi bazei craniului. Fricţiunile continuă apoi, din aproape în
aproape, tot cu manevre circulare şi intensitate uşor crescută, pe toată regiunea
cefei. Se insistă cu fricţionarea ligamentului occipital până la nivelul apofizei
spinoase C7, se fricţionează musculatura gâtului de sus în jos, insistându-se atât pe
trapezi cât şi pe paravertebrali.
3. Frământatul – se va împărţi regiunea cefei în trei părţi:
- două părţi laterale, care se vor lucra simultan şi simetric, până la baza gâtului;
- regiunea mediană, care se lucrează cu cută mică, cu ambele mâini, simultan.

După ce s-a ajuns la rădăcina gâtului, fiecare umăr se lucrează separat, în cută pe
loc, simultană şi alternativă, după care se continuă cu deltoidul de aceeaşi parte.
4. Tapotamentul: - La nivelul regiunii occipitale se realizează cu manevre uşoare,
blânde aplicate cu pulpa degetelor.
- Pe ceafă şi umeri se lucrează tangenţial, paralel cu fibrele musculare.
- La nivelul deltoidului se pot efectua manevre de tocat cubito-palmar şi bătătorit.
5. Vibraţiile – se aplică numai pe umeri şi pe deltoid.
6. Neteziri finale similare celor iniţiale.
Sub.35. Masajul conținutului abdominal.

Masajul conţinutului abdominal

Abdomenul are nouă zone, dispuse pe trei niveluri:
1. Pe nivelul întâi - epigastrul este zona supraombilicală, iar hipocondrul drept şi
hipocondrul stâng sunt cele două zone laterale, imediat sub rebordul costal.
2. Pe nivelul al doilea - zona din jurul ombilicului se numeşte periombilicală iar
flancul drept şi flancul stâng sunt cele două zone care încadrează lateral zona
periombilicală.
3. Pe nivelul al treilea - zona centrală poartă numele de hipogastru şi este încadrată
de zona inghinală dreaptă şi zona inghinală stângă.

La nivelul acestor zone se proiectează viscerele abdominale, astfel în cât vom avea:
La nivelul epigastrului – stomacul;
La nivelul hipocondrului drept – ficatul şi vezica biliară;
La nivelul hipocondrului stâng – splina şi pancreasul;
La nivelul regiunii periombilicale – ansele jejunoileonului;

Colonul are o repartiţie particulară:

- Partea sa iniţială, cecul, de care este ataşat apendicele vermicular se proiectează
la nivelul regiunii inghinale drepte şi imediat deasupra acesteia.
- Cecul continuă cu colonul ascendent, care are o direcţie cranială, urcă la nivelul
flancului drept, sub loja hepatică, formând o curbură numită curbura (flexura)
colică dreaptă, după care se continuă cu colonul transvers (de la dreapta la stângă).
- Colonul transvers se situează în etajul superior abdominal, la limita dintre
epigastru şi zona periombilicală.
- Când ajunge la nivelul hipocondrului stâng, formează curbura colică stângă, sau
unghiul stâng al colonului şi îşi schimbă din nou direcţia devenind colon
descendent, în zona flancului stâng.
- Colonul descendent continuă cu cel de al patrulea segment al colonului,
sigmoidul, care devine profund, are un traiect ondulat şi se termină cu rectul, care
nu poate fi palpat deoarece se află în spatele vezicii urinare, care se proiectează la
nivelul hipogastrului.

Toate elementele descrise se pot aborda prin manevre uşoare de masaj:

Masajul începe cu neteziri în trei timpi după care se realizează o manevră între
fricţiune şi frământat pentru ansele intestinului subţire: se aplică toată palma
deasupra zonei periombilicale şi se realizează o manevră circulară, dezvoltând
presiune pe toate marginile mâinii.
Următoarele manevre se adresează cadrului colic:
1. Neteziri – se realizează cu mişcări alternative scurte, mână după mână, orientate
paralel cu axul longitudinal al fiecărui segment de colon. Direcţia manevrei
respectă direcţia de progresie a conţinutului intestinului.
2. Manevrele intermediare (între fricţiune şi frământat) se realizează cu pulpa
degetelor şi se pot face în două moduri:
- circular – din aproape în aproape pe tot cadrul colic;
- liniar – se aplică degetele, se trage în suprafaţă şi se împinge în profunzime
(începând cu colonul descendent manevra este inversă)
3. Tapotamentul – pentru cadrul colic, care se realizează tangenţial, cu vârful
degetelor, sau cu mâna înclinată în sens de adducţie. Fibrele musculare la nivelul
colonului audispozi’ie particulară:

- unele circulare discontinue numite haustre,

- altele longitudinale, care sunt condensate şi formează trei benzi longitudinale,
care se continuă pe toată lungimea colonului şi sunt numite tenii.
Cele două variantele tapotament se adresează ambelor tipuri de fibre musculare:
- pentru a stimula fiecare haustru, tapotamentul se aplică din aproape în aproape,
perpendicular pe axul longitudinal al colonul, de la nivelul cecului până la sigmoid.
- Pentru a stimula fibrele musculare longitudinale (teniile), manevra se realizează
pe direcţie longitudinală, tot din aproape în aproape şi tot de la cec la sigmoid,
paralel cu axul longitudinal.
4. Vibraţiile se realizează pe trei zone de elecţie, cu marginea cubitală a mâini:
- la nivelul hipocondrului drept, pentru a stimula ficatul şi vezica biliară, se aplică
mâna sub rebordul costal;
- la nivelul hipocondrului stâng – tot cu marginea cubitală, pentru loja splenică;
- la nivelul hipogastrului, deasupra simfizei pubiene, pentru stimularea vezicii
urinare.
5. Netezirea de încheiere care se execută invers:
- mai întâi manevrele liniare transversale,
- în final manevrele de netezire în trei timpi.

La nivelul abdomenului se utilizează două manevre secundare:

a) Râcăitul –care seamănă cu cernutul şi se aplică pe flancuri, pentru a stimula
întreaga masa musculară.
b) Balotatul – mâinile se aşează tot la nivelul flancurilor, dezvoltând o presiune se
deplasează anterior o dată cu încrucişarea braţelor şi o dată fără.

Acestea sunt manevre finale, ce se execută înaintea netezirilor de încheiere.

Sub. 36. Masajul fesier.

Masajul regiunii fesiere.
Este următoarea regiune abordată după spate şi succesiunea manevrelor este
aproximativ aceeaşi.
1. Netezirile iniţiale – se realizează:
a) În patru timpi - începând cu zonele situate de o parte şi de alta a şanţului
interfesier. Se începe cu faţa dorsală a degetelor de la nivelul pliului subfesier, de
unde continuă ascendent, apoi oblic către baza sacrului şi creasta iliacă. O manevră
oblică în jos şi lateral, către marele trohanter. Cu faţa palmară a mâini şi degetelor
se realizează o mişcare de asemenea oblică în jos şi medial către punctul de
pornire, îmbrăcăm pliul subfesier şi se continuă mişcările pe părţile laterale până la
nivelul crestei iliace.
b) Neteziri transversale - cu manevre simultane şi simetrice, de la pliul interfesier
spre lateral.
2. Fricţiunea:
– primele zone fricţionate cu manevre circulare sunt reperele osoase ale sacrului:
crestele medială, intermediare şi laterale sacrate,
– interliniile articulare sacroiliace;
– din aproape în aproape se fricţionează crestele iliace, coborâm la marele
trohanter, după care prin insinuare de la nivelul pliului subfesier, abordăm
tuberozităţile ischiatice.

Fricţiunea pe restul regiunilor, caracterizate prin dezvoltare mare a ţesuturilor moi,

se realizează cu intensitate crescută, cu nodozităţile mâini şi ale degetelor. Se
intercalează neteziri intermediare – două trei manevre de neteziri în patru timpi.
3. Frământatul - se aplică în cută pe loc, cu priză mare, pentru părţile laterale şi
cu presiune mai mare, cu pumnii, pentru zonele cu musculatura cea mai dezvoltată.
Sunt urmate de neteziri intermediare.
4. Tapotamentul – în cazul tapotamentului cu marginea cubitală se urmăreşte
direcţia fibrelor marelui fesier, punctul de convergenţă fiind reprezentat de marele
trohanter. Pentru manevra de bătătorit, în afara celor realizate cu pumnul, se mai
poate executa un tapotament simultan al celor două fese, pe cea apropiată
lucrându-se cu antebraţul, iar pe cea opusă cu pumnii.
5. Presiunile şi vibraţiile se aplică în acelaşi mod ca la nivelul regiunii dorsale.
Nu se aplică pensări şi nici tapotament în mănunchi de nuiele.
6. Netezirile finale respectă regula deja descrisă la regiunea spatelui: se vor aplica
întâi cele transversale şi apoi cele în patru timpi.

Sub. 37. Masajul feței plantare a piciorului.

I. Faţa plantară
1. Netezirea
- Netezirea este realizată bimanual: cu mâna stângă se execută neteziri uşoare pe
faţa dorsală a degetelor şi piciorului, care continuă cu neteziri prelungite peste
articulaţia gleznei, până în treimea mijlocie a gambei; în acelaşi timp, cu mâna
dreaptă strânsă pumn, pentru a evidenţia nodozităţile, se execută manevre pe faţa
plantară a piciorului, dinspre degete spre talon. Manevrele plantare trebuie
executate cu intensitate crescută, pentru a evita senzaţiile neplăcute (de gâdilare).

2. Fricţiunile
Se vor executa, la nivel plantar, fricţiuni circulare, utilizând tot nodozităţile mâinii
şi degetelor, la nivelul suprafeţelor de sprijin plantare, la nivelul marginilor laterale
ale piciorului şi calcaneului.
3. Frământatul
Se recomandă o primă manevră de frământat a zonei plantare, cu executarea unei
prize digito – laterale, între police şi marginea laterală a indexului, la nivelul zonei
de presiune anterioare a plantei.
Cel de-al doilea tip de frământat se realizează cu priză mică, în cută şi se adresează
marginii laterale a piciorului, de la baza degetului V, până la talon.
4. Tapotamentul
La nivel plantar se realizează un singur tip de manevră de bătătorit cu pumnul
palmar şi/sau cubital, dinspre antepicior spre calcaneu, insistând asupra degetelor,
a zonei de presiune anterioare şi asupra bolţii plantare.

Sub. 38.Masajul gambei.

Masajul feţei anterioare a membrului inferior
Gamba
1. Netezirile

Sunt cele descrise pentru segmentele circulare:

- simultane lungi,
- alternative lungi,
- alternative medii,
- alternative scurte,
- neteziri circulare sacadate.
2. Fricţiunile
a. Pe faţa anteromedială a tibiei, care este abordabilă prin palpare imediat sub
tegument şi care este deosebit de sensibilă, fricţiunile se realizează circular şi liniar
pe suprafaţa tibială şi liniar pe creasta tibială. În partea superioară a crestei tibiale
se fricţionează tuberozitatea tibială, reper osos important, care dă inserţie
cvadricepsului.
b. La nivelul feţei anterioare a gambei sunt două loji musculare, una medială şi una
laterală, care se fricţionează cu manevre circulare şi/sau prin manevră combinată.
3. Neteziri intermediare – manevre scurte.
4. Frământatul – se execută prin cută pe loc, simultană sau alternativă, pe fiecare
dintre feţele musculare, sau prin manevre circulare {frământat şerpuit, în val, sau
ambele), evitând presiunile pe creasta tibială.
5. Tapotamentul – se pot aplica toate variantele, exceptând creasta tibială.
6. Neteziri intermediare – se aplică manevre simultane lungi, sau netezirea
circulară.
7. Vibraţiile – trebuie să respecte sensul circulaţiei de întoarcere.
8. Neteziri finale care le reiau pe cele iniţiale, în sens invers (în oglindă).

Sub.39. Masajul genunchiului. Genunchiul

Este cea mai mare articulaţie a corpului, cu repere osoase perceptibile la palpare,
de aceea masajul genunchiului se poate realiza ca masaj terapeutic izolat, insistând
pe manevrele de netezire şi fricţiune. Genunchiul este considerat zonă specială de
masaj şi va fi abordat odată cu fiecare dintre segmentele pe care le articulează
(gambă şi coapsă).
1. Netezirea – este de tip special:
În romb – cu manevre simultane aplicate în sens ascendent şi descendent.
Transversală – aplicată tot simultan (bimanual), dinspre medial spre lateral,
îmbrăcând genunchiul, de jos în sus şi din aproape în aproape.
2. Fricţiunea

Manevrele folosite mai frecvent sunt cele circulare, care se aplică de jos în sus, pe
tuberozitatea tibială, pe condilii tibiali, pe interlinia articulară (unde se pot realiza
şi manevre liniare), pe epicondilii femurali şi pe rotulă.
La nivelul rotulei manevrele pot fi aplicate liniar pentru margini şi circular pe faţa
anterioară a rotulei. Fricţiunea este insistentă pe ligamentul rotulian.
La nivel rotulian se realizează două manevre speciale:
3. Manevra „în capac de borcan” – prin care se mobilizează circular rotula
altenativ, în ambele sensuri, executând priză pe marginea rotulei.
4. Mobilizările rotulei – se fac în sens latero-lateral şi craniocaudal şi realizează
deplasarea, pe distanţe mici ale rotulei, faţă de planurile tisulare profunde.
5. Netezirile finale – se aplică întâi cele transversale şi apoi cele în romb.
Sub. 40. Masajul M.I. – faţa posterioară.
Masajul membrului inferior
Faţa posterioară
Această regiune are două segmente care se pot aborda pe rând, sau împreună,
începând deasupra gleznei şi până la rădăcina membrului inferior. În cazul
extremităţilor, manevrele se aplică respectând sensul circulaţiei de întoarcere
venolimfatică.
În cazul în care se lucrează pe segmentele articulare intersegmentare, vor fi
abordate ambele segmente.
1. Netezirile iniţiale – vor fi:
- Lungi – paralele cu axul longitudinal al segmentului.
- Medii – care formează cu axul longitudinal un unghi ascuţit deschis superior.
- Scurte – perpendiculare pe axul longitudinal al segmentului.

Modul de realizare: ele se realizează la fel ca şi pe spate, împărţind fiecare segment

în două.
Pentru extremităţi se mai aplică netezirea circulară sacadată, numită şi mişcarea
simultană, de la extremitatea distală către cea proximală, imprimând şi vibraţii
uşoare. Acest tip de netezire este folosit atât la începutul masajului, după netezirile
liniare, cât şi ca metodă intermediară de netezire, intercalată între celelalte manevre
principale.
La persoanele de sex masculin netezirea se va face în pieptene pe zonele în care
există pilozitate dezvoltată.
2. Fricţiunile

Primele abordate sunt reperele osoase ale segmentelor, (în varianta în care se
masează ambele segmente simultan):
- Fricţiuni circulare aplicate pe maleole, apoi pe părţile laterale ale platoului tibial
(condilii tibiali), la nivelul interliniei articulare a genunchiului, pe epicondilii
femurali şi pe marele trohanter.
- Fricţiunile părţilor moi se realizează cu vârfurile degetelor pentru suprafeţe mai
mici, cu marginea cubitală pentru suprafeţele laterale ale fiecărui segment şi prin
manevră combinată (dinspre distal spre proximal), pentru restul suprafeţei.
Urmează neteziri intermediare, executate cu mişcări simultane lungi şi/sau cu
manevra circulară.
3. Frământatul
- Manevra de frământat se aplică în funcţie de dimensiunile segmentului,
împărţindu-l în două sau în trei. Tipul de manevră aplicat este cuta pe loc,
executată simultan sau alternativ.

Pentru extremităţi se mai descriu încă două tipuri de frământat:

- Frământatul şerpuit – în care mâinile se aşează pe părţile laterale ale segmentului,
iar policele pe partea mediană, poziţia sa fiind paralelă cu axul longitudinal al
segmentului; manevra se execută alternativ.
- Frământatul în val – mâinile se mişcă simultan, policele se aşează tot paralele
între ele şi perpendiculare pe axul segmentului, celelalte degete sunt dispuse
lateral; în acelaşi timp se face priză şi cută şi se execută presiune din lateral pe
suprafaţa osului şi se ridică, în limita elasticităţii.. Când cuta este dusă la loc, se
aplică o altă presiune cu policele pe suprafaţa osului. Apoi urmează neteziri
intermediare.
4. Rulatul şi cernutul – dacă se execută cu presiune mare sunt stimulante şi fac
introducerea pentru tapotament. În cazul rulatului nu are importanţă cât de mare
este segmentul, mişcarea mâinilor fiind alternativă, de du-te-vino, realizând
deplasarea straturilor de ţesut moale, faţă de axul central osos. În cazul cernutului,
dacă segmentele sunt subţiri se împletesc degetele pe faţa posterioară a
segmentului şi se aruncă dintr-un podul unei palme în celălalt, executându-se o
mobilizarea intensă a ţesuturilor moi. Rulatul şi cernutul – se execută dinspre distal
spre proximal, favorizând circulaţia venoasă. Aceste manevre pot fi introduse între
manevrele de drenaj limfatic.
5. Tapotamentul – se realizează dinspre distal spre proximal, iar manevrele de
tocat trebuie aplicate paralel cu direcţia fibrelor musculare, în axul longitudinal al
segmentului. La nivelul acestui segment pot fi aplicate:
- manevra de bătătorit – cu pumnul cubital sau palmar;
- manevra în cupă (ventuză);
- manevrele de lipăit şi plescăit;
- manevra „în mănunchi de nuiele”, care trebuie să respecte direcţia fibrelor
musculare;

În cazul în care se lucrează ambele membre inferioare, se poate realiza tapotament

cu mâna sau cu pumnul pe membrul inferior controlateral şi respectiv cu
antebraţele pe membrul inferior de partea maseurului.
Manevrele de tapotament pot fi urmate de manevre de ciupire şi pensare,
executate în acelaşi ritm alert. Aceste manevre întăresc efectele stimulante ale
tapotamentului.
Tapotamentul, ciupirile şi pensările sunt urmate de neteziri intermediare simultane
lungi, alternând cu manevre de netezire circulară sacadată.
6. Vibraţiile – se execută după metoda cunoscută, în sensul circulaţiei de
întoarcere venoasă.
7. Manevrele de presiune se execută, ca şi vibraţiile, dinspre distal spre proximal,
din aproape în aproape; intensitatea lor trebuie adaptată în funcţie de sensibilitatea
şi toleranţa subiectului.

Ca menţiune specială, trebuie să evităm zona poplitee, care nu beneficiază de:

frământat, tapotament, presiuni şi vibraţii.
8. Înainte de netezirile finale se execută pe această faţă, la nivelul articulaţiei
genunchiului, mobilizări pasive cu tensiuni finale, tracţiuni în ax şi scuturări
ale membrului inferior în întregime.
9. Pentru a realiza tracţiunile aplicăm mâinile la nivelul articulaţiei gleznei şi
realizând priză circulară, la nivelul tendonului ahilian, Tracţiunile se realizează
numai în axul longitudinal; nu se roteşte şi nu se abduce membrul inferior,
deoarece se solicită articulaţia coxofemurală, care poate fi sensibilă în caz de
artroze, artrite, sau poate să fi fost înainte sediul unei intervenţii chirurgicale.
10. Netezirile finale se realizează, ca şi la nivelul regiunii spatelui, în oglindă faţă
de cele iniţiale.

Sub. 41. Masajul membrului superior.

Masajul membrului superior
Poziţia pacientului poate fi cea de decubit dorsal, sau aşezat-rezemat. Masajul se
realizează cu o singură mână a maseurului, cealaltă susţinând segmentul, pentru
mână şi bimanual pentru antebraţ şi braţ.

Masajul antebraţului
Cuprinde toate cele 5 manevre principale şi manevrele secundare aplicate
segmentelor cilindrice.
1. Netezirile iniţiale – sunt lungi, medii, scurte şi circulare sacadate.
2. Fricţiunile – insistând pe reperele mari ale articulaţiilor pumnului şi a celor
două stiloide şi pe reperele articulaţiilor cotului: olecran, cap radial, epicondilii
humerali. Fricţiunea se adresează apoi părţilor moi, folosind manevre circulare.
Intensitatea trebuie adaptată deoarece persoanele mai învârstă sau slabe pot avea o
sensibilitate mai crescută.
3. Neteziri intermediare – vor fi aplicate doar cele circulare sacadate.
4. Frământatul – în funcţie de volumul segmentului, ca şi la nivelul gambei,
antebraţul poate fi împărţit în două sau trei părţi longitudinale, pentru frământatul
în cută pe loc, simultan sau alternativ. Se mai aplică frământat circular (şerpuit şi
în val).
5. Tapotamentul – dacă părţile moi sunt dezvoltate, se pot aplica toate tipurile de
tapotament. La persoanele cu extremităţi subţiri se realizează tapotamentul
tangenţial, manevrele fiind aplicate paralel cu axul fibrelor musculare.
6. Cernutul şi rulatul se realizează după tehnica descrisă, respectând direcţia
întoarcerii veno-limfatice.
7. Vibraţii –spre deosebire de membrul inferior, se realizează bimanual, o mână a
maseurului susţinând segmentul şi efectuând vibraţiile cu mâna dreaptă.
8. Neteziri finale.
Masajul antebraţului ca şi al braţului se realizează bimanual şi pentru o bună
efectuare este necesar ca maseurul să aibă o centură de care pacientul să-şi agaţe
mâna, pentru susţinerea segmentului. Masajul braţului
Respectă aceleaşi etape, intensitatea manevrelor fiind însă mai crescută, deoarece
părţile moi fiind mai dezvoltate.
După masarea tuturor segmentelor se aplică câteva manevre adresate membrului
superior în ansamblu:
- mobilizările pasive cu tensiuni finale;
- tracţiuni în ax;
- scuturări.

Sub. 42. Masajul mâinii.

Masajul mâinii
Membrul superior este susţinut, poziţionând palma subiectului pe zona palmară a
mâinii maseurului, mediusul maseurului se aşează pe antebraţ între cubitus şi
radius în timp ce indexul şi inelarul se poziţionează deasupra celor două stiloide.
Priza este identică, indiferent care dintre cele două membre este în lucru.
Faţa dorsală a mâinii
1. Neteziri – cu mâna de lucru, dinspre distal spre proximal, liniare pe faţa dorsală,
pe fiecare deget în parte, apoi pe fiecare metacarpian şi fiecare spaţiu interosos.
2. Fricţiuni – circulare executate cu eminenţele tenară şi hipotenară.

Faţa palmară
1. Neteziri – cu pulpa degetului, pentru fiecare deget în parte.
2. Fricţiunile – se pot realiza liniar pe degete şi cu intensitate crescută, circular pe
regiunea palmară, insistând pe zonele capetelor metacarpienelor. Dacă pacientul nu
are sensibilitate deosebită, se poate lucra cu nodozităţile degetelor pe zona tenară şi
hipotenară.
3. Frământatul – este de asemenea unimanual şi se realizează cu priză mică
deasupra capetelor metacarpienelor şi pe zona muscularizată (tenară şi hipotenară).
Se efectuează şi frământat bimanual, ca în cazul piciorului, pentru musculatura
interosoasă, cu mişcări alternative, înainte şi înapoi, alternativ.
4. Tapotamentul – se face uşor, în picături de ploaie, pe cele două eminenţe.

5. Rulatul şi cernutul – se realizează bimanual atât pentru degete cât şi pentru

toată mâna.
6. Tracţiunile în ax ale degetelor se realizează respectând priza laterală, pe fiecare
deget în parte.
7. Mobilizări pasive cu tensiuni finale, executate analitic, pentru fiecare articulaţie
în parte.
8. Scuturări ale fiecărui deget în parte şi pentru mână în ansamblu.
9. Neteziri de încheiere

Sub.43. Masajul peretelui abdominal.

Masajul peretelui abdominal
1. Netezirea – se desfăşoară în trei timpi şi seamănă cu cel executat la nivelul
regiunii fesiere.
a. Cu faţa dorsală a degetelor, cu mâinile apropiate şi paralele de la nivelul pubian
până la nivel xifoidian;
b. Tot cu faţa dorsală a degetelor paralel cu rebordul costal, dinspre medial spre
lateral, oblic şi de sus în jos.
c. Cu faţa palmară a mâinilor şi degetelor tot cu manevră oblică dinspre flancuri
spre zona pubiană.

Se pot aplica şi manevre circulare transversale simultane, executate dinspre medial

spre lateral şi de jos în sus.
2. Fricţiunile se realizează din aproape în aproape, pe reperele osoase ale zonei:
- de la nivel xifoidian,
- pe rebordul costal,
- creasta iliacă, bilateral,
- simfiza pubiană.

Pentru fereastra abdominală se aplică palma deasupra regiunii ombilicale şi se

execută mişcări uşoare, circulare, în limita elasticităţii tegumentului, fără presiuni.
3. Neteziri intermediare, executate în trei timpi, după tehnica descrisă.
4. Frământatul se realizează în cută pe loc, sau alternativ, pentru flancuri şi în
cută rulată pentru peretele abdominal.
Se mai descrie un tip de frământat în cută, realizat cu priză mică numit ”spălatul
rufelor”, mobilizând ţesuturile alternativ, din aproape în aproape.
5. Tapotamentul se realizează tangenţial respectând direcţia fibrei musculare a
drepţilor abdominali şi oblicului extern.
6. Netezirile de încheiere – se fac întâi cele transversale şi apoi cele în patru timpi.

Sub. 44. Masajul piciorului - fața dorsală.

1. Neteziri liniare

Se aplică pe fiecare deget, pe fiecare metatarsian, pe fiecare dintre spaţiile

interosoase şi pe tendoanele extensorului comun al degetelor – din aproape în
aproape.
2. Fricţiunile

-liniare, executate cu pulpa degetelor II – V şi se aplică pe aceleaşi structuri ca şi

manevra precedentă;
-circulare, executate cu părţile moi ale mâini (marginea cubitală şi eminenţa
hipotenară, rădăcina palmei, eminenţa tenară) pe toată suprafaţa dorsală a
piciorului.
3. La nivelul degetelor se execută manevre de mobilizare pasivă, tracţiuni în ax
şi de scuturare, pe fiecare deget în parte, dar cu priză comună mobilizând degetele
simultan. În cazul în care se lucrează pe fiecare deget în parte, priza este latero-
laterală.
4. Frământatul

Se aplică muşchilor interosoşi: maseurul se aşază la picioarele subiectului şi face o

priză bimanuală latero-laterală, după care execută mişcări alternative de du-te vino,
din aproape în aproape, pentru fiecare spaţiu interosos. Din aceeaşi poziţie se
execută manevre de „stoarcere” a piciorului, adică de mobilizare alternativă, în
inversie şi eversie; pentru aceasta piciorul este susţinut cu mâna stângă la nivelul
talonului şi cu mâna dreaptă se face o priză laterală şi se execută mişcări ale
mâinilor în sensuri opuse. Din această poziţie, cu mâinile aşezate pe părţile laterale
ale piciorului, se execută o manevră de rulat a plantei.
5. Netezirile finale

Sunt executate cu manevra bimanuală – „în căuş” pe suprafaţa dorsală a

piciorului şi cu nodozităţile mâinii şi degetelor, pe suprafaţa plantară.
Sub. 45. Masajul spatelui.
Masajul spatelui
1. Neteziri iniţiale:
a) Lungi - care pot fi simultane sau alternative - ambele realizându-se dispuse
longitudinal pe o limită dintre regiunea spatelui şi regiunea fesieră,
b) Medii - de la baza toracelui în direcţie oblică spre umăr, se execută cu mişcarea
alternativă a mâinilor.
c) Scurte - cu direcţie transversală, care încep de jos de la limita dintre spate şi
regiunea fesieră şi se execută din aproape în aproape cu mişcări alternative ale
mâinilor, întâi pe un hemicorp, apoi pe celălalt. Pentru hemicorpul opus manevra
începe prin aplicarea degetelor la coloană, iar pentru hemicorpul alăturat mişcarea
este de tragere prin aplicarea bazei mâini tot la coloană, îmbrăcând şi flancurile.
Netezirile scurte se opresc la nivelul axial.
2. Fricţiunea se realizează la început pe repere osoase.

Primele abordate sunt cele două acromioaone, cu manevre circulare, folosind

degetele. Treptat, din aproape în aproape, se abordează toate reperele omoplatului
(acromion, spina scapulei, unghiul superior intern, margine internă, unghiul
inferior, margine externă).
În acest moment, prin manevre specifice, se realizează deplasarea omoplatului de
pe planul toracelui, insinuând degetele, în limita elasticităţii tegumentului, în
planul subscapular.
Următoarele repere osoase sunt apofizele spinoase, pe care se insistă cu manevre
circulare de fricţiune, adăugând după fiecare apofiză şi ligamentul interspinos
respectiv. Manevrele pe apofizele spinoase se realizează de sus în jos de la
vertebrele C6, C7 până la nivel sacrat.
Continuăm pe creasta sacrată, apoi pe crestele iliace, cu fricţiuni liniare realizate cu
intensitate crescută în zonele latero-vertebrale; manevrele se aplică tot de sus în
jos.
Urmează fricţiuni liniare, aplicate cu degetele abduse, dinspre medial spre lateral,
pe spaţiile intercostale.
Manevra de fricţiune combinată – începe de la baza spatelui şi se realizează
continuu, fără a ridica în totalitate mâna de pe suprafaţa masată, până ce s-a
cuprins toată regiunea. În funcţie de mărimea suprafeţei sunt două sau trei linii de
fricţiune, paralele cu axul vertical al coloanei vertebrale.
După această manevră se execută manevre de netezire intermediară, cu mişcări
simultane lungi.
3. Frământatul

Primele zone care vor fi frământate sunt cele cu musculatura mai dezvoltată şi
anume zona umerilor şi zonele laterale ale spatelui pentru muşchii superficiali:
mare dorsal, trapez şi rotunzi. În funcţie de grosimea stratului muscular frământatul
se realizează cu priză medie sau mare, cu manevre simultane sau alternative.
În afara acestor zone următoarea zonă frământată este zona muşchilor
paravertebrali, unde se aplică manevre uşor diferite deoarece cuta de ţesut moale
nu mai este ridicată şi strânsă, ci presată pe planurile profunde.
Cuta rulată - care se realizează cu priză mică, pornind de la baza spatelui şi
plimbând ţesutul din aproape în aproape de jos până sus, fără discontinuităţi. Se
lucrează pe două – trei linii verticale, paralele, pentru a cuprinde întreaga suprafaţă,
la nivelul fiecărui hemitorace.
4. Tapotamentul spatelui
Manevra de tocat nu se aplică niciodată perpendicular pe direcţia fibrelor
musculare. Prin urmare le putem aplica descriind un evantai cu centrul la nivelul
umărului, urmărind dispoziţia celor trei fascicule ale muşchiului trapez. Pentru
musculatura paravertebrală se aplică manevra de tocat tangenţial, cu presiune mai
mare la nivel toracic şi intensitate mai mică la nivel lombar; lojile renale vor fi
exceptate de la tapotament.
Manevrele de bătătorit (pumn palmar, pumn cubital şi manevra în „căuş”) se aplică
pe toată suprafaţa toracelui posterior, descriind o spirală pentru a cuprinde toată
zona.
Manevrele de lipăit şi plescăit pot fi aplicate pe tot spatele, iar manevra „în
mănunchi de nuiele” se aplică pe zona toracelui posterior insistând pe porţiunile cu
musculatură mai bine dezvoltată.
Se intercalează manevre de neteziri intermediare.
5. Ciupirile şi pensările - se realizează cu ritm alert pe toată suprafaţa spatelui,
exceptând regiunea lojelor renale.
6. Vibraţiile se realizează pe ambele hemitorace, după tehnica descrisă, exceptând
lojile renale.
7. Presiunile
- Se aplică pe suprafaţă mică cu pulpa policelui, de o parte şi de alta a apofizelor
spinoase, întotdeauna în direcţie craniocaudală.
- Presiunile cu toată palma, care se aplică în special în zona toracelui de jos în sus,
fie simultan, fie alternativ (mersul ursului).
- Presiunile cu respiraţie: subiectul face un inspir profund cu toracele liber, apoi
kinetoterapeutul aplică palmele pe baza celor două hemitorace. Debutul expirului
va fi liber, după care se execută presiuni ritmice către sfârşitul expirului. În acest
mod se asigură o viteză mai mare a aerului expirat care va facilita curăţarea
bronhiilor.

8. Netezirile finale care se execută în sens invers, de la neteziri transversale scurte

dar cu intensitate şi viteză crescută, se continuă cu neteziri medii şi se termină cu
manevre lungi, întâi alternative şi apoi simultane.

Sub. 46. Masajul tendonului ahilian.

Masajul tendonului ahilian
Poate fi prima regiune abordată în masajul membrului inferior, când se abordează
faţa posterioară în întregime şi nu se lucrează segmentar.
Tendonul ahilian beneficiază de patru forme de netezire, patru forme de fricţiune şi
două forme de frământat.
1. Netezirea
- Pentru prima formă de netezire, maseurul se aşează la picioarele subiectului şi
execută neteziri cu direcţie oblică, ascendent şi lateral, pornind de la nivelul
talonului; netezirile se execută simultan şi simetric, îmbrăcând toată zona gleznei.
- Netezirea liniară – executată cu pulpa degetelor se face pe toate feţele tendonului.
- Netezirea în căuş, mână după mână, care îmbracă tendonul.
- Netezirea în cleşte – se formează o priză mică între police şi degetele doi, trei, şi
se lucrează tot de la punctul de inserţie către masa musculară, cu intensitate
crescândă.

2. Fricţiunea
- Fricţiunea liniară – executată cu pulpa degetelor 2-5, care realizează o mişcare de
du-te vino, cu amplitudine redusă, pe fiecare dintre feţele tendonului.
- Fricţiunea în cleşte – ea este realizată ca şi netezirea, tot cu priză mică şi cu
aceleaşi manevre de du-te vino, din aproape în aproape.
- Fricţiunea circulară care se execută pe feţele laterale ale tendonului, insistând la
nivelul calcaneului pe locul de inserţie. Manevra cunoscută se execută simultan cu
pulpa degetelor.
- Fricţiunea „în ferăstrău” – care se execută cu marginea cubitală a mâinii, pornind
de la nivelul inserţiei pe calcaneu, până la unirea cu pântecele muscular. Manevra
se execută cu ambele mâini deplasate în sensuri opuse.

3. Frământatul
- Se realizează cu priză mică în cută pe loc executată simultan sau alternativ;
- Se poate realiza cu aceeaşi priză, cu ambele mâini simultan, dar deplasate în
sensuri opuse.
4. Netezirile de încheiere se realizează în funcţie de timpul avut la dispoziţie:
putem executa toate cele patru forme de netezire, sau putem aplica doar manevra
„în căuş”.

Sub. 48. Netezirea – definiţie, forme, mod de aplicare.

Netezirea sau efluerajul
Definiţie: Netezirea constă în alunecări uşoare şi ritmice ale mâinilor pe suprafaţa
corpului.
Clasificare
1. După modul de aplicare netezirile pot fi: Simultane – când lucrează ambele
mâini lucrează simultan, iar acestea pot fi:
a) Simetrice – ambele mâini pornesc din aceeaşi zonă şi execută aceeaşi mişcare în
oglindă.
b) Alternative – mână după mână. Ele se pot aplica pe aceiaşi zonă, sau hemicorp,
sau pe zone simetrice.
2. După lungimea manevrelor, netezirile pot fi: lungi, medii şi scurte.
a) netezirile lungi sunt paralele cu axul longitudinal al corpului sau segmentului;
b) netezirile medii au direcţie oblică;
c) iar cele scurte, sau transversale se aplică perpendicular pe axul longitudinal al
segmentului.
3. După direcţie se împart în:
a) longitudinale,
b) oblice
c) şi transversale.
4. În funcţie de forma mişcării, netezirile sunt:
a) liniare – mâna sau degetele descriind o linie dreaptă;
b) circulare sau în brăţară – se aplică prin manevră simultană pe extremităţile
corpului;
c) în cleşte – care se aplică folosind priza mică (între police şi degetul doi);
d) şerpuite;
e) în zigzag.
5. După ritm – descriem neteziri continue sau întrerupte (sacadate).
6. În funcţie de zonele mâinii folosite de maseur pentru aplicarea manevrelor şi
intensitatea pe care acesta doreşte să o imprime, netezirile se realizează cu:
a) faţa palmară a degetelor, iar dacă regiunea este mică, cu pulpa degetelor;
b) cu faţa dorsală a mâinii sau degetelor;
c) cu degetele abduse (în pieptene).
7. În funcţie de (momentele) perioadele şedinţei de masaj netezirile sunt:
a) Iniţiale sau introductive;
b) intercalate (intermediare) între alte manevre de masaj;
c) finale.

Netezirile iniţiale
Debutează prin manevre simultane lungi, apoi alternative lungi, sunt urmate de
neteziri alternative medii şi neteziri alternative scurte. Cu cât lungimea manevrelor
scade, cu atât se intensifică ritmul şi presiunea lor. Netezirile iniţiale au rolul de a
pregăti subiectul pentru şedinţa de masaj.
În funcţie de suprafaţa masată: mâinile sunt împinse când manevra începe de la
degete şi se termină cu rădăcina palmei, sau trase când manevra începe prin
aplicarea rădăcinii mâinii pe suprafaţa masată şi se termină la nivelul degetelor.
Tipul de manevră este ales în funcţie de:
- forma regiunii;
- structura sa, respectiv de grosimea părţilor moi;
- momentul aplicării, respectiv de poziţia faţă de alte manevre de masaj;
- şi de efectele pe care le urmărim.

Netezirile intercalare
Au rolul de a atenua efectele celorlalte manevre de masaj, pregătind organismul
subiectului pentru manevrele care urmează.
Netezirile finale
Acestea se desfăşoară în oglindă faţă de cele inițiale, după ce au fost aplicate pe o
anumită zonă, toate manevrele de masaj dorite.
Sub. 40. Netezirea – efecte.Netezirile sunt metodă introductivă. Prin
intermediul lor se realizează prima relaţie între maseur şi subiectul masat. Ele ajută
la destinderea persoanei masate, care datorită faptului că netezirile nu se desfăşoară
în profunzime, va căpăta încredere în specialist. La nivelul tegumentului netezirea
produce un efect termic, datorită frecării palmelor asupra corpului. Efectul de
încălzire se produce şi datorită stimulării vaselor capilare superficiale şi
terminaţiilor nervoase parasimpatice. Datorită acestei stimulări, are loc o
vasodilataţie concomitent cu creşterea permeabilităţii vasculare. Acest efect va
favoriza intensificarea schimburilor de substanţe între sângele conţinut în capilare
şi spaţiile interstiţiale ale tegumentului. Efectul circulator este intensificat şi la
nivel veno-limfatic, datorită direcţiei de aplicare a manevrelor de netezire,
întotdeauna în sensul circulaţiei de întoarcere. În cazul circulaţiei arteriale, pentru
ca aceasta să nu fie stânjenită, în special la nivelul extremităţilor, vor fi preferate
netezirile sacadate, discontinue, care se realizează cu modificarea ritmică a
presiunii (manevra „maşină de cusut”).
Netezirea acţionează prin mecanism direct datorită presiunii manevrelor şi prin
mecanism reflex, prin modificarea reacţiilor vasomotorii periferice dar şi centrale.
În acest mod este influenţată circulaţia sângelui în tot organismul, iar schimburile
de substanţe sunt intensificate şi se intensifică viteza de circulaţie a fluidelor.
Creşterea permeabilităţii se manifestă până la nivel celular, ceea ce va determina şi
intensificarea schimburilor între spaţiul intracelular şi cel interstiţial.
Acţiunea vasodilatatorie se manifestă:
- local;
- la distanţă.

Prin acţiune uşoară şi ritmică asupra tegumentelor sunt influenţate terminaţiile

nervoase libere, dar şi cele care intră în structura receptorilor senzitivi şi
proprioceptivi. Datorită lor netezirile influenţează direct structurile nervoase
centrale la nivelul cărora se transmite starea de relaxare şi decontracturare,
efectul final fiind scăderea tonusului neuromuscular. Prin netezire se va diminua
deci senzaţia dureroasă.
Un alte efect realizat prin acţiune mecanică este de curăţare a epidermei de
dentritusuri (celulele moarte şi descumate, de secreţiile adunate la suprafaţa
corpului).
Deşi tegumentul reprezintă principala structură căreia i se adresează
manevrele de netezire, sunt influenţate şi structurile moi subiacente, la
nivelul cărora fluxul sanguin creşte, prin reacţie vasomotorie, iar tonusul
general scade pregătindu-le pentru celelalte manevre.
La nivelul tegumentului netezirea produce un efect termic, datorită frecării
palmelor asupra corpului. Efectul de încălzire se produce şi datorită stimulării
vaselor capilare superficiale şi terminaţiilor nervoase parasimpatice. Datorită
acestei stimulări, are loc o vasodilataţie concomitent cu creşterea permeabilităţii
vasculare. Acest efect va favoriza intensificarea schimburilor de substanţe între
sângele conţinut în capilare şi spaţiile interstiţiale ale tegumentului. Efectul
circulator este intensificat şi la nivel veno-limfatic, datorită direcţiei de aplicare a
manevrelor de netezire, întotdeauna în sensul circulaţiei de întoarcere. În cazul
circulaţiei arteriale, pentru ca aceasta să nu fie stânjenită, în special la nivelul
extremităţilor, vor fi preferate netezirile sacadate, discontinue, care se realizează cu
modificarea ritmică a presiunii (manevra „maşină de cusut”).
Netezirea acţionează prin mecanism direct datorită presiunii manevrelor şi prin
mecanism reflex, prin modificarea reacţiilor vasomotorii periferice dar şi centrale.
În acest mod este influenţată circulaţia sângelui în tot organismul, iar schimburile
de substanţe sunt intensificate şi se intensifică viteza de circulaţie a fluidelor.
Creşterea permeabilităţii se manifestă până la nivel celular, ceea ce va determina şi
intensificarea schimburilor între spaţiul intracelular şi cel interstiţial.
Acţiunea vasodilatatorie se manifestă:
- local;
- la distanţă.

Prin acţiune uşoară şi ritmică asupra tegumentelor sunt influenţate terminaţiile

nervoase libere, dar şi cele care intră în structura receptorilor senzitivi şi
proprioceptivi. Datorită lor netezirile influenţează direct structurile nervoase
centrale la nivelul cărora se transmite starea de relaxare şi decontracturare,
efectul final fiind scăderea tonusului neuromuscular. Prin netezire se va diminua
deci senzaţia dureroasă.
Un alte efect realizat prin acţiune mecanică este de curăţare a epidermei de
dentritusuri (celulele moarte şi descumate, de secreţiile adunate la suprafaţa
corpului).
Deşi tegumentul reprezintă principala structură căreia i se adresează
manevrele de netezire, sunt influenţate şi structurile moi subiacente, la
nivelul cărora fluxul sanguin creşte, prin reacţie vasomotorie, iar tonusul
general scade pregătindu-le pentru celelalte manevre.
Sub. 50. Limfa – origine, compoziție, roluri.

Sub. 51. Structura și funcțiile ganglionilor limfatici.

Sub. 52. Tapotamentul - definiţie, mod de aplicare.

Tapotamentul sau baterea
Este cea mai intensă şi mai stimulantă manevră a masajului clasic.
Definiţie: Tapotamentul reprezintă lovituri uşoare şi ritmice, aplicate pe diverse
părţi ale mâinii, cu intensitate şi ritm diferit, în funcţie de regiune şi de scopul
urmărit.
Clasificare: Tapotamentul se realizează:
cu marginea cubitală a mâinii şi degetelor, eventual cu înclinaţie palmară sau
dorsală – tocatul;
cu pumnul cubital, palmar, sau cu palma în căuş – bătătoritul;
cu faţa dorsală a degetelor, lăsate să cadă simultan pe suprafaţă – in mănunchi
de unele;
cu suprafaţa palmară a degetelor – lipăitul;
cu toată palma – plescăitul.

Observaţie: ultimele două manevre sunt considerate de unii specialişti manevre

secundare.
Tapotamentul se realizează alternativ, cu mâinile şi degetele relaxate, iar în unele
zone cu ţesuturi moi dezvoltate, se acceptă şi manevre realizate cu marginea
cubitală a antebraţelor (regiunea fesieră şi feţele anterioară şi/sau posterioară a
coapselor).
Tapotamentul este interzis în anumite zone:
- regiunea lombară, unde se găsesc lojile renale,
- fosa poplitee,
- faţa anteromedială a gambei,
- zona inghinală,
- feţele antero-laterale ale regiunii cervicale.
La nivelul altor regiuni sensibile, cum sunt fereastra abdominală, faţa anterioară a
toracelui, regiunea cefei, tapotamentul se aplică tangenţial, cu intensitate redusă.
La nivelul calotei craniene se foloseşte o altă manevră cu intensitate redusă „în
picături de ploaie”. Întotdeauna la nivelul corpului muscular tapotamentul se aplică
respectând direcţia fibrelor musculare, cel puţin pentru straturile musculare
superficiale şi nu se aplică la nivelul tendoanelor sau a inserţiilor musculare.
Manevrele de tapotament pot lipsi în cadrul şedinţelor de masaj terapeutic, dar sunt
foarte importante în masajul sportiv, imediat înaintea competiţiilor, în cazul
subiecţilor care prezintă „apatie de start” şi sunt contraindicate în cazul celor care
prezintă „febră de start”.
Percutatul este o formă particulară de tapotament, aplicată în afara unei şedinţe de
masaj şi utilizată în activitatea medicală.
Se realizează prin aplicarea vârfurilor degetelor pe ţesuturile ţintă, realizând
lovituri uşoare şi ritmice. Manevra este indicată în special pe torace şi abdomen, ea
realizându-se cu ambele mâini, în mod alternativ; loviturile sunt aplicate ”pasiv”,
mâna fiind lăsată să cadă din articulaţia pumnului; este o manevră rapidă cu
intensitate şi durată reduse.
Este utilizată ca manevră ajutătoare în recuperarea respiratorie, în timpul drenajului
postural.
Manevrele de tapotament se aplică direct pe tegument, dar pot fi aplicate şi peste
piese de îmbrăcăminte.

Sub. 53. Tapotamentul – efecte.

Efectele tapotamentului
Efectele acestor manevre variază în funcţie de:
- intensitatea execuţiei,
- ritmul de aplicare,
- de supleţea sau rigiditatea mâinilor maseurului,
- de sensibilitatea individuală a subiectului.
Principalul efect este cel excitant, datorită ritmului de aplicare a manevrelor,
realizându-se la nivelul părţilor moi modificări de presiune rapide, care stimulează
circulaţia locală, terminaţiile şi receptorii nervoşi senzitivi, atât la nivelul
straturilor tegumentare, cât şi la nivelul ţesutului muscular. Principalele efecte se
realizează la nivelul muşchilor, tapotamentul stimulând toate proprietăţile
acestora.
De aceea este o manevră indicată în şedinţele de masaj aplicate sportivilor,
pregătind organismul pentru efort, dar este contraindicată în:
- stări de hipertonie,
- stări de suprasolicitare,
- în patologia neurologică,
- în patologia psihiatrică,
- în cadrul şedinţelor de masaj circulator,
- în cazul persoanelor hipersensibile.

Tapotamentul nu se aplică în anumite regiuni: zona lombară, fosa poplitee, iar în

altele se aplică cu intensitate redusă: în regiunea abdominală, în regiunea cervicală,
cât şi la nivelul calotei craniene.
Prin tapotament creştem tonusul simpatic, dar şi tonusul muscular local;
din această cauză pot apărea, ca răspuns imediat la stimularea locală,
fasciculaţii musculare.

Sub. 54.Vibraţiile - definiţie, mod de aplicare, efecte.

Vibraţiile
Definiţie: Vibraţiile constau în mişcări oscilatorii ritmice realizate cu presiune
intermitentă, cu frecvenţă mare, şi pe cât posibil uniforme; ele se realizează fie
manual prin aplicarea palmei sau degetelor pe suprafaţa masată sau cu ajutorul
unui aparat numit vibrator. Aceste mişcări realizează deplasări pe distanţe foarte
reduse de câţiva milimetri ale tegumentului şi ţesuturilor subiacente dar şi presiuni
ondulatorii pe zonele învecinate.
Mişcările sunt asemănătoare unui tremurat cât mai uniform şi sunt realizate prin
contracţii rapide ale muşchilor antagonişti ai degetelor şi mâinii. Dacă este
necesară combinarea manevrei cu dezvoltarea concomitentă a unei presiuni
crescute, iar suprafaţa pe care trebuie realizată este întinsă, se aplică palma pe
corpul subiectului urmărind menţinerea unei poziţii precise a segmentelor
membrului superior:
- un unghi de 90º extensie, în articulaţia pumnului,
- un unghi de 90º flexie, în articulaţia cotului,
- un unghi de 90º abducţie în articulaţia umărului.
Mişcările ondulatorii se realizează atât în plan transversal cât şi perpendicular pe
suprafaţa corpului.
Sunt manevre dificil de efectuat, care necesită o practică îndelungată; cu toate
acestea vibraţiile manuale sunt indicate, deoarece frecvenţa şi intensitatea lor pot fi
permanent adaptate la nevoile subiectului. Vibraţiile mecanice sunt mai rapide şi
mai uniforme, menţinându-şi aceste calităţi timp nedefinit, dar aparatele care le
realizează trebuie setate la nevoile fiecărui subiect în parte. Vibraţiile se pot
combina, asocia, în cadrul masajului manual, cu manevre de fricţiune, ele având
mare valoare în drenajul postural al bronşiilor.
În cazul în care intensitatea şi amplitudinea mişcărilor este mai mare vorbim de
trepidaţii, care, la rândul lor, se pot executa atât manual cât şi mecanic şi se aplică
în special pe regiunile trunchiului, sau la nivelul extremităţilor.
Trepidaţia toracică este asociată cu mişcările respiratorii.
Efectele vibraţiilor
Efectele vibraţiilor se explică prin acţiunea lor mecanică şi reflexă. Manevrele
executate cu intensitate redusă şi amplitudine mică, care sunt menţinute un timp
suficient de îndelungat, au efecte liniştitoare. Ele reduc sensibilitatea cutanată, şi a
ţesuturilor mai profunde, producând efect liniştitor şi relaxant.
Dimpotrivă, manevrele ample, executate cu intensitate şi viteză mari, intensifică
circulaţia locală. În asociere cu manevre de netezire fricţiune şi frământat
formează masajul relaxant. Vibraţiile sunt indicate în tratamentul afecţiunilor
dureroase sau congestive şi în tratamentul contracturilor musculare şi în
hipertoniile de natură psihică.