Curs 1

În plan metodologic, epidemiologia se caracterizează printr-un demers particular asupra problemelor

de sănătate ce afectează o populație.

Aceste probleme sunt abordate de epidemiologi printr-un anume mod de a gândi, încercând a se
răspunde la întrebările: cine ? când ? unde ? (CCU), ca o primă fază, descriptivă, a demersului
epidemiologic.

Răspunsuri:

❖cine ? - populaţiile afectate sau expuse riscului.

❖când ? - afecţiunea în funcţie de timp.

❖unde ? - repartiţia şi evoluţia fenomenului în spaţiu

Ca metode, medicul folosește următoarele:

Observația sau cercetarea simptomelor (semiologia) conduce la stabilirea unui bilanț clinic.

Analiza, respectiv compararea simptomelor cu cunoștințele prealabile, emiterea și discutarea

ipotezelor și căutarea de informații complementare contribuie la identificarea bolii (numele bolii).

Deducția: “numele” bolii permite accesul la cunoștințe practice de prim ordin, respectiv instituirea
tratamentului; în acest context, prestigiul veterinarului este dependent de “simțul clinic”, de
“experiență” și de “cunoștințe” medicale solide.

Obiectivul este de a elimina boala (comparabil cu vindecarea la nivel de individ) şi de a evita ca

efectivele sănătoase (indemne) să fie atinse, ceea ce constituie scopul principal al prevenţie

Astfel, observaţia (sau epidemiologia descriptivă), determină caracteristicile populaţiilor expuse la

risc (atinse, neatinse), natura evenimentului (frecvenţa, evoluţia în populaţie etc.), locul şi timpul
producerii evenimentului.

Analiza (sau epidemiologia analitică) are rolul de a stabili cauzele aparente sau evenimentele
implicate direct ori indirect în evoluţia fenomenului.

Relaţiile cauză - efect sunt determinate prin compararea de loturi atinse şi neatinse, prin utilizarea
de metode statistice sau prin experimente.

Deducţia, sinteza şi aplicarea în profilaxie permit instituirea mijloacelor de remediere a cauzelor sau
de prevenire a apariției lor în efective de animale neatinse (indemne).

Epidemiologia este ştiinţa care studiază din punct de vedere cantitativ distribuţia şi frecvenţa
determinanţilor problemelor de sănătate şi boală într-o populaţie.(MacMahon 1960)

În 1983 Last propune următoarea definiţie: studiul distribuţiei şi determinanţilor stărilor şi

evenimentelor din populaţii diferite, precum şi aplicarea rezultatelor la controlul problemelor de
sănătate.
«EPIDEMIOLOGIA este știința care se ocupă cu studiul bolilor sau al factorilor de sănătate într-o
populaţie.»

Studiază și investighează cauzele și distribuția bolilor; identifică și evaluează factorii de risc pentru o
anumită boală, stabilește mijloace și metode de neutralizare a efectului acestora și elaborează
programe de protecție a sănătății populațiilor expuse.

OBIECTIVELE EPIDEMIOLOGIEI

1. Descrierea distribuției de boli

➢ Descrierea distribuției bolilor sau a factorilor de risc în funcție de caracteristicile personale ale
indivizilor grupului uman luat în studiu .

➢ Descrierea tendințelor sau a evoluției temporale a bolilor sau factorilor de risc în populație .

➢ Descrierea distribuției geografice (spațiale) a bolilor sau a factorilor de risc.

2. Explicarea etiologiei bolilor sau a modului de transmitere a acestora.

➢ Dovedirea existentei unor relații intre factorii explicativi și rezultatele pe care le generează aceștia
(factori de risc – boala).

3. Predicția în legătura cu numărul probabil al bolilor dintr-o populație data și cu caracterul

distribuției bolilor în aceea populație

4. Fundamentarea programelor de prevenire și

combatere a bolilor într-o populație data.

DOMENIILE DE APLICARE ALE EPIDEMIOLOGIEI:

➢ Sănătatea publică:

1. taxonomia (clasificarea) bolilor;

2. descrierea tabloului real (istoriei naturale) a bolilor în colectivitate;

3. determinarea frecvenţei factorilor de risc; 4. descrierea şi explicarea modelelor de morbiditate şi

mortalitate;

5. depistarea şi supravegherea de masă a bolilor;

6. prevenirea şi controlul bolilor;

7. planificarea sanitara şi promovarea actiunilor de sănătate;

8. evaluarea acţiunilor, procedeelor şi serviciilor de sănătate.

➢ Medicina clinică:

1. descrierea istoriei naturale a bolii

2.determinarea valorilor normale

3.completarea tabloului clinic şi identificarea de sindroame noi

4.studiului etiologiei bolilor

5.ameliorarea perspectivelor clinice(prin evaluarea eficacitatii interventiei prin evaluarea

procedeelor diagnostice şi terapeutice)

6.evaluarea tehnologiilor medicale vechi şi noi

7.citirea critica a literaturii de specialitate

UTILITATEA EPIDEMIOLOGIEI

 La nivel individual: – acestea concură la stabilirea unui diagnostic, alături de datele clinice şi
necropsice, având o valoare orientativă.
 La nivel de turmă (efectiv): - cunoştinţele de epidemiologie specială permit aplicarea de
măsuri de combatere la nivel de efectiv în scopul eliminării bolii sau a evitării pătrunderii ei,
îndeosebi în cazul bolilor infecţioase şi parazitare.
  La nivel naţional: - aplicarea unor măsuri
restrictive, bazate pe cunoaşterea epidemiologiei
unor boli (ex.: febra aftoasă), evită introducerea
acestora prin tranzitul de frontieră.

UTILIZAREA METODELOR EPIDEMIOLOGICE

a) Acumularea de noi cunoştinţe

Epidemiologia descriptivă permite descoperirea unor boli ignorate până în acel moment,
întrucât manifestarea lor nu depășește nivelul nostru de percepție.

Epidemiologia analitică permite, la rândul său, acumularea de cunoştinţe asupra cauzelor

epidemiologice la nivel de populaţii, prin compararea de loturi, prin experiment sau prin realizarea
de modele şi simularea lor.

b) Intervenţie şi acţiune.

❖ Cunoaşterea unei situaţii. Metoda epidemiologiei descriptive permite aprecierea unui

fenomen patologic sau a nivelului de sănătate a unui efectiv sau şeptel regional. Aceste date pot fi
traduse în termeni economici şi devin astfel extrem de utile pentru “gestionari” în aprecierea “stării
de sănătate” a unui sistem de producţie, precum şi pentru luarea unor decizii vizând intervenţia în
diverse situaţii.

❖ Determinarea cauzelor. Recurgerea la metode epidemiologice poate, în anumite situaţii,

să permită medicului de teren rezolvarea rapidă a unor situaţii dramatice, înainte de obţinerea unui
rezultat al examenelor de laborator.

c) Gestionarea sănătăţii şi a calităţii vieţii

Noţiunea calitativă a sănătăţii reuneşte concepte utilizate actualmente în management şi

“traduse” în epidemiologie, în sens larg, prin expresia de “gestiune” a sănătăţii.

Această calitate a vieţii poate fi “gestionată” (controlată) la trei niveluri:

 calitatea produselor;
 calitatea procedurilor de fabricaţie;
 calitatea organizatorică.

COMPETENŢE ÎN EPIDEMIOLOGIA VETERINARĂ

 Competenţa exclusiv veterinară

▪ Recoltarea informaţiilor clinice (semiologice), interpretarea realităţii faptelor, confruntarea

cu cunoştinţele disponibile, decizia asupra celei mai bune soluţii şi aplicarea măsurilor, sunt funcţiuni
care necesită cunoaştere, competenţă şi experienţă şi care nu pot fi girate decât de către o singură
categorie profesională, şi anume medicul veterinar, persoana definită prin lege a fi responsabilă de
actele sale în acest domeniu – actul medical veterinar.

Alte competenţe

1. Astfel, recoltarea de informaţii epidemiologice descriptive este cel mai adesea de

domeniul tehnic nespecializat, fiind suficient a se cunoaşte scrisul, cititul…şi modul
de completare a unui chestionar.
2. Analiza datelor necesită colaborarea statisticienilor şi informaticienilor.
3. Interpretarea datelor este de competenţa unei largi game de persoane aflate în
contact cu epidemiologia şi orientate spre patologie.

REALIZĂRILE EPIDEMIOLOGIEI

În secolul al XX-lea au murit de variolă între 300 și 500 de milioane de oameni. Numai în 1967
s-au îmbolnăvit de variolă circa 15 milioane de oameni și au căzut victime acestei boli două milioane.
În 1977, variola a fost total eradicată; de atunci nu s-a mai semnalat nici un caz.

Pestă bovină a fost declarat ca eradicată la nivel mondial de către OIE și FAO în mai și iunie
2011.

EPIDEMIOLOGIE DESCRIPTIVĂ

O descriere epidemiologică trebuie să precizeze natura unităţii observate: individ (animal) sau turmă
(crescătorie, fermă etc.).

Această descriere vizează succesiv:

 Populaţia atinsă;
 Repartiţia fenomenului în timp;
 Repartiţia în spaţiu;
 Importanţa economică.

POPULAŢIA ATINSĂ DE UN FENOMEN EPIDEMIOLOGIC

Prin “populaţie” se înţelege, în acest context, un ansamblu de elemente (unităţi statistice).

Termenul trebuie reţinut în sensul său cel mai larg, permiţând exprimarea unei largi diversităţi de
grupări de indivizi şi referindu-se atât la animale, cât şi la oameni, plante, etc. Este posibil, de
asemenea, ca aceşti indivizi să fie regrupaţi în sub-populaţii, în funcţie de diverse criterii.
 În epidemiologia animală, pot fi considerate ca unităţi de observaţie animalele (indivizii) ce
constituie o populaţie, dar de cele mai multe ori observaţiile sunt raportate la crescătorie; toate
animalele din aceeaşi crescătorie (fermă etc.) sunt în fapt expuse la acelaşi risc, deci unitatea luată în
studiu este în acest caz crescătoria.

Nu acelaşi lucru se întâmplă în epidemiologia umană, în care cel mai frecvent unitatea
epidemiologică este reprezentată de către individ şi, în funcţie de circumstanţe, grupul social cel mai
apropiat (familie, colectiv de muncă).

INDICATORII DE IMPACT (ATINGERE)

Situaţia sanitară a unei boli poate fi caracterizată prin câţiva indicatori esenţiali, fiecare putând fi
general sau brut (adică privind populaţia în întregul ei) sau specific uneia sau altei subpopulaţii.

Aceşti indicatori se aplică la unitatea de studiu «animal» sau la unitatea «turmă» şi se exprimă prin
raporturi.

Raporturile brute (sau ratele brute) corespund celei mai simple exprimări a frecvenţei unui
eveniment într-o populaţie de-a lungul unei perioade date. Ele furnizează o măsură globală, ce nu
ţine cont de diferiţi factori de variaţie din interiorul populaţiei (rasă, tip de producţie, vârstă, sex…).

Principalele raporturi brute ale unităţii «animal» sunt:

 Rata morbidităţii: număr de indivizi bolnavi / populaţia expusă riscului.

 Rata mortalităţii: numărul de indivizi morţi/populaţia expusă riscului.
 Rata letalităţii: numărul de morţi/numărul de bolnavi.

!! Nu trebuie confundate rata mortalităţii cu rata letalităţii.

EXEMPLE

 Rata morbidității ridicată ↑, rata mortalității și letalității scăzute ↓: febra aftoasă

 Rata morbidității și rata mortalității scăzute ↓, rata letalității foarte ridicată ↑ (practic 100%)
: turbarea
 Toate ratele foarte ridicate ↑ : pesta bovină într-o turmă nevaccinată.

CARACTERELE DESCRIPTIVE ALE POPULAŢIEI

Principalele caractere descriptive, ce permit individualizarea unei populaţii atinse, sunt de ordin
constitutiv sau/şi circumstanţial.

1. Caracterele constitutive

2. Circumstanţele asociate

Acestea sunt reprezentate de evenimente sau fapte (întâmplătoare) care se asociază bolii într-o
diversitate infinită.

REPARTIŢIA FENOMENULUI EPIDEMIOLOGIC ÎN TIMP

Repartiţia fenomenului în timp se apreciază prin doi indicatori (de frecvenţă):

  incidenţa
 prevalenţa

A. Frecvenţa

•Incidenţa este reprezentată de «numărul de cazuri sau de focare noi ale unei boli, într-o populaţie
determinată, în cursul unei perioade date».

•Prevalenţa este un indicator de frecvenţă prin care se înţelege «numărul total de cazuri sau de
focare ale unei boli, într-o populaţie determinată, de-a lungul unei perioade date sau la un moment
dat».

Prevalenţa la un moment dat, adică numărul de cazuri sau de focare ce există în acel moment, este
numită «prevalenţă instantanee». Astfel, în figura 2.1., numărul cazurilor de boală la data de 1
ianuarie este de 3: prevalenţa instantanee a acestei boli la data de 1 ianuarie este, deci, de 3.

În mod obişnuit, se foloseşte numărul absolut de cazuri (sau de focare) pentru a exprima prevalenţa,
iar numărul relativ drept indicator (proporţie, procentaj sau “rată”, nerespectând sensul strict),
raportându-l la populaţia din momentul respectiv. Prevalenţa instantanee oferă informaţii despre
situaţia bolii la o anumită dată. Ea corespunde unei informaţii statice, nu dinamice.

Prevalenţa pe o perioadă dată corespunde sumei cazurilor sau focarelor existente în prima zi
(prevalenţa instantanee din prima zi a perioadei) şi a cazurilor sau focarelor apărute de-a lungul
acelei perioade (adică incidenţa).

Ea se poate calcula anual, lunar şi chiar săptămânal.

Prevalenţa la 1 ianuarie: 3 indivizi

Prevalenţa anuală: 7 indivizi (sau 8 episoade)

Prevalenţa la 31 decembrie: 2 indivizi

Incidenţa anuală: 4 indivizi (sau 5 episoade)

Exemplu de calcul al prevalenţei (instantanee şi anuală) şi al incidenţei pentru 10 indivizi. Segmentele

reprezintă durata de exprimare clinică a bolii la fiecare individ.

Valorile numerice ale indicatorilor (date primare) pot fi prezentate pentru analiză sub formă de
tabele şi grafice.

Tabelele – constituie modalitatea cea mai simplă de prezentare a rezultatelor recoltate. Se utilizează
tabelele cu dublă intrare. Această etapă nu poate fi evitată.

Reprezentarea grafică . Pentru a exploata cu maximum de profit datele recoltate, ele sunt transpuse
sub formă de grafice (sens general). Forma grafică cea mai utilizată o reprezintă histograma: la
fiecare valoare corespunde o coloană. În acest mod informaţia este tradusă (printr-o figură) fără
deformare, eliminându-se astfel erorile de interpretare.
B. Prezentarea datelor

Când incidenţa (sau rata incidenţei, şi în acest caz termenul de «rată» se potriveşte perfect, deoarece
este vorba de o variaţie în cursul timpului) rămâne destul de stabilă de-a lungul unor perioade
succesive (viteză regulată, indiferent de nivelul său), este vorba de o endemie (la om) sau de o
enzootie (la animal)

Când incidenţa unei boli suferă variaţii mari, de-a lungul unor perioade succesive, pornind de la un
nivel scăzut sau chiar nul, pentru a creşte considerabil (acceleraţii) înainte de a se stabiliza şi de a
descreşte, uneori până la anulare, este vorba despre o boală de tip epidemic (epidemie la om) sau
epizootic (epizootie la animale)

Atunci când o epidemie sau o epizootie se propagă pe distanţe foarte mari şi atinge, succesiv, mai
multe continente, este calificată drept pandemie sau panzootie.

Când incidenţa este scăzută, accidentală iar cazurile (sau focarele) sunt separate de perioade cu
incidenţă nulă, se consideră că este vorba de cazuri sporadice

În cazul bolilor necontagioase, fie ele infecţioase sau nu, atunci când acestea pot fi contractate dintr-
o sursă comună , forma epidemiologică poartă numele de anademie la Om (exemplu: o toxiinfecţie
alimentară colectivă în care toţi bolnavii au fost afectaţi după consumarea aceluiaşi aliment) şi
anazootie la animal (exemplu: encefalopatia spongiformă bovină, boală în care toate animalele se
contaminează dintr-o sursă comună, făinurile de carne conţinând agentul patogen).

C. Formele epidemiologice ale bolilor

Reprezentarea schematică a incidenţei bolilor.

1 şi 2: endemie, enzootie;

3: epidemie, epizootie;

4: caz sporadic

Evoluţia în timp a bolilor poate fi apreciată şi sezonier sau anual.

Evoluţia sezonieră. În funcţie de boală, se poate constata o frecvenţă sezonieră, cu următoarele

tendinţe :

 variaţii reduse. Ex.: pesta porcină;

 creştere -iarna. Ex.:gastroenteritele transmisibile,
 gripele - vara. Ex.: mixomatoza, rujetul;
 ciclicitate. Ex.: ritm sezonier al turbării la bovine.

Evoluţia anuală. Se pot constata următoarele tendinţe :

 stagnare. Ex.: leucoza bovină;

 creştere. Ex.: anemia infecţioasă ecvină;
 diminuare. Ex.: tuberculoza bovină;
 ciclicitate. Ex.: gripele.
Concluzionând, putem afirma că prevalenţa şi incidenţa sunt cele două mari tipuri de indicatori
epidemiologici care permit caracterizarea situaţiei unei boli la un moment dat, respectiv în cursul
unei perioade date şi evoluţia sa în timp.

D. Evoluţia în timp

REPARTIŢIA ŞI EVOLUŢIA ÎN SPAŢIU

Distribuţia

Informaţia imediată furnizată de către o hartă asupra distribuţiei unei boli (fenomen epidemiologic)
este localizarea acesteia: UNDE evoluează boala ? Dar indiferent unde s-ar afla fenomenul, trebuie
definit precis şi modul de distribuţie : CUM este el repartizat în spaţiu ? La această ultimă întrebare se
poate răspunde în trei moduri posibile:

A – întâmplător, aleatoriu. Ex.: cazuri izolate în diferite locuri.

B – grupat, agregativ. Ex.: boala lui Aujeszky la porc, rabia.

C – uniform, regulat. Ex.: avorturi la bovine.

Progresia poate fi:

 absentă: fenomenul se repetă în acelaşi loc : pesta porcină clasică;

 lentă, regulată: (în pată de ulei): boala Aujeszky.
 valuri succesive: rabia.
 rapidă, neregulată: mixomatoza, PPA.

Curs 2 Repartiţia fenomenului epidemiologic în timp

A. Frecvenţa

Repartiţia fenomenului în timp se apreciază prin doi indicatori (de frecvenţă):

•incidenţa

•prevalenţa

Incidenţa este reprezentată de «numărul de cazuri sau de focare noi ale unei boli, într-o populaţie
determinată, în cursul unei perioade date».

Prevalenţa este un indicator de frecvenţă prin care se înţelege «numărul total de cazuri sau de focare
ale unei boli, într-o populaţie determinată, de-a lungul unei perioade date sau la un moment dat».

B. Prezentarea datelor

Valorile numerice ale indicatorilor (date primare) pot fi prezentate pentru analiză sub formă de
tabele şi grafice.
Tabelele – constituie modalitatea cea mai simplă de prezentare a rezultatelor recoltate. Se utilizează
tabelele cu dublă intrare.Această etapă nu poate fi evitată.

Reprezentarea grafică. Pentru a exploata cu maximum de profit datele recoltate, ele sunt transpuse
sub formă de grafice (sens general). Forma grafică cea mai utilizată o reprezintă histograma: la
fiecare valoare corespunde o coloană. În acest mod informaţia este tradusă (printr-o figură) fără
deformare, eliminându-se astfel erorile de interpretare.

C. Formele epidemiologice ale bolilor

Când incidenţa unei boli suferă variaţii mari, de-a lungul unor perioade succesive, pornind de la un
nivel scăzut sau chiar nul, pentru a creşte considerabil (acceleraţii) înainte de a se stabiliza şi de a
descreşte, uneori până la anulare, este vorba despre o boală de tip epidemic (epidemie la om) sau
epizootic (epizootie la animale).

Atunci când o epidemie sau o epizootie se propagă pe distanţe foarte mari şi atinge, succesiv, mai
multe continente, este calificată drept pandemie sau panzootie.

Etapele evolutive ale unei epidemii/epizootii

•In derularea unei epidemii/epizootii se disting trei etape și anume:

1. Nașterea epidemiei/epizootiei

2. Dezvoltarea epidemiei/epizootiei

3. Stingerea epidemiei/epizootiei

Nașterea epidemiei/epizootiei

Condiția nașterii unei epidemii/epizootii este aparent simplă, atunci când sunt reuniți trei factori și
anume:

• Populația receptivă

• Un agent patogen cu vocație epidemică

• Existența unor factori de contagiune

În practică situația este diferențiată după cum mediul este indemn sau este deja contaminat

Nașterea epidemiei/epizootiei in mediul indemn

Analiza apariției unei epidemii se face la nivelul unei țări sau al unei exploatații.

Presiunea de contaminare se realizează, la un moment dat, prin apariția a numeroase surse de

infecție, fie că este vorba de subiecți bolnavi, purtători și eliminatori de germeni, fie de produse
animale contaminate.

Acestea se corelează cu existența unor mecanisme de transmitere favorabile cum ar fi diverși factori
vehiculatori, animale refractare sau posibilități de difuzare prin aer sau prin mijloace de transport.
Nașterea unei epidemii/epizootii in mediul contaminat

Agentul patogen este prezent într-o anumită zonă sau regiune, dar nu a afectat încă toată populația
receptivă.

Extinderea numărului de cazuri, întreținută de posibilitățile de difuzare și amplificare, este favorizată

de o serie de variații care se clasifică in variații cantitative și variații calitative

Variații cantitative Variații calitative

• Sporirea densității rezervorului • Schimbarea bruscă a modului de transmitere

• Sporirea densității vectorilor • Apariția de mutante

• Sporirea densității gazdelor

Stingerea unei epidemii/epizootii

• Epidemia poate fi oprită prin intervenția a două mecanisme:

1. Efectul imunității de grup

2. Mecanismul autostingerii

• Existența unor indivizi rezistenți natural

• Expunerea la doze contaminate slabe, neinfectante, dar imunizante

• Scăderea patogenității agentului etiologic

• Modificarea receptivității tisulare

➢Când incidenţa (sau rata incidenţei, şi în acest caz termenul de «rată» se potriveşte perfect,
deoarece este vorba de o variaţie în cursul timpului) rămâne destul de stabilă de-a lungul unor
perioade succesive (viteză regulată, indiferent de nivelul său), este vorba de o endemie (la om) sau
de o enzootie (la animal).

Când incidenţa este scăzută, accidentală iar cazurile (sau focarele) sunt separate de perioade cu
incidenţă nulă, se consideră că este vorba de cazuri sporadice.

În cazul bolilor necontagioase, fie ele infecţioase sau nu, atunci când acestea pot fi contractate dintr-
o sursă comună, forma epidemiologică poartă numele de anademie la Om (exemplu: o toxiinfecţie
alimentară colectivă în care toţi bolnavii au fost afectaţi după consumarea aceluiași aliment) şi
anazootie la animal (exemplu: encefalopatia spongiformă bovină, boală în care toate animalele se
contaminează dintr-o sursă comună, făinurile de carne conținând agentul patogen).

D. Evoluţia în timp

➢Evoluţia în timp a bolilor poate fi apreciată şi sezonier sau anual.

➢Evoluţia sezonieră.

În funcţie de boală, se poate constata o frecvenţă sezonieră, cu următoarele tendinţe :

 variaţii reduse. Ex.: pesta porcină;

 creştere -iarna. Ex.:gastroenteritele transmisibile,
 gripele - vara. Ex.: mixomatoza, rujetul;
 ciclicitate. Ex.: ritm sezonier al turbării la bovine.

➢Evoluţia anuală.

Se pot constata următoarele tendinţe :

 stagnare. Ex.: leucoza bovină;

 creştere. Ex.: anemia infecţioasă ecvină;
 diminuare. Ex.: tuberculoza bovină;
 ciclicitate. Ex.: gripele.

➢Prevalenţa şi incidenţa sunt cele două mari tipuri de indicatori epidemiologici care permit
caracterizarea situaţiei unei boli la un moment dat, respectiv în cursul unei perioade date şi evoluţia
sa în timp.

Repartiţia şi evoluţia în spaţiu

Distribuţia

Informaţia imediată furnizată de către o hartă asupra distribuţiei unei boli (fenomen epidemiologic)
este localizarea acesteia: UNDE evoluează boala ? Dar indiferent unde s-ar afla fenomenul, trebuie
definit precis şi modul de distribuţie: CUM este el repartizat în spaţiu ? La această ultimă întrebare se
poate răspunde în trei moduri posibile:

A – întâmplător, aleatoriu. Ex.: cazuri izolate în diferite locuri.

B – grupat, agregativ. Ex.: boala lui Aujeszky la porc, rabia.

C – uniform, regulat. Ex.: avorturi la bovine.

Progresia poate fi:

 absentă: fenomenul se repetă în acelaşi loc : pesta porcină clasică;

 lentă, regulată: (în pată de ulei): boala Aujeszky.
 valuri succesive: rabia.
 rapidă, neregulată: mixomatoza, PPA.

Curs 3 Anchetele epidemiologice descriptive

Tipurile şi obiectivele anchetelor descriptive

Anchetele descriptive au ca obiect descrierea caracteristicilor unui fenomen privind sănătatea unei

anchete:

 anchete transversale,
 anchete longitudinale.
Anchetele transversale

Anchetele transversale sunt realizate într-un timp scurt şi permit să avem o imagine instantanee (un
clişeu) a fenomenului de sănătate studiat.

Având în vedere scurtimea lor, aceste anchete nu permit măsurarea incidenţei unei boli, ci numai a
cazurilor existente, adică prevalenţa.

Din acest motiv ele mai sunt denumite şi anchete de prevalenţă.

Ele se pot aplica ansamblului unei populaţii şi atunci se vorbeşte de anchete transversale exhaustive
sau, foarte adesea, se aplică asupra unui eşantion dintr-o populaţie, sub formă de anchete prin
sondaj.

Anchetele transversale furnizează o vedere statică a bolii studiate şi NU permit cunoaşterea evoluţiei
sale în timp şi spaţiu.

Repetarea anchetelor transversale într-o populaţie furnizează o serie de instantanee care permit să
apreciem în parte dinamica prevalenţei bolii (în funcţie de periodicitatea acestor anchete).

Anchetele longitudinale

Anchetele longitudinale permit să se urmărească un fenomen de sănătate într-o perioadă lungă de

timp,în unul sau mai multe grupuri de animale, prin observaţii periodice.

Ele sunt special adaptate studiului incidenţei şi furnizează o idee bună asupra dinamicii unei boli (în
timp şi spaţiu), graţie succesiunii de imagini asemănătoare celor dintr-un film.

O anchetă descriptivă trebuie să fie adaptată nevoilor recunoscute şi obiectivelor fixate.

Ea cuprinde:

 fază de concepţie (definirea protocolului, a eşantionajului, a chestionarului, a metodei şi

modalităţilor de apreciere, de prelucrare a datelor….)
 fază de prelevare a datelor
Anchetele descriptive trebuie să fie concepute
pentru a aduce informația necesară luării
deciziilor referitoare la sănătate, care vizează să
satisfacă nevoile de sănătate. În consecință,
elaborarea protocolului trebuie să țină cont de
tipul deciziei de luat.
 fază de prelucrare a datelor.

Anchetele descriptive permit să se descrie, să se cunoască, situaţia unei boli într-o populaţie
dată, la un moment dat sau evoluţia sa în timp şi spaţiu.

Aceste informaţii sunt preţioase pentru a răspunde la două cerinţe distincte în funcţie de
informaţie:

 conceperea, gestiunea şi evaluarea programelor de sănătate,

 formularea ipotezelor explicative.

Alegerea unei profilaxii medicale (imunoprofilaxie) sau sanitare (măsuri nespecifice) trebuie
să fie făcută în funcţie de prevalenţa bolii respective.

Programul de luptă nu va fi același dacă nivelul inițial al turmelor infectate este de 30% sau
de 1,5%. În primul caz, dacă o profilaxie medicală este disponibilă, ea va fi fără îndoială utilizată în
timp ce în cel de-al doilea caz, mijloacele sanitare vor fi privilegiate.

Evaluarea unui program de luptă (profilaxie şi combatere) necesită de asemenea cunoaşterea

evoluţiei situaţiei epidemiologice a bolii de combătut: obiectivele definite vor fi atinse (în termenii
situaţiei epidemiologice).

Pentru un studiu de epidemiologie descriptivă, obiectivele trebuie să fie formulate în termeni de

cuantificare a unei boli la nivelul unei populaţii,în timp şi spaţiu.

Obiectivele anchetelor descriptive pot fi departajate în:

1. obiective generale (“scop”)

2. obiective detaliate.

Obiectivele generale trebuie să răspundă nevoilor determinate anterior şi de care ar putea fi nevoie
fie pentru programele de sănătate, fie pentru formularea ipotezelor explicative.
O anchetă descriptivă de calitate poate să răspundă de o manieră pertinentă la un obiectiv de tip
descriptiv dar nu la un obiectiv de tip explicativ.

Se convine astfel limitarea obiectivelor generale ale anchetelor descriptive la cuantificarea unei boli
la nivelul unei populaţii, în timp şi spaţiu fără a se hazarda în studiul factorilor de risc, altfel decât sub
forma unei sugestii ipotetice din studiul descriptiv şi care ar trebui să fie supuse ulterior studiilor de
tip analitic.

Protocoalele anchetelor descriptive sunt formulate conform unor principii diferite de cele utilizate în
anchetele explicative:într-un protocol de tip descriptiv grija majoră este reprezentativitatea
eşantionului, în raport cu populaţia din care provine, în timp ce într-un protocol de tip explicativ, el
corespunde reprezentativităţii în raport cu factorii studiaţi, ceea ce necesită compararea a două
grupuri studiate.

Obiectivele detaliate trebuie să fie în perfectă coerenţă cu obiectivul general, precis şi să servească
ca element de referinţă pe toată durata.

Gradul de definire şi de precizie a obiectivelor condiţionează elaborarea protocolului şi în mod

special eşantionajul.

Natura indicatorilor care dovedesc situaţia bolii trebuie să fie definită (rata infecţiei, rata morbidităţii,
rata mortalităţii…) atât pentru populaţie în general, cât şi pentru eventualele subpopulaţii constituite
în funcţie de caracteristici de sex, vârstă, mărimea efectivului sau a tipului de producţie etc.

O condiţie esenţială pentru elaborarea planului de eşantionaj se referă la unitatea epidemiologică

luată ca indicator:

 animalul
 efectivul

Atunci când ancheta permite să se obţină informaţii privind dinamica bolii (anchetă longitudinală),
este important să se definească, în acelaşi fel, gradul de precizie dorit în timp, permiţând aprecierea
eventualelor variaţii sezoniere, anuale sau altele, căci ea condiţionează periodicitatea măsurilor.

Protocolul unei anchete descriptive

Schema generală a anchetei trebuie să fie adaptată necesităţilor (anchetă transversală, unică sau
repetată,anchetă longitudinală).

Definirea “cazului” trebuie să fie precisă, dacă este posibil cifrată şi standardizată, trebuie de
asemenea să fie fondată pe un examen clinic sau pe examene de laborator .

Populaţia luată în studiu trebuie să fie bine definită iar informaţiile referitoare la aceasta să fie
comparabile, în vederea realizării eşantionajului.

Chestionarul utilizat într-o anchetă epidemiologică descriptivă trebuie să fie redactat cu

minuţiozitate şi pre-testat în condiţii de teren într-o fază pilot. Protocolul trebuie să prevadă de
asemenea formarea anchetatorilor precum şi modalităţile de animare şi de gestionare a anchetei.
Trebuie să se definească locul şi modalităţile de gestionare şi de prelucrare a datelor precum şi
utilizarea rezultatelor anchetei.

Nu în ultimul rând trebuie să se prevadă aspectele financiare ale anchetei, prin cifre de cost
previzibile pentru diferitele categorii de cheltuieli precum şi originea resurselor. Protocolul complet
trebuie să fie supus discuţiei şi aprobării diferitelor părţi structurale participante la anchetă şi la
finanţarea acesteia.

Eşantionajul

Majoritatea anchetelor descriptive corespund anchetelor prin sondaj, adică ele nu sunt efectuate pe
totalitatea populaţiei, ci studiază numai eşantionul populaţiei, acest eşantion putând să nu constituie
decât o foarte mică parte din populaţie.

Raţiunea esenţială a acestei alegeri este reducerea costurilor,graţie economiei de timp şi a

mijloacelor financiare. De fapt, studiul pe un eşantion ne permite să dispunem de informaţii în mod
rapid şi cu cheltuieli reduse. Există însă un risc, pe care îl putem estima, de a se obţine o opinie
eronată privind problema studiată. Cu condiţia respectării unor principii de selecţie a
eşantionului,este posibil să se obţină rezultate de calitate satisfăcătoare studiind un procentaj foarte

permite să se estimeze cea a populaţiei (prevalenţa maladiei într-o populaţie).Se foloseşte astfel o
“extrapolare” a cărei valabilitate va fi tributară calităţii alegerii eşantionului.

-o anchetă descriptivă, imaginea populaţiei obţinută prin evaluarea pe

un eşantion trebuie să fie exactă şi precisă.

Ţinta 1: tir exact (în centrul ţintei) şi precis (tir grupat). da

Ţinta 2: tir inexact (necentrat pe ţintă) dar precis (grupat). da

Ţinta 3: tir exact (centrat pe ţintă) dar neprecis (dispersat). nu

Ţinta 4: tir inexact şi imprecis nu

Factori care condiţionează exactitatea

Într-o anchetă descriptivă,exactitatea unui rezultat obţinut pe un eşantion corespunde gradului său
de concordanţă cu valoarea reală din populaţie.Pentru ca imaginea obţinută pe un eşantion să fie
exactă trebuie ca eşantionul să fie reprezentativ pentru populaţie.

Un eşantion este reprezentativ pentru o populaţie atunci când toţi indivizii populaţiei pot să fie
reprezentaţi şi să figureze în eşantion cu o probabilitate diferită de zero şi cunoscută.
Reprezentativitatea eşantionului poate fi globală sau pentru mai multe caracteristici.

Tragerea la sorţi permite să se asigure reprezentativitatea globală (adică reprezentativitatea în raport

cu ansamblul caracteristicilor populaţiei).

Factori care condiţionează precizia

Un eşantion nu este o reducere perfectă a populaţiei din care el este extras, fluctuaţia eşantionajului
fiind expusă întâmplării (hazardului).

Metode de selecţie a eşantioanelor

Se pot distinge 6 tipuri de eşantioane:

1. Eşantion empiric;
2. Eşantion aleatoriu simplu;
3. Eşantion aleatoriu sistematic;
4. Eşantion aleatoriu stratificat;
5. Eşantion aleatoriu în ciorchine;
6. Eşantion aleatoriu pe mai multe grade.

Eşantionul empiric

Acest tip de eşantion nu este determinat prin tragere la sorţi. El este fondat pe “comoditate”:
crescătoriile uşor accesibile, crescătoriile a căror proprietar este cunoscut şi care poate accepta să
participe la anchetă etc.

Este evident că acesta nu este reprezentativ pentru o populaţie şi pentru o zonă şi comportă o cale
“indirectă” care poate să fie deosebit de importantă.

Într-un eşantion empiric nu se cunoaşte decât probabilitatea unei unităţi (un animal, o exploataţie…)
care aparţine eşantionului. Prin urmare, nu se poate aplica calculul probabilităţilor şi nici nu se poate
defini un interval de încredere a unei estimări sau să se determine dimensiunea eşantionului cu
ajutorul metodelor specifice de calcul.

Eşantionul aleatoriu simplu

Un eşantion aleatoriu simplu este un eşantion obţinut prin tragere la sorţi plecând de la o populaţie
în care fiecare individ are aceeaşi probabilitate de a fi extras.

Trebuie să dispunem de o listă exhaustivă a tuturor indivizilor din populaţie,denumită bază de

sondaj.

Selecţia care face recurs la hazard nu semnifică doar că se procedează “nu are importanţă cum”.Ea
implică respectarea unor proceduri stricte de selecţie.

Tragerea la sorţi se poate face în diferite modalităţi: graţie unui tabel de numere prin hazard, în
funcţie de numerele de hazard ale unui program,etc.

Titrul de sondaj (sau fracţia de eşantionaj) corespunde proporţiei dintre numărul de indivizi ai
eşantionului / numărul de indivizi ai populaţiei:

Titrul de sondaj = n/N

 n: indivizii eşantionului
 N: indivizii populaţiei
Un eşantion aleatoriu simplu garantează reprezentativitatea eşantionului.

În practică, eşantionul aleatoriu simplu este utilizat rar deoarece:

 el nu poate exista dacă nu se dispune de baza de sondaj (de ex. se dispune mai uşor de lista
crescătoriilor decât de o listă a tuturor animalelor din aceste crescătorii);
 dacă se doreşte reducerea costului anchetei, se adresează altor tipuri de eşantioane (în
ciorchine sau cu mai multe grade, fiindcă se limitează numărul de crescătorii vizitate şi în
consecinţă costul);
 dacă o populaţie este prea eterogenă în raport cu problema studiată, rezultatele obţinute
prin sondajul aleatoriu simplu pot să fie mai puţin precise, corespunzând unei medii de
situaţii foarte diferite.

Eşantionul aleatoriu sistematic

Atunci când nu se dispune de o bază de sondaj,se poate fixa o regulă de selecţie a subiecţilor de
inclus în eşantion care să fie comodă,corelată cu hazardul şi aplicată sistematic.

În cazul în care titrul de sondaj este fixat la 1/X, el este suficient pentru extragerea la sorţi a unui
număr N cuprins între 1 şi X şi pentru a reţine toţi indivizii care corespund acestui număr N şi a
progresiei aritmetice a lui N, N+X, N+ 2X,N+3X…

Exemplu:

 Titrul de sondaj
 Tragerea la sorţi a unui număr între 1 şi 50:23
 Alegerea indivizilor 23,73(23+50),123(23+2x50)…
 Un eşantion sistematic combină comoditatea (absenţa bazei de date) cu hazardul
(determinarea prin hazard a tuturor indivizilor reţinuţi).
 Trebuie să se evite însă ca regula de extragere utilizată să corespundă unui ritm ciclic al
fenomenului studiat (de exemplu să nu se facă prelevări decât în aceeaşi zi a săptămânii într-
un abator).

Eşantionul aleatoriu stratificat.

Este obţinut prin tragere la sorţi în cadrul nivelelor stabilite în prealabil într-o populaţie. Un strat este
un subansamblu al unei populaţii,mai omogen în raport cu caracterul dat.

Principiul este acela de a defini straturile pentru care indivizii sunt mai omogeni între ei decât în
cadrul populaţiei (exemple: tranşele de vârstă, categoriile de creştere…). În interiorul fiecărui strat se
extrage un eşantion aleatoriu simplu independent de sondajele realizate în celelalte straturi.

Dimensiunea eşantionului fiecărui strat poate să fie determinată în funcţie de efectivul acestui strat
dar de asemenea prin prevalenţa presupusă în interiorul stratului. Poate să fie necesară o supra-
reprezentare a unui anumit strat sau o sub-reprezentare a altuia în funcţie de prevalenţa
presupusă.Acest principiu de stratificare vizează a se obţine o mai bună precizie de ansamblu,
reducând totodată numărul de subiecţi necesar.
Eşantionul aleatoriu în ciorchine

O populaţie poate să fie adesea considerată ca un ansamblu de grupuri de indivizi sau ciorchine. În
patologia animală, cel mai bun exemplu de ciorchine este constituit de efectiv (grup de indivizi). Dar
la fel de bine există şi alte exemple: o comună corespunzând unui ciorchine de crescătorii,un
departament la un ciorchine de comune,etc.

În acest cadru, eşantionajul constă în tragerea la sorţi a unui eşantion a acestor unităţi colective sau
ciorchine şi studierea tuturor indivizilor care sunt conţinuţi de acest eşantion.

Eşantionul aleatoriu în mai multe trepte.

Eşantionul aleatoriu în ciorchine comportă un singur nivel sau grad de tragere la sorţi pentru ca apoi
să se studieze toţi indivizii din ciorchine (sau crescătorii) desemnaţi prin sorţi.

Un eşantion aleatoriu în mai multe trepte corespunde mai multor trageri la sorţi (unul pe grad). De
exemplu, în interiorul crescătoriilor extrase la sorţi, se efectuează o nouă tragere la sorţi pentru a se
desemna animalele care vor fi studiate (sondajul în două trepte).

Eşantionajul poate să cuprindă trei grade:

De exemplu:

 La nivelul unui departament,tragerea la sorţi a comunelor;

 Pentru fiecare comună,tragerea la sorţi a crescătoriilor;
 Pentru fiecare crescătorie,tragerea la sorţi a animalelor.

Sondajele în ciorchine sau cele în mai multe grade (trepte) sunt mai rapid de realizat şi mai puţin
costisitoare decât sondajele aleatorii simple sau stratificate.

Concentrând prelevările şi investigaţiile în locuri geografice limitate,se reduc timpii de studiu şi

cheltuielile de deplasare ale anchetatorilor.

Determinarea dimensiunii eşantioanelor

Obiectivul esenţial al unei anchete descriptive este să se estimeze prevalenţa unei boli date întro
populaţie, după rezultatele obţinute pe un eşantion efectuat pe această populaţie.

Rezultatul obţinut pe eşantion va fi însoţit de o marjă de incertitudine corelată cu fluctuaţiile

eşantionajului. Va fi astfel posibil să se calculeze un interval de încredere (sau o curbă) la nivelul
căruia valoarea reală a unei probabilităţi date să se regăsească. Acest interval de încredere defineşte
precizia estimării.

Dimensiunea eşantionului condiţionează gradul de precizie obţinut şi în mod reciproc, nivelul de

precizie dorit condiţionează dimensiunea eşantionului.
 Astfel, echipa responsabilă pentru o anchetă descriptivă trebuie să definească nivelul de precizie
dorit pentru prevalenţa estimată. Acest nivel de precizie va condiţiona numărul de unităţi ce vor fi
introduse în eşantion.

Pentru aceasta este necesar a se defini noţiunile de precizie absolută şi de precizie relativă, care sunt
câteodată dificil de sesizat.

Determinarea dimensiunii eşantioanelor, în circumstanţe clasice, efectuate pe un efectiv sau un

ansamblu de crescătorii şi care să corespundă estimării unei proporţii de atingere sau a unei
detectări a infecţiei. Determinarea dimensiunii eşantionului se va prezenta în cazurile eşantionului
aleatoriu simplu (unitate:animal-individ) şi a eşantionului aleatoriu în ciorchine (unitate:turmă-
efectiv).

Curs 4 :Chestionarul de ancheta epidemiologica

Un chestionar este un instrument de înregistrarea stocului de date necesar în mod direct

pentru efectuarea anchetelor.

Se prezintă sub forma unui ansamblu de întrebări(deschise sau închise conform cărora
răspunsurile posibile sunt propuse şi nu sunt date de persoanele interogate).

Rolul unui chestionar este de a traduce nevoile de informaţie pentru a se obţine întrebări
adaptate caracteristicilor celor care vor răspunde.

Studiul repartiţiei bolii conform criteriilor populaţiei :vârstă,sex,stare fiziologică,rasă…

Chestionarul trebuie astfel să permită înregistrarea datelor;

Studiul repartiţiei bolii în funcţiede caracteristicile efectivelor: mărimea exploataţiei, tipul de

clădiri,metoda de curăţenie,sistemul de aşternut…;

Estimarea proporţiei crescătorilor care utilizează o măsură preventivă; Descrierea atitudinilor

şi opiniilor vis-à-vis de o politică de luptă contra unei anumite boli.

Un chestionar este astfel un instrument pentru colectarea de date necesare soluționării

problemelor care va duce la o deciziesanitară,şi nu este o simplă transcrire a unei conversații între
anchetator şi persoana interogată. Obiectivul este de a suscita răspunsul pe care exploataţia le va
utiliza pentru luarea deciziei. Există anchete,pentru care reguli eticetrebuie să fie respectate în
vederea prelevării şi prelucrării datelor.Evident,în cea mai mare parte a anchetelor anonimatul
proprietarilor de animale trebuie să fie asigurat de o manieră perfectă.

Diferite tipuri de chestionare

Chestionarele răspund diferitelor obiective şipot să aibă o structură diferită. În ceea ce

privește obiectivele,se pot distinge trei categorii de chestionare:

 chestionare tehnice,
 chestionare de opinie,
 chestionare mixte.
 Chestionarele tehnice

Chestionarele tehnice pot avea ca obiect prelevarea datelor observabile de către anchetator
cu ocazia vizitei: mărimea boxelor, suprafaţa, numărul de animale, curăţenia animalelor,etc precum
şi datelor deţinute de către exploatator dar pentru care trebuie să facă apel la memoria sa (episoade
de îmbolnăvire…).

Chestionarele de opinie vizează obţinerea avizului de a ancheta în diferite domenii (ex.avizul

pentru interesul de a utiliza dezinfectoare de picioare).

Chestionarele mixte servesc pentru colectarea ambelor tipuri de date

În ceea ce priveşte forma întrebărilor se disting trei tipuri de chestionare:

 deschise
 inchise
 mixte

Chestionare deschise sunt constituite numai din întrebări “deschise” adică întrebări pentru
care răspunsul este liber.

Întrebările deschise sunt foarte adesea utilizate în anchetele calitative care permit să se
exploreze într-o manieră bună un subiect şi să definească diferitele puncte de cuantificare într-o
anchetă cantitativă.

Chestionarele închise sunt constituite numai din întrebări “închise” ale căror răspunsuri
posibile sunt prevăzute de la început în chestionar.

Întrebările închise sunt utilizate pretutindeni în anchetele cantitative care conduc către
rezultate numerice ce descriu o populaţie.

Chestionarele mixte care sunt constituite pe de o parte din întrebări deschise şi pe de altă
parte din întrebări închise.
 Elaborarea chestionarelor

În momentul elaborării unui chestionar,obiectivul este de a limita pe cât de mult posibil

numărul de non-răspunsuri,pe ansamblul chestionarului sau al diferitelor întrebări.

Non-răspunsurile la chestionar riscă să antreneze o “cădere”a eşantionajului. Prevenirea

acestora implică: o alegere judicioasă a modului de obţinere a răspunsurilor (dialogul direct,din acest
punct de vedere este cel mai bun), pentru modurile de obţinere a răspunsurilor prin poştă sau prin
telefon, în mod particular este nevoie de o introducere,concisă şi motivantă, o alegere corectă a
succesiunii întrebărilor. În particular,este important să se evite întrebările dificile (personale sau
culpabilizante) la începutul chestionarului.

Non-răspunsurile la unele întrebări riscă să antreneze imposibilitatea de a utiliza întrebarea

care urmează şi astfel anularea acesteia. Prevenirea acestor non-răspunsuri necesită:

 bună înţelege a întrebării şi a modalităţilor de furnizare a răspunsului , o prezentare

adecvată a chestionarului,
 evitarea întrebărilor foarte detaliate care pot pune în dificultate pe cel care
răspunde,
 un chestionar prea lung cu întrebări multiple(a se evita întrebările inutile)care se
pune celui care răspunde.

Fie că sunt închise sau deschise întrebările corespund la trei tipuri de obiective:

 întrebări simple descriptive destinate a descrie o situaţie ( Exemplu:“ce vârstă aveţi”)

 întrebări carepermit mai întâi să se aprecieze o anumită atitudine (Exemplu:“Cum depistaţi
dumneavoastră
vacile în
călduri”)
  întrebările de opinie

Etapele elaborării unui chestionar

1.Definirea obiectivelor generale şi detaliate ale chestionarului

2.Definirea modului de obţinere a răspunsurilor la chestionar (direct, telefonic, scrisoare),

3.Stabilireainventaruluide date ce se culeg,

4.Elaborarea arhitecturii chestionarului

5.Definirea modului de formulare a întrebărilor (deschise, închise, de evaluare)

6.Redactarea întrebărilor (se va avea grijă pentru înţelegerealor, precizia, neutralitatea, simplitatea),

7.Determinarea ordinii întrebărilor

8.Definirea prezentării chestionarului (număr de pagini, dispunerea întrebărilor, eventuala codificare

a întrebărilor)

9.Recitirea în ansamblu a chestionarului cu scopul de a verifica logica succesiunii diferitelor întrebări

şi calitatea acestora

10.Testarea chestionarulu

Măsurătorile (observaţiile) în anchetele epidemiologice

Întreaga anchetă epidemiologică va conduce la culegerea unui anumit număr de date,unele

provenind din chestionare,altelerezultând din “măsurători”.

Măsurătorile pot fi aplicate organismelor vii purtătoare de elemente biologice sau fizice:

 ele pot avea ca obiectiv identificarea simptomelor sau unui tablou clinic;
 în numeroase anchete epidemiologice, acestea sunt efectuate pe o cercetare calitativă sau
cantitativă a producţieizootehnice a unui animal sau privind răspunsul său la un agent
patogen;
 ele sunt câteodată destinate a cuantifica caracteristicile mediului (în sens larg, în care sunt
întreţinuteanimalele)

Oricare ar fi elementul măsurat, acesta este supus unor aspecte de variabilitate pe care trebuie să le
limităm cât mai mult posibil.

Variabilitatea măsurătorilor

O măsură este făcută pentru a se interveni foarte adesea asupra a trei elemente:

 observatorul(care efectuează măsura),

 tehnica sau aparatura(care permite măsura),
 subiectul(sau obiectul)asupra căruia este aplicată măsurătoarea.
Calitatea globală a unei măsurători depinde de proprietăţile fiecăruia dintre cele trei elemente.
Fiecare din aceste elemente este supus unei variabilităţi,pe de o parte intra-(adică pentru acelaşi
subiect de-a lungul timpului),şi,pe de altă parte inter-(între diferite subiecte asemănătoare).

Ceea ce corespunde variabilităţii inter observatori,care condiţionează reproductibilitatea unei

măsuri,este de a şti gradul de similititudine a răspunsului pentru doi sau mai mulţi observatori.

Instrumentul de măsură poate, în același mod,să comporte o variabilitate intra-individuală

(variaţii în cursul timpului) şi o variabilitate inter-individ (diferențe între două aparate identice
utilizate în două moduri diferite).

Subiectul măsurat comportă la fel aceste două tipuri de variaţie,din moment ce el este viu:
diferenţe de nivel de răspuns în funcţie de timp(momentul zilei,influenţa factorilor intrinseci sau
extrinseci…) diferenţe de răspuns în raport cu alţi subiecţi cu aceleaşi caracteristici supuşi aceluiaşi
stimul.

Soluţiile pentru diminuarea acestei variabilităţi rezidă în cuantificare,standardizare şi formare

Standardizarea constă în a dispune de protocoale scrise care definesc regulile de măsurare

ce trebuie respectate de către toţi participanţii:

 modalităţile de realizare a prelevărilor

 transportul lor,
 aceeaşi tehnică de laborator utilizată de către toate laboratoarele participante la
anchetă,
 modalităţi identice de exprimare a rezultatelor
 descrierea detaliată a realizării injecţiilor intra-dermice şi demăsurare a reacţiei,
 un protocol precis şi standardizat de înregistrare a condiţiilor ambientale,de
producţie,etc

Formarea participanţilor are drept scop diminuarea variabilităţii între observatori şi trecerea
prin reuniuni delucru a persoanelor care au aceleaşi tipuri de activităţi de îndeplinit:

 anchetatori,
 veterinari,
 responsabili de laboratoare

Prelucrarea datelor

În ancheta descriptivă,rezultatele obţinute trebuie să răspundă esenţial unuia sau altuia din
cele două obiective principale:

 Estimarea prevalenţei sau incidenţei unei boli,

 Compararea rezultatelor prevalenţei obţinute în diferite zone sau diferite momente
sau între subpopulaţii diferite.
 Este important ca prelucrarea statistică a datelor să permită:

 să fiedat un interval de încredere a întregii proporţii estimate(prevalenţă sau

incidenţă),
 să se efectueze calculul nivelurilor standardizate asupra caracteristicilor demografice,
 să se valideze diferenţele eventuale între eşantioanele comparate graţie unui test de
semnificaţie efectuat după ce s-a verificat că diferenţa constatată nu este pur şi
simplu datorată diferenţei demografice dintre două eşantioane.

Prelucrarea datelor anchetei comportă,în general ,două etape:

1.verificarea datelor

2.utilizarealor

Verificarea şi sistematizarea datelor

Verificarea datelor

Lectura chestionarelor permite în special:

 Să se verifice lizibilitatea şi coerenţa răspunsurilor,

 Să se verifice munca anchetatorilor,şi a consemnelor lor,
 Să se găsească o soluţie problemelor privind datele lipsă şi răspunsurilor ambigui.

Codificarea chestionarului

•Obiectivul codificării este transcrierea datelor culese, într-o formă compatibilă cu o

procedură de prelucrare şi de analiză informatizată. Este nevoie să se asocieze un număr fiecărui
răspuns posibil.

Erorile aleatorii şierorile sistematice (biais)

O eroare corespunde unei diferenţe în raport cu realitatea. Pentru o măsurătoare, eroarea

traduce distanţa între valoarea măsurată şi valoarea reală.

Se disting două tipuri de erori:

-erori adevărate, care sunt aleatorii. Pentru un element de măsurat, distribuţia valorilor
obţinute sunt în jurul valorii reale. Ea nu face decât să introducă neclarităţi în jurul valorii reale.

-erorile non-aleatorii,sistematice (biais), care se mai numesc deformări.Ca orice eroare,o

deformare are drept consecinţă o imagine diferită de realitate. Totuşi,faţă de o eroare simplă,
deformarea antrenează o modificare a realităţii şi nu numai a unei imprecizii a rezultatului.
1.Deformări de eşantionaj

Acestea sunt deformări frecvente care sunt la originea non-reprezentativităţii eşantioanelor în

ancheta descriptivă. Elepot fi datorate diferiţilor factori:

-absenţa
tragerii la
sorţi şi
introducerea
în eşantion
numai a
crescătorilor
voluntari,

-absenţa
răspunsului
unei părţi
importantea
unităţilor
trase la
sorţi,dacă
acest non-
răspuns este legat de un factor articular (deformare de non-răspuns sau de sistem).

2. Deformări de observaţiesau de măsurare

Aceste deformări pot avea origini diferite:

 instrumentul de măsură incorect adaptat,

 chestionarul rău conceput,
 anchetatorul neformat, surmenat sau fără motivaţie,
 crescătorul.

3. Deformări prin confuzie

Acestea pot să fie legate de modul de stocare al datelor şi de grupele de clase,prin existenţa
factorilor de confuzie sau printr-o alegere incorect adaptată a metodelor de prelucrare statistică.

Ele pot,în acelaşi fel,să fie datorate absenţei luării în evidenţă a factorilor demografici.

Un factor de confuzie(sau factor terţ) este un factor realmente responsabil de diferenţa (sau de o
parte a diferenţei ) între două grupe,atribuite,prin eroare, unui alt element.

Atitudinea faţă de deformări

Riscurile de deformare sunt numeroase iar unele sunt inevitabile.Este bine să le identificăm şi să
ţinem cont de acestea în momentul interpretării rezultatelor.

Altele trebuie să fie evitate,graţie unei abordări preventive a gestionării calităţii anchetei sau limitate
dupăidentificarea lor.

Curs 5: Depistarea bolilor transmisibile

 Majoritatea programelor de profilaxie şi combatere a bolilor transmisibile ale animalelor,
îndeosebi a celor infecţioase, se bazează, cel puţin în parte, pe detectarea subiecţilor
infectaţi, adică pe depistare.
 Succesul lor este condiţionat în mod direct de calitatea şi fiabilitatea metodei de depistare.
 metodă bună de depistare trebuie să permită reperarea tuturor subiecţilor infectaţi şi numai
a subiecţilor cu adevărat infectaţi. Altfel, erorile prin deficit (subiecţi infectaţi, nedescoperiţi)
şi erorile prin exces (subiecţi indemni, consideraţi ca fiind infectaţi) riscă să antreneze un
supracost considerabil al combaterii, prelungirea sa inutilă şi o pierdere a încrederii
participanţilor.

Depistare şi diagnostic
 -o
populaţie, a indivizilor (sau a grupurilor) atinşi(se) de o anumită problemă de
sănătate, trecută neobservată până atunci».
 tificării unei boli la un subiect care prezintă
simptome».
Depistarea şi diagnosticul se deosebesc printr-o caracteristică fundamentală referitoare la motivaţia
examenului:

 Dacă examenul este realizat avânduse în vedere starea clinică a subiectului, este vorba de un
diagnostic.
 Dacă examenul este realizat independent de starea clinică a subiectului, este vorba de o
depistare.
 Un diagnostic este folosit pe subiecţi bolnavi (prezenţa simptomelor sau a leziunilor), în timp
ce depistarea este aplicată la subiecţi aparent sănătoşi (absenţa simptomelor şi a leziunilor).
 În patologia animală, cu ocazia depistării, se pune întrebarea: în această populaţie, care sunt
animalele sau turmele care sunt atinse de respectivul agent patogen? Pentru a răspunde la
această întrebare, se efectuează, în general, o singură investigaţie.


agenţi patogeni care pot antrena un tablou clinic asemănător, care este răspunzător de boala
observată la acest animal?
 Pentru a da un răspuns, acţiunea este mai complexă, referindu-se în acelaşi timp la simptome
şi adesea la diverse investigaţii (examene de laborator…).

Diferenţele dintre diagnostic şi depistare

Depistarea poate fi folosită: ocazional sau sistematic.

 depistare ocazională nu este aplicată decât în cazuri particulare.
 Astfel, cu ocazia identificării unui focar de boală foarte contagioasă, se poate decide
depistarea infecţiei din crescătoriile vecine focarului sau care se află în relaţie comercială cu
el (ex.: febra aftoasă, pesta porcină…).
 Depistarea sistematică este aplicată cu regularitate tuturor indivizilor unei populaţii sau
tuturor indivizilor din anumite grupuri.
  Dacă se aplică tuturor indivizilor populaţiei, este vorba despre o depistare în masă (exemple:
bruceloza, tuberculoza, leucoza enzootică bovină). Dacă nu se aplică decât anumitor indivizi,
este vorba de o depistare selectivă (ex.: depistarea cu ocazia introducerii unui animal într-un
efectiv).

Testele de depistare
 Cercetarea sistematică a infecţiei la animale care nu prezintă simptome face apel la punerea
în evidenţă a «markerilor» stării de infecţie si la cea a agentului patogen sau a constituenţilor
săi.
 Cercetarea markerilor infecţiei
▪markeri umorali-13
 ▪celulari-(anticorpi) (alergia)

Serologia
 Orice tehnică serologică poate, teoretic, să fie folosită ca test de depistare.
 Reacţia serologică care se pretează bine la o utilizare în cadrul depistării bolilor animalelor,
datorită unui grad ridicat de automatizare şi unei citiri obiective, este reacţia ELISA (Enzyme
Linked ImmunoSorbent Assay), cu numeroasele sale variante.
 imunodifuzia în gel de agar, care cedează treptat locul reacţiei ELISA atunci când aceasta din
urmă este disponibilă
 fixarea complementului, ce nu este optimă pentru operaţiuni de depistare, din cauza
dificultăţilor de standardizare şi de automatizare;
 imunofluorescenţa, cu interpretare subiectivă;
 aglutinarea în tub sau pe lamă, încă mult utilizată;
 neutralizarea virală

Reacţia ELISA se pretează cel mai bine, la ora actuală, la depistarea bolilor animalelor, atât
bacteriene (bruceloza), cât şi virale (leucoza enzootică bovină, boala lui Aujeszky, rinotraheita
infecţioasă bovină, boala mucoaselor, pesta porcină clasică…) sau parazitare (distomatoza,
hipodermoza…).

Alergia

 Evidenţierea alergiei este insuficient adaptată la operaţiunile de depistare, mai ales din
cauza costului antrenat de cele două deplasări necesare (pentru inocularea intradermică
şi pentru citirea rezultatelor) şi a unei interpretări cel mai adesea subiective.
 Ea nu este păstrată ca metodă de depistare decât în absenţa unei tehnici serologice
satisfăcătoare (tuberculoză bovină, serologie brucelică nespecifică).

Cercetarea agentului patogen

 Este vorba în primul rând de izolarea agentului patogen, urmată de identificarea sa. Aceste
metode sunt greoaie, lungi (implică mai multe zile, ba chiar mai multe săptămâni) şi
costisitoare şi nu pot fi eficient utilizate în depistare.
  Au fost propuse tehnici de punere rapidă în evidenţă a antigenelor, antrenând o reducere a
costului şi a timpului de obţinere a răspunsului, în special ELISA (antigenul p80 al virusului
bolii mucoaselor, virusul leucozei feline, rotavirusul bovin…), imunofluorescenţa.

Valorile intrinseci ale testelor de depistare

 Trebuie ştiut că aplicarea unui test de depistare presupune în mod inevitabil un risc
de a obţine rezultate false: fals pozitive şi fals negative.
 Frecvenţa respectivă a fiecăruia din aceste două tipuri de rezultate false va
condiţiona valoarea testului de depistare, ca şi fiabilitatea ce trebuie acordată unui
răspuns pozitiv sau unui răspuns negativ.
 Un test «bun» este cel care furnizează un maximum de rezultate corecte şi un
minimum de rezultate eronate.
Răspunsuri exacte şi răspunsuri eronate la un test de depistare

Sensibilitatea

 Într-o populaţie constituită exclusiv din animale infectate, un test de depistare le va identifica
corect ca fiind infectate pe marea majoritatea dintre ele (cele «real pozitive») şi nu va
recunoaşte infectarea unei minorităţi (cele «fals negative»).
 Valoarea unui test de depistare va fi cu atât mai mare, cu cât numărul de erori prin deficit
(fals negative) va fi mai mic.
 Capacitatea unui test de depistare de a furniza un răspuns pozitiv la un număr mare de
animale cu adevărat infectate este calificată drept sensibilitate a testului.
 Cu cât un test este mai sensibil, cu atât proporţia de răspunsuri pozitive (real pozitive) dintr-o
populaţie infectată este mai ridicată (şi cu atât numărul de erori prin deficit este mai scăzut).
Dimpotrivă, un test puţin sensibil lasă «să scape» un număr mare de animale infectate, nu
descoperă decât o proporţie limitat dintre acestea şi furnizează, deci, multe rezultate fals
negative.
 În aceste condiţii, sensibilitatea unui test de depistare poate fi definită ca fiind capacitatea
unui test de a furniza un răspuns pozitiv la un individ infectat.

Specificitatea

 Într-o populaţie alcătuită exclusiv din animale indemne la o boală dată, un test de
depistare (la fel ca într-o populaţie infectată) va furniza un răspuns negativ pentru
marea majoritate dintre ele (cele « real negative» ), dar pentru unele, va da, fără
îndoială, un răspuns pozitiv (cele «fals pozitive»).
  Valoarea unui test de depistare va fi cu atât mai bună cu cât proporţia de erori prin
exces (cele «fals pozitive») va fi mai scăzută.
 Capacitatea unui test de depistare de a furniza un răspuns negativ la o proporţie
ridicată de animale indemne este calificată drept specificitate a testului.
 Cu cât un test este mai specific, cu atât proporţia de răspunsuri negative («real
negative») din sânul unei populaţii indemne este mai ridicat (şi cu atât numărul de
erori prin exces este mai mic). Dimpotrivă, un test puţin specific face ca numeroase
animale indemne să fie considerate în mod greşit ca fiind infectate.
 Specificitatea unui test de depistare se defineşte prin capacitatea unui test de a
furniza un răspuns negativ la un animal indemn.
 Ea se estimează prin proporţia de indivizi indemni care furnizează un răspuns
negativ la test.

Detectarea adevăraţilor infectaţi: sensibilitatea

 Pentru a vizualiza performanţele unui test de depistare, este foarte practic să se construiască
un tabel cu intrare dublă, având grijă să fie întotdeauna construit în acelaşi fel, lucru ce
permite evitarea erorilor şi familiarizarea cu raţionamentul.

 Din rândul populaţiei de animale infectate,unele au furnizat un răspuns pozitiv (RP = real

testului corespunde proporţiei răspunsurilor realpozitive (RP) din totalul celor infectaţi (RP +
FN):
 Pentru a calcula sensibilitatea, trebuie să se dispună de un test de referinţă, care să furnizeze
rezultate corespunzătoare în întregime realităţii.
 Măsurarea sensibilităţii unui test de depistare trebuie să fie efectuată pe un eşantion
reprezentativ din populaţia de « infectaţi » în care va fi folosit testul.

Identificarea adevăraţilor indemni: specificitatea

  Sensibilitatea unui test de depistare nu atinge practic niciodată 100%, în special din cauza
intervalului (ce nu poate fi comprimat din punct de vedere biologic) dintre momentul
infectării şi cel al apariţiei elementelor puse în evidenţă de testul de depistare (anticorpi,
celule…), a variabilităţii răspunsului unei populaţii, a existenţei fenomenului de
imunotoleranţă etc.
 Specificitatea unui test nu atinge niciodată 100%, în special din cauza existenţei unor
similitudini antigenice între agentul bolii supuse depistării şi alţi microbi.

Exemplu: Calcularea sensibilităţii şi a specificităţii unui nou test de depistare

 Se doreşte determinarea sensibilităţii şi a specificităţii unui nou test de depistare a unei boli a
bovinelor. 1 000 de bovine au fost trase la sorţi şi supuse testului de referinţă presupus a fi
perfect: 900 au furnizat un răspuns negativ şi 100 un răspuns pozitiv.
 Dintre cele 100 animale cu răspuns pozitiv, 90 răspund pozitiv la noul test şi dintre cele 900

permit construirea unui tabel cu intrare dublă

Curs 6: Depistarea bolilor transmisibile

Conform normelor OMS depistarea (screening) constă în :
• “ a identifica prezumtiv cu ajutorul examinărilor de laborator sau a altor tehnici aplicabile
rapid și ușor, a indivizilor atinși de o boala sau de o anomalie până atunci neobservată, în
vederea stabilirii abaterii de la normal”

Diferenţele dintre diagnostic şi depistare

Sensibilitatea

• Capacitatea unui test de depistare de a furniza un răspuns pozitiv la un număr mare de animale cu
adevărat infectate este calificată drept sensibilitate a testului.

• Sensibilitatea unui test de depistare poate fi definită ca fiind capacitatea unui test de a furniza un
răspuns pozitiv la un individ infectat.

Detectarea adevăraţilor infectaţi: sensibilitatea

Specificitatea

• Capacitatea unui test de depistare de a furniza un răspuns negativ la o proporţie ridicată de

animale indemne este calificată drept specificitate a testului.

• Specificitatea unui test de depistare se defineşte prin capacitatea unui test de a furniza un răspuns
negativ la un animal indemn.

Identificarea adevăraţilor indemni: specificitatea

Exemplu: Calcularea sensibilităţii şi a specificităţii unui nou test de depistare

 Se doreşte determinarea sensibilităţii şi a specificităţii unui nou test de depistare a unei boli a
bovinelor. 1 000 de bovine au fost trase la sorţi şi supuse testului de referinţă presupus a fi
perfect: 900 au furnizat un răspuns negativ şi 100 un răspuns pozitiv.
 Dintre cele 100 animale cu răspuns pozitiv, 90 răspund pozitiv la noul test şi dintre cele 900
cu răspuns negativ, 30 au dat, de asemenea, un răspuns pozitiv la noul test.
 Aceste date permit construirea unui tabel cu intrare dublă
Relativitatea definirii sensibilităţii şi a specificităţii, una faţă de cealaltă

• Pentru un test dat, în funcţie de valoarea aleasă pentru pragul de pozitivitate, se poate ameliora
sensibilitatea sau specificitatea, dar în detrimentul uneia sau alteia.

 Valorile sensibilităţii şi specificităţii nu pot fi utilizate decât într-o populaţie ce are exact
aceleaşi caracteristici generale (specie, rasă, vârstă, mediu…) cu populaţia de referinţă care a
permis să fie stabilite.
 De la o ţară la alta, de la o rasă la alta, de la o filieră de producţie la alta, rezultatele nu pot fi
extrapolate strict.
 Nu este posibil să se calculeze sensibilitatea şi specificitatea pentru fiecare tip de populaţie,
mai ales pentru valori ridicate, ce se apropie de 1 (sau de 100%), care necesită un număr
mare de indivizi.
 De altfel, foarte adesea, producătorii de reactivi nu dispun de rezultate de referinţă detaliate,
precise, pentru propriile lor tehnici serologice. Dacă ei ar dispune de valorile stabilite în
crescătorii de talie mare din Statele Unite, de exemplu, la unele rase, într-un mediu dat,
acestea n-ar putea fi automat folosite pentru crescătoriile mici, de munte, din anumite zone
ale Europei.
 Rezultatele disponibile în literatură pentru acelaşi test de depistare se înscriu într-un interval,
uneori destul de larg, ceea ce nu este surprinzător, deoarece au fost obţinute în ţări diferite,
pe populaţii având caracteristici ce nu sunt identice.
 Astfel, pentru intradermotuberculinarea simplă, intervalul este de 0,69 – 0,96 pentru
sensibilitate şi de 0,89 – 0,99 pentru specificitate.

Răspunsurile pozitive: valoarea predictivă a unui rezultat pozitiv

Printre animalele care au furnizat un răspuns pozitiv la testul de depistare, se pot deosebi două
categorii:

–cele care sunt infectate efectiv (real pozitive)

–cele care sunt indemne (fals pozitive).

 În prezenţa unui răspuns pozitiv furnizat de un animal, este imposibil de spus dacă acest
răspuns pozitiv corespunde unui animal infectat (real pozitiv) sau unei erori prin exces fals
pozitiv). Putem doar să ne facem o idee despre proporţia de răspunsuri pozitive justificate
(RP) în raport cu totalul răspunsurilor pozitive (RP+FP) şi prin urmare, despre probabilitatea
ca răspunsul pozitiv obţinut să corespundă unui animal infectat.
 « Încrederea » ce poate fi acordată unui rezultat pozitiv se numeşte « valoare predictivă a
unui rezultat pozitiv » (VPP).
 Valoarea predictivă a unui rezultat pozitiv poate fi definită astfel:
–« Proporţia de animale real pozitive din totalul răspunsurilor pozitive furnizate de un test
de depistare »
–« Probabilitatea ca un răspuns pozitiv la un test de depistare să corespundă unui organism
infectat »

Pentru un test de depistare dat, VPP depinde de sensibilitatea testului, de specificitatea sa şi

de frecvenţa bolii în zona în care este aplicat testul .

Definirea valorii predictive a unui rezultat pozitiv şi a valorii predictive a unui rezultat negative

 Pentru sensibilitatea testului: numărătorul fracţiei (RP) va fi cu atât mai mare şi deci, VPP mai
ridicată, cu cât testul va fi mai sensibil.
 Pentru specificitatea testului: numitorul fracţiei va fi cu atât mai mic şi deci, VPP mai mare, cu
cât numărul de răspunsuri fals pozitive va fi mai mic, adică cu cât testul este mai specific.
 Pentru frecvenţa bolii: dacă se foloseşte un test cu sensibilitate şi specificitate apropiate (de
exemplu, 95%), « ponderea » respectivă a RP şi FP va depinde numai de frecvenţa bolii în
populaţia studiată:
 – dacă boala este foarte frecventă (mai mult de 80% din animale), rezultatele fals pozitive
vor fi în foarte puţine în raport cu cele real pozitive şi valoarea predictivă a unui rezultat
pozitiv va fi ridicată.
– dacă boala este rară, de exemplu de ordinul a 1%, numărul de real pozitivi devine foarte
mic, minoritar în raport cu numărul de erori prin exces şi VPP devine ea însăşi foarte mică.

Valori obţinute cu ocazia folosirii unui test de depistare cu sensibilitate 99% şi specificitate 99,9%,
într-o populaţie de 100000 animale, în funcţie de prevalenţa reală a bolii.

Răspunsurile negative: valoarea predictivă a unui rezultat negative

 Ca şi în cazul răspunsurilor pozitive, printre animalele care au furnizat un răspuns negativ la

un test de depistare, se identifică două categorii: cele ce sunt efectiv indemne (real negative)
şi cele infectate, neidentificate ca atare (fals negative). În prezenţa unui răspuns negativ, nu
se poate şti, deci, dacă acest răspuns negativ corespunde cu adevărat unui animal indemn
(real negativ) sau unei erori prin deficit a testului (fals negativ).
 Valoarea predictivă a unui rezultat negativ este definită ca fiind :
– « Proporţia de animale real negative din totalul răspunsurilor negative furnizate de un test
de depistare » sau
– « Probabilitatea ca un răspuns negativ la un test de depistare să corespundă într-adevăr
unui organism indemn ».

Definirea valorii predictive a unui rezultat pozitiv şi a valorii predictive a unui rezultat negative
  VPP poate varia de la 0 la 1 (sau de la 0 la 100%). Ea depinde mai ales de specificitatea
testului şi îndeosebi de prevalenţa bolii.
 Cu cât boala este mai rară, cu atât VPP este mai mică.
 VPN poate varia de la 0 la 1 (sau de la 0 la 100%). Ea depinde mai ales de sensibilitatea
testului şi îndeosebi de prevalenţa bolii.
 Cu cât boala este mai rară, cu atât VPN este mai ridicată.

Prevalenţa reală - prevalenţa aparentă

Sensibilitatea şi detectabilitatea

 Detectabilitate unui test de depistare este « capacitatea sa de a evidenţia cantităţi mici din
substanţa cercetată ». Ea se exprimă printr-un prag de detecţie, care este « concentraţia cea
mai scăzută ce poate fi detectată cu ajutorul testului ».
 Un test cu o detectabilitate bună are, în general, o sensibilitate bună, dar aceste două calităţi
se definesc prin concepte diferite (probabilitatea de detectare a animalelor infectate, pentru
sensibilitate, concentraţia substanţei ce trebuie dozată, pentru detectabilitate).
 Detectabilitatea unui test de depistare, definită prin pragul de detecţie, depinde numai de
concentraţia substanţei cercetate; în timp ce sensibilitatea testului depinde, pe de o parte,
 de abaterea detectabilităţii faţă de cea a testului de referinţă, iar pe de altă parte, de
structura populaţiei infectate în indivizi cu concentraţie slabă de substanţă cercetată.
 Pentru o reacţie serologică, valoarea cea mai simplu de determinat, care se pretează perfect
la comparaţii precise între ţări, între laboratoare şi pentru diferite tehnici de cercetare a
anticorpilor aceleiaşi boli, este detectabilitatea.

Repetabilitatea şi reproductibilitatea

• Variabilitatea răspunsurilor obţinute poate fi exprimată chiar în condiţiile cele mai asemănătoare
posibil. Astfel, acelaşi ser, tratat în aceeaşi zi, de aceeaşi persoană, printr-o tehnică ELISA, în mai
multe godeuri ale aceleiaşi microplăci, în exact aceleaşi condiţii, poate furniza cifre de densitate
optică diferite, în funcţie de godeuri.

•Această variabilitate creşte, în general, pe măsură ce numărul factorilor de diferenţă creşte. Astfel,
în exemplul dat poate fi vorba despre:

– două microplăci tratate în aceeaşi zi,

– două microplăci tratate în două zile diferite,

– două microplăci tratate în două zile diferite de două persoane diferite,

– două microplăci tratate în două zile diferite, de două persoane diferite, în două laboratoare diferite
…

• Variabilitatea rezultatelor obţinute conduce la noţiunile de repetabilitate şi de reproductibilitate.

•Repetabilitatea corespunde « fidelităţii rezultatelor succesive obţinute de acelaşi operator, care

lucrează într-un mediu dat, cu acelaşi aparat, aceeaşi metodă, pe un produs identic ».

• Reproductibilitatea corespunde « fidelităţii rezultatelor obţinute de operatori diferiţi, ce lucrează în

medii diferite sau în acelaşi mediu, dar în perioade diferite, cu aceeaşi metodă, pe un produs identic
».

•Rezultatele obţinute cu ajutorul aceluiaşi test de depistare sunt supuse, în acelaşi timp, variabilităţii
intra-observator (repetabilitate) şi variabilităţii inter-observatori (reproductibilitate).

• Nu se poate considera, că nivelurile de sensibilitate şi de specificitate ale unui test de depistare

sunt strict identice, indiferent de persoanele care folosesc testul (exemplu: tuberculinarea) sau
laboratoarele ce efectuează analiza (serologia…).

•Pentru a limita această variabilitate a rezultatelor (şi prin urmare, a performanţelor de sensibilitate
şi specificitate), este necesar :

– ca diferitele persoane (sau laboratoare) să folosească o tehnică standardizată de realizare şi de

citire a testului de depistare,

– ca testările să fie organizate periodic, constând în a propune persoanelor (sau laboratoarelor) care
efectuează testul, acelaşi grup de produse, pentru a fi supuse testului: pentru laboratoare, acest
lucru corespunde testelor interlaboratoare de capacitate, care permit detectarea eventualelor
diferenţe faţă de rezultatele ce trebuiau obţinute.

•Sensibilitatea, specificitatea, VPP şi VPN au fost definite şi prezentate raportat la indivizi, în cazul
animalelor.

• Dar aceste noţiuni se pot aplica şi grupurilor de animale, cum sunt turmele, unităţi epidemiologice
esenţiale în lupta împotriva bolilor animalelor.

Valoarea testelor la nivel de turmă

• În patologia animală, unitatea epidemiologică şi de prevenire este, adesea, reprezentată de către

turmă. În general, testele de depistare nu se aplică animalelor izolate, ci grupurilor de animale, care
formează turme. Rezultatele unui test de depistare trebuie să fie considerate, deci, nu numai
individual, ci şi la nivel de turmă.

• Sensibilitatea şi specificitatea unui test de depistare nu au aceleaşi valori, după cum rezultatele
sunt considerate izolat, pe un animal sau grupat, pentru toate animalele dintr-o turmă.

• La nivelul unei turme, depistarea se poate face în două moduri :

•testul poate fi aplicat pe un amestec de probe,

•sau poate fi vorba de suma testelor individuale.

• În general, probabilitatea de detectare a infecţiei într-o turmă cu ajutorul unui test de depistare
(sensibilitate turmă) este mai mare decât sensibilitatea individuală a testului.

• Specificitatea unui test de depistare la nivel de turmă este întotdeauna mai mică decât
specificitatea individuală a testului şi trebuie să conducă la o atitudine de prudenţă în utilizarea sau
interpretarea rezultatelor pozitive cu ocazia folosirii unui test cu specificitate medie sau cu răspuns
pozitiv izolat în cadrul turmei.

Curs 7: Spravegherea epidemiologica

DEFINIȚII

 factor de risc

- fenomen, proces sau complex de împrejurări congruente, în acelaşi timp şi spaţiu ce pot determina
sau favoriza producerea unor tipuri de risc

 frecvența factorilorde risc

- numărul de evenimente factori de risc sau rezultatele acestora, definite perunitateade timp
  analiza factorilorde riscsauanalizade risc

- procesul de înțelegere a naturii riscului şi de determinare a nivelului de risc ce asigură baza pentru
evaluarea riscului şi pentru decizii privind tratamentul riscului, incluzând şi estimareariscului

 sursade risc

- element factor de risc ce singur sau în combinaţie, prezintă un potenţial intrinsecde a crea un risc,
putând fi tangibil sau intangibil

•Lupta împotriva oricărei boli, indiferent în ce populaţie evoluează (umană, animală sau vegetală),
necesită, pentru a fi eficientă, o bună cunoaştere a :

- frecvenţei

-distribuţiei sale geografice.

•Pentru o boală cu difuzare foarte rapidă (febra aftoasă la animale, gripa la om…), este esenţial să se
dispună, cât mai repede posibil, de informaţia privind apariţia unui prim caz sau a unui prim focar.

•Succesul măsurilor întreprinse (abatorizare în focarele de febră aftoasă, campanii de vaccinare cu

un vaccin adaptat la suşa de virus gripal), depinde de concurenţa dintre agentul patogen şi măsurile
de profilaxie.

•Pentru boli cu grad moderat de contagiozitate sau de transmisibilitate, este suficient să se cunoască
situaţia făcând bilanţul în anumite momente (bilanţuri lunare, semestriale, anuale).

•Pentru o boală cu difuzare mai lentă (tuberculoza, leucoza enzootică bovină…), necesitatea de a
acţiona rapid este mai mică.

•Nu este nevoie să se cunoască situaţia zilnică a tuberculozei bovine într-o ţară, însă, în cazul unei
epizootii de febră aftoasă, este indispensabil să se cunoască în fiecare zi noile focare.

•Supravegherea epidemiologică este metoda care răspunde cel mai bine acestei nevoi de a cunoaşte
cu regularitate sau uneori rapid, situaţia epidemiologică a bolilor şi de a prevedea evoluţia lor.

Supravegherea epidemiologică

Este vorba de o «metodă întemeiată pe înregistrări continui, ce permite urmărirea stării de sănătate
sau a factorilor de risc dintr-o populaţie definită, în special decelarea apariţiei unor procese
patologice şi studierea dezvoltării lor în timp şi spaţiu, în vederea adoptării unor măsuri de
combatere adecvate» .

Orice acţiune de supraveghere epidemiologică, indiferent de boală sau de factorul de risc studiat,
presupune următoarele etape:

1. recoltarea de date despre boală sau factorul de risc;

2. transmiterea datelor la centrul de prelucrare;

3. prelucrarea datelor;

4. difuzarea rezultatelor.

Profilaxie şi supraveghere epidemiologică

Profilaxia corespunde ansamblului de măsuri medicale şi igienice care vizează prevenirea apariţiei
unei boli, limitarea dezvoltării ei şi asigurarea dispariţiei acesteia.

 Scopul profilaxiei este ţinerea sub control sau chiar dispariţia unei boli
 -Metodele de profilaxie sunt:
- medicale (vaccinare etc.)
- sanitare (depistare, carantină, abatorizare, dezinfecţie, controlul mişcărilor de animale
etc.).

Epidemiovigilenţa

 Termenul de epidemiovigilenţă este folosit uneori pentru a desemna, în cadrul supravegherii

epidemiologice, acţiunile de supraveghere destinate semnalării apariţiei unei boli, fie că este
o boală «exotică», introdusă dintr-o altă ţară, fie că este o boală întradevăr nouă.
 Acţiunile ce trebuie întreprinse pentru a depista cât mai curând posibil apariţia unei boli
exotice (vigilenţa) diferă de cele care vizează estimarea cu regularitate, cu exactitate şi
precizie, a incidenţei unei boli ce evoluează într-o ţară: astfel, pentru vigilenţă, orice caz, dar
mai ales primul, trebuie să fie detectat şi să se declanşeze alerta;
 Pentru supravegherea epidemiologică a unei boli prezente, ce nu trebuie declarată
obligatoriu, reprezentativitatea eşantionului, ca şi în cazul anchetei descriptive, este deosebit
de importantă.

Reţeaua de supraveghere epidemiologică

Supravegherea epidemiologică necesită, pentru elaborarea informaţiei, colaborarea unui ansamblu

de persoane şi structuri, numit reţea de supraveghere epidemiologică.

O reţea de supraveghere epidemiologică este un ansamblu de persoane şi organisme, constituit

pentru a asigura supravegherea, pe un teritoriu dat, a uneia sau mai multor boli.

Toate reţelele de supraveghere epidemiologică au în comun o gestiune centralizată.

Obiectivele generale ale supravegherii epidemiologice şi clasificarea reţelelor

 Se pot deosebi patru tipuri de obiective ale supravegherii epidemiologice:

1. depistarea apariţiei unei boli exotice sau noi, într-o regiune dată, pentru a întreprinde din timp
un program de combatere. În Uniunea Europeană, reţeaua de supraveghere epidemiologică a
febrei aftoase răspunde acestui obiectiv.
2. stabilirea unei ierarhii în funcţie de importanţă (medicală, economică…) a diferitelor boli
semnalate în aceeaşi populaţie, în vederea definirii priorităţilor de acţiune. În Franţa, pentru
îndeplinirea acestui obiectiv funcţionează reţeaua care se ocupă de bolile albinelor şi reţeaua
naţională de observaţii epidemiologice din avicultură (R.N.O.E.A.).
3. determinarea importanţei reale a unei boli (incidenţă, prevalenţă, pierderi economice…) şi a
evoluţiei situaţiei, pentru a ajuta la luarea unei decizii, de a modifica sau de a continua lupta într-
o manieră adecvată. Acesta este, de exemplu, obiectivul la care răspunde reţeaua de
supraveghere epidemiologică a turbării.
4. evaluarea rezultatelor unui plan de combatere, urmărind diminuarea bolii. Acţiunile de
supraveghere epidemiologică a tuberculozei bovine, brucelozei bovine şi leucozei enzootice
bovine, ce rezultă din operaţiunile de profilaxie colectivă pentru aceste trei boli în diferite ţări
europene, corespund unui astfel deobiectiv.

 Reţelele de supraveghere epidemiologică pot fi clasificate în funcţie de:

1)situaţia epidemiologică a bolii:

2)aria geografică acoperită:

3)eşantionare:

4)dependenţade alte activităţi:

5)modul de obţinere şi centralizare a datelor:

1) situaţia epidemiologică a bolii:

- reţele de supraveghere epidemiologică a bolilor prezente într-o ţară;

- reţele de supraveghere epidemiologică a bolilor “exotice” sau a bolilor “noi”.

2)aria geografică acoperită:

- reţele locale;

- reţele naţionale;

- reţele internaţionale.

3)eşantionare:

- supravegherea epidemiologică a întregii populaţii

- supravegherea epidemiologică a unui eşantion.

4) dependenţa de alte activităţi:

- reţele autonome;
- reţele integrate.

5) modul de obţinere şi centralizare a datelor:

- reţele active;

- reţele pasive.

Curs 8: EPIDEMIOLOGIE ANALITICĂ

În afara cunoștințelor vizând descrierea bolilor, epidemiologia abordează şi domeniul explicativ: este
vorba de epidemiologia “cauzală”, “etiologică” sau “explicativă”.

Studiul relaţiei “cauză - efect”

• Epidemiologia explicativă mai este denumită şi epidemiologie analitică sau epidemiologie

etiologică. Aceşti trei termeni (etiologică, analitică, explicativă) caracterizează bine obiectivul acestei
părţi a epidemiologiei:

– Etiologică, deoarece, contrar epidemiologiei descriptive, obiectivul ei este de a descoperi cauza

(cauzele) bolii;

– Analitică, pentru că, contrar epidemiologiei descriptive, ea compară, analizează asocierea

statistică între boală şi diferiţii factori presupuşi a interveni;

– Explicativă, pentru că nu mai este vorba de a descrie caracteristicile bolii, ci de a explica

mecanismul cauzal.

• Epidemiologia explicativă (analitica) are deci drept scop descoperirea cauzei bolilor prin analiza
rolului factorilor ce ar putea determina incidenţa lor.

Diversitatea relaţiilor de cauzalitate

• În bolile infecţioase majore ale animalelor există obiceiul de a raţiona într-o manieră relativ simplă
referitor la cauzalitate: “un agent patogen = o boală”

– virusul rabic este cauza turbării,

– virusul aftos este cauza febrei aftoase,etc.

• In momentul în care depăşim domeniul bolilor infecţioase majore, într-o manieră generală, relaţia
dintre o cauză şi un efect poate fi mult mai complexă.

• Un fenomen (spre exemplu o boală) poate să se datoreze numai unei singure cauze, dar acesta
poate în egală măsură să fie rezultatul unui ansamblu de cauze (etiologie polifactorială) asociate în
mod diferit.

• Astfel, o cauză poate să fie necesară sau nu, suficientă sau nu.
– O cauză A este numită necesară dacă efectul corespunzător B nu este constatat decât ca urmare a
acestei cauze. Aceasta nu implică însă ca evenimentul B să fie determinat numai de această singură
cauză A.

– O cauză A este suficientă dacă ea determină în mod automat efectul B.

– O cauză poate să fie necesară, suficientă, poate să fie şi necesară şi suficientă, sau nici una nici alta.

• O boală poate să fie legată, într-o manieră mai simplă sau mai complexă, cu una sau mai multe
“cauze”.

• Această diversitate în relația cauză-efect sugerează existenta unui gradient de cauzalitate care
merge de la cauză la factorul de risc, trecând prin factorul cauzal .

Terminologia utilizată referitor la cauzalitate

• Noţiunea de “factor de risc” este larg utilizată în epidemiologia explicativă.

• Riscul în patologie este “probabilitatea ca o boală să apară la un moment dat sau în timpul unei
perioade date”.

• Un factor de risc este “orice factor asociat cu creşterea probabilităţii de apariţie sau de dezvoltare
a unui fenomen patologic”.

• Un factor de risc este deci asociat statisticunei boli.

• Există două accepțiuni ale termenului factor de risc.

– Prima dintre ele califică drept factor de risc orice eveniment asociat simplu, în plan statistic,
fenomenului patologic, fără să existe în mod necesar o cauzalitate demonstrată sau măcar probabilă .

– Cea de a doua accepţiune nu identifică un factor ca fiind factor de risc decât în măsura în care o
relaţie de cauzalitate a putut fi stabilită între fenomenul patologic şi acel factor (sau cel puţin atunci
când această relaţie de cauzalitate este probabilă). În această accepţiune, factorul îşi merită
denumirea de factor de risc.
• Noţiunea de factor de risc pentru o boală este o noţiune generală. Atunci când într-o situaţie
concretă un factor de risc a fost identificat ca responsabil de apariţia bolii, el devine factor cauzal.

• Un factor cauzal este un “factor responsabil de apariţia sau dezvoltarea unui fenomen patologic
observat”.

• Astfel, chiar în bolile monofactoriale, datorate unei cauze unice, bine cunoscută, este posibil să se
identifice diferiţi factori care modulează riscul de apariţie al bolii într-un efectiv indemn.

Demonstrarea unei relaţii de tip cauză - efect

• Pentru demonstrarea unei relaţii cauzale este necesar a se realiza un experiment şi de a reproduce
boala, expunând cu bună ştiinţă subiecţii la factorul studiat. Se înţelege că această situaţie este
imposibilă în medicina umană şi nu este întotdeauna posibilă în patologia animală. În această situaţie
ne găsim într-un studiu prin observare şi nu în situaţie experimentală.

• În patologia animală, se poate trece la o fază experimentală după ce un studiu prin observare a
permis precizarea factorilor de risc. Totuşi, pentru o boală polifactorială este dificilă realizarea unui
plan de experimentare care să permită studierea interacţiunii diferiţilor factori.

• Într-un studiu prin observare, în lipsa demonstraţiei experimentale, se impune respectarea unui
anumit număr de reguli generale pe care le rezumăm în continuare

• Formularea ipotezei de verificat este punctul de plecare al studiului. Este indispensabilă pentru
elaborarea protocolului.

• Investigația trebuie să reprezinte o abordare comparativă: este vorba de a compara două grupe de
caracteristici apropiate pe cât posibil și care nu se disting decât prin prezenta sau nu a bolii sau prin
expunerea sau nu a factorului verificat. Comparabilitatea loturilor este esențială, adică să realizeze
cea mai mare asemănare posibilă, astfel încât diferența să poată fi raportată la factorul studiat.

• Trebuie verificatăsatisfacerea regulii celor trei “A”:

• Anterioritate,

• Asociere,

• Absența altui factor.

• Interpretarea rezultatelor să se facă eliminând artefactele și căile indirecte, răspunzând la

întrebarea bazată pe ipoteza inițială.

• O altă regulă importantă spune că nu trebuie să se confunde asociereastatistică și cauza.

• Aceste reguli generale stau la baza anchetelor epidemiologice explicative.

Anchetele explicative

• Există mai multe tipuri de anchete epidemiologice explicative, dar ele au toate acelaşi obiectiv şi
acelaşi principiu:
• Obiectivul este de a verifica ipoteza unei relaţii cauzale între expunerea la un factor de risc şi o
boală;

• Principiul este de a compara grupe de subiecţi (animale, turme....) având caracteristici diferite în
două planuri, boala şi factorul de risc studiat:

–bolnavi şi sănătoşi

–expuşi şi neexpuşi factorului de risc.

• Prezenţa a două grupe, bolnavi şi sănătoşi sau expuşi şi neexpuşi (şi a patru categorii,
corespunzând fiecare unui caz din tabel), este indispensabilă pentru a se putea trage o concluzie
explicativă.

• Exemplu:

• 1074 de pacienţi afectaţi de boala ghearelor de pisică au fost supuşi unei investigaţii. 99% din cazuri
erau asociate contactului cu un animal şi 73% cu o zgârietură de pisică. “Astfel, rolul controversat al
pisicii în transmiterea bolii ghearelor de pisică este de acum înainte stabilit”.

• Pe cât este de tentant să fie trasă această concluzie, în egală măsură datorită similitudinii între
numele bolii şi factorul de risc studiat, ca şi datorită procentajului crescut care îl înregistrează factorul
de risc (73%) ar fi incorect să fie formulată. Ar fi indispensabil să existe informaţii referitoare la
frecvenţa zgârieturilor de pisică într-o populaţie sănătoasă (neafectată de boala ghearelor de pisică)
având pe de altă parte, aceleaşi caracteristici cu populaţia bolnavilor (vârstă, sex, categorie socio-
profesională).

• După cum se constată privind acest tabel, se poate “intra” după una sau alta din cele două săgeţi
(prin stânga sau pe sus). Calea de intrare în acest tabel defineşte natura grupelor ce trebuie
constituite pentru a efectua comparaţia, ca şi natura indicatorului utilizat pentru comparare.

• Abordarea tabelului prin stânga defineşte ca modalitate de constituire a grupelor de comparat:

• un grup de subiecţi expuşi factorului studiat (linia superioară),

• un grup de subiecţi neexpuşi acestui factor (linia inferioară).

• Va fi apoi posibil să se calculeze, în fiecare din cele două grupe, nivelul incidenţei într-o perioadă
dată şi deci riscul apariţiei bolii (pentru că nivelul incidenţei este o măsură a riscului de apariţie a
bolii):
 • IE+ este rata incidenţei bolii în grupul celor expuşi

• IE- este rata incidenţei bolii în grupul celor neexpuşi.

• Rămâne atunci să se calculeze riscul relativ care permite compararea riscului de apariţie a bolii în
fiecare din cele două grupe prin compararea incidenţei bolii în cele două grupe.

• Riscul relativ este raportul ratei incidenţei în grupul expus supra rata incidenţei în grupul neexpus:

• Dacă factorul studiat nu are nici o legătură cu boala, el nu trebuie să aibă o diferenţă semnificativă
între incidenţa bolii în grupul expus şi cea din grupul neexpus. Valoarea riscului relativ este în acest
caz egală sau apropiată de 1 (pentru motive legate de fluctuaţii ale eşantioanelor).

• Un risc relativ de 5 semnifică că riscul de apariţie al bolii este de cinci ori mai mare în grupul expus
factorului decât în grupul neexpus. Riscul relativ este deci măsura rolului factorului studiat sub
rezerva absenţei unui mijloc indirect în studiu.

• Abordarea tabelului pe sus defineşte ca modalitate de constituire a grupelor de comparat:

• un grup de subiecţi bolnavi

• un grup de subiecţi sănătoşi.

• Este posibil să se calculeze, în fiecare grup, proporţia subiecţilor care au fost expuşi factorului
studiat şi apoi să fie comparate.

• Astfel, sunt posibile două tipuri esenţiale de anchetă explicativă:

• anchete expuşi/neexpuşi

• anchete cazuri/martori

Anchetele expuşi/neexpuşi

• Principiul acestui tip de anchete este de a compara incidenţa bolii în două grupe de subiecţi iniţial
indemne de boală, unul compus din subiecţi expuşi unui factor presupus a fi factor de risc, altul
compus din subiecţi neexpuşi.
• Studiul se poate referi la populaţia totală sau la un eşantion. La începutul anchetei (to), nu se
introduc în studiu decât subiecţi indemni (M-), unii expuşi factorului studiat (E+) şi alţii nu (E-).

• Această categorie de anchetă este considerată prospectivă, căci se înregistrează cazurile care apar
(M+) în cursul perioadei de observaţie.

• Toţi subiecţii sunt urmăriţi în timpul perioadei de observaţie în scopul înregistrării cazurilor şi luării
în considerare eventualele modificări legate de expunere.

• La sfârşitul perioadei de observaţie (t1), se dispune de toate datele pentru a calcula riscul relativ.

Exemplu:
• Avantajele anchetelor de tip expuşi/neexpuşisunt: – ele permit calculul direct al riscului relativ şi
sunt bine adaptate la raţionamentul asupra cauzei, mai ales dacă subiecţii incluşi în grupele expuşi şi
neexpuşi sunt reprezentativi pentru populaţia din care provin, – natura prospectivă a anchetei
permite o urmărire satisfăcătoare a subiecţilor şi limitează numărul informaţiilor care lipsesc, – ele
satisfac pentru cazurile ce presupun o expunere rară la respectivul factor.

• Dezavantajele acestor anchete sunt numeroase: – durata necesară pentru cazurile în care factorul
studiat nu declanşează boala decât după o lungă perioadă de incubaţie, – dimensiunile efectivelor de
urmărit pentru situaţiile în care boala este rară; durata lungă de observaţie şi numărul mare de
subiecţi pot să determine costuri considerabile. Pentru a ilustra acest inconvenient putem cita, din
medicina umană, unul din primele studii prospective făcute asupra rolului tutunului în cancerele
bronhopulmonare care a necesitat urmărirea unui milion de subiecţi, fumători şi nefumători, pe o
perioadă de 5 ani !

• Asemenea efective, o atât de lungă perioadă sunt foarte greu de gestionat şi riscă să conducă la
numeroase scăpări.

• Indicaţiile unei anchete expuşi/neexpuşi se limitează la bolile:

• cu incubaţie scurtă,

• relativ frecvente,

• şi pentru care factorul studiat este suspectat a avea un important rol cauzal.

• Prima condiţie permite limitarea perioadei de observaţie, celelalte două permit reducerea
dimensiunilor grupelor.
 • Pentru celelalte boli, este mai bine să se utilizeze celălalt tip de anchetă explicativă, ancheta
cazuri/martori.

Anchetele de tip cazuri/martori

• Şi acest tip de anchetă realizează compararea a două grupuri care nu mai sunt definite prin factorul
de expunere, ci prin prezenţa sau absenţa bolii.

• Principiul anchetei de tip cazuri/martori, constă în compararea frecvenţei de expunere la factorul

studiat într-un grup de bolnavi şi într-un grup de subiecţi sănătoşi.

• Trebuie ales un grup de subiecţi bolnavi (cazuri: M+), reprezentativ pentru totalitatea bolnavilor, şi
un grup de subiecţi sănătoşi (martori: M-), reprezentativ pentru populaţie.

• Munca constă în a căuta, pentru fiecare subiect din cele două grupe, statutul faţă de factorul
studiat, respectiv expus (E+) sau neexpus (E-) (eventual se poate ţine, de asmenea, cont de gradul de
expunere). • Aceste observaţii sunt obţinute prin întoarcerea în trecut şi, din acest motiv, aceste
anchete sunt calificate ca anchete retrospective.

• Într-o anchetă cazuri/martori, este imposibil să se cunoască incidenţa bolii la expuşi şi neexpuşi.
Într-adevăr, efectivele din cele două grupe, cazuri şi martori, sunt definite fără ca ele să fie
proporţionale cu incidenţa bolii.

• În măsura în care incidenţa în fiecare din cele două grupe, expuşi şi neexpuşi, nu poate să fie
determinată, nu este posibilă calcularea riscului relativ corespunzător acestui factor.

• Un odds (sau o cotă) este raportul de probabilitate al unui eveniment faţă de complementul său.

• O anchetă cazuri/martori prezintă mai multe avantaje:

– Mai întâi, cel al rapidităţii, căci în momentul demarării studiului, patologia este deja exprimată şi
nu trebuie să aşteptăm apariţia cazurilor. Timpul de aşteptare nu este legat decât de recoltarea
informaţiilor şi prelucrarea acestora.
– Costul unei asemenea anchete este mult mai mic decât cel al unei anchete prospective
(expuşi/neexpuşi), în egală măsură datorită duratei sale mai scurte şi efectivelor luate în studiu.
Dimensiunile celor două grupuri sunt într-adevăr mult mai mici decât în cazul anchetelor
expuşi/neexpuşi (conform celor ce urmează).

– Acest tip de anchetă este foarte bine adaptat bolilor rare.

• Inconvenientele anchetelor cazuri/martori sunt legate de diferitele ocolişuri potenţiale, în mod

deosebit de nereprezentativitatea cazurilor şi/sau a martorilor, putând conduce la concluzii eronate.

– Cunoaşterea statutului fiecărui subiect observat (caz de boală sau martor) riscă în egală măsură să
determine un ocoliş în timpul recoltării informaţiilor asupra factorului.

– De altfel, faptul de a trebui uneori să ne întoarcem foarte departe în timp poate să conducă la
obţinerea de date aproximative din cauza uitării.

• În fine, acest tip de anchetă este puţin adaptat la expunerile rare.

• Indicaţiile anchetelor cazuri/martori sunt inverse celor ale anchetelorexpuşi/neexpuşi. Ele sunt
recomandate:

– pentru bolile rare,

– pentru bolile cu perioadă lungă de incubaţie, în situaţia în care nu se pretează la anchete de tipul
expuşi/neexpuşi, căci implică o perioadă de timp mare de aşteptare a apariţiei cazurilor.

– pentru studierea simultană a mai multor factori de risc, boala fiind prezentă, este posibilă
recoltarea informaţiilor asupra diferiţilor factori. Astfel, în cazul anademiilor de listerioză, este
posibilă culgerea de informaţii asupra unor categorii foarte diverse de alimente (produse lactate,
brânzeturi, mezeluri...).

– ele sunt, de asemenea, indicate în cazurile în care nu se poate avea acces decât la o parte din
cazuri, ceea ce este o situaţie frecventă în cazul intoxicaţiilor alimentare.

Anchetele transversale

• Permit cunoaşterea într-un anumit moment (de unde şi termenul de “transversal”, adică care taie
axa timpului, spre deosebire de anchetele longitudinale, desfăşurate de-a lungul timpului), a situaţiei
unei boli într-o populaţie sau un eşantion.

• Ele înregistrează prevalenţa, spre deosebire de anchetele expuşi/neexpuşi care determină

incidenţa şi, din acest motiv, sunt mai puţin adaptate la investigaţiaexplicativă.

• Ele permit studiul asocierii între expunerea la factorul de risc şi boală în momentul anchetei.

• Anchetele transversale cu scop explicativ trebuie deci rezervate acelor boli pentru care prevalenţa
este un bun indicator (adică boli în egală măsură frecvente şi cronice sau recurente). Ele pot fi
aplicate unei populaţii sau unui eşantion.
Alegerea unui tip de ancheta

• Rezultatul unei anchete explicative, fie că este de tip expuşi/neexpuşi sau cazuri/martori, este o
măsură a asocierii între un factor şi o boală, exprimată printrun risc relativ (calculat sau estimat).

• Alegerea unui tip de anchetă depinde de mai multe criterii.

• Unul din criteriile de alegere a tipului de anchetă explicativă este numărul necesar de subiecţi.
Acesta depinde de mai mulţi parametri şi poate fi calculat cu ajutorul tabelelor.

Compararea principalelor caracteristici ale celor două tipuri de anchete explicative

Curs 9: Epidemiologie analitică unifactorială
• Abordarea analitică a unui fenomen patologic (epidemiologic) urmăreşte punerea în evidenţă a
cauzei tulburărilor observate

• O abordare unifactorială, constituite esenţialul cunoştinţelor de microbiologie, parazitologie,

toxicologie, etc., pentru care punerea în evidenţă a factorului (agentului) patogen este suficientă ca
explicaţie.

• În aceste condiţii, epidemiologia constă în a studia mişcarea acestui agent (lanţul de transmitere).

• În plan epidemiologic, această concepţie încearcă să răspundă la întrebările :

UNDE ? CINE ? CUM ?

Sursele de agenţi patogeni

• Sunt reprezentate în principal de către:

1. Organisme vii.

2. Cadavre.

3. Produse de origine animală.

4. Mediul înconjurător.

• Durata perioadei în care sursa este periculoasă este în funcţie de:

• relaţia gazdă-agent patogen, respectiv multiplicarea agentului în pofida răspunsului imun al

gazdei, în cazul organismelor vii;

• rezistenţa agentului patogen la factorii de inactivare sau de aptitudinea sa de a se multiplica

pe suporturi inerte din mediul extern.

Organismele vii

• Organismele vii constituie sursa principală de agenţi patogeni biotici (infecţioşi, parazitari etc.). Ele
excretă germenii în timpul fazei clinice a infecţiei, dar şi înainte şi/sau după aceasta.
• Asfel, se disting mai multe categorii de organisme vii – surse de agenţi patogeni :

1. Purtători in incubație

Excreția în timpul perioadei de incubație

• Turbarea.- Virusul rabic este prezent in saliva

– Cu 3 zile inainte de debutul simptomelor la 80% din cazuri

– Cu 3-5 zile la 15 % din cazuri

– Cu 5-8 zile la 5 % din cazuri

• Febra aftoasă.

- Prezența virusului în salivă, lapte și mucus nazal, a fost demonstată cu cel puțin 24 ore inaintea
apariției semnelor clinice.

2. Bolnavi

Excreție in timpul evoluției bolii

• Pesta porcină clasică.

– 1 ml sânge de porc bolnav conține peste 1 milion de DLM

• Antrax.

– 1 g de broiaj de splină provenit de la o bovină mortă de acestă boală conține intre 1-4 miliarde
germeni

3. Purtători tardivi

Excreția după boală

• Anemia infecțioasă ecvină.

– starea de eliminator este de 15-18 ani, uneori pentru toată viata animalului

• Bruceloză.

–eliminarea prin lapte este de 7-8 ani, iar in cazul instalării toleranței imunologice – toată viața

4. Purtători sănătoși
• Infecțiile inaparente scapă observaţiei noastre şi sunt mai frecvente decât manifestările clinice,
constituind partea ascunsă, invizibilă a aşa- zisului “iceberg” .

• Excreţia de germeni şi rezultatele diagnosticului indirect (serologic, alergic) nu sunt în mod

obligatoriu superpozabile,:

1) – reacţia imunitară persistă toată viaţa ;

2) – reacţia imunitară suferă variaţii ;

3) – reacţia imunitară dispare la un moment dat ;

4) –reacţia imunitară nu poate fi decelată (imunotoleranţă).

• Materiile virulente pot fi foarte variate şi de importanţă inegală pentru o boală; agentul patogen
invadează organismul şi se localizează în diverse ţesuturi şi organe, dintre care unele au rol în
transmitere (virulenţă internă), iar altele elimină germeni (virulenţa externă).

Cadavrele

• Se caracterizează prin aceleaşi riscuri, putând avea o virulenţă internă şi una externă; de aceea se
justifică măsura distrugerii cadavrelor, evitându-se orice posibilitate de “evaziune”.

• În cadavre, unele bacterii îşi pot continua multiplicarea (rujet) sau trec într-o formă de rezistenţă
(antrax), pe când virusurile, în general, sunt repede distruse.

Produsele de origine animală

• Produsele şi subprodusele de origine animală sunt foarte numeroase şi constituie tot atâtea surse
posibile de agenţi patogeni, dacă ele provin de la animale infectate .

• Ca principale grupe de astfel de surse:

- laptele şi derivatele sale,

- carnea crudă sau preparatele din carne,

- ouăle,

-oasele – folosite în alimentaţia animalelor,

- serurile imune, - fecalele şi gunoiul de grajd, etc.

Mediul înconjurător

• Natura surselor de agenţi patogeni din mediul exterior animalelor este extrem de diversă şi bogată.
Exemple:

- solul: antrax, tetanos;

- apa: leptospiroză, holera umană;

- aerul: febra aftoasă, pseudopesta aviară;

- echipamentele şi instrumentarul.

• Comportamentul agenţilor patogeni în mediul exterior este diferit în funcţie de expunerea la factori
nocivi sau favorabili, naturali sau artificiali, rezultatul putând fi:

– Inactivare

– Conservare

– Intreținere-conservare
Receptivitatea gazdei

• Receptivitatea este aptitudinea unui macroorganism de a permite unui agent patogen să se

multiplice, de la o anumită doză infectantă.

• A nu se confunda receptivitatea cu sensibilitatea, care este aptitudinea unui macroorganism de a

exprima simptome

• Receptivitatea în sine este variabilă, în funcţie de factori intrinseci şi extrinseci.

- Factorii intrinseci care pot influenţa receptivitatea sunt reprezentaţi de:

➢specie,

➢rasă,

➢vârstă,

➢sex

➢Individ.

- Factorii extrinseci

 Specia. Există o receptivitate diferită în funcţie de specia sau speciile de animale expuse unui
agent infecţios : - turbarea, afectează toate mamiferele; - febra aftoasă, afectează
biongulatele; - anemia infecţioasă, este specifică ecvinelor; - pesta porcină, afectează
suideele.
 Rasa. Rasele rustice rezistă mai bine la diverse boli.
  Vârsta. În general, tineretul este mai sensibil la exprimarea clinică şi nu neapărat mai
receptiv. Ex. : - gastroenterita transmisibilă, boala Aujeszky.
 Sexul, predispune şi el la anumite afecţiuni. Ex. : - femelele, fac boli abortigene, mamite; -
masculii, la răndul lor, fac orhite.

• Variabilitatea individuală, guvernată de o multitudine de alţi factori biogenetici şi evolutivi,

determină un comportament diferit al indivizilor faţă de agenţii patogeni, aspect ce consolidează
semnificaţia expresiei: “nu sunt boli, ci sunt bolnavi !”

• Factorii extrinseci sunt extrem de numeroşi şi acţionează fie în mod progresiv, obosind puţin câte
puţin organismul al cărui prag de receptivitate scade, in unele cazuri în mod brutal, ceea ce constituie
un “stres”.

• Din multitudinea de factori extrinseci implicaţi în determinismul bolilor la animale, mai pregnanţi
sunt următorii:

• – insuficienta acoperire a nevoilor alimentare, în plan cantitativ şi calitativ; Ex.: terenurile sărace în
seleniu – sunt asociate unui risc crescut pentru paratuberculoză la bovine.

• – disconfortul ambiental, poate acţiona indirect, în timp, scăzând rezistenţa sau direct, prin variaţii
bruşte ale condiţiilor atmosferice, prin exces de noxe, etc.

• – factorii sociali ţin de psihologia sau comportamentul animalelor şi dacă sunt neglijaţi, pot duce la
grave perturbări: dezordine, stres şi de aici nenumărate pierderi.

• – intervenţia omului, prin manipulare, vaccinări, etc., poate avea un rol determinant asupra
receptivităţii şi sensibilităţii animalelor faţă de unele infecţii, de regulă latente.

Modul de transmitere

• Transmiterea directă necesită un contact strâns (“direct”) între subiectul bolnav şi cel sănătos (Ex.:
tularemia, turbarea).

– Transmiterea directă poate fi:

– orizontală

– verticală.

• Transmiterea orizontală se poate realiza :

– prin contact “amabil” :

– sexual ( cale venerienă ): bruceloza, durina,

– cutanat: tularemia, bruceloza (la om),

– contact al mucoaselor: mononucleoza infecţioasă la om ( “boala sărutului” , cu virusul herpetic

Epstein – Barr)

– contact “rât la rât” : boalaAujeszky la porc;

– alăptare: boalaAujeszky la purcei.

– prin contact “brutal” :

– muşcătură : turbare, pasteureloză.

– plagă : tetanos, melioidoză.

– prin contact cu un cadavru :

• tularemia, la vânători, bucătari

• boli profesionale (bruceloză, tuberculoză, morvă, etc la veterinari).

Aceste modalităţi de transmitere sunt numite “orizontale” pentru că ele nu necesită o legătură
parentală între indivizi.

Transmiterea verticală se poate realiza :

– în momentul parturiţiei (congenitală). Ex. : bruceloza, diverse infecţii neonatale ;

– în uter (transplacentar). Ex. : - listerioza, bruceloza (forme letale);

- pesta porcină clasică (formă benignă clinic, cu mare risc epidemiologic).

– prin ou (“in ovo”) : agentul patogen este închis în celula iniţială. Ex. : - diverse boli la păsări.

• Transmiterea indirectă este realizată printr-un “intermediar”, respectiv un produs, obiect sau o
fiinţă vie purtătoare şi este favorizată de o mare diversitate de circumstanţe.

- produse de origine animală :

• lapte: tuberculoza,febra aftoasă,bruceloza ;

• piei, lână: antraxul ;

• carne: boala Aujeszky, antraxul,tuberculoza ;

– suporturi contaminate neanimate :

• apa: leptospiroza, holera umană ;

• aerul: ornitoza, pseudopesta aviară;

• solul: antraxul, tetanosul, melioidoza (telurice) ;

• alimente:listerioza (siloz), salmoneloza ;

• obiecte diverse

• instrumentar: leucoză

• ambalaje: pesta porcină ;

• vehicule: febra aftoasă, boala Aujeszky.

– fiinţe vii “transportoare” de agenţi patogeni :

• omul: veterinari, comercianţi, vizitatori, etc. ;

• animale refractare: păsări, imparicopitate pentru febra aftoasă ;

• păsări migratoare: pot transporta sporii bacilului antraxului la 2000 km distanţă.

• nevertebratele

Pentru bolile infecţioase, arthropodele constituie grupul cel mai important de nevertebrate
transmiţătoare, iar pentru cele parazitare se mai adaugă şi moluştele

Această transmitere poate fi:

– pasivă,

– biologică,

– prin gazdă intermediară.

1. transmiterea pasivă, mecanică: agentul patogen nu se multiplică în artropod. Practic toţi

agenţii patogeni pot fi transmişi pasiv prin artropode.
–musca ( contaminare fecală);
–arthropodele hematofage (ţânţarii), foarte bogate în germeni.
2. transmiterea biologică: implică multiplicarea agentului patogen în artropod.
• arbovirozele (“arthropod borne virus” = virusuri purtate de către artropode);
• rickettsiozele;
• boreliozele; (febra recurenta si boala Lyme)
• pesta umană .
3. transmiterea prin gazdă intermediară

- implică un stadiu de maturare a agentului patogen, care poate să se şi multiplice, în cadrul unui
ciclu biologic. Ex. : protozooze: leishmanioza, trypanosomoza, babesioza.

Boli contagioase şi boli transmisibile

Modalităţile de transmitere a agenţilor patogeni, se constată că bolile pot fi contractate în trei

moduri diferite:

- prin contact direct;

- prin contact indirect;

- prin inoculare.

Noţiunea de vectori

• “vectorul este un nevertebrat (frecvent insectă) care, cu ocazia hrănirii, achiziţionează un agent
infecţios de la o gazdă vertebrată infectată şi îl transmite mai apoi unei alte gazde.

• În această definiţie, esenţială este hrănirea, obligatorie şi repetată, care asigură legătura între
gazdă şi vector (gazdă- vector- gazdă).

• Transmiterea vectorială se realizează în diverse moduri şi circumstanţe, din acest punct de vedere
existând trei categorii de vectori :

• Vectori obişnuiţi , care întreţin boala de unul singur. – Ex.: Aedas aegypti, transmite singur febra
galbenă la om.

• Vectori accesorii, care contribuie la transmitere, fără a avea un rol major în menţinerea bolii. – Ex.:
Aedas artroparvus, poate provoca scurte epidemii de febră galbenă ; A. aegypti o întreţine însă.

• Vectori accidentali, care intervin în transmiterea accidentală a unor boli, de cele mai multe ori în
mod mecanic.

Curs 10: Epidemiologie analitică plurifactorială

Conceptul ecopatologic

• Pentru bolile contagioase şi transmisibile, interpretarea evenimentelor se poate face sub forma
unei serii de ecuaţii, care se aplica în mod automat la diversele situaţii (fenomene patologice)
apărute :

• Conceptul ecopatologic s-a fondat pe baza principiilor ecologice care definesc multiplele relaţii ce
se pot stabili într-un ecosistem, mai mult sau mai puţin complex.

Ca principiu, ecologia este ştiinţa care studiază raporturile dintre fiinţele vii şi dintre acestea şi mediul
înconjurător :
• În acest context există schimburi permanente, întrun perfect echilibru, numit echilibru dinamic.

• Acest echilibru poate fi rupt (perturbat) prin intervenţia unui element perturbator ce
interacţionează cu unul sau altul dintre termenii ecuaţiei ecologice

• Dacă fiinţele vii prezintă, în urma acestei interacţiuni, semne de boală, atunci elementul
perturbator în cauză este caracterizat ca fiind “patogen”; pentru că acesta intervine în relaţie (sens
matematic) şi este responsabil de efect (presupus), este denumit şi factor.

• Schematizând, ecopatologia se defineşte astfel :

• În acest caz, eco-pato-sistemul poate fi redefinit :

Tulburările digestive ale purceilor la înţărcat :

• - “microbul” în cauză este colibacilul, acesta este “efectorul” ;

• - “mecanismul patogenic” se regăseşte în tulburările digestive; cauza adevărată a acestor tulburări

digestive este “multiplă” :

– 1. greutatea la fătare,

– 2. temperatura adăpostului,

– 3. absenţa aşternutului,

– 4. alimentaţia scroafelor,
– 5. cantitatea de alimente consumate de purcei,

– 6. încărcătura bacteriologică a apei, boli intercurente,

– 7. densitatea purceilor,

– 8. diaree nespecifică

Modelul hexagonal al factorilor de patogenitate

Variabila “ANIMAL”.

• Acest factor trebuie analizat atât ca individ, cât şi ca populaţie.

• Animalul “individ”. În crescătoriile moderne, acesta este fructul unui progres genetic considerabil,
care a selecţionat caractere de productivitate fără ca aspectele negative să fie întotdeauna eliminate.

• Ex.: - porcul Marele Alb, are o bună capacitate de creştere şi reproducţie, însă unele linii sunt
predispuse la prolaps rectal, la colibaciloză neo-natală.

• - vaca de rasă Holstein , este o bună producătoare de lapte dar este predispusă la podopatii .

• Populaţia animală. În pofida ameliorării genetice, variabilitatea rămâne încă destul de mare în
interiorul crescătoriilor, ceea ce constituie principala cauză a heterogenităţii.

• creşterea intensivă necesită îndeosebi efective omogene ale loturilor, cărora li se pot aplica
aceleaşi metode de creştere (tehnologii). De aici, răspunsuri negative ale unor animale care nu se pot
adapta condiţiilor standard ale lotului.

• Ex.: junincile, vacile tarate, necesită regimuri alimentare diferite de cel al vacilor în producţie.

Variabila “ADĂPOST”

• Concepţia cazării. Opţiunile iniţiale asupra modului de cazare pot constitui factori de patogenitate
(sau de sănătate).

– Astfel, o stabulaţie liberă va favoriza starea de sănătate şi producţia vacilor de lapte; pe de altă
parte, aceasta va favoriza difuzarea bolilor infecţioase

– Adăposturile închise favorizează bolile respiratorii.

– Suprafaţa patului trebuie să fie suficientă pentru ca animalele să se poată odihni confortabil şi în
plus să evite diversele accidente şi/sau afecţiunile podale.
• Pardoseala.

-Aşternutul de paie este cel mai recomandat, pentru că el izolează faţă de sol, menţine căldura,
absoarbe umiditatea şi noxele, fixează microbii.

–Betonul este comod pentru curăţenie, dar este slab izolator termic, riscant pentru accidente şi
favorizează podopatiile, etc.

• Ambianţa vizează asigurarea unei calităţi fizico-chimice corespunzătoare a aerului, care să

garanteze confortul respirator şi termic al organismului animal.

• Ex.: - oxigenul în cantitate redusă determină creşterea frecvenţei respiratorii şi favorizează bolile
respiratorii ;

- amoniacul rezidual este iritant respirator ;

-pierderile de căldură, curenţii şi umiditatea induc disconfort şi stres.

• Echipamentul.

Diversele utilaje şi sisteme pot favoriza sau chiar provoca stări patologice.

– Astfel, alimentaţia trebuie să fie accesibilă tuturor animalelor şi să fie consumată în cantitate
suficientă.

• Ex.: amplasarea jgheaburilor de furajare.

– Adăparea insuficientă din cauza defecţiunilor instalaţiei poate avea repercursiuni asupra
producţiei,asupra aparatului urinar ori digestiv.

• Ex.: adăpătorile automate în număr redus, amplasate prea sus, cu defecţiuni de acţionare, etc.

– Sistemele de contenţie necorespunzătoare provoacă accidente, tulburări locomotorii, etc.

– Instalaţiile de muls defecte determină leziuni ale mameloanelor, contaminări.

Variabila “ALIMENTAŢIE”

•are implicaţii incontestabile şi profunde în păstrarea stării de sănătate.

•Ea poate fi patogenă fie printr-un principiu toxic, nociv, pe care îl conţine, fie prin folosire
inadecvată.

• Aspectele sunt extrem de variate şi ele se referă, în sinteză, la o serie de parametri, dintre care
menţionăm :

- calitatea materiilor prime furajere ;

- compoziţia furajelor în diverşi principi ;

- modul de preparare ;

- mod de prezentare şi administrare ;

- cantitatea de furaje administrată ;

- adăparea şi calitatea apei.

• Pentru fiecare parametru se pot da o mulţime de exemple cu implicaţiile lor în sens benefic sau
nociv asupra sănătăţii animalelor, mai ales a celor crescute în sistem industrial.

Variabila “MICROBISM”.

• “Microbii”, în sens larg (bacterii, virusuri, micete, paraziţi), fac parte din mediu. Ei îşi pot manifesta
existenţa, în funcţie de diferite condiţii, fie prin tulburări specifice, fie printr-un rol secundar într-o
patologie specifică.

• Prin “microbism” se înţelege totalitatea agenţilor microbieni (bacterii, virusuri, micete, paraziţi) şi a
factorilor susceptibili de a asigura invazia, dezvoltarea, persistenţa şi variaţiile acestei flore în
ecosistemul crescătoriei.

• Agenţii contaminanţi – sunt “microbi” care pătrund într-o crescătorie şi o colonizează.

• Ei aparţin tuturor varietăţilor de microbi , mai mult sau mai puţin patogeni, putându-se distinge :

– patogeni majori: care produc boala imediat ce pătrund în crescătorie (ex. : virusurile pestei porcine,
febrei aftoase) ;

– patogeni secundari: care necesită circumstanţe favorabile determinante pentru a produce tulburări
numiţi “oportunişti (ex.: parvovirusurile, mycoplasmele, colibacilii,etc.) ;

– saprofiţi: prezenţi în mod obişnuit în mediu, care pot participa la tulburări patologice fără a avea
un rol în determinismul lor (ex. : micete) ;

– comensali: prezenţi în mod obişnuit pe piele, mucoase, etc., fără a avea acţiune patogenă în
condiţii normale.

• Contaminanţii dintr-o crescătorie pot fi “paraziţi” obligatorii sau facultativi :

– obligatorii: necesită o gazdă vie pentru a se multiplica.

•Ex.: virusuri, numeroase bacterii.

– facultativi: se pot conserva şi chiar înmulţi în natură.

•Ex.: bacilul rujetului, bacilul antraxului, Listeria, Yersinia.

• Agenţii contaminanţi exercită o presiune pemanentă de contaminare asupra crescătoriilor şi aşa

cum fiecare individ posedă flora sa proprie, fiecare crescătorie poate fi caracterizată prin flora sa, fie
ea patogenă sau nu.

• Ex.: în medicina legală la om, flora individului este specifică şi poate fi considerată probă de
identificare.
• Factorii microbismului. Un prim factor este riscul de introducere a microbilor într-un sistem de
creştere ce necesită un flux continuu de animale adică un flux de contaminare.

• Ex.: îngrăşătoriile.

• În al doilea rând, există o serie de factori ce asigură dezvoltarea microbismului :

– numărul de animale ;

– densitatea animalelor (număr de animale / unitatea de suprafaţă).

– temperatura şi umiditatea.

– modul de creştere: succesiunea de animale în adăposturi nedezinfectate va determina o nouă

creştere a microbismului, prin infectarea animalelor noi.

Variabila “CONDUITĂ” de creştere

• Într-un context economic riguros, numai o metodă de lucru corectă permite crescătorului să-şi
atingă obiectivele de producţie.

Această metodă “corectă” vizează două aspecte:

▪tehnic

▪igienic.

Conduita tehnică (tehnologia)

•Raţionalizarea crescătoriei este o necesitate de prim ordin pentru a optimiza capacităţile de

producţie. Pentru aceasta, tehnologia în “bandă unică” este o condiţie. Numai că ea necesită evitarea
supraîncărcării, a heterogenităţii şi a altor factori de perturbare a echilibrului crescătoriei.

•există particularităţi în funcţie de specie, specificul producţiei, etc. (vaci pentru lapte, porci, etc.).

Conduita igienică

•Este deosebit de importantă, igienizarea fiind indispensabilă, sub formă de dezinfecţii, vid sanitar,
etc. •Tratamentele, vaccinările sistematice completează, în mod logic şi coerent măsurile de
prevenţie a stărilor patologice într-o crescătorie intensivă.

Variabila “CRESCĂTOR”

• Influenţa crescătorului poate fi decisivă pentru apariţia şi dezvoltarea unei situaţii patologice într-o
crescătorie. Aceasta depinde de competenţa (gradul de formare, pregătire) şi de comportamentul
său.

Competenţa crescătorului

• Conducerea şi organizarea raţională a unei crescătorii se învaţă, în zilele noastre, în cadrul unor
forme de pregătire specializate şi nu în mod întâmplător ori tradiţional, “din tată în fiu”.
• Nu rare sunt cazurile în care crescătorul este culpabil pentru diferite accidente şi stări patologice
ale animalelor.

Comportamentul crescătorului

• Crescătorul este primul “patolog” al crescătoriei pentru că el este cel care “observă “, “ explică” şi “
intervine” în cazul apariţiei unei tulburări a stării de sănătate a animalelor sale.

• Dar, acelaşi crescător este şi primul responsabil în faţa patologiei şi de aceea el trebuie să dea
dovadă de competenţă, motivaţie, disponibilitate şi responsabilitate.

Curs 11: PRINCIPII DE PROFILAXIE ŞI COMBATERE A BOLILOR LA ANIMALE

• Măsurile disponibile pentru “a lupta” împotriva principalelor boli transmisibile ale animalelor sunt
de două feluri:

−măsuri generale, nespecifice sau sanitare,

−măsuri specifice sau medicale.

• Măsurile sanitare (nespecifice) corespund unei serii de acţiuni menite să evite contaminarea
animalelor sănătoase (indemne) şi să elimine agentul patogen, folosind mijloace administrative,
organizatorice şi tehnice aplicabile pentru orice tip de agent patogen, indiferent de natura lui
(infecţios, parazitar, etc.).

• Măsurile medicale (specifice) de luptă sunt reprezentate de :

–imunizare,

–chimioprevenţie

–terapie.

•Aceste două mari grupe de măsuri pot fi combinate între ele, în cadrul luptei colective împotriva
bolilor la animale, în anumite condiţii.

• Măsurile sanitare pot fi aplicate pentru fiecare din cele trei elemente cheie ale transmiterii bolilor
animalelor

• agentul patogen,

• gazda receptivă,

• căile de transmitere.

• Măsurile medicale permit diminuarea, pe de o parte, a receptivităţii gazdei, iar pe de altă parte, a
surselor de agent patogen.
• Aceste măsuri trebuie concepute şi aplicate în primul rând la nivel de exploataţie sau crescătorie (
fermă, gospodărie), unitatea epidemiologică şi sanitară esenţială.

Măsurile sanitare

• Măsurile sanitare trebuie să fie direct adaptate la epidemiologia bolii în cauză; ele variază, deci, în
funcţie de aceasta şi în funcţie de gravitatea bolii. Este posibil, totuşi, să se furnizeze un cadru
general, ce poate fi adaptat fiecărei boli.

• Măsurile sanitare sunt diferite, după cum se adresează unei:

–crescătorii infectate

–crescătorii indemne

• În primul caz, obiectivul prioritar va fi eliminarea agentului patogen prezent în exploataţie. Acestea
sunt măsuri ofensive, care vor trebui aplicate împotriva agresorului prezent.

• În al doilea caz, se doreşte protejarea unei exploataţii indemne faţă de introducerea agentului
patogen, cu ajutorul unor măsuri defensive.

• O acţiune premergătoare punerii în aplicare a măsurilor sanitare este identificarea animalelor,

acţiune ce permite urmărirea acestora de-a lungul deplasărilor.

Măsurile ofensive

• Când agentul patogen există deja în focar, se doreşte eliminarea sa. Modalităţile de eliminare vor fi
diferite, în funcţie de gravitatea bolii.

• Măsurile ce trebuie aplicate după identificarea focarului pot fi:

• măsuri de limitar

• măsuri de eradicare.

• Măsurile de limitare, au în vedere :

•evitarea difuzării agentului patogen în afara acestui focar: (izolarea exploataţiei);

•ținerea sub control cât mai precoce a agentului pathogen

• în cazul în care s-a depăşit deja graniţele exploataţiei: (anchetă şi acţiune în aval);

• sau în cazul în care s-ar fi răspândit, de asemenea, pornind de la sursa de contaminare a focarului
către una sau mai multe exploataţii (anchetă şi acţiune în amonte).

• Măsurile de eradicare au in vedere ţinerea sub control a agentului patogen în exploataţie şi

suprimarea focarului:

•abatorizare,

•dezinfecţie.
• În cazul unei boli foarte contagioase şi foarte periculoase, soluţia cea mai bună constă în izolarea
imediată şi prelungită a exploataţiei, însoţită de sacrificarea tuturor animalelor receptive la această
boală, distrugerea cadavrelor şi dezinfecţia riguroasă a întregii zone.

•În cazul unei boli mai puţin periculoase, măsurile pot fi mai puţin brutale şi pot conduce la o asanare
treptată.

Depistarea şi identificarea bolii

• În cadrul unei lupte organizate împotriva unei boli a animalelor, cunoaşterea distribuţiei focarelor
(de boală exprimată clinic sau de infecţie inaparentă) poate beneficia sau nu de sistemul « declarării
obligatorii ».

• Focarele de boli cu declarare obligatorie sunt, în principiu, înregistrate, cunoscute şi pot fi supuse
unui ansamblu de măsuri de combatere.

• Focarele de boli ce nu sunt cu declarare obligatorie nu sunt semnalate în mod deosebit, cu excepţia
bolilor ce fac obiectul unor programe de luptă locale.

• Atunci când există un sistem de depistare sistematică a unei boli, marea majoritate a focarelor sunt
detectate datorită acestui sistem (Ex.: bruceloza, tuberculoza, leucoza enzootică bovina)

• În lipsa unui sistem de depistare, identificarea unei boli se bazează pe constatarea tulburărilor stării
de sănătate la unele animale. În acest caz, rolul crescătorului este hotărâtor pentru diagnosticarea
precoce.

• A doua verigă în identificarea unei boli este medicul veterinar. În unele cazuri, diagnosticul clinic
este relativ uşor, pe când în altele este mai dificil .

• A treia verigă în identificarea unei boli este laboratorul. Este vorba de laboratoare specializate (sau
agreate) în patologia pe specii a animalelor sau în respectiva categorie de agent patogen Ele trebuie
să asigure două calităţi esenţiale ale examenelor efectuate: fiabilitate şi rapiditate.

• Abatorul joacă, de asemenea, un rol în detectarea diferitelor boli care se traduc prin simptome sau
leziuni ce pot fi identificate cu ocazia inspecţiei veterinare antemortem sau postmortem
(tuberculoza, peripneumonia contagioasă bovină…).

• În aşteptarea rezultatelor laboratorului este obligatorie luarea unor măsuri adaptate suspiciunii
vizate şi care să fie destinate, în cazul unei boli foarte contagioase, să împiedice ieşirea agentului
patogen în afara focarului potenţial, iar în cel al unei boli mai puţin contagioase, să limiteze
răspândirea în cadrul exploataţiei, graţie izolării şi sechestrării animalelor suspecte.

Măsurile destinate să împiedice difuzarea agentului patogen

• Măsuri commune

• Măsuri special
 Măsuri comune. Prima dintre ele consta in întocmirea unei radiografii a situației, sub forma unui «
inventar » permițând numărarea exactă a tuturor animalelor prezente în focar și cunoașterea «
categoriei » sanitare căreia îi aparține fiecare: bolnav, suspect clinic, infectat, contaminat, eventual
contaminat, nereceptiv.

• Următoarea măsură este « izolarea » exploatației.

• În ceea ce privește ieșirea, principiul este « nu iese nimic » ce poate juca rolul de materie virulentă
sau de vehicul al agentului patogen (animale, persoane, produse)

• În ceea ce privește intrarea, sunt aplicate aceleași măsuri animalelor din speciile receptive. Vizitele
făcute de persoane, ca și intrarea vehiculelor, trebuie limitate la strictul necesar și atât unele, cât și
celelalte vor fi supuse măsurilor prevăzute pentru ieșire.

Măsuri speciale. În mod special, este dificil de împiedicat eliminarea şi difuzarea particulelor
virulente în atmosferă de către animalele bolnave. Prin urmare, protejarea celorlalte crescătorii
implică, pe lângă măsurile comune şi diferite acţiuni menite să suprime rapid sau treptat toate
sursele infecţioase. Alegerea modalităţilor se face în funcţie de gradul de gravitate a bolii, iar uneori
este impusă printr-o reglementare.

Asanarea poate face apel, mai brutal sau progresiv, la unul din următoarele trei mari modele:

• sacrificarea, cât mai curând posibil, a tuturor animalelor din speciile receptive, cu distrugerea
cadavrelor;

• sacrificarea animalelor bolnave şi a animalelor infectate, pe măsură ce sunt detectate;

• sacrificarea diferenţiată, de tip reformă accelerată,cu constituireaunui efectiv sănătos.

• Măsurile se aplică şi în aval de focar şi ele sunt foarte importante pentru a controla propagarea
unei boli. Principiul este identificarea tuturor crescătoriilor sau a locurilor de cazare a animalelor care
au putut fi contaminate pornindde la focarul identificat.

• Animalele care au părăsit focarul, produsele de origine animală, vehiculele şi oamenii, exploataţiile
învecinate, sunt tot atâtea direcţii în care ancheta trebuie desfăşurată.

• Măsurile în amonte de focar au ca obiectiv încercarea de a stabili, în măsura în care se poate,

originea contaminării focarului recentidentificat.

• Se acordă prioritate animalelor introduse în focar în cursul săptămânilor (sau al lunilor, dacă este
vorba de o boală ce rămâne adesea în stare latentă sau inaparentă) ce preced descoperirea bolii.

• Ancheta în amonte trebuie să aibă în vedere riscurile reprezentate de alte surse decât animalele
domestice receptive precum şi vecinătatea cu alte crescătorii.

Măsuri destinate suprimării focarului

• Suprimarea focarului implică, în cazul multor boli transmisibile grave,

• abatorizare
 • dezinfecţie.

• Prin sacrificarea animalelor bolnave (sursă majoră de agent patogen) şi a animalelor sănătoase din
speciile receptive (sursă potenţială) se suprimă producerea de agent patogen.

• Prin dezinfecţia mediului care a putut fi poluat se distruge agentul patogen de pe toate suporturile
inerte.

• Abatorizarea imediată şi totală este indicată pentru o boală foarte contagioasă. Ea trebuie aplicată
tuturor animalelor din speciile receptive, fie ele vaccinate sau nu.

• Abatorizarea totală, dar nu imediată, poate fi luată în considerare pentru o boală având
contagiozitate mai redusă, dar care atinge un procent mare de animale din focar

• Când contagiozitatea unei boli nu este ridicată, este posibil să nu se aplice abatorizarea decât
animalelor bolnave şi celor infectate, păstrându-le pe celelalte şi protejându-le (abatorizare parţială).

➢Abatorizarea diferenţiată poate fi concepută pentru bolile cu o contagiozitate redusă (exemplu:

leucoza enzootică bovină). De fapt, aceasta constă în păstrarea animalelor infectate până aproape de
sfârşitul vieţii lor economice, accelerând puţin reforma lor, dar acest lucru presupune crearea a două
efective, unul infectat şi altul sănătos, ceea ce ridică, uneori, dificultăţi practice importante. El poate
fi utilizat îndeosebi pentru efective cu mare valoare genetică şi dacă adăposturile se pretează bine la
o separare reală în două efective.

• În ce priveşte dezinfecţia, este vorba despre dezinfecţia de necesitate într-un focar de boală
transmisibilă şi nu despre dezinfecţia continuă sau uzuală, realizată periodic

• Dezinfecţia corespunde ansamblului de operaţiuni având drept scop distrugerea completă a

agenţilor patogeni din mediul ambiant.

• Este vorba de o măsură importantă de luptă colectivă împotriva bolilor transmisibile ale animalelor.

• Dezinfecţia şi abatorizarea merg în paralel: aceasta din urmă elimină sursele animale de agenţi
patogeni; dezinfecţia realizează acelaşi lucru cu microbii prezenţi în mediul ambiant. Cele două
măsuri se completează una pe alta .

• O dezinfecţie bine făcută a adăposturilor comportă trei etape:

• curăţenia (mecanică);

• dezinfecţia propriu-zisă;

• vidul sanitar.

• Stingerea focarului şi calificarea drept « exploataţie indemnă » este ultima etapă a procesului de
asanare a unui focar.

• Dacă s-a optat pentru abatorizarea totală, după dezinfecţie şi vidul sanitar, se va putea efectua
repopularea.
• În cazul abatorizării parţiale, efectivul va putea fi considerat ca fiind indemn după dezinfecţie şi
două controale cu rezultate negative la totalul animalelor din speciile receptive, la un interval cel
puţin egal cu intervalul maxim de apariţie a markerului evidenţiat de testul de depistare.

• Menţinerea calificării va fi condiţionată de aplicarea măsurilor de profilaxie sanitară defensive.

Măsurile defensive

• Măsurile defensive au drept scop să protejeze o crescătorie indemnă şi să verifice dacă agentul
patogen nu a pătruns neobservat.

• Protejarea crescătoriei vizează controlul şi supravegherea mai multor factori care pot contribui la
introducerea unui agent patogen într-un efectiv indemn: animalele receptive, vizitatorii sau
personalul de deservire, produsele de origine animală, furajele, vehicolele şi diferite elemente din
mediu.

• Animalele receptive reprezintă, de obicei, un risc major. De regulă, se consideră că pot fi introduse
numai animale indemne de agentul patogen respectiv.

• O garanţie satisfăcătoare este furnizată de respectarea cu exactitate a protocolului următor:

• Animalele să provină exclusiv din efective indemne (dacă se poate, în număr limitat),
identificate şiînsoţite de documente doveditoare.

• Cazarea să se facă într-un adăpost de carantină, aşteptând efectuarea unui test individual de
depistare (la 15 zile după sosirea în exploataţie) şi a rezultatului său.

• Se aplică testul de depistare.

• În cazul unui răspuns pozitiv la test, se elimină animalul (dacă este vorba de un animal izolat)
sau lotul.

• În cazul unui răspuns negativ, se procedează la introducerea în efectiv.

Strategia de utilizare şi valoarea măsurilor sanitare

• Într-o zonă în care acţionează o boală transmisibilă este necesar să se aplice măsuri sanitare
ofensive şi măsuri sanitare defensive. În ansamblu, un program de luptă organizat cuprinde trei tipuri
de acţiuni:

• depistarea crescătoriilor infectate;

• asanarea crescătoriilor infectate;

• protejarea crescătoriilor indemne

• Profilaxia sanitară are avantaje, dar prezintă şi limite şi inconveniente

• Ca avantaje, profilaxia sanitară este eficace, în anumite condiţii, făcând să scadă incidenţa unei boli
şi, in fine, să se ajungă la eradicare.
• Măsurile de profilaxie sanitară defensivă a unei exploataţii au, de altfel şi avantajul de a cuprinde
un ansamblu de măsuri comune pentru prevenirea mai multor boli transmisibile şi nu doar a uneia.

• Profilaxia sanitară întâlneşte obstacole care definesc limitele eficacităţii sale. Este vorba, înainte de
toate, de obstacole tehnice.

▪rezervorul sălbatic

▪rezervorul telluric

▪contagiozitatea mare

▪obstacolul psihologic.

• Dintre inconveniente se pot cita cel puţin două.

–Primul constă în caracterul dificil al măsurilor ce trebuie aplicate în mod permanent. Măsurile de
protecţie a unei crescătorii indemne trebuie respectate constant.

–Al doilea este costul măsurilor de luptă

Măsuri medicale

• Măsurile medicale ce pot fi utilizate pentru a lupta contra bolilor transmisibile ale animalelor sunt:

•tratamentul,

•chimioprevenţia

•imunizarea.

• Tratamentul corespunde utilizării diferitelor medicamente (antibiotice...) pentru vindecarea

animalelor bolnave.

• Pentru numeroase boli, în special cele virale, nu există un tratament eficace. De asemenea, pentru
diferite boli bacteriene (bruceloză, tuberculoză...), tratamentul nu este operaţional din raţiunie

• Chimioprevenţia este, după cum o arată numele său, o măsură preventivă ce face apel la diferite
produse chimice.

• Ea constă în administrarea, îndeosebi pe cale orală, unor subiecţi aparent sănătoşi, de substanţe
capabile să împiedice dezvoltarea sau multiplicarea agenţilor patogeni (în special a
paraziţilor).pidemiologice.

• Imunizarea poate fi

• activă

• pasivă.

• Prima face apel la vaccinuri, a doua la seruri. Utilizarea serurilor la animale este mult mai puţin
folosită în comparaţie cu vaccinurile. Ea poate fi folosită la animalele tinere, care răspund slab la
imunizarea activă sau în cazul unei ameninţări imediate, când este nevoie să se dispună rapid de
elementele de apărare (anticorpi), fără a putea aştepta producerea acestora de către organismul ce
trebuie protejat ( Ex.:administrarea de ser antitetanic în caz de plăgi grave).

• Vaccinarea este un act medical ale cărui rezultate depind în totalitate de trei factori:

- vaccinul utilizat ;

- organismul căruia îi este administrat;

- mediul în care trăieşte acel organism.

• Rezultatele imunizării active sunt foarte variabile şi depind de vaccin, de organismele vaccinate şi
de caracteristicile epidemiologice ale bolii.

• Ele pot fi apreciate în plan individual şi în plan colectiv

• În plan individual, în funcţie de boală, de vaccin şi de organismul vaccinat, gama rezultatelor se

întinde între o imunitate deosebit de solidă, durabilă (imunitatea împotriva bolilor cauzate de toxine
proteice majore şi împotriva anumitor boli virale) şi o imunitate parţială, de scurtă durată (exemplu:
vaccinul heterolog contra mixomatozei), cu toate situaţiile intermediare posibile.

• Imunitatea conferită la nivel colectiv prin vaccinare permite explicarea a două fenomene:

•dispariţia unei boli împotriva căreia se fac vaccinări, într-o zonă, chiar dacă nu sunt supuse
vaccinării 100% dintre organismele receptive;

•menţinerea unei circulaţii silenţioase a suşelor sălbatice într-o zonă în care se fac vaccinări şi
în care nu mai este constatată boala.

• Avantajele vaccinării sunt evidente. Este vorba, înainte de toate, de un interes medical, de
protecţie clinică faţă de bolile pentru care nu există tratament. Mortalitatea şi morbiditatea scad
considerabil sau chiar sunt anulate.

• Este vorba, de asemenea, de un interes epidemiologic, de reducere a circulaţiei agentului patogen

respectiv.

• Lor li se adaugă şi un interes economic, când raportul avantaje/costuri este favorabil, mai ales dacă
vaccinarea timp de câţiva ani, asociată sau nu cu măsuri sanitare, duce la eradicarea agentului
patogen.

• Vaccinarea poate comporta diferite inconveniente:

– Pot surveni diferite incidente sau accidente în urma unei vaccinări. Unele sunt întâmplătoare, altele
sunt cauzate de vaccinare.

– Un obstacol potenţial în utilizarea diferitelor vaccinuri este antagonismul lor cu tehnicile de

depistare a infecţiei. Întradevăr, animalele vaccinate cu vaccinuri « clasice » răspund prin anticorpi
sau prin instalarea unei stări de hipersensibilitate, ce antrenează un răspuns pozitiv la tehnicile de
depistare.. – Costul vaccinării poate constitui un obstacol sau un inconvenient. El trebuie întotdeauna
pus în balanţă cu câştigul, individual sau colectiv, rezultat în urma aplicării vaccinării.
– Neputinţa unor vaccinări de a suprima circulaţia silenţioasă a agentului patogen constituie, de
asemenea, un inconvenient.

Profilaxia medico – sanitară

• Profilaxia medico-sanitară se bazează pe asocierea măsurilor sanitare cu măsurile medicale.

• Ea beneficiază de complementaritatea şi de efectul sinergic al acestor două tipuri de măsuri, atunci

când asocierea lor nu întâlneşte nici un obstacol de natură funcţională şi dacă situaţia epidemiologică
cere acest lucru.

•Se pot distinge patru mari categorii de modalităţi de asociere a măsurilor medicale cu măsurile
sanitare pentru a lupta contra aceleiaşi boli, într-o zonă dată.

1) Utilizarea vaccinării pe o scară mai mult sau mai puţin largă, fără depistarea infecţiei, cu aplicarea
măsurilor sanitare ofensive în focare (abatorizare…) şi a măsurilor sanitare defensive.

2) Utilizarea vaccinării, mai ales în crescătoriile infectate şi în altele, de exemplu, foarte ameninţate,
depistarea infecţiei şi aplicarea altor măsuri sanitare (abatorizare…) în exploataţiile cu animale
nevaccinate, atunci când vaccinarea şi depistarea sunt incompatibile.

3)Utilizarea vaccinării, dar limitată la anumite exploataţii, asociată cu o depistare generală a infecţiei,
când vaccinarea şi depistarea sunt compatibile.

4)Vaccinarea şi depistarea sistematică, implicând compatibilitatea lor.

• Pentru a lupta împotriva bolilor pentru care există vaccinuri, trebuie să se hotărască, la nivel
colectiv, dacă este oportună sau nu folosirea vaccinării, într-un context dat (populaţie, timp, spaţiu).

• Alegerea trebuie făcută în funcţie de context, de la caz la caz, după diverse criterii. Criteriile cele
mai importante sunt, fără îndoială:

•situaţia epidemiologică a bolii;

•gradul său de transmisibilitate.

• Pentru primul criteriu, ca regulă generală, se poate reţine că cu cât prevalenţa unei boli este mai
mare, cu atât mai indicat este să se recurgă la vaccinare. Dimpotrivă, cu cât o boală este mai rară, cu
atât este mai contraindicată vaccinarea pe scară largă.

• Pentru al doilea criteriu, cu cât gradul de transmisibilitate este mai ridicat, cu atât este mai indicată
folosirea vaccinării şi dimpotrivă, pentru o boală cu risc slab de transmisibilitate, se poate opri
vaccinarea mai curând, în cursul unei perioade de descreştere a prevalenţei rezultate din lupta contra
acestei boli.
Curs 12: TRANSMITEREA DE AGENȚI PATOGENI PRIN INTERMEDIUL VECTORILOR

Istoric

•Deși cercetătorii au recunoscut de timpuriu o relație între anumite insecte și boli ale animalelor și
omului, conceptul de transmitere a bolilor de către artropode este relativ nou.

•1877: Patrick Manson a demonstrat că un parazit ce are gazdă susceptibilă omul, Wuchereria
bancrofti, a fost transmisă în populația umană de către un țânțar, Culex pipiens fatigans (Culex
pipiens quinquefasciatus);

•1893: febra deTexas a bovinelor (produsă de Babesia bigemina) s-a dovedit a fi transmisă de
căpușele din genul Rhipicephalus (Boophilus) annulatus;

•1898: s-a demonstrat că malaria este transmisă de țânțarii anofeli.

•De atunci,s-a dovedit că numeroși agenți patogeni ai animalelor și omului depind de artropodele
hematofage pentru a-și finaliza ciclurile de transmitere.

În sens larg noțiunea de vector include produse de origine animală, obiecte contaminate, ca și
organisme vii.Acesta concepție este foarte imprecisă în privința naturii elementelor responsabile de
transmitere.

•Conform acestei concepții, totul poate fi vector,fără a se putea spune că este vorba de un mod
obișnuit de transmitere care trebuie să fie în primul rând de interes epidemiologic.

•În ciuda acestei imprecizi iacest cuvânt este foarte utilizat pentru a caracteriza transmiterea unui
agent infecțios.Se propune pentru aceste situații utilizarea altor termeni care ar fi “transportor” sau
“vehiculator”.

În sens restrictiv noțiunea de vector (se raportează la definiția dată de Pavlovsky) ―vectorul este un
nevertebrat, cel mai adesea o cãpușă sau o altă insectă care, cu ocazia unei ingestii de sânge sau alte
secreții de la un animal bolnav,preia un agent infecțios de la gazda vertebrată și îl transmite apoi unei
alte gazde.

•Noțiunea esențială din această definiție este de ordin epidemiologic și anume masa, care este
obligatorie și repetată, și care constituie legătura esențială între vector și gazdă.

•Această relație este bine subliniată prin însuși termenul de vector a cărui sens matematic conține
noțiunea precisă de orientare.Această concepție de vector corespunde, de regulă, modului obișnuit
de transmitere a bolii și a cărui cunoaștere are aplicații directe, esențiale în prevenire și combatere.

În sens restrâns noțiunea de vector se referă numai la artropodele hematofage. În practică, acest
mod de exprimare se acceptã, cãci imensa majoritate a vectorilor, în sens strict, sunt artropode
hematofage.
•Infecţiile produse de patogeni transmiși de vectori sunt o sursă majoră de boli emergente.
Abilitatea vectorilor de a crea legături spaţiale şi ecologice între animale şi oameni sporeşte
posibilităţile de emergență.

•Micile adaptări ale unui patogen la un vector pot avea efecte majore asupra procentului de
transmitere la animale și oameni.

•Vector este un artropod (insectă sau acarian)care intervine în transmiterea agenților patogeni de
la sursa/izvorul de infecție la organismul receptiv (amfibieni, reptile, păsări, mamifere și omul), fie
printr-o transmitere mecanică (vector pasiv),fie printr-o transmitere activă (multiplicare), ciclu de
dezvoltare (vectoractiv).

•Vector-borne disease:infecție cauzată de un agent patogen transmis de un artropod.

Sub aspect epidemiologic, putem distinge următoarele categorii de vectori:

 principal –ce asigură singur menținerea unei endemii;

 accesoriu –ce contribuie la transmitere alături de cel principal dar care nu poate menține
singur o endemie;
 accidental–ce poate da naștere unor episoade fără importanță deosebită.

S-a constatat ca aceeași specie –pentru o boala dată –poate fi vectorul principal într-o regiune, un
vector accidental în alta sau chiar poate fi incapabil de a realiza transmiterea în altă parte.

După mecanismul transmiterii agentului etiologic, vectorii pot acționa prin două modalității:

 În mod pasiv = transmitere mecanică (vectorul preia agenții patogeni pe picioare sau pe tot
corpul lor și îi depun pe alte gazde).
 În mod activ = transmitere biologică (multiplicarea agentului patogen în vector).
 TRANSMITERE MECANICĂ

(Virusul dermatozei nodulare bovine-familia Poxviridae)

Transmiterea mecanică ce se realizează cu ocazia a două hrăniri succesive cu sânge, separate de un

scurt interval de timp (prânz întrerupt–agentul patogen nu se multiplică în corpul vectorului).
Vectorul după ce se contaminează cu agentul patogen,asigură doar transmiterea pe distanțe și
perioade de timp variabile a agentului patogen respectiv. Numeroase specii de agenți patogeni pot
astfel ajunge la organisme receptive prin intermediul aceștor vectori mecanici, și realizează frecvent
și contaminarea altor căi de transmitere: sol, obiecte, alimente.
 Perioada de incubare extrinsecă
•În toate tipurile de transmitere biologică,agentul patogen are nevoie de timp să se dezvolte în
interiorul artropodului și să progreseze până la stadiul în care devine infecțios și poate fi transmis.
•Replicarea virusului în celulele artropodului este foarte importantă (de ordinul de 106 sau 108).
Ulterior agentul patogen este diseminat în toate organele și în glandele salivare. Perioada dintre
momentul hranirii cu sange si aparitia virusului la nivelul glandelor salivare constituie incubația
extrinsecă (ce dureaza 6-12 zile).

•Astfel, din infectat vectorul devine infectant și rămâne așa toată viața:

EX: la arbovirusuri aceasta înseamnă infecție și replicare în glandele salivare;

EX: la agentul infecțios al malariei (Plasmodium spp.), sporozoiții trebuie să invadeze glandele
salivare ale vectorului;

EX: la filarii, dezvoltarea formelor juvenile până larvele infecțioase dinstadiul III.

Factorii intrinseci de care depinde transmiterea

•Preferințele trofice – unele insecte au preferințe foarte stricte pe când altele manifestă o toleranță
foarte mare (antropofilie/zoofilie);

•Longevitatea vectorului – cu cât individul este mai în vârstă șansa ca el să se fi hrănit de mai multe
ori este mai mare și deci posibilitatea de a transmite infecții crește;

•Vârsta fiziologică – a vectorului (numărul de ponte efectuate) permite estimarea vârstei insectei (și
deci a populatiei studiate) precum și a pericolului pe care îl prezintă în funcție de durata de incubație
a parazitului;

•Gradul de exofilie/endofilie și de exo-endofagie (variabil uneori chiar pentru aceiași specie);

•Competența vectorială care exprimă aptitudinea vectorului de a se infecta, de a asigura dezvoltarea

agentului patogen și de a-l transmite (variabil în cadrul populațiilor unei specii date).