MOROMEŢII

de Marin Preda

Marin Preda vede lumea operei sale prin maniera personajului exponential "cartile mele sunt construite in jurul unui
personaj"(Viata ca o prada). In toate interviurile acordate, Marin Preda refuza proza de analiza in linia comportamentista: daca
prin comportamentism intelegem ca nu infatisam cu precadere gâdurile eroilor , ci cautam sa ne dam seama la ce se gândesc
urmarindu-le comportarea “ fara sa eliberam deliberat analiza, eu sunt un astfel de scriitor comportamentist; uneori fac o
investigatie directa in gândirea unui personaj, ca sa indic sursa actiunii sale, rareori il vad in miscare".
Preda se plaseaza, de obicei, in vecinatatea imediata a personajului sau, care retine sensul exact al gesturilor si
actiunilor eroului sau. Fara sa renunte definitiv la un stil manifest, de tip balzacian, Marin Preda acorda credit personajului
central, a carui gândire si mentalitate ordoneaza evenimentele epice.
Componentele caracterizarii sunt: gestul, glasul, privirea. Personajul se exprima expresiv prin aceste modalitati, ca si
cum autorul ar detine cheia descifrarii expresiei umane. Adept al viziunii din afara, prozatorul nu devine analitic si inregistreaza
fidel, aproape impersonal, mai intâi gestica personajelor sale: atât glasul, cât si gesturile si privirile sale aveau ceva care
dovedeau ca toata fiinta lui era o hrana vie de durere si jignire.
Primul motiv de caracterizare a comportamentului, il constituie la Marin Preda privirea; prima expresie a privirii este
privirea tipic morometiana: luminoasă, candidă care surprinde spectacolul lumii, având sentimentul deplinei armonii consolidat
intre personaj si universul imediat. La fel devine si privirea unui revoltat, Ţugurlan, atunci când incearca sa se impace cu lumea.
Privirea personajului din "Moromeţii" poate reflecta hiperbolic realitatea, vazând caracterul omului dintr-o reactie obscura.
Gama privirii este foarte larga, fiecarui sentiment ii corespunde o privire, oglindind starea sufleteasca. Speranta si
dragostea emanate de un bolnav incurabil, Boţoghină "largită, stralucitoare de viaţă si de speranţe", Polina data in judecata
"ochii ei se micsorara si căpătară culoarea oţelului brut". Intensitatea si reflexele privirii sunt ilustrative pentru vârsta biologica
a personajului; licaririle privirii, reflexele ciudate reprezinta fie o emanatiei a vitalitatii, fie a sentimentului de reusita, fie a
nadejdii, specifice, de obicei tinerilor aflati in cadrul vietii mature: Polina, Nicolae Moromete (II).
Când durerea si nelinistea domina starea sufleteasca a personajului, se modifica instantaneu si privirea, ca un preludiu al
unor metamorfoze surprinzatoare ce urmeaza. Insusi batrânul Moromete paraseste acea privire intensa dupa momentul pedepsirii
fiilor mai mari "si se arata in fata familiei si a satului cu ochii luciosi, desfigurat, iar glasul devine tulbure si insingurat".
Vocea - intensitatea fonica evolueaza paralel cu privirea, iar gesticulatia personajului accentueaza semnificatia starilor
psihologice. Eugen Simion vorbea de o varietate fonica, care devine marca fiecarui personaj. In functie de situatie, glasul poate fi
aspru, inalt, blajin, evlavios, soptit, dar diferentele de intensitate se inregistreaza datorita structurii umane diferite, la care se
raporteaza personajul respectiv.
Vocea ilustrativa a unei stari speciale, cum este mila sau evlavia se schimba rapid când e vizata restabilirea raporturilor
umane dintre eroi. In familie vocea ia niste aptitudini nebanuite care intretin intimitatea (Polina- Birica).
Cea mai complexa voce, vocea protagonistului, a lui Moromete este semnificativa: evolutia glasului lui Moromete când
isi trezeste familia "infundat si staruitor", fara adresa precisa, plutea in aer si se prelungea in veghe dureros, apoi devine din ce
in ce mai staruitoare, câstigând in amploare.
Despre resorturile subîntelese ale privirii si ale comunicarii verbale ne convinge chiar protagonistul, care dupa ce
inregistreaza tradarea fiilor sai, trece printr-o mare criza si nu mai vrea ca sa auda si sa mai vada pe nimeni. Mimica si gesturile
completeaza starile psihice (miscari dezordonate, privire grea, apasatoare, etc.)
Marin Preda isi defineste personajele prin aspectele lor exterioare, prin comportamentul care ilustreaza "un sistem de
motive" (caracterizare indirecta, prin sugestie, viziune epica de tip obiectiv).
Vocea, gestul, mimica, privirea apartin aspectului exterior al personajului, dar reflecta nemijlocit obiectivitatea.
Marin Preda reneaga literatura cu tipuri umane, dar vocatia lui pentru o proza a starilor psihice desemneaza in conceptia
sa negarea personajelor sterotipe.
Marin Preda in proza sa taraneasca a desprins taranul din automatismele existentei umane deslusind semnificatia celor
mai banale gesturi, creând in felul acesta un tip de personaj inimitabil - tipul moromeţian.
 MOROMEŢII
de Marin Preda

Romanul “Moromeţii” a fost pregatit de proza scurtă din volumul de debut “Întâlnirea din pământuri” - 1948,
nuvelele O dimineaţă de iarnă, schiţa Salcâmul prefigurand motive, intamplari si personaje. Romanul prezinta destramarea –
simbolică pentru gospodăria taraneasca traditională a unei familii de tărani dintr-un sat din Campia Dunării, Siliştea Gumeşti.
Titlul “Moromeţii” aşează tema familiei in centrul romanului, insa evolutia si criza familiei sunt simbolice pentru
transformarile din satul romanesc al vremii. Romanul unei familii este “un roman al deruralizarii satului”, o fresca a vietii rurale
dinaintea si de dupa al doilea razboi mondial. O alta tema este criza comunicarii, absenta unei comunicari reale intre Ilie
Moromete si familia sa.
Perspectiva naratorului obiectiv se completeaza prin aceea a reflectorilor, ca si prin aceea a informatorilor.
Primul volum este structurat in trei parti, cu actiune concentrată, care se desfasoara pe parcursul verii, cu trei ani
inaintea izbucnirii celui de-al Doilea Razboi Mondial. Prima parte, de sambata seara pana duminica noaptea, contine scene care
ilustreaza viata de la tara: cina, taierea salcamului, intalnirea din poiana lui Iocan, hora etc. Partea a doua se deruleaza pe
parcursul a doua saptamani, incepand cu plecarea lui Achim la Bucuresti cu oile. Partea a treia, de la seceris la sfarsitul verii, se
incheie cu fuga feciorilor.
Simetria compozitionala este data de cele doua referiri la tema timpului, in primul si in ultimul paragraf al volumului.
La inceput “timpul era foarte rabdator cu oamenii, viata se scurgea fara conflicte mari”, pentru ca enuntul din finalul
volumului “timpul nu mai avea rabdare”, sa modifice imaginea timpului, care devine intolerant.
Un triplu conflict va destrama familia lui Moromete.
Primul - dezacordul dintre tatal si cei trei fii ai sai, din prima casatorie: Paraschiv, Achim si Nila, izvorât dintr-o modalitate
diferita de a intelege lumea si de a-i pretui valorile (pamantul - banii).
Cel de-al doilea conflict izbucneste intre Moromete si Catrina, sotia sa. Moromete vanduse pe timpul secetei un pogon din lotul
sotiei, promitandu-i trecerea casei pe numele ei, dar amâna indeplinirea promisiunii. Nemultumită, ea isi gaseste initial refugiul
in biserică, dar in al doilea volum, Catrina il va parasi pe Moromete.
Al treilea conflict este intre Moromete si sora sa, Guica, care si-ar fi dorit ca fratele vaduv sa nu se recasatoreasca. In felul
acesta, ea ar fi ramas in casa fratelui ei, ca sa se ocupe de gospodarie si de cresterea copiilor, pentru a nu ramane singura la
batranete. Faptul ca Moromete se recasatoreste transmite ura si celor trei copii mai mari.
Un alt conflict - secundar este acela dintre Ilie Moromete si fiul cel mic, Niculae. Copilul isi doreste cu ardoare sa mearga la
scoala, in timp ce tatal, care ar trebui sa plateasca taxele il ironizeaza.
Actiunea primului volum este structurata pe mai multe planuri narative.
In prim plan se afla familia lui Ilie Moromete, o familie numeroasa, macinata de nemultumiri tainuite. Tăran mijlocaş,
Moromete încearcă să păstreze intreg, cu pretul unui trai modest, pamantul familiei sale, pentru a-l transmite apoi baietilor. Fiii
cei mari isi doresc independenta economica. Ei se simt neindreptatiti pentru ca dupa moartea mamei lor, Ilie Moromete s-a
insurat cu o alta femeie, Catrina si ca are inca trei copii: Ilinca, Tita si Niculae. Indemnati de sora lui Moromete, poreclită
Guica , cei trei baieti pun la cale un plan distructiv. Ei intentioneaza sa plece la Bucuresti, fara stirea familiei, pentru a-si face un
rost. In acest scop, ei vor sa ia oile cumparate cu un imprumut de la banca si al caror lapte constituie principala hrana a familiei
si caii, indispensabili pentru munca la camp. Prin vanzarea oilor si a cailor ar obtine un capital pentru a incepe viata la oras.
Datoria la banca nefiind achitata, planul celor trei baieti urmeaza a da o grea lovitura familiei. Achim ii propune tatalui sa-l lase
sa plece cu oile la Bucuresti, sa le pască in marginea orasului si să vândă laptele si branza la un pret bun in capitala. Moromete
se lasa convins de utilitatea acestui plan, amana achitarea datoriei la banca si vinde o parte din pamant pentru a-si putea plati
impozitul “fonciirea”. Insa Achim vinde oile la Bucuresti si asteapta venirea fratilor. Dupa amanarile generate de refuzul lui Nila
de a-si lasa tatal singur in preajma secerisului, cei doi fug cu caii si cu o parte din zestrea surorilor. Moromete este nevoit sa
vanda din nou o parte din pamant pentru a-si reface gospodaria, pentru a plati foncirea, rata la banca si taxele de scolarizare ale
lui Niculae.
Planurile secundare completeaza actiunea romanului, conferindu-i caracterul de fresca sociala: boala lui Boţoghină,
revolta taranului sarac, Tugurlan, familia chiaburului Bălosu, iubirea dintre Polina si Birică, discutiile din poiana lui Iocan.
Cuplul Polina - Birică reflecta tema iubirii si a casatoriei care nu tine cont de constrangerile sociale.
In acest volum exista cateva secvente narative de mare profunzime.
Scena cinei - descrierea cinei se realizeaza lent, prin acumularea detaliilor. Ceremonialul cinei pare a surprinde un
moment din existenta familiei traditionale, condusa de un tata autoritar. Asezarea in jurul mesei sugereaza evolutia ulterioara a
conflictului, iminenta destramare a familiei.
O alta secvenţă cu valoare simbolica este taierea salcamului - Ilie Moromete taie salcamul pentru a achita o parte din
datoriile familiei, fara a vinde din pamant sau oi. Taierea salcamului duminica in zori, in timp ce in cimitir femeile isi plang
mortii, prefigureaza destramarea familiei, prabusirea satului traditional. Odata distrus arboreale sacru “axis mundi”, lumea
Morometilor isi pierde sacralitatea.
Scenele in care sunt prezentate aspecte din viata colectivitatii se constituie intr-o adevarata monografie a satului
traditional: hora, căuşul, intalnirile duminicale, serbarea scolara, secerisul.
 Morometii este un roman al deruralizarii satului. Criza ordinii sociale se reflecta in criza valorilor morale, in criza unei
familii, in criza comunicarii “Din romanul unui destin , Morometii devine romanul unei colectivitati (satul) si al unei civilizatii
sanctionate de istorie”.

Caracterizare personaj – Ilie Moromete

Romanul “Moromeţii“ de Marin Preda a impus in literatura română, bogată în romane cu ţărani încă din epoca
interbelică, o tipologie nouă, aceea a ţăranului - filozof, a ţăranului inteligent, a ţăranului contemplativ, îm ciuda condiţiei sale
umile din punct de vedere social şi material reuşeşte să găsească bucurie în limbaj şi in observarea atentă a lumii inconjurătoare
şi a semenilor.
Drama pe care o trăieşte Ilie Moromete porneşte din opoziţia dintre viziunea sa despre viaţă şi despre familie şi
realitatea dură, care-i va răpi in final bucuria comunicării, îi va schimba privirea optimistă şi puţin ironică.
In realizarea personajului sunt folosite variate procedee de construcţie, intre care domină caracterizarea indirectă, prin
faptele şi cuvintele personajului.
Moromete este capul familiei, are o atitudine uşor tiranică faţă de membrii familiei sale, lucru ce reiese de la inceput,
din descrierea aşezării la masa in timpul cinei: Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua
odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare“.
În jalonarea destinului personajului, autorul alege un număr de episoade semnificative, din care se conturează clar un
personaj inzestrat cu o inteligenţă deosebită, bun cunoscător de oameni, care nu poate fi luat uşor prin surprindere şi care ştie să-
şi ascundă adesea adevăratele sentimente. Astfel, in discuţiile cu Tudor Bălosu, vecinul său mai instărit, deşi Moromete este cel
care-i vinde acestuia la inceputul romanului, salcâmul, apoi, in final, o parte din pământurile sale, nu ii creează impresia că este
in impas, nu-i dă acestuia posibilitatea de a i se simţi superior.
Două secvenţe se intipăresc in memoria cititorului: Moromete stând pe stănoaga podiştii, aşeptând să treacă cineva pe
uliţǎ să intre cu el in vorbă sau să incerce sa ghicească unde se duce şi in ce scop, cea de-a doua secvenţă fiind cea din poiana lui
Iocan, in care apare un alt mood de caracterizare, prin relaţiile cu ceilalti săteni, prin atitudinea pe care o au acestia fata de el.
Asemenea unui actor, el isi face asteptată intrarea, amânând momentul, desi ceilalti sunt nerăbdatori să inceapă citirea ziarului.
Moromete citeşte rotunjind cuvintele, accentuând unele neologisme, cimentând intr-un fel cu totul neaşteptat şi
descoperind in articolul din ziar sensuri care celorlalţi le scapă, trezind invidia prietenului său, Cocoşilă, acesta se uită invidios la
Moromete care ştia să găsească in ziar astfel de lucruri.
Personajul capătă consistenţă nu numai exterioară, ci si interioară, sufletească, prin folosirea monologului interior,
care adeseori alternează cu stilul indirect liber utilizat de narator.
Numit de criticul si istoricul literar Nicolae Manolescu “cel din urmă ţăran”, personajul ilustrează in fapt un destin
tragic, cel al gospodăriei ţărăneşti tradiţionale sortite dispariţiei, de aceea viziunea optimisă a lui Ilie Moromete se destramă, el
se schimbă radical, pierzându-si plăcerea de a comunica şi obiceiurile, finalul romanului conţinând o inşiruire de propoziţii
negative care, asemenea ultimei fraze, contrazic intreaga desfăşurare de până atunci “Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri
intregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit
povestind”.
Drama lui Moromete devine in cele din urmă drama intregii omeniri faţă de care “timpul nu mai are răbdare”.