Prin acuarelă se înțelege atât o vopsea, obținută din pigment pulbere amestecat cu liant (de obicei gumă

arabică) și aditivi și diluată cu apă, cât și o tehnică picturală pe hârtie, sau o lucrare efectuată în această
tehnică.[1][2][3]
Spre deosebire de alte tehnici, de exemplu guașă, care folosește vopsea acuarelă amestecată cu ceruză
(carbonat de plumb, alb), sau pictura în ulei, tehnici care se bazează pe acumularea culorii, acuarela se
bazează pe transparență, care lasă să se întrevadă fondul alb al hârtiei, ceea ce conferă lucrărilor în acuarelă
luminozitatea și delicatețea care le caracterizează.[3][4] Uscarea imediată necesită o execuție rapidă, ceea ce
mult timp a făcut să fie o tehnică folosită la schițe și studii, însă treptat a devenit o tehnică de sine stătătoare. A
fost folosită mult la ilustrarea manuscriselor, dar epoca sa de înflorire în pictură a fost sfârșitul secolului al
XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în special în Anglia, Franța și Rusia.[2]
Tehnicile de lucru sunt ud pe ud, ud pe uscat și uscat pe uscat, fiecare având particularitățile sale. În lucrări
aceste tehnici pot fi folosite și combinat.
„Ea nu trebuie să imite pictura de manuscris în culori de tempera și, mai ales, pictura de șevalet în tempera sau ulei, ci să
(…) iște formele dintr-o culoare fluidă, transparentă, vaporoasă (…). Personal, consider că acuarela aparține picturii și nu
graficii.”
— Eugen Schileru despre acuarelă.[5]

Descriere[modificare | modificare sursă]

Acuarelă dintr-un carnet de schițe al lui Eugène Delacroix.

Acuarela este o tehnică picturală în care vopselele se utilizează diluate cu mai multă sau mai puțină apă.
Caracteristică pentru acuarelă este transparența culorilor.[6] Lumina este dată de albul hârtiei, care este
necesar să fie prezervat în zonele luminoase.[7]
Deoarece materialele necesare sunt ușor de transportat, acuarela este o tehnică care se pretează bine pentru
schițe și studii efectuate în călătorii, un exemplu fiind carnetele de călătorii ale lui Eugène Delacroix. Ea permite
colorarea rapidă a desenelor schițate în creion sau în tuș. Asta însă nu exclude folosirea ei în lucrări elaborate,
cum sunt lucrările lui Dürer, sau Turner. Tehnica a fost folosită începând cu secolul al XIX-lea la ilustrarea
cărților, in special a celor pentru tineret, iar actual este folosită, alături de guașă, la crearea benzilor desenate și
a desenelor animate tradiționale. Este folosită și pentru realizarea decorurilor în teatru.
Aparenta sa simplitate o face atractivă pentru începători, însă în realitate spontaneitatea și foarte puținele
posibilități de corectare necesită măiestrie, ceea ce o face greu de stăpânit.
Acuarela poate fi făcută în manieră tradițională, ud pe ud (engleză Wet-in-Wet), în care hârtia este umezită în
prealabil, iar culoarea diluată este așternută în straturi suprapuse, întărind treptat concentrația colorilor.
Această tehnică, de origine anglo-saxonă este încă mult folosită, însă, datorită faptului că întreaga suprafață
este umedă și pigmenții migrează, nu se obțin zone de alb pure, nici contraste locale dintre alb și zonele
colorate, lucruri care impietează asupra prospețimii și spontaneității atât de apreciate în acuarelă. Tehnica
permite obținerea culorilor intense și o mulțime de efecte de fondu, degradeuri și camaieuri, însă precizia
detaliilor este redusă.[6] Pe o hârtie de calitate pigmentul rămâne pe suprafața hârtiei și, în zona umedă
difuzează, formând aureole cu un contur mai opac. Tehnica necesită o bună înțelegere a teoriei culorilor și a
efectelor amestecului lor și a interacțiunii cu hârtia. Trebuie ținut cont și de faptul că prin uscare culorile pierd
puțin din intensitate.
În tehnica ud pe
uscat (engleză Wet-in-Dry)
culoarea se aplică în tușe
umede pe hârtia uscată. Se
obțin forme clare cu
contururi bine delimitate.
[6]
Această manieră nu Modelul: Acuarelistă pictând un peisaj Lucrarea: Acuarelista
permite decât puține din Ermeton-sur-Biert. Marie-Claire Lefébure, (2005)
retușuri. În caz de greșeală este greu de redat luminozitatea hârtiei, iar spontaneitatea are de suferit.
În tehnica „uscat pe uscat” (engleză Dry Brush) culoarea foarte puțin diluată se aplică cu pensula aproape
uscată, pe hârtia uscată.[6] Metoda este folosită pentru evidențierea detaliilor.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Femei jucând table, tuș și culori pe mătase de Chou Fang, secolul al

VIII-lea, China.
În antichitate[modificare | modificare sursă]
Se cunosc picturi pe bază de pigmenți dizolvați în apă realizate în peșteri, a căror vechime este de c. 30 000
de ani, adică din paleoliticul superior.[8] În antichitate s-au folosit diferite
suporturi, papirus, pergament, piele, pânză sau lemn, în diverse locuri, cum ar fi Egiptul și Etiopia.
În China acuarela a fost practicată odată cu inventarea hârtiei, acum 2000 de ani, tehnica devenind foarte
comună și în Japonia și Coreea, mai ales în formă monocromă, în negru sau sepia.[9][10]
În Evul Mediu și în Renaștere[modificare | modificare sursă]

Iepure de câmp, acuarelă de Albrecht Dürer (1502), Muzeul

Albertina din Viena.
Până în secolul al IX-lea toate miniaturile din Grecia și Roma erau pictate cu vopsele opace, conținând ceruză.
Abia după această dată încep să fie folosite culorile transparente, adică acuarela propriu-zisă.[11] În Evul
Mediu acuarela a fost folosită în Africa de Est și în toată Asia, din Orientul Mijlociu și până în Extremul
Orient (unde era adesea combinat cu laviul). Se cunosc numeroase acuarele care aparțin artei persane,
din Iran. În Occident acuarela s-a împletit cu arta miniaturilor și a portretelor.[12]
Albrecht Dürer (1471-1528) este unul dintre primii maeștri ai acuarelei,[11] folosind-o împreună cu tehnicile
de desen în tuș și guașă. El a pictat o serie de acuarele cu plante și animale, precum și peisaje. În Germania el
a fost urmat de Hans Bol (1534 – 1593).
 Degețel, ilustrație botanică de Joseph Dalton Hooker.
Acuarela a fost folosită în perioada barocă doar pentru schițe, cópii sau desene la scară mică.[11] Între pictorii
de seamă din această perioadă se numără Van Dyck (perioada petrecută în Anglia), Claude Lorrain, Giovanni
Benedetto Castiglione, și diverși artiști olandezi și flamanzi. În lucrări predomină ilustrații despre plante și
animale. Ilustrațiile botanice devin populare în Renaștere, atât pentru cărțile tipărite prin tehnica gravurilor în
lemn colorate manual, cât și ca desene în tuș colorate pe hârtie sau pergament. Ilustratorii tratatelor
de botanică, cu capacitatea desenelor lor de a reprezenta esențialul, au fost printre cei mai abili acuareliști din
toate timpurile. Ilustrațiile despre natură au atins cel mai înalt nivel în secolul al XIX-lea, prin artiști ca John
James Audubon, și chiar în zilele noastre există ghiduri botanice ale căror ilustrații au fost făcute în acuarelă.
În secolul al XVIII-lea[modificare | modificare sursă]
Câțiva factori au contribuit la răspândirea acuarelelor în secolul al XVIII-lea, în special în Anglia.[13] În
clasele aristocratice pictura în acuarelă era, alături de cântatul la un instrument, o dovadă de educație, în
special pentru femei. De asemenea, colorarea cu acuarele a fost larg folosită
de topografi, cartografi, ofițeri și ingineri pentru reprezentarea terenurilor, fortificațiilor sau straturilor geologice.
Expedițiile pentru descoperirile geografice, geologice sau arheologice, de exemplu cele finanțate de Society of
Dilettanti, înființată în 1733, cuprindeau și acuareliști. Aceștia au pictat numeroase peisaje în timpul
descoperirilor din Mediterană, Asia, sau Lumea Nouă.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea prelatul William Gilpin a scris o serie de cărți populare descriind „pictural”
peregrinările sale în Anglia rurală, ilustrând cu acuarele monocromatice văi de râuri, vechi castele și biserici
abandonate, popularizând jurnalul de călătorie în acuarelă.

Mănăstirea Jedburgh, acuarelă de Thomas

Girtin (1798 sau 1799).
Înmănuncherea acestor preocupări culturale, inginerești, științifice, turistice și ale amatorilor au făcut din
acuarelă o adevărată „școală națională” engleză. Printre cei mai importanți acuareliști ai epocii se
numără Thomas Gainsborough, John Robert Cozens, Francis Towne, Michael Angelo Rooker, William
Pars, Thomas Hearne și John Warwick Smith. William Blake a publicat câteva volume de poezie cu gravuri
colorate manual și ilustrații pentru Infernul de Dante.
 Scenă alpină, acuarelă de William Turner.
Cei trei artiști englezi care se consideră că au dat acuarelei un statut de pictură independentă au fost Paul
Sandby (1730–1809), numit adesea „părintele acuarelei engleze”, Thomas Girtin (1775–1802), care a utilizat-o
pentru formate mari, pictând în special peisaje,[14] și Joseph Mallord William Turner (1775–1851),[7][11][15] care a
ridicat acuarela pe cele mai înalte culmi, pictând sute de teme istorice, topografice, arhitecturale și mitologice.
Metoda sa de a picta în etape, începând cu zone colorate mari aplicate pe hârtia udă, peste care aplica alte
straturi i-a permis să producă eficient un mare număr de picturi comerciale, care, vândute prin propria sa
galerie de artă, l-au făcut milionar. Alți acuareliști cunoscuți în epocă au fost John Constable,[14][15] John
Varley, John Sell Cotman,[14] Anthony Copley Fielding, Samuel Palmer, William Havell și Samuel Prout, la fel și
pictorul suedez Louis Ducros.
În Franța acuarela a fost utilizată pentru studii, în special la deplasările în Italia. Acuarela a fost folosită de Jean
Honoré Fragonard, Hubert Robert sau Louis Durameau. În timpul lui Ludovic al XVI-lea, acuarela, încă
confundată cu guașa ca tehnici în tempera, a fost acceptată în Academia Franceză.
În secolul al XIX-lea[modificare | modificare sursă]
Dezvoltarea acuarelei a dus la înființarea în Anglia a societății Royal Watercolour Society, fondată de William
Frederick Wells (1762 – 1836) în 1804 la Londra[11] și a New Water Colour Society în 1832, iar
în Scoția în 1878 s-a înființat A Scottish Society of Painters in Water Colour. De asemenea, în 1834 a apărut
celebrul producător de acuarele Winsor & Newton.[16] Societățile organizau expoziții anuale, adunau
recomandări de la cumpărători și se implicau în dezbateri estetice, de exemplu între tradiționaliștii acuarelei și
susținătorii guașei.
În perioadele georgiană și victoriană s-au produs cele mai bune acuarele din școala engleză, de către pictori ca
Turner, Varley, Cotman, David Cox, Peter de Wint, William Henry Hunt, John Frederick Lewis, Myles Birket
Foster, Frederick Walker, Thomas Collier și alții. În particular, stilul simplu și aerisit al lui Richard Parkes
Bonington[13][14] a creat o adevărată modă în Anglia și Franța anilor 1820.

Podul capelei, Lucerna, acuarelă de John Ruskin, 1861.

Popularitatea acuarelei a stimulat inovațiile privind hârtia și pensulele concepute special pentru acuarele.
Varley, Cox și alții au publicat manuale detaliate. The Elements of Drawing, un manual de acuarelă publicat
în 1857 de criticul de artă John Ruskin a fost epuizat imediat. Concomitent apar vopsele în tuburi de metal sau
în pastile uscate, care puteau fi dizolvate în godete în atelier, sau în cutii metalice pe teren. Progresele
în chimie au dus la realizarea a noi pigmenți, ca albastru de Prusia, albastru ultramarin, albastru cobalt, violet
de cobalt, verde veronez (viridian), galben de cadmiu, aureolin (galben de cobalt), alb de zinc, și o gamă largă
de carmin.
 Barca albastră, acuarelă de Winslow Homer (1892).
În Statele Unite, acuarela a devenit populară în mijlocul secolului al XIX-lea, în 1866 fiind înființată American
Society of Painters in Watercolor (acum American Watercolor Society). Principalii acuareliști au fost William
Trost Richards, Fidelia Bridges, Thomas Moran, Thomas Eakins, Henry Roderick Newman, John
LaFarge, John Singer Sargent și, în special, Winslow Homer.

Cézanne, autoportret.
În Europa, pe continent acuarela a fost mai puțin populară, lucrări remarcabile fiind produse doar de pictori
francezi, ca Eugène Delacroix,[11] Théodore Géricault, Paul Huet, Théodore Rousseau, François Marius
Granet, Henri-Joseph Harpignies și caricaturistul Honoré Daumier[17]. Mulți dintre ei au folosit acuarela pentru
schițele peisajelor și pentru notarea impresiilor de călătorie. Dintre impresioniști, Manet a folosit-o doar pentru
schițe,[18] dar Boudin și Jongkind au apreciat-o pentru spontaneitatea sa.[19][20] Paul Gauguin a făcut multe
acuarele pentru ilustrarea albumului său despre Tahiti Noa Noa,[21] iar Paul Cézanne a utilizat un stil bazat pe
suprapunerea tușelor de culori pure.[22]
Alexandr Ivanov (1806 – 1858) a plecat de tânăr la Roma, unde și-a petrecut restul vieții. Este considerat
întemeietorul romantismului în școala rusă. A pictat o serie de acuarele cu temă religioasă concepute ca schițe
pentru picturi murale, între care se remarcă lucrarea Acoliții lui Cristos.[23] Frații Alexandr (1798 – 1877) și Karl
Briullov (1799 – 1852), arhitecți, au realizat ambii numeroase acuarele. Alexandr a preferat stilul neoclasic, iar
Karl a înclinat spre romantism. Ambii au petrecut mai mulți ani în Italia începând cu anul 1822 și au realizat
multe portrete și studii de arhitectură. Un alt pictor care a realizat acuarele este Vasili Surikov (1848 – 1916).
Printre primele sale lucrări a fost Călărețul de aramă, pe baza căruia a realizat un tablou în ulei de mari
dimensiuni. Alte acuarele cunoscute ale sale sunt cele în care a pictat fluviul Enisei, dintre care se
amintesc: Plute pe Enisei (1862), Piatră albastră pe Enisei (1864), Stepa Minusinskaya, acuarele cu imagini
din Krasnoiarsk,[24] Buchet[25]. Aivazovski (1817 – 1900) a executat numeroase acuarele drept studii pentru
marinele sale.