Romanitatea românilor a fost un subiect de dezbatere îndelungată în istoriografia românească, fiind

abordată în mod diferit de-a lungul timpului. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, scrierile care
susțineau romanitatea românilor erau caracterizate de două trăsături principale: accentul pus pe
continuitatea culturală și lingvistică cu civilizația romană și asumarea unei identități românești
distincte în cadrul spațiului european.

Un exemplu elocvent în acest sens este opera lui Dimitrie Cantemir, „Descriptio Moldaviae”, în care
autorul subliniază originile românilor și legăturile lor cu popoarele romane antice, evidențiind astfel
elementele de continuitate culturală. De asemenea, contribuția lui Ion Neculce prin „Letopisețul Țării
Moldovei” evidențiază limba română ca element fundamental al identității românești și își asumă un
caracter național și autonom în relație cu alte popoare și regiuni.

În secolul al XIX-lea, istoricul român Mihail Kogălniceanu a adus contribuții semnificative la susținerea
ideii de romanitate a românilor. Prin lucrările sale, Kogălniceanu a promovat teza continuității
românilor cu popoarele romane antice, subliniind rolul limbii și culturii latine în formarea identității
naționale românești. De asemenea, el a susținut importanța unității naționale și a luptei pentru
independență, văzând în aceasta confirmarea romanității românilor.

În primele decenii ale secolului al XX-lea, conceptul de romanitate a românilor a fost examinat într-un
context mai amplu, influențat de evoluțiile politice și ideologice ale timpului. Unii istorici au început
să pună sub semnul întrebării ideea de continuitate cu lumea romană, preferând să accentueze
elementele slavice sau dacice din identitatea românească. Cu toate acestea, nu lipsesc lucrările care
continuă să susțină ideea romanității românilor, dar într-un cadru mai complex, care ține cont și de
alte influențe culturale și istorice.

În perioada totalitarismului, abordarea romanității românilor a fost supusă unei manipulări ideologice
pronunțate. Regimurile totalitare au încercat să instrumentalizeze ideea de romanitate pentru a
justifica politica lor agresivă de „unificare” a teritoriilor locuite de români, sub umbrela unui
naționalism extrem. Argumentul istoric folosit în această perioadă pentru a susține această abordare
a fost manipularea interpretării istoriei românești, subordonată intereselor politice ale regimului.
Astfel, accentul pus pe romanitate a fost folosit ca pretext pentru anexarea unor teritorii sau
subjugarea altor grupuri etnice, ignorând adevărul istoric și diversitatea culturală reală.

În concluzie, romanitatea românilor a fost un subiect de interes major în istoriografia românească,

reflectând o identitate complexă și în continuă evoluție. De-a lungul timpului, această conceptie a fost
abordată în moduri variate, de la evidențierea continuității cu lumea romană la manipularea politică
în perioadele totalitare. Cu toate acestea, în ciuda schimbărilor de perspectivă, ideea de romanitate a
rămas un element central în construcția identității românești, continuând să inspire cercetările și
dezbaterile academice contemporane.