PARTEA I

PROCEDEE COMUNE DISCIPLINELOR ECONOMICE

Capitolul 1

Evaluarea

1.1. Evaluarea - definiţie, importanţă, componente

 Evaluarea:
 procedeul de exprimare valorică a mărimii elementelor patrimoniale şi a operaţiilor economice (sunt
evaluate bunurile materiale, creanţele, obligaţiile, cheltuielile şi veniturile, rezultatele financiare
precum şi toate operaţiile economice care au loc cu ele);
 procedeul care asigură reflectarea realităţii economice (ceea ce nu poate fi măsurat şi exprimat în bani
nu poate face obiectul înregistrărilor contabile);
 apelează la funcţia banilor ca unitate de măsură a valorii bunurilor şi serviciilor;
 este folosită de contabilitate atât pentru înregistrarea curentă a operaţiei economice cât şi pentru
centralizarea şi generalizarea datelor sale informaţionale.
 Bazele de evaluare, potrivit reglementărilor legislative actuale, sunt:
1. costuri;
2. preţuri şi tarife;
3. valoarea contabilă;
4. valoarea de aport;
5. valoarea justă;
6. valoarea de inventar;
7. valoarea de înlocuire;
8. valoarea nominală;
9. valoarea realizabilă;
10. alte baze de evaluare.
1.Costurile
= sunt formate din totalitatea cheltuielilor efectuate în vederea obţinerii produselor, lucrărilor şi serviciilor.
= cele mai semnificative costuri sunt:
 costul de achiziţie = este folosit pentru evaluarea bunurilor achiziţionate din afara unităţii;
 costul de producţie = este folosit pentru evaluarea bunurilor fabricate în unitate.
2.Preţurile
= reprezintă expresia bănească a valorii mărfurilor şi se concretizează în valoarea care se încasează pentru
bunurile vândute;
= diferă în raport de corelaţia cerere-ofertă;
= sunt:
-preţuri de vânzare (pentru furnizori);
-preţuri de cumpărare sau de achiziţie (pentru cumpărători).
= evaluarea cu ajutorul preţurilor se foloseşte în special de către activităţile cu activitate de comerţ.
 În funcţie de veriga organizatorică unde se formează preţul, preţurile din comerţ pot fi:
-preţuri cu ridicata (en-gross) pentru depozite;
-preţuri cu amănuntul (en-detail) pentru vânzarea mărfurilor către populaţie prin magazine.
Tarifele
= se folosesc pentru evaluarea lucrărilor şi serviciilor.
Exemple: tarife pentru transport, tarife turistice, tarife pentru reparaţii, tarife bancare etc.
3.Valoarea contabilă
= este valoare înscrisă în documentele contabile în care se înregistrează elementul patrimonial respectiv.
= poate fi:
-valoarea de intrare la cumpărare;
-valoarea reevaluată.
4.Valoarea de aport
= este utilizată ca bază de evaluare pentru bunurile reprezentând aport la capital;
= se substituie costului de achiziţie şi este stabilită de un expert evaluator în funcţie de:
 preţul pieţei;
 utilitatea bunului;
 starea bunului (gradul de uzură);
 amplasamentul bunului.
5.Valoarea justă (reală)
= este valoarea recunoscută între părţi în cazul tranzacţiilor directe;
= reprezintă, cel mai adesea, o valoare de piaţă determinată după datele de evidenţă de pe piaţă.
6.Valoarea de inventar
= este valoarea actuală (curentă) stabilită cu ocazia inventarierii, în funcţie de:
 preţul pieţei;
 utilitatea bunului;
 starea bunului (gradul de uzură).
7.Valoarea de înlocuire
= este valoare de imputare a bunurilor constatate lipsă la inventariere;
= este echivalenta costului de achiziţie a unui bun cu caracteristici şi grad de uzură similare celui lipsă în
gestiune la data constatării pagubei;

Valoarea de înlocuire =
= preţul practicat pe piaţă
+ TVA
+ cheltuieli de transport-aprovizionare
+ taxe nerecuperabile
+ alte cheltuieli

8.Valoarea nominală
= valoarea înscrisă pe titluri sau hârtii de valoare;
= se foloseşte pentru evaluarea acţiunilor, obligaţiunilor, a valorilor de trezorerie (tichete de masă, bonuri
valorice, tichete de călătorie, timbre poştale etc.).
9.Valoarea realizabilă
= este preţul estimat că va fi încasat şi la care activul poate fi vândut sau înstrăinat.
 1.2. Metode de evaluare

 Evaluarea elementelor patrimoniale se efectuează la patru momente:

1. evaluarea la data intrării în unitate;
2. evaluarea la data ieşirii din unitate;
3. evaluarea la inventariere;
4. evaluarea la prezentarea elementelor patrimoniale în bilanţ.

1.Evaluarea la data intrării în unitate

La data intrării în unitate, bunurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la valoarea de
intrare, care se stabileşte în funcţie de felul aprovizionării, astfel:
 la cost de achiziţie (pentru bunurile cumpărate);
 la cost de producţie (pentru bunurile produse în entitate);
 la valoarea de aport (pentru bunurile reprezentând aport la capitalul social);
 la valoarea justă (pentru bunurile obţinute cu titlu gratuit sau constatate plus la inventar).

2.Evaluarea la data ieşirii din unitate

Evaluarea la ieşirea din patrimoniu se face pentru:
 bunurile vândute;
 bunurile consumate în procesul de producţie.
Metodele de evaluare la ieşirea elementelor patrimoniale sunt:
-pentru imobilizări:
 valoarea contabilă de intrare;
 valoarea reevaluată.
-pentru stocuri:
 metoda identificării specifice (IS);
 metoda costului mediu ponderat (CMP);
 metoda FIFO (First in - First out);
 metoda LIFO (Last in - Last out);
 metoda costului standard (CS);
 metoda preţului cu ridicata (en-gross);
 metoda preţului cu amănuntul (en-detail);
 alte metode de evaluare.
Metoda identificării specifice
= constă în identificarea preţului la ieşirea din unitate a bunului pe baza valorii de intrare, adică valoarea care
este înscrisă în documentele de intrare a elementelor patrimoniale. Conform principiului costului istoric,
bunurile ieşite se evaluează la valoare de intrare.
= această modalitate este posibil de aplicat la imobilizări şi uneori la stocuri, atunci când avem un nomenclator
redus care permite identificarea lor, adică cu ce preţ s-a înregistrat la intrare, cu acelaşi preţ se înregistrează la
ieşire. Întrucât diferite stocuri pot proveni din surse diferite de aprovizionare cu diferite preţuri, atunci la ieşire
se pune problema utilizării unor metode adecvate, care să permită stabilirea preţurilor la ieşire.
Metoda costului mediu ponderat (CMP)
= se calculează ca raport între valoarea totală a stocului iniţial plus valoarea intrărilor şi cantitatea existentă din
stocul iniţial plus cantitatea intrată.
= se întâlneşte în două variante:
 CMP calculat la sfârşitul lunii;
 CMP calculat după fiecare intrare.
Formula de calcul:
∑qxp
CMP = ∑ q
unde:
q = cantitate
p = preţ
Metoda FIFO (First in - First out)
= bunurile din gestiune se evaluează la costul de achiziţie al primei intrări. Pe măsura epuizării primului lot,
stocurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie a lotului următor în ordine cronologică.
Metoda LIFO (Last in - Last out)
= bunurile din gestiune se evaluează la costul de achiziţie al ultimei intrări. Pe măsura epuizării ultimului lot,
stocurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie a lotului anterior în ordine cronologică, dar
inversă.
Metoda costului standard (CS)
= constă în estimarea costurilor de producţie în funcţie de nivelurile normale ale consumurilor de materiale, a
costurilor manopereri, a eficienţei şi a capacităţilor de producţie. Aceste costuri sunt prestabilite sau
antecalculate. Costurile standard trebuie revizuite periodic în funcţie de condiţiile tehnologice şi de preţurile
pieţei. Diferenţele între costurile standard şi costurile efective se înregistrează separat în contabilitate.
Metoda preţului cu ridicate (en-gross) şi metoda preţului cu amănuntul (en-detail)
= se foloseşte la entităţile din sfera comerţului.

3.Evaluarea la inventariere
Bazele de evaluare folosite la inventariere sunt:
 valoarea de inventar = pentru stocurile şi imobilizările existente la inventariere;
 valoarea de înlocuire = pentru bunurile constatate lipsă la inventariere;
 valoarea justă = pentru bunurile constatate plus la inventariere;
 valoarea probabilă de încasat sau de plătit = pentru creanţele şi datoriile exprimate în lei;
 valoarea exprimată la cursul de schimb valutar comunicat de BNR = pentru creanţele şi datoriile
exprimate în valută.

4.Evaluarea la prezentarea elementelor patrimoniale în bilanţ

Evaluarea la prezentarea elementelor patrimoniale în bilanţ se face la valoarea contabilă pusă de acord
cu rezultatele inventarierii.
Bazele de evaluare folosite la prezentarea elementelor patrimoniale în bilanţ sunt:
 valoarea contabilă de intrare sau valoarea reevaluată, din care se scad amortizări şi ajustări = pentru
imobilizări;
 valoarea contabilă din care se scad ajustări = pentru stocuri;
 valoarea contabilă din care se scad ajustări = pentru creanţe exprimate în lei;
 valoarea contabilă din care se scad ajustări, valoarea exprimată la cursul de schimb valutar comunicat
de BNR = pentru creanţele exprimate în valută;
 valoarea de cotaţie din ultima zi de tranzacţionare sau valoarea la cost istoric minus deprecieri =
pentru investiţiile financiare pe termen scurt;
 valoarea contabilă = pentru mijloacele băneşti exprimate în lei;
 valoarea contabilă exprimată la cursul de schimb valutar comunicat de BNR = pentru mijloacele
băneşti exprimate în valută;
 valoarea contabilă = pentru datoriile exprimate în lei;
 valoarea contabilă exprimată la cursul de schimb valutar comunicat de BNR = pentru datoriile
exprimate în valută;
 valoarea contabilă = pentru capitalurile proprii;
 alte baze de evaluare.
 1.3. Reevaluare în contabilitate

 Reevaluarea elementelor patrimoniale = se realizează pentru a asigura o informaţie reală şi corectă a

patrimoniului, în situaţia în care s-a acumulat o modificare semnificativă în evoluţia preţurilor pe o
perioadă de timp. Cu acest prilej, valoarea de intrare sau contabilă se modifică şi se înlocuieşte cu
valoarea reevaluată (valoarea actuală), rezultată din operaţia de reevaluare. Diferenţele dintre aceste valori
se înregistrează în contabilitate la capitaluri proprii sub formă de rezerve din reevaluare.
 Obiectul reevaluării = imobilizări corporale şi imobilizări financiare.
 Capitolul 2

Calculaţia

2.1. Calculaţia - definiţie, importanţă

 Activităţile desfăşurate în cadrul unei entităţi sunt consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate.
Prin transformarea lor în etalon valoric, consumurile devin cheltuieli iar rezultatele devin venituri. Astfel,
cheltuielile în expresie bănească reprezintă utilizarea de resurse.
 Pe măsură ce aceste resurse sunt consumate în vederea obţinerii de produse, lucrări şi servicii, cheltuielile
devin costuri. Ca urmare, produsele, lucrările şi serviciile devin simultan purtători de costuri şi purtători de
rezultate. Orice cheltuială devine şi cost în măsura în care reprezintă un consum de resurse aducător de
venituri.
 Calculaţia:
 ansamblul operaţiilor matematice efectuate pentru determinarea unor costuri, preţuri, obligaţii fiscale,
indicatori economico-financiari;
 are o sferă largă de aplicabilitate în domeniul contabilităţii => procedeu indispensabil contabilităţii;
 permite identificarea şi stabilirea mai multor informaţii din domeniul contabilităţii:
 culegerea şi prelucrarea datelor consemnate în documentele justificative;
 evaluarea elementelor patrimoniale, a operaţiilor şi proceselor economice;
 înregistrarea cu ajutorul conturilor în evidenţa cronologică şi sistematică;
 calculul costurilor de achiziţie a bunurilor;
 calculul costurilor producţiei obţinute şi a celei în curs de fabricaţie;
 calculul cheltuielilor şi al veniturilor în vederea stabilirii rezultatului exerciţiului;
 calculul preţurilor şi tarifelor în operaţiile de comercializare;
 calculul impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale
(impozit pe profit, TVA, impozit pe salarii, contribuţii la asigurările sociale, contribuţii la
asigurările sociale de sănătate, contribuţii la fondul de şomaj etc.);
 verificarea exactităţii şi realităţii datelor din balanţa de verificare;
 elaborarea Situaţiilor Financiare Anuale;
 calculul şi analiza indicatorilor economico-financiari etc.
 Calculaţia costurilor:
 procedeul de stabilire, în expresie bănească, a mărimii cheltuielilor, care revin pe unitatea de produs,
serviciu prestat sau lucrare executată, pe baza cărora urmează să se evalueze costul acestora;
 obiectul contabilităţii de gestiune în scopul urmăririi contribuţiei activităţii desfăşurate de entitate la
obţinerea rezultatelor.
 Contabilitatea de gestiune reprezintă un al doilea palier pe care este organizat sistemul dualist de
contabilitate alături de contabilitatea financiară. Contabilitatea financiară înregistrează circuitul
informaţiei contabile în scopul determinării rezultatului financiar, iar contabilitatea internă de gestiune
oferă informaţii pentru calculul şi controlul costurilor şi al rezultatelor analitice pe feluri de produse,
lucrări, servicii, subdiviziuni organizatorice.
 Sursa de informaţii pentru calculul costurilor o reprezintă cheltuielile care sunt înregistrate în
contabilitate în momentul efectuării lor de către contabilitatea financiară în conturile specifice din clasa 6
Cheltuieli. Contabilitatea financiară înregistrează cheltuielile pe categorii de activităţi (exploatare,
financiară), iar în cadrul lor pe elemente primare de cheltuieli. De aici, cheltuielile încorporabile în costuri
 sunt preluate de contabilitatea internă de gestiune, structurate după destinaţie, pe activităţi, secţii, faze de
fabricaţie, centre de costuri, centre de profit etc. şi sunt prelucrate prin metode şi procedee specifice.
 Cheltuielile încorporabile în costuri sunt cheltuielile dependente de cost, care formează substanţa acestuia.
Ele sunt, de regulă, cheltuielile de exploatare.
 Cheltuielile neîncoporabile în costuri nu condiţionează realizarea produselor, lucrărilor sau serviciilor şi
nu se includ în costuri. Ele sunt, de regulă, cheltuielile financiare.
 2.2. Clasificarea calculaţiei

a).După momentul elaborării calculaţiei:

 antecalculaţii (se elaborează înainte de derularea proceselor şi fenomenelor economice la care se
referă, având drpet scop previzionarea unor indicatori pe baza cărora se iau deciziile privind desfăşurarea
fenomenelor şi proceselor respective. Aceste calculaţii se bazează pe mărimi prestabilite şi îmbracă diverse
forme în raport de obiectul la care se referă);
 postcalculaţii (se elaborează după derularea fenomenelor şi proceselor economice la care se referă,
având drept scop stabilirea efectivă a indicatorilor cu privire la acestea pentru a controla stadiul şi modul în care
s-au realizat previziunile din antecalculaţii);
 efective - în funcţie de metodele utilizate şi scopul urmărit, pot fi:
 calculaţii contabile (se elaborează pe baza informaţiilor furnizate de evidenţa contabilă şi
se exprimă în mărimi absolute);
 calculaţii statistice (se elaborează pe baza informaţiilor furnizate de evidenţa statistică şi se
exprimă atât în mărimi absolute, cât şi în mărimi relative);
 calculaţii de control şi de analiză (se elaborează pe baza informaţiilor furnizate de evidenţa
contabilă şi statistică, şi se exprimă atât în mărimi absolute, cât şi în mărimi relative).
b).După sfera de cuprindere:
 calculaţii complete (totale) = iau în considerare toate elementele structurale ale indicatorilor
economico-financiari, motiv pentru care se mai numesc şi calculaţii complexe;
 calculaţii parţiale = iau în considerare la determinarea indicatorilor economico - financiari, numai
o parte dintre elementele structurale ale acestora limitând deci conţinutul lor numai la anumite elemente, în
funcţie de scopul urmărit, motiv pentru care se mai numesc şi calculaţii limitate.
c).După periodicitatea calculaţiei:
 calculaţii periodice = se întocmesc la intervale regulate de timp;
 calculaţii neperiodice = se întocmesc la intervale neregulate de timp sau ori de câte ori este nevoie.
d).După obiectivele urmărite:
 cu obiectiv unic = urmăresc strict un anumit obiectiv;
 cu obiective multiple = calculaţii de analiză şi control, calculaţii periodice de gestiune.
e).După modul de caracterizare a costurilor:
 pe elemente de cost:
o costul materialelor;
o costul manoperei;
o costul de regie.
 pe articole de calculaţie:
o cheltuieli directe de producţie;
o cheltuieli indirecte de producţie;
o cheltuieli generale de administraţie;
o cheltuieli de desfacere;
o cheltuieli înregistrate în avans;
o cheltuielile producţiei neterminate preluate din exerciţiul financiar precedent;
o cheltuieli financiare.
 2.3. Principiile calculaţiei

a).Principiul determinării obiectului de evidenţă şi a unităţii de calculaţie

 Obiectul de evidenţă = mijloc sau proces economic pentru care se urmăresc în mod distinct
cheltuielile de producţie şi se calculează costul de producţie.
Exemple: un produs, o lucrare, un serviciu, o anumită comandă, un lot de produse, un ansamblu de
produse etc.
 Unitatea de calculaţie = unitate de măsură naturală, convenţională, care se utilizează la exprimarea
volumului fizic al producţiei.
Exemple: bucăţi, kg, m, to etc.
b).Principiul delimitării cheltuielilor şi rezultatelor pe faze ale circuitului economic
 constă în separarea şi evidenţierea relaţiei cheltuieli - rezultate, la nivelul fiecărui proces economic:
aprovizionare, producţie, desfacere.
c).Principiul delimitării cheltuielilor în timp
 presupune ca includerea cheltuielilor în costuri să se efectueze în perioada de gestiune căreia îi
aparţine.
d).Principiul delimitării cheltuielilor în spaţiu
 se realizează prin delimitarea cheltuielilor efectuate într-o anumită perioadă de gestiune de
principalele procese sau alte locuri de cheltuieli care le-a ocazionat.
e).Principiul delimitării cheltuielilor privind producţia finită de cheltuielile aferente producţiei neterminate
 producţia finită = a parcurs toate fazele procesului tehnologic;
 producţia neterminată (care se scade) = se găseşte într-un stadiu de prelucrare parţial.
 2.4. Clasificarea cheltuielilor pentru calculaţia costurilor

a).După natura economică (pe elemente primare):

 cheltuieli materiale:
 cheltuieli cu materiile prime;
 cheltuieli cu materialele consumabile;
 cheltuieli privind combustibilii;
 cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi;
 cheltuieli cu impozitele şi taxele;
 cheltuieli cu amortizările, provizioanele, ajustările sau pierderea de valoare;
 alte cheltuieli de exploatare.
 cheltuieli cu personalul:
 cheltuieli cu salariile;
 cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială.
b).După modul de includere în costul de producţie:
 cheltuieli directe = se identifică pe obiecte de calculaţie (produse, faze de fabricaţie, comenzi etc.) în
momentul efectuării lor.
Exemple:
 cheltuieli cu materiile prime;
 cheltuieli cu materialele consumabile;
 cheltuieli cu energia cosumată în scopuri tehnologice;
 cheltuieli cu salariile personalului direct productiv;
 cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială aferente salariilor personalului direct productiv
etc.
 cheltuieli indirecte = nu se pot identifica şi atribui direct pe un anumit obiect de calculaţie şi se referă
la întreaga producţie a unei secţii sau a entităţii în ansamblu. Se delimitează pe produs sau activitate printr-un
calcul intermediar de repartizare.
Exemple:
 cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor;
 cheltuieli cu personalul de coordonare generală a secţiei etc.
c).După locul de efectuare:
 cheltuieli ale activităţii de bază = au legătură directă sau indirectă cu realizarea productivă a
obiectului de activitate al entităţii;
 cheltuieli generale de administraţie = sunt determinate de efectuarea cheltuielilor cu întreţinerea
compartimentelor de administrare şi conducere a entităţii.
Exemple:
 cheltuieli cu întreţinerea generală;
 cheltuieli cu salariile personalului administrativ şi de conducere etc.
 cheltuieli de desfacere = cheltuieli efectuate de la terminarea producţiei până când ajunge la client.
Exemple:
 cheltuieli de depozitare, sortare, etichetare, ambalare, transport etc.
d).După dependenţa faţă de volumul producţiei:
 cheltuieli variabile = sunt proporţionale cu volumul producţiei şi se modifică în funcţie de
modificările care apar în structura şi volumul activităţii.
Exemple:
 cheltuieli cu materiile prime;
 cheltuieli cu salariile;
 cheltuieli cu energia etc.
 cheltuieli fixe (convenţional - constante) = sunt în poziţie relativ constantă în funcţie de modificările
dimensionale ale activităţii sau se modifică într-o proporţie foarte mică.
Exemple:
 cheltuieli cu amortizarea;
 cheltuieli generale de producţie ale secţiilor;
 cheltuieli generale de administraţie;
 cheltuieli cu chiriile etc.
e).După legătura cu procesul de producţie:
 cheltuieli tehnologice = au legătură directă cu procesul de producţie, atât ca structură cât şi ca volum.
Exemple:
 cheltuieli cu materiile prime şi materialele directe;
 cheltuieli privind combustibilii;
 cheltuieli privind energia şi apa;
 cheltuieli cu salariile personalului direct productiv etc.
 cheltuieli de regie = se referă la cheltuielile care sunt ocazionate de administrarea, organizarea şi
conducerea procesului de producţie.
 2.5. Etapele colectării cheltuielilor de producţie

 Colectarea cheltuielilor de producţie se prezintă în următoarea succesiune de etape, între care există o
strânsă legătură de interdependenţă:
a) Identificarea categoriilor de cheltuieli aferente producţiei;
b) Gruparea cheltuielilor pe locuri sau zone de cheltuieli:
 atelier;
 secţie;
 centre de producţie;
 sector administrativ;
 sector comercial etc.
c) Gruparea în cadrul locurilor de cheltuieli pe obiecte de calculaţie:
 produs;
 fază;
 lucrare;
 serviciu;
 fază de fabricaţie;
 comandă;
 lot de produse;
 operaţie tehnologică etc.
d) Gruparea în cadrul obiectului de calculaţie pe articole de calculaţie:
 materii prime şi materiale directe;
 salarii directe;
 alte cheltuieli de fabricaţie;
 cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor;
 cheltuieli generale ale secţiei etc.

Zonele de cheltuieli = compartimente organizatorice tehnico-productive şi administrative.

Obiectul de calculaţie = diviziunea tehnică şi economică în funcţie de care sunt grupate cheltuielile, în
vederea determinării costurilor.
Articolul de calculaţie = reprezintă un element sau mai multe elemente de cheltuieli cu aceeaşi destinaţie
sau funcţie economică.
Exemplu:
Articol de calculaţie:
Cheltuieli directe de producţie
Cheltuieli indirecte de producţie
Cheltuieli generale de administraţie
Cheltuieli de desfacere
 2.6. Tipuri de costuri

 Costul = totalitatea cheltuielilor efectuate într-o perioadă de timp de o entitate, cu scopul obţinerii de
produse, efectuării de lucrări sau prestării de servicii, în raport cu obiectul de activitate.
 Clasificarea costurilor:
a).După stadiile de producţie şi desfacere:
 costul de achiziţie = totalitatea cheltuielilor efectuate de o entitate pentru aprovizionarea cu bunuri.

Preţul de cumpărare negociat sau achitat

Cheltuieli – accesorii:
 cheltuieli de transport;
 cheltuieli de asigurare pe timpul transportului;
COSTUL DE
 cheltuieli cu manipularea, încărcarea, descărcarea;
ACHIZIȚIE
 cheltuieli cu depozitarea;
 cheltuieli cu montajul şi probe tehnologice (pentru
activele imobilizate).
+

TVA (atunci când nu există deducere)

 costul de producţie = cheltuielile care se efectuează pentru achiziţia şi prelucrarea resurselor

materiale în procesul economic în vederea obținerii de produse, efectuării de lucrări, prestării de
servicii.

COSTUL DE PRODUCȚIE

Cheltuieli directe Cheltuieli

de producție + indirecte de
producție

 costul de desfacere = este determinat de activitatea de vânzare (desfacere) şi se concretizează în:

 costuri directe de distribuţie (cheltuieli cu livrarea, ambalarea, transportul etc.);
 costuri indirecte de distribuţie (cheltuieli generale de funcţionare a departamentului de
distribuţie, stocaj, transport, post-vânzare, studii de marketing etc.).
  costul complet (cost total, cost comercial)

COSTUL COMPLET
(COSTUL TOTAL, COSTUL COMERCIAL)

Costul de Cheltuielile Cheltuielile de

+ +
producţie + generale de + desfacere
administraţie

b).După momentul efectuării calculaţiei:

 costul prestabilit = este stabilit înaintea desfăşurării proceselor economice prin antecalculaţie
(calculaţia previzională);
 costul efectiv = este stabilit după desfăşurarea proceselor economice prin postcalculaţie (calculaţia
efectivă), în scopul stabilirii indicatorilor efectivi.
c).După modul de identificare a cheltuielilor:
 costul direct = delimitează cheltuielile care pot fi individualizate şi atribuite în mod direct unui
produs sau activităţi consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate;
 costul indirect = reprezintă cheltuielile delimitate pe produs sau activitate printr-un calcul intermediar
de repartizare. Aceste cheltuieli au un caracter comun mai multor produse sau activităţi.
d).După comportamentul faţă de evoluţia volumului fizic al producţiei:
 costul variabil = delimitează acele cheltuieli care îşi modifică volumul în mod corespunzător şi în
acelaşi sens cu modificarea volumului producţiei, cheltuielile cresc sau scad proporţional cu creşterea
sau descreşterea volumului producţiei.
Exemple:
 cheltuieli cu materiile prime;
 cheltuieli cu salariile;
 cheltuieli cu energia etc.
 costul fix = delimitează acele cheltuieli care sunt relativ constante faţă de variaţiile volumului
producţiei.
Exemple:
 cheltuieli cu amortizarea;
 cheltuieli generale de producţie ale secţiilor;
 cheltuieli generale de administraţie;
 cheltuieli cu chiriile etc.
e).După modul de decontare sau de imputare:
 costul produsului = cuprinde toate cheltuielile asociate şi decontate unui obiect de calculaţie,
identificat într-un produs, lucrare sau serviciu.
 costul perioadei = cuprinde toate cheltuielile recunoscute de rezultatul exerciţiului în care au fost
angajate, fără a se relaţiona cu produsul obţinut şi vândut.
Exemple:
 cheltuieli generale de administraţie;
 cheltuieli de desfacere.
 Formarea costului de producţie şi a costului complet (total, comercial)
Cheltuieli pe articole de calculaţie Costuri pe stadii de producţie şi
desfacere
1.Cheltuieli directe
COST DE
2.Cheltuieli indirecte PRODUCŢIE COST
COMPLET
3.Cheltuieli generale de administraţie (COST TOTAL)

4.Cheltuieli de desfacere

Formarea costului de achiziţie

Din producţia internă
1-Preţul de cumpărare negociat sau
achitat
2-Cheltuieli - accesorii:
-cheltuieli de transport;
-cheltuieli de asigurare pe timpul
transportului;
-cheltuieli cu manipularea, încărcarea,
descărcarea;
-cheltuieli cu depozitarea;
-cheltuieli cu montajul şi probe
tehnologice (pentru activele
imobilizate).
Costul de achiziţie
Din import
1-Preţul de cumpărare negociat sau costul de import (costul în
valută la care a fost cumpărat bunul în altă ţară)
2-Cheltuieli - accesorii:
- cheltuieli de transport pe parcurs extern până la graniţă, în vamă;
- cheltuieli conexe (încărcare, descărcare, manipulare aferente
transportului pe parcurs extern);
- cheltuieli cu asigurările (asigurarea mijloacelor pe parcurs extern);
- cheltuieli diverse (alte costuri efectuate pe parcurs extern strict
necesare aducerii bunurilor în ţară).
3-Valoarea în vamă = cost de import + cheltuieli accesorii
- se determină pe baza cursului valutar comunicat de BNR conform
legislaţiei în vigoare
4-Taxe vamale
(1+2) x ...% sau 3 x ...%
5-Comisionul pentru serviciile vamale
 (1+2) x ...% sau 3 x ...%
6-Accizele
(1+2+4+5) x ...% sau (3+4+5) x ...%
7-Preţul de cumpărare al importatorului: 3+4+5+6
3-TVA 8-TVA
(atunci când nu există deducere) (atunci când nu există deducere)

2.7. Prețurile mărfurilor

2.7.1. Prețurile mărfurilor - definiție, caracteristici, clasificare

 Mărfurile = bunuri cumpărate în scopul vânzării sau bunuri obținute din producția proprie destinate
vânzării.
 În funcție de sfera de organizare comercială, mărfurile pot fi:
 mărfuri în comerțul cu ridicata (en-gross);
 mărfuri în comerțul cu amănuntul (en-detail);
 mărfuri în comerțul de alimentație publică;
 mărfuri în alte sectoare economice.
 Principalele unități comerciale sunt:
 depozite cu ridicata (engrosiști);
 magazine cu amănuntul (detailiști).
 Prețul = reprezintă expresia bănească a valorii mărfurilor.
 Prețul = se concretizează în valoarea care se încasează pentru mărfurile vândute.
 Prețul în comerț = prezintă anumite caracteristici în funcție de veriga organizatorică în care are loc
activitatea comercială. În principiu, mărfurile se cumpără la un preț și se vând cu un alt preț (mai mare).
 Pentru alcătuirea prețurilor se pornește de la prețul de cumpărare la care se însumează adaosul comercial și
TVA. Din adaosul comercial își acoperă cheltuielile, iar diferența este profit sau pierdere. TVA se virează
la bugetul statului, fiind o taxă pe consumație.
 Principalele categorii de prețuri sunt:
a).prețurile cu ridicata (en-gross);
b).prețurile cu amănuntul (en-detail);
c).reducerile de preț.
 2.7.2. Prețurile cu ridicata (en-gross)

 Unitățile comerciale de tipul en-gross (engrosiști) sau depozite cu ridicata, își formează sortimentul de
mărfuri în cantități mari și le revând în aceeași structură unităților cu amănuntul. În formarea prețurilor se
pornește de la prețul de cumpărare fără TVA deductibilă la care se însumează adaosul comercial și se
formează prețul de vânzare cu ridicata. Vânzarea se face la preț de vânzare cu ridicata la care se adaugă
TVA colectată.

Preț de Adaos
cumpărare comercial
TVA deductibilă = (Pc) (Ad) TVA colectată =
= (Pc x Cota TVA) Preț de vânzare cu ridicata = (Pv x Cota TVA)
(Pv)

Preț de vânzare cu ridicata (Pv) = Preț de cumpărare (Pc) + Adaos comercial (Ad)
sau
Pv = Pc + Ad

-TVA deductibilă se referă la TVA aferentă aprovizionărilor și se plătește furnizorului odată cu achiziția
mărfurilor. Valoarea TVA se calculează prin aplicarea cotei de TVA la valoarea aprovizionărilor.
-TVA colectată se referă la TVA aferentă vânzărilor și se încasează de la client odată cu vânzarea mărfurilor.
Valoarea TVA colectată se calculează prin aplicarea cotei de TVA la valoarea vânzărilor.
-Dacă TVA deductibilă < TVA colectată => TVA de plată la bugetul de stat
-Dacă TVA deductibilă > TVA colectată => TVA de recuperat de la bugetul de stat
-Adaosul comercial = reprezintă partea de câștig a vânzătorului, inclusă în prețul de vânzare, care acoperă
cheltuielile de vânzare și asigură profitul acestuia.

 Comerţul cu ridicata
TVA deductibilă = Preţ de cumpărare (Pc) x Cota TVA
TVA deductibilă = Pc x Cota TVA

Adaos Comercial (Ad) = Preţ de cumpărare (Pc) x Cota Adaos Comercial

Ad = Pc x Cota Adaos Comercial

Preţ de vânzare cu ridicata (Pv) = Preţ de cumpărare (Pc) + Adaos Comercial (Ad)
Pv = Pc + Ad
TVA colectată = Preţ de vânzare cu ridicata (Pv) x Cota TVA
TVA colectată = Pv x Cota TVA

2.7.3. Prețurile cu amănuntul (en-detail)

 Unitățile comerciale de tipul en-detail (detailiști) sau magazine, își formează sortimentul de mărfuri în
cantități mici și le revinde în aceeași structură clienților (persoane fizice sau juridice). În general, la
formarea prețurilor se pornește de la prețul de cumpărare fără TVA deductibilă la care se însumează
adaosul comercial plus TVA neexigibilă și se formează prețul de cumpărare cu amănuntul. Vânzarea se
face la preț de vânzare cu amănuntul inclusiv TVA, preț care apare pe eticheta mărfurilor în magazin. Într-o
pondere mai redusă, magazinele pot vinde pe factură și la alți agenți economici, caz în care vânzarea se face
la preț de vânzare fără TVA, la care se adaugă TVA colectată.

Preț de Adaos TVA

TVA colectată =
cumpărare comercial neexigibilă
= (Pc + Ad) x Cota TVA
(Pc) (Ad) (Pc + Ad) x
TVA deductibilă =
Cota TVA
= (Pc x Cota TVA) TVA colectată =
Preț de vânzare cu amănuntul
Cota TVA
(Pa) = Pv x
( 100+Cota TVA )

Prețul de vânzare cu amănuntul (Pa) =

= Preț de cumpărare (Pc) + Adaos comercial (Ad) + TVA neexigibilă (TVA neex)
sau
Pa = Pc + Ad + TVA neex
 Comerţul cu amănuntul
Preţ de vânzare cu amănuntul (Pa) =
= Preţ de cumpărare (Pc) + Adaos comercial (Ad) + TVA neexigibilă (TVA neex)
Pa = Pc + Ad + TVA neex

Adaos Comercial (Ad) = Preţ de cumpărare (Pc) x Cota Adaos Comercial

Ad = Pc x Cota Adaos Comercial

TVA neexigibilă = (Preţ de cumpărare (Pc) + Adaos Comercial (Ad)) x Cota TVA
TVA neexigibilă = (Pc + Ad) x Cota TVA
 2.7.4. Reducerile de preț

 În cazul tranzacțiilor comerciale între unitățile economice, se pot acorda diferite reduceri de natură
comercială sau financiară.
I.Reduceri comerciale:
-rabaturi
= se aplică la prețul de vânzare convenit anterior;
= acordate de către vânzător către cumpărător pentru:
 calitate nesatisfăcătoare a mărfii;
 vânzări aniversare;
 vânzări promoționale;
 pentru a grăbi reducerea stocurilor vechi.
-remize
= se aplică la prețul curent de vânzare;
= acordate de către vânzător către cumpărător în următoarele situații:
 o cantitate mai mare de bunuri cumpărate decât cea stabilită între firme prin contract;
 dacă cumpărătorul are un statut preferențial stabilit de către vânzător în cadrul convențiilor între
firme.
-risturnuri
= acordate de către vânzător cumpărătorului sub formă de reduceri de preț. Reducerile se calculează asupra
totalului tranzacțiilor efectuate cu același cumpărător într-o perioadă determinată.

II.Reduceri financiare:
-sconturi de decontare (reduceri)
= se primesc de către cumpărător de la furnizor pentru achitarea datoriilor înainte de termenul normal convenit
în contract.
În cazul tranzacțiilor din cadrul unității comerciale stabilite între magazine și client, se pot acorda
diferite reduceri de preț la mărfuri ocazionate de diverse strategii de marketing cum ar fi: reduceri
promoționale, reduceri sezoniere, reduceri în raport cu valoarea cumpărăturilor etc.
 Capitolul 3

Inventarierea

3.1. Inventarierea - definiţie, importanţă

 Inventarierea:
= reprezintă ansamblul operaţiunilor prin care se constată la un moment dat, existenţa tuturor elementelor
patrimoniale de activ şi de pasiv, cu exprimare în etalon cantitativ şi valoric, după caz, în patrimoniul unităţii.

 Scopul inventarierii:
= stabilirea situaţiei reale a tuturor elementelor patrimoniale de activ şi de pasiv care aparţin entităţii cât şi cele
care aparţin altor persoane juridice dar se folosesc în cadrul unităţii. Prin inventariere se constată mărimea fizică
a elementelor patrimoniale de activ şi de pasiv, cât şi nivelul valorii actuale a acestora.
 3.2. Clasificarea inventarierii

1.După gradul de cuprindere a elementelor patrimoniale inventariate:

a).inventarierea generală
- cuprinde toate elementele patrimoniale de activ şi de pasiv;
- se efectuează cel puţin o dată pe an şi este obligatorie;
- se efectuează în următoarele situaţii:
 la începutul activităţii;
 cel puţin o dată pe an pe parcursul desfăşurării activităţii;
 în cazul fuzionării, divizării sau încetării activităţii;
 în alte situaţii prevăzute de lege:
 la cererea organelor de control;
 indicii de lipsuri sau plusuri în gestiune;
 predare-primire de gestiune;
 reorganizarea gestiunilor;
 calamităţi naturale;
 alte situaţii prevăzute de lege.
b).inventarierea parțială
- se realizează în anumite situaţii când este nevoie să fie verificate numai anumite categorii de sortimente sau o
parte de gestiune).
2.După intervalul de timp:
a).inventarierea periodică (se efectuează în cursul anului, la intervale regulate de timp);
b).inventarierea anuală (se face, de regulă, la sfârşitul anului, cu ocazia încheierii exerciţiului financiar şi
elaborarea Situaţiilor Financiare Anuale).
3.După condiţiile în care se desfăşoară:
a).inventarierea ordinară (are loc în mod obişnuit, la termenele planificate);
b).inventarierea extraordinară (are loc în situaţii deosebite).
4.După felul elementelor patrimoniale inventariate:
a).inventarierea imobilizărilor corporale;
b).inventarierea materialelor de natura obiectelor de inventar;
c).inventarierea materiilor prime şi a materialelor consumabile;
d).inventarierea mărfurilor şi ambalajelor;
e).inventarierea activelor biologice de natura stocurilor;
f).inventarierea semifabricatelor şi a produselor finite;
g).inventarierea produselor agricole;
h).inventarierea producţiei în curs de execuţie;
i).inventarierea altor elemente patrimoniale şi extrapatrimoniale.
 3.3. Pregătirea şi desfăşurarea inventarierii

a).Pregătirea inventarierii
 Răspunderea pentru buna organizare a lucrărilor de inventariere revine administratorului,
ordonatorului de credite (la instituţii) sau altei persoane care are obligaţia gestionării elementelor de
activ şi de pasiv.
 Activitatea de inventariere se efectuează de către o comisie de inventariere, care răspunde de
efectuarea tuturor lucrărilor de inventariere, în conformitate cu reglementările legale. Comisia de
inventariere este numită prin decizie scrisă şi este formată din cel puţin două persoane. Prin excepţie,
la gestiunile mici, inventarierea se poate efectua şi de către o singură persoană. Din comisia de
inventariere nu pot face parte gestionarul, contabilul sau auditorii. Prin excepţie, la inventariere poate
participa şi contabilul care ţine evidenţa gestiunii dacă prin proceduri interne s-a stabilit această
situaţie, dar fără să facă parte din comisia de inventariere.
 Lucrările de inventariere se efectuează cu salariaţii proprii de către persoane cu pregătire
economică şi tehnică corespunzătoare care să poată efectua identificarea competentă a elementelor
inventariate şi evaluarea lor. Dacă unitatea nu dispune de personal corespunzător, poate să folosească
şi personal din afara firmei, dar trebuie să încheie cu aceştia un contract civil sau contract de prestări
servicii. Prin excepţie, la entităţile foarte mici unde nu au nici un salariat care să efectueze
inventarierea, aceasta se efectuează de către administratori.
 Membrii comisiilor de inventariere nu pot fi înlocuiţi decât în cazuri bine justificate şi numai prin
decizie scrisă, emisă de către cei care i-au numit.
 Pregătirea inventarierii constă în lucrările care se fac înaintea începerii inventarierii propriu-zise.
Administratorul sau persoana care realizează gestionarea elementelor patrimoniale au obligaţia de a
emite Decizia de inventariere şi de a asigura condiţiile corespunzătoare de lucru pentru membrii
comisiei de inventariere.
 Asigurarea condiţiilor de lucru la pregătirea inventarierii, se face de către administratorul sau
persoana care realizează gestionarea elementelor patrimoniale, astfel:
 organizarea corespunzătoare a evidenţei operative şi contabile privind gestiunea
inventariată;
 participarea întregii comisii la inventariere;
 organizarea depozitării bunurilor grupate pe sortimente, dimensiuni, codificarea bunurilor
şi întocmirea etichetelor de raft;
 asigurarea personalului necesar pentru manipularea bunurilor, sortare, cântărire, măsurare,
numărare, estimare etc.;
 asigurarea de specialişti pentru efectuare identificării unor bunuri inventariate;
 dotarea gestiunii cu aparate şi instrumente de măsurare, cântărire şi identificare;
 dotarea gestiunii cu mijloace tehnice de calcul, cu formulare şi rechizite;
  asigurarea mijloacelor necesare sigilării spaţiilor de depozitare a bunurilor inventariate atât
la începutul invetarierii cât şi pe parcursul desfăşurării ei;
 asigurarea securităţii uşilor, ferestrelor, porţilor, spaţiilor aferente bunurilor inventariate;
 asigurarea protecţiei membrilor comisiei de inventariere în conformitate cu normele de
protecţie a muncii.

 Asigurarea măsurilor organizatorice corespunzătoare pregătirii în bune condiţii a lucrărilor de

inventariere în conformitate cu reglementările legale, se face de către comisia de inventariere, astfel:
 înainte de începerea lucrărilor de inventariere, comisia de inventariere trebuie să pună la
dispoziţia gestionarului documentul Declaraţie de inventar pe care urmează să îl
întocmească acesta şi să verifice corectitudinea şi realitatea întocmirii lui. Inventarierea se
face de către comisia de inventariere în prezenţa gestionarului iar dacă acesta lipseşte, se
numeşte prin decizie scrisă o altă persoană care să îl reprezinte pe gestionar;
 să verifice numerarul din casierie, să solicite întocmirea Monetarului, a Registrului de casă
şi predarea lor la contabilitate pentru înregistrare;
 să bareze şi să semneze ultimele documente de evidenţă privitoare la gestiune. În cazul în
care se constată că există documente neînregistrate în contabilitate, comisia de inventariere
trebuie să dispună înregistrarea lor pentru a asigura realitatea situaţiei scriptice a gestiunii;
 să identifice toate locurile (încăperile) în care există bunuri care urmează să fie
inventariate;
 să verifice toate instrumentele şi aparatele de măsură şi cântărire;
 să sigileze toate locurile şi încăperile din gestiune în afara locului unde a început
inventarierea.

b).Desfăşurarea inventarierii
 Inventarierea propriu-zisă se realizează prin constatarea faptică a elementelor patrimoniale de activ şi
de pasiv şi înscrierea lor în documentele Listă de inventariere sau Situaţii analitice.
 Asigurarea măsurilor organizatorice corespunzătoare desfăşurării în bune condiţii a lucrărilor de
inventariere în conformitate cu reglementările legale, de către comisia de inventariere:
 programul şi perioada vor fi afişate în mod vizibil;
 sigilarea tuturor locurilor şi căilor de acces în afara locului unde se efectuează operaţiile de
inventariere în acea zi;
 sigiliul se păstrează, pe toată durata inventarierii, de către responsabilul comisiei de
inventariere;
 la reluarea lucrărilor de inventariere din fiecare zi se verifică dacă sigiliul este intact. În caz
contrar, se iau măsurile corespunzătoare;
 închiderea şi sigilarea spaţiilor de depozitare, în prezenţa gestionarului, ori de câte ori se
întrerup operaţiile de inventariere şi se părăseşte încăperea;
 documentele întocmite de către comisia de inventariere pentru fiecare zi rămân în cadrul
gestiunii inventariate şi se depozitează în spaţii special amenajate (fişete, casete, dulapuri
etc.) care vor fi încuiate şi sigilate;
 pe durata inventarierii este recomandabil să se sisteze operaţiile de intrare-ieşire a bunurilor
inventariate. Prin excepţie, dacă acest lucru nu este posibil, în cadrul gestiunii se va institui
o „zonă tampon” în care să se desfăşoare operaţii de aprovizionare şi vânzare;
  listele de inventariere se semnează pe fiecare filă de către toţi membrii comisiei de
inventariere şi de către gestionar.
 Cercetarea faptică a elementelor de activ şi de pasiv se face prin identificarea lor individuală.
Identificarea bunurilor şi valorilor inventariate se face diferit în funcţie de particularităţile lor.

Categorii de elemente inventariate Reguli de identificare şi de inventariere

Brevete, licenţe, mărci de fabrică, know-how,
terenuri, construcţii
Echipamente tehnologice, aparate şi instalaţii,
mijloace de transport, alte imobilizări corporale
Imobilizări corporale şi necorporale în curs de
execuţie
Stocuri
Producţie în curs de execuţie
Creanţe de primit de la terţi şi obligaţii faţă de terţi
Disponibilităţi aflate în conturile bancare
Bunuri care aparţin terţilor
Bunuri ale entităţii care se află la terţi
Bunuri depreciate, inutilizabile, deteriorate, fără
mişcare, greu vandabile, abandonate sau sistate,
creanţe şi obligaţii incerte ori în litigiu
Bunuri aflate în expediţie
Bunuri aflate în curs de aprovizionare
Identificarea pe baza titlurilor de proprietate şi a
dosarului tehnic
Identificarea pe baza numărului de inventar şi a
caracteristicilor tehnice
Identificarea pe fiecare obiect în parte şi descrierea
stadiului de realizare
Identificarea prin numărare, cântărire, măsurare,
calcule tehnice, probe de laborator etc.
Bunurile aflate în ambalajele originale nu se desfac şi
se inventariază prin sondaj
Identificarea în funcţie de gradul de prelucrare şi de
execuţie
Verificarea şi confirmarea pe baza Extraselor de cont
emise de către bănci sau pe baza efectuării
punctajelor reciproce între entităţi
Confruntarea soldurilor din Extrasele de cont emise
de către bănci cu soldurile din contabilitatea entităţii
Identificarea pe baza documentelor de predare-
primire şi documente de confirmare adresate terţilor
Identificarea prin cereri de confirmare către terţi
Identificarea directă prin numărare, măsurare,
cântărire şi prin confirmări de la terţi. Se înscriu în
Listele de inventariere separate
Inventarierea se face de către unităţile furnizoare. Se
înscriu în liste separate
Inventarierea se face de către unităţile cumpărătoare.
Se înscriu în liste separate

 Evaluarea elementelor de activ şi de pasiv cu ocazia inventarierii se face cu respectarea principiului

permanenţei metodelor, potrivit căruia modelele şi regulile de evaluare trebuie menţinute, asigurând
comparabilitatea în timp a informaţiei contabile.
 Evaluarea activelor imobilizate şi a stocurilor se face la valoarea actuală a fiecărui element numită
valoare de inventar. Valoarea de inventar se compune din:
 preţul pieţei;
 starea bunului inventariat;
 utilitatea bunului inventariat.
 Evaluarea creanţelor şi datoriilor exprimate în lei se face la valoarea lor probabilă de încasat sau de
plătit.
 Evaluarea datoriilor şi creanţelor exprimate în valută se face la cursul de schimb comunicat de BNR,
valabil pentru data încheierii exerciţiului financiar.
 La stabilirea valorii de inventar a bunurilor se va aplica principiul prudenţei, potrivit căruia se va
ţine cont de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor.

 Valoarea care se înscrie în listele de inventariere rezultă din compararea valorii de inventar cu
valoare înregistrată în contabilitate, dintre care se alege valoare cea mai mică, astfel:
 dacă valoarea de inventar > valoarea contabilă => valoare înscrisă în listele de inventariere
= valoarea contabilă;
 dacă valoarea de inventar < valoarea contabilă => valoare înscrisă în listele de inventariere
= valoarea de inventar.
 Toate elementele de activ şi de pasiv se înscriu pe măsura inventarierii lor, în liste de inventariere şi
aituaţii analitice anexe. Lista de inventariere se foloseşte pentru elementele care au exprimare
cantitativ-valorică, iar Situaţiile analitice pentru alte elemente care în general au exprimare numai
valorică. Lista de inventariere are modele diferite în funcţie de etalonul de evidenţă al bunurilor
inventariate: global-valoric sau cantitativ-valoric.
 Pe ultima listă de inventariere sau pe un document separat, gestionarul trebuie să facă o menţiune
prin care declară că toate bunurile şi valorile au fost inventariate şi consemnate în listele de
inventariere în prezenţa sa. De asemenea, acesta menţionează dacă are sau nu obiecţii cu privire la
modul de efectuare a inventarierii. Dacă sunt obiecţii, acestea trebuie analizate de către comisia de
inventariere şi soluţionate.
 3.4. Rezultatele inventarierii

 Rezultatele inventarierii:
 Rezultatele inventarierii (diferenţele de inventar) se stabilesc prin compararea cantităţilor şi valorilor
consemnate în listele de inventariere şi în situaţiile analitice anexe (faptic) cu valorile şi cantităţile
înregistrate în contabilitate (scriptic).
 În urma inventarierii pot rezulta egalităţi, plusuri sau minusuri de inventar, astfel:
 Faptic = Scriptic = > nu sunt diferenţe de inventar
 Faptic > Scriptic = > Plus de inventar
 Faptic < Scriptic = > Minus de inventar
 După natura lor, rezultatele inventarierii (plusuri sau minusuri) pot fi cantitative sau valorice:
 Plus:
-cantitativ (se înregistrează în contabilitate);
-valoric (nu se înregistrează în contabilitate).
 Minus:
-cantitativ (se înregistrează în contabilitate sub formă de minusuri neimputabile sau imputabile);
-valoric (se înregistrează în contabilitate sub formă de ajustări sau amortizare suplimentară).
 Lipsurile neimputabile se datorează unor riscuri de confuzie între sortimente, perisabilităţi, risc de
vânzare, furturi prin efracţie, calamităţi etc. Evaluarea se face la valoarea de înregistrare. În cazul
lipsurilor imputabile, evaluarea se face la valoarea de înlocuire.
 Valoare de înlocuire:
= echivalenta costului de achiziţie a unui bun cu caracteristici şi grad de uzură similare celui lipsă în gestiune la
data constatării pagubei;
= este mai mare decât valoarea cu care este înregistrat în contabilitate elementul inventariat. Deci, imputarea se
face la un preţ mai mare;
= include preţul practicat pe piaţă la care se adaugă:
 TVA;
 cheltuieli de transport-aprovizionare;
 taxe nerecuperabile;
 alte cheltuieli.
 Rezultatele inventarierii sunt consemnate de către comisia de inventariere într-un proces-verbal, care
cuprinde:
 data întocmirii procesului-verbal;
 perioada de gestiune inventariată;
 gestiunea inventariată;
 numele membrilor comisiei de inventariere;
 rezultatele inventarierii;
 concluziile comisiei cu privire la plusurile şi minusurile constatate;
 persoanele vinovate (dacă este cazul);
 propuneri de măsuri pentru soluţionarea situaţiilor create.
  Rezultatele inventarierii sunt grupate pe conturi sau grupe de conturi, în ordinea posturilor de bilanţ şi
se consemnează în Registrul-inventar care este un document obligatoriu. Înregistrările în Registrul-
inventar se fac pe baza Listelor de inventariere.

PARTEA a II-a
PRINCIPIILE CONTABILE GENERALE

Capitolul 1

Principiile contabile generale

 Principii contabile = reguli generale, aplicate ca şi sistem de referinţă în contabilitate. Ele se mai numesc
şi principii contabile generale şi constituie punctul de plecare pe care se întemeiază sistemul contabil.
 Principiile contabile generale:
1.Principiul continuităţii activităţii = presupune ca entitatea să îşi desfăşoare în mod normal activitatea, fără a
intra în stare de lichidare sau reducere semnificativă a activităţii.
Exemplu: Activitatea entităţii să se desfăşoare în aceleaşi condiţii ca şi în anul anterior şi să nu existe mari
întreruperi.

2.Principiul permanenţei metodelor = păstrarea de la un exerciţiu financiar la altul a metodelor contabile de

lucru privind evaluarea şi înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor economico-financiare, asigurând astfel
comparabilitatea în timp a informaţiei contabile.
Exemplu: Dacă în anul anterior entitatea a folosit metoda de amortizare liniară a imobilizărilor corporale,
aceeaşi metodă trebuie să o folosească şi în anul următor.

3.Principiul prudenţei = constă în aprecierea cu precauţie a activelor, pasivelor, cheltuielilor şi veniturilor,

pentru a evita supraevaluarea rezultatului.
Exemplu: Entitatea nu trebuie să îşi planifice venituri mai mari decât ar trebui să fie în realitate, pentru că ar
duce la estimarea unui profit mai mare decât cel real.

4.Principiul independenţei exerciţiului = stabileşte ca fiecărui exerciţiu financiar să i se atribuie cheltuielile şi

veniturile aferente lui, fără a se ţine cont de data plăţii sau încasării acestor cheltuieli şi venituri.
Exemplu: Anul N are cheltuielile şi veniturile aferente acestui exerciţiu. Aceste cheltuieli şi venituri vor stabili
rezultatul sub formă de profit sau pierdere aferent exerciţiului N. Nu trebuie să înregistrăm cheltuieli şi venituri
care se referă la alt exerciţiu decât sub formă de cheltuieli şi venituri în avans.

5.Principiul intangibilităţii = presupune ca bilanţul de deschidere al fiecărui exerciţiu financiar să coincidă cu

bilanţul de închidere al exerciţiului financiar precedent.
Exemplu: Valorile elementelor patrimoniale din Bilanţul de deschidere pentru exerciţiul N trebuie să fie egale
cu valorile elementelor patrimoniale din Bilanţul de închidere a exerciţiului anterior (N-1).

6.Principiul necompensării = interzice orice compensare între elementele de activ şi de datorii sau între
elementele de venituri şi cheltuieli.
Exemplu: Nu putem să facem compensare între venituri din dobânzi şi cheltuieli cu dobânzile. Ele trebuie
evidenţiate separat.

7.Principiul conectării cheltuielilor cu veniturile = presupune asocierea sitematică a cheltuielilor cu veniturile

în vederea determinării profitului sau pierderii. Orice cheltuială presupune obţinerea unui venit şi orice venit
este determinat de efectuarea unei cheltuieli.
Exemplu: O entitate efectuează cheltuieli cu materiile prime pe care le lansează în producţie cu scopul de a
obţine venituri. Din aceste venituri îşi va recupera cheltuielile, iar diferenţa îi va asigura firmei un surplus sub
formă de profit.

8.Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului (principiul proeminenţei fondului în faţa formei
= pentru a fi credibilă informaţia contabilă, înregistrarea operaţiilor economice în contabilitate trebuie să fie în
concordanţă cu realitatea economică şi nu numai cu forma lor juridică.
Exemplu: Activitatea economică nu se desfăşoară la întâmplare, ci este reglementată prin diferite acte normative
legislative juridice. Juridicul se inspiră din activitatea economică. Însă, întotdeauna prima dată este economicul
(fondul) şi apoi juridicul (forma).

9.Principiul pragului de semnificaţie (principiul importanţei relative) = stabileşte că orice element care are o
valoarea semnificativă trebuie prezentat distinct în Situaţiile Financiare, iar elementele cu valori
nesemnificative nu trebuie prezentate separat ci însumate.
Exemplu: Dacă la o firmă avem diverse materiale consumabile care au valori foarte mici, atunci nu le prezentăm
separat pe fiecare în parte, ci numai însumate, adică peste pragul de semnificaţie.

 Abaterile de la principiile contabile generale vor fi permise numai în cazuri excepţionale, ocazie cu care se
vor prezenta motivele şi efectele asupra elementelor patrimoniale, precum şi asupra rezultatului, profit sau
pierdere. Ţinând cont de metoda şi principiile contabile generale, fiecare entitate îşi alcătuieşte propriul său
sistem de politici contabile.
 Politicile contabile:
 ansamblul de principii, convenţi, reguli şi practici specifice adoptate de o entitate.
 trebuie astfel elaborate încât informaţiile contabile să fie relevante şi credibile.
 se aplică de fiecare entitate în funcţie de particularităţile obiectului de activitate şi de modul de
organizare a sistemului informaţional contabil.
 Reglementările legislative actuale prevăd obligativitatea ca fiecare entitate să elaboreze propriul Manual de
politici contabile. Politicile contabile nu sunt unitare, ele trebuiesc adaptate la specificul fiecărei entităţi.
 Modificarea politicilor contabile este permisă dacă este cerută de lege sau dacă are ca rezultat informaţii
mai relevante sau mai credibile.
Exemple de politici contabile: prezentarea bazei de evaluare a imobilizărilor, enunţarea metodelor de
evaluare a astocurilor, utilizarea rezervelor din reevaluare, identificarea ajustărilor de valoare etc.
 PARTEA a III-a
PROCEDEE SPECIFICE METODEI CONTABILITĂŢII

Capitolul 1

Contul - Instrument de înregistrare, calcul şi control

1.1. Contul - definiţie, importanţă

 Contul:
 procedeul specific metodei contabilităţii cu ajutorul căruia se prezintă, în ordine cronologică (în
ordinea desfăşurării operaţiilor economice) şi sistematică (relaţia cu alte elemente patrimoniale), existenţa şi
mişcarea elementelor patrimoniale în etalon valoric sau cantitativ-valoric.
 Bilanţul sintetizează existenţa elementelor de activ şi de pasiv la un momet dat, fără a putea reda cele două
categorii de mişcări (creşteri şi micşorări) ale fiecărui element patrimonial. Un procedeu specific
contabilităţii care să poată urmări şi înregistra atât existenţele, cât şi modificările elementelor de activ şi
pasiv este contul. Fiecărui element patrimonial i se asociază un cont.
 Denumirea de cont care înseamnă „socoteală scrisă”, provine de la cuvintele „compte” din limba franceză
şi „conto” (cont) din limba italiană.
 În noţiunea de cont se reunesc cele două laturi ale procesului cunoaşterii contabile:
 activitatea de ordonare şi sistematizare a informaţiei contabile ca sistem logic;
 activitatea practică de înregistrare a datelor contabile.
 Acest procedeu este conceput în aşa fel încât să preia existenţele elementelor de activ şi de pasiv din
bilanţul iniţial iar în cursul perioadei să înregistreze modificările în patrimoniu. La sfârşitul exerciţiului
stabileşte existenţele finale necesare întocmirii bilanţului final.

Bilanţul iniţial CONTURI Bilanţul final

 existenţe iniţiale  existenţe iniţiale  existenţe finale

mişcări
(creşteri şi micşorări)

 De aici, se poate deduce ecuaţia contului de forma:

Existenţe iniţiale + Creşteri - Micşorări = Existenţe finale

 Conturile se deschid pentru elementele patrimoniului. Fiecare cont are un conţinut economic determinat de
natura elementului patrimonial a cărui evidenţă o ţine. În raport cu elementele patrimoniale, conturile se
împart în:
  conturi pentru active;
 conturi pentru datorii;
 conturi pentru capitaluri;
 conturi pentru cheltuieli;
 conturi pentru venituri.
 Utilizarea conturilor oferă contabilităţii capacitatea să observe, să analizeze, să memoreze şi să descrie
operaţiile economico-financiare pe baza unui sistem coordonat de principii şi reguli specifice. Nu există
operaţie economică, care să nu fie înregistrată în documente justificative pe baza cărora se fac înregistrările
în conturi. Reţeaua de conturi oferă informaţii entităţii despre starea ei economico-financiară şi relaţiile
între diferite segmente ale activităţii.
 Contul contabil, cu o structură şi reguli specifice, este folosit ca instrument principal de lucru în
contabilitate. Contul, ca regulă generală de calcul, este folosit de toate disciplinele economice: finanţe,
fiscalitate, management, comerţ, buget, asigurări, relaţii internaţionale, prognoză, cibernetică, statistică etc.
 Contul, ca model de calcul, este folosit alături de agenţii economici şi de persoanele fizice în socotelile
zilnice privind cheltuieli, venituri, datorii, creanţe, conturi curente la instituţiile financiare, operaţii pe
carduri etc.

 Funcţiile contului:
1.Funcţia economică = determină conţinutul economic al contului în raport cu natura elementului patrimonial
individual pe care îl reflectă.
2.Funcţia contabilă = este determinată de conţinutul economic al conturilor şi clasifică conturile în conturi de
activ, conturi de pasiv şi conturi bifuncţionale.
3.Funcţia de calcul = stă la baza calculării situaţiei elementelor patrimoniale aferente activităţii economice.
4.Funcţia statistică = constă în folosirea datelor furnizate de conturi pentru stabilirea unor indicatori statistici.
5.Funcţia de generalizare = conturile care oglindesc elementele patrimoniale care sunt diferite ca speță sunt
reunite într-un cont care are funcție de generalizare.
6.Funcția de grupare = în conturi se înregistrează mijloacele, sursele și procesele economice omogene.
7.Funcţia de sistematizare = constă în înregistrarea distinctă a operaţiunilor economico-financiare cu reliefarea
relaţiilor dintre conturi.
8.Funcţia de control = constă în folosirea datelor şi informaţiilor furnizate de conturi la controlul integrităţii
patrimoniului şi a activităţii în ansamblu.

Deosebiri între bilanţ şi cont

Bilanţ
-instrument de reprezentare globală a alementelor
patrimoniale
-situaţe statică, la un moment dat a patrimoniului
-reflectă existenţa elementelor patrimoniale la un
moment dat
-exprimare numai în etalon valoric
Cont
-instrument de reprezentare individuală a fiecărui
element patrimonial
-situaţie în dinamică (în mişcare) a fiecărui element
patrimonial
-reflectă existenţele şi mişcările elementelor
patrimoniale într-o perioadă de timp
-exprimare în etalon valoric şi/sau cantitativ-valoric
 1.2. Structura contului

 Contul este un procedeu tehnic de lucru specific metodei contabilităţii care se prezintă grafic sub forma
literei T, unde sunt aranjate elementele de structură.
 Elementele contului:
1.Denumirea sau titlul contului
2.Debitul şi creditul contului
3.Explicaţia operaţiei economice
4.Suma
5.Rulajul contului
6.Total sume
7.Soldul final
8.Alte date

1.Denumirea sau titlul contului

Denumirea sau titlul contului arată denumirea elementului sau grupei patrimoniale a cărui evidenţă se
ţine cu ajutorul contului respectiv.
Exemple: 401 „Furnizori”, 371 „Mărfuri”, 4111 „Clienţi”, 5311 „Casa în lei” etc.

2.Debitul şi creditul contului

Debitul şi creditul permit separarea celor două tipuri de modificări (creşteri şi micşorări) pe care le
determină opertaţiunile economico-financiare ce se înregistrează cu ajutorul conturilor. Contul se reprezintă
grafic sub forma literei T şi s-a stabilit convenţional că debitul este în partea stângă şi creditul în partea dreaptă.
În cazul elementelor de activ şi cheltuielilor existentul iniţial şi creşterile de active şi cheltuieli se
înregistrează în partea stângă, adică în debit, iar scăderile în partea dreaptă, adică în credit.
În cazul elementelor de pasiv şi veniturilor existentul iniţial şi creşterile de pasive şi venituri se
înregistrează în partea dreaptă, adică în credit, iar scăderile în partea stângă, adică în debit.
Debitul şi creditul înregistrează operaţii cu plus sau minus în raport cu funcţia contabilă a conturilor.
Exemple:

D(-) 401 „Furnizori” C(+)

DEBIT CREDIT

D(+) 5311 „Casa în lei” C(-)

DEBIT CREDIT
3.Explicaţia operaţiei economice
Operaţiile economice sunt consemnate în documente justificative iar pe baza lor se înregistrează în
conturi. După forma de prezentare, explicaţia poate fi:
 explicaţia descriptivă (constă în prezentarea pe scurt a conţinutului operaţiunii economico-
financiare);
Exemple: încasare numerar, plată furnizori, amortizare imobilizări etc.;
 explicația contabilă (constă în specificarea contului corespondent).

4.Suma
Înregistrările în conturi se fac în expresie valorică, folosind etalonul bănesc, iar uneori pentru conturile
de stocuri folosim şi etalonul cantitativ-valoric.
Debitarea contului = înscrierea unei sume în debitul contului;
Creditarea contului = înscrierea unei sume în creditul contului.

5.Rulajul contului
Rulajul contului arată totalul sumelor înregistrate într-o perioadă de gestiune în Debitul sau Creditul unui
cont ca urmare a creşterilor şi micşorărilor determinate de operaţiunile economico-financiare care se produc în
volumul şi structura elementelor patrimoniale pentru care s-a deschis contul respectic.
Totalul rulajelor se stabileşte prin însumarea algebrică pe coloane (fără sold iniţial), separat pentru debit
(Rulaj debitor - RD) şi separat pentru credit (Rulaj creditor - RC).

6.Total sume
Total sume = totalitatea sumelor înregistrate în debitul sau în creditul unui cont.
Total sume debitoare = totalitatea sumelor înregistrate în debitul unui cont.
Total sume creditoare = totalitatea sumelor înregistrate în creditul unui cont.

7.Soldul contului
Existenţele din cont pot fi existenţe iniţiale şi existenţe finale. Existenţele iniţiale se numesc Solduri
iniţiale (Si) şi existenţele finale se numesc Solduri finale (Sf).
Soldurile pot fi debitoare sau creditoare, după cum se găsesc în debitul sau creditul contului. Astfel,
putem avea:
 Solduri iniţiale:
- debitoare;
- creditoare.
 Solduri finale:
- debitoare;
- creditoare.
Soldurile iniţiale (Si) se stabilesc la începutul perioadei, iar soldurile finale (Sf) se stabilesc la sfârşitul
perioadei. Pentru conturile de activ soldurile iniţiale şi soldurile finale se stabilesc în debit, iar pentru conturile
de pasiv, soldurile iniţiale şi soldurile finale se stabilesc în credit. Conturile bifuncţionale pot avea fie sold
iniţial debitor, fie sold iniţial creditor, dar nu în acelaşi timp.
Din necesităţi de informare financiar-contabilă, uneori putem stabili şi Soldul zilei (Sz) sau Sold
Preliminar (Sp) la o anumită dată calendaristică.

Soldurile finale se stabilesc ca diferenţă între Total sume.

Pentru conturile de activ: Total sume debitoare > Total sume creditoare => Sold final Debitor
Pentru conturile de pasiv: Total sume creditoare > Total sume debitoare => Sold final Creditor
Total sume debitoare = Total sume creditoare => Cont soldat sau balansat
Sau
Pentru conturile de activ: SfD = SiD + RD - RC
Pentru conturile de pasiv: SfC = SiC + RC - RD

8.Alte date
Se referă la:
 data operaţiei;
 felul şi numărul documentului pe baza căruia s-a făcut înregistrarea în cont, numărul de
ordine al operaţiei etc.
 1.3. Formele şi felurile conturilor

 Formele contului:
 forma bilaterală;
 forma unilaterală.
 Forma bilaterală:
= se caracterizează prin aceea că debitul şi creditul sunt aşezate faţă în faţă, de o parte şi de alta, fiecare din cele
două părţi având coloane distincte pentru dată, explicaţii şi sumă.
= prezintă dezavantajul că pentru determinarea soldului trebuie făcute calculele în afara contului deoarece
liniatura nu permite înscrierea soldului stabilit, după fiecare operaţie.
 Forma unilaterală:
= se caracterizează prin aceea că sunt prevăzute coloane distincte pentru elementele: dată, document, explicaţie
şi coloane comune pentru: rulaje debitoare, creditoare şi sold.
= prezintă avantajul că se poate determina soldul după fiecare operaţie în parte.
= se prezintă cu ajutorul documentelor:
o Fişa de cont pentru operaţii diverse;
o Fişa de cont analitic pentru valorile materiale (evidenţiază conturile analitice în dublu etalon:
cantitativ şi valoric).
 Felurile contului:
În activitatea economică se desfăşoară o mare varietate de operaţii economice care implică modificări
permanente ale elementelor patrimoniale. Aceste modificări se înregistrează într-o multitudine de conturi. Între
ele se stabilesc legături reciproce multiple în conformitate cu regulile specifice privind dubla înregistrare şi
corespondenţa conturilor. Combinaţiile între conturi sunt nelimitate şi se grupează în corespondenţe dintre
conturile de activ, dintre conturile de pasiv, dintre conturile de activ şi de pasiv. Conturile care se folosesc
pentru realizarea acestor multiple legături acţionează în mod unitar formând un sistem. Varietatea mare de
conturi utilizate de contabilitatea curentă şi legăturile reciproce care se stabilesc între ele, impune ca necesitate
clasificarea lor pentru a da posibilitatea studierii lor sistemice.
 Clasificarea conturilor:
1.După conţinul economic:
a.conturi de active
Exemple: conturi de active imobilizate, conturi de stocuri, conturi de creanţe, conturi de mijloace băneşti etc.;
b.Conturi de datorii
Exemple: conturi de datorii financiare, conturi de datorii comerciale, conturi de datorii fiscale etc.);
c.conturi de capitaluri
Exemple: conturi de capital social, conturi de rezerve, conturi de rezultat al exerciţiului -profit sau pierdere- etc.;
d.conturi de cheltuieli şi venituri
Exemple: conturi de cheltuieli şi venituri din exploatare, conturi de cheltuieli şi venituri financiare etc.;
e.conturi speciale
Exemple: conturi de imobilizări corporale luate cu chirie, conturi de valori materiale primite spre prelucrare etc.;
 f.conturi de gestiune (conturi privind decontări interne, conturi de calculaţie etc.).
 Conturile de active, datorii şi capitaluri = conturi bilanţiere
 Conturile de venituri şi cheltuieli = conturi de rezultate.
 Conturile speciale = sunt în cea mai mare parte în afara bilanţului, pentru că nu sunt cuprinse în
patrimoniul firmei ca şi formă de proprietate.
 Conturile de gestiune = sunt folosite pentru decontarea costurilor.
 Conţinutul economic al contului ne arată elementul patrimonial înregistrat în acel cont şi ne îndrumă
asupra modului de funcţionare a contului respectiv.
2.După funcţia contabilă:
a.conturi monofuncţionale (A, P)
Conturile monofuncţionale au un conţinut omogen şi imprimă conturilor o funcţie constantă de activ sau de
pasiv.
Conturile monofuncţionale de activ = au un singur fel de sold (iniţial şi final) debitor.
Conturile monofuncţionale de pasiv = au un singur fel de sold (iniţial şi final) creditor.
Exemple: 301 „Materii prime”, 401 „Furnizori”, 371 „Mărfuri”, 4111 „Clienţi” etc.
b.conturi bifuncţionale (A/P)
Conturile bifuncţionale au un conţinut eterogen (diferit), rezultat prin asocierea unor elemente care le imprimă
anumite particularităţi funcţionale. Conturile bifuncţionale pot fi conturi bifuncţionale de activ sau conturi
bifuncţionale de pasiv, după caz. Ele pot avea fie sold (iniţial şi final) debitor, fie sold (iniţial şi final) creditor,
dar nu simultan. Astfel, acelaşi cont poate avea uneori sold debitor, iar alteori sold creditor.
Exemplu: 121 „Profit sau pierdere” dacă are sold final:
- debitor = pierdere
- creditor = profit.
3.După sfera de cuprindere:
a.conturi sintetice
Conturile sintetice
= reflectă elementele patrimoniale la nivelul cel mai general pe categorii omogene, asemănătoare între ele prin
trăsături esenţiale;
= folosesc etalonul de exprimare valoric;
= utilizarea lor este obligatorie, fiind prevăzute în planul de conturi.
Sistemul contabil aferent conturilor sintetice se numeşte contabilitate sintetică.
Exemple:
301 „Materii prime” = reflectă totalitatea materiilor prime din unitatea economică;
401 „Furnizori” = reflectă valoarea obligaţiilor şi achitarea lor în raport cu toţi furnizorii unităţii economice.
b.conturi analitice
Conturile analitice
= sunt conturi dezvoltatoare ale conturilor sintetice, pentru cunoaşterea în detaliu a componenţei elementului
patrimonial;
= folosesc dublu etalon, cantitativ-valoric sau un singur etalon, etalonul valoric. Etalonul se foloseşte în funcţie
de caracteristicile elementului patrimonial şi de necesităţile de detaliere a informaţiei contabile;
= nu au caracter de obligativitate, rămâne la latitudinea entităţii folosirea lor;
= nu sunt prevăzute în Planul de conturi.
Sistemul contabil aferent conturilor analitice se numeşte contabilitate analitică.
Exemple:
Analitic 301 „Materii prime” Sortiment A
Analitic 401 „Furnizori”/SC Alfa SRL
 Între conturile analitice şi conturile sintetice există corelaţii valorice ca de la parte la întreg, pentru
toate elementele contului:
Suma Soldurilor iniţiale analitice = Sold iniţial sintetic
Suma Rulajelor analitice = Rulaj sintetic
Suma Soldurilor finale analitice = Sold final sintetic
1.4. Regulile de funcţionare a conturilor

Conturi de activ (A) Conturi de pasiv (P) Conturi bifuncţionale (A/P)

Încep să funcţioneze prin debitare
SID
Majorările se trec în debit
RD
Micşorăririle se trec în credit
RC
Soldurile finale sunt debitoare sau
contul se soldează (sold zero)
SFD
Încep să funcţioneze prin creditare
SIC
Majorările se trec în credit
RC
Micşorăririle se trec în debit
RD
Soldurile finale sunt creditoare sau
contul se soldează (sold zero)
SFC
Încep să funcţioneze prin
debitare sau creditare
SID sau SIC
Majorările se trec în
debit sau în credit
RD sau RC
Micşorăririle se trec
în debit sau în credit
RD sau RC
Soldurile finale sunt
debitoare sau creditoare
sau contul se soldează (sold zero)
SFD sau SFC

 Conturile de activ încep să funcţioneze prin debitare şi se debitează cu existentul iniţial şi cu creşterile, se
creditează cu micşorările şi prezintă sold final debitor sau pot fi soldate.
 Conturile de pasiv încep să funcţioneze prin creditare şi se creditează cu existentul iniţial şi cu creşterile, se
debitează cu micşorările şi prezintă sold final creditor sau pot fi soldate.
 1.5. Dubla înregistrare şi corespondenţa conturilor

 Orice operaţie economică determină modificarea a cel puţin două posturi de bilanţ. Aceste modificări se
urmăresc în contabilitate cu ajutorul conturilor. Rezultă că şi înregistrarea operaţiei trebuie să se facă în cel
puţin două conturi, corespunzătoare elementelor din bilanţ ce se modifică.
 Dubla înregistrare
= constă în reflectarea concomitentă şi cu aceeaşi sumă a operaţiilor economice, în cel puţin două conturi
diferite şi în părţi opuse ale acestora, respectiv în debitul unui cont şi în creditul altui cont. Dubla înregistrare se
poate aplica la două sau mai multe conturi.
= permite verificarea exactităţii înregistrărilor în conturi şi asigură egalitatea mişcării lor debitoare şi creditoare.
Exemplu: Agentul economic se aprovizionează de la furnizori cu materii prime în valoare de 25.000 RON. În
bilanţ această operaţie produce modificări la elementele de activ (materii prime) şi de pasiv (obligaţie faţă de
furnizori). Aplicând regulile de funcţionare a conturilor vom avea:

+ A la contul 301 „Materii prime” = D (25.000)

+ P la contul 401 „Furnizori” = C (25.000)

D(+) 301 „Materii prime” C(-)

25.000 -

D(-) 401 „Furnizori” C(+)

- 25.000

Această înregistrare simultană cu suma de 25.000 RON, atât în debitul contului 301 „Materii prime” cât şi în
creditul contului 401 „Furnizori”, reprezintă dubla înregistrare.

 Contabilitatea în partică dublă = are la bază principiul dublei înregistrări.

 Contabilitatea în partidă simplă = are la bază înregistrarea operaţiei economice în debit sau în credit, fără
relaţie cu alte conturi.

 Corespondenţa conturilor = legătura reciprocă stabilită între două sau mai multe conturi ca urmare a
aplicării principiului dublei înregistrări.
 Conturile devin corespondente între ele, astfel:
o contul care se debitează are corespondent unul sau mai multe conturi care se creditează.
 o contul care se creditează are corespondent unul sau mai multe conturi care se debitează.
 Corespondenţa conturilor se stabileşte:
 numai între conturile de activ (atunci când operaţiile economice produc modificări numai
în cadrul elementelor de activ ale bilanţului);
 numai între conturile de pasiv (atunci când operaţiile economice produc modificări numai
în cadrul elementelor de pasiv ale bilanţului);
 între conturile de activ şi da pasiv (atunci când operaţiile economice produc modificări atât
la elementele de activ cât şi la elementele de pasiv ale bilanţului).
Exemplu: Agentul economic se aprovizionează de la furnizori cu masteriale auxiliare în valoare de 10.000 RON
şi piese de schimb în valoare de 3.000 RON. În bilanţ această operaţie produce modificări la elementele de activ
(materiale auxiliare şi piese de schimb) şi de pasiv (obligaţie faţă de furnizori). Aplicând regulile de funcţionare
a conturilor vom avea:
+ A la contul 3021 „Materiale auxiliare” = D 10.000
+ A la contul 3024 „Piese de schimb” = D 3.000
+ P la contul 401 „Furnizori” = C 13.000

D(+) 3021 „Materiale auxiliare” C(-)

10.000 -

D(+) 3024 „Piese de schimb” C(-)

3.000 -

D(-) 401 „Furnizori” C(+)

- 13.000

Relaţia care se stabileşte între cele trei conturi se numeşte corespondenţa conturilor iar cele trei conturi se
numesc conturi corespondente.
 1.6. Planul de conturi general

 Planul de conturi general

= sistem ordonat de conturi care cuprinde totalitatea conturilor folosite de contabilitate pentru realizarea
obiectivelor sale;
= se prezintă sub forma unei liste standard;
= are caracter obligatoriu;
= este emis de Ministerul Finanţelor Publice împreună cu Normele Metodologice de aplicare a acestuia.
 Structura planului de conturi:
 clase;
 grupe;
 conturi.
 Fiecare dintre aceste structuri are un simbol cifric şi o denumire letrică proprie. Clasificarea şi ordonarea
acestor structuri se face după criteriul zecimal. Clasele de conturi sunt simbolizate cu o cifră, grupele de
conturi cu două cifre, conturile sintetice de gradul 1 cu trei cifre și conturile sintetice de gradul 2 cu patru
cifre. Fiecare entitate îşi poate detalia conturile sintetice în conturi analitice. Conturile analitice nu sunt
prevăzute în planul de conturi general, ele sunt opţionale şi sunt folosite de entitate în funcţie de obiectul
său de activitate şi de necesitatea prezentării informaţiei contabile.
 Planul de conturi general = cuprinde 9 clase de conturi:
 Clasa 1 - Conturi de capitaluri, provizioane, împrumuturi şi datorii asimilate
 Clasa 2 - Conturi de imobilizări
 Clasa 3 - Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie
 Clasa 4 - Conturi de terţi
 Clasa 5 - Conturi de trezorerie
 Clasa 6 - Conturi de cheltuieli
 Clasa 7 - Conturi de venituri
 Clasa 8 - Conturi speciale
 Clasa 9 - Conturi de gestiune
 Clasele 1-7 de conturi sunt obligatorii și cuprind conturile contabilității financiare, care se utilizează
pentru generalizarea informației ce urmează să fie reflectată în rapoartele financiare și destinată
utilizatorilor interni și externi. După conținutul economic, ele se divizează în conturi de bilanț (clasele 1-5)
și conturi de rezultate (clasele 6-7).
 Clasa 8 de conturi cuprinde conturile extrabilanțiere, care sunt destinate generalizării informației privind
existența și mișcarea activelor care nu aparțin întreprinderii cu drept de proprietate, dar se află în folosință
sau la dispoziția acesteia.
 Clasa 9 de conturi cuprinde conturile contabilității de gestiune, care sunt destinate generalizării informației
privind consumurile de producție, rentabilitatea producției și costul produselor, lucrărilor și serviciilor și
 sunt utilizate numai pentru necesitățile interne ale întreprinderii în scopul luării unor decizii concrete de
gestiune.

N1 (1-9) clasa (1 cifră)

N1N2 (10-99) grupa (2 cifre)
N1N2N3 (100-999) cont sintetic de gradul I (3 cifre)
N1N2N3N4 (1000-9999) cont sintetic de gradul II (4 cifre)
 Exemple:
Clasa Grupa Cont sintetic Cont sintetic Cont analitic
(1 cifră) (2 cifre) Gradul I (3 Gradul II (4 cifre) (opţional)
cifre)
1 Conturi de capitaluri, 10 Capital și 101 Capital 1011 Capital subscris -
provizioane, împrumuturi rezerve nevărsat
și datorii asimilate

Clasa Grupa Cont sintetic Cont sintetic Cont analitic

(1 cifră) (2 cifre) Gradul I (3 cifre) Gradul II (4 cifre) (opţional)
2 Imobilizări 21 Imobilizări 213 Instalaţii tehnice şi 2131 Echipamente Strung
Corporale mijloace de transport tehnologice Raboteză
2132 Aparate şi instalaţii
de măsură, control şi reglare
2133 Mijloace de transport

Clasa Grupa Cont sintetic Cont sintetic Cont analitic

(1 cifră) (2 cifre) Gradul I (3 cifre) Gradul II (4 cifre) (opţional)
3 Conturi de stocuri 37 Mărfuri 371 Mărfuri - 371/Sortimentul A
şi producţie în curs 371/Sortimentul B
de execuţie

Clasa Grupa Cont sintetic Cont sintetic Cont analitic

(1 cifră) (2 cifre) Gradul I (3 cifre) Gradul II (4 cifre) (opţional)
4 Conturi de terţi 40 Furnizori şi 401 Furnizori - SC Omega SRL
conturi asimilate

Clasa Grupa Cont sintetic Cont sintetic Cont analitic

(1 cifră) (2 cifre) Gradul I (3 cifre) Gradul II (4 cifre) (opţional)
5 Conturi de 53 Casa 531 Casa 5311 Casa în lei -
trezorerie
 Clasa Grupa Cont sintetic Cont sintetic Cont analitic
(1 cifră) (2 cifre) Gradul I (3 cifre) Gradul II (4 cifre) (opţional)
6 Conturi de 60 Cheltuieli privind 602 Cheltuieli cu 6021 Cheltuieli cu -
cheltuieli stocurile materialele materialele
consumabile auxiliare

Clasa Grupa Cont sintetic Cont sintetic Cont analitic

(1 cifră) (2 cifre) Gradul I (3 cifre) Gradul II (4 cifre) (opţional)
7 Conturi de 76 Venituri financiare 761 Venituri din 7611 Venituri din -
venituri imobilizări acțiuni deținute
financiare la entitățile
afiliate
 1.7. Analiza contabilă

 Analiza contabilă
= procedeul de cercetare a fiecărei operaţii economice din documentele justificative, în vederea determinării
corespondenţei conturilor şi stabilirii formulei contabile.
= are ca obiective:
 identificarea conturilor care trebuie folosite;
 întocmirea formulei contabile.
= foloseşte metoda raţionamentului şi presupune parcurgearea următoarelor etape:
1.Stabilirea succintă a operaţiei economice (se face pentru restrângerea ei la evidenţierea şi esenţializarea
elementelor patrimoniale care fac obiectul operaţiei economice);
2.Stabilirea elementelor patrimoniale care se modifică (are ca scop evidenţierea lor sub formă de elemente de
activ şi de pasiv. În această etapă se răspunde la întrebarea: Ce elemente patrimoniale se modifică ca urmare a
desfăşurării operaţiilor economice);
3.Determinarea conturilor în care se înregistrează elementele patrimoniale se face prin identificarea lor în
Planul de conturi general;
4.Determinarea funcţiei contabile a conturilor după cum ele reprezintă elemente de activ sau elemente de
pasiv. Funcţia contabilă se stabileşte pe categoriile: conturi de activ, conturi de pasiv sau bifunţionale;
5.Stabilirea sensului modificării (concretizat în creşteri, scăderi la nivelul elementelor patrimoniale);
6.Aplicarea regulilor de funcţionare a conturilor şi stabilirea părţii de debit sau de credit în care se
înregistrează modificările determinate de operaţiile economice în raport cu sensul modificării şi funcţia
contabilă.
7.Stabilirea formulei contabile se face prin indicarea unei egalităţi valorice între contul (conturile) care se
debitează şi contul (conturile) care se creditează cu specificarea sumelor aferente.
8.Înregistrarea în conturi în partea de debit sau de credit după cum ne arată formula contabilă.
 1.8. Formula contabilă

 Analiza contabilă = forma grafică specifică de înregistrare în contabilitate a corespondenţei dintre conturi.
Alcătuirea formulei contabile stabileşte legăturile dintre conturi şi are la bază principiile dublei înregistrări
şi a corespondenţei conturilor.
 Formulele contabile se întocmesc în ordinea în care s-au efectuat operaţiile economice. Se prezintă sub
forma unei egalităţi valorice (relaţia de echilibru) între conturile corespondente şi reprezintă modelul de
principiu al operaţiei economice analizate.
 Formula contabilă este alcătuită din următoarele elemente:
 cont corespondent debitor, care apare în stânga egalităţii;
 cont corespondent creditor, care apare în dreapta egalităţii;
 semnul egal (=) reprezintă interdependenţa şi corelaţia reciprocă dintre conturi şi egalitatea valorică
dintre sumele înscrise în conturile corespondente, între cele de debit şi cele de credit;
 sumele înscrise în conturile corespondente.
 Formula contabilă are următoarea formă generală din punct de vedere schematic:

Cont D = Cont C Suma

 Aranjarea sumelor în formula contabilă se poate face diferit, în funcţie de necesităţile de prezentare a
informaţiei contabile. Conturile sunt debitoare şi creditoare, iar sumele sunt de asemenea sume debitoare şi
sume creditoare. Suma debitoare aparţine contului debitor, iar suma creditoare aparţine contului creditor.
 Modalităţi de prezentare a sumelor în raport de conturile la care se referă:
a.Sume pe o singură coloană, sumele debitoare şi sumele creditoare.

Corespondenţa Sume
conturilor
Cont D = Cont C 25.000

 Suma de 25.000 RON prezentată pe o coloană se referă atât la contul debitor cât şi la contul creditor.

b.Sume pe două coloane, dintre care o coloană pentru sumele debitoare şi o coloană pentru sumele creditoare.

Corespondenţa conturilor Sume

D C
Cont D = Cont C 25.000 25.000
  Suma de 25.000 RON prezentată pe două coloane, se prezintă separat pentru contul D şi separat
pentru contul C. Suma debitoare de 25.000 se referă la contul D. Suma creditoare de 25.000 se referă la contul
C.

c.Sume de o parte şi de alta a egalităţii, alăturat titlul contului.

Corespondenţa conturilor şi sume

25.00 Cont D = Cont C 25.000
0

 Clasificarea formulelor contabile

1.După numărul conturilor corespondente:
a.formula contabilă simplă = se caracterizează prin faptul că are numai două conturi corespondente, din care un
cont care se debitează şi un cont care se creditează.
Exemplu: Se înregistrează achiziţia de mărfuri de la furnizori în valoare de 10.000 RON.

 formula contabilă cu suma pe o coloană:

Corespondenţa conturilor Sume

371 = 401 10.000
„Mărfuri” „Furnizori”

 formula contabilă cu suma pe două coloane:

Corespondenţa conturilor Sume

D C
371 = 401 10.000 10.000
„Mărfuri” „Furnizori”

 formula contabilă cu sumele de o parte şi de alta a egalităţii:

Corespondenţa conturilor şi sume

25.00 371 = 401 25.000
0 „Mărfuri” „Furnizori”

b.formula contabilă compusă (complexă) = se caracterizează prin faptul că are trei sau mai multe conturi
corespondente, din care un cont corespondent debitor şi două sau mai multe conturi corespondente creditoare
sau două sau mai multe conturi corespondente debitoare şi un cont corespondent creditor.
Exemplu: Se înregistrează încasarea prin contul de la bancă a clienţilor în valoare de 15.000 RON şi a
debitorilor diverşi în valoare de 5.000 RON.

 formula contabilă cu suma pe o coloană:

Corespondenţa conturilor Sume

 5121 = % 20.000
„Conturi la bănci în lei” 4111 15.000
„Clienţi”
461 5.000
„Debitori diverşi”

 formula contabilă cu suma pe două coloane:

Corespondenţa conturilor Sume

D C
5121 = % 20.000
„Conturi la bănci în 4111 15.000
lei” „Clienţi”
461 5.000
„Debitori diverşi”

 formula contabilă cu sumele de o parte şi de alta a egalităţii:

Corespondenţa conturilor şi sume

20.00 5121 = %
0 „Conturi la bănci în lei” 4111 15.000
„Clienţi”
461 5.000
„Debitori diverşi”

Exemplu: Se înregistrează achiziţionarea de la furnizori de materii prime în valoare de 40.000 RON şi materiale
auxiliare în valoare de 10.000 RON, TVA deductibilă 19%.

 formula contabilă cu suma pe o coloană:

Corespondenţa conturilor Sume

% = 401 59.500
301 „Furnizori” 40.000
„Materii prime”
3021 10.000
„Materiale auxiliare”
4426
„TVA deductibilă”
  formula contabilă cu suma pe două coloane:

Corespondenţa conturilor Sume

D C
% = 401 59.500
301 „Furnizori” 40.000
„Materii prime”
3021 10.000
„Materiale auxiliare”
4426 9.500
„TVA deductibilă”

 formula contabilă cu sumele de o parte şi de alta a egalităţii:

Corespondenţa conturilor şi sume

% = 401 59.500
40.00 301 „Furnizori”
0 „Materii prime”
3021
10.00 „Materiale auxiliare”
0 4426
„TVA deductibilă”
9.500

c.formula contabilă dezvoltată (recapitulativă)

= este formată din două sau mai multe conturi corespondente debitoare şi două sau mai multe conturi
corespondente creditoare.
= se întocmeşte pentru acele operaţii economice care sunt legate între ele prin acelaşi document jstificativ sau
ale căror modificări sunt indivizibile.
= prezintă dezavantajul că nu poate identifica corespondenţa între fiecare cont în parte.
Exemplu:
1).Se înregistrează achiziţia de mărfuri de la furnizori.

% = 401 59.500
371 „Furnizori” 50.000
„Mărfuri”
4426 9.500
„TVA deductibilă”

2).Se înregistrează adaosul comercial şi TVA neexigibilă aferent achiziţiei de mărfuri.

Adaos Comercial (Ad) = Preţ de cumpărare (Pc) x Cota Adaos Comercial
Adaos Comercial (Ad) = 50.000 x 25% = 12.500 RON
TVA neexigibilă = (Preţ de cumpărare + Adaos comercial) x 19%
TVA neexigibilă = (Pc + Ad) x 19%
TVA neexigibilă = (50.000 + 12.500) x 19% = 18.875 RON

371 = % 31.375
„Mărfuri” 378 12.500
„Diferenţe de preţ la mărfuri”
4428 18.875
„TVA neexigibilă”

 formula contabilă cu suma pe o coloană:

Corespondenţa conturilor Sume

371 71.400
„Mărfuri”
4426 9.500
„TVA
deductibilă” = %
% 401 59.500
„Furnizori”
378 10.000
„Diferenţe de preţ la
mărfuri” 11.400
4428
„TVA neexigibilă”

 formula contabilă cu suma pe două coloane:

Corespondenţa conturilor Sume

D C
371 71.400
„Mărfuri”
4426 9.500
„TVA
deductibilă” = %
% 401 59.500
„Furnizori”
378 10.000
„Diferenţe de preţ la mărfuri”
4428 11.400
 „TVA neexigibilă”

 formula contabilă cu sumele de o parte şi de alta a egalităţii:

Corespondenţa conturilor şi sume

71.40 371
0 „Mărfuri”
4426
9.500 „TVA
deductibilă” = %
% 401 59.500
„Furnizori”
378 10.000
„Diferenţe de preţ la mărfuri”
4428 11.400
„TVA neexigibilă”

2.După scopul întocmirii:

a.formule contabile curente (întocmite corect pentru operaţii obişnuite, normale)
 formule contabile în negru = formule contabile cu semnul algebric +
Exemplu:

% = 401 83.300
3022 „Furnizori” 30.000
„Combustibili”
3024 40.000
„Piese de schimb”
4426 13.300
„TVA deductibilă”

 formule contabile în negru-roşu = formule contabile cu semnul algebric + şi - (sumele sunt scrise cu
culoare roșie sau, în lipsa acesteia, încadrate cu un chenar fiind astfel considerate cu semnul minus).
Exemplu:

% = 401 44.000
301 „Furnizori” 50.000
„Materii prime”
308 -6.000
„Diferenţe de preţ la materii
prime şi materiale”

b.formule contabile de corectare sau de ştornare (întocmite cu scopul de a corecta o formulă contabilă scrisă
greşit anterior)
  formule contabile de ştornare în roşu = presupune repetarea formulei contabile greşite, dar cu sumele
scrise cu culoare roșie sau, în lipsa acesteia, încadrate cu un chenar fiind astfel considerate cu semnul
minus. În acest moment se anulează formula contabilă scrisă greşit anterior, după care se scrie
formula contabilă corectă.
Exemplu: Se înregistrează aprovizionarea cu materiale auxiliare de la furnizori, în sumă de 17.000 RON.

1.Formulă contabilă 301 = 401 17.000

greşită „Materii prime” „Furnizori”
2.Formulă contabilă de 301 = 401 -17.000
ştornare în roşu „Materii prime” „Furnizori”
3.Formulă contabilă 3021 = 401 17.000
corectă „Materiale „Furnizori”
auxiliare”

D(+) 301 C(-)

RD 17.000 RC -
-17.000
TSD - TSC -

D(+) 3021 C(-)

RD 17.000 RC -
TSD 17.000 TSC -
SFD 17.000

D(-) 401 C(+)

RD - RC 17.000
-17.000
17.000
TSD - TSC 17.000
SFC 17.000
  formule contabile de ştornare în negru = presupune inversarea formulei contabile eronate şi apoi
întocmirea formulei contabile corecte.
Exemplu: Se înregistrează aprovizionarea cu materiale auxiliare de la furnizori, în sumă de 17.000 RON.

1.Formulă contabilă 301 = 401 17.000

greşită „Materii prime” „Furnizori”
2.Formulă contabilă de 401 = 301 17.000
ştornare în negru „Furnizori” „Materii prime”
3.Formulă contabilă 3021 = 401 17.000
corectă „Materiale „Furnizori”
auxiliare”

D(+) 301 C(-)

RD 17.000 RC 17.000
TSD 17.000 TSC 17.000

D(+) 3021 C(-)

RD 17.000 RC -
TSD 17.000 TSC -
SFD 17.000

D(-) 401 C(+)

RD 17.000 RC 17.000
17.000
TSD 17.000 TSC 34.000
SFC 17.000
 1.9. Articolul contabil

 Articolul contabil = forma grafică specifică de înregistrare cronologică a operațiilor economice pe baza
documentelor justificative.
 Dacă la elementele formulei contabile se adaugă și alte componente: data la care a avut loc operațiunea
economică, documentul în baza căruia s-a făcut înregistrarea contabilă și explicația descriptivă sau
contabilă a operației economice, atunci obținem articolul contabil.
Exemplu:
Data Document Explicația Formula contabilă Sume
D C
15.03.N Ordin de plată Plată 401 = 5121 8.600 8.600
nr. 73/15.03.N furnizori

 În activitatea practică, operațiile economice trebuie să fie consemnate în documente justificative. Aceste
documente sunt supuse analizei contabile și se întocmesc formulele contabile care se înscriu direct în
documentele centralizatoare (operația de contare). De aici, ele sunt evidențiate în documentul Registrul-
jurnal, cu stabilirea articolului contabil. Registrul-jurnal este un document contabil care reunește articolele
contabile aferente operațiilor economice înregistrate cronologic, în ordinea în care au avut loc pe parcursul
unei perioade de timp, realizând evidența cronologică.
 Pe baza Registrului-jurnal se fac înregistrări în conturi. Registrele contabile deschise pentru fiecare cont în
parte formează Registrul Cartea - Mare. Înregistrările cu aceste registre formează evidența sintetică, în care
se regăsesc operațiile după conținutul economic pe fiecare cont și se realizează corespondența conturilor.
 Fluxul informațional de prelucrare a datelor în contabilitate parcurge următoarele etape:
 Situații
Documente Analiza Registrul- Registrul Balanța de Financiare
contabilă jurnal Cartea - Mare verificare Anuale
- Bilanț

Înregistrarea Analiza Evidența Evidența Verificarea Situația

operațiilor operațiilor cronologică sistematică operațiilor în patrimoniului
economice conturi

Capitolul 2

Balanța de verificare

2.1. Balanța de verificare - definiţie, importanţă, funcții

 Balanța de verificare:
 procedeul specific metodei contabilităţii prin care se verifică corectitudinea și exactitatea
înregistrărilor în contabilitate;
 se mai numește balanța conturilor;
 are o formă tabelară cu egalități sau corelații, în care sunt transpuse conturile cu sumele aferente la
un moment dat (la sfârșitul unei perioade);
 Scopul întocmirii balanței de verificare:
 realizarea balanței de verificare este echivalentă cu obținerea situației scriptice a elementelor
patrimoniale, într-o manieră centralizată (centralizarea și gruparea datelor oferă utilizatorilor de
informații date privind efectuarea analizei economico-financiare și a controlului privind situația
patrimonială;
 realizează legătura între Situațiile Financiare Anuale (bilanț) și conturi. Datele pentru întocmirea
balanței de verificare sunt preluate din conturi, sunt centralizate într-o manieră specifică și transpuse
apoi în bilanț. Din bilanț se deduc apoi soldurile inițiale din conturi;
 reglemetările legislative prevăd obligativitatea ca Balanța de verificare să se întocmească cel puțin
anual la încheierea exercițiului financiar, cu ocazia întocmirii raportărilor contabile, precum și la
sfârșitul perioadei pentru care se întocmește declarația privind impozitul pe profit/venit. Se
 întocmește și la perioade mai scurte (lunar) în funcție de necesitățile interne de verificare a
informației contabile și de softul informatic utilizat.
 Funcțiile balanței de verificare:
1.Funcția de verificare a exactității înregistrării operațiilor economice în conturi (constă în controlul și
identificarea erorilor de înregistrare în conturi, prin intermediul unor corelații valorice stabilite cu ajutorul ei);
2.Funcția de legătură dintre conturile sintetice și bilanț (reflectă relația de interdependență între conturi și
bilanț. Astfel, la sfârșitul anului cu soldurile finale din conturile sintetice se alcătuiește bilanțul final. La
începutul anului, existențele din bilanțul final sunt preluate în conturi sub formă de solduri inițiale);
3.Funcția de legătură dintre conturile sintetice și conturile analitice (asigură verificarea concordanței care
trebuie să existe între datele înregistrate în contul sintetic și conturile sale analitice);
4.Funcția de centralizare a existențelor și mișcărilor din cadrul elementelor patrimoniale (oferă posibilitatea
grupării și centralizării datelor din conturi cu ajutorul balanței de verificare. Această formă de prezentare
asigură comparabilitatea datelor în diferite momente ale perioadei analizate);
5.Funcția de analiză a activității economice (are un rol important în stabilirea unor indicatori economico-
financiari pe o perioadă scurtă de timp. Prin compararea și sintetizarea datelor valorice, balanța este o diagramă
de control asupra mersului afacerilor).

2.2. Clasificarea balanțelor de verificare

 Clasificarea balanțelor de verificare:

 După felul conturilor:
-balanța de verificare a conturilor sintetice;
-balanța de verificare a conturilor analitice.
Balanța de verificare a conturilor sintetice se întocmește pe baza datelor preluate din conturile sintetice;
Balanța de verificare a conturilor analitice se întocmește pe baza datelor preluate din conturile analitice.

A.Clasificare balanțelor de verificare sintetice

 După numărul de egalități:

-balanța de verificare sintetică cu patru egalități:

Total solduri inițiale debitoare = Total solduri inițiale creditoare

Total rulaje debitoare = Total rulaje creditoare
Total sume debitoare = Total sume creditoare
Total solduri finale debitoare = Total solduri finale creditoare

-balanța de verificare sintetică cu cinci egalități:

Varianta 1:

Total solduri inițiale debitoare = Total solduri inițiale creditoare

 Total sume precedente debitoare = Total sume precedente creditoare
Total rulaje debitoare = Total rulaje creditoare
Total sume debitoare = Total sume creditoare
Total solduri finale debitoare = Total solduri finale creditoare

Varianta 2:

Total solduri inițiale debitoare = Total solduri inițiale creditoare

Total rulaje curente debitoare = Total rulaje curente creditoare
Total rulaje debitoare = Total rulaje creditoare
Total sume debitoare = Total sume creditoare
Total solduri finale debitoare = Total solduri finale creditoare

Varianta 3:

Total solduri inițiale debitoare = Total solduri inițiale creditoare

Total sume precedente debitoare = Total sume precedente creditoare
Total rulaje curente debitoare = Total rulaje curente creditoare
Total rulaje debitoare = Total rulaje creditoare
Total solduri finale debitoare = Total solduri finale creditoare

-balanța de verificare sintetică cu șase egalități:

Total solduri inițiale debitoare = Total solduri inițiale creditoare

Total sume precedente debitoare
Total rulaje curente debitoare
Total rulaje debitoare
Total sume debitoare
Total solduri finale debitoare
= Total sume precedente creditoare
= Total rulaje curente creditoare
= Total rulaje creditoare
= Total sume creditoare
= Total solduri finale creditoare

B.Clasificare balanțelor de verificare analitice

 După funcția contabilă și etalonul de evidență:

-balanțe analitice pentru conturi monofuncționale:
-balanțe de verificare analitice în etalon valoric;
-balanțe de verificare analitice în etalon cantitativ-valoric.
-balanțe analitice pentru conturi bifuncționale:
-balanțe de verificare analitice în etalon valoric.

 Indiferent de funcția contabilă a contului sintetic pentru care se întocmește balanța de verificare analitică,
trebuie să se respecte corelațiile dintre conturile sintetice și analitice, pe fiecare element al contului:

Suma soldurilor inițiale = Soldul inițial

ale conturilor analitice al contului sintetic
 Suma rulajelor (debitoare sau creditoare) = Rulajul (debitor sau creditor)
ale conturilor analitice al contului sintetic
Total sume (debitoare sau creditoare) = Total sume (debitoare sau creditoare)
ale conturilor analitice ale contului sintetic

 Conform legislației, balanțele de verificare analitice în etalon valoric se mai pot elabora și pe solduri.
 La conturile bifuncționale există particularitatea faptului că în timp ce conturile sintetice au un singur fel de
sold (debitor sau creditor, dar nu simultan), conturile analitice pot avea unele sold debitor iar altele sold
creditor (în cadrul aceluiași cont analitic). Prin urmare, corelațiile valorice la conturile bifuncționale se
verifică numai prin însumarea algebrică.

2.3. Tipuri de erori la întocmirea balanței de verificare

 Categorii de erori descoperite cu ajutorul balanțelor de verificare:

a.Erori care afectează egalitățile (corelațiile) numite și erori relevate de balanță:
 erori de întocmire a balanței determinate de gereșeli de adunare a coloanelor, greșeli în transpunerea
sumelor din conturi în balanță;
 erori de închidere a conturilor prin stabilirea greșită a soldurilor, rulajelor, total sume;
 erori de înregistrare în Cartea Mare prin transcrierea greșită a unor sume din Registrul-jurnal în
Cartea Mare;
 erori de stabilire greșită a sumelor în formulele contabile compuse.
b.Erori care nu afectează egalitățile (corelațiile) numite și erori nerelevate de balanță:
 omisiuni de înregistrare contabilă determinate de operații economice care nu au fost înregistrate în
Registrul-jurnal;
 erori de compensație, prin trecerea greșită a unei sume cu plus într-o parte a unui cont (sau conturi),
concomitent cu trecerea aceleiași sume în minus în aceeași parte a altui cont (sau conturi);
 erori de imputație, prin trecerea greșită a unor sume corecte în alt cont decât cel pe care îl indică
formula contabilă dând naștere la solduri denaturate.
Exemplu: sold final creditor la conturi de activ;
 erori de înregistrare în Registrul-jurnal, prin stabilirea greșită a conturilor corespondente din formula
contabilă, prin inversarea formulei contabile, stabilirea unei sume greșite la o formula contabilă
corectă, înregistrarea operațiilor de două ori etc.
 Balanțele de verificare se întocmesc în general prin folosirea unui soft specializat în cadrul sistemului
informatic (program de contabilitate). Uneori se pot întocmi și manual în situații speciale și în cadrul
procesului de învățare (didactic) a modului de elaborare a balanțelor.

2.4. Întocmirea balanței de verificare

 În vederea întocmirii balanței de verificare sintetice se parcurg următoarele etape:

1.Pe baza Registrului-jurnal se completează Cartea Mare prin înregistrarea în conturile sintetice și analitice a
tuturor formulelor contabile;
2.Totalizarea sumelor din conturi (în debit și în credit) și stabilirea elementelor:
-solduri inițiale debitoare sau creditoare;
-rulaje debitoare sau creditoare;
-solduri finale debitiare sau creditoare.
3.Transpunerea datelor din conturi în balanța de verificare, în funcție de tipul balanței;
4.Totalizarea coloanelor de sume din balanță precum și verificarea corelațiilor.
 Balanțele de verificare sintetice se întocmesc la nivel de entitate și cuprinde toate conturile sintetice
aferente activității desfășurate. Există o singură balanță de verificare sintetică pentru fiecare agent
economic. În funcție de necesitățile de informare contabilă se alege tipul balanței după numărul de corelații.
 Balanțele de verificare analitice se întocmesc în funcție de numărul conturilor sintetice care necesită
detalierea informației pe conturi analitice.
 Completarea balanțelor de verificare se poate face manual sau în sistem informatic. În condițiile
prelucrării automate a datelor, viteza de lucru crește foarte mult, calculatorul efectuând instantaneu
totalizarea datelor și repartizarea lor în rubricile cerute de formularul de balanță. Se impune însă atenție la
introducerea prin tastare a formulelor contabile. Astfel, o formulă contabilă greșit stabilită sau tastată greșit
produce erori de conținut în balanță.
 Capitolul 3

Bilanțul

3.1. Bilanțul - definiţie, importanţă, funcții

 Etimologic, cuvântul bilanţ derivă din cuvintele latine „bi” şi „lanx” şi corespunde noţiunii de balanţă
(cântar) cu două talere.
 Bilanțul:
 document de sinteză prin care se prezintă elementele de activ, datoriile şi capitalul propriu ale entităţii la
sfârşitul exerciţiului financiar;
 document obligatoriu care redă starea şi evoluţia situaţiei financiare a firmei;
 document oficial de gestiune al unităţii patrimoniale;
 reprezintă suportul unei analize financiare orientată în vederea realizării previziunilor în domeniul financiar;
 procedeu specific metodei contabilităţii prin care se prezintă în mod generalizat activul şi pasivul unităţii
patrimoniale în etalon bănesc, precum şi rezultatele obţinute de o entitate la un moment dat;
 marchează etapa cu care se încheie lucrările de contabilitate din perioada dată, fiind în acelaşi timp punctul
de plecare al contabilităţii pentru perioada următoare de gestiune;
 poate fi privit în două ipostaze:
 procedeu al metodei contabilităţii (bilanţul contribuie la redarea unei imagini fidele, clare şi
complete a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute de entitate;
  document de sinteză şi raportare (bilanţul este o parte componentă a Situaţiilor Financiare Anuale).
 Funcţiile bilanţului:
a). Funcţia de informare
 din bilanţ se informează în primul rând conducerea, care are posibilitatea să cunoască cantitativ şi
calitativ activitatea economică a unităţii = > pe baza acestor informaţii pot stabili priorităţile
economice viitoare;
 din bilanţ se informează: acţionari, asociaţi, clienţi, furnizori, salariaţi, organe fiscale, instituţii
bancare, creditori diverşi. Pe baza cestor informaţii îşi pot forma o imagine asupra activităţii
economice a entităţii, a mijloacelor economice de care dispune, a modului de finanţare şi a
rezultatelor obţinute = > utilizatorii externi pot hotărî dacă continuă relaţiile economico-financiare cu
unitatea respectivă.
b). Funcţia de generalizare a informaţiei contabile
 în bilanţ, datele preluate din conturi se grupează şi se sistematizează după anumite criterii, obţinându-
se o centralizare şi generalizare a informaţiei contabile.
c). Funcţia de analiză
 pe baza informaţiilor preluate din bilanţul contabil se determină indicatori economico-financiari cu
ajutorul cărora se poate stabili situaţia economică a entităţii.
d). Funcţia previzională
 pe baza datelor preluate din bilanţul contabil, cei interesaţi pot orienta activitatea entităţii în viitor în
funcţie de rezultatele obţinute în perioada curentă.

 Concepţiile bilanţului:
Bilanţul poate fi interpretat din mai multe puncte de vedere. Pe plan mondial se vorbeşte despre trei
concepţii:
 a).concepţia economică;
 b).concepţia juridică;
 c).concepţia financiară.
a).Concepţia economică se bazează pe faptul că bilanţul pune la dispoziţia utilizatorilor mijloacele de
acţiune ale agentului economic în vederea obţinerii unui rezultat economic şi a producerii valorii cu ajutorul
capitalului disponibil. Capitalul este studiat din două puncte de vedere:
 din punctul de vedere al modului în care bunurile economice se investesc, se
întrebuinţează, se consumă şi se înlocuiesc;
 din punctul de vedere al modului în care bunurile economice sunt procurate.
Putem concluziona că bilanţul reflectă pe de o parte capitalul fix şi circulant, iar pe de altă parte
capitalul propriu şi străin aflat la disponibilitatea agentului economic.

ACTIV = PASIV
capital fix capital propriu
(active fixe) +
+ capital străin
capital circulant
(active circulante)
 b).Conceptia juridică rezultă din faptul că patrimoniul este considerat a fi totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor titularului de patrimoniu.

ACTIV = PASIV
Drepturile de proprietate Obligaţiile agentului
şi de creanţă ale economic
agentului economic

c).Conceptia financiară rezultă din calitatea de document financiar a bilanţului care face legătura dintre
agentul economic şi exteriorul său. Potrivit concepţiei financiare bilanţul reflectă resursele economice din două
puncte de vedere: al modului de utilizare şi al provenienţei.

ACTIV = PASIV
Fondurile investite în unitatea patrimonială Sursele de finanţare
sub formă de mijloace sau bunuri economice (proprii şi împrumutate)
(utilizări) a fondurilor
(resurse)

 Felurile bilanţului:
1).După statutul juridic al unităţii patrimoniale pentru care se întocmesc:
 bilanţul iniţial (se întocmeşte la înfiinţarea unităţii patrimoniale; se mai numeşte şi bilanţ de pornire
în cadrul căruia asociaţii/acţionarii aduc mijloace materiale şi băneşti necesare desfăşurării
activităţii);
 bilanţul curent sau de gestiune (se întocmeşte pe parcursul desfăşurării activităţii unităţii
patrimoniale, la termenele impuse de legislaţia în vigoare);
 bilanţul final (se întocmeşte atunci când o unitate patrimonială îşi încetează activitatea).
2).După mărimea unităţii patrimoniale:
 bilanţul „forma lungă”, întocmit de entităţile mijlocii şi mari, precum şi entităţile de interes public;
 bilanţul „prescurtat”, întocmit de entităţile mici şi microentităţi.
3).După perioada de timp în care unităţile patrimoniale sunt obligate prin lege să întocmească bilanţ contabil
curent:
 bilanţul contabil anual;
 bilanţul contabil intermediar.
4).Din punct de vedere al sferei de cuprindere:
 bilanţul primar (se întâlneşte la nivelul unităţii patrinomiale, fiind întocmit exclusiv pe baza datelor
din conturi);
 bilanţul consolidat (se întocmeşte la nivelul grupurilor de unităţi patrimoniale);
 bilanţul centralizator (se întocmesc la nivelul organelor naţionale prin preluarea succesivă şi
centralizarea datelor şi informaţiilor din bilanţurile primare).
5).Din punct de vedere al reglementărilor legale:
 bilanţul comercial (întocmit în vederea reflectării situaţiei patrimoniale a entităţii);
 bilanţul fiscal (întocmit după reglementările fiscale şi folosit pentru impozitarea veniturilor).

 Formele bilanţului:
După modul de aşezare a elementelor de activ şi de pasiv în bilanţ, există două scheme de bilanţ:
 schema bilanţului orizontal:
-presupune gruparea elementelor de activ şi de pasiv în două coloane distincte:
 partea stângă = Activ
 partea dreaptă = Pasiv

Egalitatea TOTAL ACTIV = TOTAL PASIV

bilanţieră

 schema bilanţului vertical:

-se prezintă sub forma unei liste în care sunt desfăşurate mai întâi elementele de activ, urmate
de elementele de pasiv.

Egalitatea TOTAL ACTIV - TOTAL DATORII = TOTAL CAPITALURI PROPRII

bilanţieră

 Variaţia posturilor bilanţiere:

Indiferent de modificările generate în structura patrimoniului de către operaţiunile conomico-financiare,
egalitatea între cele două structuri bilanţiere (Activ şi Pasiv) trebuie să se menţină.
Având în vedere ecuaţia generală a patrimoniului (Activ = Pasiv), au loc următoarele tipuri de
modificări:
1).Activ + X = Pasiv + X
 operaţiunea economico-financiară generează modificări concomitent şi cu aceeaşi sumă X, atât în
structura cât şi în volumul elementelor patrimoniale din Activul şi Pasivul bilanţului, în sensul creşterii unui
element de Activ şi a unui element de Pasiv, totalul modificându-se şi el în acelaşi sens, dar menţinându-se
egalitatea bilanţieră.
Exemplu:
Se consideră următorul bilanţ iniţial:

Activ Sume Pasiv Sume

Imobilizări corporale 19.000 Furnizori 3.500
Mărfuri 6.500 Credite bancare pe termen lung 7.000
Clienţi 3.000 Personal - salarii datorate 4.000
Conturi la bănci în lei 4.000 Capital subscris vărsat 22.000
Casa în lei 5.000 Rezerve 1.000
 Total 37.500 Total 37.500

-operaţiunea economico-financiară: primirea în contul de la bancă a unui credit bancar pe termen lung în
valoare de 6.000 RON.
A + X = Conturi la bănci în lei + 6.000 = 4.000 + 6.000 = 10.000 RON
P + X = Credite bancare pe termen lung + 6.000 = 7.000 + 6.000 = 13.000 RON

Activ Sume Pasiv Sume

Imobilizări corporale 19.000 Furnizori 3.500
Mărfuri 6.500 Credite bancare pe termen lung 13.000
Clienţi 3.000 Personal - salarii datorate 4.000
Conturi la bănci în lei 10.000 Capital subscris vărsat 22.000
Casa în lei 5.000 Rezerve 1.000
Total 43.500 Total 43.500

2).Activ - X = Pasiv - X
 operaţiunea economico-financiară generează modificări concomitent şi cu aceeaşi sumă X, atât în
structura cât şi în volumul elementelor patrimoniale din Activul şi Pasivul bilanţului, în sensul diminuării unui
element de Activ şi a unui element de Pasiv, totalul modificându-se şi el în acelaşi sens, dar menţinându-se
egalitatea bilanţieră.

-operaţiunea economico-financiară: se achită salariile angajaţilor în valoare de 4.000 RON prin casieria unităţii.
A - X = Casa în lei - 4.000 = 5.000 - 4.000 = 1.000 RON
P - X = Personal - salarii datorate - 4.000 = 4.000 - 4.000 = 0 RON

Activ Sume Pasiv Sume

Imobilizări corporale 19.000 Furnizori 3.500
Mărfuri 6.500 Credite bancare pe termen lung 13.000
Clienţi 3.000 Personal - salarii datorate -
Conturi la bănci în lei 10.000 Capital subscris vărsat 22.000
Casa în lei 1.000 Rezerve 1.000
Total 39.500 Total 39.500

3).Activ + X - X = Pasiv
 operaţiunea economico-financiară generează modificări numai în structura elementelor de Activ, în
sensul creşterii unui element de Activ şi al diminuării altui element de Activ, concomitent şi cu aceeaşi sumă X,
totalul Activului rămânând nemodificat, deci menţinându-se egalitatea bilanţieră.

-operaţiunea economico-financiară: se încasează de la clienţi prin contul de la bancă suma de 3.000 RON.
A + X = Conturi la bănci în lei + 3.000 = 10.000 + 3.000 = 13.000 RON
A - X = Clienţi - 3.000 = 3.000 - 3.000 = 0 RON

Activ Sume Pasiv Sume

Imobilizări corporale 19.000 Furnizori 3.500
Mărfuri 6.500 Credite bancare pe termen lung 13.000
 Clienţi - Personal - salarii datorate -
Conturi la bănci în lei 13.000 Capital subscris vărsat 22.000
Casa în lei 1.000 Rezerve 1.000
Total 39.500 Total 39.500

4).Activ = Pasiv + X - X
 operaţiunea economico-financiară generează modificări numai în structura elementelor de Pasiv, în
sensul creşterii unui element de Pasiv şi al diminuării altui element de Pasiv, concomitent şi cu aceeaşi sumă X,
totalul Pasivului rămânând nemodificat, deci menţinându-se egalitatea bilanţieră.

-operaţiunea economico-financiară: se înregistrează trecerea rezervelor în valoare de 1.000 RON la capitalul

social.
P + X = Capital subscris vărsat + 1.000 = 22.000 + 1.000 = 23.000 RON
P - X = Rezerve - 1.000 = 1.000 - 1.000 = 0 RON

Activ Sume Pasiv Sume

Imobilizări corporale 19.000 Furnizori 3.500
Mărfuri 6.500 Credite bancare pe termen lung 13.000
Clienţi - Personal - salarii datorate -
Conturi la bănci în lei 13.000 Capital subscris vărsat 23.000
Casa în lei 1.000 Rezerve -
Total 39.500 Total 39.500

 Transpunerea şi ordonarea elementelor patrimoniale în bilanţ:

Bilanţul se întocmeşte pe baza soldurilor finale (debitoare şi creditoare) preluate din Balanţa de
verficare. Elementele bilanţiere de activ şi de pasiv se transpun în bilanţ după următoarele criterii:
 elementele de activ - după natură şi lichiditate;
 elementele de pasiv - după natură şi exigibilitate.
Lichiditatea = rapiditatea cu care elementele patrimoniale se transformă în bani pe parcursul circuitului
lor. Cu cât termenul de transformare este mai mic, cu atât lichiditatea este mai mare.
Exigibilitatea = termenul de decontare al surselor de finanţare. Cu cât intmmmervalul de timp în care o
datorie va fi achitată este mai mic, cu atât gradul de exigibilitate este mai mare = > datoria este mai exigibilă.

1.Active imobilizate:
 imobilizări necorporale;
Lichiditate crescătoare

 imobilizări corporale;
 imobilizări.
2.Active circulante:
 stocuri;
 creanţe;
 investiţii pe termen scurt;
 disponibilităţi băneşti.
3.Cheltuieli înregistrate în avans
 1.Datorii:

Exigibilitate crescătoare
 curente
(sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la 1 an);
 pe termen lung
(sumele care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de 1 an);
2.Provizioane
3.Venituri înregistrate în avans
4.Capital şi rezerve
 Detalierea
informaţiilor în cadrul bilanţului se face în funcţie de necesităţile de informare în trepte:
 grupe (se notează cu majuscule);
 subgrupe (se notează cu cifre romane);
 posturi bilanţiere (se notează cu cifre arabe).
 Distribuirea grupelor bilanţiere:
 grupa A = Active imobilizate;
 grupa B = Active circulante;
 grupa C = Cheltuieli în avans;
 grupa D = Datorii (sume care trebuie plătite într-o perioadă de până la 1 an);
 grupa E = Active circulante nete/Datorii curente nete;
 grupa F = Total active - Datorii curente;
 grupa G = Datorii (sume care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de 1 an);
 grupa H = Provizioane;
 grupa I = Venituri în avans;
 grupa J = Capital şi rezerve.
Elementele de activ = grupa A, grupa B, grupa C
Elementele de pasiv = grupa D, grupa G, grupa H, grupa I, grupa J

Grupa E = Active circulante nete/Datorii curente nete = Fond de rulment

Grupa E = oferă informaţii privind garanţia desfăşurării activităţii pe termen scurt.

Grupa E =
= grupa B (Active circulante)
+ grupa C (Cheltuieli în avans: sume care trebuie plătite într-o perioadă de până la 1 an)
- grupa D (Datorii: sume care trebuie plătite într-o perioadă de până la 1 an)
- grupa I (Venituri în avans: sume care trebuie plătite într-o perioadă de până la 1 an)

Grupa F = Total active - Datorii curente = Capital permanent sau capital angajat Grupa F
Grupa F = oferă informaţii privind garanţia desfăşurării activităţii p termen lung.

Grupa F =
= grupa A (Active imobilizate)
+ grupa C (Cheltuieli în avans: sume care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de 1 an)
+ grupa E
Exemplu:
Grupa A = Active imobilizate
Subgrupa II = Imobilizări corporale
Posturi bilanţiere = 1.Terenuri şi construcţii
2.Istalaţii tehnice şi maşini
3.Alte instalaţii, utilaje şi mobilier
4.Investiţii imobiliare
5.Imobilizări corporale în curs de execuţie
6.Investiţii imobiliare în curs de execuţie
7.Active corporale de exploatare şi evaluare a resurselor minerale
8.Active biologice productive
9.Avansuri

Exemplu:
Grupa C = Active circulante
Subgrupa I = Stocuri
Posturi bilanţiere = 1.Materii prime şi materiale cosumabile
2.Producţia în curs de execuţie
3.Produse finite şi mărfuri
4.Avansuri

3.2. Contul de profit şi pierdere

 Conturile de venituri şi cheltuieli nu apar în bilanţ, ci numai diferenţa dintre ele sub forma rezultatului
exerciţiului, care poate fi profit sau pierdere. Pentru a descrie şi analiza procesul de formare a rezultatului
exerciţiului se elaborează documentul de sinteză Cont de profit şi pierdere.
 Contul de profit şi pierdere:
 documentul de sinteză care măsoară performanţele financiare ale unei entităţi cu prezentarea
veniturilor, cheltuielilor şi a rezultatelor obţinute în cursul unei perioade date;
 se prezintă sub forma listă (pe verticală) - sunt prezentate mai întâi veniturile şi apoi cheltuielile.
Profitul sau pierderea este rezultatul diferenţei dintre ele;
 evidenţiază şi explică într-o formă analitică rezultatele exerciţiului financiar prin prisma raportului de
echilibru între venituri şi cheltuieli, potrivit ecuaţiei fundamentale:

±Rezultatul exerciţiului = Venituri - Cheltuieli

 Elemente de bază ale contului de profit şi pierdere:

 venituri;
 cheltuieli;
 profit;
  pierdere.

 Formele contului de profit şi pierdere:

 Cont de profit şi pierdere „forma lungă” (pentru entităţile mici, mijlocii şi mari precum şi pentru
entităţile de interes public;
 Cont de profit şi pierdere prescurtat (pentru microentităţi).
Pentru ambele forme:
 prezentarea informaţiilor se face cu date comparative pentru exerciţiul financiar încheiat
(N) şi exerciţiul financiar precedent (N-1);
 numerotarea poziţiilor se face cu cifre arabe;
 exprimarea datelor valorice se face în lei.

 Structura contului de profit şi pierdere:

În Contul de profit şi pierdere, veniturile şi cheltuielile sunt grupate, în trepte, pe feluri de activităţi:
exploatare, financiară şi totală.
 activitatea de exploatare (activitatea principală, de bază):
- cuprinde totalitatea operaţiunilor privind obiectul de activitate al întreprinderii;
Exemple: activităţi de producţie, comerţ, construcţii, agricultură, servicii, turism,
transporturi, telecomunicaţii etc.
- generează venituri şi cheltuieli de exploatare.

±Rezultatul din exploatare (RE) = Venituri din exploatare (VE) - Cheltuieli de exploatare
(CE)

 activitatea financiară:
- cuprinde totalitatea operaţiunilor cu caracter financiar, bancar, valutar;
Exemple: activităţi privind imobilizările financiare, investiţii pe termne scurt, credite
bancare, dobânzi etc.
- generează venituri şi cheltuieli financiare.

±Rezultatul financiar (RF) = Venituri financiare (VF) - Cheltuieli financiare

(CF)

 Determinarea rezultatului exerciţiului:

1). Rezultatul din exploatare (RE)

±Rezultatul din exploatare (RE) = Venituri din exploatare (VE) - Cheltuieli de exploatare (CE)

2). Rezultatul financiar (RF)

±Rezultatul financiar (RF) = Venituri financiare (VF) - Cheltuieli financiare (CF)

3). Rezultatul brut (RB)

±Rezultatul brut (RB) = Venituri totale (VT) - Cheltuieli totale (CT)
±Rezultatul brut (RB) = (VE + VF) - (CE + CF)
sau
±Rezultatul brut (RB) = ±Rezultatul din exploatare (RE) ±Rezultatul financiar (RF)

4). Profit impozabil

Profit impozabil = Profit brut + Cheltuieli nedeductibile fiscal - Deduceri fiscale

5). Impozit pe profit

Impozit pe profit = Profit impozabil x 16%

6). Profit net

Profit net = Profit brut - Impozit pe profit