MINISTERUL EDUCAŢIEI

COLEGIUL ECONOMIC „VIRGIL MADGEARU” TG-JIU

PROIECT
realizat în vederea obţinerii certificatului de calificare profesională nivel 4,
calificarea: Tehnician în activităţi economice

Îndrumător,
Absolvent,

TÂRGU JIU
2024
 MINISTERUL EDUCAŢIEI
COLEGIUL ECONOMIC „VIRGIL MADGEARU” TG-JIU

ALTERNATIVE STRATEGICE ÎN POLITICA DE PRODUS

Îndrumător,
Absolvent,

TÂRGU JIU
2024
 CUPRINS

Argument..................................................................................................................... 4
...
Capitolul1
ATRIBUŢII ŞI DOMENII DECIZIONALE IN POLITICA DE 6
PRODUS...................
1.1 Obiectivele şi sarcinile politicii de 6
produs......................................................
1.2 Conţinutul politicii de 8
produs.........................................................................
1.3 Alcătuirea gamei de fabricaţie şi politica 9
sortimentală...................................
1.4 Politica de service şi
garanţie.........................................................................
Capitolul 2
SEMNIFICAŢII ALE PRODUSULUI ÎN OPTICA DE 14
MARKETING........................
2.1 Conceptul de 14
produs.......................................................................................
2.2 Gama de 17
produse............................................................................................
Capitolul 3
CONDUCEREA PROCESULUI INOVAŢIEI DE
PRODUS........................................ 1
Capitolul 4 9
STUDIU DE CAZ: Alternative strategice în politica de
produs.....................................
CONCLUZII................................................................................................................ 24
....
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................... 25
....
 ARGUMENT

Indiferent de profil şi mărime, întreprinderea trebuie să dispună de o strategie proprie,

care să-i permită adaptarea eficientă la condiţiile în permanentă schimbare ale mediului.
Cu ajutorul sistemului său informaţional de marketing, întreprinderea percepe semnalele
mediului său ambiant concentrându-se, prin politica de marketing pe care o desfăşoară, să-şi
adapteze cât mai exact deciziile la exigenţele pieţei, pentru creşterea semnificativă a gradului său
de competitivitate.
Ca viitor tehnician in activităţi de comert, mi-am propus prin lucrarea de faţă, intitulată
„Alternative strategice în politica de produs”, sa prezint câteva dintre aspectele esenţiale ale
acesteia, considerând a fi cea mai importantă componentă a mixului de marketing.
Lucrarea este structurată pe patru capitole.
În primul capitol, „Atribuţii şi domenii decizionale în politica de produs”, am prezentat
mai întâi obiectivele şi sarcinile politicii de produs. Privită ca un tot unitar, politicii de produs, la
nivel de întreprindere i se pot atribui trei sarcini principale: introducerea produselor noi în
fabricaţie şi pe piaţă pentru câştigarea de noi segmente de clientelă; modernizarea produselor
introduse pe piaţă; eliminarea produselor „îmbătrânite”.
În continuare am prezentat activităţile componente ale politicii de produs care pot fi
grupate, după conţinutul lor tematic, în următoarele ansambluri: cercetarea produsului,
activitatea de inovaţie, activitatea de modelare a produsului, asigurarea legală a produsului,
atitudinea faţă de produsele vechi.
Am vorbit, de asemenea, despre alcătuirea gamei de fabricaţie şi politica sortimentală.
Politica sortimentală se referă la stabilirea dimensiunilor şi structurii sortimentului de mărfuri
desfăcut de o întreprindere comercială în raport cu potenţialul de care dispune şi cu cerinţele
pieţei căreia i se adresează.
În ultima parte a capitolului I am vorbit despre politica de service şi politica de garanţie.
Service-ul reprezintă un pachet de servicii complementare prestaţiei de bază oferite de produs
sau de ansamblul de bunuri pentru valorizarea deplină a acestuia în consum sau în utilizare.
Garanţia reprezintă prelungirea responsabilităţii producătorului mărfii, un interval de
timp determinat, dincolo de momentul vânzării, privitor la funcţionarea unui echipament sau bun
industrial, păstrarea compoziţiei unui bun alimentar, în raport cu elementele stipulate în
standarde, norme interne, reţete de fabricaţie sau alte acte normative de natură a reglementa
calitatea unei mărfi.
 În capitolul al II-lea al lucrării, „Semnificaţii ale produsului în optica de marketing”, am
definit conceptul de „produs” şi am scos în evidenţă câteva aspecte esenţiale ale gamei de
produse: dimensiunile gamei de produse şi poziţionarea produselor în cadrul gamei.
În capitolul al III-lea, „Conducerea procesului inovaţiei de produs”, am pus în evidenţă
importanţa acestui proces pentru desfăşurarea activităţii întreprinderii în vederea menţinerii
acesteia pe piaţă sau chiar cucerirea de noi segmente de piaţă. În acest sens am prezentat, pe
scurt, fazele procesului de introducere a produselor noi pe piaţă, respectiv: identificarea şi
colectarea ideilor de produse noi, selecţionarea şi trierea ideilor, concretizarea produsului nou
sub forma unui prototip, verificarea produsului prin testarea utilizării lui în consum, perfecţionări
constructive-tehnice şi punerea la punct a produsului nou şi a procesului de producţie, testele de
piaţă şi lansarea în producţie şi pe piaţă.
În ultimul capitol al lucrării, am prezentat într-un studiu de caz, câteva dintre alternativele
strategice pe care le poate adopta întreprinderea în politica de produs. Astfel, am vorbit despre
strategia de selecţie, despre strategia stabilităţii sortimentale şi despre strategia diversificării
sortimentale, respectiv diversificare orizontală, verticală şi laterală.
Întrucât majoritatea întreprinderilor realizează un număr relativ mare de articole, pot fi
adoptate concomitent mai multe variante strategice, distincte pentru anumite linii ale gamei şi
pentru pieţele cărora se adresează.
 CAPITOLUL I
ATRIBUŢII ŞI DOMENII DECIZIONALE ÎN POLITICA DE PRODUS

Politica de produs reprezintă conduita pe care o adopta întreprinderea referitor la

dimensiunile, structura şi evoluţia gamei de produse şi servicii ce fac obiectul propriei sale
activităţi, atitudine ce se raportează permanent la cerinţele mediului de piaţă, la tendinţele
manifestate de ceilalţi concurenţi. La rândul ei, întreprinderea, prin oferta pusă la dispoziţia pieţei,
joaca un rol activ în modelarea cererii, atât a agenţilor economici cât şi a populaţiei.
În accepţiunea sa cea mai cuprinzătoare politica de produs cuprinde:
 politica de produs în sens strict
 politica sortimentală
 politica de service şi garanţie
Între aceste componente există o strânsă condiţionare, totalitatea deciziilor pe care le
antrenează reprezentând conţinutul politicii de produs.

1.1.OBIECTIVELE ȘI SARCINILE POLITICII DE PRODUS

Obiectivele urmărite de politica de produs trebuie să slujească scopului activităţii

economice a întreprinderii. Dincolo de specificitatea imprimată acestora de orizontul de timp
pentru care se stabilesc, de profilul activităţii întreprinderii sau de natura pieţei căreia i se
adresează, obiectivele politicii de produs privesc modul concret de alocare a resurselor pentru
dimensionarea adecvată a structurii fabricaţiei sau a sortimentului comercializat.
Strategiile de produs semnifică principalele direcţii în care întreprinderea poate să-şi
mobilizeze potenţialul uman, material şi financiar pentru a realiza indicatorii economico-
financiari pe care şi i-a fixat.
Înţeleasă drept un ansamblu de strategii şi tactici, politica de produs nu trebuie confundată
cu o succesiune de decizii de factură tehnologică, chemate să asigure o anumită structură a
fabricaţiei, ci ca un proces economic complex de raportare continuă a întreprinderii la necesităţile
pieţei, de modelare a componentelor ofertei la aceste cerinţe.
Privită ca un tot unitar, politicii de produs, la nivel de întreprindere i se pot atribui trei
sarcini principale:
a).introducerea produselor noi în fabricaţie şi pe piaţă pentru câştigarea de noi segmente de
clientelă sau umplerea unor nişe de piaţă, sarcină ce reprezintă un factor central, de succes, pentru
întreprindere.
Efectele acestui demers se cer evaluate în contextul procesului de obsolescenţă a produsului, al
creşterii duratei fazei de cercetare-dezvoltare, al unei rate tot mai înalte de eşuare a variantelor de
noi produse sau al nivelului scăzut de noutate cu care se prezintă multe dintre prototipurile
destinate lansării la examenul pieţei.
b).modernizarea produselor introduse pe piaţă reprezintă sarcina politicii de produs prin care
întreprinderea se preocupă permanent de modelarea prestaţiilor sale în aşa fel încât să răspundă
cât mai bine modificărilor survenite în deprinderile de cumpărare şi obiceiurile de consum,
consemnate în timp, la grupele ţintă de clientelă vizată pentru respectivele produse. Această
sarcină solicită diferenţieri şi variaţii în structura gamei de produse, relansări sau noi poziţionări
ale unor componente ale gamei pentru a răspunde mai bine intensificării concurenţei de pe pieţele
ţintă.
c).eliminarea produselor „îmbătrânite” în cazul celor la care acceptanţa clientului este în vădită
descreştere şi care nu mai posedă factori strategici de succes, se constituie, de asemenea, într-o
sarcină a politicii de produs, ce nu trebuie neglijată de întreprindere. Aceasta din urmă, pentru a-şi
conserva indicatorii de performanţă, trebuie să promoveze o retragere planificată a produselor cu
obsolescenţă evidentă şi să păstreze la un nivel cât mai redus costurile ieşirii lor de pe piaţă.

1.2. CONȚINUTUL POLITICII DE PRODUS

Activităţile componente ale politicii de produs pot fi grupate, după conţinutul lor tematic,
în următoarele ansambluri:
a) Cercetarea produsului – are în vedere analiza calităţii produselor aflate în fabricaţie
şi/sau vânzare, studiul învechirii economice a acestora, analiza circulaţiei produselor şi urmărirea
lor în utilizare sau în consum. Investigaţiile sunt completate cu cele privitoare la poziţionarea
produselor. Aceasta din urmă reprezintă o evaluare comparativă a produselor concurente
(destinate satisfacerii aceleiaşi nevoi), reflectând capacitatea fiecăruia de a se pune în valoare în
raport cu celelalte pe baza unei diferenţieri obiective sau imaginate de consumator.
Cercetarea produsului are semnificaţia unei analize diagnostic, de natură să semnaleze punctele
„forte” şi cele „slabe” ale gamei de fabricaţie sau ale sortimentului comercializat, pentru a
permite o fundamentare cât mai adecvată a strategiei întreprinderii.
b) Activitatea de inovaţie – priveşte nu numai produsul, ci şi stimularea capacităţilor
creatoare din cercetare şi producţie, descoperirea de noi materii prime şi tehnologii, dezvoltarea
service-ului, cu alte cuvinte, crearea unui climat novator în toate compartimentele întreprinderii,
ce concură direct la realizarea tehnico-economică a noului bun.
 c) Totalitatea operaţiunilor prin care întreprinderea producătoare conferă identitate
bunurilor pe care le creează reprezintă activitatea de modelare a produsului. Ea are în vedere
conceperea şi realizarea sub forma de prototip sau machetă a tuturor componentelor ce dau
conturul noului produs. Privită drept componentă a politicii de produs, modelarea nu are sens
tehnologic, ci o semnificaţie de orientare potrivit cerinţelor pieţei, a tuturor elementelor ce
contribuie la realizarea viitoarei mărfi.
d) Asigurarea legală a produsului semnifică ansamblul de acţiuni juridice prin care
acesta este protejat împotriva contaafacerilor. Cadrul nostru juridic asigură variate forme de
protecţie, atât pentru produsele româneşti, cât şi pentru importul destinat pieţei interne. În acelaşi
timp, o astfel de protecţie este conferită, pe bază de reciprocitate, şi mărfurilor româneşti pe piaţa
internaţională. Asigurarea legală a produsului atrage după sine o responsabilitate permanentă din
partea producătorului pentru păstrarea nealterată (în raport cu etalonul) a performanţelor
calitative ale mărfii, pe tot parcursul duratei sale de viaţă. Cea mai uzitată modalitate de
asigurare legală a unei mărfi o reprezintă înregistrarea mărcii; aceasta are valenţe de
personalizare a produsului, detaşându-l din masa bunurilor anonime.
e) Atitudinea faţă de produsele vechi priveşte preocuparea întreprinderilor faţă de soarta
mărfurilor cu grad ridicat de obsolescenţă şi nivel scăzut de rentabilitate. Atenţia acordată
acestora va fi proporţională cu locul ocupat în producţia sau desfacerea întreprinderii. Este
necesară astfel cunoaşterea permanentă a nivelului rentabilităţii fiecărui produs, a gradului de
amortizare a mijloacelor de muncă cu ajutorul cărora se fabrică, precum şi a contribuţiei pe care
o aduce la totalul beneficiilor întreprinderii.

1.3. ALCĂTUIREA GAMEI DE FABRICAŢIE ŞI POLITICA SORTIMENTALĂ

Reunirea deciziilor strategice şi tactice în materie de politică de produs găsesc terenul cel
mai complex de aplicare în alcătuirea gamei de fabricaţie a întreprinderilor producătoare.
Totalitatea demersurilor realizate de întreprindere pentru definirea gamei sale de fabricaţie
dobândesc, în optica de marketing, conturul unui program. Gradul de flexibilitate al programului
de fabricaţie se constituie în principal indicator al capacităţii întreprinderii de adaptare la
exigenţele mediului de piaţă.
Pentru o întreprindere comercială, corespondentul acestor preocupări îl formează
politica sortimentală. Aceasta se referă la stabilirea dimensiunilor şi structurii sortimentului de
mărfuri desfăcut de o întreprindere comercială în raport cu potenţialul de care dispune şi cu
cerinţele pieţei căreia i se adresează.
Politica sortimentală asigură, pe de o parte, instrumentul de racordare a structurii fondului
de mărfuri la evoluţia cererii, iar pe de altă parte, permite captarea informaţiilor extrem de diverse
emise de piaţă.
Ea priveşte alcătuirea sortimentului de mărfuri la nivelul atât al întreprinderii comerciale,
cât şi al magazinului. Criteriul principal în această din urmă situaţie îl constituie realizarea unei
rotaţii cât mai accelerate a stocurilor, cu un volum cât mai ridicat de vânzări şi un nivel minim de
cheltuieli de circulaţie.
Avem în vedere o politică sortimentală bazată pe criterii privind:
 natura mărfurilor (indigene, din import – în general şi pe zone de provenienţă geografică)
 caracteristicile merceologice (alimentare, textile, încălţăminte, mobilă etc.)
 grupele de consumatori ţintă (de la sortimentul magazinelor populare la cel al magazinelor
de lux)
 nivelul de preţ (sortiment al pieţelor de consum, al marilor magazine universale,
al discounturilor etc.)
 complementaritatea nevoilor (sortiment al magazinelor de tipul: „Totul pentru menaj”,
„Totul pentru sugari” etc.)

1.4. POLITICA DE SERVICE ŞI GARANŢIE

A. Politica de service
Service-ul reprezintă un pachet de servicii complementare prestaţiei de bază oferite de
produs sau de ansamblul de bunuri pentru valorizarea deplină a acestuia în consum sau în
utilizare. Varietatea prestaţiilor ce însoţesc produsul de bază sporeşte semnificativ atunci când
este vorba de un echipament industrial (o instalaţie de încălzire centrală, etc) şi este minimă sau
nulă în cazul unora dintre bunurile de uz curent.
Creşterea importanţei service-ului în economia de produs, ce constituie ofertă destinată
pieţei, se sprijină pe următoarele argumente:
 existenţa unei concurenţe crescânde, pe tot mai multe pieţe, ce prezintă în acelaşi timp un
grad ridicat de saturare
 dorinţa crescândă a cumpărătorului potenţial de a fi scutit de orice fel de probleme
legate de folosinţa, întreţinerea şi repararea produsului
 dobândirea unui avantaj concurenţial prin profilarea mai accentuată a întreprinderii
pe activitatea de service
  opţiunea unor producători de a-şi diferenţia semnificativ oferta de cea a concurenţilor
prin service
 creşterea, tot mai rapidă, a gradului de complexitate al produselor, ce fac
indispensabilă o activitate distinctă de service.
Din punct de vedere al conţinutului activităţii de service oferite pieţei, acesta se poate
divide în:
 service tehnic
 service comercial
Sarcinile principale ale service-ului tehnic privesc: garantarea funcţionării normale a
produsului în favoarea căruia se acordă; dobândirea de către consumator a tuturor informaţiilor de
care are nevoie; ofertarea de piese de schimb, înlocuitori sau produse noi alternative, după nevoie.
Service-ul comercial asigură, de regulă, o suită de activităţi menite a facilita cumpărătorului actul
de achiziţionare şi în unele situaţii chiar transformarea acestuia într-o îndeletnicire foarte plăcută.
Serviciile oferite, în acest context, nu au caracter tehnic şi privesc activităţi ce se derulează
înainte, în timpul şi post-vânzare. În rândul prestaţiilor ce alcătuiesc service-ul comercial se
înscriu, de regulă, servicii de consultanţă, oferirea de mici atenţii gratuite (de ex. mostre de
produse noi cosmetice), invitaţii la degustări ale unor noi mărfuri alimentare, etc.

B. Politica de garanție
Garanţia reprezintă prelungirea responsabilităţii producătorului mărfii, un interval de timp
determinat, dincolo de momentul vânzării, privitor la funcţionarea unui echipament sau bun
industrial, păstrarea compoziţiei unui bun alimentar, în raport cu elementele stipulate în standarde,
norme interne, reţete de fabricaţie sau alte acte normative de natură a reglementa calitatea unei
mărfi.
Facilităţile acordate pe perioada de garanţie sunt elemente de natură a spori gradul de
încredere al cumpărătorului potenţial faţă de o anumită marcă de produs sau serviciu, contribuind
la fidelizarea clientelei proprii şi la sporirea notorietăţii întreprinderii.
Pentru bunurile de folosinţă îndelungată politica de garanţie a devenit un element
semnificativ al strategiei de diferenţiere în politica de produs.
Drept element de diferenţiere garanţia poate fi folosită şi ca o armă competitivă. Astfel,
spre exemplu, o întreprindere cu forţe mai modeste se poate plasa mai bine în arena concurenţială
oferind o garanţie mai lungă decât competitorii săi.
 CAPITOLUL II
SEMNIFICAŢII ALE PRODUSULUI ÎN OPTICA DE MARKETING

2.1. CONCEPTUL DE PRODUS

Produsul este o complexitate de însuşiri tangibile şi intangibile, incluzând utilităţi

funcţionale, sociale şi psihologice sau beneficii. Un produs poate fi o idee, un serviciu, un bun sau
orice combinaţie între cele trei. Această definiţie acoperă, de asemenea, serviciile care însoţesc
bunurile, cum ar fi: instalaţiile, garanţiile, informaţiile despre produs şi promisiunile pentru
reparaţii şi întreţinere.
Un bun este o entitate corporală tangibilă. Un serviciu, dimpotrivă, este intangibil, el este
rezultatul aplicării eforturilor umane şi mecanice asupra oamenilor sau obiectelor. Ideile sunt
concepte, imagini despre fapte. Ele furnizează o stimulaţie psihologică care sprijină rezolvarea
problemelor. Când cumpărătorii achiziţionează un produs, ei cumpără de fapt avantajele şi
satisfacţia pe care cred că produsul le va furniza. Serviciile sunt achiziţionate pentru satisfacerea
promisiunilor. În teoria economică tradiţională noţiunea de produs este definită numai prin prisma
utilităţii sale dată de proprietăţile fizice şi chimice ale acestuia.
În concepţia de marketing, produsul este definit ca un bun, serviciu sau o idee care
furnizează un ansamblu complex de prestaţii şi de satisfacţii atât tehnico-funcţionale cât şi
afective, psihologice, sociale. De aici rezultă că produsul nu trebuie înţeles ca o creaţie tehnică
strict productivă, el cuprinzând şi o serie de elemente nemateriale care îl prezintă pieţei (culoare,
ambalaj, prezentare, prestigiul societăţii care realizează produsul respectiv).

2.2. GAMA DE PRODUSE

A. Dimensiunile gamei de produse
Produsul care face obiectul fabricaţiei sau al comercializării nu este singular. El se
încadrează într-o anumită gamă de produse, înrudite prin destinaţia lor comună în consum şi prin
caracteristicile esenţiale similare privitoare la materia primă din care sunt obţinute, la tehnologia
de fabricaţie.
În cadrul unei game se disting mai multe linii de produse; o linie semnifică un grup
omogen de produse sub aspectul materiei prime sau a tehnologiei de fabricaţie. Plecând de la
aceste elemente, dimensiunile gamei de produse se pot defini prin următoarele coordonate:
 - lărgimea gamei, dată de numărul de linii de produs ce o compun. Lărgimea gamei de produse
SC Gerom SA Buzău, de exemplu, (formată din şapte linii de fabricaţie: geamuri trase, butelii de
sticlă, geamuri ornament, parbrize duplex, oglinzi, mobilier din sticlă, veselă de sticlă) este mai
largă decât a SC Roţi auto Drăgăşani (ce dispune de numai două linii de fabricaţie: roţi pentru
autoturisme şi roţi pentru autoutilitare).
- profunzimea gamei, dată de numărul de linii de produse distincte pe care le conţine o linie de
produse. Spre exemplu, profunzimea gamei de creme cosmetice produse de SC Farmec Cluj
Napoca (conţinând 36 de sorturi distincte) este mult mai adâncă decât cea a şampoanelor de baie
produse de aceeaşi întreprindere (ce conţine numai 11 sorturi).
- lungimea gamei, reprezentând însumarea efectivelor tuturor liniilor de fabricaţie. Această
dimensiune semnifică „suprafaţa” pe care o „acoperă” o gamă de produse în satisfacerea unei
anumite trebuinţe.
Dezvoltarea unei game largi de produse permite întreprinderii să acopere o suprafaţă mare
din piaţă şi să delimiteze mai clar, în cadrul acesteia, principalele segmente de consumatori cărora
se adresează. În acelaşi timp, apar însă şi o serie de dezavantaje, legate de dispersarea mare a
efortului uman, material şi financiar, corelate cu o cunoaştere mai sumară a caracteristicilor
fiecărui produs în parte.
Dimpotrivă, operând cu o gamă îngustă şi puţin profundă de mărfuri, întreprinderea are
avantajul concentrării eforturilor, al urmăririi mai facile a produselor în utilizare sau la
consumator, al organizării mai eficiente a service-ului, favorizând penetraţia respectivelor mărfuri
pe piaţă; alături de aceste avantaje există şi o serie de inconveniente, din punct de vedere al
capacităţii de readaptare a structurii producţiei în situaţia modificării rapide a condiţiilor de piaţă
(restructurarea resurselor naturale, modificarea preferinţelor consumatorilor etc.)

B. Poziţionarea produselor în cadrul gamei

Poziţionarea fiecărui produs în cadrul gamei reprezintă, pentru întreprindere, o operaţiune
premergătoare elaborării strategiei, a întregii sale politici de produs. O poziţionare corectă cere
luarea în considerare nu numai a aportului său în volumul total al beneficiilor, ci şi a dinamicii
vânzărilor precum şi a cotei de piaţă pe care o deţine.
În raport cu aceşti trei parametri se întâlnesc, de regulă, patru grupe de produse.
În prima grupă se încadrează produsele cu un nivel ridicat de rentabilitate şi cu o cotă de
piaţă şi un volum al vânzărilor în creştere. Ele sunt „favoritele” gamei şi trebuie să se bucure de
cea mai mare atenţie în cadrul programelor de producţie şi/sau comercializare.
 În grupa a doua se includ produsele ce îşi menţin încă un nivel ridicat al cotei de piaţă şi al
rentabilităţii, dar care prezintă o încetinire a ritmului de creştere al vânzărilor – simptom al intrării
în faza de maturitate a ciclului de viaţă - , revitalizarea şi creşterea competitivităţii lor impunând
modificări semnificative în componentele corporale şi acorporale.
Produsele cu o rentabilitate ridicată, o creştere rapidă a vânzărilor dar cu o cotă încă
redusă de piaţă constituie cea de a treia grupă; ele pot avea perspective dacă procesul de fabricaţie
şi de comercializare se corelează cu cerinţele principalelor exigenţe ale pieţei.
În sfârşit, în cea de a patra grupă se cuprind produsele ce înregistrează la toţi cei trei
parametri (rentabilitate, cotă de piaţă, vânzări) valori în declin, ceea ce atrage după sine decizia
scoaterii lor din gamă.
Obiectul cercetărilor privind poziţionarea produselor îl reprezintă, pe de o parte,
determinarea rolului jucat de fiecare componentă a gamei de mărfuri a unei întreprinderi în
realizările sale economic-financiare, iar pe de altă parte, stabilirea raportului între produsele
proprii şi cele similare ale concurenţilor.
Cercetările privind poziţionarea produsului au evoluat paralel cu dezvoltarea tehnicilor de
investigare a comportamentului de cumpărare. Domeniu strict al cercetărilor de produs,
poziţionarea se întrepătrunde cu investigaţiile comportamentale, folosind în bună măsură tehnici
de preluare a informaţiilor specifice acestora.
Plecând de la premisa că natura perceperii unui produs de către consumator este
multidimensională, poziţionarea nu se reduce la o metodă de vizualizare a relaţiilor dintre bunuri,
ci constituie punct de plecare în elaborarea unor strategii eficiente ale politicii de piaţă a
întreprinderii.
Dincolo de aceste valenţe, poziţionarea, atunci când plasează produsul cercetat de o
poziţie mai favorabilă faţă de concurenţii săi, are şi importante efecte promoţionale, tot mai
frecvent rezultatele cercetărilor de poziţionare pe piaţă a unui produs nou fiind folosite ca suport
motivaţional pentru o gamă largă de mijloace şi tehnici de comunicaţie.
 CAPITOLUL III
CONDUCEREA PROCESULUI DE INOVAŢIE DE PRODUS

Reprezentând una din priorităţile strategice ale întreprinderii moderne, inovarea se

constituie în măsura capacităţii acesteia de adaptare la cerinţele mediului social-economic.
Procesul inovaţional comportă două laturi, aflate într-o strânsă corelaţie: inovaţia de
produs şi inovaţia de proces.
Ambele laturi cunosc trei forme distincte:
- inovaţia prin acumulare (sporire), în cadrul căreia produsele sau procesele dobândesc noi
caracteristici, în principal, prin extensia performanţelor înregistrate de cadrul de referinţă (de
exemplu, sporirea concentraţiei de vitamine a unui bioenergizant)
- inovaţia sintetică, respectiv combinarea creativă a ideilor sau tehnologiilor existente (de
exemplu, aplicaţii ale tehnologiilor de telecomunicaţii în vânzarea mărfurilor prin telefon)
- inovaţia discontinuă, ce antrenează dezvoltarea sau aplicarea de noi idei sau tehnologii
semnificând un salt faţă de cele existente (de exemplu, trecerea de la motorul cu abur la motorul
Diesel).
Activităţile componente ale demersului de creaţie a unui produs sau serviciu, în optica de
marketing, fac obiectul unui plan al procesului de înnoire. Acesta debutează cu analiza situaţiei
strategice de pornire din întreprindere, se sprijină pe sistemul de obiective generale ale acesteia,
dezvoltând obiectivele specifice de marketing, prin intermediul procesului de căutare a ideilor de
noi produse.
Activitatea de cercetare-dezvoltare pusă în slujba generării de idei de produse şi servicii
noi se sprijină pe analiza ciclului de viaţă a componentelor gamei de fabricaţie actuale a
întreprinderii şi estimările evoluţiei sale viitoare de piaţă. Profesorul Ph. Kotler consideră că
există cinci nivele în structurarea unui produs, fiecare dintre acestea, în măsura în care este
perceput corespunzător de consumatorul potenţial, putând reprezenta element de noutate al ofertei
şi antrenând o cerere suplimentară de piaţă. Aceste cinci nivele sunt prezentate în figura
următoare:
 Elementul central îl reprezintă nucleul produsului, el răspunzând nevoii esenţiale căreia i
se adresează bunul material sau serviciul. În cazul unei călătorii cu trenul esenţa pachetului de
servicii oferite de transportor este deplasarea călătorului între două localităţi. Această prestaţie
reprezintă avantajul principal pe care îl achiziţionează cumpărătorul. El trebuie transformat într-
un produs generic, ce dobândeşte o formă distinctă. În exemplificarea noastră acesta este
reprezentat de dreptul de a călători cu un anumit tren (rapid, accelerat, personal etc.), la o anumită
clasă (a I-a, a II-a) la o dată şi oră precisă dintr-o anume gară în alta.
Pe aceste coordonate marketerul construieşte un produs aşteptat, respectiv dreptul de a
călători într-un compartiment curat, luminos, încălzit, pe o banchetă confortabilă şi cu loc la
fereastră, având spaţii adecvate pentru păstrarea în siguranţă a bagajelor, presa cotidiană la
dispoziţie şi o muzică în surdină.
Prestaţia poate fi extinsă în cadrul unui produs îmbunătăţit, ce include avantaje şi
servicii suplimentare (de exemplu, servirea mesei în vagonul restaurant, transportul bagajelor la
taxi, etc.).
În sfârşit, specialistul de marketing poate concepe ofertarea unui produs potenţial ce
înglobează posibile îmbunătăţiri şi transformări viitoare ale acestuia. În exemplul nostru, serviciul
oferit – călătoria cu trenul – poate deveni mult mai complex prin închirierea unui compartiment-
birou, într-un tren de mare viteză, permiţând călătorului-manager ca, pe parcursul orelor de
deplasare să-şi desfăşoare, în continuare, ziua de lucru. Compartimentul este dotat cu o conexiune
telefon/fax, acces la computer internet şi personal cu atribuţii de secretariat.
Direcţiile în care va fi orientată activitatea de cercetare-dezvoltare a produselor noi, în
cadrul întreprinderii se subordonează, desigur, strategiei de produs pentru care optează aceasta.
 Înainte ca un produs nou să fie introdus pe piaţă este necesar a se analiza rolul
marketingului în crearea şi dezvoltarea acestuia (sau fazele prin care trece acesta). În fiecare din
aceste faze, colectivul pentru produse noi trebuie să ia o decizie, care poate fi: de continuare a
operaţiilor, de respingere sau de renunţare ori de revizuire, atunci când rezultatele obţinute într-o
anumită fază sunt nesatisfăcătoare, dar pot fi corectate.
1.Identificarea şi colectarea ideilor de produse noi
Prima fază dintr-un proces planificat al introducerii produselor noi se referă la explorarea
surselor de idei noi, la stimularea şi colectarea acestora. Idei creatoare pot veni de la cercetătorii
din laboratoare, de la inovatorii care găsesc alte domenii de aplicaţii sau aduc modificări ale
produselor existente, de la cei care explorează posibilităţile tehnologice pentru realizarea unei
inovaţii. O importanţă deosebită revine stimulării şi cointeresării inventatorilor. Alte idei
deproduse noi pot proveni din analiza colecţiilor de brevete. Rolul cercetărilor de marketing este
important în crearea şi depistarea ideilor de produse noi, deoarece le leagă de necesităţile şi
dorinţele consumatorilor. Există o serie de tehnici şi metode, numite intuitive, pentru identificarea
ideilor de produse noi, pentru organizarea şi stimularea gândirii creatoare.
2.Selecţionarea şi trierea ideilor.
A doua fază a planificării şi introducerii unui nou produs se referă la selecţionarea şi
trierea proiectelor de produse noi de către un colectiv de specialişti. Criteriile după care sunt
evaluate ideile de produse noi se referă la beneficiile anticipate, posibile de realizat prin noul
produs, la situaţia produselor asemănătoare pe piaţă, la integrarea generală a noului produs în
profilul de specialitate al întreprinderii, al amploarea investiţiilor necesare pentru introducerea
noului produs şi la mijloacele financiare ale întreprinderii.
O deosebită importanţă este acordată criteriilor de marketing ale acceptării noii idei:
aproximarea dimensiunii pieţei care va absorbi noul produs, tendinţele actuale ale pieţei de care
poate fi legat noul produs, preţul anteevaluat, căile de distribuţie, metodele de marketing adecvate
noului produs şi finanţarea acestora etc. Trebuie evaluate, de asemenea, costurile informării
publicului, ale publicităţii.
3.Concretizarea produsului nou sub forma unui prototip
A treia fază a planificării produselor noi este aceea a dezvoltării concepţiei privind
produsul nou, a materializării acestuia, a creaţiei sale tehnice. În această fază este necesar ca, în
strânsă legătură cu sectorul de marketing să se dezvolte cercetările tehnice pentru adaptarea ideii
produsului nou la cerinţele pieţei, sub forma unui proiect concret, care va trebui să obţină
performanţele obligatorii necesare acceptării lui de către consumatori. Rolul marketingului în
această fază este de a oferi indicaţii preliminare privind volumul potenţial de vânzări şi de a
confirma existenţa unei pieţe de desfacere.
 Cercetările de marketing sunt chemate să determine locul noului produs pe piaţă în grupa
de produse din care face parte şi importanţa diferită a factorilor care determină acest loc, precum
şi costurile legate de acţiunile de marketing necesare cuceririi poziţiei respective pe piaţă.
4.Verificarea produsului prin testarea utilizării lui în consum
În această fază a construcţiei prototipului se stabilesc proprietăţile fundamentale ale noului
produs. Anumite trăsături şi aspecte ale noului produs pot fi revizuite în fazele ulterioare, nu însă
şi natura lui fundamentală. În continuare, se pregătesc mai multe alternative de proiecte de produs
în laboratoare, sub forma unor mici cantităţi, analizându-se utilizarea acestora. Aceste eşantioane
pot fi predate unor consumatori selecţionaţi în vederea unor prime cercetări privind adecvarea
produsului la exigenţele cererii.
Toate aceste cercetări trebuie să ofere răspunsuri la numeroase şi importante probleme ale
întreprinderii, ca de pildă: care sunt preferinţele consumatorilor pentru diferitele caracteristici ale
noului produs?; care sunt segmentele de consumatori cu nevoi nesatisfăcute, pe care le poate
acoperi noul produs, în mod rentabil, pentru întreprindere?; cum pot fi determinaţi consumatorii
ca să cumpere un model nou al unui produs pe care îl posedă?
5.Perfecţionări constructive-tehnice şi punerea la punct a produsului nou şi a procesului de
producţie
În această fază se stabileşte concepţia procesului de producţie care, în etapele anterioare, a
fost elaborată succesiv, începând cu etapa de laborator şi sfârşind cu operaţiile preliminare
producţiei pe scară largă. Se determină specificaţiile pentru produsul final, cu ajutorul analizei
procedeelor tehnice constructive.
Sunt realizate studii tehnice care stabilesc caracteristicile unui produs sub formă de
desene, formule, modele şi instrucţiuni scrise, la un grad de detaliere şi precizie eficient.
6.Testele de piaţă
Testele care reproduc condiţiile reale ale pieţei presupun cheltuieli, însă acest dezavantaj
nu este nici pe de parte aşa de mare ca primejdia lansării unui produs pe piaţă fără un test
prealabil. Vânzările experimentale – numite şi teste de piaţă – ale produselor noi trebuie să
încununeze cercetările de produs.
Importanţa vânzărilor experimentale provine din faptul că ele dau indicaţii reale, în timp
ce informaţiile obţinute prin sondarea consumatorilor nu oferă certitudinea că, efectiv,
consumatorii vor cumpăra produsul pentru care şi-au exprimat preferinţa. În timpul testului nu
trebuie să acţioneze nici un factor de natură a distorsiona rezultatele.
Perioada de testare trebuie să fie destul de lungă pentru a da cumpărătorilor posibilitatea
de a cumpăra din nou produsul respectiv şi de a-şi manifesta astfel concret preferinţele pentru
acesta. Vânzările experimentale nu se pot aplica la bunuri de consum productiv şi la cele cu
frecvenţă de cumpărare redusă.
7.Lansarea în producţie şi pe piaţă
În etapa de finalizare a tuturor pregătirilor, noul produs trebuie asimilat de către
întreprindere. Programele calendaristice de producţie trebuie să asigure cantităţile necesare
campaniei de introducere a produsului pe piaţă.
Pătrunderea pe piaţă se poate face potrivit unui marketing mix specific privind un nivel
anumit al preţului, aspectul fizic al produsului, inclusiv ambalajul lui, sistemul adoptat de
impulsionare a vânzărilor, sistemul de distribuţie etc. Din punct de vedere teritorial, pătrunderea
pe piaţă se poate face simultan în întreaga ţară sau mai lent şi progresiv, pornind iniţial numai de
la anumite centre şi zone.
În ceea ce priveşte vehicularea produselor, aceasta poate fi făcută pe canalele de distribuţie
existente sau prin crearea unor canale speciale. În domeniul produselor de consum productiv, o
cale foarte eficientă pentru lansarea unui produs nou este utilizarea expoziţiilor şi târgurilor de
mostre.
 CAPITOLUL IV
STUDIU DE CAZ: ALTERNATIVE STRATEGICE ÎN
POLITICA DE PRODUS

Opţiunile întreprinderii privitor la dimensiunile, structura şi dinamica gamei de produse pe

care le fabrică (comercializează) se reflectă în strategia de produs. Aceasta nu reprezintă un scop
în sine, ci va fi subordonată strategiei de piaţă şi corelată, totodată, cu strategiile de preţ, de
distribuţie şi de promovare.
Tipul şi complexitatea strategiei de produs sunt influenţate nemijlocit de potenţialul uman,
material şi financiar al întreprinderii, de natura bunurilor ce fac obiectul acesteia, de poziţia
deţinută pe piaţă sau pe pieţele cărora se adresează şi de profilul acestora din urmă.
Strategia de produs, de exemplu, va fi mult mai complexă pentru un producător de
mărfuri electronice de înaltă performanţă, destinate atât pieţei interne cât şi exportului, faţă de un
altul ce se adresează exclusiv pieţei interne şi produce prefabricate din beton.
Modificările în dimensiunile gamei de produse pot duce fie la creşterea, fie la scăderea
liniilor de produse şi/sau la accentuarea gradului de profunzime al acestora. Restrângerea
dimensiunilor gamei poate fi realizată apelând la o strategie de selecţie, menţinerea acestora se
înfăptuieşte prin strategia stabilităţii sortimentale, iar creşterea dispune de numeroase variante ale
strategiei diversificării sortimentale.
Nivelul calitativ al produselor prezintă un alt element strategic esenţial. Confruntată cu o
piaţă puternic divizată, în care segmentele se departajează clar între ele prin caracteristici
specifice, întreprinderea poate opta pentru o strategie de adaptare a calităţii mărfurilor în raport cu
exigenţele fiecărui segment sau pentru o strategie de diferenţiere calitativă de oferta celorlalţi
competitori.
Atunci când deţine o poziţie puternică pe piaţă, agentul economic poate opta pentru o strategie a
stabilităţii calitative, consolidându-şi statutul tocmai prin această caracteristică a ofertei sale.
Gradul de înnoire a produselor face şi el obiectul unor direcţii strategice. El poate fi
menţinut constant (întreprinderea scoate şi introduce anual acelaşi număr de articole din
nomenclatorul său, fără a afecta structura gamei), poate fi îmbunătăţit în mod relativ (prin
perfecţionarea unor bunuri din liniile de fabricaţie) sau poate creşte pe calea asimilării de produse
noi.
În acest din urmă caz, noul produs poate fi rezultatul cercetării-dezvoltării în concepţie
proprie, al realizării tehnice sub formă de licenţă sau al fabricării acestuia după model de referinţă.
 Opţiunea strategică, în domeniul produsului, reprezintă o decizie de maximă importanţă
practică pentru întreprindere. Ea implică o corectă evaluare a raportului dintre potenţialul acesteia
şi cerinţele pieţei căreia îi sunt adresate produsele.
Fiecare variantă strategică are avantaje, dar şi limite, fiind indicată doar în anumite
condiţii concrete. Astfel, adresându-se unei pieţe segmentate şi dispunând de o concepţie evoluată
de marketing, întreprinderea poate opta pentru o strategie de selecţie în cadrul gamei.
Ea constă în eliminarea unor produse cu un grad relativ ridicat de uzură morală şi a celor ce
prezintă o cerere scăzută, sau simplificarea gamei prin micşorarea lărgimii ori profunzimii
acesteia.
Adoptarea unei astfel de strategii se impune, fie ca urmare a diversificării anterioare
exagerate, fie atunci când indicatorii eficienţei ce privesc anumite produse din gamă au niveluri
inacceptabile.
Strategia de selecţie a produselor îşi propune o consolidare a indicatorilor economico-
financiari şi a locului întreprinderii în cadrul pieţei. Dobândirea unei poziţii mai bune, prin
câştigarea unei cote mai mari de piaţă se poate realiza apelând, în primul rând, la strategia de
creştere a dimensiunilor gamei. Principala modalitate de transpunere practică a acestei strategii o
reprezintă diversificarea gamei. Ea urmăreşte să nuanţeze modalităţile de satisfacere a nevoii
căreia i se adresează produsul şi să ducă, pe această cale, la lărgirea pieţei sau la pătrunderea pe
noi pieţe.
Diversificarea gamei de produse poate fi dezvoltată pe trei direcţii principale: orizontală,
verticală şi laterală. Nu este exclusă nici alternativa combinării acestor direcţii.
Diversificarea orizontală se realizează prin mărirea numărului de produse în cadrul
gamei. Întreprinderea de încălţăminte bucureşteană „Antilopa” SA, iniţial producătoare de
produse din piele, a inclus în gama sa încălţămintea din înlocuitori textili, cea din cauciuc şi apoi
încălţămintea de recreaţie din masă plastică.
Diversificarea verticală se înfăptuieşte prin prelungirea în „amonte” sau în „aval” a unei
linii de produse, incluzând în nomenclatorul de fabricaţie şi unele bunuri anterior achiziţionate ca
materii prime sau altele care folosesc actualele produse ale întreprinderii drept componente
constructive. De exemplu, un agent economic producător de confecţii din ţesături, prin
deschiderea unei secţii de confecţii tricotate, poate să-şi producă şi materia primă necesară. În
cadrul diversificării verticale, întreprinderea intră în concurenţă cu foştii săi furnizori sau clienţi;
evaluarea consecinţelor potenţiale ale acestei situaţii impune o atentă investigare prealabilă de
piaţă.
Diversificarea laterală constituie o dezvoltare a gamei de produse în direcţii conexe
structurii de bază. Spre exemplu, întreprinderea „A&S International 2000”, una din cele mai
mari şi dinamice societăţi comerciale bucureştene, specializată iniţial în medicamente şi accesorii
pentru animale de companie a trecut la asamblarea de aparatură radiologică, asigură service-ul
pentru aceste echipamente, îşi dezvoltă o producţie largă de insecticide şi dezinfectante de uz
general, iar recent a trecut la producerea de medicamente de uz uman.
Trebuie semnalat faptul că această variantă a diversificării gamei de produse este mult mai
frecvent întâlnită în ţările dezvoltate cu economie de piaţă, fiind impusă drept alternativă în
condiţiile accentuat concurenţiale.
Pentru a răspunde exigenţelor specifice unei anumite pieţe sau categorii de utilizatori
(cumpărători), întreprinderea poate opta pentru o strategie de adaptare a structurii gamei.
Această opţiune este avută în vedere în cazul unor produse ce se găsesc sub incidenţa
modificărilor foarte rapide ale mediului tehnologic, ale modei, ori în situaţia ofertării lor pe
pieţele externe cu particularităţi pronunţate. Un exemplu de adaptare la cerinţele unei anumite
pieţe externe îl poate oferi o firmă producătoare de rulmenţi, ce produce aceste mărfuri în
tipodimensiuni măsurabile în ţoli, pentru a fi destinate exportului în SUA.
Problema optimizării calităţii mărfurilor aflate în fabricaţie şi/sau comercializare, în
raport cu nivelele diferite de exigenţă ale principalelor segmente de consumatori (utilizatori),
găseşte o soluţie de largă aplicabilitate în strategia diferenţierii calitative a produselor şi
serviciilor. Atingerea unui anumit nivel calitativ al produselor (serviciilor) poate reprezenta o ţintă
sau o etapă în evoluţia activităţii unei întreprinderi în raport cu obiectivele pe care aceasta şi le-a
fixat. Se pot determina schimbări calitative prin îmbunătăţirea performanţelor actuale ale
produselor sau menţinerea acestora la un nivel deja atins.
Dezideratul ridicării continue a performanţelor produselor pe care le realizează o
întreprindere nu mai poate reprezenta o alternativă strategică globală în condiţiile unui mediu în
continuă schimbare. La rândul ei, opţiunea pentru păstrarea pe o perioadă mai îndelungată a
nivelului calitativ atins nu se mai constituie într-o condiţie a menţinerii unei anumite poziţii pe
piaţă. Apare tot mai evidentă necesitatea unei tratări diferenţiate a calităţii produselor în raport cu
specificul diferitelor segmente ale pieţei.
Cea mai complexă şi mai dinamică, din rândul strategiilor de produs, o reprezintă cea a
înnoirii sortimentale. Înnoirea sortimentală duce la crearea de noi linii de produse în cadrul
gamei existente, mobilizând întregul potenţial uman, material şi financiar al întreprinderii.
Recomandabilă în faza de maturitate a componentelor unei linii de produse, ea urmăreşte
înlocuirea mărfurilor „îmbătrânite” cu altele noi, superioare calitativ. Pe această cale, se preiau
consumatorii produsului eliminat de către noul produs ce urmează a fi lansat pe piaţă.
 Strategiile de produs dobândesc valenţe specifice în cazul alternativelor penetrării unor
pieţe externe. Marketerul trebuie să opteze în această situaţie între standardizare şi adaptare, în
raport cu piaţa de destinaţie. El poate opta între trei alternative:
 acelaşi produs neajustat pentru a anumită piaţă externă
 acelaşi produs ajustat pentru o anumită piaţă externă (de exemplu un automobil
„tropicalizat” pentru vânzare în ţările cu clima umedă şi caldă)
 un produs nou pentru o anumită piaţă externă.
Adaptările ce se pot aduce produselor pentru export pot fi: adaptări obligatorii (cerute de
legislaţia şi reglementările ţării de destinaţie în temeiul unor norme de securitate, igienă sau
tehnice) sau adaptări indispensabile solicitate de aşteptările clientelei de pe piaţa ţintă. Dacă prima
categorie este impusă de legislaţie, cea de-a doua este solicitată de exigenţele consumatorilor.
Standardizarea sau adaptarea producţiei pentru export pot fi operate şi în funcţie de
caracteristicile service-ului sau de anumite caracteristici simbolice ale produsului, între care la loc
de frunte se situează imaginea de ţară a acesteia.
Întrucât cvasitotalitatea întreprinderilor realizează un număr relativ mare de articole, pot fi
adoptate concomitent mai multe variante strategice, distincte pentru anumite linii ale gamei şi
pentru pieţele cărora se adresează. Formularea acestor variante presupune combinaţii de
componente strategice, şi nu o strategie „pură”.
 CONCLUZII

Indiferent de profil şi mărime, întreprinderea trebuie să dispună de o strategie proprie,

care să-i permită adaptarea eficientă la condiţiile în permanentă schimbare ale mediului.
Cu ajutorul sistemului său informaţional de marketing, întreprinderea percepe semnalele
mediului său ambiant concentrându-se, prin politica de marketing pe care o desfăşoară, să-şi
adapteze cât mai exact deciziile la exigenţele pieţei, pentru creşterea semnificativă a gradului său
de competitivitate.
Politica de produs reprezintă conduita pe care o adopta întreprinderea referitor la
dimensiunile, structura şi evoluţia gamei de produse şi servicii ce fac obiectul propriei sale
activităţi, atitudine ce se raportează permanent la cerinţele mediului de piaţă, la tendinţele
manifestate de ceilalţi concurenţi. La rândul ei, întreprinderea, prin oferta pusă la dispoziţia pieţei,
joaca un rol activ în modelarea cererii, atât a agenţilor economici cât şi a populaţiei.
Obiectivele urmărite de politica de produs trebuie să slujească scopului activităţii
economice a întreprinderii. Dincolo de specificitatea imprimată acestora de orizontul de timp
pentru care se stabilesc, de profilul activităţii întreprinderii sau de natura pieţei căreia i se
adresează, obiectivele politicii de produs privesc modul concret de alocare a resurselor pentru
dimensionarea adecvată a structurii fabricaţiei sau a sortimentului comercializat.
Strategiile de produs semnifică principalele direcţii în care întreprinderea poate să-şi
mobilizeze potenţialul uman, material şi financiar pentru a realiza indicatorii economico-
financiari pe care şi i-a fixat.
Produsul este o complexitate de însuşiri tangibile şi intangibile, incluzând utilităţi
funcţionale, sociale şi psihologice sau beneficii. Un produs poate fi o idee, un serviciu, un bun sau
orice combinaţie între cele trei. Această definiţie acoperă, de asemenea, serviciile care însoţesc
bunurile, cum ar fi: instalaţiile, garanţiile, informaţiile despre produs şi promisiunile pentru
reparaţii şi întreţinere.
Opţiunile întreprinderii privitor la dimensiunile, structura şi dinamica gamei de produse pe
care le fabrică (comercializează) se reflectă în strategia de produs. Aceasta nu reprezintă un scop
în sine, ci va fi subordonată strategiei de piaţă şi corelată, totodată, cu strategiile de preţ, de
distribuţie şi de promovare.
Tipul şi complexitatea strategiei de produs sunt influenţate nemijlocit de potenţialul uman,
material şi financiar al întreprinderii, de natura bunurilor ce fac obiectul acesteia, de poziţia
deţinută pe piaţă sau pe pieţele cărora se adresează şi de profilul acestora din urmă.
 BIBLIOGRAFIE

1. Balaure V. - Marketing, Ed. Uranus, Bucureşti, 2000;

2. Criveanu I. - Strategia întreprinderii, Ed. Universitaria,
Craiova,
2003 Tumbăr C.;
3. Drăgan J.C. - Noul Marketing în mileniul III, Ed. Europa Nova,
Bucureşti,
1998 Demetrescu MC;
4. Mareş D. - Economia cercetării şi dezvoltării produselor, Ed. Facla,
Timişoara, Crăciunescu V., 1973;
5. Sasu C. - Marketing internaţional, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;
6. Olaru M. - Managementul calităţii, Ed.Economică, Bucureşti, 1995;
7. Kottler Ph. - Managementul marketingului, Ed. Teora, Bucureşti, 1997;
8. Baker M.J. - Dezvoltarea si lansarea unui produs industrial, în volumul
Manual de marketing, Editura CODECS, Bucuresti, 1998.

25