Acad.

Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Subiectul 7.
GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

1. ROLUL ŞI LOCUL EXECUTIVULUI ÎN SISTEMUL AUTORITĂŢILOR PUBLICE

În acest capitol va fi cercetat modul de exercitare a puterii executive de către guvern, cu trecerea în
revistă a datelor empirice privind diferitele tipuri de guverne care se regăsesc în majoritatea statelor lumii.
De la bun început vom menţiona că Guvernul este consacrat în constituţiile statelor din lume sub diferite
denumiri precum cele de Guvern, Cabinet, Consiliu de Miniştri, Consiliu federal.
Constituţia Republicii Moldova (art. 96), Legea cu privire la Guvern (art. 1) determină rolul
Gvernului în sistemul autorităţilor publice, care constă în:
asigurarea realizarea politicii interne şi externe a statului
şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice.
Trebuie să menţionăm că dispoziţiile normative expuse nu definesc completamente statutul
constituţional al Guvernului. Rolul guvernului este semnificativ nu numai prin activitatea sa executivă
internă şi externă, dar şi prin cea normativă, apărută în baza delegării legislative acordate de Parlament
în temeiul art. 106/2, sau prin exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă prevăzut de articolul 73 din
Constituţie. În consecinţă, rolul Guvernului în cadrul statului şi al societăţii se exprimă nu numai în sfera
exclusiv executivă, ci şi prin colaborarea cu celelate autorităţi publice, inclusiv cu puterea legislativă.
În strânsă legătură cu rolul politic din conţinutul articolului 1 din Legea cu privire la Guvern, se
conturează şi poziţia acestui organ ca autoritate publică centrală cu competenţă material generală în
domeniul administraţiei publice. Din acest punct de vedere, guvernul are misiunea de a asigura
conducerea generală a ultimei. În virtutea acestui rol, guvernul desfăşoară o activitate exclusiv executivă,
principalul său atribut fiind organizarea şi asigurarea executării legilor de către autorităţile administraţiei
publice centrale de specialitate.
Rolul Guvernului vine chiar de la misiunea principală atribuită acestui organ, adică de a guverna
ceea ce înseamnă a „veghea asupra observării constituţiei, asupra funcţionării marilor puteri publice, a
asigura raporturile guvernului cu puterile publice”.
Rolul deosebit atribuit Guvernului de Constituţia Republicii Moldova impune ca acesta să-şi
desfăşoare activitatea în conformitate cu principiile:
- legalităţii care cere respectarea Constituţiei, celorlalte legi ale republicii, decretelor preşedintelui
şi propriilor hotărâri, ordonanţe şi dispoziţii;
- echităţii sociale;
 - colegialităţii şi răspunderii persoanle a membrilor Guvernului în procesul elaborării, adoptării şi
realizării hotărârilor sale;
- fundamentării ştiinţifice a procesului de administrare, ţinând seama şi aplicând experienţa
mondială în sfera construcţiei de stat
Rolul şi locul Guvernului în sistemul autorităţilor publice este determinat într-o mare
măsură şi de direcţiile principale ale activităţii sale fixate în Legea cu privire la Guvern, care în
conformitate cu împuternicirile sale:
- creează condiţii pentru stabilirea şi asigurarea suveranităţii economice şi politice a Moldovei;
- elaborează concepţia dezvoltării social-economice a republicii, programul şi mecanismul trecerii
la economia de piaţă;
- asigură libera iniţiativă, deetatizarea, privatizarea, demonopolizarea economiei şi dezvoltarea
relaţiilor de piaţă;
- elaborează strategia dezvoltării tehnico-ştiinţifice, promovează o politică naţională în domeniul
culturii, ştiinţei, tehnicii, tehnologiei; rezolvă problemele reglementării de stat a progresului tehnico-
ştiinţific;
- garantează tuturor subiecţilor proprietăţii libertatea activităţii economice, diversitatea formelor de
proprietate şi egalitatea lor în drepturi, are grijă de păstrarea proprietăţii;
- protejează interesele naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
- realizează colaborarea economică cu ţările lumii în condiţiile dezvoltării relaţiilor contractuale,
formării infrastructurii de piaţă, integrării general-europene şi mondiale;
- asigură protejarea intereselor naţionale în activitatea economică externă, promovează politica
liberului schimb, pornind de la interesele naţionale;
- formează un sistem eficient de ocrotire socială a populaţiei, creează condiţii pentru creşterea
nivelului de trai, pentru satisfacerea necesităţilor culturale şi spirituale ale cetăţenilor republicii;
- promovează politica de stat în domeniul ocrotirii sănătăţii populaţiei;
- asigură apărarea drepturilor consumatorilor prin organizarea şi coordonarea controlului şi
supravegherii de stat a calităţii produselor (lucrărilor, serviciilor);
- asigură utilizarea raţională a resurselor naturale şi integritatea lor, protecţia ecologică a populaţiei
şi a mediului ambiant;
- favorizează dezvoltarea autonomiei organelor administraţiei publice de toate nivelurile;
- asigură legalitatea, ordinea publică, drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
- promovează politica securităţii naţionale, dirijează activitatea de apărare a Republicii Moldova;
- asigură respectarea şi executarea legilor, hotărîrilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui
2
Republicii Moldova, tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
- promovează o politică externă în conformitate cu competenţa sa
2. MODUL DE ÎNVESTIRE ŞI STRUCTURA GUVERNULUI
Raţionamentul sistemelor constituţionale contemporane dictează ca guvernele să fie formate astfel
încât să se bucure de încrederea majorităţii parlamentare.
În funcţie de anumite împrejurări şi norme de instituire, sunt cunoscute mai multe tipuri de
guverne: de coaliţie, minoritare, provizorii, insurecţionale, militare, de drept, de fapt, legitime.
Guvernul de coaliţie include în componenţa sa reprezentanţi ai diferitelor partide politice cu
scopul obţinerii unei majorităţi şi sprijin favorabil în parlament. În practica constituţională sunt cunoscute
mai multe varietăţi de asemenea coaliţii:
1. Coaliţia câştigătoare minimă (principiul mărimii) propusă de William H. Riker, admite formarea
de coaliţii câştigătoare minime din două sau mai multe partide care sunt câştigătoare în sensul că ele
controlează împreună majoritatea locurilor din parlament, dar care sunt minime în sensul că nu vor include
nici un alt partid care nu este necesar pentru ca respectiva coaliţie să devină majoritară.
Unul din punctele vulnerabile ale teoriei coaliţiei câştigătoare minime este că ea nu prezice, de
obicei, formarea unei coaliţii particulare, ci a unei game de coaliţii destul de diferite. Doar în cazul când în
parlament există un partid majoritar, această teorie face o singură previziune specifică: în situaţia dată
cabinetul câştigător minim prezis este un cabinet unipartit, format de partidul majoritar. Când nu există un
partid majoritar, teoria coaliţiei câştigătoare minime prevede întotdeauna mai multe posibilităţi.
2. Coaliţia de mărime minimă se bazează pe aceleaşi supoziţii de maximalizare a puterii ca şi
coaliţia câştigătoare minimă, dar urmează acest raţionament până la concluzia sa logică. Dacă partidele
politice doresc să excludă din coaliţie partenerii care nu sunt necesari pentru a-şi maximaliza cota lor de
putere în guvern, este de aşteptat ca ele să prefere asemenea organe bazate pe o majoritate parlamentară
cât mai îngustă.
3. Coaliţia alcătuită dintr-un număr minim de partide (prezumţia negocierilor) este atribuită lui
Michael Leiserson, care argumentează că va prevala tendinţa de formare a acelor coaliţii câştigătoare
minime care implică un număr minim de partide, deoarece „alte condiţii fiind aceleaşi, tratativele şi
negocierile privind formarea coaliţiilor pot fi duse mai uşor la capăt, iar o coaliţie este mai uşor de
menţinut cu partide mai puţine”.
4. Coaliţia de anvergură minimă. Teoriile precedente îşi bazează previziunile pe mărimea şi
numărul de partide politice, dar ignoră programele şi preferinţele lor politice. Teoria coaliţiei de anvergură
minimă face presupunerea plauzibilă că este mai uşor să formezi şi să păstrezi o coaliţie între partidele cu
preferinţe politice similare, decât între partidele care, sub acest aspect, se află la o distanţă mare.
3
 5. Coaliţia câştigătoare contiguă minimă, propusă de Robert Axelrod, prognozează formarea
coaliţiilor „contigue” (compuse din partide adiacente) şi lipsite de parteneri care nu sunt necesari. La baza
acestei teorii stă supoziţia că partidele vor încerca să coalizeze cu vecinii lor imediaţi, apoi vor ralia alte
partide adiacente, până se va forma o majoritate câştigătoare.
Guvern minoritar. Această modalitate de guvern nu dispune de o majoritate în parlament.
Guvern provizoriu. Este un guvern, ori char o formaţiune guvernamentală, destinat să exercite un
rol tranzitoriu în procesul trecerii de la un regim politic la altul.
La capitolul unor exemple de guverne de coaliţie putem menţiona Cambodgia unde la 24.09.1993
se constituie un guvern de coaliţie cu doi prim- miniştri – Norodom Ranariddh şi Hun Sen; Israelul cu
Guvernul de coaliţie format după alegerile parlamentare din 17.05.1999, condus de E. Barak (compus din
reprezentanţi ai 6 partide).
Guvern insurecţional. Se instituie în urma unei insurecţii orientată împotriva guvernului existent
şi care nu întotdeauna exercită controlul asupra întregului teritoriu aparţinând statului respectiv.
Guvern militar. Este format din cadre militare, de regulă superioare, instaurarea sa fiind rezultatul
unei lovituri de stat sau într-un teritoriu străin ocupat. În istoria statului nostru avem un exemplu de
instituire a unui asemenea guvern. Este vorba de evenimentele legate de cel de-al doilea război mondial
când Transnistria prin care atunci se înţelegea „ţinutul ce se întindea între apa Nistrului şi a Bugului, până
la limanul Niprului, iar în Nord până la apa Niomjăi şi a Rovului, cu regim de teritoriu vremelnic ocupat şi
încredinţat administraţiei româneşti”, prin decretul mareşalului Antonescu, şeful statului român, din 29
ianuarie 1944 se instituie administraţia militară în locul administraţiei civile.
Guverne militare au fost instituite şi în alte state: Burkina Faso (lovitura de stat militară din
03.01.66 care îl aduce la putere pe lt.-col. Sangoule Lamizana, lovitura de stat din august 1983 condusă de
căpitanul Thomas Sankara, lovitura de stat din 15.10.1987 care îl aduce în fruntea statului pe căpitanul
Blaise Compaore); Argentina (lovitura de stat militară din 1955 care s-a soldat cu o intervenţie tot mai
accentuată a armatei în viaţa politică, lovitura de stat militară din 24.03.1976, ai cărei conducători reprimă
orice formă de manifestare a opoziţiei); Chile (lovitura de stat condusă de generalul Augusto Pinochet
Ugarte din 11.09.1973 al cărui regim poliţienesc a funcţionat până în 1990); Congo (lovitura de stat din
25.11.1965 în urma căreia puterea de stat este preluată de şeful statului major, colonelul (ulterior devenit
mareşal) Joseph-Desire Mobutu, care instaurează un regim dictatorial care a durat până în 1997); Lesotho
(a cunoscut o guvernare militară de 23 de ani); Myanmar (începând cu anul 1988 puterea este preluată de
junta militară în frunte cu generalul Saw Maung. Acest regim militar există până în prezent); Niger
(lovitura de stat în urma căreia puterea de stat este preluată de colonelul Ibrahim Bare Mainassara);
Nigeria (a suportat o succesiune de regimuri militare instaurate în urma unor lovituri de stat din 1966,
4
1975, 1976, 1983, 1985, 1993, 1994); Peru (la 03.10.1968 puterea de stat este preluată de un guvern
revoluţionar al forţelor armate, condus de Juan Velasco Alvarado, care instaurează un regim militar timp
de 12 ani).
Guvernul de fapt spre deosebire de guvernul de drept, exercită guvernarea în urma unei lovituri de
stat sau a unei ocupaţii militare înlocuind guvernul existent fără acordul poporului obţinut prin proceduri
legale.
Guvernul de drept (legitim) este format în urma consultării voinţei poporului în calitate de
deţinător al suveranităţii naţionale în conformitate cu dispoziţiile constituţionale în vigoare.
Guvernele de drept (legitime) se formează prin învestitură: o „procedură aplicată în urma unor
alegeri generale pentru ca executivul să obţină un vot pozitiv din partea parlamentului, condiţie necesară
exercitării responsabilităţilor guvernamentale”.
Din punct de vedere tehnic, procedura de învestitură a Guvernului cuprinde patru etape:
- desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru;
- solicitarea de către candidatul la funcţia de prim ministru a votului de încredere al Parlamentului;
- acordarea votului de încredere;
- numirea Guvernului.
Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. La această etapă de o importanţă politică
Preşedintele Republicii Moldova, ca mediator între legislativ şi executiv, după consultarea fracţiunilor
parlamentare, desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru (art. 98 din Constituţie, art. 4 din
Legea cu privire la Guvern). Constatăm că, spre deosebire de alte constituţii, Constitţia Republicii
Moldova nu include în atribuţiile Preşedintelui numirea directă a primului-ministru. El desemnează doar
candidatul la această funcţie, urmând mai apoi ca acesta să obţină votul de încredere al Parlamentului. În
unele state, ca: Italia (art. 92 din Constituţie), Franţa (art. 8 din Constituţie), Grecia (art. 37 din
Constituţie), Albania, Polonia numirea primului-ministru este dată în competenţa Preşedintelui.
Constituţia Republicii Moldova nu prevede anumite condiţii pe care trebuie să le întrunească
candidatul la funcţia de prim- ministru. Numai Legea cu privire la Guvern (art. 4) stabileşte că membri ai
Guvernului pot fi numai cetăţeni ai Republicii Moldova.
Drept rezultat, Preşedintele este liber în alegera candidatului, bazându-se pe calităţi considerate de
el ca fiind mai importante (apartenenţa la un partid politic ori altul, experienţa de lucru, profesionalismul,
raitingul social etc.).
În unele state însă faţă de candidaţii la funcţia de prim-ministru sunt înantate condiţii speciale. Aşa,
în Marea Britanie este consacrată obligaţia de a numi prim-ministru un lider al partidului majoritar din
Camera Comunelor, produs al Reform Act din 1832. În Bulgaria poate fi ales în calitate de membru şi
5
Preşedinte al Consiliului de Miniştri numai un cetăţean bulgar care întruneşte condiţiile pentru alegerea
deputaţilor.
Solicitarea de către candidatul la funcţia de prim-ministru a votului de încredere al
Parlamentului. Candidatul pentru funcţia de prim-ministru, în termen de 15 zile de la desemnare, cere
votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului. Din
dispoziţiile cuprinse în art. 98 din Constituţia Republicii Moldova rezultă că votul de încredere al
Parlamentului trebuie dat asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului. Deci
Parlamentul nu va da votul de încredere pentru fiecare candidat în parte la funcţia de ministru.
Acordarea votului de încredere. Programul de activitate şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa
Parlamentului în condiţiile prevăzute de Regulamentul Parlamentului, care dispune următoarele:
- Programul de activitate al Guvernului se dezbate în şedinţa Parlamentului, la fel ca şi proiectele
de legi şi propunerile legislative (art.128);
- Lista Guvernului propusă de candidatul la funcţia de prim-ministru se supune dezbaterii
Parlamentului după prezentarea raportului Comisiei juridice pentru numiri şi imunităţi. În procesul
întocmirii raportului, comisia va examina candidaturile pentru alegere, numire sau propunerile pentru
numirea în funcţie a membrilor Guvernului, avînd dreptul de a chema spre audiere persoanele în cauză
(art.80 alin. 2 şi 3).
Chestiunea cu privire la alegere, numire sau propunerile pentru numirea în funcţie a persoanelor
oficiale de stat se supun dezbaterii Parlamentului după prezentarea raportului Comisiei juridice, pentru
numiri şi imunităţi. În procesul întocmirii raportului comisia va examina candidaturile, având dreptul să
cheme spre audiere persoanele în cauză.
În urma acestor dezbateri, Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor
aleşi.
În viziunea noastră, dispoziţiile constituţionale privitor la procedura acordării votului de încredere
Guvernului nu cuprinde întreaga gamă a problemelor ce însoţesc procedura în cauză. În primul rând, este
vorba de unele consecinţe care decurg din neacordarea votului de încredere. Trebuie să recunoaştem că
Constituţia (art. 85 alin. 1) stabileşte că în cazul imposibilităţii formării Guvernului, Preşedintele
Republicii Moldova, după consultarea fracţiunilor parlamentare, poate sa dizolve Parlamentul. Rămân însă
deschise o serie de probleme precum: termenul în care Preşedintele trebuie să propună un nou candidat la
funcţia de prim-ministru, soarta candidaţilor respinşi, de câte ori refuzul Parlamentului de acordare a
votului de încredere poate fi considerat ca «imposibilitate de formare a Guvernului» ş. a.
Numirea Guvernului. În baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele Republicii
Moldova numeşte Guvernul.
6
 De regulă, guvernele se constituie din două componente: şeful guvernului şi membrii guvernului
(miniştri, secretari de stat, şefi de departamente etc.).
Conform Constituţiei Republicii Moldova (art. 97), Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, prim-
viceprim-ministru, viceprim-miniştri, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
De obicei, numărul de membri ai echipei guvernului, condusă de prim- ministru, variază în funcţie
de anumite împrejurări de ordin tehnic şi politic. Una din condiţiile de bază care justifică apariţia unor
structuri guvernamentale noi este apariţia unor sarcini noi în faţa statului, cum ar fi: mediul, prevenirea
unor cataclisme naturale, reformele administrative, drepturile omului, integrarea interstatală. Un exemplu
elocvent serveşte şi formarea în anul 2002 a Ministerului reintegrării al Republicii Moldova.
În termen de trei zile de la data numirii Guvernului Republicii Moldova, Prim-ministrul, viceprim-
miniştrii, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului depun individual, în faţa Preşedintelui Republicii
Moldova, jurământul al cărui text este prevăzut în Constituţie (art.79 alin.2). El îşi exercită mandatul din
ziua depunerii jurămîntului până la validarea alegerilor pentru un nou Parlament.
Constituţia Republicii Moldova (art. 100) dispune că funcţia de membru al Guvernului încetează
în caz de demisie, de revocare, de incompatibilitate sau de deces.
Dacă ulterior numirii Guvernului apare necesitatea unor schimbări în componenţa acestuia, nu este
necesar votul Parlamentului, Preşedintele republicii, la propunerea Prim-ministrului având dreptul să
numească ori să revoce pe unii membri ai Guvernului. Raţiunea pevederii constituţionale cuprinsă în art.
98 din Constituţia Republicii Moldova constă în faptul că aceste schimbări au loc în cadrul aceleiaşi
autorităţi a Guvernului.
Aceste schimbări, mai numite remanieri guvernamentale deseori provoacă discuţii privitor la faptul
dacă remanierea se referă şi la «extinderea» listei membrilor Guvernului prin numirea unora noi fără a
revoca pe cei votaţi de Parlament ori numai destituirea unor miniştri şi numirea altora. Faţă de această
situaţie s-a dat o apreciere, în opinia noastră corectă, că prin remaniere trebuie să se înţeleagă
«schimbarea, revocarea unora şi numirea altora în locul lor».
Calitatea de membru al guvernului este un act politic deosebit, care necesită concentrarea sporită a
eforturilor, fapt ce face ca această funcţie să fie incompatibilă cu toate celelalte funcţii de stat sau private,
inclusiv cu mandatul parlamentar. Din aceste considerente Constituţia (art. 99) stabileşte că funcţia de
membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite.

3. ATRIBUŢIILE GUVERNULUI REPUBLICII MOLDOVA

Dacă ne-am întreba ce face guvernul şi membrii acestuia, răspunsul ar fi simplu, cu atât mai mult
cât activităţile desfăşurate de acest organ sunt foarte variate, mai ales la acest început de secol, când
7
activităţile guvernului penetrează toate sferele vieţii economice şi sociale, atingând toate ori aproape toate
aspectele vieţii individuale.
Şi în literatura de specialitate s-a propus ca atribuţiile guvernului să fie clasificate în principale şi
auxiliare.
Competenţa Guvernului Republicii Moldova este determinată de Legea cu privire la Guvern

4. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII ŞI ACTELE GUVERNULUI

Conducerea operativă a Guvernului este realizată de Prim-ministru care în acelaşi timp
coordonează activitatea membrilor acestuia. În acest scop Prim-ministrul Republicii Moldova este
înzestrat cu următoarele împuterniciri:
- prezidează şedinţele Guvernului şi ale Prezidiului lui;
- în cazuri excepţionale ia decizii în problemele conducerii Republicii Moldova în limitele
competenţei Guvernului şi informează despre aceasta Guvernul la şedinţa lui ordinară;
- asigură colegialitatea în activitatea Guvernului;
- formează Guvernul şi propune componenţa lui în modul stabilit;
- acordă împuterniciri pentru negocierea şi semnarea tratatelor internaţionale ale Republicii
Moldova;
- prezintă spre examinare Prezidiului Guvernului sau pune în faţa Preşedintelui Republicii
Moldova chestiunea cu privire la stimularea sau aplicarea unor sancţiuni disciplinare faţă de membrul
Guvernului;
- în cazul în care unul din miniştri nu îşi exercită atribuţiile conform legislaţiei, este în drept să
înainteze Preşedintelui Republicii Moldova propunere privitor la revocarea acestui ministru;
- informează Preşedintele Republicii Moldova în problemele deosebit de importante pentru ţară.
În conformitate cu Constituţia (Legea Fundamentală a Republicii Moldova), Prim-ministrul este
învestit şi cu alte împuterniciri prevăzute de legislaţia Republicii Moldova.
În cazul în care Prim-ministrul este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele
Republicii Moldova va desemna un alt membru al Guvernului ca Prim-ministru interimar.
Ministrul care îndeplineşte temporar obligaţiile Prim-ministrului are aceleaşi atribuţii ca şi
Prim-ministrul, cu excepţia:
- adoptării hotărîrii privind demisia Guvernului sau Prim-ministrului;
- formării şi propunerii componenţei Guvernului;
- înaintării propunerilor privind numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a miniştrilor;
- numirii în funcţie şi eliberării din funcţie a Directorului Cancelariei de Stat;
8
 - numirii în funcţie şi eliberării din funcţie a conducătorilor organelor şi instituţiilor din
subordinea Guvernului.
Prim-viceprim-ministrul şi viceprim-miniştrii Republicii Moldova înfăptuiesc în conformitate cu
obligaţiile lor coordonarea activităţii ministerelor, departamentelor şi a celorlalte organe din subordinea
Guvernului, exercită controlul asupra activităţii lor şi le dau în mod operativ indicaţii pentru asigurarea
îndeplinirii hotărîrilor, ordonanţelor şi dispoziţiilor Guvernului şi soluţionării altor probleme ale activităţii
lor; examinează în prealabil propunerile şi proiectele hotărîrilor, ordonanţelor şi dispoziţiilor, prezentate
de Guvern.
Ceilalaţi membri ai Guvernului poartă răspundere pentru sferele de activitate ce le-au fost
încredinţate şi pentru activitatea Guvernului în ansamblu. Ei participă la examinarea chestiunilor în cadrul
şedinţelor Guvernului şi ale Prezidiului său; pot prezenta Guvernului propuneri cu privire la examinarea
chestiunilor ce ţin de competenţa lui, pot iniţia elaborarea unor hotărîri şi ordonanţe ale Guvernului.
Ministrul nu este în drept: să deţină o oricare altă funcţie în organele autorităţilor publice centrale
şi locale; să se încadreze în organele de conducere a unităţilor comerciale; să practice activitate de
întreprinzător personal sau prin terţe persoane; să deţină o altă funcţie retribuită, cu excepţia activităţii
ştiinţifico-pedagogice.
Funcţia de membru al Guvernului şi împuternicirile membrului Guvernului încetează în cazul
demisiei, revocării, incompatibilităţii funcţiei sau decesului.
Principala formă de lucru a Guvernului ca organ colegial este şedinţa.
Şedinţele Guvernului Republicii Moldova se desfăşoară după caz, dar nu mai rar decît o dată pe
trimestru.
La şedinţele Guvernului se supun examinării:
- programul său de activitate şi declaraţia de politică generală;
- proiectele concepţiilor, prognozelor şi strategiilor dezvoltării social-economice a ţării;
- proiectele programelor de importanţă statală;
- proiectul bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale de stat, iniţiativele legislative şi
amendamentele ce ţin de majorarea sau reducerea veniturilor bugetare sau împrumuturilor, precum şi de
majorarea sau reducerea cheltuielilor bugetare;
- darea de seamă asupra executării bugetului consolidat;
- darea de seamă a Guvernului asupra activităţii sale, care va fi prezentată spre examinare
Parlamentului;
- proiectele de legi şi avizele asupra iniţiativelor legislative;
- adoptarea hotărârilor şi ordonanţelor;
9
 - aprobarea structurii şi regulamentelor ministerelor, departamentelor de pe lîngă Guvern şi altor
organe şi instituţii din subordine;
- aprobarea Regulamentului Guvernului;
- numirea judecătorilor la Curtea Constituţională;
- numirea în funcţii publice, conform competenţei;
- chestiunile privind demisia Guvernului;
- alte chestiuni majore de politică internă şi externă.
Şedinţele Guvernului sunt prezidate de Prim-ministru sau de unul din viceprim-miniştri. Şedinţele
sunt deliberative, dacă la ele participă majoritatea membrilor Guvernului.
Hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor Guvernului prezenţi la şedinţă, iar ordonanţele
- cu votul majorităţii membrilor Guvernului.
Şedinţele Guvernului sunt publice însă la decizia Prim-ministrului, şedinţele pot fi închise.
Guvernul asigură transparenţa activităţii sale. În acest scop, Guvernul din oficiu sau la solicitare,
hotărăşte publicarea în mijloacele de informare în masă (inclusiv electronice) a anumitor proiecte de acte
legislative şi proiecte de acte ale Guvernului, stenograme ale şedinţelor sale publice şi a altor acte vizînd
activitatea executivului, în funcţie de importanţa lor pentru societate. După caz, prin aceeaşi hotărîre,
Guvernul stabileşte modul de dezbatere publică a proiectelor de acte legislative şi a proiectelor de acte ale
Guvernului, de acumulare, examinare şi discutare a propunerilor prezentate în legătură cu acestea.
Actele Guvernului. Pentru exercitarea atribuţiilor constituţionale şi ale celor ce decurg din Legea
Guverrnlui, precum şi pentru organizarea executării legilor, Guvernul adoptă hotărîri.
Dispoziţiile se emit de către Prim-ministru pentru organizarea activităţii interne a Guvernului. Atât
hotărârile cât şi dispoziţiile Guvernului se semnează de Prim-ministru. Unele hotărâri se contrasemnează
de miniştrii care au obligaţia punerii lor în aplicare n următoarea ordine:
- hotărârile privind executarea bugetului, utilizarea împrumuturilor şi creditelor interne şi externe,
desfăşurarea reformelor financiar-economice şi sociale, administrarea proprietăţii publice - respectiv, de
ministrul finanţelor, ministrul economiei;
- hotărârile cu privire la asigurarea securităţii statului, ordinii publice, capacităţii de apărare,
activitatea Forţelor Armate – respectiv, de ministrul afacerilor interne şi de ministrul apărării;
- hotărârile privind politica externă - de ministrul afacerilor externe;
- hotărârile privind exercitarea de către Guvern a dreptului de iniţiativă legislativă, elaborarea
programelor de activitate legislativă, aprobarea proiectelor de legi şi prezentarea lor Parlamentului spre
examinare - respectiv, de ministrul justiţiei;
- hotărârile cu caracter complex, care reglementează funcţionarea diferitelor ramuri ale
10
economiei naţionale - se contrasemnează, la decizia Prim-ministrului, de către un ministru
responsabil pentru punerea acestora în aplicare.
Hotărârile şi dispoziţiile Guvernului, cu excepţia celor care conţin secret de stat, se publică în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova în termen de 10 zile de la data adoptării sau emiterii.
Hotărârile şi dispoziţiile Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova sau la data indicată în textul acestora, dar care nu poate precede data publicării lor.

Întru realizarea programului său de activitate şi în temeiul art.106 2 din Constituţie, Guvernul
adoptă ordonanţe în conformitate cu legea specială de abilitare.
Legea de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe se adoptă de Parlament, la cererea
Guvernului, pentru o perioadă definită. În lege se indică domeniile şi data pînă la care pot fi emise
ordonanţele.
În cazul în care prin legea de abilitare se cere aprobarea ordonanţelor de către Parlament,
Guvernul, concomitent cu proiectul ordonanţei, examinează şi proiectul legii privind aprobarea
ordonanţei şi îl prezintă Parlamentului spre adoptare în termenul stabilit de legea de abilitare.
În cazul în care Parlamentul respinge proiectul legii privind aprobarea ordonanţei, aceasta îşi
pierde efectele juridice de la data intrării în vigoare a legii de respingere.
Ordonanţele sunt acte normative cu putere de lege ordinară, adoptate într-o anumită perioadă de
timp şi în domeniile care nu fac obiectul legilor organice.
Ordonanţele se semnează de Prim-ministru şi se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia
punerii lor în aplicare, în procedura stabilită în articolul 30 pentru hotărîrile Guvernului.
Ordonanţele se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi intră în vigoare în modul
stabilit pentru actele oficiale.
Ordonanţele se abrogă, se suspendă sau se modifică de Guvern prin adoptarea de ordonanţe în
limitele termenului de abilitare.
După expirarea termenului de abilitare ordonanţele pot fi abrogate, suspendate sau modificate
numai prin lege.
În scopul pregătirii unor materiale analitice, informative şi a altor materiale, elaborării
propunerilor corespunzătoare, a proiectelor de legi, decrete, hotărîri, ordonanţe şi dispoziţii,
verificării sistematice a executării lor pe lângă Guvern îşi desfăşoară activitatea un aparat unic -
Cancelaria de stat a Republicii Moldova.

5. RESPONSABILITATEA GUVERNULUI ŞI A MEMBRILOR LUI

11
 Examinarea problemelor ce ţin de responsabilitatea Guvernului necesită mai întâi de toate
precizarea noţiunii de „responsabilitate”. Într-o opinie exprimată încă la începutul secolului precedent,
responsabilitatea era definită drept „obligaţia de a justifica actul pe care l-ai făcut - act de libertate, dacă
credeţi în libertate şi în liber arbitru; act al fatalismului care te-a împins, sau mal puţin decît atît, act al
determinismului”.
În orice chestiune, de ordin istoric, precedentele au o mare însemnătate, mai ales în domeniul
dreptului public, unde istoria dreptului determină, deseori, factorii de configurare a legilor. Prin urmare,
vom aduce la câteva exemple din istoria civilizaţiei. Nu vom apela la experienţa statelor asiatice cu regim
teocratic, cu regim de castă, unde întotdeauna au lipsit ideile de egalitate a fiinţelor umane şi ideea
libertăţii. Atenţia noastră este îndreptată spre statul unde au fost cunoscute principiile libertăţii, iar
principiul responsabilităţii, cu unele excepţii, a cunoscut o mare dezvoltare - Imperiul roman.
În Roma antică exista un fel de acţiune populară prin care fiecare cetăţean roman avea dreptul să
cheme la răspundere pe funcţionar. Un exemplu elocvent la acest capitol este şi cazul lui Scipione
Africanul. Acesta, într-o bătălie de la Zama, obţine victorie asupra invincibilului Hannibal. Victoria fiind
importantă, el este foarte mândru de fapta săvârşită, însă opinia publică l-a detestat atunci când, în urma
unui război cu Antiochus, poporul află precum că el s-ar fi îmbogăţit. Şi atunci când a auzit că acesta cere
să fie tras la răspundere, el a răspuns cu trufie: «Sunt acuzat? Acuzaţi pe învingătorul de la Zama, care a
scăpat viaţa republicii romane? Alta nu mai am nimic de zis». Se exilează apoi, pronunţând
cuvintele: «Într-o patrie ingrată, oasele mele nu au ce căuta».
Un alt exemplu clasic este cel al admirabilului orator Cicerone, solicitat de sicilieni să susţină
acuzarea contra administratorului lor, pretorul Veres, un mare general, care făcuse nişte abuzuri grave.
Cea mai mare parte a acuzaţiei pe care a dezvoltat-o Cicerone s-a referit la «aprovizionarea armatei».
«Milioane nejustificate, zeciuială la grâne, mai ales la cumpărarea grâului», au fost foarte înavuţitoare
pentru Veres, care îşi dădea aerele unui rege persan, sensibil la «nurii femeilor frumoase, plăcute şi
iubitoare». Două femei: Pipa şi Tertia devin milionare şi întreprinzătoare în vânzările de grâu la
aprovizionare. Nenumărate capete de acuzaţie îi aduce Cicerone, care exercita o «actio pro populo»,
adică o acţiune populară.
Şi în istoria neamului nostru găsim cazuri de chemare la răspundere. Un exemplu clasic de revoltă
populară, care doreşte răzbunare, este descris de clasicul Constantin Negruzzi în nuvela istorică
«Alexandru Lăpuşneanu». Poporul, sufocat de batjocură şi sărăcie se adună în faţa curţii domneşti, şi
atunci când este întrebat ce doreşte, «a rămas cu gura căscată. Începu a se strânge în cete şi a se
întreba unii pe alţii ce să ceară». «Să micşoreze dăjdiile! – Să nu ne mai zăpcească! ... Am rămas săraci! –
N-avem bani! – Ni i-a luat pe toţi Moţoc!…” Şi vocile întregii mulţimi s-au contopit într-un strigăt
12
“Moţoc să moară!- capul lui Moţoc vrem!” Domnitorul, înţelegând că cineva tebuie să răspundă pentru
toate fărădelegile săvârşite de cei avuţi, l-a aruncat pe Moţoc în gloată.
Actualul Guvern al Republicii Moldova rămâne responsabil în faţa Parlamentului pentru activitatea
sa, aceasta constituind fundamentul regimului parlamentar.
În marea majoritate a constituţiilor limitele acestei răspunderi sunt reglementate cu precizie astfel,
încât să se evite posibilitatea răsturnării guvernelor prin surprindere.
Un exemplu elocvent poate servi Constituţia Franţei (art. 49 şi 50) care prevede:
- Guvernul poate să-şi asume în faţa Adunării Naţionale răspunderea privind programul său, dar
fără a se fixa un termen anumit pentru realizarea acestuia;
- Moţiunea de cenzură (prin intermediul căreia parlamentarii pot să dezavueze şi să răstoarne
guvernul), din iniţiativa Adunării, nu poate fi votată decât la patruzeci şi opt de ore după depunerea ei şi
nu se numără decât voturile de cenzură, aparţinând celor prezenţi. Abstenţioniştii şi absenţii sunt
consideraţi, astfel, favorabili Guvernului. Şi încă ceva, în caz de eşec, semnatarii moţiunii de cenzură nu
pot să prezinte o nouă moţiune înainte de sfârşitul sesiunii.
În ce priveşte Guvernul Republicii Moldova, acesta, în baza unei hotărâri a Parlamentului,
prezintă în faţa lui dări de seamă asupra activităţii lor. Miniştrii şi conducătorii departamentelor sunt
obligaţi să răspundă, în modul stabilit, la întrebările şi interpelările formulate de deputaţi referitor la
activitatea Guvernului şi a organelor din subordinea lui.
Guvernul examinează deciziile comisiilor Parlamentului vizând activitatea Guvernului şi a
organelor din subordinea lui, comunică comisiilor rezultatele examinării deciziilor sau măsurile luate pe
marginea lor.
Guvernul şi fiecare membru al Guvernului are dreptul să demisioneze din propria iniţiativă.
Solidaritatea membrilor Guvernului se exprimă nu numai în procesul de formare şi de activitate a
acestui organ, dar şi la dizolvarea acestuia. Din acest punct de vedere Constituţia (art. 101) a dispus că
demisionarea Prim-ministrului conduce la demisionarea Guvernului în componenţă deplină. În acest caz,
cererea de demisie a Prim-ministrului şi a întregii componenţe a Guvernului se prezintă Parlamentului,
care se pronunţă asupra ei.
Cererile de demisie ale unor membri ai Guvernului se prezintă Prim-ministrului şi se aduc la
cunoştinţa Preşedintelui Republicii Moldova.
Guvernul îşi dă demisia în cazul în care:
- Parlamentul şi-a exprimat neâncrederea în Guvern, la propunerea a cel puţin o pătrime din
deputaţi, cu votul majorităţii deputaţilor (art. 106 din Constituţie). La fel, Guvernul îşi poate angaja

13
răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, unei declaraţii de politică generală sau unui
proiect de lege.
Guvernul este demis dacă moţiunea de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea
programului, declaratiei de politică generală sau proiectului de lege, a fost votată de majoritatea
deputaţilor. Dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, iar programul
sau declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru Guvern (art. 1061 din Constituţie).
- Prim-ministrul a demisionat sau a decedat;
- a fost ales un nou Parlament.
După cum am văzut, responsabilitatea Guvernului şi a miniştrilor poate să fie politică, care se
exercită sub fomă de inerpelări, ultimele pot provoca chiar şi schimbări de guvern. În sistemele
constituţionale contemporane, responsabilitatea miniştrilor poate să fie judiciară şi chiar civilă. Însă din
cele mai vechi timpuri miniştrii au luat un exemplu urât de a se sustrage făţiş de la responsabilitate.
Pentru ei, exemplul lui Pilat, spălarea mîinilor, a devinit un lucru foarte comod.

6. RELATII DINTRE EXECUTIV ŞI LEGISLATIV

În acest paragraf vor fi comparate relaţiile executiv-legislativ care se manifestă cu precădere în
republicile parlamentare şi cea prezidenţiale.
Republica parlamentară mai este definită ca “formă a democraţiei constituţionale în care
autoritatea executivă decurge din şi este responsabilă faţă de autoritatea legislativă”.
Într-un sistem parlamentar, şeful executivului, care poate avea diferite titluri oficiale - prim-
ministru, premier, cancelar, ministru-preşedinte sau taoiseach, dar pe care îl numim în general prim-
ministru, şi cabinetul său sunt responsabili faţă de legislativ în sensul că ei depind de votul de încredere al
acestuia şi pot fi demişi printr-un vot de cenzură ori de neâncredere. Într-o republică prezidenţială, şeful
executivului - preşedintele - este ales pentru o perioadă prescrisă de constituţie şi în circumstanţe normale
nu poate fi silit să demisioneze la un vot de neâncredere al legislativului (deşi este posibil ca preşedintele
să fie înlăturat prin procedura impeachmentului).
Foma de guvernământ parlamentară se mai deosebeşte de cea prezidenţială prin modul de alegere:
preşedinţii sunt aleşi de popor direct sau prin intermediul unui colegiu electoral, iar prim-miniştrii sunt
selectaţi de către legislative. Procesul selecţiei ia forme foarte diferite. Bunăoară, cancelarul german,
taioseachul irlandez şi prim-ministrul japonez sunt formal aleşi, respectiv, de către Bundestag, Dail şi
Camera Reprezentanţilor a Japoniei. În Italia şi Belgia, cabinetele apar în urma negocierilor dintre
partidele parlamentare şi, în special, dintre liderii partidelor, dar ele cer de asemenea un vot formal de
învestitură al parlamentului. În Anglia, în mod normal, regele sau regina desemnează drept prim-ministru
14
pe liderul partidului majoritar, iar în sistemele multipartite, cabinetele formate ca rezultat al tratativelor
interpartite sunt desemnate de către şeful statului fără a fi alese ori învestite; se presupune că cabinetul se
bucură de încrederea legislativului până în momentul când legislativul îşi exprimă neîncrederea, dacă
acest lucru se întâmplă.
Deoarece guvernările parlamentare şi prezidenţiale se definesc în termenii celor două caracteristici
distincte, din combinarea acestor trăsături rezultă trei forme de guvernare:
a) guvernare parlamentară (şeful executivului este ales de Legislativ: Australia, Austria, Belgia,
Canada, Danemarca, Germania, Islanda, Irlanda, Israel, Italia, Japonia, Luxemburg, Olanda, Noua
Zeelandă, Norvegia, Suedia, Marea Britanie);
b) guvernare de forma hibridă ( şeful executivului nu depinde de încrederea legislativului:
Elveţia. Guvernul elveţian - Consiliul Federal- este ales de parlament, dar cei şapte consilieri se află în
oficiu pentru o perioadă fixă de patru ani şi nu pot fi destituiţi printr-un vot de neâncredere al
legislativului);
În legătură cu această clasificare apare întrebarea, în care categorie vom plasa statele care au doi
şefi ai executivului - un preşedinte ales de popor pentru un termen fix de aflare în oficiu şi un prim-
ministru selectat de legislativ şi dependent de el?
În sistemul parlamentar, dreptul prim-ministrului de a dizolva parlamentul şi a anunţa alegeri
anticipate este un corolar logic al dreptului legislativului de a destitui cabinetul. În mod similar, în
sistemul prezidenţial, incapacitatea parlamentului de a destitui preşedintele are un corespondent în
incapacitatea preşedintelui de a dizolva parlamentul.
Autoritatea executivă este evident afectată de faptul dacă are sau nu această putere asupra
legislativului, dar, sub acest aspect, nu apare o deosebire esenţială dintre parlamentarism şi
prezidenţialism.
Există şi alte două deosebiri, ale diferitelor forme de guvernare.
De regulă, formele de guvernământ parlamentare au executive bicefale: un şef al statului mai mult
simbolic şi ceremonial (monarh sau preşedinte), care deţine puteri neânsemmnate, şi un şef al guvernului
(prim-ministru), care, împreună cu guvernul, exercită cea mai mare parte din atribuţiile aparţinând puterii
executive.
În sistemele prezidenţiale, preşedintele este concomitent şef al statului şi al guvernului.
Preşedintele Statelor Unite ar fi, în acest sens, cel mau bun exemplu. Preşedintele Franţei este de
asemenea nu numai şef al statului, dar totodată şi şef real al guvernului; prim-ministrului rezervându-i-se
doar un rol de «consilierul şi ajutor principal al Preşedintelui». O excepţie de la caestă regulă constituie
Finlanda, deoarece prim-ministrul împarte egal sau aproape egal puterea guvernamentală cu preşedintele.
15
 Nu este însă clar până la urmă, dacă executivul cu o structură bicefală constituie un element
esenţial al parlamentarismului şi dacă un singur şef al executivului este un atribut necesar al
prezidenţialismului. În sistemele parlamentare, şeful statului are de obicei, obligaţia formală de a desemna
şeful guvernului. Dar selectarea reală a prim-ministrului şi a cabinetului său este efectuată de liderii
partidelor parlamentare, pe când alegerea de către parlament poate uşor substitui desemnarea de către şeful
statului. Alte funcţii simbolice şi ceremoniale pot fi exercitate de către şeful guvernului. Adică, în
sistemele parlamentare, prim-ministrul trebuie să aibă posibilitatea de a fi în acelaşi timp atât şef al
guvernului, cât şi al statului. Majoritatea landurilor (statelor) din Germania au anume astfel de guvernări
parlamentare, fără un şef de stat separat. Invers, trebuie să fie posibil ca în sistemele prezidenţiale să existe
un executiv dualist. Bunăoară, în jurul anului 1970, în Olanda a avut loc o mare dezbatere publică privind
propunerea ca prim-ministrul să fie ales direct de alegători pentru o perioadă de patru ani, dar păstrându-se
intactă monarhia. Efectiv, un astfel de prim-ministru ar fi şef al guvernului într-un sistem prezidenţial, dar
nu şi şef al statului, deoarece monarhul şi-ar păstra funcţia.
O altă deosebire dintre sistemul parlamentar şi cel prezidenţial, menţionată în literatura de
specialitate, este că preşedintele reprezintă un executiv singular, pe când prim-ministrul şi cabinetul său
formează un organ executiv colectiv.
În acelaşi timp trebuie să recunoaştem că nu este absolut necesar ca puterea executivă în sistemele
prezidenţiale să fie concentrată în mâinile unei singure persoane, iar cabinetul să fie compus din
funcţionari ierarhic subordonaţi preşedintelui. De exemplu, dacă Consiliul Federal Elveţian ar fi ales în
mod direct de alegători, şi nu de parlament, am putea vorbi de un executiv prezidenţial compus din şapte
membri. O astfel de preşedinţie colegială, constituită din nouă membri, a fost instituită în Uruguay, în
1952, şi a funcţionat până în 1967. Un alt exemplu poate fi găsit în California, care are în principal o
formă prezidenţială de guvernare, ca şi toate celelalte state americane, dar în care nu doar guvernatorul ci
şi alţi câţiva funcţionari ai executivului, inclusiv şefii departamentelor de justiţie şi învăţământ, sunt aleşi
de populaţie.
Discuţiile savanţilor privind punctele relativ puternice şi cele vulnerabile ale guvernărilor
parlamentare şi prezidenţiale s-au axat pe două probleme: cea a instabilităţii executivului în sistemele
parlamentare şi cea a blocajului executiv-legislativ în sistemul prezidenţial. Aceste probleme sunt
inerente, cel puţin potenţial, ambelor sisteme şi nu pot fi eliminate în totalitate, dar în câteva ţări au fost
luate sau propuse măsuri pentru ameliorarea lor.
Deoarece, în sistemul prezidenţial, preşedintele se alege pentru un termen fix, gradul înalt de
stabilitate a executivului este garantat. În sistemele parlamentare, prim-miniştrii şi cabinetele lor ar putea
de asemenea să aibă poziţii stabile ca, de exemplu, în Marea Britanie, dar în cazul parlamentelor
16
multipartite fără o coaliţie majoritară fermă este foarte probabil ca guvernele să fie des răsturnate.
Sistemele prezidenţiale soluţionează problema stabilităţii executivului, asigurând independenţa
preşedintelui de legislativ, dându-i un termen fix în oficiu şi legitimându-i autoritatea prin alegerile
populare. Concomitent, respectiva independenţă a executivului şi legislativului creează un potenţial pentru
serioase blocaje şi neînţelegeri între ele, care nu pot fi soluţionate prin înlăturarea şefului executivului şi
desemnarea unuia nou, mai potrivit preferinţelor majorităţii legislativului, cum se întâmplă în formele
parlamentare de guvernare.
În Franţa, preşedintele poate încerca să înlăture acest blocaj cu legislativul, dizolvând Adunarea
Naţională şi anunţând alegeri anticipate. Deoarece această împuternicire tinde să încline destul de puternic
relaţiile dintre executiv şi legislativ spre o dominaţie a executivului, echilibrul ar putea fi restabilit prin
împuternicirea parlamentului de a reciproca, adică de a anunţa noi alegeri prezidenţiale.
Un astfel de amendament la Constituţia SUA a fost propusă în 1980 de Lloyd N. Cutier, consilier
al preşedintelui Jimmy Carter: «Preşedintele, Vice-preşedintele, senatorii şi congresmanii vor fi cu toţii
aleşi simultan pentru un termen de şase ani». Spre a depăşi un impas «o singură dată în perioada unui
termen, preşedintele ar putea dizolva Congresul şi anunţa noi alegeri. Dacă Preşedintele procedează astfel,
Congresul, cu o majoritate de voturi din ambele Camere, în decurs de treizeci de zile de la această acţiune,
poate anunţa alegeri simultane pentru funcţiile de Preşedinte şi vicepreşedinte pentru perioadă rămasă din
termen».
În principiu, pot fi remarcate trei modele de relaţii executiv - legislativ: dominaţia executivului,
dominaţia legislativului şi o relaţie mai mult sau mai puţin echilibrată între cele două ramuri ale puterii.
Nu există nici un dubiu că separarea constituţională a puterilor tinde să dea legislativului mai multă
putere şi independenţă vizavi de executiv decât fuziunea puterilor. În particular, Congresul Statelor Unite
este un organ legislativ foarţe puternic în comparaţie cu parlamentele unor sisteme parlamentare. În ceea
ce priveşte elaborarea normeor - elaborarea unor legi generale şi a unor regulamente speciale - executivele
au devenit dominante în toate regimurile democratice. Jean Blondei sugerează însă că circa o treime din
normele elaborate s-ar putea să fie încă «o prerogativă a Congresului Statelor Unite», în timp ce «nu mai
mult de 4-5 la sută din actele legislative pot fi atribuite Parlamentului britanic sau celor din majoritatea
ţărilor Europei de Vest».
Dintre regimurile contemporane democratice, Italia prezintă un alt exemplu, de dezechilibru al
puterilor în favoarea legislativului; însă în prezent contrastul principal îl constituie dominaţia executivului
şi echilibrul executiv-legislativ.
K. G. Wheare argumentează că fuziunea puterilor şi dominaţia guvernului «poate fi descris cel mai
bine nu ca o separare a puterilor, nu ca o menţinere a guvernului în afara legislativului, ci ca o ţinere la
17
distanţă a guvernului în legislativ». Altfel spus, e vorba de un neformal “dualism constituţional, care
acceptă independenţa legislativului şi executivului”.
O posibilă explicaţie a acestei diferenţe ne este sugerată de studierea gradului de independenţă,
manifestat de legislatorii britanici în mod individual prin votarea contra propriului lor cabinet. Un
asemenea comportament parlamentar independent a avut tendinţa de a varia direct, în funcţie de mărimea
majorităţii deţinute de cabinet în Camera Comunelor: cabinetele majorităţii minime s-au bucurat de o
susţinere masivă din partea partizanilor săi, în timp ce cabinetele cu ample majorităţi s-au ciocnit de
rebeliuni în rândurile partidului lor parlamentar. Motivul este că rebeliunea contra unui cabinet al
majorităţii minime este periculoasă, deoarece poate cauza înfrângerea cabinetului şi căderea lui.
Extrapolând tendinţele din Camera Comunelor britanică asupra altor sisteme parlamentare, este de aşteptat
ca independenţa legislativă să fie mai mare în cazul cabinetelor supradimensionate şi mai mică în cazul
cabinetelor câştigătoare minime. În mod similar, pare plauzibil ca guvernele de coaliţie să fie mai slabe
decât cabinetele unipartite, iar parlamentele cu care se confruntă primele - mai puternice. Această
explicaţie este interesantă îndeosebi, deoarece ea pune în legătură chestiunea relaţiei executiv – legislativ.

18