Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Teoria autohtonistă și teoria imigraționistă

Au fost formulate două teorii în legătură cu etnogeneza românilor: cea autohtonistă și, respectiv,
cea imigraționistă.

I. Teoria autohtonistă

– subliniază originea latină și vechimea românilor pe aceste meleaguri;

– a fost susținută atât de istoriografia românească, cât și de cea străină.

Primii autori care au susținut-o au fost cei străini:

Bizantini
– împăratul bizantin Mauricius, în lucrarea sa “Strategikon” (sec. VII), atestă pentru prima oară
populația de la nordul Dunării, denumită cu termenul de romani;
Unguri
– cronicarul maghiar Anonymus, care a scris la curtea regelui Bella III “Gesta Hungarorum”
(Faptele ungurilor, sec. XII)
– maghiarul Simon de Geza arată, în “Faptele hunilor și ale ungurilor” (sec. XIII, că ungurii i-au
găsit, la venirea lor în Pannonia, pe români).
Italieni
– Poggio Bracciolini (sec. XV) a fost primul care a afirmat originea romană a poporului român,
pe baza elementelor comune ale limbii latine și române.

Istoriografia românească aduce argumente în favoarea teoriei autohtoniste prin autorii de mai jos:
– Nicolaus Olahus care, în 1536, subliniază unitatea de neam și continuitatea românilor;
– Sasul Johannes Honterus care, în 1542, numește “Dacia” întreg teritoriul locuit de români;
Istorici din secolul al XVIII -lea:
*romanitatea românilor devine o armă politică în contextul luptei pentru drepturi a românilor din
Transilvania*
– Reprezentanții Școlii Ardelene (Inochentie Micu-Klein, Samuil Micu, Gheroghe Șinai, Petru
Maior, Ion Budai-Deleanu) au promovat idea originii latine (chiar exclusivă) a poporului român,
a vechimii și a continuității acestuia pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. Aceste idei s-au
regăsit într-un memoriu înaintat de Școala Ardeleană Curții de la Viena în 1791, intitulat
Supplex Libellus Valachorum.

Sec. XIX-XX:
reprezentanții școlii istorice moderne: A.D. Xenopol, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Dimitrie
Onciul, Ion Bogdan, Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu, David Prodan și alții.

II. Teoria imigraționistă (neagă continuitatea românilor în Dacia/neagă romanitatea)

Teoria lui Franz Joseph Sulzer, sec. XVIII

• Sasul Franz Joseph Sulzer, care scrie la 1781-1782 “Istoria Daciei Transalpine” susține că:
– dacii au fost uciși în totalitate de romani
– românii s-ar fi format ca popor în Peninsula Balcanică, în Moesia, unde primesc influența slavă
și adoptă credința ortodoxă
– românii trec ulterior la nord de Dunăre, în sec. XIII, cu ocazia a două evenimente: după
expediția tătaro-mongolă din 1241 și izgonirea lor de la sudul Dunării de către împăratul
Bizantin Isac Anghelos
Teoria roesleriană a lui Robert Roesler, sec XIX:
– a fost scrisă de austriacul Robert Roesler, în lucrarea sa apărută în 1871 intitulată “Studii
românești. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor”
– apariția ei a fost favorizată de climatul politic existent în Transilvania (deși majoritari în
această provincie, românii erau considerați tolerați, iar națiunile privilegiate – maghiarii, sașii și
secuii – au căutat să conteste originea și vechimea românilor).

Ideile sale principale sunt:

• Dacii ar fi fost distruși ca popor în urma războaielor cu romanii
• Vechea toponimie dacică ar fi dispărut tocmai din cauza acestei exterminări
• Dacia nu a putut fi romanizată în 165 de ani
• Toți locuitorii au părăsit Dacia în timpul împăratului Aurelian
• Poporul roman și limba română s-ar fi format la sud de Dunăre (argumente: lipsa elementelor
germanice în limba română; existența unor elemente lexicale comune în limbile albaneză și
română; asimilarea dialectelor dacoromân și macedoromân; influența slavă resimțită de locuitorii
de la nord de Dunăre)
• Românii ar fi fost un popor de păstori nomazi
• Nu ar exista izvoare istorice care să ateste existența românilor la nord de Dunăre, anterior sec.
XIII

Teoria a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor B. P. Hasdeu și A.D. Xenopol.

Teoria care susține romanitatea în sec. XIX – A.D. Xenopol
Contraargumentele lui A.D. Xenopol au fost prezentate în lucrarea “Teoria lui Roesler. Studii
asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană” (1884)
– continuitatea dacică este demonstrată de revolta dacilor din 117, de dovezi arheologice, de
prezența unor soldați daci în armata romană, de păstrarea unor toponime locale
– etapa de romanizare la care se referă Roesler este doar cea oficală
– continuitatea daco-romană este demonstrată prin dovezi arheologice, numismatice, lingvistice
– slavii sunt cei care îi separă, în sec. VII, pe românii de la nord de cei de la sud de Dunăre
– există izvoare istorice care atestă prezența românilor la nord de Dunăre încă din sec. al IX-lea
 Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec. IX-XVIII)

Întemeierea statelor medievale românești

Statele medievale românești au apărut în perioada secolelor XIII-XIV.

Cauze:

 Invaziile popoarelor migratoare care s-au succedat pe teritoriul țării noastre

 Tendințele expansioniste ale regalității maghiare și ale Imperiului Bizantin
 Presiunea Hoardei de Aur care a limitat influența maghiară în spațiul est-
carpatic
 Existența formațiunilor prestatale românești

Formațiuni prestatale românești (sec. IX-XIII)

Transilvania

Cele mai vechi formațiuni politice prestatale au fost semnalate în interiorul arcului
carpatic, despre care vorbește cronicarul Anonymus în Gesta Hungarorum (“Faptele
ungurilor”):

 Voievodatul lui Menumorut, în Crișana, cu centrul la Biharea

 Voievodatul lui Glad, în Banat, cu centrul la Cuvin
 Voievodatul lui Gelu, în Podișul Transilvaniei, cu centrul la Dăbâca

Țara Românească (la sud de Carpați)

Diploma cavalerilor Ioaniți din 1247 amintește formațiuni prestatale românești:

 Țara Severinului, în estul Banatului și vestul Olteniei

 Cnezatul lui Ioan, în sudul Olteniei
 Cnezatul lui Farcaș, în nordul Olteniei

Moldova (la est de Carpați)

Izvoarele vorbesc despre existența în spațiul est-carpatic a numeroase formațiuni
politice:

 Țara Sipenițiului
 Codrii Cosminului
 Codrii Orheiului

Formarea statului medieval al Țării Românești

În procesul de unificare teritorială și obținerea independenței se remarcă trei inițiative:

1. Voievodul Litovoi refuză să mai plătească tribut regelui maghiar Ladislau IV la

1277; Litovoi este ucis în luptă, iar fratele său Bărbat, este luat prizonier și
ulterior răscumpărat. Bărbat recunoaște suzeranitatea maghiară.
2. În 1290 Negru Vodă din Făgăraș trece munții spre sud, creează orașele
Câmpulung și Argeș, iar boierimea de peste Olt i se închină. Aceasta este
varianta Letopisețului Cantacuzinesc despre întemeierea statului, cunoscută
drept “tradiția descălecatului”. Ea poate fi explicată istoric prin contribuția
demografică și instituțională a Transilvaniei la crearea statului sud-carpatic.
3. Basarab I (1310-1352) întemeiază Țara Românească prin unificarea
voievodatului lui Litovoi cu cel al lui Seneslau, pe la 1300.

 1324 – recunoașterea suzeranității maghiare de către Basarab; lui Basarab i se

recunoștea domnia și stăpânirea asupra Banatului de Severin, Olteniei,
Munteniei și a unor teritorii de la nordul gurilor Dunării (Basarabia)
 1330 – bătălia de la Posada și înfrângerea regelui maghiar Carol Robert de
Anjou; cucerirea independenței Țării Românești față de Ungaria
 Formarea statului medieval al Moldovei

A cunoscut două inițiative:

1. 1352-1353 – regalitatea maghiară formează în nord-vestul Moldovei o marcă

de apărare conducă de voievodul Dragoș din Maramureș (descălecatul lui
Dragoș)
2. 1359 – are loc descălecatul voievodului maramureșan Bogdan care îi alungă pe
urmașii lui Dragoș. În 1264-1365, în urma confruntărilor cu regele maghiar
Ludovic de Anjou, Bogdan obține independența Moldovei.

Instituții centrale în Țările Române

Transilvania

Instituția centrală a fost voievodatul (sec. XII-1541) și, ulterior, principatul (sec. XVI-
XIX)

Voievodatul (1176-1541)

 Era vasal regelui Ungariei

 Se bucura de autonomie
 Avea în frunte un voievod numit de regele maghiar
 Voievodul avea atribuții judecătorești, militare, administrative
 Voievodul era ajutat de un Sfat și de congregațiile nobiliare

Principatul a cunoscut două etape:

1. Între 1541-1688 – principat autonom sub suzeranitatea imperiului otoman

2. Între 1688-1867 – principat integrat imperiului habsburgic

– între 1541-1688 – Transilvania a fost condusă de un principe numit de Dietă și

confirmat de sultan
 – principele era ajutat de un Sfat, format din 12 membri aleși din
rândul națiunilor privilegiate, și din Dieta formată din 150 de reprezentanți ai
națiunilor privilegiate

– între 1688-1867 – principat sub stăpânire habsburgică – condus de împărat care avea
și titlul de principe

– conducerea propriu-zisă revenea guvernatorului militar care

conducea un guberniu care prelua atribuțiile Dietei

Țara Românească și Moldova

1. XIV – începutul sec. XVIII – instituția centrală a constituit-o domnia.

 Domnia – reprezentată de domnul țării care avea următoarele atribuții:

– administrative – numea dregătorii, acorda privilegii boierilor, stabilea impozitele

– judecătorești – reprezenta instanța supremă în stat

– legislative – adopta acte legislative

– diplomatice – semna tratate, declara război și încheia pace

– militare – comanda armata (mare voievod)

Domnul era ajutat de:

 Sfatul domnesc – alcătuit din dregători (boieri cu funcții), ce aveau atribuții

politice, administrative și judecătorești
 Adunarea Țării – formată din reprezentanți ai stărilor privilegiate

– avea rolul de a aproba uneori alegerea domnului, semnarea

tratatelor

Domnul: – era socotit stăpânul întregului pământ al țării

 – era ales pe baza principiului ereditar-electiv, din dinastia Basarabilor (în
Țara Românească) și, respectiv, a Mușatinilor (în Moldova)

1. Începutul sec. XVIII – sec. XIX

– instituția centrală rămâne domnia, însă în urma instaurării regimului fanariot în

Principatele Române, domnul devine un simplu funcționar al Porții, el fiind numit de
sultan

– între 1711/1716 – 1821 (perioada fanariotă) domnii nu mai au origine românească,

ci provin din cartierul Fanar din Constantinopol; ei plătesc sultanului sume mari de
bani pentru a-și cumpăra domnia

– domnii fanarioți instituie sistemul de vindere a dregătoriilor, modalitate prin care își
rotunjeau veniturile

– au fost și domni fanarioți car1e au contribuit la modernizarea societății românești

prin măsuri în domeniul învățământului, social, juridic: Constantin Mavrocordat,
Alexandru Ipsilanti, Ioan Caragea

– revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) a contribuit la îndepărtarea domnilor

fanarioți și la revenirea domnilor pământeni.
 SPAŢIUL ROMÂNESC –ÎNTRE DIPLOMAŢIE ŞI CONFRUNTARE ÎN EVUL MEDIU ŞI LA
ÎNCEPUTURILE MODERNITĂŢII

În Evul Mediu, politica externă desfăşurată de domnii Ţărilor Române a urmărit

menţinerea integrităţii teritoriale a statului, apărarea identităţii etnice şi religioase şi consolidarea
autonomiei ţării în raporturile cu marile puteri din zonă. Pentru atingerea acestor obiective
domnii Ţărilor Române au alternat, în funcţie de contextul politic extern, acţiunile militare cu
diplomaţia.

ACŢIUNI MILITARE

SEC. AL XIV-LEA

BĂTĂLIA DE LA POSADA (9 – 12 noiembrie 1330)

Luând drept pretext încălcarea unor obligaţii vasalice de către voievodul Basarab I, în anul
1330 regele Carol Robert de Anjou a organizat o campanie militară împotriva Ţării Româneşti.
Voievodul român a evitat o confruntare deschisă cu armata maghiară şi a încercat o soluţie negociată,
oferind regelui maghiar o sumă mare de bani, în schimbul renunţării la acţiunea militară. Regele
maghiar refuză oferta şi continuă campania militară. Pe drumul de întoarcere spre Transilvania,
armata maghiară este surprinsă de oastea lui Basarab I într-un defileu îngust în munţi şi suferă un
adevărat dezastru. Victoria românilor în bătălia de la Posada a marcat obţinerea independenţei Ţării
Româneşti.

BĂTĂLIA DE LA ROVINE (10 octombrie 1394/17 mai 1395)

Alipirea Dobrogei la Ţara Românească (1388) şi incursiunile militare întreprinse de Mircea cel
Bătrân asupra unor baze otomane de la sud de Dunăre au determinat reacţia turcilor. În primăvara
anului 1395, o numeroasă armată otomană condusă de sultanul Baiazid I atacă Ţara Românească.
Aflat în inferioritate numerică, Mircea aplică tactica pământului pârjolit şi se retrage până în apropiere
de Curtea de Argeş. Confruntarea decisivă are loc la Rovine, într-un loc mlăştinos, şi se încheie cu
victoria românilor.

CRUCIADA ANTIOTOMANĂ DE LA NICOPOLE (25 septembrie 1396)

În toamna anului 1396, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, organizează o cruciadă
antiotomană care avea drept scop alungarea turcilor din Balcani. La aceasta participă armata
maghiară, cavalerii burgunzi și un corp de oaste muntenesc condus de Mircea cel Bătrân. Deși
domnul muntean a solicitat comanda primului atac asupra pozițiilor otomane, regele maghiar a cedat
insistențelor cavalerilor burgunzi care au dat atacul. La 25 septembrie 1396, otomanii zdrobesc
cavaleria burgundă, fapt ce a declanșat panica în rândul forțelor creștine care s-au retras în derută.

SEC. AL XV-LEA

CAMPANIA CEA LUNGĂ (septembrie 1443-ianuarie 1444)

În toamna anului 1443, regele Ungariei organizează o campanie militară la sud de Dunăre cu
scopul de a elimina amenințarea otomană din regiune. Forțele creștine, conduse de Iancu de
Hunedoara, trec Dunărea și cuceresc cetățile Niș și Sofia, înaintând până la Munții Balcani. Sosirea
iernii și dificultățile legate de înaintarea prin trecătorile din munți îl determină pe Iancu de Hunedoara
să oprească expediția și să se întoarcă la Buda.
CRUCIADA ANTIOTOMANĂ DE LA VARNA (10 noiembrie 1444)
În toamna anului 1444, regele Ungariei rupe pacea cu turcii și organizează o campanie
antiotomană la sud de Dunăre. La expediția antiotomană a participat și oastea condusă de Iancu de
Hunedoara, voievodul Transilvaniei. La 10 noiembrie 1444 are loc bătălia de la Varna, în care forțele
creștine sunt înfrânte, iar regele maghiar moare pe câmpul de luptă.

BĂTĂLIA DE LA TÂRGOVIȘTE (16/17 iunie 1462)

Refuzul lui Vlad Țepeș de a mai plăti tributul și incursiunile înteprinse de acesta în iarna 1461-1462
asupra garnizoanelor turcești de la sud de Dunăre au determinat reacția otomanilor. În vara anului
1462, o numeroasă armată otomană condusă de Memmed al II-lea atacă Țara Românească. Aflat în
inferioritate, Vlad Țepeș aplică tactica pământului pârjolit și se retrage până în apropiere de
Târgoviște. În noaptea de 16/17 iunie 1462, el organizează un atac-surpriză asupra taberei otomane
urmărind asasinarea sultanului, însă fără rezultat. Atacul produce mari pierderi în rândul turcilor, iar
sultanul dă ordin de retragere.

BĂTĂLIA DE LA VASLUI (10 ianuarie 1475)

Refuzul lui Ştefan cel mare de a mai plăti tribut turcilor şi incursiunile militare întreprinse de acesta
în Ţara Românească cu scopul de a impune domni fideli politicii antiotomane au determinat reacţia
sultanului Mehmed al II-lea. La începutul anului 1475, o numeroasă armată otomană condusă de
Soliman paşa invadează Moldova. Aflat în inferioritate numerică, Ştefan aplică tactica pământului
pârjolit şi se retrage până în apropiere de Vaslui. El alege ca loc al confruntării un teren mlăştinos din
lunca Bârladului care nu permitea desfăşurarea numeroaselor forţe turceşti. Bătălia decisivă are loc la
Vaslui - Podu' Înalt şi se încheie cu o victorie strălucită a românilor.

BĂTĂLIA DE LA RĂZBOIENI (26 iulie 1476)

Dezastrul suferit de armata otomană în bătălia de la Vaslui l-a determinat pe sultan să
organizeze o campanie de pedepsire a Moldovei. În vara anului 1476, o numeroasă armată otomană
condusă de Mehmed al II-lea invadează Moldova. În acelaşi timp, din ordinul sultanului, Moldova este
atacată dinspre est de tătari. Ştefan este nevoit să lase o parte a oştirii pentru a opri incursiunea
tătarilor pe Nistru, în timp ce el, cu forţe reduse se retrage până în zona deluroasă de la Războieni. La
26 iulie 1476 are loc bătălia de la Războieni – Valea Albă, unde Ştefan este înfrânt de turci.
După bătălie turcii continuă campania, încercând să cucerească Moldova. Rezistenţa cetăţilor
Neamţ şi Suceava, lipsa proviziilor şi izbucnirea unei epidemii de ciumă îl determină pe sultan să dea
semnalul retragerii.

BĂTĂLIA DE LA CODRII COSMINULUI (26 OCTOMBRIE 1497)

Spre sfârșitul domniei lui Ștefan, predominante au fost raporturile cu Polonia. Sub pretextul
eliberării cetăților Chilia și Cetatea Albă de sub dominația otomană, în toamna anului 1497 regele
polonez Ioan Albert a întreprins o campanie militară împotriva Moldovei. Obiectivul real al expediției
poloneze era înlăturarea lui Ștefan de la tron. La 26 octombrie 1497, armată poloneză a fost surprinsă
de oastea lui Ștefan cel Mare și a suferit o grea înfrângere în bătălia de la Codrii Cosminului.

SEC. AL XVI-LEA
BĂTĂLIA DE LA FELDIOARA (22 IUNIE 1529)
 După dezastrul suferit de regatul Ungariei în confruntările cu turcii, Transilvania devine subiect de
dispută între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman. În această dispută intervine și Petru Rareș,
domnul Moldovei. La 22 iunie 1529, oștile lui Petru Rareș au învins oastea partizanilor împăratului
Ferdinand de Habsburg, în bătălia de la Feldioara. Ca urmare a acestei campanii, Petru Rareș primea
în Transilvania cetățile Rodna, Bistrița și Unguraș.

BĂTĂLIA DE LA OBERTYN (22 AUGUST 1531)

Ocuparea Pocuției de către Petru Rareș, la sfârșitul anului 1530, va deschide conflictul cu Polonia. În
vara anului 1531, oastea moldoveană condusă de către domn atacă Polonia. Bătălia decisivă are loc
la Obertyn (22 august 1531), oastea moldoveană suferind o grea înfrângere. Cea mai importantă
consecință a acestei campanii a fost pierderea Pocuției.

BĂTĂLIA DE LA CĂLUGĂRENI (23 AUGUST 1595)

Aderarea Ţării Româneşti la Liga creştină şi incursiunile militare întreprinse de Mihai Viteazul
asupra garnizoanelor otomane staţionate în cetăţile de pe linia Dunării, în anul 1595, au determinat
reacţia turcilor. În vara anului 1595, o numeroasă armată otomană condusă de marele vizir Sinan
Paşa invadează Ţara Românească. Aflat în inferioritate numerică, Mihai Viteazul evită o confruntare
în câmp deschis şi se retrage până în apropiere de Călugăreni. El alege ca loc al confruntării un teren
mlăştinos din lunca Neajlovului ce nu permitea desfăşurarea numeroaselor forţe otomane. Bătălia
decisivă are loc la Călugăreni şi se încheie, şi datorită exemplului personal al lui Mihai, cu victoria
românilor.

BĂTĂLIA DE LA ŞELIMBĂR (28 octombrie 1599)

În Transilvania, Sigismund Bathory renunţase la tron în favoarea vărului său Andrei Bathory, un
filopolonez şi un adept al păcii cu turcii. După ce obţine acordul lui Rudolf al II-lea, Mihai Viteazul se
hotărăşte să intervină în Transilvania. Armata sa pătrunde în Transilvania pe două coloane care se
reunesc în apropiere de Sibiu. La 28 octombrie 1599 are loc bătălia de la Şelimbăr, în care Mihai
obţine victoria împotriva oştilor principelui Andrei Bathory. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul intră în
cetatea Alba Iulia. Mihai își impune stăpânirea asupra Transilvaniei, fiind rescunoscut de către Dieta
Transilvaniei cu titlul de locțiitor al împăratului

BĂTĂLIA DE LA GURUSLĂU (3 august 1601)

Revolta nobilimii maghiare împotriva lui Gheorghe Basta și revenirea la conducerea Transilvaniei a
lui Sigismund Bathory l-au determinat pe împăratul Rudolf al II-lea să acționeze pentru împăcarea
dintre Mihai Viteazul și generalul Basta. La 3 august 1601, oștile celor doi s-au confruntat cu oastea
principelui Bathory în bătălia de la Guruslău. Înfrânt, Sigismund este nevoit să se refugiaze în Polonia,
iar Mihai Viteazul va fi asasinat din ordinul lui Basta, pe câmpia de lângă Turda (9 august 1601).
 ACŢIUNI DIPLOMATICE

SEC. AL XIV-LEA
TRATATUL DE LA RADOM (10 decembrie 1389)
Tendinţele de dominaţie manifestate de regatul Ungariei asupra Ţării Româneşti l-au determinat pe
Mircea cel Bătrân să se îndrepte spre o alianţă cu regele Poloniei. Alianţa cu regatul Poloniei a fost
mijlocită de domnul Moldovei, Petru I Muşat, şi s-a încheiat la Radom, la 10 decembrie 1389. Potrivit
tratatului, cei doi îşi promiteau sprijin militar în cazul unui atac din partea Ungariei.

TRATATUL DE LA BRAŞOV (7 martie 1395)

Creşterea pericolului otoman l-a determinat pe Mircea cel Bătrân să se îndrepte spre o alianţă cu
Regatul Ungariei. La 7 martie 1395, s-a semnat tratatul de la Braşov dintre Mircea cel Bătrân şi regele
Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Tratatul era încheiat de pe poziţii de egalitate între cele două
părţi şi prevedea sprijin militar reciproc în confruntările cu otomanii. De asemenea, regele maghiar
recunoștea stăpânirea lui Mircea asupra Amlașului și Făgărașului, cu titlul de feud, și asupra
Banatului de Severin. Tratatul reprezenta prima alianţă antiotomană din sud-estul Europei.

SEC. AL XV-LEA
La începutul domniei, Alexandru cel Bun s-a confruntat cu tendințele Regatului Ungariei de a-și
impune suzeranitatea asupra Moldovei și, mai ales, de a controla cetatea Chilia. La 12 martie 1402,
Alexandru cel Bun se recunoștea vasal regelui polonez Vladislav Jagiello. Doi ani mai târziu, el
depunea omagiul personal față de regele polonez la Camenița. Cei doi își promiteau sprijin militar
reciproc în confruntările cu dușmanii.
Pericolul care plana asupra Moldovei din partea regatelor Ungariei și Poloniei și-a găsit expresia în
tratatul încheiat la Lublau (15 martie 1412), între Sigismund de Luxemburg și Vladislav Jagiello.
Tratatul prevedea participarea statelor semnatare la o acțiune comună împotriva turcilor, la care
trebuia să contribuie și Alexandru cel Bun; în caz contrar, Moldova urma să fie împărțită între cele
două regate vecine.

SCRISOAREA CIRCULARĂ (25 ianuarie 1475)

După bătălia de la Vaslui, Ştefan cel Mare a trimis regelui Ungariei şi altor principi creştini din
Europa o scrisoare circulară, prin care îi înştiinţa despre victoria obţinută împotriva turcilor şi le solicita
sprijin militar pentru a putea continua lupta antiotomană, Ştefan sublinia că dacă Moldova – „poartă a
creştinătăţii” – va cădea, întreaga creştinătate va fi în mare primejdie.

TRATATUL DE LA IAŞI (12 iulie 1475)

Demersurile diplomatice întreprinse de Ştefan cel Mare s-au finalizat cu încheierea unui tratat de
alianţă cu Regatul Ungariei. La 12 iulie 1475, s-a semnat tratatul de la Iaşi dintre Ştefan cel Mare şi
Matei Corvin, regele Ungariei. Potrivit tratatului cei doi îşi promiteau sprijin militar reciproc în
confruntările cu otomanii. De asemenea, cei doi se obligau să nu acorde sprijin militar sau adăpost
dușmanilor.
 TRATATUL DE LA HÎRLĂU (12 iulie 1499)
După înfrângerea suferită în bătălia de la Codrii Cosminului, regele polonez a deschis negocieri de
pace cu Ștefan cel Mare. La 12 iulie 1499 s-a semnat tratatul de la Hîrlău între Ștefan cel Mare și Ioan
Albert. Tratatul s-a încheiat de pe poziții de egalitate între cele două părți, Polonia renunțând la orice
pretenție de suzeranitate asupra Moldovei. De asemenea, cele două părți își promiteau sprijin militar
reciproc împotriva tuturor dușmanilor.

SEC. AL XVI-LEA

TRATATUL DE LA IAȘI (4 APRILIE 1535)

Conflictul cu Polonia și accentuarea suzeranității otomane l-au determinat pe Petru Rareș, domnul
Moldovei, să se apropie de Austria/Imperiul Habsburgic. La 4 aprilie 1535, la Iași, s-a semnat tratatul
dintre Petru Rareș și împăratul Ferdinand de Habsburg, reprezentat de o delegație de mari nobili.
Potrivit tratatului, domnul Moldovei devenea vasal al împăratului și promitea chiar depunerea
omagiului de vasalitate după înlăturarea suzeranității otomane. În schimb, el obținea promisiunea
ajutorului militar împotriva oricărui dușman. Moldova urma să susțină lupta antiotomană a împăratului.

TRATATUL DE LA ALBA IULIA (20 mai 1595)

Aderarea Ţării Româneşti la Liga creştină şi seria confruntărilor cu turcii din iarna anului 1595, l-au
determinat pe Mihai Viteazul să se îndrepte spre o alianţă cu Transilvania. La 20 mai 1595, s-a
semnat tratatul de la Alba Iulia dintre Mihai Viteazul, reprezentat de o delegaţie de mari boieri, şi
Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Potrivit tratatului, Mihai îl recunoştea ca suzeran pe
Sigismund şi devenea locţiitorul acestuia în Ţara Românească. În plan intern, Mihai era nevoit să
accepte tutela politică a marilor boieri. Cei doi îşi promiteau sprijin militar reciproc în confruntările cu
otomanii.

TRATATUL DE LA MĂNĂSTIREA DEALU (9 iunie 1598)

Pentru a putea continua lupta antiotomană Mihai Viteazul se va îndrepta spre o alianţă cu Imperiul
Habsburgic. La 9 iunie 1598, s-a semnat tratatul de la Mănăstirea Dealu dintre Mihai Viteazul şi
Rudolf al II-lea, împăratul Austriei. Potrivit tratatului, Mihai îl recunoştea pe împărat ca suzeran, iar în
schimb acesta îi recunoştea domnia ereditară în Ţara Românească. Împăratul se angaja să-i ofere
sprijin financiar pentru plata a 5000 de mercenari, iar Mihai se angaja să oprească incursiunile
otomanilor pe linia Dunării.

SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU ŞI ÎNCEPUTURILE MODERNITĂŢII/SEC. AL XVII-LEA – AL

XVIII-LEA
Domnia lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) în Țara Românească ilustrează încercarea
de recâștigare a indepedenței prin apropierea de Austria. În tratativele cu austriecii, domnitorul
solicita garantarea independenței țării, recunoașterea domniei ereditare, restituirea raialelor
turcești de la Dunăre și acordarea unui sprijin militar împotriva turcilor. În schimb, domnitorul
urma să-l recunoască pe împărat ca suzeran și să plătească o dare anuală către Viena. În
toamna anului 1688, o numeroasă solie diplomatică a mers la Viena pentru a negocia și semna
tratatul de alianță, însă moartea domnitorului va face ca acțiunea să nu se finalizeze.
TRATATUL DE LA LUCK (13 aprilie 1711)
 La începutul secolului al XVIII-lea, în contextul manifestării crizei orientale, domnii Ţărilor Române
au întreprins o serie de acţiuni diplomatice pe lângă Marile Puteri, în vederea constituirii unor alianţe
antiotomane. Un exemplu în acest sens îl constituie domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir. La 13 aprilie
1711, acesta va încheia un tratat de alianţă cu ţarul Rusiei, Petru I cel Mare. Potrivi tratatului, ţarul îi
recunoştea domnia ereditară a lui Cantemir în Moldova, iar Rusia garanta integritatea teritorială a
Moldovei. Cei doi îşi promiteau sprijin militar reciproc în confruntările cu otomanii.

BĂTĂLIA DE LA STĂNILEŞTI (18-21 iulie 1711)

La scurt timp după încheierea acestei alianţe armata otomană atacă Moldova, forţele moldo-ruse
concentrându-se în apropiere de Prut. La 18 – 21 iulie 1711 are loc bătălia de la Stănileşti, pe Prut,
încheiată cu victoria turcilor. Înfrângerea armatelor moldo-ruse îl determină pe Dimitrie Cantemir să ia
calea exilului în Rusia.