“Plumb”

de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea in

Franta, ca o reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a
romanticilor. Simbolismul romanesc a fost sustinut de Alexandru Macedonski prin activitatea
sa la revisa si cenaclul “Literatorul”, aparuta in anul 1860.
George Bacovia este considerat reprezentantul cel mai de seama al simbolismului
romanesc, chiar daca in opera sa se regasesc si alte influente estetice.
Poezia “Plumb” deschide volumul cu acelasi nume publicat in anul 1916, volum in
care se regasesc coordonate esentiale ale universului liric bacovian. Poezia se inca-dreaza in
simbolism prin valorificarea trasaturilor specifice curentului: tehnica
sugestiei si a simbolului (simbolul sicrielor, cavoul), cromatica (dominata de culorile
gri si negru), muzicalitatea (sugerata de laitmotivul “plumb” si de cuvintele cu o
sonoritate dura sau stridenta), sinestezia (din versul “si scartaiau coroanele de
plumb”), respectiv corespondenta dintre universul exterior si cel interior.
Tematica poeziei este, de asemenea, specific simbolistica. Tema dominanta este cea a
mortii, sugerata prin numeroasele cuvinte din acest camp semantic: “sicriele”, “cavou”,
“funerar vestmant”, “coroanele”, “mort”. In strofa a doua se remarca si tema iubirii sortita
esecului, precum si cea a naturii impietrite (“flori de plumb”). Pe parcursul poeziei se
contureaza si conditia de damnat a artistului intr-o societate meschina, incapabila sa-l
inteleaga, din acest punct de vedere opera putand fi considerata o arta poetica.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tematica operei datorita simbolului “plumb”,
metal ale carui trasaturi sugereaza stari sufletesti: culoarea gri releva monotonia, spleenul,
greutatea—apasarea sufleteasca, maleabilitatea—labilitatea psihica, iar forma sonora a
cuvantului (o vocala intre doua perechi de consoane) poate sugera imposibilitatea de evadare.
Compozitional, poezia este alcatuita din doua catrene pe care se imbina doua planuri
poetice: planul exterior, al universului impietrit si planul interior al iubirii moarte, creandu-se
astfel o corespondenta intre macrounivers si microuniversul spiritual.
Incipitul poeziei “Dormeau adanc sicriele de plumb” contureaza elementele spatiului
inchis, apasator, sufocant. Simbolul “sicrielor” devine semnificativ pentru acest univers in
care eul liric se simte claustrat, spatiu ce poate fi camera, societatea sau chiar propriul trup.
Determinantul de “plumb” adaugat simbolului sicrielor accentu-eaza ideea imposibilitatii de
evadare din acest univers inchis. Verbul “dormeau”
urmat de adverbul “adanc” sugereaza un somn profund ce trimite mai degraba cu
gandul la moarte. Metafora “flori de plumb” contureaza imaginea vizuala a naturii impietrite,
iar raceala, pustietatea sunt sugerate si prin sinestezii: “si era vant…/ si scartaiau coroanele de
plumb”. Intr-o astfel de atmosfera, sentimentele eului liric sunt de solitudine: “stam singur in
cavou”, de pustietate sufleteasca si de iritare, nevroza, sentimente conturate de imaginea
auditiva din ultimul vers.
 Strofa a doua ilustreaza planul interior prin evocarea sentimentului de iubire ilustrat
prin metafora: “amorul meu de plumb”. Aceasta metafora alaturi de adverbul “intors” releva
ideea ca iubirea nu mai produce ca la romantici acea stare de inaltare sufleteas-ca, ci,
dimpotriva, este un sentiment care apropie de teluric si inclusiv de moarte.
Lucian Blaga aprecia ca adverbul “intors” sugereaza intoarcerea mortului cu fata spre
apus.
Versul al doilea evidentiaza starea de spirit a eului liric, de disperare: “si-am inceput
sa-l strig”, dar si de detasare fata de sentimentul lui defunct care este contemplat parca din
exterior: “stam singur langa mort”.
Finalul poeziei: “si atarnau aripile de plumb” sugereaza lipsa oricarei perspective de
implinire a iubirii.
In concluzie, poezia “Plumb” de George Bacovia este o opera reprezentativa pentru
simbolismul romanesc prin valorificarea trasaturilor specifice curentului, prin teme si motive,
prin atmosfera poeziei dominata de stari, sentimente precum apasarea sufle-teasca,
solitudinea, izolarea, impietrirea, dar si prin expresivitatea deosebita care se remarca la toate
nivelurile textului poetic evidentiind complexitatea poeziei.