Moara cu noroc

comentariu literar

În istoria prozei românești, Slavici (1848-1925) este un deschizător de drumuri,

abordând direcția realismului social. Considerată de George Călinescu, în „Istoria literaturii
române...”, o „nuvelă complexă cu subiect de roman”, „Moara cu noroc”, publicată în
volumul „Novele din popor” (1881), este, fără îndoială, prima mare nuvelă din istoria
literaturii române, cea mai complexă dintre scrierile sale.
Componenta tematică majoră o reprezintă ilustrarea efectelor nefaste, morale și
existențiale, ale patimii banului. Ghiță, un cizmar sărac devenit cârciumar, oscilează dramatic
între valorile tradiționale și principiul etic, guvernat de valoarea banului. Slavici este primul
scriitor ce creează un personaj nelinear, complicat mereu sufletește, trăind stări conflictuale
puternice, care evoluează într-o deschidere de tip evantai, spre momentul culminant.
Titlul nuvelei, element paratextual ce ascunde o ironie, denumește toposul, locul
împlinirii destinului lui Ghiță: „Moara cu noroc”. Astfel, norocul este unul înșelător și de
scurtă durată, întrucât eroul cade în plasa patimii banului, iar traiul bun, dobândit în mod
onest la început, duce la zbucium și fremătări.
Cititorul ia cunoștință de acțiunea operei prin intermediul a două planuri narative.
Primul prezintă viața rurală din câmpia Ardealului, iar cel de-al doilea urmărește
dezumanizarea lui Ghiță. Cele două planuri evoluează în jurul a diferite motive: al căutării
norocului, al hanului, al personajului demonic, al destinului.
Incipitul se deschide printr-un precept moral, cu vorbele atribuite soacrei lui Ghiță,
Bătrâna: „Omul să fie mulțămit de sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit”, care ajung să reverbereze asupra întregii acțiuni, fixând destinul
personajelor. Finalul este moralizator și simbolic, inversând, deci, semnificațiile titlului și
aruncând asupra vieții celor doi soți, Ana și Ghiță, sentința de fier a destinului.
Acțiunea nuvelei, structurată în șaptesprezece capitole, se desfășoară pe parcursul unui
an, între două repere temporale cu valoare religioasă: „de la Sfântu Gheorghe”, „la Paște”,
prin care scriitorul anticipează caracterul educativ al textului. Toposul ales este unul verosimil
(Ineu, Oradea, Arad, Fundeni), cea mai mare parte a acțiunii desfășurându-se în zonă de
răscruce: „Ori din care parte ar veni, drumețul se bucură când zărește din culmea dealului
pleșuv Moara cu noroc” .
Conflictul operei este unul complex, fiind specific unei opere realiste, de factură
psihologică. De altfel, conflictele sunt două la număr. Primul este cel cu caracter social, ce se
manifestă între personajul central, Ghiță, și „gura lumii”, întrucât normele morale sunt fixate
de colectivitate, iar individul trebuie să se supună necondiționat. Al doilea conflict este cel
moral, ce are în vedere prăbușirea interioară a lui Ghiță. Se urmărește treptat, cu oscilații, cum
dorințele contradictorii și puternice - visul îmbogățirii și chinul remușcării - aprind în sufletul
personajului sentimente nebănuit de puternice, ce îl dezumanizează gradual.
 Primul capitol al nuvelei cuprinde expozițiunea și intriga: Ghiță, cizmar într-un umil
sat transilvănean, se hotărăște să părăsească „liniștea colibei sale”, în speranța unui trai mai
bun. Aflând de arendarea cârciumii „Moara cu noroc”, se hotărăște să se mute acolo.
„Norocul” devine astfel un laitmotiv al nuvelei și schimbătoarele lui fețe vor urmări destinul
personajelor până la final.
Ajunși la „Moara cu noroc”, Ghiță, Ana , bătrâna și cei doi copii („căci acum erau
doi”), vor începe să muncească, făcând ca locul să pară binecuvântat: „drumeții ziceau că nu o
să facă popas la Moara cu noroc, ci se vor opri la Ghiță”, „Iară pentru Ghiță cârciuma era cu
noroc” (în timpul săptămânii hanul era plin de drumeți, iar duminica eroul își număra banii).
Ipostaza benefică a noului loc este perturbată de apariția lui Lică Sămădăul - personaj
demonic, hoț și ucigaș, care va schimba destinul familiei. „Stăpân” ilegal al acelor locuri, Lică
îi impune lui Ghiță să-l informeze în legătură cu tot ce se întâmplă la han: „Eu voiesc
totdeauna să știu cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și voiesc
ca nimeni în afară de mine să știe”. Ana bănuiește că Lică este om rău și primejdios, și-și
atenționează soțul, dar în sufletul lui Ghiță se petrece o ciudată mutație: treptat, familia apare
ca un obstacol în relația sa cu Lică. („Ghiță întâia oară în viața lui ar fi voit să n-aibă nevastă
și copii, pentru ca să poată zice: <<Prea puțin îmi pasă!>>”).
Ghiță se adâncește și mai mult în pactul cu diavolul în momentul în care, atunci când
Lică apare la han pe neașteptate și îi cere banii din ladă, acesta acceptă. De aici înainte Ghiță
este obligat să-l apere pe Sămădău, dacă își dorește recuperarea banilor. În preajma sărbătorii
Sfântului Dumitru, când Lică, însoțit de oamenii săi, poposește la han, are loc un eveniment
neașteptat: arendașul este bătut și jefuit. Chemat în fața comisarului, Ghiță este eliberat pe
„chezășie” și trimis acasă cu escortă. În drumul spre han, jandarmii găsesc trupul neînsuflețit
al unei femei și al unui copil, iar Pintea este convins că ucigașul este Lică.
Oscilarea permanentă între bine și rău, îl afundă și mai tare pe Ghiță în pactul său cu
Lică: „Dar Ghiță nu voia să părăsească locul care în scurtă vreme avea să-l facă om cu stare”,
astfel că acceptă banii furați de Sămădău și, când se înțelege cu jandarmul Pintea, amână
aducerea dovezilor. Aceasta ar fi în linii mari, desfășurarea acțiunii, ce se întinde pe parcursul
a treisprezece capitole, de la capitolul al II-lea la capitolul al XV-lea.
Capitolul al XVI-lea prezintă izbăvirea prin moarte a celor ce încălcaseră legea
morală. Ghiță, intenționând să-l predea pe Lică autorităților, îi lasă pe Ana și pe Sămădău
singuri la cârciumă. La întoarcere, simțind „ceva de-a curmezișul în cap”, acesta o înjunghie
mortal pe Ana; Sămădăul, întors după șerparul uitat la han și văzând cele întâmplate, îi
poruncește lui Răuț să-l împuște pe Lică și să incendieze cârciuma. Iar Lică, încercând să
scape de jandarmul Pintea, își zdrobește capul de trunchiul unui copac. Astfel, „focul
purificator” restabilește legea. La întoarcerea bătrânei cu cei doi copii, aceștia găsesc numai
zidurile afumate ale hanului și grămezile de praf și cenușă din care ieșeau osemintele celor doi
soți.
Prin urmare, „Moara cu noroc” rămâne, mai ales prin figura protagonistului, o nuvelă
realistă de mare forță psihologică.