Sunteți pe pagina 1din 13

IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

1. Concept si categorii

1.1. Concept

În Dictionarul de drept international public se da urmatoarea definitie izvoarelor dreptului international public: “sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezulta din acordul de vointa al statelor”. Prin urmare, izvoarele dreptului international public sunt surse ale normelor dreptului international public sau mijloace juridice de exprimare a acestora.

1.2. Categorii

Sediul legal al materiei este art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie, în care sunt identificate principalele izvoare si se ofera o ierarhizare a acestora. Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma si principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului international public - hotarârile judecatoresti si doctrina. Statutul Curtii alatura acestor categorii de izvoare - echitatea”, considerata ca potential izvor de drept.

În doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de Statutul Curtii nu epuizeaza lista izvoarelor dreptului international public, adaugând izvoarelor enumerate alte doua categorii: actele adoptate de organizatiile internationale si unele dintre actele unilaterale ale statelor.

2. Tratatul international

2.1. Tratatul, ca izvor de drept

Tratatul international reprezinta în sens larg un acord sau o întelegere care se încheie între membrii comunitatii internationale si care este destinat sa

produca efecte de drept international.

În perioada de început a evolutiei dreptului international public, cutuma reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a încheierii unui mare numar de tratate internationale care au marcat sfârsitul razboiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului international. Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezinta si un efect al aparitiei de noi state si organizatii interguvernamentale pe scena vietii internationale, raporturile între acestea concretizându-se în tratate. Totodata, s-a extins numarul tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care reglementeaza din punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunitatii internationale, cum sunt cel al pacii si securitatii internationale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1966), al dezvoltarii economice si comertului international (Statutele F.M.I. si B.I.R.D).

2.2. Carta O.N.U.

Dintre tratatele internationale multilaterale, Carta O.N.U. - actul constitutiv al Organizatiei - a fost considerat un act cu valoare deosebita, care se manifesta sub mai multe aspecte:

în cazul unui conflict între dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale unui alt tratat international, vor prevala cele dintâi;

Carta O.N.U este în masura sa creeze drepturi si obligatii nu numai pentru statele-parti la aceasta, ci si pentru state terte, fapt care constituie o exceptie de la principiul de drept international conform caruia tratatele “leaga” doar statele –parti la un tratat fiind „legea partilor”.

2.3.

Tratatele licite si cele ilicite

În doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili daca orice tratat international poate fi considerat izvor de drept. În acest sens, trebuie sa se faca distinctie între tratatele licite si cele ilicite. Un tratat licit este cel încheiat cu respectarea normelor dreptului international public. Tratatul ilicit este acel tratat care încalca norme de drept international imperative (de “jus cogens”), sau este nul, ca urmare a existentei unor vicii de consimtamânt al partilor (problema viciilor de consimtamânt va fi analizata pe larg în capitolul privind dreptul tratatelor). S-a conchis ca, numai tratatele licite si aflate în vigoare pot sa constituie izvoare de drept international public.

Tratatele internationale, ca izvoare de drept international public, se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

concretizeaza cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind drepturile si obligatiile juridice ale acestora;

permit adaptarea dreptului international la dinamica schimbarilor ce intervin în cadrul comunitatii internationale, prin posibilitatea formularii de amendamente sau a revizuirii textului lor.

3. Cutuma

3.1. Notiune

Cutuma, considerata cel mai vechi izvor de drept international, reprezinta o practica generala, constanta, relativ îndelungata si repetata a statelor, considerata de ele ca având forta juridica obligatorie. Statutul Curtii Internationale de Justitie o defineste ca “dovada a unei practici generale, accepata ca drept”. Prin urmare, pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte de drept international sa fie considerata cutuma, potrivit dreptului

international, aceasta trebuie sa întruneasca cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:

a. sa aiba un caracter nescris si general, relativ îndelungat si repetat;

b. sa fie acceptata de catre subiectele dreptului international public ca o regula de conduita cu forta juridica obligatorie.

Prin aceste elemente, cutuma se deosebeste de alte practici, cum sunt obiceiul si curtoazia internationala. Practicile mentionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoastere juridica si nu atrag raspunderea internationala a statelor în cazul nerespectarii lor. Unele uzante s-au transformat în timp în reguli cutumiare (de exemplu imunitatile si privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzante (anumite reguli de ceremonial aplicate diplomatilor).

În practica s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie întrunit pentru ca o practica sa devina cutuma. În jurisprudenta sa, Curtea Internationala de Justitie a afirmat ca este nevoie de “o participare larga si reprezentativa din partea statelor însa nu de totalitatea statelor care formeaza societatea internationala la un moment dat.” (cazul Platoului continental al Marii Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969). Este posibila formarea unor cutume chiar pe o arie geografica limitata, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.

În ceea ce priveste timpul necesar formarii unei cutume, acesta poate fi si mai scurt (câtiva ani) cu conditia ca, practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. În acest mod s-au format asa zisele “cutume salbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare.

Obligatia de a dovedi existenta unei cutume incumba statului care o invoca, fie pentru a se apara împotriva unei pretentii a altui stat, fie pentru a revendica un

drept propriu.

Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare:

a. acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaratii de politica externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne cu conditia sa produca efecte pe plan extern);

b. clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de catre alte state decât cele care sunt parti la tratat;

c. practica generala a organizatiilor internationale (de exemplu, regula potrivit careia abtinerea voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol în adoptarea unei rezolutii, s-a impus ca o cutuma internationala).

3.2. Raportul dintre tratat si cutuma

În ceea ce priveste raportul dintre tratat si cutuma, din practica Curtii Internationale de Justitie, se desprind câteva reguli:

a. normele prevazute în tratate pot fi acceptate si aplicate de alte state terte de tratat sau pot fi impuse acestora ca reguli cutumiare;

b. tratatele si cutumele care au acelasi continut pot sa existe în paralel;

c. în caz de dubiu, tratatele se interpreteaza potrivit dreptului cutumiar, a carui norma, daca are caracter imperativ va avea prioritate fata de tratat.

Trebuie precizat însa, ca daca un stat a manifestat în mod sistematic si explicit o atitudine de respingere a unei cutume internationale aceasta nu îi poate fi opozabila.

4. Codificarea dreptului international

4.1.

Definitie

Codificarea în dreptul international reprezinta operatiunea de grupare si sistematizare a normelor dreptului international public, în scopul asigurarii unitatii acestor norme, a precizarii continutului lor si a înlaturarii eventualelor contradictii dintre ele. Obiectul codificarii l-a constituit, în primul rând, normele cutumiare.

4.2. Tipuri de codificare

Codificarea este de doua tipuri - neoficiala si oficiala.

Codificarea neoficiala este rezultatul cercetarii stiintifice, respectiv doctrina juridica. Desi aceasta nu este obligatorie pentru state, ea poate oferi elemente utile codificarii oficiale, practicii statelor si jurisprudentei internationale.

Codificarea oficiala se realizeaza prin acordul statelor, în cadrul organizatiilor internationale sau al conferintelor si are un caracter obligatoriu. În cadrul O.N.U. s-a creat un organism specializat cu atributii în domeniul codificarii dreptului international Comisia de Drept International, formata din experti cu pregatire juridica. Codificari cu valoare deosebita sunt considerate:

Conventiile asupra dreptului marii (Geneva, 1958), Conventia privind relatiile diplomatice (Viena, 1961), Conventia asupra relatiilor consulare (Viena, 1963), Conventia privind dreptul tratatelor (Viena , 1969).

5. Principiile generale de drept.

5.1. Notiune

Principiile generale de drept sunt considerate acele principii cu care se opereaza în majoritatea sistemelor juridice interne, transpuse apoi în dreptul international. Conventiile internationale ca si multe dintre hotarârile instantelor de judecata

internationale fac deseori trimitere la principii de drept comune marilor sisteme de drept contemporan si care pot fi considerate ca izvoare de drept international.

5.2. Categorii

În solutionarea litigiilor internationale se recurge deseori la principii cum sunt:

buna-credinta în îndeplinirea obligatiilor conventionale, autoritatea lucrului judecat, precedentul judiciar, principiul raspunderii pentru prejudiciile cauzate, respectarea egalitatii partilor litigiului, dreptul la aparare etc. În doctrina juridica, valoarea de izvor de drept international a principiilor generale de drept a fost si este înca, contestata de unii autori (G. Geamanu, I. Diaconu).

6. Principiile fundamentale ale dreptului international public

6.1. Definitie

Principiile fundamentale ale dreptului international reprezinta “norme juridice cu aplicatie universala, cu un nivel maxim de generalitate si cu un caracter imperativ, care dau expresie si protejeaza o valoare fundamentala în raporturile dintre subiectele de drept international.” Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate si în Declaratia Adunarii Generale O.N.U. din 1970, fiind considerate norme imperative (de “jus cogens” ) de la care statele nu pot deroga prin conventii contrare.

6.2. Enumerarea principiilor

a. Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta în relatiile dintre state sau principiul neagresiunii. În virtutea acestui principiu, razboiul de agresiune este considerat o “crima împotriva umanitatii”.

b. Principiul solutionarii pasnice a diferendelor.

dreptul contemporan, nu mai constituie un principiu de stricta interpretare, multe domenii care au fost considerate în dreptul international traditional ca apartinând competentei exclusive a statului fiind transpuse în cadrul cooperarii internationale (de exemplu, problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului).

d. Principiul cooperarii internationale.

e. Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca “autorizând sau încurajând o actiune (…) care ar dezmembra în total sau în parte, integritatea teritoriala sau unitatea politica a unui stat suveran si independent(…)” ;

f. Principiul egalitatii suverane a statelor.

g. Principiul îndeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale - principiul pacta sunt servanda.

Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E) adauga principiilor mentionate, altele trei:

a. principiul inviolabilitatii frontierelor;

b. principiul integritatii teritoriale;

c. principiul respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

7. Hotarârile judecatoresti si doctrina

Aceste categorii sunt considerate mijloace auxiliare de exprimare a normelor dreptului international public.

7.1. Hotarârile judecatoresti

Nu creeaza propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la interpretarea

corecta a unei norme de drept international. Pot fi incluse în aceasta categorie:

a. Jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie, cu precizarea ca hotarârile acestei instante internationale au forta juridica obligatorie doar pentru partile din litigiu si pentru cauza în care se pronunta;

b. Hotarârile tribunalelor arbitrale internationale;

c. Hotarâri ale unor tribunale nationale, pronuntate în litigii care ridica probleme de drept international.

7.2. Doctrina

Din doctrina fac parte lucrarile stiintifice ale unor specialisti în domeniu, cât si operele unor foruri stiintifice internationale cum sunt: Asociatia de Drept International, Institutul de Drept International, Comisia de Drept International a O.N.U., precum si opiniile separate ale judecatorilor Curtii Internationale de Justitie anexate deciziilor Curtii. În jurisprudenta instantelor internationale, doctrina s-a invocat adesea ca dovada a existentei unei norme si nu ca sursa a dreptului international.

8. Actele organizatiilor internationale

Cei mai multi autori considera aceasta categorie de acte ca reprezentând un izvor secundar, derivat al dreptului international public, în virtutea faptului ca organizatiile internationale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creatia statelor.

Actele constitutive ale organizatiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc) stabilesc forta juridica a actelor pe care le adopta organizatia. Statutele prevad, de regula, doua categorii de acte ale organelor unei organizatii internationale:

a. acte ce se refera la organizarea si functionarea interna a organizatiei si care au un caracter obligatoriu; b. acte care se adreseaza statelor membre si care cuprind norme de comportament cerute pentru realizarea scopului organizatiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.

Consiliul de Securitate al O.N.U. adopta rezolutii obligatorii pentru statele membre O.N.U., organele Uniunii Europene adopta decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu, Adunarea Generala O.N.U. si Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei adopta recomandari. Chiar daca recomandarile, prin natura lor, nu constrâng, din punct de vedere juridic, statele destinatare ele nu pot fi totusi considerate simple îndemnuri, întrucât acestea si- au asumat, în momentul aderarii la organizatie, angajamentul de a concura la realizarea scopului înscris în statut.

9. Actele unilaterale ale statelor

Sunt luate în considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice în planul relatiilor internationale: declaratia, recunoasterea, protestul si renuntarea.

a) Declaratia este actul prin care un stat face cunoscuta altor state pozitia sa în

legatura cu o anumita situatie si este în masura sa angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaratia statului prin care accepta jurisdictia obligatorie a Curtii Internationale de Justitie, sau declaratiile unor state de stabilire a unor drepturi exclusive si suverane asupra platoului continental (acestea din urma au

determinat formarea unor norme cutumiare în domeniu vezi, Proclamatia Truman 1946);

b) Recunoasterea este actul prin care un stat constata aparitia unui nou subiect

de drept international (un alt stat, o organizatie internationala) sau a altor

categorii (guvern, natiune care lupta pentru dobândirea independentei sau insurgentii dintr-un razboi civil) si prin care îsi manifesta dorinta de a stabili cu acestea relatii oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept international;

c) Protestul este o forma a demersului diplomatic prin care un stat ia pozitie împotriva actiunilor unui alt stat care încalca drepturile sale legitime, atragându- i atentia asupra responsabilitatii sale sau solicitându-i reparatii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi împiedicata, totodata, formarea unei noi reguli cutumiare.

d) Renuntarea este actul prin care un stat abandoneaza voluntar, total sau partial, anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internationale. De exemplu, renuntarea unui stat la imunitatea de jurisdictie si de executie, pentru a putea obtine un credit important de pe piata financiara internationala si a raspunde în cazul nerambursarii la timp a creditului.

10. Echitatea

Statutul Curtii Internationale de Justitie prevede dreptul acestei instante de a solutiona un litigiu în conformitate cu principiul echitatii (“ex aequo et bono”), daca partile la acea cauza sunt de acord. Aceasta prevedere semnifica faptul ca, atunci când partile unui litigiu încredinteaza “judecatorului international” solutionarea cauzei conform principiului echitatii, ele confera instantei puteri exceptionale. Într-un asemenea caz, judecatorul va propune o solutie bazata pe fapte si nu pe dreptul pozitiv, pe care o considera justa si conforma intereselor partilor în cauza. Recurgerea la echitate nu înseamna nerespectarea normelor imperative ale dreptului international public. Totusi, o hotarâre judecatoreasca pronuntata în baza principiilor echitatii poarta un grad de subiectivitate, chiar daca se pretinde a fi o solutie dreapta, întrucât nu se fondeaza pe normele

dreptului international. Practic, judecatorul international are posibilitatea, fie sa completeze un vid normativ, fie sa atenueze rigorile unei norme internationale daca situatia concreta o impune. Pentru a evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrâns de aplicare (conflicte politice sau teritoriale), fiind necesar consimtamântul expres al partilor în cauza.

Privita ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile juridice si un principiu de drept, alaturi de cel al bunei-credinte.

11. Ierarhia normelor în dreptul international public contemporan

a) O prima ierarhizare a izvoarelor dreptului international public se poate stabili

între dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale tratatelor încheiate de statele membre ale organizatiei. În cazul unui conflict între dispozitiile acestora se vor aplica prioritar prevederile Cartei O.N.U.

b) O alta ierarhizare este posibila între normele universale (normele din tratate

cu caracter general, universal) si cele particulare, cu primatul primelor.

c) În dreptul international contemporan opereaza distinctia între norme imperative (de jus cogens) si norme dispozitive. Majoritatea normelor existente sunt norme dispozitive, adica cele care permit derogarea de la prevederile lor, prin acordul partilor. Conventia privind dreptul tratatelor (Viena, 1969 - art.53) defineste norma imperativa ca fiind “o norma acceptata si recunoscuta de comunitatea internationala a statelor, de la care nu este permisa nici o derogare si care nu poate fi modificata decât printr-o noua norma a dreptului international având acelasi caracter. Orice tratat care, în momentul încheiereii sale, se afla în conflict cu o norma imperativa existenta este afectat de nulitate, iar aparitia unei noi norme imperative impune adaptarea normelor în vigoare dispozitiilor acesteia.

Comisia de Drept International a O.N.U. a identificat ca apartinând categoriei de jus cogens urmatoarele norme:

principiile de drept international înscrise în Carta ONU; drepturile si libertatile fundamentale;

-

- - drepturile general recunoscute membrilor comunitatii internationale (cum sunt libertatea marilor si a spatiului cosmic).