Sunteți pe pagina 1din 35

DESIGNUL

EXPERIMENTAL ÎN
PSIHOLOGIE
Stabilirea unei relaţii cauzale
 În primul rând ne punem întrebarea ce
criterii trebuie să îndeplinim pentru a
putea spune că avem evidenţa unei relaţii
cauzale.
 Se pot delimita trei astfel de criterii:
 1. Precedenţa temporală
 2. Covariaţia cauzei şi efectului
 3. Nu există explicaţii alternative
plauzibile
1. Precedenţa temporală.

 În primul rând trebuie să putem


demonstra că factorul cauză s-a petrecut
înaintea efectului.
 La prima vedere pare un lucru simplu şi
logic.
 Să luăm un exemplu banal din economie: inflaţia
cauzează şomajul? Pare plauzibil să spunem că, pe
măsură ce creşte inflaţia, tot mai mulţi angajatori vor fi
nevoiţi să facă concedieri pentru a face faţă costurilor.
Deci, la prima vedere, inflaţia poate fi (cel puţin parţial)
o cauză a şomajului. Este însă posibil ca fluctuaţiile în
angajare să afecteze inflaţia? Dacă avem o creştere a
numărului de oameni angajaţi (deci o rată scăzută a
şomajului), s-ar putea să înregistrăm o cerere mai mare
de bunuri, fapt care va duce la creşterea preţurilor
(inflaţie). Deci, care este cauza şi care este efectul?
 Avem practic o situaţie ciclică, cele două procese putând
juca atât rol de cauză cât şi rol de efect. În acest gen de
situaţie este foarte greu să stabilim cauza şi efectul.
2. Covariaţia cauzei şi efectului.
 Înainte să putem arăta că avem o relaţie cauzală
trebuie să arătăm că avem o relaţie.
 Spre exemplu, să luăm în consideraţie silogismul
Dacă X atunci Y
Dacă non-X atunci non-Y
 Dacă observăm că de fiecare dată când X este
prezent este şi Y prezent, iar atunci când X este
absent este şi Y absent, înseamnă că am
demonstrat că între X şi Y există o relaţie. Nu
avem însă nici o evidenţă că X ar determina pe
Y. Deci relaţia descrisă este una de covariaţie.
3. Nu există explicaţii alternative
plauzibile.
 Doar pentru că am arătat că există o relaţie,
asta nu înseamnă că relaţia respectivă este una
cauzală.
 Este posibil ca o altă variabilă să determine atât
evoluţia VI, cât şi pe cea a VD. Aceasta o mai
numim şi “a treia variabilă” sau “variabilă
confundată” şi ea reprezintă problema centrală
legată de validitatea internă.
 Această a treia variabilă apare în cercetarea
psihologică sub forma erorilor de concepere a
design-ului experimental.
Designul experimental

 Ne gândim la design-ul experimental ca la


structura cercetării, la cadrul care unifică
toate elementele unui proiect de
cercetare.
Elementele pe care le cuprinde un
design experimental sunt:
 Observaţiile şi măsurătorile. Acestea pot fi simbolizate cu “O”.
Se pot referi fie la o singură măsură (ex.: măsura greutăţii
corporale), fie la un singur instrument cu mai mulţi itemi (ex.: o
scală a stimei de sine cu 10 itemi), fie la o întreagă baterie de teste.
 Tratamentele sau programele (VI). Acestea sunt simbolizate de
regulă cu X. Ele se pot referi fie la o intervenţie simplă, fie la un
program complex de intervenţie.
 Grupurile. Fiecărui grup din planul experimental i se atribuie un
spaţiu propriu.
 Selecţia grupurilor. Planul experimental trebuie să precizeze dacă
selecţia a fost randomizată sau lucrăm pe grupuri gata constituite.
 Timpul. Trebuie precizată evoluţia exactă în timp a demersului
experimental.
 Avem mai multe tipuri de design de
cercetare.
 Acestea se pot diferenţia printr-o serie de
întrebări-cheie.
Prima întrebare-cheie este:
 Grupurile au fost selecţionate
aleatoriu?
 Dacă răspunsul la această întrebare este
afirmativ, adică s-a utilizat selecţia
aleatorie a subiecţilor din grupurile
experimentale şi din grupul de control,
atunci spunem că avem un experiment
propriu-zis.
a doua întrebare
 Dacă nu avem o selecţie aleatoare a
subiecţilor, atunci ne punem o a doua
întrebare: Designul experimental utilizează
cumva mai multe grupuri sau se fac mai
multe etape de măsurare?
 Dacă răspunsul este da, atunci avem un
design cvasi-experimental.
 Dacă răspunsul este nu, atunci avem un
design non-experimental.
 Cel mai frecvent utilizat exemplu de
design non-experimental este ancheta,
atunci când avem o singură măsurătoare a
unui fenomen.
Tipuri de design experimental în
psihologie

 Planurile experimentale de bază


 Planurile experimentale factoriale
 Planurile experimentale mixte
Planurile experimentale de bază
 Acestea vizează situaţiile în care
manipulăm experimental un singur factor.
Rezultatele obţinute de grupul
experimental devin semnificative prin
compararea lor cu scorurile obţinute de
grupul de control.
 Schema generală a planurilor
experimentale de bază este următoarea
(după Radu, I., 1993):
 În cazul planurilor experimentale de bază,
modalităţile factorului controlat (VI) pot
avea un caracter:
 sistematic sau
 aleatoriu
Plan experimental de bază model I

 Dacă modalităţile variabilei independente


sunt fixate avem de-a face cu un plan
experimental de bază model I, sau
cu grupuri sistematice.
 Compoziţia este aleatoare la nivelul
fiecărui grup, dar alegerea grupului ca
atare este sistematică.
Exemplu (după Radu, I., 1993):
 Dorim să testăm o ipoteză de tipul: “Cuvintele al căror conţinut
poate fi imaginat se memorează mai uşor”. În acest scop alegem 2
loturi de subiecţi: unul experimental şi unul de control.
 VI este reprezentată de o listă de cuvinte (A) şi are două modalităţi
fixate de experimentator:
 a1: cuvinte cu conţinut imagistic
 a2: cuvinte fără conţinut imagistic
 Aceeaşi listă se prezintă atât subiecţilor din grupul experimental, cât
şi subiecţilor din grupul de control. Subiecţilor din grupul
experimental li se sugerează să-şi imagineze cuvintele memorate, în
timp ce subiecţilor din lotul de control nu li se sugerează acest lucru.
 VD: numărul de cuvinte memorate de subiecţi.
Plan experimental de bază model II
 Dacă modalităţile variabilei independente
nu sunt fixate, ci sunt extrase aleatoriu
dintr-o populaţie de modalităţi, avem de-
a face cu un plan experimental de
bază model II, sau cu grupuri aleatorii.
 În cazul acesta, nu numai compoziţia
fiecărui grup în parte este aleatoare, dar
însăşi alegerea grupului dintr-o
colectivitate mai largă va fi aleatoare.
Exemplu după Radu. I., 1993):
 dorim să testăm experimental următoarea
ipoteză: “Ordinea de prezentare a cuvintelor
influenţează memorarea lor”.
 Pentru verificarea acestei ipoteze construim o
listă de 100 de cuvinte (VI). Aceste cuvinte pot fi
prezentate în 10.000 de serii posibile (100X100).
Deci, VI are 10.000 de modalităţi.
 Evident, nu putem experimenta toate aceste
modalităţi, ci vom selecta aleatoriu câteva serii.
 Astfel, fiecare listă aleasă alcătuieşte un grup
aleatoriu, iar listele alese în final vor fi de
asemenea aleatorii.
Planurile factoriale
 Acestea sunt experimentele în care
intervin două sau mai multe variabile
independente (variabile controlate sau
factori de variaţie).
 În acest caz se vizează nu numai influenţa
fiecăruia dintre aceşti factori asupra
variabilei dependente, ci şi influenţa
interacţiunii acestor factori asupra
variabilei dependente.
 Cele mai frecvente sunt planurile cu doi sau cu
trei factori. Planurile experimentale cu mai mult
de trei factori sunt dificil de realizat şi
nepractice.
 Astfel, dacă am avea de exemplu un plan cu
patru factori (cvadrifactorial), dacă fiecare factor
ar avea numai două modalităţi, ajungem la un
plan de tipul 2X2X2X2 = 16, adică am avea
nevoie de 16 grupuri de subiecţi pentru a realiza
experimentul respectiv.
Planul bifactorial
 Planul bifactorial este cel mai simplu
plan factorial. În funcţie de numărul de
modalităţi ale fiecărui factor, avem un plan
bifactorial 2X2, 2X3, 3X3, etc.
 Cel mai simplu este planul bifactorial 2X2,
în care fiecare factor are câte 2 modalităţi.
Schema lui generală este
următoarea:
 Unde A şi B sunt cei doi factori de variaţie
(variabile independente), a1 şi a2 sunt
modalităţile factorului A, iar b1 şi b2 sunt
modalităţile factorului B.
Exemplu:
 Dacă dorim să cercetăm eficienţa psihoterapiei cognitiv-
comportamentale în tratamentul tulburărilor de conduită
la copii, putem porni de la ipoteza că doi factori –
terapia comportamentală (A) şi terapia cognitivă (B) au
influenţă pozitivă asupra tulburărilor de conduită la copii.
 Pentru a realiza acest experiment utilizăm 4 grupe de
copii.
 Modalităţile celor doi factori sunt:
 a1 – aplicarea terapiei comportamentale
 a2 – neaplicarea terapiei comportamentale
 b1 – aplicarea terapiei cognitive
 b2 – neaplicarea terapiei cognitive
În cadrul analizei datelor studiem:
 Efectul factorului A (terapia comportamentală)
asupra variabilei dependente (comportamentul
copilului);
 Efectul factorului B (terapia cognitivă) asupra
variabilei dependente (comportamentul
copilului);
 Efectul interacţiunii factorilor A (terapia
comportamentală) şi B (terapia cognitivă) asupra
variabilei dependente (comportamentul
copilului);
Planul experimental va avea forma
din tabelul următor:
 În planul factorial apare întotdeauna o celulă, un
grup nesupus nici unei manipulări
experimentale. Acesta se numeşte grup de
control sau grup martor.
 Planurile factoriale pun în evidenţă relaţii mult
mai complexe decât planurile de bază. În
consecinţă, rezultatele obţinute pe baza unor
planuri factoriale au mai multă validitate
ecologică, adică reflectă mai exact realitatea din
afara laboratorului, în care trăieşte subiectul.
Planurile experimentale mixte
 Acestea vizează cercetările în care
variabila dependentă este pusă în relaţie
cu:
 unul sau mai mulţi factori manipulaţi
 o variabilă clasificatorie sau etichetă – constă
în repartizarea subiecţilor care participă la
experiment în clase diferite, pe baza unor
caracteristici ale acestora (sex, vârstă, statut
social, etc.)
Exemplu:
 Dorim să studiem eficacitatea psihoterapiei comportamentale asupra
tulburărilor de conduită la copii.
 Formulăm ipoteza că eficienţa terapiei comportamentale depinde de
vârsta copilului.
 Avem două variabile independente:
 un factor manipulat A (terapia comportamentală), cu două modalităţi:
 a1 – aplicarea terapiei comportamentale
 a2 – neaplicarea terapiei comportamentale
 o variabilă clasidicatorie B (vârsta copiilor), cu trei modalităţi:
 b1 – 7 ani
 b2 – 9 ani
 b3 – 11 ani
 Variabila dependentă (VD) este comportamentul copilului. Vom
realiza acest experiment pe 6 grupe de subiecţi (2X3).
 Variabila clasificatorie nu face obiectul manipulării
experimentale.
 Prin urmare, relaţia dintre variabila clasificatorie şi
variabila dependentă nu este una cauzală, ci de simplă
covarianţă (ele variază în acelaşi sens, dar nu se
determină una pe alta).
 Dacă de exemplu în urma experimentului anterior
obţinem că terapia comportamentală este eficientă la
vârsta de 9 şi 11 ani, dar nu şi la vârsta de 7 ani, acest
lucru nu înseamnă că vârsta este cauza acestor
rezultate. Eventual, putem presupune că procese
subiacente, specifice vârstei de 7 ani, influenţează
rezultatele obţinute.
Planul experimental are structura
din tabelul următor:
 Utilizarea planurilor experimentale mixte
este extrem de utilă deoarece:
 sporeşte senzitivitatea, constatată
experimental, a variabilei dependente faţă de
factorul manipulat;
 oferă informaţii asupra gradului de
generalitate a rezultatelor obţinute.