Imaginarul

poetic
eminescian

Dancău Rareș

Bocicov Vitalie

Timaru Mihăiță
Floare albastră

– "Floare albastră" a fost publicată la 1 aprilie 1873 în revista Convorbiri litereare.

Motivul florii albastre este împrumutat de la germanul Novalis. Novalis
considera floarea albastră ca simbolul idealului. Tema poeziei este iubirea. În
întreaga creație eminesciană se conturează două viziuni majore asupra iubirii.
Prima, reprezentată de poezia "Sara pe deal", concepe iubirea ca pe un mijloc
de accedre la absolut. În cea de-a doua viziune însă, cu este cea din "Floare
albastră", iubirea apare ca un obstacol în calea ascensiunii spirituale a omului
superior. Iubirea, femeia sunt acum ispite pe care lumea și voința de a trăi le
aruncă în calea geniului pentru a-l abate de la drumul spre cunoaștere. Chiar
dacă femeia apare în ipostaza angelică, ea este o unealtă inocentă a voinței de a
trăi.
– Poezia este formată din patru secvențe lirice, două ilustrând
monologul interior al iubitei, iar celelalte două discursul eului liric.
Discursul femeii este marcat cu ghilimele. Femeia, ca agent inocent
al voinței de a trăi încearcă să-l atragă în lumea ei pe eul liric,
definind astfel eul liric ca omul superior. Există și lipsă de
comunicare, creeată de imposibilitatea omului comun de a-l
înțelege pe cel superior.
– Prima secvență lirică are ca rol esențial definirea condiției geniului, dar în plan
secund și de a sugera neînțelegerea aspirațiilor omului superior de către cel
comun. Forma de reproș a femeii este un exemplu de neînțelegere. Evadarea în
metafizic și reverie a eului liric îi creează femeii un sentiment de nesiguranță și
de înderărtare a celor doi. Elementele cadrului natural în prima strofă sunt
preponderent cosmice (nori, ceruri, soare, stele), dar și elementele cadrului
natural terestru asociate în lirica eminesciană cu infinitul sunt prezente
(câmpiile, marea). Un singur element ce ține de civilizația umană este prezent
(piradidele) pentru că simbolizează eterna aspirație a umanității către absolut.
Sfatul femeii, "Nu căta în depărtare/Fericirea ta" conturează ideea
incompatibilității omului comun cu cel superior, neputând să-l înțeleagă. Geniul
nu crede în fericire și deci aspirațiile acestuia către absolut nu au ca scop
atingerea fericirii ci cunoașterea.
– Cea de-a doua secvență lirică definește atitudinea geniului față de demersul
femeii. A treia secvență lirică este și cea mai amplă pentru că definește condiția
omului comun și viziunea asupra iubirii din poezie. Se disting două ipostaze ale
iubirii. Prima ipostază este aceea a idilei, a înfloririi sentimentului erotic, în
cadrul natural și sub lumina soarelui. Este ipostaza în care femeia inocentă,
angelică, se manifestă ca agent al voinței de a trăi. Este șăgalnică, cochetă, și
atrage îndrăgostitul în lumea ei.
– A doua ipostază a iubirii este cea a iubirii împlinite, care nu mai are
drept spațiu codrul, ci satul. În continuarea poeziei, satul devine
simbol al lumii comune. El se află în vale și este cufundat în
întuneric. Viziunea asupra lumii este că lumea încearcă să-l
integreze pe geniu, abătându-l din calea lui spre cunoaștere.
– Ultima secvență lirică are rolul de a defini atitudinea omului superior. Acum,
luna este astrul tutelar al omului superior, al gândirii. Geniul nu se lasă convins,
și spune că femeia este nebună pentru că ea crede în iubirea terestră. În acest
context, epitetul "nebună", are rolul de naivă. Ultimul vers arată un
deznodământ trist, pentru că oamenii se hrănesc cu iluzii și aleargă după năluci,
fericirea însăți este o iluzie, de puțină durată.