PROIECTAREA ȘI

MANAGEMENTUL
PROGRAMELOR
EDUCAȚIONALE
STRATEGII DIDACTICE ÎN EDUCAȚIA ADULȚILOR

• Strategii didactice – clarificări conceptuale

• Tipuri de strategii didactice
• Etapele proiectării unei strategii didactice/ de formare
• Factori determinanți în alegerea strategiei didactice
• Principalele metode de instruire pentru educația adulților
• Forme de organizare a activității cursanților
STRATEGII DIDACTICE
CLARIFICĂRI CONCEPTUALE

Strategie – arta conducerii războiului; parte componentă a artei

militare care se ocupă cu problemele pregătirii, planificării și
conducerii războiului și operațiilor militare.

Strategie de instruire – un set de acțiuni de predare-învățare

orientate către atingerea, în condiții de eficacitate maximă, a
obiectivelor prestabilite.

Strategiile didactice constituie un ansamblu de resurse și metode

planificate și organizate de profesor în scopul de a permite elevilor
să atingă obiectivele date. (Parent, Nero, 1981)

Strategiile didactice reprezintă un ansamblu de forme, metode,

mijloace tehnice și principiil de organizare a lor, cu ajutorul cărora
se vehiculează conținuturile în vederea atingerii obiectivelor.
(Ionescu, Chiș, 1992)
STRATEGII DIDACTICE
CLARIFICĂRI CONCEPTUALE

Strategia didactică este o acțiune decompozabilă într-o suită de

decizii-operații, fiecare decizie asigurănd trecerea la secvența
următoare pe baza informațiilor dobândite în etaa anterioară. În
aceste sens stategia devine un model de acțiune, în acțiune, care
accepta ab initio posibilitatea schimbării tipurilor de operații și a
succesiunii lor. (Potolea, 1989)

Strategia didactică reprezintă un grup de două sau mai multe

metode și procedee integrate într-o structură operațională.,
angajată la nivelul activității de predare-învățare-evaluare, pentru
realizarea obiectivelor pedaggce generale, specifice și concrete ale
acesteia, la parametri de calitate superioară. (Cristea, 2002)

Strategia de instruire este știința sau arta de a combina și coordona

acțiunile în vederea atingerii unui scop. (Mialaret, 1979)
STRATEGII DIDACTICE
CARACTERISTICI
MODELUL STRUCTURAL AL STRATEGIEI DIDACTICE

Metode didactice

Forme de organizare a
Mijloace didactice activității cursanților

Modelul triunghiular, Potolea, 2008

TIPURI DE STRATEGII DIDACTICE

Clasificarea strategiilor didactice

A. după domeniul activităților instrucționale predominante

(Bloom, Merrill și Kelety, 1981; Lesgold, 1984; Cerghit, 1983):

• strategii cognitive;
• strategii acționale sau psihomotorii;
• strategii afectiv-atitudinale;
• strategii combinatorii.
TIPURI DE STRATEGII DIDACTICE

Clasificarea strategiilor didactice

B. după logica gândirii (Di Vesta, 1983; Anderson, 1980;

Norman, 1985; Campione și Brown, 1998):

• strategii inductive (bazate pe abstractizare și generalizare) –

traseul cognitiv pornește de la concret la abstract;
• strategii deductive (bazate pe concretizare logică și
particularizare) – traseul cognitiv pornește de la principiu la
exemplu, de la ipoteză la faptul testat prin observație și
experiment;
• strategii analogice (bazate pe comparație ca operație a
gândirii);
• strategii ludice
• strategii mixte (presupun integrarea mai multor operații
specifice strategiilor descrise anterior).
TIPURI DE STRATEGII DIDACTICE

Clasificarea strategiilor didactice

C. după gradul de structurare a sarcinilor de instruire

(O’Neal, 1988; Wertsch, 1991; Barca, 1995; Iucu, 1999; Coll, 1999):

• strategii algoritmice (presupun parcugerea unor pași succesivi

pentru realizarea unui obiectiv bine determinat; algoritmii au
diferite grade de complexitate, ei putând fi combinați în funcție
de obiectiv, conținut, abilități);
• strategii semi-prescrise, nealgoritmice (dirijarea procesului
de învățare nu mai este strictă, iar comportamentele vizate de
obiective nu mai sunt atât de clar conturate);
• strategii euristice (facilitează descoperirea noilor cunoștințe,
încurajează comportamentul de căutare, îl pun pe cel care învață
în situații noi, de incertitudine, de risc; se bazeză pe abilitățile de
explorare ale elevului).
TIPURI DE STRATEGII DIDACTICE

Clasificarea strategiilor didactice

D. după tipul de achiziții și rezultate vizate în activitatea de

formare

• strategii de dobândire de cunoștințe (predominant

informative)
• strategii de exersare/ aplicarea a noilor cunoștințe și de
dezvoltare a abilităților practice (predominant aplicative)
• strategii de evaluare a rezultatelor învățării și de dezvoltare
a capacităților autoevaluative (predominant evaluative)
ETAPELE PROIECTĂRII UNEI STRATEGII DIDACTICE

1. Precizarea intențiilor urmărite. Descrierea

comportamentelor observabile pe care cursanții trebuie să fie
capabili să le probeze la sfârșitul activității de formare.

2. Analizarea resurselor și a condițiilor concrete de desfășurare a

procesului instrucțional: resurse umane - caracteristicile
cursanților; resurse materiale – mijloacele de învățământ
disponibile; resurse de timp de instruire etc..

3. Organizarea conținutului;

4. Stabilirea activităților de instruire: metode și procedee,

mijloace de învățământ; forme de organizare a activității
cursanților.

5. Stabilirea modalităților de evaluare;

FACTORI DETERMINANȚI ÎN ALEGEREA STRATEGIEI DIDACTICE

 Variabile care depind de curriculum:

scopul și obiectivele activității de formare; organizarea
conținutului; timpul de instruire;

 Variabile care depind de formator:

concepția pedagogică a formatorului; competențele formatorului;
experiența privind activitățile de formare etc.

 Variabile care depind de cursant:

nivelul de pregătire; interesele de cunoaștere/ profesionale;
motivația participării la activitățile de formare; aptitudinile pentru
lucrul în colaborare etc.;

 Variabile care depind de grupul de cursanți:

mărimea grupului, gradul de eterogenitate a grupului etc.;

 e) Variabile privind organizarea activității didactice: resurse

materiale.
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE

Clasificarea metodelor de instruire

a. După sarcina didactică dominantă

– Metode de debut al activității de formare - icebreaking methods
– Metode de prezentare a conținutului centrate pe formator/ profesor
– Metode de formare de priceperi și deprinderi
– Metode de acțiune de tip proiect
– Metode de evaluare.
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE

Clasificarea metodelor de instruire

b. După modul de grupare a cursanților

– Metode de lucru individual
– Metode de lucru în perechi
– Metode de lucru în echipă/ grupuri
– Metode de lucru colectiv
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE

Metode de debut al activității – ice-breaking methods

– Jocul în cele patru colțuri

– 99 de întrebări
– Mod de prezentare pe cartonașe
– Tehnica bulgărelui de zăpadă
– Tehnica Adevărat și fals (Clegg, Brich, 2003)
– Tehnica grupurilor zumzăitoare
– Cercul complimentelor
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE

Metode de transmitere a conținutului/ de formare de priceperi și deprinderi

Prelegerea presupune prezentarea unui volum mare de cunoștințe intr-un anumit interval de timp. Se
recomandă folosirea suportului vizual pentru prezentare.

Predarea reflexivă
Cursanții, împărțiți în grupuri, exercită pe rând rolurile de educator și educat.

Metoda grupurilor de discuție tutoriale se folosește în cazul în care există cursanți care nu
înregistrează un progres mulțumitor. Grupurile tutoriale sunt formate din 5-6 cursanți. Unul dintre aceștia
deține rolul de tutore.

Discuția panel rezidă în “utilizarea unui grup restrâns de indivizi competenți/ reprezentativi, constituind
panelul (panel= eșantion), în vederea studierii unei probleme, în timp ce un auditoriu constituit intervine
prin mesaje scrise” (Peretti, Legrand, Biniface, 2001).
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE

Dezbaterea (modelul britanic)

Grupul de cursanți este împărțit în 2 echipe, una favorabilă topicului, cealaltă
în opoziție cu prima. Câte doi participanți sunt selectați din fiecare echipă,
urmându-se pașii:
- Primul vorbitor, afirmator sau negator, prezintă cazul în 5 minute.
- Al doilea vorbitor, afirmator sau negator, prezintă 3 minute.
- Topicul este deschis la comentarii, întrebări și răspunsuri din partea
echipelor; acestea sunt alternate între echipa afirmatoare și echipa
negatoare.
- Câte un membru al fiecărei echipe sumarizează cazul.
- Dezbaterea se încheie cu o sesiune de concluzii generale la care participă
întregul grup de cursanți.
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE

Demonstrația didactică

Demonstrația implică prezentarea unor obiecte sau fenomene reale/

substitute ale acestora sau prezentarea unor acțiuni/ operații ce
urmează a fi învățate. Prin demonstrație se dobândesc noi cunoştinţe,
se confirmă adevăruri însuşite anterior sau se formează modelul intern
al unei noi acţiuni.
Prin demonstraţie se asigură un suport concret senzorial în activitatea
de învățare, intuirea realităţii de către cursanți fiind dirijată prin
cuvântul cadrului didactic/ formatorului.
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE
Forme ale demonstației:

 Demonstrația cu obiecte naturale (substanțe chimice etc.)

 Demonstraţia cu ajutorul obiectelor tehnice (dispozitive, aparate, utilaje)
 Demonstrația cu ajutorul materialelor grafice – demonstrația figurativă (planșe, hărți, diagrame)
 Demonstrația cu ajutorul mijloacelor tehnice audio-vizuale (filme didactice)
 Demonstrația cu ajutorul desenului didactic, la tablă
 Demonstrația acțiunilor și comportamentelor (pentru învățarea unor deprinderi- spre ex. la
tehnologia informațiilor și a comunicațiilor)

 Demonstrația experimentelor de laborator – experimentul demonstrativ

 Demonstrația prin intermediul modelelor
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE

Cerințe privind utilizarea demonstrației:

- alegerea materialului demonstrativ reprezentativ
- stimularea curiozității intelectuale: reactualizarea cunostintelor, enunțarea
scopului observației
- asigurarea condițiilor de receptare activă a materialului – orientarea perceptiei;
formularea unor sarcini de executat
- intuirea sistematică a materialului demonstrativ, prin alternarea prezentării
sintetice (întregul) cu cea analitică (pe părţi); explicarea relației între
componentele obiectului; explicarea fenomenelor observate; evidențierea relației
cauză-efect.
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE

Exercitiul presupune executarea repetată și conștientă a unei acțiuni, în

vederea însușirii practice a unui model dat de acțiune sau a îmbunătățirii
unei performanțe.
Funcții/ avantaje
- Formarea deprinderilor motorii și a celor intelectuale
- Înțelegerea cunosțintelor; consolidarea cunoștințelor
- Dezvoltarea operatiilor mintale
- Dezvoltarea unor trăsături de voință și caracter
Forme ale exerciului
- Exercițiu cu caracter reproductiv – presupune aplicarea unui algoritm
- Exercițiu cu caracter productiv, de creatie – elaborarea unui eseu,
formularea unor probleme
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE

Studiul de caz valorifică pentru învăţare „cazul”, adică o situaţie reală,

semnificativă pentru un anumit domeniu şi care se cere a fi analizată şi
rezolvată.

„Cazul”
- să fie autentic, reprezentativ, accesibil, să conţină o problemă de
rezolvat
- “Un caz bun are structura unei povești.”
- să fie interesant pentru cursanți și să prezinte o situație de actualitate
(să conțină citate, afirmații, puncte de vedere ale celor implicați)
- să forțeze deciziile.
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE

Studiul de caz
Etape:
 alegerea cazului de către cadrul didactic/ formator;
 prezentarea cazului;
 obţinerea informaţiilor necesare (cu ajutorul cadrului didactic sau în mod
independent);
 prelucrarea informaţiilor;
 dezbatere asupra informațiilor colectate/ elaborarea variantelor de
rezolvare;
 alegerea variantei optime/ stabilirea concluziilor;
 verificarea deciziei adoptate.
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE
Jocul de rol
Rolul este “un model organizat de conduite, cu privire la o anumită poziție a individului într-un
ansamblu interacțional.” (Pânișoară, 2008, apud Neculau, 2001).
Etape:
- Instructajul sau stabilirea situației
- Jocul de rol propriu-zis
- Discuțiile de concluzionare.

Grupul de aprofundare profesională

Etape:
- Prezentarea unui probleme profesionale cu care se confruntă/ s-a confruntat un cursant și a
modului în care a decis să abordeze problema (aproximativ 10 minute)
- Adresarea unor întrebări de către participanți și formularea răspunsurilor de către narator
(aproximativ 30 de minute)
- Realizarea unor asociații de idei, prin notarea de către fiecare participant a 3 elemente: o idee pe
care o asociază cu situația prezentată de narator; o autocritică formulată în termenii: “dacă aș fi
fost în locul tău, aș fi avut următoarea dificultate...”; o propunere pentru rezolvarea situației.
- Discuții finale.
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE

Turul galeriei (Dumitru, 2000)

Cursanții, divizați în microgrupuri, lucrează la rezolvarea unei probleme
controversate. Fiecare echipă notează pe câte o foaie de flipchart ideile discutate și
soluțiile propuse.
Unul dintre membrii echipei joacă rolul de ghid pentru cursanți de la celelalte
echipe. Vizitatorii notează pe o filă alăturată comentarii, critici, soluții.

La închierea turului galeriei, fiecare cursant trebuie să noteze rezolvările la

problema pe care a primit-o pentru soluționare.
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE

Proiectul sau tema de cercetare-acțiune

Activitatea cursanților se desfăşoară în mod independent, individual sau în grup,

într-un timp mai îndelungat, presupune un efort de informare, investigare,
proiectare sau elaborare şi se soldează cu prezentarea unui produs finit (dispozitiv,
model, referat etc.), care va fi evaluat.
Proiectul este o metodă de învățare prin activitate practică, prin cercetarea unui
subiect de interes pentru cursanți.
Oferă posibilitatea unei abordări interdisciplinare a temei. Este o metodă de
dezvoltare si testare a capacităților intelectuale, a aptitudinilor creatoare, a
calităților de vointă.
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE

Proiectul
Etape:
 Alegerea temei
 Stabilirea obiectivelor
 Planificarea activităților (distribuirea responsabilităților în cadrul grupului, identificarea
surselor de informare, stabilirea metodelor de lucru, stabilirea unui plan și a unui calendar
de desfășurare a activităților)
 Cercetarea/ investigarea propriu-zisă
 Realizarea produselor finale (postere, rapoarte, albume, portofolii)
 Prezentarea rezultatelor
 Evaluarea activității desfășurate
METODE ȘI TEHNICI DE FORMARE

Tehnica peretelui de afișaj (tehnica metaplanului) – tehnică de

moderare potrivită pentru teme complexe, care nu pot fi abordate integral
în timpul avut la dispoziție.

Etape:
 Prezentarea unui plan de desfășurare a activității, de către moderator
 Stabilirea priorităților, de către participanți
Cursanții primesc câteva cartonașe pe care notează subiectele pe care vor
să le discute în cadrul activității. Cartonașele sunt, apoi, așezate pe
peretele de afișaj. Se stabilesc criteriile de sortare/ ierahizare a
cartonașelor.
 - Desfășurarea activității educative.
FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚII CURSANȚILOR

Organizarea frontală
Cadrul didactic/ formatorul îndrumă și conduce activitatea tuturor cursanților în
același timp.

Avantaje:
- posibilitatea realizării unor obiective/ sarcini comune, de nivel mediu
- economie de resurse
- crearea bazelor pentru organizarea altor forme de activitate

Limite:
- nerespectarea diferențelor individuale
FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚII CURSANȚILOR

Organizarea individuală
Fiecare cursant realizeaza sarcinile de lucru independent de colegii săi.

Sarcinile de lucru pot fi:

• comune;
• diferențiate pe grupe de nivel;
• individualizate.

Sarcina de lucru trebuie să fie interesantă, simulativă și pe măsura

posibilităților cursanților.
FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚII CURSANȚILOR

Organizarea grupală
Colectivul este împărțit în grupuri mici, în care cursanții lucrează în colaborare.
Această formă de activitate le oferă subiecților posibilitatea să participe la
discuții, la activități de cercetare, de realizare de micro-proiecte și jocuri de rol.

Grupul – ansamblu de indivizi care au un scop comun și se influențează reciproc.

Conflictul socio-cognitiv poate fi:

• Interindividual – determinat de divergența răspunsurilor date de subiecți;
• Intraindividual – subiectul ajunge să se îndoiască de propriul răspuns din cauza
răspunsului concurent.
FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚII CURSANȚILOR

Organizarea grupală

Tipuri de interacțiune în cadrul grupului de lucru

 Interacțiunea pentru participare (mobilizarea reciprocă pentru realizarea
sarcinilor colaborative)
 Interacțiunea pentru comunicare (schimb de informații; împărtășirea
opiniei și influențarea opiniei)
 Interacțiunea pentru negociere (dialog pentru a ajunge la un punct de
vedere comun)
 Interacțiunea pentru formarea echipei (asigurarea că membrii echipei sustin
obiectivele acesteia ) (Donnelly, 2010)
FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚII CURSANȚILOR

Organizarea grupală

Criterii de organizare a grupurilor

 nr. de cursanți (minimim 2 cursanți)
 compoziția grupului (caracteristicile membrilor- nivelul de pregătire;
aptitudinile membrilor echipei în raport cu rolurile; nivelul de
angajament): grupuri omogene; grupuri eterogene.
 sarcina de lucru: comună; diferită de la o grupă la alta.
 obiectivul activității: grupuri de descoperire; de interevaluare; de
asimilare; de exersare/ antrenament.
 instrumentele de lucru
FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚII CURSANȚILOR

Organizarea grupală
Avantaje
 oportunități de învățare prin colaborare
– roluri flexibile în grupul de învățare: alternarea rolurilor educat-
educator (Scardamalia, M.,1995); alternarea lucrului în grup cu
studiul individual; restructurarea echipelor de învățare în funcție de
centrul de interes cognitiv sau pe criterii de eficiență în sarcină.
– autoevaluare
– motivare – stimulare în sarcină datorită prezenței celorlalți membrii
ai echipei

 posibilități de diferențiere a instruirii.

FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚII CURSANȚILOR

Organizarea grupală

Limite:
 consum mare de timp;
 riscul neimplicării corespunzătoare a tuturor cursanților în activitate;
 dependența excesivă de ceilalți;
 dificultăți în evaluare;
 efectul de complezență – acceptarea răspunsului celuilalt;
 groupthink – tendința grupului de a suprima opoziția în interesul armoniei
grupului.
BIBLIOGRAFIE
1. Cerghit, Ioan, Neacsu, Ioan, Negret-Dorbridor, Ion, Panisoara,
Ion-Ovidiu (2001). Prelegeri pedagogice. Iași: Editura Polirom.
2. Ionescu,Miron, Chis, Vasile (1992). Strategii de predare si
invatare. București: Editura știintifică.
3. Moldoveanu Michaela (2009). Suport de curs pedagogie 2.
București: Editura Printech.
4. Pânișăară, I. O (2008). Comunicarea eficientă. Ediția a III-a
revizuită și adăugită.
5. Oprea, Crenguta Lacramioara (2006). Strategii didactice
interactive. București: EDP RA.
6. Paloș, R., Sava., S., Ungureanu, D. (coord.) (2007). Educația
adulților. Baze teoretice și repere practice. Iași: Editura Polirom.