Recuperare în

traumatologia sportivă
Curs 2
Examenul sportivului traumatizat
 Contuzia
 traumatism produs de forţe mecanice externe (agenţi
traumatici), care determină leziuni şi tulburări
funcţionale, dar care nu întrerup continuitatea
tegumentară la locul de acţiune → reprezinta strivirea
partilor moi (piele, tesut adipos, muschi) prin lovire,
sau presare.
 frecvent întâlnită în practica sportiva (8 - 32 %);

 determina lezarea vaselor sanguine mici  acumularea

sângelui în tesuturile înconjuratoare;
 Clasificare
 după intensitatea cu care a acţionat agentul traumatic se
diferenţiază:
 contuzii superficiale, care afectează pielea şi ţesutul
celular subcutanat
 contuzii forte, în care leziunile depăşesc ţesutul celular
subcutanat cuprinzând muşchii sau chiar osul, iar
tulburările funcţionale pot fi sistemice.
 după localizare deosebim:
 contuzii craniene
 contuzii toracice
 contuzii ale membrelor (inclusiv contuzii articulare)
 contuzii abdominale.

 evolutia este benigna;

 nu necesită înteruperea activitatii sportive;
 Diagnostic
Anamneza  cunoaşterea agentului traumatic, a
mecanismului de producere şi a simptomelor.
 Simptome:

 durerea - de diverse tipuri şi de intensitate variabilă.

Intensitatea durerii este determinată de mai mulţi
factori:
 intensitatea de acţiune a agentului traumatic

 locul impactului şi suprafaţa agresionată, (durerea fiind

proporţională cu numărul receptorilor senzitivi dureroşi
interesaţi)
 sensibilitatea dureroasă individuală

 Printre cele mai dureroase contuzii sunt contuziile

articulare, faciale şi contuziile degetelor, mai ales la
copii. În contuziile forte durerea poate determina
impotenţă funcţională antalgică.
Examenul clinic
 inspecţie:
 escoriaţii, leziuni superficiale ale stratului cornos al pielii (cu păstrarea continuităţii
tegument) → pot constitui poartă de intrare pentru germeni şi pot predispune la complicaţii
infecţioase. Escoriaţiile sunt considerate leziuni de graniţă între contuzii şi plăgi.
 roşeaţă tegumentară datorată vasodilataţiei locale post­traumatice, prezentă în contuziile
tegumentare superficiale.
 flictene, vezicule pline cu lichid seros sau sangvinolent apărute posttraumatic şi datorate
extravazării plasmatice la nivelul capilarelor traumatizate. Ele caracterizează anumite
contuzii tegumentare (flictenele plantare ale baschetbaliştilor).
 echimoze - datorate ruperii posttraumatice a capilarelor cu acumulări de sânge subcutanat.
Apar la distanţă în timp, ca urmare a degradării hemoglobinei → viraj de culoare al
echimozei în timp. Culoarea echimozei (albastru­-violet-verde-galben) poate fi folosită pentru
aprecierea timpului scurs de la producerea traumatismului. Pot apare la locul traumatizat,
sau la distanţă atunci când hemoragia se produce Într-un spaţiu inextensibil şi sângele este
împins subcutanat pe căi de minimă rezistenţă (echimozele consecutive facturilor sau
contuziilor musculare).
 peteşii (hemoragii intradermice) şi sufuziuni (hemoragii subcutanate) care apar în contuziile
tegumentare forte şi care se relevă ca nişte "pete" roşii pe tegumentele contuzionate.
 tumefiere cu modificare de volum şi formă în zona traumatizată. Prin palparea zonei
tumefiate obţinem informaţii despre natura colecţiei (hematom, tumefiere inflamatorie etc.).
 palparea  sediul şi amploarea durerii provocate, în scopul aprecierii gravităţii contuziei şi
chiar a posibilelor complicaţii (hematomul).
 Complicaţii
 Hematomul rezultă în urma unor traumatisme directe ce determină leziuni
vasculare şi hemoragii în spaţii inextensibile. Se constituie odată cu leziunea
vasculară şi se dezvoltă până ce se realizează un echilibru presional între colecţia
sanguină şi presiunea intravasculară.
 se diferenţiază:
 mic sau voluminos
 superficial sau profund
 circumscris sau difuz
 la examenul clinic se constată o zonă tumefiată, dureroasă; însoţită, (sau nu), de o
modificare a culorii tegumentului supraiacent în funcţie de profunzimea colecţiei.
 H. mici se rezolvă spontan prin resorbţie, în timp ce H voluminoase se pot complica
prin infectare sau impregnare cu calcar amorf.
 Infecţiile pot apare în contuzii fie în cazul infectării endogene a hematoamelor, fie în
cazul escoriaţiilor care deşi nu întrerup continuitatea tegumentară, înlătură totuşi
stratul cornos (superficial) al epidermei scăzând capacitatea de apărare a pielii în
faţa agresiunii microbiene.
 Şocul traumatic este o complicaţie gravă ce poate apare în contuziile forte, cu
dureri mari, ca o formă de răspuns a organismului la agresiune.
 starea de şoc: extremităţi reci, paloare tegumentară, hipotensiune arterială, puls
slab dar cu frecvenţă crescută, reflexe întârziate, pierderea conştienţei <=
dependente de gravitatea şocului (apreciată după valorile TA şi FC).
 se diferenţiază trei forme:
 soc uşor cu T.A. sistolică până la 100 mm Hg şi frecvenţa cardiacă 90-100/min
 şoc mediu cu T.A. sistolică între 70-90 mm Hg şi frecvenţa cardiacă între 120-
140/min
 şoc grav cu T.A. sistolică sub 60 mm Hg şi frecvenţa cardiacă peste 140/min
 Sechele (complicaţii de lungă durată)
 sechele apărute după contuzii, η in cazul contuziei musculare, se remarcă:
 miozita calcară
 hematomul muscular calcificat
 ischemia musculară.
 Miozita calcară - impregnarea cu calciu a hematoamelor musculare, în
timp; ele pot fi asimptomatice, dar uneori pot determina o jenă dureroasă
la contracţia musculară  scădere de forţă şi rezistenţă a muşchiului.
 depunerile calcare se evidenţiază radiografic.
 în funcţie de mărimea acestor depozite calcare şi de semnele clinice se
indică intervenţia operatorie, sau se apelează la tratament conservator
care constă în termoterapie prelungită pentru activarea circulaţiei
musculare. Se preferă electroterapia cu efecte termice profunde (unde
scurte, ultrasunet).
 se recomandă stretchingul pentru ameliorarea flexibilităţii musculare.
 Hematomul muscular calcificat. Este vorba de hematomul voluminos care
compromite funcţia muşchiului. Dacă nu este evacuat chirurgical el se
impregnează cu calcar amorf determinând un proces de calcificare, care
se face lent fără semnele inflamatorii prezente în miozita calcară.
 Ischemia musculară poate apare în contuzii musculare forte care
afectează şi vascularizaţia locală (ruptura vaselor, spasm arterial,
tromboză)  indirect afectarea musculară prin ischemie ← muşchiul
suportă greu lipsa de oxigen şi de aceea frecvent ischemia musculară
determină apariţia unei claudicaţii intermitente la efort.
 Tratament
 Primul ajutor vizează ameliorarea simptomelor şi prevenirea
complicaţiilor.
 durerea se combate prin antialgice şi sedative <= necesită atenţie
pentru că ea poate favoriza apariţia şocului traumatic.
 infecţia se previne prin spălarea abundentă cu soluţii antiseptice
(rivanol, apă oxigenată) în speciala zonelor escoriate şi cu flictene.
 în scop antialgic, dar şi pentru limitarea inflamaţiei şi hemoragiei,
se folosesc proceduri de crioterapie: punga cu gheaţă, masaj cu
gheaţă sau chiar simple compresii reci .
 În cazul contuziilor musculare forte, când impotenţa funcţională
sugerează posibilitatea leziunilor musculare şi a rupturii vaselor
sanguine, se va imobiliza segmentul traumatizat şi se va aplica un
bandaj compresiv.
 Se contraindică oricărui accidentat cu posibile contuzii musculare să
continue efortul fizic, pentru a nu agrava leziunile fibrelor musculare şi a
preveni o posibilă hemoragie. Nu sunt permise aplicaţii locale calde şi
manevre de masaj.

 Recuperarea funcţională în contuziile musculare vizează refacerea forţei şi

rezistenţei musculare care se realizează în timp prin kinetoterapie cu
programe de exerciţii în care se vor folosi contracţii izometrice cu minimum
60% din forţa maximă a muşchiului în acel moment şi exerciţii cu rezistenţă
progresivă (contracţii izotone).
 local - aplicatii de unguente cu enzime proteolitice (Lasonil, Mobilat),
unguente anestezice şi antiinflamatorii (Voltaren, Fenilbutazona),
fizioterapie (curenti interferentiali, ultasunete)
 general - antiinflamatoare, antialgice, vitamina C.
 alimentatie sau suplimente medicamentoase - substante cu rol în limitarea
si vindecarea echimozelor: vitamina K (coagulare - legume cu frunze verde
închis, soia, iaurt), vitamina C (formarea colagenului 2 - 5 g vit.C/ zi),
vitamina E (antioxidant 400 - 800 UI), complexul B, beta coraten (morcov)
- 25000 ui/zi, minerale (fier, calciu, cupru, magneziu, zinc, siliciu).
 Plăgile
 traumatisme acute sângerânde în care leziunile şi
tulburările locale sau generale sunt însoţite de
întreruperea continuităţii tegumentare.
 gravitatea rezultă din cumularea mai multor factori:
localizarea, întinderea, profunzimea, vechimea plăgii
(ex. plăgi grave: plăgile penetrante articular, deoarece
în această situaţie cavitatea articulară comunică cu
exteriorul favorizând complicaţiile septice articulare).
 plăgi recente (mai puţin de 6 ore) considerate plăgi
curate, neinfectate
 plăgi vechi ( mai mult de 6 ore) considerate plăgi
infectate.
 primul ajutor corect în plăgile recente în care nu s-a
instalat (sau nu s-a dezvoltat) infecţia, este eficient şi
suficient ducând la o vindecare rapidă .
 în plăgile accidentale vechi, netratate, se dezvoltă un
proces infecţios care prelungeşte timpul de vindecare şi
face posibilă apariţia complicaţiilor.
 Tratament
 local - pansament: manoperele chirurgicale, mecanice şi chimice
care asigură condiţii optime pentru vindecarea plăgii.
 principiile unui pansament corect sunt:
 combaterea infecţiei, realizată prin:
 asepsia materialelor şi a instrumentelor utilizate
 antisepsia plăgii şi a tegumentelor învecinate
 absorbţia secreţiilor din plagă
 drenajul
 combaterea hemoragiei prin mijloace hemostatice.
 netraumatizarea tegumentelor şi a accidentatului, apelând la
manevre blânde care să evite durerile suplimentare.
 protecţia plăgii care se realizează atât sub aspectul protecţiei
mecanice cât şi ca protecţie termică a ţesuturilor lezate.
 Tipuri de pansamente
 pansamentul protector se adresează plăgilor superficiale. El poate fi
simplificat actualmente prin folosirea unor răşini sintetice lichide care
pulverizate pe plagă formează solidificându-se un fin strat protector.
 pansamentul absorbant se aplică în cazul plăgilor care secretă, sau care
comunică cu o cavitate secretantă (intestin, vezică). După curăţirea şi
aseptizarea tegumentului, acesta va fi vaselinat cu pomezi sterile
pentru a evita iritarea pielii de către produsele de secreţie, iar plaga va
fi acoperită cu straturi groase de vată, mai ales pe părţile declive.
 pansamentul compresiv urmăreşte compresiunea fie în scopul opririi
unei hemoragii, fie pentru reducerea mobilităţii unei regiuni (entorse,
hidro sau hemartroză). Compresiunea trebuie să fie uniform
repartizată, suportată uşor de bolnav şi să nu jeneze circulaţia.
 pansamentul umed este folosit în scopul menţinerii la nivelul plăgii (sau
a regiunilor inflamate) a unui antiseptic, sau a căldurii umede ce are
calităţi antiflogistice.

 pansamentele trebuie schimbate de 3-4 ori pe zi.

 folosirea prişniţului (pansament umed acoperit cu folie impermeabilă ce
opreşte evaporarea) este astăzi abandonată, prişniţul favorizând
macerarea tegumentului.
 plăgile complicate cu hemoragie impun în primul rând
hemostaza.
 în funcţie de intensitatea durerii se administrează
antialgice şi/sau sedative pentru liniştirea bolnavului,
pentru a explora corect plaga şi a aprecia profunzimea
ei cu eventuala interesare musculară, aponevrotică, a
vaselor şi nervilor din zonă.
 se execută corect un pansament protector.

 prevenirea tetanosului se face în plăgi tetanigene,

simple sau anfractuoase, cu, (sau fără), zdrobiri
tisulare, murdărite cu pământ, îndeosebi în accidente
rutiere.
 supravegherea ulterioară presupune urmărirea curbei
termice pentru aprecierea evoluţiei normale a plăgi.
 febra, roşeaţa locală, durerea, indică o complicaţie
septică. Antibioterapia sau chimioterapia nu sunt
necesare decât în plăgile strivite, profunde, sau masiv
contaminate cu pământ sau dejecte.
 Traumatisme musculare
 Muşchiul este supus traumatismului mai frecvent decât osul sau
articulaţia.
 Leziunile musculare pot fi produse prin: forţele externe sau forţe
interne
 Forţele interne implicate în producerea leziunilor musculo-
tendinoase sunt responsabile de tulburarea coordonării
contracţiilor musculare.
 Cele mai multe leziuni apar ca urmare a:
 necoordonării între acţiunea musculaturii agoniste şi
antagoniste. Contracţia bruscă şi puternică a unei grupe de
muşchi neînsoţită de relaxarea adecvată a musculaturii
antagoniste, determină o forţă excesivă responsabilă de
întindere sau ruperea unor fibre musculare.
 desincronizarea acţiunii diferitelor unităţi neuro-musculare din
care este alcătuit un muşchi.
 contracţia musculară excentrică (cu alungirea fibrelor
musculare), oprită brusc atunci când se efectuează împotriva
unei încărcături (rezistenţă)superioare forţei dezvoltate de
muşchiul respectiv.
 s-a observat că leziuni musculare prin mecanism
endogen apar mai frecvent în contracţia
excentrică, care dezvoltă în muşchi o tensiune
mai mare decât cea care apare în contracţia
concentrică (cu scurtarea fibrelor musculare).

 mecanismul endogen se explică prin modificări

ale contracţiei musculare de ordin fiziologic,
biochimic şi metabolic, modificări datorate în
majoritatea cazurilor unor solicitări peste
posibilităţile momentane ale muşchiului implicat.
 Diagnostic
 Anamneza urmăreşte să stabilească:
 forţele responsabile de producerea traumatismului, modul
lor de acţiune;
 factorii favorizanţi;
 semnele subiective.
 Examenul clinic se face în clino şi ortostatism, şi
foloseşte:
inspecţia;
 palparea;
 examenul funcţional.
 Palparea se va face în diferite poziţii funcţionale
pentru a determina condiţiile de apariţie şi extensia
durerii provocate.
 Examenul funcţional va avea în vedere:
mişcările pasive ;

 mişcările active ;
 mişcările active cu rezistenţă.
 Contractura musculară
 tulburare funcţională manifestată printr-o tetanizare reflexă,
bruscă, la nivelul unui muşchi aflat în activitate.
 apare datorită :
 acumulării de metaboliţi acizi în muşchii obosiţi (sau prost
recuperaţi după traumatisme anterioare);
 în condiţii de frig şi umezeală;
 în timpul unui efort de lungă durată care determină
deshidratare.
 durerea se instalează progresiv fiind difuză, greu de descris şi nu
dispare în repaus.
 la inspecţie: tumefiere difuză moderată, iar la palpare se simte
„coarda” musculară şi apare durerea provocată, difuză.
 Examenul funcţional – nu evidenţiază o impotenţă funcţională
propriu-zisă, ci un grad de impotenţă funcţională antalgică.
 Prim ajutor
 aplicaţii locale calde (pernă electrică, săculeţ cu
sare încălzită, gel termolabil în scop antalgic şi
decontracturant;
 metode blânde de masaj;
 administrarea de lichide bicarbonatate.
 Evoluţie
 contractura musculară de efort (fără cauze
nevralgice) are o evoluţie favorabilă cedând în 3 –
4 zile fără tratament;
 după 7 – 10 zile cu musculatura afectată se poate
relua orice tip de efort, respectând însă principiul
progresivităţii.
 Întinderile musculare
 forma cea mai uşoară de leziune musculară produsă prin
mecanism endogen.
 continuitatea ţesutului muscular nu este întreruptă, leziunile fiind
microscopice şi interesând formaţiunile intracelulare.
 leziunile sunt localizate în perimisium (partea fibrelor –
parenchimatoasă a muşchiului fiind interesată numai în eforturile
foarte intense).
 se poate confunda, mai ales la început, cu ruptura fibrilară.
 durerea domină tabloul clinic, fiind:
 intensă

 brusc apărută în timpul efortului

 precis localizată

 descrisă ca o senzaţie de arsură

 ameliorată de repaus.

 La inspecţie: segmentul se prezintă normal, dar la palpare se

poate evidenţia o bandă musculară în tensiune.
 Examenul funcţional
 mişcările pasive sunt posibile pe toată amplitudinea mişcării putând apare însă
durere pe ultimele grade de mişcare, când se întinde muşchiul afectat.
 mişcările active sunt posibile, dar limitate antalgic ca amplitudine.
 Primul ajutor
 punere în repaus a segmentului corporal implicat;
 aplicaţii locale reci (comprese reci, pungă cu gheaţă, pungă cu gel). Acestea reduc
riscul hemoragiei în cazul leziunilor vasculare concomitente şi ameliorează
durerea. Se pot face şi pulverizaţii cu Kelen, tot în scop antalgic.
 se contraindică aplicaţiile calde pentru ca există posibilitatea favorizării
hemoragiei locale şi se contraindică masajul care ar putea amplifica leziunile
locale.
 Evoluţie
 întinderile musculare se vindecă fără sechele şi în timp scurt (5 – 10 zile). După
24 ore de la accident, pentru a grăbi vindecarea se pot folosi mijloace care
activează circulaţia locală cum ar fi aplicaţiile calde sau proceduri electroterapice.
 Exerciţiul fizic se poate relua numai după dispariţia completă a durerilor şi numai
pe amplitudinea nedureroasă a mişcării. Se va acorda o atenţie specială încălzirii
muşchiului lezat.
 Rupturile musculare fibrilare
 se produc prin întinderea excesivă a fibrelor musculare peste
limitele de elasticitate momentană a muşchiului respectiv
 Clinic

 simptomatologia rupturilor musculare este asemănătoare cu cea

descrisă la întinderile musculare fiind însă mai intensă.
 durerea este: mai violentă, apare brusc ca o lovitură de bici la
nivelul muşchiului şi este însoţită de senzaţia auditivă a unui
pocnet în momentul ruperii fibrelor musculare.
 palparea muşchiului pune în evidenţă sediul leziunii prin durerea
provocată. Durerea provocată este limitată de obicei la o zonă
restrânsă, ca o linie perpendiculară pe axul longitudinal al
muşchiului. Restul masei musculare este nedureros la palpare.
 Examenul funcţional

 contracţia voluntară a muşchiului afectat atunci când este posibilă,

produce durere şi determină impotenţă funcţională antalgică;
 mişcările pasive sunt posibile şi normale.
 Primul ajutor

 aplicaţii reci 15 – 30 minute;

 bandaj compresiv utilizând faşă elastică, în scopul limitării edemului şi hemoragiei;
 imobilizare în poziţie antalgică a segmentului lezat va fi (uşoară flexie a
articulaţiilor adiacente muşchiului lezat);
 administrare de antialgice per os.
 se contraindică masajul şi aplicaţiile locale calde în scop antalgic.
 Evoluţie

 timpul necesar recuperării complete a muşchiului este dependent de numărul

fibrelor musculare rupte. De regulă 2 – 4 săptămâni sunt suficiente pentru o
vindecare completă.
 Imobilizarea segmentară se va menţine10 – 14 zile, însă ea nu trebuie prelungită
prea mult pentru că favorizează hipotrofia musculară.
 După 2 – 3 zile de la accident se pot folosi mijloace fizice de ameliorare a circulaţiei
locale. Pentru pregătirea profundă a ţesuturilor se foloseşte electroterapia: unde
scurte şi a ultrasunet.
 Reluarea antrenamentului la sportivi se permite numai după recuperare completă
(după aproximativ o lună) şi progresiv.
 Rupturile musculare fasciculare
 ruperea completă a fibrelor unui fascicul muscular.
 Examenul clinic
 durerea este foarte intensă.
 la examenul local se poate evidenţia:
 imediat după accident o presiune în masa musculară

 la scurt timp după accident se poate observa apariţia unei

echimoze declive.
 la palpare se simte depresiune în masa musculară, cu
marginile dure. La puţin timp după accident depresiunea
dispare datorită edemului, sau hematomului local.
 Primul ajutor
 aplicaţii locale reci (pungă cu gheaţă);

 bandaj compresiv;

 imobilizarea segmentului lezat de preferat pe atelă

pneumatică;
 transportul accidentatului la un serviciu de ortopedie
deoarece unele rupturi fasciculare beneficiază de tratament
chirurgical (sutură). De cele mai multe ori însă este
suficient repausul.
 Rupturile musculare totale
 sunt traumatisme care survin în mod excepţional sub
acţiunea forţelor interne.
 Examenul clinic
 durerea este vie, puternică şi permanentă putând genera
chiar şocul traumatic,
 impotenţa funcţională este totală. Mobilizările pasive ale
segmentului pun în evidenţă tumefacţii mobile
corespunzătoare capetelor rupte ale muşchiului.
 Primul ajutor
 ameliorarea durerii;
 diminuarea hemoragiei printr-un mijloc adecvat de
hemostază;
 transportul urgent la spital pentru tratament chirurgical.
 Frecvent rupturile musculare (complete sau
incomplete) se produc la tineri cu musculatura
puternică, dar insuficient antrenaţi, prin
dezvoltarea la un moment dat a unei contracţii
musculare puternice .

 Muşchii cei mai frecvent afectaţi sunt:

 drepţii abdominali;

 cvadricepsul;

 bicepsul brahial.
 Miozitele
 afectiuni provocate de suprasolicitare care afecteaza de cele
mai multe ori grupele musculare mai rar un singur muschi.
 au debut lent datorat unei solicitari severe unitare ceea ce le
deosebeste de leziunile musculare.
 sediul afectiunii il reprezinta grupa musculara cea mai
supusa solicitarii in sportul respectiv.
 tabloul clinic este dominat de durerea instalata lent care
castiga in intensitate si persista uneori si dupa incetarea
efortului.
 palpare - durerea este difuza si intereseaza mai multe
corpuri musculare asociata cu o crestere a temperaturii
locale, hipotonie sau chiar contractura.
 în formele cronice corpul muscular este transformat intr-un
cordon fibros, dureros, o adevarata cicatrice musculara care
reduce considerabilelasticitatea si contractibilitatea
musculara.
 tratament - repausul muscular, tratament medicamentos si
fizioterapie.
 Tendinitele (tenosinovite)
 definesc reacţiile inflamatorii posttraumatice sau prin suprasolicitare
(microtraumatisme repetate) localizate la nivelul tendoanelor musculare.
Când inflamaţia cuprinde şi sinoviala respectivă ele devin tenosinovite.
 la tineri se descriu două tipuri mai frecvente:
 „tendinită de creştere” - formă de tendinită fără antecedente
traumatice, explicabilă prin dezvoltarea mai rapidă a masei
musculare în comparaţie cu tendonul pe care îl suprasolicită ;
 tendinite secundare unor traumatisme sau microtraumatisme
repetate (tendinite de oboseală) apărute în urma folosirii intensive
a unui muşchi într-o mişcare repetată (practica sportivă). Cele mai
frecvente tendinite în sport sunt:
 tendinita abductorilor la fotbalişti;
 tendinita achiliană la baschetbalişti;
 tendinita muşchilor epicondilieni la tenismeni (tendinita
cotului).
 la adulţi se întâlnesc:
 tendinite posttraumatice;

 tendinite de efort;

 tendinite care evoluează în carul unor afecţiuni reumatice

(periartrite, spondilită anchilopoietică, etc.).
 Clinic
 dureri pe traiectul unui tendon;
 dureri exacerbate de mişcare;
 crepitaţii la rularea tendonului afectat sub degete,
 limitarea antalgică a mişcărilor care solicită
tendonul respectiv.
 Primul ajutor
 crioterapie prin masaj cu gheaţă, cu efecte
antalgice şi antiinflamatorii foarte bune;
 repaus muscular segmentar până la amendarea
completă a fenomenelor dureroase;
 medicaţie antiinflamatorie;
 electroterapie: ultrasunet şi curenţi interferenţiali.
 Entezita
 reacţia inflamatorie la nivelul inserţiei pe os a tendonului
 boala inserţiilor musculare → unde se află receptorii ce
reglează reflex contracţia musculară;
 cauze:
 contracţii intense supraliminare

 sportivi

 prin suprasolicitari se produc micro-leziuni in portiunea

miotendinoasa sau tendino-periostala;
 clinic se manifesta prin durere - se manifestă numai în
contracţie la locul inserţiei musculare, discret edem;
 tratamentul se axeaza pe repaos, posturare, masaj cu
gheata in primele 48 de ore, antiinflamatoare, sedative,
laser-terapie, ionizari cu novocaina, repaus segmentar.
 Ruptura de tendon
 apare prin mecanism endogen (contracţie violentă musculară) sau sub
acţiunea unor forţe traumatice externe.
 se produce la nivelul unui tendon normal sau mai frecvent la un tendon
„uzat” ce prezintă mici calcificări şi elasticitate scăzută.
 Ruptura de tendon poate fi:
 parţială
 totală
 Examenul clinic
 durere violentă apărută brusc în timpul unui efort sau după o lovitură;
 impotenţă funcţională segmentară sau totală.
 la palpare se poate consta o depresiune corespunzătoare liniei de ruptură.
Hematomul se poate constitui în ruptura traumatică.
 Tendoanele cele mei vulnerabile (practica sportivă) sunt:
 tendonul achilian
 tendonul cvadricipital
 tendonul bicipital brahial
 Primul ajutor
 se imobilizează segmentul în poziţie antalgică;
 se transportă accidentatul la un serviciu de chirurgie pentru sutură;
 pe timpul transportului se pot folosi aplicaţii locale reci în scop antalgic şi
de limitare a eventualei vasodilataţii posttraumatice.
 Complicaţii şi sechele
 Contuzia musculară prin compresie induce în zona respectivă
ischemie musculară care determină în timp retractură
musculară. Edemul care se infiltrează între fasciile musculare
determină o hipomobilitate care va induce hipotrofie sau chiar
atrofie musculară.
 Ruptura musculară poate determina:
 fie o hemoragie difuză (între fibrele şi fasciculele musculare)
colagenoformatoare care determină hipomobilitate şi
vindecare cu cicatrici fibroase. În ultimă instanţă se ajunge
tot la hipotrofie musculară de imobilizare;
 fie hematom care se poate organiza şi impregna cu săruri de
calciu, determinând miozita calcară cu dureri la contracţia
musculară şi atrofie de neutilizare.
 Ruptura de tendon determină hematom în zona tendonului
care va modifica punctul de inserţie al tendonului pe os şi se
realizează:
 fie o alungire de tendon (prin organizare fibroasă a
hematomului) cu scădere de forţă musculară responsabilă de
hipotrofie;
 fie o scurtare de tendon care determină o retractură musculară
cu hipotrofie, atrofie în timp.
  Recuperarea sechelelor musculare apărute după
imobilizare se realizează numai prin kinetoterapie,
precoce, şi are ca obiective:
 refacerea forţei şi rezistenţei musculare prin
contracţii izometrice şi izotone cu rezistenţă a
muşchilor slăbiţi;
 combaterea atrofiei musculare, lucrându-se pe
oboseală (stres metabolic muscular) numai aşa
putându-se hipertrofia muşchiul;
 refacerea flexibilităţii musculare prin exerciţii de
întindere musculară (stretching).
 În recuperarea posttraumatică se folosesc exerciţii
izotone şi se lucrează pe oboseală faţă de patologia
reumatică unde se preferă izometria şi nu se
lucrează pe oboseală.
 Traumatismele articulare
fracturi articulare închise
 traumatisme ale fibrocartilajelor articulare

 traumatisme capsuloligamentare închise.

 Fracturi articulare închise sunt frecvent mici fracturi parcelare,

smulgeri osoase la nivelul ligamentelor în cazul entorselor severe,
sau leziuni combinate fracturi – luxaţie.
 fracturile intraarticulare se consolidează mai greu decât cele
extraarticulare, datorită PH-ului acid al lichidului sinovial care are
o acţiune inhibitoare în formarea calusului şi proprietăţi osteolitice
ducând la necroza fragmentelor mici osoase. Fracturile
intraarticulare necesitând timp de imobilizare prelungit contribuie
la compromiterea mobilităţii articulare care este apoi dificil de
recuperat.
  Traumatismele fibrocartilajelor articulare
 sunt reprezentate de leziunile meniscale ale articulaţiei genunchiului, care pot merge de la
fisurare şi dezinserţie până la ruptură totală de menisc.
 ruptura de menisc afectează în special meniscul intern şi se produce ca urmare a lipsei de
sincronism între mişcarea de rotaţie şi cea de flexie – extensie. Rupturile pot fi: verticale,
longitudinale, transversale.
 ca simptom poate apare, (sau nu) blocaj articular. În formele cu blocaj se produce o
imobilizare bruscă în poziţie de semiflexie a genunchiului. Blocajul poate dura numai câteva
secunde, reducându-se singur, sau poate persista. În formele fără blocaj, leziunea se manifestă
cu fenomene dureroase surde, sau cu puseuri repetate de hidartroză.
 evoluţia fără tratament a rupturii de menisc se poate face uneori către vindecare spontană,
dacă sunt îndeplinite anumite condiţii locale de vascularizaţie şi dacă se menţine 2 – 3
săptămâni imobilizarea articulară. Riscul recidivei blocajului în efort există atâta timp cât
meniscul compromis nu a fost scos şi pentru acest motiv leziunile meniscale au indicaţie de
tratament chirurgical.
 complicaţie a leziunii de menisc, în timp se deteriorează cartilajul articular, determinând o
reducere de mobilitate articulară şi secundar hipotrofie (atrofie) de cvadriceps.
 Traumatismele capsulo-ligamentare închise
 sunt traumatisme articulare accidentale şi se datorează forţelor divergente la care este supus în
timpul traumatismului, aparatul capsuloligamentar. Aceste forţe divergente tind să îndepărteze
epifizele osoase determinând distensii, rupturi, sau smulgeri capsuloligamentare. În funcţie de
păstrarea, sau nu, a raporturilor anatomice normale între capetele articulare : entorse / luxaţii.
 Entorsa
 leziune traumatică care se produce sub acţiunea unor forţe divergente
fără a modifica raportul anatomic normal dintre suprafeţele osoase
articulare.
 se produce prin răsucirea, torsionarea articulaţiei, deşi aceste leziuni
pot apare pe toate mişcările posibile într-o anumită articulaţie.
 implică:
 leziunea ligamentară (elongaţie, ruptură parţială sau totală,
dezinserţie) la care se pot asocia :
 leziuni osoase (fracturi parcelare prin smulgeri);
 leziuni capsulare şi sinoviale (rupturi în zonele de aderenţă a
ligamentului.
 leziuni extraarticulare de părţi moi (muşchi, nervi, vase, ţesut celular
subcutanat).
 Rupturile vasculare explică parţial edemul periarticular şi echimozele
superficiale  cel de-al doilea aspect caracteristic îl constituie
tulburările vasomotorii pe fondul reflex simpatic, determinând:
 durere,
 hipertermie locală,
 contractură ,
 hipotrofie musculară (în timp).
 sunt mai frecvente la adulţi decât la copii, căci la aceştia din urmă
ligamentele sunt mai simple şi mai elastice.
 Clasificare
 După mecanismul de producere :
 entorse produse direct, prin acţiunea agentului traumatic la nivelul
articulaţiei
 entorse produse indirect, prin acţiunea agentului traumatic la
distanţă de articulaţie şi transmiterea forţei ce tinde să
îndepărteze capetele osoase articulare prin pârghia
musculoscheletală.
 În producerea entorselor se recunosc:
 factori favorizanţi de ordin local (laxitate articulară după
traumatisme anterioare, hipotrofii musculare)
 factori favorizanţi de ordin general (oboseală, tulburări endocrine,
temperatura scăzută a mediului extern).
 Ca localizare, în ordinea frecvenţei, întâlnim entorse de:
→ gleznă → genunchi → pumn → police → deget → cot.
  După modificările anatomopatologice şi stabilitatea
articulaţiei (în funcţie de gravitatea leziunilor):

 de gradul I (entorsa uşoară) caracterizată prin întinderi

ligamentare cu eventuale leziuni microscopice: examen
radiologic normal şi stabilitate articulară păstrată.

 de gradul II (entorsa de gravitate medie) caracterizată de

ruperea parţială a ligamentelor şi diminuarea stabilităţii
articulaţiei. Examenul radiologic făcut la amplitudinea
maximă a mişcării pe care s-a produs entorsa poate
evidenţia o lărgire a spaţiului articular.

 de gradul III (entorsa gravă) se caracterizează de ruperea

completă a ligamentelor, sau chiar smulgerea inserţiei lor
osoase cu fracturi parcelare, stabilitatea articulaţiei fiind
compromisă. La examenul radiologic se observă lărgirea
semnificativă a spaţiului articular în mişcarea forţată şi
eventuale fragmente osoase intraarticular.
 Diagnostic
 Anamneza este utilă furnizându-ne date despre modul de solicitare al
articulaţiei, intensitatea traumatismului şi simptomele accidentatului.

 Examenul clinic se face întotdeauna prin compararea articulaţiei afectate

cu cea omoloagă indemnă.
 durerea,

 durerea spontană este intensă imediat după traumatism şi poate avea un

caracter sincopal cu diminuări şi reintensificări. Reintensificarea durerii se
explică prin formarea edemului periarticular ca urmare a tulburărilor
vasculare reflexe.
 durerea este localizată la nivelul articulaţiei de partea leziunilor traumatice
şi poate radia în jurul articulaţiei.
 durerea articulară poate avea originea în oricare dintre elementele
anatomice articulare şi periarticulare: os, periost, sinovială, capsulă,
ligamente, tendon, burse, muşchi, ţesut celular subcutanat, piele. Toate
acestea sunt bogate în corpusculi (Vater-Paccini, Golgi, Ruffini) şi
terminaţii libere senzitive, care reprezintă substratul excitaţiei extero şi
proprioceptive. Această excitaţie stă la baza transformării energiei de
presiune intratisulară în impuls nervos (durere somatică) condus la cortex.
Presiunea intratisulară crescută poate fi datorată edemului, stazei
venoase, hidartrozei sau hemoragiei posttraumatice.
 durerea provocată de examinator prin palpare, permite localizarea
leziunilor ligamentare.
  tumefierea articulară

 tumefierea articulară este expresia procesului inflamator local,

posttraumatic. Articulaţia este caldă, mărită de volum, uneori cu
modificarea culorii tegumentelor.
 hidartroza (acumulare de lichid sinovial în articulaţie), sau
hemartroza (acumulare se sânge), se întâlnesc frecvent şi sunt
persistente. Acumularea rapidă de lichid într-o articulaţie
traumatizată, îndreptăţeşte suspiciunea existenţei hemartrozei,
deoarece secretarea unei cantităţi mari de lichid sinovial necesită
un timp mai îndelungat.
 amploarea tumefierii datorată edemului periarticular şi acumulării
de lichid intraarticular depinde de gravitatea entorsei:

 entorsele de gradul I au de regulă aspect aproape normal;

 în entorsele de gradul II tumefierea este prezentă şi şterge
contururile osoase;
 în entorsa de gradul III tumefierea este importantă şi se datorează
în primul rând hemartrozei posttraumatice.
  impotenţa funcţională.

 apare de regulă imediat după accident:

 in entorsele uşoare ea dispare repede şi este înlocuită cu

o jenă dureroasă funcţională, resimţită mai mult ca o
tensiune în articulaţia traumatizată şi în jurul acesteia;
 in entorsele grave impotenţa funcţională este totală şi
persistentă.

 Mişcările pasive sunt posibile şi normale. Dacă mişcările

pasive sunt posibile cu amplitudine mai mare decât în mod
normal trebuie să ne gândim la existenţa unei entorse
grave cu ligamente rupte total.
 Tratament
 pot determina sechele importante ca:
 laxitate articulară
 hipotrofie musculară
 hidartroze recidivante care diminuă funcţia articulară.
 Pentru a se favoriza vindecarea rapidă şi completă a leziunilor
posttraumatice se recomandă:
 repausul articular prim imobilizarea articulaţiei în poziţie
antalgică, de obicei în semiflexie şi este luată spontan de
accidentat. La locul accidentului se realizează o imobilizare
provizorie cu rol de contenţie suplă
 combaterea durerii reprezintă un obiectiv principal în primul
ajutor, deoarece durerea intensă poate întreţine lanţul
tulburărilor vasculare reflexe şi poate determina impotenţa
funcţională. În acest scop se pot folosi antalgice tipizate si/sau
infiltraţie locală intraligamentară cu soluţie de novocaină sau
xilină 1%, care are un efect salutar imediat, suprimând durerea
şi împiedicând (diminuând) edemul produs pe cale reflexă.
 limitarea edemului şi a hemoragiei prin aplicaţii locale reci
(comprese reci, pungă cu gheaţă) sau pulverizaţii cu kelen,
urmate de bandaj compresiv.
 Se contraindică masajul, care poate amplifica leziunile locale de
părţi moi.
 În simpla întindere ligamentară este permisă şi chiar indicată
mobilizarea precoce articulară.
 În ruptura ligamentară imobilizarea este necesară până la
cicatrizarea ligamentului.
 Durata unei vindecări normale ligamentare este în funcţie de:
 mărimea ligamentului şi de forţele la care este supus în
mod fiziologic. Astfel pentru ligamentele degetelor pot fi
suficiente 3 săptămâni, în timp ce vindecarea marilor
ligamente ale genunchiului să necesite mai mult de 3 luni.
 vârsta influenţează de asemenea durata de vindecare a
ligamentelor rupte (chiar dacă mai puţin decât în
vindecarea osului fracturat), copilăria avantajând procesul.
 entorsele de gradul I imobilizate în contenţie suplă 3 –
4 zile se vindecă total în aproximativ o săptămână;
 entorsele de gradul II se imobilizează 10 – 14 zile, iar
după 2 – 3 săptămâni de tratament complex
fiziokinetoterapic se vindecă fără sechele;
 entorsele de gradul III necesită imobilizare prelungită
în aparat gipsat ( 3 – 4 săptămâni) şi tratament
complex încă 1 – 2 luni. Din păcate entorsele de gradul
III se vindecă frecvent cu sechele (laxitate articulară).
 Luxaţia
 leziune traumatică produsă sub acţiunea unor forţe care determină
dislocarea capetelor osoase:
 „intracapsular”, când capsula fibroasă nu se rupe, ci este doar întinsă şi
decolată împreună cu periostul adiacent;
 „extracapsular”, când capsula se rupe şi capetele osoase ies prin această
breşă.
 funcţie de tipul leziunii capsuloligamentare şi migrarea capetelor osoase:
 luxaţii complete / incomplete
 distrugeri importante: capsula se rupe, ligamentele care asigură
stabilitatea articulaţiei (limitând amplitudini sau sensuri de mişcare) sunt
rupte, muşchii sunt întinşi cu tendoane smulse, iar cartilajul articular şi
osul subcondral suferă fisurări.
 aceste degradări multiple stau la baza formării de hematoame
periarticulare şi hemartroze, care se pot organiza şi calcic (calcifiea).
 rupturile ligamentare şi capsulare se vindecă prin cicatrici fibroase
determinând alungiri, sau retracturi cicatriciale care afectează stabilitatea
articulaţiei şi mobilitatea acesteia, iar în timp scleroze şi atrofii musculare.
 se produc mai frecvent la nivelul articulaţiilor mobile sau cu contact
imperfect al SA: SH, MCF etc.
 Alţi factori care favorizează producerea luxaţiilor sunt:
 hipotonia muşchilor ce asigură stabilitatea unei articulaţii
 traumatisme anterioare care realizează un grad de laxitate
capsuloligamentară şi favorizează luxaţia recidivantă.
 Clasificare
 funcţie de migrarea capetelor osoase se descriu:
 luxaţii complete, în care capetele osoase migrează mult
pierzându-şi complet raportul anatomic;
 luxaţii incomplete (subluxaţii) când numai o epifiză migrează
şi se fixează în capsula ruptă parţial, capetele osoase
păstrând un parţial raport anatomic.
 funcţie de gravitatea leziunilor se deosebesc:
 luxaţii simple, fără leziuni grave de părţi moi extraarticulare;
 luxaţii complicate, asociate de obicei cu fracturi, secţiuni de
vase şi/sau nervi.
 Functie de timpul scurs de la producerea luxaţiei :
 luxaţii „recente”, în care nu s-a instalat contractura
musculară şi în care se poate tenta reducerea luxaţiei;
 luxaţii „vechi”, în care s-a constituit contractura musculară,
reducerea se face cu dificultate (sau este imposibilă fără
anestezie), iar dacă se insistă se pot produce rupturi
musculare.
 Diagnostic
 Anamneza – simptomatologia este dominată de durere somatică intensă,
recunoscând aceleaşi cauze ca la entorse şi evoluând sincopal cu remisiuni şi
exacerbări de intensitate.
 Examenul clinic - se face totdeauna raportat la articulaţia omoloagă
indemnă cu care de fapt se şi începe.
 prin inspecţie şi palpare se obţin date importante pentru diagnostic.
Accidentatul este panicat de durere şi ia spontan o atitudine care tinde să
protejeze articulaţia traumatizată. Aceasta apare deformată, iar deplasarea
capetelor osoase realizează o scurtare a segmentului respectiv. În unele
luxaţii deformarea articulaţiei îmbracă aspecte tipice, care permit punerea
diagnosticului numai pe baza inspecţiei şi palpării. (ex: luxaţia umărului, prin
inspecţie şi palpare se evidenţiază două semne: turtirea curburii umărului
datorită dispariţiei reliefului deltoidului (semnul „epoletului”) şi deplasarea
capului humeral din poziţia sa normală subacromială).
 Impotenţa funcţională este regulă în luxaţii.
 mişcările active sunt abolite în cazul luxaţiei articulaţiilor mobile, în schimb ele
sunt amplificate şi capătă sensuri anormale în luxaţiile articulaţiilor fixe.
 mişcările pasive sunt posibile, dar articulaţia are o „fixare elastică”.
Segmentele osoase articulare se pot deplasa când se acţionează asupra lor,
dar revin spontan la poziţia iniţială când acţiunea încetează. Această situaţie
se întâlneşte numai în cazul luxaţiilor recente, când încă nu s-a instalat
contractura musculară reflexă.
 Examenul radiologic este cel care pune cu precizie diagnosticul:
 poziţia anormală a capetelor osoase;
 eventuale fisuri sau fracturi asociate.
 Tratament
 Primul ajutor:
 combaterea durerii prin administrarea de analgezice per os (niciodată infiltraţie cu
novocaină sau xilină);
 imobilizarea segmentului în poziţia în care se găseşte fără a tenta reducerea
luxaţiei;
 aplicaţii reci locale (comprese reci, pungi cu gheaţă, kelen) pentru limitarea
edemului şi a hemoragiei.
 Tratamentul luxaţiei constă în reducerea sa, adică restabilirea raporturilor
anatomice normale între suprafeţele osoase deplasate, şi menţinerea acestei
reduceri pentru a permite cicatrizarea capsulei.
 reducerea luxaţiei necesită o bună relaxare musculară, motiv pentru care nu este
indicată la locul accidentului decât imediat după producerea luxaţiei, înainte de a se
instala contractura musculară. În luxaţiile mai vechi nu se face decât sub anestezie.
Încercările de reducere, făcute prin manevre neadecvate, pot da naştere unor
complicaţii grave: leziuni vasculo-nervoase, rupturi musculoligamentare, fracturi,
etc.
 după un examen radiografic (util pentru excluderea diagnosticului de fractură
asociată), se execută reducerea luxaţiei prin manevre specifice fiecărei articulaţii.
 pentru menţinerea reducerii se aplică un bandaj strâns, din feşi de tifon fixate cu
benzi de leucoplast sau, în luxaţiile mari, chiar imobilizare cu feşi gipsate.
 bandajul, sau gipsul, se scot imediat ce fenomenele dureroase încetează şi
tumefacţia din jurul articulaţiei a dispărut, permiţând o mobilizare cât mai precoce
care să prevină instalarea sechelelor articulare.
 Tratamentul unei luxaţii va fi completat cu.
 electroterapie (diapulse, ultrasunet, etc.) care prin efect vasculotrofic să favorizeze
cicatrizarea mai rapidă a leziunilor;
 kinetoterapie precoce în scopul prevenirii sechelelor datorate imobilizării.
 Complicatii si sechele
 afectează funcţia articulară (mobilitatea şi/sau stabilitatea) şi fiind
greu reductibile.
 sechelele articulare sunt:
 redoarea articulară, sau limitarea mobilităţii articulare;
 laxitate (instabilitate) articulară.
 scăderea forţei şi rezistenţei musculare;
 pierderea de coordonare a mobilităţii segmentului;
 pierderea abilităţii (mai ales la mână), deficienţele mersului, etc.

 Redoarea articulară este variabilă ca intensitate  cauza principală

a impotenţei funcţionale <= organizarea fibroasă a colagenului,
proces care fixează planurile de alunecare (articulară şi
periarticulară; capsulă – ligamente, ligamente – septuri musculare
sau periost, tendon – os) sau/şi retracturi musculare/ligamentare.
 Anchiloza articulară (fibroasă sau osoasă) este forma extremă a
redorilor de cauză intraarticulară, unind prin punţi (fibroase sau
osoase) extremităţile osoase articulare. Severitatea unei redori
ţine de leziunea articulară care a determinat-o, dar şi de tipul
articulaţiei ← articulaţiile „strânse” cu spaţii articulare mici – artic.
gleznei, se pretează la redori severe.
 Limitarea de mobilitate articulară realizată prin sechele de ţesuturi
moi este mai uşor de recuperat. Refacerea amplitudinii de mişcare
articulară se realizează prin exerciţii de întindere tisulară
(stretching) în special, în scopul reorganizării fibrelor de colagen.
 Atunci când limitarea de mobilitate se realizează prin sechele strict
articulare (capsulare, osoase) recuperarea se pretează la
kinetoterapie cu metode kinetice complexe. Este vorba de terapie
manuală bazată pe tehnici de „mobilizare articulară” şi
„manipulări”.
 Laxitatea articulară este caracteristică subluxaţiilor şi luxaţiilor şi
apare mai rar în entorse şi anume în cele grave care prezintă
elongări capsulare sau rupturi ligamentare care se vor vindeca
cicatriceal.
 Laxitatea articulară poate fi de grade diferite putând determina
„luxaţia recidivantă” sau putând compromite grav statica şi funcţia
articulară necesitând intervenţie chirurgicală.
 Ruperea ligamentelor, capsulei sau meniscurilor prin traumatism
se asociază de obicei cu scăderi de forţă musculară mărind
instabilitatea articulaţiei.
 Principalele articulaţii care pot deveni instabile sunt: glezna şi
cotul.
 Recuperarea instabilităţii se realizează prin kinetoterapie având ca
obiectiv creşterea forţei musculare şi care va determina creşterea
stabilităţii active articulare. Recuperarea structurilor anatomice
care asigură stabilitatea pasivă articulară este practic nerealizabilă
prin kinetoterapie.
 Concluzie
 EXAMENUL FIZIC – consta in examinarea segmentului lezat si intereseaza
 structurile;
 natura leziunilor;
 intinderea procesului;
 consecintele functionale- durere, inpotenta functionala;
 prezenta manifestarilor sistemice;
 Evaluarea musculo-scheletica depinde de inspectia atenta, de palpare si
de o serie de manevre specifice care permit obtinerea unor semne dg.
 prin examenul fizic se obtin informatii privind:
 starea articulatiilor interesate - pentru a observa prezenta sau absenta
eritemului, a calduri locale, tumefactiei;
 gradul instabilitatii articulare - prin palpare, aplicarea unei presiuni
manuale, dezechilibrari etc;
 volumul articular - prin inspectie, perimetrie, palpare etc ;
 amplitudinea miscarilor active si pasive in toate planurile - goniometrie si
comparatie contra laterala;
 existenţa eventualelor crepitatii (apar numai patologic) sau deformari
articulare;
 starea musculaturii - evaluarea fortei si tonusului muscular, evidentierea
atrofiei, durerii sau a spasmului contracturii;
 la pacientii cu afectare monoarticulara acuta, cu traumatisme, cu
manifestari inflamatorii, cu modificari neurologice, cu o simptomatologie
cronica este nevoie de investigatii suplimentare;
 EXAMENUL PARACLINIC
 vitezei de sedimentare a hematiilor (VSH), sau a proteinei
C reactive;
 analiza lichidului sinovial;
 teste serologice pentrul factorul reumatoid;
 examenul radiologic in traumatisme osoase si articulare;
 ecografia si ecomiografia;
 termografia- metoda care vizualizeaza si masoara repartitia
temperaturii superficiale la nivelul unui segment al corpului,
se executa bilateral prin comparatie si este considerata
semnificativa numai in cazul diferentelor de peste 0.5-
0.6°C. in cazul leziunilor severe diferentele de temperatura
sunt de aproximativ 4°C;
 rezonanta magnetica nucleara (RMN) etc.