Aplicatii biomedicale ale poli metacrilatului de metil

Introducere
Materialele polimerice ocupa astazi un loc foarte important in toate domeniile activitatii umane, luand parte din ce in ce mai mult la viata de zi cu zi. Dintre acestea, biomaterialele polimerice sintetice - simple sau compozite - constituie un subiect foarte actual si cu o dinamica deosebita, data fiind diversitatea necesitatilor din domeniul medical si farmaceutic. Se cauta astfel ameliorarea calitatii implanturilor si a dispozitivelor de analiza minim-invaziva a organismului, cresterea biocompatibilitatii si a rezistentei la coroziune a materialelor care urmeaza sa intre in contact direct cu tesuturile biologice, punerea la punct a unor sisteme-vectoare performante, care sa duca la organul-tinta diferite principii biologic-active, perfectionarea sistemelor de eliberare controlata a medicamentelor in organism. Asimilarea compusilor macromoleculari sintetici in medicina si terapeutica, domenii interdisciplinare, trebuie sa raspunda complexitatii problemelor de utilizare ce rezulta din contactul temporar sau de lunga durata al materialelor polimerice cu tesuturile si substantele biologice. In acest context, sunt definite ca biomateriale polimerice acei polimeri sau compozite polimerice atestate ca biocompatibile in contact cu biostructurile. Cu alte cuvinte, biomaterialele sunt substante sau compusi ai diferitelor substante care pot fi folosite pentru tratarea, regenerarea sau inlocuirea oricarui tesut, organ sau functie a organismului. Polimerii candidati pentru utilizari biomedicale trebuie sa se conformeze unei varietati de cerinte care apar fie din structura lor chimica si fizica (criterii fizice, chimice si mecanice), fie din mediul fiziologic unde ei vor fi utilizati (criteriul biologic). Pe langa necesitatea sterilizarii materialelor de uz clinic, cerintele privitoare la biomateriale se impart in doua categorii: 1) cele care includ proprietatile fizice (de exemplu, rezistenta mecanica) si care se aplica la cantitatea totala de material 2) 2) cele care implica interactiunile dintre biomateriale si sistemul biologic, si care se aplica interfetei ori proprietatilor suprafetei. Abilitatea de a inlocui organele bolnave si vasele de sange, total sau partial, a determinat cresterea perioadei de viata a multor persoane. O varietate de biomateriale sunt utilizate astazi in afara domeniilor traditionale si anume: in chirurgia plastica si reconstructiva, stomatologie si refacerea muschilor si oaselor. Organele artificiale, de exemplu, pot juca un rol important in medicina preventiva, in special pentru ultimul stadiu de distrugere al organului. De aceea, doar cateva materiale plastice se intalnesc utilizate regulat in implanturi chirurgicale. Desi se afla la dispozitie un numar mare de materiale, biocompatibilitatea si proprietatile mecanice au restrans foarte mult numarul actual de polimeri ce pot fi folositi in domeniul medical. Biomaterialele trebuie sa fie aiba un grad mare de puritate si de aceea se renunta adesea

la utilizarea claselor de aditivi care nu sunt indispensabile prelucrarii sau functionarii produselor din materialele respective. Gama aditivilor include stabilizatori, antioxidanti, plastifianti si materiale de umplutura care sunt adaugati la polimerii comerciali pentru a evidentia proprietatile fizice si mecanice specifice. Pentru o perioada mai scurta sau mai lunga de timp, migrarea acestor componente pentru tesuturile adiacente si fluidele biologice este nedorita, aditivii trebuind eliminati inainte de utilizare. In plus, o serie de proprietati favorabile ale polimerilor pot fi obtinute nu prin utilizarea de aditivi ci prin varierea structurii chimice, de exemplu prin folosirea de copolimeri adecvatti, in locul homopolimerilor. Candidatele la biomateriale trebuie sa indeplineasca cateva cerinte, descrise ca fiind proprietatile fizice si mecanice ale polimerilor. Parametrii de interes includ: geometria dispozitivului implantului sau componentului, gradul de umflare la echilibru, gradul de reticulare, gradul de cristalinitate, proprietatile elastice, raspunsul la tensiune, forfecarea, propagarea ruperii, rezistenta la oboseala si comportarea vasco-elastica in timp-temperatura. Degradarea termica este mai putin importanta la biomateriale datorita micilor fluctuatii relative a temperaturii in majoritatea aplicatiilor biomedicale. Biomaterialele trebuie turnate imediat sau modelate in filme, tije, tuburi sau alte forme geometrice complexe. Injectia, turnarea rotationala si rasucirea sunt tehnici dorite in obtinerea polimerilor. Biomaterialele trebuie sa fie sterilizate, fara alterarea formei sau proprietatilor si fara absorbtia permanenta a agentilor de sterilizare. Ele nu trebuie sa includa reactii inflamatoare cand vin in contact cu tesuturile naturale si acestea nu trebuie sa fie degradate in prezenta enzimelor naturale din fluidele biologice.

Polimetacrilatul de metil
Pentru exemplificare am ales unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai polimerilor acrilici cu aplicatii biomedicale si anume, poli metacrilatul de metil. Acesta este un polimer termoplastic amorf, dur, casant.

Polimetacrilatul de metil (PMMA) se sintetizeaza prin polimerizarea radicalica a metacrilatului de metil.

Sunt de remarcat cateva proprietati: PMMA poate fi folosit pana la -40oC, este un material inflamabil si un bun izolator termic. Are rezistenta la rupere, la compresiune si modulul de elasticitate de doua ori mai ridicate ca la HDPE (polietilena de inalta densitate).

Aplicatii ca biomateriale

Principalele aplicatii in oftalmologie a PMMA si copolimerilor sai decurg din urmatoarele proprietati: claritate si transparenta foarte bune, indice de refractie adecvat, excelenta stabilitate fata de apa, excelenta stabilitate dimensionala, rigiditatea, duritatea si tenacitatea foarte bune, nu se descompune in mediul biologic nu produce iritatii.

Astfel, PMMA se utilizeaza la fabricarea lentilelor de contact dure si a lentilelor intraoculare. Dezavantajele acestui polimer: permeabilitate mica pentru oxigen, umectabilitate redusa datorita hidrofobiei. Din cauza umectabilitatii reduse, utilizatorii de lentile de contact din PMMA trebuie sa foloseasca si adjuvanti de umectare, pe suprafata interna a lentilei. Polimetacrilatul de metil ajuta si la confectionarea keratoprotezelor (pentru protezarea corneei). Se semnaleaza dificultati in atasarea protezelor la tesutul corneal, biocompatibilitatea fiind cerinta majora. Utilizarea cimenturilor acrilice (asa numitele PMMA autopolimerizabile) in ortopedie dateaza din perioada anilor '60 si a permis fixarea diferitelor proteze, printre care proteza totala de sold. De remarcat ca cimenturile acrilice realizeaza doar o fixare mecanica atat fata de os cat si fata de implantul metalic/polimeric, fara a fi adezivi, in adevaratul sens al cuvantului. In prezent se incearca utilizarea de cimenturi acrilice compozite, cu componente ceramice, in dorinta de a obtine cimenturi bioactive, care sa permita refacerea structurii osoase si o mai buna interfata cu osul. PMMA cunoaste o gama larga de aplicatii in stomatologie. Conditiile unui polimer dentar bun sunt urmatoarele: densitate apropiata de cea a dintelui, rezistenta la abraziune egala cu cea a dintelui, elasticitate suficienta, fragilitate redusa, transparenta, fabricare si prelucrare usoara, stabilitate la modificarile de temperatura, absorbtie mica a apei si deformare redusa in contact cu

aceasta, precum si absenta efectelor toxice sau iritante asupra tesuturilor inconjuratoare. Dezavantajele acestui polimer: comparativ cu tesuturile dentare dure, PMMA prezinta valori diferite ale duritatii, rezistentei la compresiune, abrazivitatii si coeficientului de dilatare termica. La acestea se adauga contractia de polimerizare si absorbtia de apa. Un dezavantaj major al protezelor confectionate din polimeri este degradarea acestora din cauza imbatranirii, care conduce la schimbarea culorii, opacifiere, marirea fragilitatii, pierderea supletii, micsorarea rezistentei la tractiune, a alungirii la rupere si a rezistentei la soc. Printre cauzele imbatranirii pot fi mentionate: modificarile coloido-chimice ale polimerului, suprasolicitarile piesei protetice provocate de tractiune si de tensiunile interne datorita repartizarii neuniforme a fortelor masticatorii, precum si gonflarea prin patrunderea apei si salivei in porii compusului macromolecular. Este posibila eliminarea sau atenuarea efectelor imbatranirii polimerului prin modificarea conditiilor de polimerizare si prelucrare. Astfel, PMMA se foloseste pentru baze ale protezelor sau confectionarea dintilor artificiali, precum si ca materiale de restaurare. Polimetacrilatul de metil a fost utilizat pentru amprentarea campurilor protetice edentate total, cu intentia de a transforma amprenta prelucrata in lingura individuala, baza de sablon sau chiar baza viitoarei proteze. Tehnica a fost parasita datorita multiplelor deficiente observate. PMMA (auto- sau termopolimerizabil) se mai utilizeaza si in confectionarea portamprentelor (lingurilor de amprenta) care constituie un suport rigid in care se aplica materialul de amprenta si cu ajutorul caruia aceste se insera si se dezinsera de pe campul protetic. Polimetacrilatul de metil se utilizeaza pentru obtinerea materialelor compozite biodegradabile care se caracterizeaza prin abilitatea de a retine proprietatile tesuturilor suport destul timp pentru a obtine o vindecare buna a fracturii si, de asemenea, de a se degrada treptat in compusi biocompatibili care pot fi eliminati din corp fara sa provoace efecte secundare. Rasinile acrilice autopolimerizabile se utilizeaza ca materiale pentru imobilizari dentare. Mobilizarea dentara patologica acompaniaza o serie de afectiuni dento-parodontale: traumatisme, parodontopatii marginale, disfunctii mandibulare, tumori etc. Rasinile acrilice destinate reconstituirilor provizorii s-au diversificat mult in ultimele decenii. Cele mai multe restaurari provizorii se efectueaza din aceasta categorie de rasini. Spre deosebire de acrilatele autopolimerizabile, cele termopolimerizabile se indica pentru restaurari provizorii de durata mai lunga. Calitatile mecanice si cromatice sunt superioare celor autopolimerizabile. Rasinile diacrilice compozite se utilizeaza si ca adezivi ortodontici, fiind necesara indeplinirea unei serii de conditii specifice: - sa adere la bazele ataselor; - sa aiba un timp de priza reglabil (convenabil) care sa permita fixarea concomitenta a cat mai multor lacase atat in cursul tehnicilor directe cat si a celor indirecte; - consistenta adezivului sa impiedice alunecarea atasului lipit pe dinte in timpul perioadei de intarire;

- indepartarea faciala a excesului de material dupa efectuarea prizei; - la indepartarea aparatului ortodontic, atasele sa se dezlipeasca usor, fara a provoca fracturi in grosimea smaltului, iar microfilamentele ramase in smalt sa nu se coloreze in timp; - insolubilitatea in mediul bucal. Un adeziv ortodontic trebuie sa aiba un timp de manipulare suficient de lung pentru ca ortodontul sa poata lipi cat mai multe atase cu o singura doza. Principalele tehnologii de prelucrare: formare prin turnare, injectie, extrudere, termoformare, uzinare.

Concluzii:
Toate cercetarile asupra biomaterialelor necesita colaborarea specialistilor si tehnicienilor care apartin unor discipline diferite; tehnicile de recombinare genetica si unele procedee biotehnologice pot modifica intr-un mod determinant acest domeniu important prin consecintele lui economice, sociale si umane. Aceste diverse aplicatii contribuie la profunda schimbare a medicinei, care nu mai este arta de a depista si de a vindeca o boala, ci care se orienteaza din ce in ce mai mult catre prevenirea acesteia, beneficiind de rezultatele cercetarilor biologice legate de aparitia si dezvoltarea unor anomalii.

BIBLIOGRAFIE 1. 2. 3. 4. Dumitriu, S. (ed), Polymeric Biomaterials, Marcel Dekker, New York (1994). Dumitriu, S., Popa, M., Dumitriu, M., J. Bioactive and compatible polymers, 151, 4 (1989). Jinescu, V. V., Proprietatile fizice si termomecanice ale materialelor plastice, Ed. Tehnica Bucuresti (1979). Mihailescu C., Rusu D., Aspecte generale privind biodegradarea polimerilor,in, Polimeri si materiale compozite biodegradabile, M. Rusu, C. Mihailescu (eds.), Editura, Gh. Asachi, Iasi, 2002. Muresan, I., Chimia macromoleculelor, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti (1967). Nenitescu, C. D., Chimie organica, vol. 2, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti (1980). Petreus, O., Materiale polimerice, Ed. Cermi, Iasi (1999). Simionescu, C., Bulacovschi, V., Tratat de chimia compusilor macromoleculari, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti (1976). Simionescu, C., Gorduza, V., Polimeri biocompatibili si biologic activi, Editura Academiei, Bucuresti (1980).

5. 6. 7. 8. 9.

10. Biotehnologiile - sfidare si promisiuni Albert Sasson.