UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” FACULTATEA DE BIOLOGIE SPECIALIZAREA BIOLOGIE - ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

ANATOMIE COMPARATĂ
SUPORT DE CURS

IAŞI 2010

Coordonator disciplină şi tutore : Conferenţiar Dr. Luminiţa BEJENARU (e-mail: lumib@uaic.ro) Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: - organizare generală (principii, planuri, similarităţi); - sisteme de relaţie; - sisteme de nutriţie; - sisteme de reproducere. Obligaţii minime pentru promovarea examenului: - prezenţa la activităţile asistate şi cele de tip tutorial (minim 50%); - media minimă 5 a testelor de evaluare şi nota minimă 6 la un proiect de documentare. Modul de stabilire a notei finale: 50% testele de evaluare pe parcurs, 25% testul de evaluare final, 25% proiectul de documentare. Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei: variabilitatea anatomică (morfologică şi structurală) a unor organe la diferite grupe de animale.

2

Cuprins
1. Definiţii şi principii generale …………………………………………………………………………. 1.1. Termeni anatomici …………………………………………………………………………… 1.2. Similarităţi …………………………………………………………………………………….. 2. Sistemul tegumentar …………………………………………………………………………………. 2.1. Pielea …………………………………………………………………………………………. 2.1.1. Epiderma …………………………………………………………………………. 2.1.2. Derma …………………………………………………………………………….. 2.2. Producţii (anexe) ale pielii ………………………………………………………………….. 2.2.1. Producţii epidermice …………………………………………………………….. 2.2.2. Producţii dermice ………………………………………………………………… 3. Sistemul scheletic ……………………………………………………………………………………... 3.1. Exoscheletul ………………………………………………………………………………….. 3.2. Endoscheletul ………………………………………………………………………………... 3.2.1. Scheletul axial ……………………………………………………………………. 3.2.2. Scheletul apendicular …………………………………………………………… 4. Sistemul muscular …………………………………………………………………………………….. 4.1. Musculatura scheletică ……………………………………………………………………… 4.1.1. Musculatura trunchiului …………………………………………………………. 4.1.2. Musculatura capului ……………………………………………………………... 4.1.3. Musculatura apendiculară ………………………………………………………. 4.2. Derivate ale musculaturii scheletice ……………………………………………………….. 4.2.1. Musculatura pieloasă ……………………………………………………………. 4.2.2. Organele electrice ……………………………………………………………….. 5. Sistemul nervos ………………………………………………………………………………………... 5.1. Caractere generale ale sistemului nervos în seria animală …………………………….. 5.2. Sistemul nervos la vertebrate ………………………………………………………………. 5.2.1. Sistemul nervos central …………………………………………………………. 5.2.2. Sistemul nervos periferic ………………………………………………………... 5.2.3. Sistemul nervos vegetativ ………………………………………………………. 6. Sistemul endocrin ……………………………………………………………………………………… 6.2. Sistemul endocrin la vertebrate ……………………………………………………………. 6.2.1. Hipofiza (glanda pituitară) ………………………………………………………. 6.2.2. Tiroida …………………………………………………………………………….. 6.2.3. Corpul ultimobranhial şi glanda paratiroidă …………………………………… 6.2.4. Glanda adrenală …………………………………………………………………. 6.2.5. Paraganglionii ……………………………………………………………………. 6.2.6. Insulele pancreatice ……………………………………………………………... 6.2.7. Epifiza (glanda pineală) …………………………………………………………. 6.2.8. Urofiza …………………………………………………………………………….. 6.2.9. Gonadele …………………………………………………………………………. 6.2.10. Organe endocrine secundare …………………………………………………. 7. Sistemul digestiv ………………………………………………………………………………………. 7.1. Caractere generale ………………………………………………………………………….. 7.2. Sistemul digestiv la vertebrate ……………………………………………………………... 7.2.1. Cavitatea bucală …………………………………………………………………. 7.2.3. Faringele ………………………………………………………………………….. 7.2.4. Esofagul …………………………………………………………………………... 7.2.5. Stomacul ………………………………………………………………………….. 7.2.6. Intestinul mediu ………………………………………………………………….. 7.2.7. Intestinul posterior ……………………………………………………………….. 7.2.8. Glandele anexe ………………………………………………………………….. 8. Sistemul respirator …………………………………………………………………………………….. 8.1. Sistemul respirator branhial ………………………………………………………………… 8.1.1. Branhii interne ……………………………………………………………………. 8.1.2. Branhiile externe …………………………………………………………………. 8.2. Sistemul respirator pulmonar ………………………………………………………………. 8.2.1. Plămânii …………………………………………………………………………... 5 5 6 9 9 9 9 10 10 12 13 13 13 13 17 23 23 23 24 25 25 25 26 27 27 27 27 31 34 36 36 36 37 38 39 39 40 40 40 41 41 42 42 42 43 43 44 44 44 46 47 49 49 49 49 50 50

3

2. Rinichiul ……………………………………………………………………………………..3.2. 51 52 52 52 52 53 58 58 60 61 61 61 61 62 62 65 4 .2.. Sistemul excretor ……………………………………………………………………………………. 10.. 9. Caractere generale …………………………………………………………………………. Ovarul ……………………………………………………………………………. Gonadele ……………………………………………………………………………………..2.. Căile genitale ………………………………………………………………………………. 11.2.. 9.1..2.2.1.1. Sistemul circulator ……………………………………………………………………………………. Sistemul reproducător ………………………………………………………………………………. Căile respiratorii …………………………………………………………………. Inima ………………………………………………………………………………. Sistemul circulator la vertebrate …………………………………………………………… 9. 10. 9. 9. Vasele sistemului circulator …………………………………………………….2.2. Testiculul ………………………………………………………………………… 11. Bibliografie …………………………………………………………………………………………………. Căile urinare ………………………………………………………………………………… 11.8.2.2.1..1. 11. 11. 10. Caractere generale ………………………………………………………………………… 11.

. . periferic) = pe sau aproape de suprafaţă . . în cursul vieţii istorice a unui organism. stabilirea funcţiei şi al rolului biologic.1.superficial (extern. cu limitările şi posibilităţile lor pentru procesul evolutiv. Termeni anatomici Anatomia animală utilizează o serie de termeni specifici.dorsal = spre spatele corpului sau a unei părţi din corp .mediosagital = planul sagital care trece chiar prin linia mijlocie a corpului (în acest caz celelalte planuri sagitale sunt denumite parasagitale) . Aceeaşi structură lucrează atât pentru organism (deci are o funcţie) cât şi corespunzător cerinţelor din mediu. diferite şcoli de morfologie sunt orientate pe problemele de integrare structurală a părţilor şi semnificaţia acestora în funcţionarea organismului.profund (intern.medial = apropiat de linia mijlocie a corpului .extensie = mărirea unghiului dintre două axe. Denumiri de mişcări: . uneori etalarea pentru atragerea atenţiei partenerului în timpul reproducerii.caudal = opus extremităţii cefalice . 5 . Formularea problemei. Funcţia şi rolul biologic sunt două noţiuni diferite. superior. Termeni de direcţie şi de localizare : . De exemplu. Funcţia este în general observată în laborator (studiu de laborator). sisteme de organe. urmărind în principal legile evoluţiei acestora pe plan morfologic. divizând verticala corpului în două porţiuni laterale (dreapta şi stânga) . ele desemnând studiul alcătuirii biologice a organismelor prin disecţie. analiza morfologică urmăreşte: definirea problemei abordate. Analiza morfologică se concentrează pe nivelurile înalte de organizare biologică: organe.ventral = spre faţa corpului sau a unei părţi din corp . . .parietal = referitor la peretele părţii . La multe păsări penele au funcţia de a acoperi corpul. . de la bun început. Rolul biologic indică cum partea respectivă (structura) este folosită de către în mediu. inferior). anterioară şi posterioară (în cazul omului. constă în descrierea anatomică şi relaţionarea animalului la alte specii (deci din punct de vedere). . . . cefalic = spre extremitatea cefalică . . Anatomia comparată este o ştiinţă de sinteză care studiază organele şi sistemele de organe prin comparaţie. desemnând acţiunea sau proprietatea unei părţi în organism. 1. în mediu ele îndeplinesc mai multe roluri biologice: termoreglarea. Termenul de funcţie biologică este mai restrictiv. organismul neseparat din contextul ecologic. conturarea aerodinamică a corpului pentru zbor. Definiţii şi principii generale Termenul de anatomie provine din limba greacă antică (anatome = disecţie). . .sagital = planul longitudinal care trece din faţă în spate.proximal = apropiat de originea părţii . În demersul ei.flexie = închiderea unghiului dintre două axe.1. Termenul de morfologie desemnează studiul formei în corelaţie cu funcţia ei (cum o structură şi funcţiile sale devine o parte integrată în organism). dintre care cei mai frecvenţi sunt prezentaţi mai jos.transversal = planul care divide corpul sau organul în două porţiuni. Denumiri de planuri sau secţiuni prin corp : . muşchii masticatori la un şoarece acţionează pentru închiderea fălcilor şi pentru a mesteca hrana. Astăzi.lateral = depărtat de linia medială a corpului . precum şi cu potenţialul său evolutiv (cum o structură. .visceral = referitor la organele dintr-o cavitate.distal = depărtat de originea părţii .cranial. central) = depărtat de suprafaţă . Analiza rolului se face în natură (studiu de teren). prin propria sa alcătuire devine un factor în evoluţia altor forme). . la nivel internaţional.

iar cele care seamănă doar între ele sunt homoplastice. Similarităţi În diferite organisme. Omologia recunoaşte similaritatea bazată pe originea comună.1. părţi corespunzătoare pot fi considerate similare pe baza a trei criterii: originea. supinaţie = rotirea laterală a unui segment în raport cu axul său lung. Anterior (cranial) Dorsal Dorsal Ventral Posterior (caudal) Anterior (cranial) Posterior (caudal) Ventral Plan sagital Plan orizontal Plan transversal Figura 1.- abducere = depărtarea unui segment de la un ax sagital dat. cele care au o funcţie similară sunt analoage. Localizări. 1. funcţia. retracţie = ducerea spre înapoi a unui segment. Exemple de serii omoloage pot fi: arcurile viscerale la vertebrate. Serie omoloagă . pronaţie = rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung.2). părţile (structurile) care au origine comună sunt considerate omoloage. direcţii şi planuri/secţiuni. adducere = apropierea unui segment de la un ax sagital dat. scheletul membrului propriu zis la tetrapode (fig. 6 . Astfel.scheletul membrului propriu zis la diferite tetrapode. Figura 1. 1.2.2. protracţie = ducerea spre înainte a unui segment. aparenţa.

4). funcţii similare în medii similare pot produce convergenţa formelor.aripa de insectă şi cea de pasăre. 1.apa: forma hidrodinamică. Figura 1. glandele mamare.3). De exemplu aripa de insectă şi cea de pasăre (fig. Pe de altă parte. adică analogii.3. determinate de această dată de mediul comun de viaţă . Serie analoagă . evenimente accidentale pot determina apariţia unei simple asemănări homoplastice. fiecare separat contribuie la organizarea (structurarea) biologică. ale scheletului. De exemplu. ele având doar o aparentă asemănare. totuşi ambele grupe. Figura 1. Homoplazia recunoaşte similaritatea bazată pe asemănare. membrele transformate în înotătoare. omologia şi homoplastia. 1.Analogia recunoaşte similaritatea bazată pe o funcţie comună. Homopastie . Prin urmare. Cele mai reprezentative exemple sunt cele de mimetism sau camuflaj: unele insecte au aripi în formă de frunze care folosesc la zbor nu pentru fotosinteză (deci nu sunt analoage) şi cu siguranţă nu au origine comună (nu sunt nici omoloage).4. Analogia. Structurile analoage îndeplinesc funcţii similare. deci fiind strict homoplastice (fig. 7 . dar se şi suprapun în anumite cazuri. Structurile homoplastice seamănă între ele. fără a fi omoloage ori analoage. Ocazional. similarităţile dentiţiei. delfinii şi ichtiosaurienii (reptile acvatice fosile) au şi ele elemente comune. Originea comună imprimă descendenţilor structuri similare. adică omoloage. însă pot avea sau nu origine comună.insecte cu aripi în formă de frunze. delfinii şi liliecii trăiesc în medii separate (diferite). fiind mamifere. au câteva caractere fundamentale care le apropie: firele de păr.

caudal b. 2. depărtat de originea părţii 2. Numeşte şi explică o serie de structuri care să fie atât omoloage cât şi analoage. sagital a. spre spatele corpului sau a unei părţi din corp 5. distal e.Autoevaluare 1. rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung 3. Împerechează fiecare termen cu definiţia corespunzătoare: 1. depărtat de suprafaţă 3. posterior la animale 3. opus extremităţii cefalice. depărtat de originea părţii 2. depărtat de linia medială a corpului 4. dorsal a. pronaţie d. profund d. mişcarea de mărire a unghiului dintre două axe 5. distal e. spre faţa corpului sau a unei părţi din corp 8 . Împerechează fiecare termen cu definiţia corespunzătoare: 1. lateral c. planul longitudinal care divide corpul în două porţiuni laterale 4. extensie b. ventral c.

eliminarea substanţelor toxice sau inerte din organism. inclusiv la cordatele inferioare. peri. păsări şi mamifere). pielea este formată în principal din două structuri diferite: epiderma (care este un epiteliu de origine ectodermică) şi derma (un ţesut conjunctiv. înconjură glanda uropigială sau alte glande poliptihe ale sauropsidelor. insolubilă în unii solvenţi organici). solzi. La nevertebrate. 2. lipsind la diblastice. Toate vertebratele au epiderma stratificată şi superficial pavimentoasă. mezo. 9 . amfibieni. reptile. conţine de asemenea vase şi terminaţii nervoase. de origine mezodermică). Anexele pielii pot fi generate atât de epidermă cât şi de dermă. peşti. vine în contact cu mediul extern. Cornificarea superficială a epidermei apare odată cu trecerea la viaţa pe uscat. delimitarea şi protecţia corpului împotriva agenţilor externi sunt realizate de către tegument. cu celule.şi mezodermul). Epiderma Epiderma.1. prezentând în grosimea sa zone de diferite densităţi. Fibrele musculare netede din dermă asigură legătura dermo-epidermică la amfibieni. care prezintă doar două foiţe embrionare (ecto. 2. iar la vertebratele tetrapode specifică este cornificarea rezultată din impregnarea celulelor din straturile superficiale (urmată de moartea lor) cu cheratină (proteină impermeabilă pentru apă şi gaze. cele dermice fiind numai dure.2. recepţia unor stimuli externi. de aceea epiderma este şi componenta pielii care generează cele mei multe producţii (fig. respiraţie. epiderma larvelor elaborează mucus. iar în stadiul adult produce atât mucus cât şi cheratină. Tegumentul mai intervine în reglarea temperaturii. La rândul său. amfibieni). pot exista şi formaţiuni conjunctive subcutanate (burse. 2. derma are trei pătura: una superficială mai subţire şi densă. acumularea de rezerve cu substanţe nutritive. reptile). fascii sau hipoderm) situate în profunzimea tegumentului. La unele vertebrate. păsări şi mamifere). alta intermediară laxă. şi cea profundă tot densă.1). fiind înlocuite prin activitatea celor bazale). vie pe toată grosimea sa la vertebratele primar acvatice (ciclostomi. Sistemul tegumentar În lumea animalelor pluricelulare. glandele mamare la mamifere. Având în vedere originea embrionară a dermei. care au trei foiţe embrionare (ecto-. asigură mobilitatea penei sau firului de păr. grup de trecere de la vertebratele primar acvatice la cele terestre. iar pe baza schimbării poziţiei lor în grosimea dermei (sau a pigmenţilor în cadrul celulelor pigmentare) se realizează modificarea fiziologică a culorii tegumentare. acestea realizând legătura cu formaţiunile subiacente. în general. Pielea 2. alta superficială formată din straturi epidermice cornificate (straturi la nivelul cărora celulele superficiale se descuamează mereu în fracţiuni mici ori mai mari – cazul năpârlirii. Epiderma vertebratelor primar acvatice se caracterizează prin fenomenul de producere a mucusului (secreţie formată din mucopolizaharide). trebuie menţionat faptul că ea apare doar la metazoarele triblastice. fibre musculare netede. celule pigmentare. numită şi corpul mucos al lui Malpighi. aşezată ca orice epiteliu pe o membrană bazală.şi endodermul). Epiderma amniotelor. mai ales a mamiferelor (grup la care în celule din stratul bazal epidermic sunt localizaţi şi pigmenţii) este clar diferenţiată în două pături : una profundă cu straturi celulare vii. fiind supusă modificărilor adaptative determinate de acesta. Derma Derma. are o alcătuire tipică de ţesut conjunctiv.1. La amfibieni. Tegumentul este alcătuit din piele şi producţiile (anexele) acesteia. Diferenţierea dermei este mai accentuată la vertebrate. cele din prima categorie putând fi moi (glandele) sau tari-cornoase (cuticule. numit şi corion. pene etc. Celule pigmentare localizate în derma apar mai cu seamă la vertebratele poikiloterme ( peşti. osoase.1.2. fiind un mijloc de apărare împotriva uscăciunii. fibre colagene şi elastice. sau apical cornificată la tetrapode (amfibieni. situată subepidermic. La anamniote (ciclostomi. peşti). epiderma este simplă (un singur strat celular).). slab dezvoltat la amfibieni şi foarte puternic la amniote (reptile.1.

Amniotele pe lângă cornificarea superficială.2. se diferenţiază şi formaţiuni cornoase distincte. Glandele monoptihe se găsesc numai la amfibieni şi mamifere. La majoritatea nevertebratelor. Sunt foarte bine răspândite la animale. Producţii tari epidermice La nevertebrate. cea genitală). granuloase sau claviforme. unele cu secreţie mucoasă. Producţii epidermice Producţii moi epidermice (glandele) Nevertebratele şi vertebratele primar acvatice au la nivelul pielii doar celule glandulare. celulele glandulare. dispuse intradermic. altele cu secreţie seroasă. niciodată holocrine. Dintre vertebrate. Pot fi întâlnite uneori şi aglomerări de celule glandulare. lipsind la reptile şi păsări. 2. La rândul lor. secreţia holo-merocrină (cu distrugerea doar a capetelor apicale ale celulelor glandulare) imprimă un mirosul caracteristic fiecărei specii şi chiar fiecărui individ. de forma unor calicii (caliciforme) se găsesc în partea apicală a pielii. pe toată suprafaţa corpului. fiind legate cel puţin în stadiul iniţial al dezvoltării de folicului pilos. lipsind la amfibieni. Producţii (anexe) ale pielii 2. secreţia merocrină este apoasa (sudoarea). sunt situate mai profund.La amniote pătura superficială se reduce. în care datorită hipertrofierii lor celulele glandulare apar scufundate în grosimea dermei. formaţiunile perlate ce apar pe piele unor peşti. existând însă şi cazuri (de exemplu la moluşte). Glandele apocrine au porţiunea secretorie mai largă. Există două tipuri de glande tegumentare la tetrapode: monoptihe (cu celulele secretorii aşezate pe un singur rând. mult mai rare la om (concentrate în zonele axilare. de ambele tipuri. au porţiunea secretorie foarte îngustă şi lungă. păstrând însă legătura cu suprafaţa pielii. cea laxă va constitui stratul papilar (cu o sinuozitate mai mult sau mai puţin accentuată a limitei dintre epidermă şi dermă). La amfibieni glandele monoptihe sunt acinoase simple. cornificarea mai puternică a epidermei apare la amniote. constituind un fel de pseudoglande care sunt lipsite de conduct propriu-zis.1. Glandele seroase secretă holocrin (eliminarea produsului. unele cu secreţie mucoasă. Există glande apocrine modificate: glandele ciliare din dreptul pleoapelor. strânsă în glomerul. Acest tip de glande caracterizează reptilele (de exemplu “porii femurali” ai şopârlelor. glandele mamare. la masculi în perioada de reproducere (de exemplu la boiştean). Glandele poliptihe au celulele secretorii aşezate pe mai mute rânduri. Vertebratele tetrapode au glande adevărate (mai abundente la amfibieni şi mamifere).2. Glandele ecrine bine reprezentate la om şi uniform răspândite. acest strat este cel care prin prelucrare industrială formează “pielea”). la exteriorul căruia sunt dispuse celule mioepiteliale) şi poliptihe (cu celulele secretorii dispuse pe mai multe rânduri. glandele cu mosc ale crocodililor situate în dreptul fălcii inferioare) pasările (glanda uropigială de e faţa dorsală a regiunii coccigiene) şi mamiferele (glandele sebacee care se deschid în foliculii firelor de par). mai rare la restul mamiferelor. având un rol foarte important în marcarea teritoriului şi recunoaşterea sexelor. fiind în general grupate în anumite regiuni (de exemplu glandele paratoide de la Bufo. Salamandra). artropode. Glandele monoptihe ale mamiferelor sunt glandele sudoripare. pluricelulare şi cu canal de eliminare a produsului secretat. Aşa sunt de pildă: cuticulele de la viermi. dar şi la celelalte grupe pot apărea anexe tegumentare de această natură. pot fi grupate în glande apocrine şi glande ecrine. glandele ceruminoase din conductul auditiv extern. albuminoidă. Cele mucoase sunt merocrine (eliminarea produsului se face fără distrugerea celulelor secretorii) şi răspândite constant. celulele glandulare mucoase. Secreţia lor este de tip holocrin. se face prin distrugerea celulelor care l-au secretat). La vertebratele primar acvatice. celulele care se distrug şi se elimină odată cu produsul secretat fiind înlocuite pe baza stratului bazal generator. cochilia moluştelor. precum dinţii cornoşi de la ciclostomi şi larvele amfibienilor. epiderma poate genera variate tipuri de anexe tari. de formă tubulare. precum: 10 . sunt diseminate printre celulele epiteliale ale stratului epidermic. pe când cele seroase. altele cu secreţie seroasă. pe toată suprafaţa pielii. iar pătura profundă densă se organizează ca o reţea prin predominarea fibrelor colagene (foarte bine reprezentat la mamifere. care este veninos.

.coarnele mamiferelor diferenţiate la rândul lor în coarne pline şi ramificate. Figura 2. formate mai ales la mamifere (de exemplu calozităţile fesiere ale maimuţelor. ori chiar acoperă întregul corp ca la pangolin şi tatuu. după modul de formare. ale încheieturilor de la nivelul membrelor cămilei). care la reptile îmbracă tot corpul.. . unde acesta vine în contact cu substratul. omoloagă solzului reptilian (se dezvoltă asemănător acestuia. având o dezvoltare ciclică anuală legată de cea sexuală.solzii cornoşi. caracteristice ambelor sexe de cavicorne şi coarnele rinocerilor neomoloage cu primele. Diferenţieri epidermice si dermice la vertebrate.firul de păr specific mamiferelor considerat. . unghia şi copita. iar la mamifere pot exista doar pe coadă sau interdigital (la rozătoare). .pintenul ce acoperă un ax osos de pe tarsometatarsul unor păsări.perinuţele de pe faţa plantară a autopodului.calozităţile din zonele în care tegumentul vine in contact cu substratul. formate din alipirea între cu cheratină a unor fibre cornoase. coarnele goale neramificate. caracteristice cervidelor. prezente numai la masculii (cu excepţia renului. . permanente. .pana caracteristică păsărilor. .gheara. la care si femelele poartă coarne). . 11 .ciocul ce mărgineşte fanta bucală la păsări şi la ornitorinc dintre mamifere.crestele papilare care la om. formaţiuni care protejează falanga distală a degetelor la amniote.1. a fi o neoformaţiune. dau dermatoglifele. la păsări doar porţiunea distală a membrului posterior. chiar şi la maimuţele superioare. .

nepigmentată c. cuticulă groasă chitinizată 1. deasupra epidermei c. teleosteeni c. subţire. bulbul firului de păr b. solzii placoizi de la elasmobranhi şi solzii elasmoizi ai teleosteenilor. Celulele stem sunt localizate în: a. caduce. deasupra epidermei c. Care din următoarele caracteristici atribuite plastronului de broască ţestoasă este falsă? a. derma laxă b. acoperite de velur în perioada de creştere d. numită endoplastron b. stratul bazal al epidermei c. şi anume la tatuu. solzul cornos 9. amintim pe cele care constituie exoscheletul chelonienilor (carapacea şi plastronul). este format din plăci osoase şi solzi cornoşi d. ramificate.2. solzi cornoşi aplatizaţi 4. slab cornificată b. stratul cornos al epidermei d. pline. în derma densă b. producţii dermice tipice sunt plăcuţele osoase ale tegumentului de echinoderme. are rol de protecţie 8. Autoevaluare 1. ramificate 5. goale.2. chelonieni b. în epidermă d. Pentru nevertebrate. aproape lipsită de glande tegumentare 10. pline. acoperite fiind la exterior de solzi cornoşi. la nevertebrate este unistratificată d. este sudat de vertebre şi coaste c. Solzii crapului sunt localizaţi: a. sacii scheletogeni ai dermei laxe 12 . Împerechează fiecare anexă tegumentară cu grupul de animal corespunzător: a. la peşti este diferenţiată în strat cornos şi mucos b. caduce. Dintre plăcile osoase ale reptilelor. prezente numai la masculi b. glandă uropigiană 2. solzi elasmoizi 3. 2. prezintă o tendinţa specifică de a genera osificări. stratul bazal al epidermei c. Producţii dermice Derma. Alege afirmaţiile corecte despre epidermă: a. Pielea de şopârlă este: a. în derma laxă b. Vertebratele au ca producţii dermice solzii osoşi şi radiile externe ale aripioarelor înotătoare de la peşti. insecte 4. fiind corionul pielii. conţine o placă nepereche. în stratul viu al epidermei d. în derma densă 6. Solzii şarpelui sunt localizaţi: a. păsări d. fire de păr 5. mamifere e. ramificate c. Celule pigmentare din pielea de mamifer sunt localizate în: a. are toate celulele vii la vertebratele primar acvatice c.2. bine adaptată la viaţa terestră d. derma densă 7. stratul cornos al epidermei d. permanente. Printre mamiferele actuale foarte rar apar plăcile osoase tegumentare. Coarnele de ren sunt: a. plăcile osoase de la reptile şi mamifere. Descrie comparativ structura pielii la peşti şi mamifere. Solzii osoşi ai peştilor sunt de diferite tipuri structurale: solzii cosmoizi ai crosopterigienilor. la reptile este cornificată în totalitate 3.

Scheletul animalelor poate fi de două tipuri: . Arcul dorsal. b. precum spiculii spongierilor sau scheletul octocoralilor. O vertebră tip este formată din corp. Axul scheletic dorsal al corpului este constituit la vertebratele cele mai inferioare de către notocord (coarda dorsală). La nevertebrate. La ceilalţi peşti şi la toate tetrapodele. situat în interiorul corpului. numite vertebre. .endoscheletul. mărind elasticitatea regiunilor. iar la restul vertebratelor de către coloana vertebrală – formaţiune care dă şi numele grupului. fie pentru inserţie musculară (apofizele transverse). peşti condrostei şi dipnoi.sau endoscheletului unele elemente produse în mezogleea animalelor diblastice. Endoscheletul La nevertebrate endoscheletul apare rar. a. Resturile notocordale păstrate pot fi regăsite la nivelul corpilor vertebrali (la urodele. Vertebratele au endoscheletul bine dezvoltat. Coloana vertebrală Este alcătuită dintr-o succesiune de elemente cartilagioase sau osoase. Este mai greu de atribuit exo. 3.1.ţesutul conjunctiv (reprezentat de ţesutul mezenchimatos embrionar. circumscrie gaura neurală (prin a căror suprapunere se formează canalul neural în care este adăpostită măduva spinării). 3. fie pentru articulaţie intervertebrală (zigapofizele anterioare şi cele 13 .ţesutul cartilaginos. delimitată de o membrană elastică externă. care are avantajul plasticităţii sale crescute (creşte mai repede decât osul). . stern şi craniu. Un schelet intern tipic întâlnim la sepie. fiind reprezentat de mai multe piese cartilaginoase.exoschelet. Scheletul axial Scheletul axial este reprezentat de coloana vertebrală. se formează vertebrele. deşi creşte mai încet. de asemenea pe el se dezvoltă perechi de apofize. arc dorsal şi arc ventral. ca şi scheletul hexacoralilor. la care se adăuga şi discurile intervertebrale fibrocartilagioase prezente numai la mamifere intre corpii vertebrali. protejând sistemul nervos central şi statocistele. Notocordul La toate vertebratele în stadiul embrionar notocordul este o tijă cilindrică formată dintr-un ţesut cordal vacuolizat înconjurat de o teacă fibroasă groasă şi rezistentă. Exoscheletul Exoscheletul asigură atât susţinerea corpului cât şi protecţia lui. situat superficial şi format in general prin osificarea desmală a dermei pielii. ori la nivelul cartilajelor intervertebrale (la mamifere. constituie partea pasivă a sistemului locomotor – cel care asigură susţinerea corpului. generat de mezenchimul profund. în jurul notocordului care se reduce în ontogeneză. chelonieni. coaste. Notocordul se păstrează ca principal ax scheletic tot timpul vieţii la ciclostomi. cu rol de neurocraniu. prezintă avantajul vascularizării (cartilajul fiind nevascularizat) şi al rezistenţei căpătate prin mineralizare.2. 3. Sistemul scheletic Scheletul animalelor.2. unele produse tegumentare epidermice tari (cuticule. dintre care cel mai important este capsula cefalică. Formaţiunile tipice exoscheletice sunt constituite din plăci osoase de natură dermică la echinoderme. . Arcurile vertebrale se formează separat de corp şi înaintea acestuia. generat de ectoderm. Ţesuturile scheletice care pot alcătui scheletul la animale sunt: .3. compus dintr-o parte axială şi alte apendiculară. Arcul neural se prelungeşte medio-dorsal cu o spină neurală. Reducerea notocordului poate fi totală (păsări) sau parţială la restul vertebratelor. iar uneori şi protecţia lui. . cochilii) pot fi considerate piese exoscheletice.ţesutul osos. dar şi de alte tipuri de ţesut conjunctiv ale adulţilor. la care constituie aşa numitul nucleu pulpos). precum notocordul la cordate).1. mişcarea. numit şi neural. prezentate şi ca producţii tegumentare. reptile).

amfibienii prezentând patru regiuni (cervicala. variabil de Nr. cum se întâmplă la peştii holostei. caz în care vertebra este arcocentrică. crocodil). Nr. (notarium) 2 vertebre atipice: Nr. prevăzute cu arcuri hemale. prin diferenţierea zonei dorsale într-una toracica purtătoare de coaste si alta lombara. lombara Reg. vertebre. formând osul sacrum. în ansamblul ei. caz în care vertebra este numită cordacentrică. toracica Reg.vertebre cerv. cervicala Reg. iar reptilele. dorsala Reg. încât sunt posibile mişcări între acestea. Corpul vertebral se formează în două moduri: fie prin invadarea tecii conjunctive a notocordului cu material scheletogen migrat din arcuri. Regionalizarea coloanei vertebrale.vertebre cerv.1). variabil de atlasul si axisul. prezintă diferite regionalizări morfo-funcţionale. La tetrapode vertebrele capătă zigapofize. Numărul de vertebre din fiecare regiune variază (Tabelul 3. fie prin dispunerea materialului scheletogen migrat de la baza arcurilor la periferia tecii externă a notocordului. cele mai multe poarta coaste. . variabil de Vertebrele lombare si cele Următoarele vertebre care au sacrale. la om ea capătă după naştere forma unui resort orientat vertical. ca adaptare la verticalitatea specific umana. variabil. codala Reg. în funcţie de grup. vertebre. Arcul ventral. precum si ultimele vertebre codale de atlasul si axisul. Regiunea troncala Reg. El are rolul de a proteja artera aortă la vertebratele la care coada joacă un rol important în locomoţie (de exemplu la peşti.posterioare). 2 vertebre atipice: Nr. Astfel in timp ce animalele tetrapodele au coloana vertebrala ca un arc orientat fie orizontal (la cele patrupede). intre ele si tipice. vertebre unite vertebre. ca la peştii selacieni. hemale la crocodili tipice in nr. variabil. păsările şi mamiferele câte cinci regiuni. ultimele se unesc spinoase formând pigostilul. variabil de Nr. De asemenea apar regiuni noi: cervicală şi sacrală. variabil de vertebre (mai multe O singura La urodele mai proatlantica la urodele decât la anure) unite cu vertebra sacrala multe vertebre rudimente costale. ultimele fără Nr. coloana. concreştere a sudează intre ele formând independente. fie oblic (la bipede). variabil de Doua vertebre Nr. coccigiana). vertebre O singura vertebra. acesta fiind suplinit de notocord. fără coaste. teleosteeni şi la toate tetrapodele. La vertebratele primar acvatice. toracice si primele codale se după pigostil rămân . care este reprezintă o formaţiune rigidă (vertebrele sunt lipsite de zigapofize) dar elastică. cu arcuri atlasul si axisul. Legătura coloanei vertebrale la craniu (fixa la vertebratele primar acvatice) se realizează la tetrapode prin intermediul primei vertebre cervicale care poarta una sau doua cavităţi glenoide de articulare cu condilul occipital unic la majoritatea reptilelor şi la păsări sau dublu la amfibieni şi mamifere. Coloana vertebrală. coccigiana Vertebre in număr variabil. peşti Amfibieni: Reptile: Păsări Mamifere 14 . prima realizând legătura mobilă la craniu (la vertebratele primar acvatice aceasta legătura fiind fixa). variabil de vertebre vertebre sacrale vertebre. are numai două regiuni: troncală şi codală. variabil de Nr. Prin urmare diferenţierea la tetrapode este mai accentuata. variabil de coaste. Forma coloanei vertebrale exprimă adaptarea la o anumita postura si un anumit mod de deplasare. la anure concrescute intr-un urostil. sacrala Reg. 2 vertebre atipice: Nr. dorsala. Tabelul 1.cinci vertebre cerv. urodele. apare numai la vertebrele codale. Există şi vertebre lipsite de corp vertebral în mod primar (ciclostomi) sau secundar (la sturioni). iar cealaltă ca zonă de legătură dintre coloana vertebrală şi centura pelviană. variabil de Nr. tendinţa de tipice in nr. numit şi hemal. iar apofizelor sinsacrumul. Ciclostomi. sacrala. .

iar la unele specii (inclusiv omul) – anterior . Cea mai veche parte este craniul visceral (splanhnocraniu). Păsările mai au in regiunea vertebrala a coastei o apofiza unciformă. O coasta tipica are o regiune vertebrala. Cuşca toracica Cuşca sau cutia toracică are rolul de susţine organele cu funcţie vitală din partea anterioara a cavităţii generale la tetrapode (la peşti aceste organe sunt susţinute de musculatura laterala a corpului. La păsări sternul este reprezentat de o singura piesa bine osificata cu o carena sternala la cele mai multe dintre ele. la care se prin coastele si un xifistern mai puţin dezvoltat. sunt grupate in: coaste adevărate (primele şapte perechi care se articulează direct cu sternul). La om exista 12 perechi de coaste care. cu pereţii 15 . coaste şi stern. Regiunea vertebrala este cea care se articulează la coloana vertebrala prin intermediul unei singure suprafeţe la peşti sau a doua porţiuni la tetrapode: capul care se prinde intre doi corpi vertebrali si tuberculul. la aceştia neexistând stern. care la început susţinea deschiderile faringiene la protocordate. fiind format din oase endocondrale (rezultate din cartilaj) sau cartilaje. rolul de cuşcă toracică este îndeplinit de centura scapulară.1). coastelor. numită condrocraniu. ar avea fi o neoformaţiune de origine costala. Neosternul prezintă în general un presternum. Din punct de vedere morfofunctional se pot distinge două tipuri de cuşti toracice: tipul carenat. A doua parte. 3. din care se considera că ar proveni. protejează şi susţine creierul. La mamifere in cadrul sternului se diferenţiază un manubriu din presternum şi prima porţiune a mezosternului. care fiind mai scurte nu mai ajung sa se articuleze cu sternul). cuşca toracică fiind delimitată doar de coloană. contribuie la vertebratele actuale la formarea cutiei craniene. otice). La reptile. f. păsări si mamiferele primitive (prototeriene) cuşca toracică este formata pe seama coloanei vertebrale. rezultate din osificări intramusculare. care se articulează la apofiza transversă a vertebrei corespunzătoare.c. una intermediara si alta distală. dată fiind strânsa legătura cu coastele. Scheletul cefalic La vertebrate craniul este o formaţiune scheletică complexa. denumit neostern. La amfibieni sternul. ca o excrescenta triunghiulară care se aplica pe coasta următoare. conferind astfel o mai mare soliditate cuştii toracice. fiind reprezentat de oasele desmale (rezultate din osificări directe ale ţesutului mezenchimal). e. Condrocraniu. care se articulează la centura scapulara. pe care-l au cele mai multe mamifere. Peştii au coastele libere ventral. sternului. păsări şi mamifere) sternul. A treia parte. cu diametrul antero-posterior mai mare decât cel lateral. la care se articulează. Sternul Sternul este o formaţiune situata pe linia medioventrală a corpului. care corespunde mezosternului. este bine legat de centura scapulara. denumit arhistern. un mezostern. de mediu dens în care trăiesc). după modul in care se articulează cu sternul.si euteriene) precoracoidele dispar. Regiunea sternală. 9 si 10.si de clavicule. prezent la puţine mamifere şi in special la om adaptat staţiunii bipede şi verticale. este de la început o structură situată bazal în cadrul craniului. Numărul coastelor variază. dar în partea anterioara contribuind şi elemente ale centurii scapulare (precoracoidele). coastele fiind rudimentare. tipul turtit. fiecare cu o alta origine (fig. formata din trei părţi distincte. La amfibieni. la majoritatea vertebratelor. corpul din restul manubriului segmentat sau nu in sternebre şi xifisternul (apendice xifoid) mic şi rămas de obicei cartilaginos. Ciclostomii au un condrocraniu rudimentar. la care se articulează sternul. care serveşte drept schelet pentru dezvoltarea creierului şi suport pentru capsulele senzoriale (olfactive. cea care se articulează la stern este cartilaginoasă la reptile si mamifere. Coastele Coastele sunt formaţiuni scheletice care se formează în septele conjunctive dintre miomere. d. caracteristică numai tetrapodelor. La peştii teleosteenii coastele pot fi însoţite de formaţiuni osoase numite metaximioste. Restul mamiferelor (meta. optice. dermatocraniu. Amfibienii au in general coaste rudimentare care nu ajung sa se prindă ventral de stern. aplatizat in sens anteroposterior. osificată la păsări. Reptilele au cele trei porţiuni cartilaginoase. in dreptul vertebrelor. La restul tetrapodelor (reptile. coaste false (perechile 8. care se articulează la stern prin intermediul cartilajului coastei a 7-a) si coaste flotante (perechile 11 si 12.

Craniul visceral este constituit în general din şapte perechi de arcuri viscerale (arcul oral. presfenoidul. Alcătuirea unui craniu sintetic: A – condrocraniu. bazisfenoidul. dar 16 . D – condrocraniu.1. elementele splanhnocraniului contribuie şi la formarea fălcilor (figura 9). Splanhnocraniu (viscerocraniul) de la primele cordate este asociat suprafeţelor de filtrare a hranei. dermatocraniu. La restul vertebratelor însă condrocraniu se osifică. viscerocraniu. nesegmentate în stadiu mezenchimatos. La vertebrate. care este de origine vertebrală. La elasmobranhi condrocraniu nu se osifică. arcul hioidian şi cinci arcuri branhiale). C – condrocraniu şi viscerocraniu. spanhnocraniul în general susţine branhiile şi oferă suprafeţe de inserţie pentru muşchii respiratori. fără regiune occipitală. peştii şi amfibienii având mai puţine vertebre asimilate (craniu protometamer) decât amniotele (craniu auximetamer). Figura 3. orbitostenoidul şi oasele occipitale. la gnatostomieni. cartilajele sale cresc formând un perete protector complet pentru creier. rezultând: oasele etmoidale.reduşi. Gnatostomienii prezintă regiunea occipitală. B. pleurosfenoidele.

Ciclostomii au un neurocraniu cu podeaua cartilaginoasă şi bolta conjunctivă. au apărut prima dată la peştii acantodieni şi placodermi. permiţând consumarea unor prăzi mai mari. nicovala şi scăriţa (la mamifere). Osificarea endocondrală ulterioară a arcurilor viscerale. maxilare. dar este îmbrăcat în oase desmale. persistă aparatul hioidian. închizând posterior cutia craniană. La amniote însă. La unele tetrapode. Aparatul hio-branhial este un derivat ventral al splanhnocraniului. şi hipohialul). iar în completarea cutiei craniene sunt oase desmale. constituit din partea ventrală a perechii arcului hioidian (II) şi din arcurile branhiale. sunt situate la capătul podelei sfenoidale. cerato-. epi-. Occipitalele delimitează gaura occipitală. constituind componentele dermice ale acestora. palatine. regiune occipitală lipseşte la ciclostomi. presfenoid. Falca inferioară (mandibula) este reprezentată de cartilajul lui Meckel. situat în urma fălcilor. cartilajul lui Meckel persistă. Din punct de vedere filogenetic. segmentele arcurilor branhiale se osifică ca atare. scheletul fiind în întregime cartilaginos. orbitosfenoide). de asemenea furnizează columela (la tetrapodele nemamifere). prin care trece nevraxul. respectiv cele trei oase ale urechii medii . La peştii condrihtieni. Scheletul apendicular Scheletul apendicular este reprezentat la vertebratele primar acvatice de scheletul aripioarelor înotătoare (neperechi şi perechi). în exclusivitate la condrihtieni. 3. plăci care ulterior s-au scufundat din ce în ce mai profund. din primul arc visceral (arcul oral) se formează proximal cartilajul palatopătrat (falca superioară) şi distal cartilajul lui Meckel (falca inferioară). Splanhnocraniul contribuie cu epipterigoidele (alisfenoidele în cazul mamiferelor) la platforma endocondrală. La peşti aparatul hio-branhial. rezultând osul mental. dermatocraniul este absent. arcurile branhiale formează fiecare segmentele: faringo-. Oasele occipitale (bazioccipitalul. complet funcţional la condrihtieni. iar la tetrapode de scheletul membrelor (anterioare şi posterioare). pterigoide. capătul posterior al cartilajului se osifică dând osul articular (la mamifere constituie ciocanul din urechea medie). Scheletul aripioarelor înotătoare Înotătoarele neperechi sunt prezente atât la ciclostomi cât şi la peşti. care fuzionează cu neurocraniul. oasele dermatocraniului predomină. care par a avea origine vertebrală.2. cutia craniană este o capsulă cartilaginoasă. Fălcile. din arcul al doilea (arcul hioidian) se formează proximal hiomandibularul şi distal hioidul. La peştii şi amfibienii actuali oasele dermatocraniului au tendinţa de a se reduce. La tetrapode arcurile branhiale regresează (resturi se regăsesc în scheletul laringo-traheal). din arcul hioidian hiomandibularul se osifică ca atare. Platforma (podeaua) are elemente endocondrale ce susţin encefalul. Elemente osoase de natură dermică s-au asociat şi cu piesele endocondrale ale centurii pectorale. formând cea mai mare parte din cutia craniană şi din fălci. La peştii osoşi şi tetrapode. caracteristice gnatostomienilor. ajungând să se aplice la condrocraniu şi splanhnocraniu (în special la nivelul fălcilor). La mulţi peşti şi tetrapode. Dermatocraniu este constituit din oase dermice. La majoritatea peştilor osoşi şi tetrapode.2. acesta de regulă participă limitat. epi-. şi pătratul. La mamifere mandibula constă într-un singur os dermic. şi capătul anterior al cartilajului se osifică. prin doar două derivate: epipterigoidul. In stadiu cartilaginos. craniul cuprinde cutia craniană (neurocraniu).cu excepţia mamiferelor la care constituie nicovala din urechea medie. ale cărui elemente susţin podeaua buco-faringiană şi limba. determină la rândul ei modificări: în cadrul fălcilor (care aparţin de arcul oral) apar pătratul în falca superioară şi articularul în cea inferioară. 17 . susţine podeaua cavităţii buco-faringiene şi sistemul branhial. care suspendă falca în cazul tetrapodelor . fălcile şi aparatul hiobranhial la peşti sau hiodul la tetrapode. Morfologia craniului. Din punct de vedere morfologic. Capsulele otice rămân în partea posterioară a platformei endocondrale şi închid părţile senzoriale otice. şi hipobranhialul. cerato-. supraoccipitalul şi occipitalele laterale). Podeaua endocondrală este asamblată dintr-o serie de oase sfenoide (bazisfenoid. numit dentar.ciocanul. Falca superioară constă în cartilajul palatopătrat. O serie de oase dermice completează falca superioară: premaxilare. cutia craniană este osificată. pleurosfenoide. în schimb din piesa distală vor rezulta mai multe segmente (stilo-.care ulterior se segmentează. aceste oase provin din plăcile tegumentare pe care aveau primele vertebrate.

coracoid) cât şi exoscheletice care leagă strâns centura de craniu (cleitrum. sub forma apofizei coracoide. înotătoarele sunt susţinute de două feluri de raze: raze externe exoscheletice (de natură dermică) şi raze interne endoscheletice. clavicula. La ambele perechi de centuri. rezultând astfel tipul homocerc de înotătoare codală. la care se sudează şi un rest din coracoid. iar cele exoscheletice de către ceratotrichii la selacieni si lepidotrichii la teleosteeni. asimetria externă a lobilor se poate şterge. iar la teleosteeni ea se compune din două plăci osoase unite între ele median la nivelul unei simfize. La teleosteeni. cartilaginoase la selacieni şi osificate la teleosteeni. posttemporal). la unele grupe (de exemplu crocodili) cu porţiuni cartilaginoase păstrate. lungi. de forma unui arc cartilaginos situat înapoia regiunii branhiale.se accentuează. Scheletul membrelor La tetrapode. numite supradorsalia. şerpii au această centură redusă complet. prezentând atât oase endoscheletice (scapular. Scheletul distal al înotătoarelor perechi este alcătuit din elemente endoscheletice şi exoscheletice. La om. sunt cartilaginoase şi nesegmentate în general la selacieni. scheletul lor este reprezentat dintr-un şir de raze cartilaginoase. Ea este foarte simplă la selacieni. La teleosteeni centura pectorală se complică în alcătuire. păstrându-se doar una internă. trecând în lobul superior al cozii. sunt în număr de două perechi (anterioară sau pectorală şi posterioară sau pelviană). heterocercă şi homocercă. fiind în ambele cazuri reprezentate de o parte proximală (centura) şi o parte distală ( scheletul aripioarei propriu-zise). scheletul ambelor perechi de membre (anterioare şi posterioare) este alcătuit dintr-o parte proximală care face legătura cu scheletul axial (centura scapulară/pelviană) şi alta distală (scheletul membrului propriu zis). postcleitrum. centura scapulară prezintă caractere specifice (prin poziţie şi formă) în legătură mai ales cu eliberarea membrului superior de funcţia de locomoţie şi susţinere şi posibilitatea executării unor mişcări complexe în diferite planuri. fiind formate din fire de elasmoidină şi numite ceratotrichia.la noua regiune sacrală a coloanei vertebrale . supracleitrum. În cazul formei dificerce. cea a centurii pelvine . întâlnită de regulă la selacieni. Centura scapulară la amfibieni îndeplineşte şi rol de cuşcă toracică (coastele fiind rudimentare). La peşti. la nivelul endoscheletului. La selacieni. la nivelul înotătoarei codale razele interne sunt înlocuite de capătul coloanei vertebrale care deviază în sus. După morfologia sa externă şi internă. numite lepidotrichia. Cele endoscheletice. Mamiferele euteriene au centura scapulară reprezentată în principal de osul scapular. Ea prezintă şi porţiuni cartilaginoase. Claviculele pot fi (inclusiv la om) sau nu (la mamiferele bune alergătoare) prezente. centura scapulară este în întregime osificată. iar la anure precoracoidul este înlocuit de un os dermic numit claviculă. Reptilele au în general centura scapulară formată din două piese scapularul şi precoracoidul. Legăturile centurilor la scheletul axial se fac diferit faţă de cele întâlnite la peşti: în timp ce legătura centurii scapulare se slăbeşte. cele trei piese se unesc între ele formând o cavitate de articulare cu scheletul membrului propriu zis (cavitatea glenoidă/cavitatea acetabulară). de formă triunghiulară (mai lat decât la celelalte mamifere) este situat pe partea posterioară şi superioară a 18 . ea are forma unei plăci cartilaginoase unice. La peştii osoşi ele sunt raze osoase. cea codală prezintă o dezvoltare aparte. sunt reprezentate de piese bazale şi radialia. Centura pectorală la peşti adesea este legată de scheletul axial (craniu sau coloana vertebrală. Scapularul (omoplatul). Dintre înotătoarele neperechi. coloana vertebrală se prelungeşte în linie dreaptă până la extremitatea cozii. împărţind-o în doi lobi egali. La peşti. una ventrală şi anterioară (precoracoid/pubis) şi una ventrală şi posterioară (coracoid/pubis). numite şi radialia. subţiri şi nesegmentate. Centurile ambelor perechi de membre au o schemă comună de alcătuire: o piesă dorsolaterală (scapular/ilion). fiind alcătuită din scapular. Razele interne. Se constituie astfel înotătoare de tip heterocerc. osificate şi compuse din două-trei piese la teleosteeni.La ciclostomi. La păsări. se poate prezenta în trei forme principale: dificercă. cu cei doi lobi dezvoltaţi inegali. prezente numai la peşti. precoracoid şi claviculă. Centura pelviană la peşti este mai simplă şi nelegată de scheletul axial. segmentate. Înotătoarele perechi. Razele externe sunt la peştii elasmobranhi nesegmentate. întâlnită la ciclostomi şi considerată cea mai primitivă şi slabă ca forţă.

numite şi paracopitate. alergat. La păsări. Seria mezaxoniană 19 . celelalte cuprinse în aripă . Metacarpienele rămân în număr de trei: unul foarte scurt. pubisul orientat anterior şi unit cu simetricul său printr-o simfiză pubiană. unit prin partea iliacă la sacrum. înot.cuştii toracice datorită verticalităţii (la mamiferele patrupede fiind poziţionat în plan parasagital). pornindu-se de la membru plantigrad (aplicat pe substrat cu toată planta. iar pe de altă parte prin reducerea numărului de degete. ca la multe carnivore) şi ajungând la membru unguligrad (sprijinit pe sol doar prin vârful degetelor). Pornindu-se de la un membru primitiv cu o astfel de alcătuire. La mamifere cele trei componente ale centurii pelviene se unesc între ele formând osul sacru. ca o adaptare la verticalitate şi bipedie. Adaptarea pentru salt a afectat scheletul membrului posterior care s-a alungit mai ales prin zeugopod şi stilopod. La om porţiunile iliace ale coxalelor sunt foarte largi. ischionul este şi el puternic. la care membrele posterioare dispar complet. spre cel digitigrad (aplicat pe substrat doar prin suprafaţa degetelor. depărtând între ele cele două cavităţi glenoide . reprezentând în acest caz o adaptare pentru salt. la care reducerea degetelor s-a realizat faţă de un ax care trece printre degetele trei şi patru (în cazul adaptării extreme rămânând doar aceste două degete. centura pelviană este adaptată pentru bipedie. iar cele anterioare au scheletul puternic modificat: stilopodul şi zeugopodul sunt foarte scurte şi lăţite. Reducerea numărului de degete se manifestă în paralel cu “ridicarea” autopodului. zeugopodul şi autopodul (la rândul său împărţit în trei porţiuni: bazipodul. fiind deja prezentă la speciile digitigrade. unită cu simetrica printr-o simfiză ischio-pubiană. Degetele sunt şi ele în număr de trei: unul foarte scurt (o falangă) rămas înafara aripei. Restrângerea suprafeţei de contact a membrului cu substratul (odată cu ea are loc şi o alungire a zeugopodului şi metapodului) s-a realizat pe de o parte prin “ridicarea” autopodului de pe substrat. ca la bovine. iar ischionul posterior şi unit cu simetricul să printr-o simfiză ischiatică. Stilopodul şi zeugopodul se alungesc (oasele zeugopodului în plus se şi depărtează între ele pentru a lărgi aripa). ea urmărind în principal reducerea forţei de frecare cu solul. precum şi la alte utilizări precum săpatul. concrescut cu baza celorlalte două mai lungi. Carpienele se reduc ca număr. Perechea claviculelor. situate superior. În ceea ce priveşte prima linie de modificări.implicit şi membrele propriu-zise. pubisele sunt orientate anterior. îndeplineşte un rol funcţional important. ovine. ca la urs sau om). la toate tetrapodele. Dinosaurienii bipezi avea pubisele orientate posterior. iar ischioanele sunt posterioare. fără a se uni între ele. La reptile ilionul de regulă se dezvoltă atât anterior cât şi posterior faţă de cavitatea acetabulară (articulându-se la cele două vertebre sacrale).3). Ilionul (articulat la singura vertebră sacrală) are forma unei baghete osoase.mijlociul cu două falange. care devine astfel aripă. Scheletul membrului propriu zis este alcătuit după aceeaşi schemă la ambele perechi de membre (anterioare şi posterioare). Seria paraxoniană cuprinde artiodactilele. din care rezultă două serii morfologice: cea paraxoniană şi cea mezaxoniană. de regulă ischioanele şi pubisele nu formează simfize. apucatul (fig. socotit ca fiind folosit pentru mers. încât ele să se poată mişca liber în diferite planuri. orientat posterior. iar pubisul subţire este ataşat de marginea inferioară a ischionului. iar lateralul cu o falangă. ca la canguri. unindu-se între ele prin simfiza pubiană. căţărat.2 şi fig. diferite grupe de tetrapode şi-au modificat adaptativ scheletul membrelor în vederea folosirii lor la alte moduri de locomoţie: salt. fiecare fiind reprezentat de anumite oase după cum reiese din tabelul 3. 3. la mamifere se observă o gradaţie în această privinţă. la care chiar două dintre tarsiene se alungesc (tibialul şi peronealul). Adaptarea pentru zbor produce cele mai puternice modificări ale scheletului membrului anterior la păsări. restul concresc cu baza metacarpienelor. se constituie astfel o paletă înotătoare a cărei rigiditate este asigurată prin imobilizarea articulaţiilor (singura articulaţia a membrului care se păstrează mobilă fiind cea scapulo-humerală). Adaptarea pentru alergat afectează ambele perechi de membre. Adaptarea pentru înot se găseşte cel mai puternic exprimată la cetacee. ca în centura pelviană a păsărilor actuale. Modificările sunt şi mai puternice în cazul amfibienilor anuri. metapodul şi acropodul). 3. foarte bine dezvoltată la om. iar dintre cele rămase doar două rămân separate. iar autopudul se alungeşte prin polifalangie. caprine). foarte lungă si dispusă preacetabular la anure. dar mai puternică la unguligrade. sudat la sinsacru. El se compune din trei segmente: stilopodul. având ilionul bine dezvoltat atât preacetabular cât şi postacetabular.2. zbor. Centura pelviană la amfibieni prezintă piesele ventrale unite într-o placă ischio-pubiană.

numit “falciform”. peroneal şi alte tarsiene centrale şi distale 5 metatrsiene falange (fiecare deget cu un număr de falange specific grupului animal) Autopod: metapod acropod Figura 3. devine opozabil. afectând mai ales scheletul membrelor anterioare.cuprinde perisodactilele sau imparicopitatele. Adaptarea la căţărat şi apucat este caracteristică primatelor. 20 . ca la equide). cât şi printr-un os suplimentar. dar dezvoltă creste osoase puternice pentru inserţie musculară. Stilopod Zeugopod bazipod Membru anterior Oase lungi Oase scurte humerus radius cubitus (ulnă) carpiene: radial. Adaptarea pentru săpat. autopodul se orientează cu faţa volară spre înapoi şi se lărgeşte atât prin lăţirea oaselor componente. iar degetul unu. la care reducerea s-a realizat faţă de un ax ce trece prin degetul trei (în cazul adaptării extreme rămânând doar acest deget. intermediar şi alte carpiene centrale şi distale. cubital. intermediar. cu metacarpul corespunzător.2. Tabelul 3. Schema de alcătuire a membrului unui tetrapod. aşa cum se întâmplă la cârtiţă: humerusul se scurtează.2. care se alungesc (mai ales prin zeugopod şi autopod). Variabilitatea scheletului membrului anterior. 5 metacarpiene falange (fiecare deget cu un număr de falange specific grupului animal) Membru posterior Oase lungi Oase scurte femur tibie peroneu (fibulă) Tarsiene: tibial. produce modificări la nivelul scheletului membrului anterior.

3. Variabilitatea scheletului membrului posterior. 21 .Figura 3.

alergat. falange 5. mers plantigrad 1. radius. condil articular 3. mandibula 9. este caracteristic tetrapodelor c. occipitalul b. o apofiză impară întâlnită la axis b. atlas. peşti d. peroneu e. Ursus arctos e. asigurarea suprafeţelor de inserţie pentru muşchi b. Împerechează fiecare tip de adaptare a scheletului membrului anterior cu specia corespunzătoare: a. O zigapofiză este: a. Columba livia b. reptile 8. două regiuni: troncală şi codală b. stilopod anterior 1. Sunt funcţii specifice sistemului scheletic. amfibieni e. ciclostomi si rechini c. atlas şi axis în regiunea cervicală 6. ciclostomi si sturioni 4. Alege afirmaţiile corecte despre craniul protometamer: a. păsări b. Ovis aries 22 . embrionii de vertebrate d. Canis lupus c. carpiene. axis şi cinci vertebre tipice 1. parietalul d. cinci regiuni d. cubitus b. faţetă articulară concavă c. cinci vertebre sacrale c. atlas. o singură vertebră proatlantică 3. tibie. nu există regiune cervicală 5. digitigrad 3. depozit de substanţe minerale 2. Notocordul este prezent la: a. mamifere adulte b. metacarpiene. are regiunea occipitală rezultată din sudarea unui număr mic de vertebre c. întâlnit la peşti şi amfibieni b. axis şi nouă vertebre tipice 4. malarul c. este lipsit de regiune occipitală 13.Autoevaluare 1. apofiză articulară intervertebrală d. zeugopod posterior 2. zeugopod anterior 4. Macropus giganteus d. humerus d. Coloana vertebrală de pasăre prezintă: a. femur c. cu excepţia: a. Împerechează fiecare caracteristică a regiunii cervicale cu grupul de animale corespunzător: a. mers biped 2. Sunt oase ale neurocraniului de la mamifere: a. autopod anterior 3. unguligrad – serie paraxoniană 4. mamifere c. Împerechează segmentul scheletic cu oasele corespunzătoare: a. sinteză de hormoni d. este complet osificat la mamifere 7. salt 5. este complet osificat la păsări d. Alege afirmaţiile corecte despre stern: a. prezent la amniote d. stilopod posterior 5. protecţie c. este caracteristic vertebratelor b. alergat. atlas. axis şi un număr variabil de vertebre tipice 2.

multinucleate. La vertebratele gnatostomiene (peşti şi tetrapode) musculatura parietală este împărţită de un sept conjunctiv orizontal în două porţiuni: musculatura epaxonică (situată deasupra septului orizontal) şi cea hipaxonică (de sub septul orizontal). Celulele musculare apar diferenţiate de la viermi. elasticitatea. 4. separate de septe conjunctive. Un sistem muscular primitiv este întâlnit la celenterate.fiind alcătuit din segmente musculare. oferit de elementele scheletice. în general constituind organe musculare . La artropode şi vertebrate. iar tipul de mişcare produs depinde de modul în care sunt ele interconectate.1. .muşchii abdominali . Musculatura cardiacă reprezintă muşchiul inimii. prezente în cadrul muşchilor scheletici de la multe nevertebrate şi de la toate vertebratele. Fibrele musculare mai evoluate sunt cele striate. La tetrapode musculatura parietală se diferenţiază în alţi muşchi şi îşi reduce volumul (fig. la anure şi amniote (reptile.ţesutul muscular neted. Dintre amfibieni.muşchii spinali . Musculatura trunchiului Este reprezentat la vertebratele primar acvatice (ciclostomi şi peşti) de muşchiul lateral (parietal) cu metamerie păstrată (caracter primitiv) . formează împreună cu scheletul aparatul locomotor. Anurele au musculatura trunchiului puternic evoluată în raport cu tipul primitiv. numite de aceea epiteliomusculare. aceste fibre musculare sunt multinucleate. Diferenţierea puternică şi reducerea musculaturii parietale. păsări şi mamifere) se datorează pe de o parte marii dezvoltări a cavităţii viscerale (în acest caz doar două benzi musculare înguste dispuse dorsal . prin proprietăţile sale caracteristice iritabilitatea. numite miomere. în cadrul lui partea contractilă fiind reprezentată de fapt de porţiunile bazale ale celulelor epiteliale. Musculatura scheletică La vertebrale cuprinde muşchii axiali (musculatura trunchiului şi cea a capului) şi muşchii apendiculari (musculatura aripioarelor înotătoare la vertebratele primar acvatice şi cea a membrelor de la tetrapode). Musculatura netedă întră în alcătuirea pereţilor diferitelor organe.4.1. dar mai ales contractibilitatea. Sistemul muscular Sistemul muscular asigură. inclusiv a diverselor sale viscere. .şi ventral . uninucleate. în cadrul structurii organelor interne. La nevertebratele lipsite de schelet. uninucleate. muşchiul lateral păstrânduse ca atare metamerizat. cu striaţii la nivelul miofibrilelor contractile dispuse ordonat în sarcoplasmă. întrecând în volum muşchii trunchiului). constituit din celule musculare netede. numite miosepte. cu specificitate morfofuncţională. care au cele mai perfecţionate sisteme scheletice. mobilitatea organismului animal. 23 . constituind de regulă la acest nivel pături musculare. 4.1.ţesutul muscular striat format din fibre musculare striate. La vertebrate se disting trei feluri de ţesut muscular. Musculatura scheletică a corpului. urodele păstrează caractere de primitivitate.1).ţesutul muscular cardiac alcătuit din celule musculare cardiace strâns interconectate într-un sinciţiu funcţional. 4. cu miofibrile contractile dispuse longitudinal în sarcoplasmă. mai ales la mamifere.mai constituie parte axială propriu-zisa. Persistă în acelaşi timp şi celulele musculare uninucleate. cu miofibrile contractile dispuse ordonat în sarcoplastmă . Toate celulele musculare funcţionează prin scurtare.conferind aspectul striat.muşchi. aşa cum se întâmplă în cazul existenţei unui suport solid pentru musculatură. nematelminţii având încă un tip intermediar de celulă. reprezentând partea sa activă. împărţit în cele două etaje de către septul orizontal. celulele musculare alcătuiesc pături circulare sau longitudinale care prin contracţie îşi modifică diametrul sau lungimea fără a imprima o precizie mişcării. restul formând pereţii cavităţii viscerale). specializat pentru contractibilitate doar la unul din capetele sale. fiecare corespunzător unui tip de musculatură : . iar pe de altă parte creşterii importanţei musculaturii membrelor în condiţiile adaptării la viaţa şi locomoţia terestră (muşchii membrelor se dezvoltă considerabil. numit miocard.

Musculatura fălcii inferioare este bine dezvoltată atât la peşti cât şi la tetrapode. Musculatura ce aparţine aparatului hiobranhial la peşti 24 . Musculatura capului Musculatura scheletică a capului asigură în principal mişcarea elementelor splanhocraniene şi a globilor oculari.1. Falca superioară prezintă un muşchi ridicător doar la peşti şi la puţine tetrapodele amfibieni şi reptile cu craniu de tip streptostilic (şopârle.2. Organizarea musculaturii trunchiului la vertebrate. 4. şerpi).1. la cele din urmă diferenţierea fiind mai accentuată rezultând muşchii masticatori: temporal.Figura 4. maseter şi pterigoidul (la rândul său diferenţiat la mamifere în pterigoidul intern şi cel extern).

Musculatura extrinsecă a globului ocular asigură mobilitatea complexă a ochiului în cadrul orbitei. Derivate ale musculaturii scheletice 4. La tetrapode musculatura membrelor devine preponderentă.2. Ea este reprezentată.1. primatele) există şi un muşchi retractor al globului ocular.2). zbor etc. atât din regiunea capului. luând forma unor fâşii superficiale care asigură mişcarea tegumentului. dreptul intern. La şerpi.). foarte bine dezvoltaţi la om (fig. care se întinde şi în regiunea capului dând muşchii mimicii. 4.(existând muşchi diferenţiaţi pentru fiecare din arcurile acestuia) îşi modifică configuraţia la tetrapode. musculatura apendiculară are o mică importanţă (rolul principal în locomoţie îl are muşchiul lateral al trunchiului).2. La mamifere se individualizează sternomastiodienii şi cleidomastoidienii. cât şi a trunchiului. Evoluţia musculaturii faciale la tetrapode. adductori). Diversitatea musculaturii apendiculare întâlnită la tetrapode este datorată şi adaptării membrelor la diferite moduri de locomoţie (mers. Musculatura pieloasă In cea mai mare parte a ei. membrul inferior la păsări) această separare nu mai este întru totul valabilă întrucât la nivelul centurilor are loc o migrare a musculaturii ventrale pe partea dorsală. La membrul de tip parasagital (la mamifere . Figura 4. dreptul inferior. 4. alergare. trapezul. dreptul extern. 4. salt. numită platysma muşchiul pielos al gâtului. Tetrodon). muşchii constrictori şi ridicători ai faringelui. Sfincterul superficial al gâtului la mamifere îşi diferenţiază o pătură superficială. musculatura pieloasă de pe faţa ventrală a 25 . oblicul superior şi oblicul inferior.1. la toate vertebratele. de şase muşchi: dreptul superior. La membrul de tip parasagital (unele reptile) există o separare a musculaturii apendiculare într-un grup de muşchi dorsali (extensori.3. fiind reprezentată de muşchii foarte simplu organizaţi la nivelul aripioarelor înotătoare. Musculatura apendiculară La vertebratele primar acvatice. deşi apare şi la unii peşti care se pot umfla (peştii balon: Diodon. La multe dintre tetrapode (excepţie fac păsările. Se consideră că această musculatură este caracteristică tetrapodelor. rezultând sfincterul superficial al gâtului (colli). abductori) şi unul de muşchi ventrali (flexori.2. provine din muşchii scheletici. în detrimentul musculaturii troncale.

Identifică şi explică evoluţia organizării musculaturii trunchiului in seria vertebratelor. Păsările prezintă la nivelul aripilor muşchi patagiali. iar unele mamiferele pot avea toracele şi abdomenul aproape complet înconjurat de o pătură de musculatură pieloasă (de exemplul ariciul). Organele electrice Organele electrice. miomerele au aspect de arc d. 4.: a.2. muşchiul trapez. muşchiul sternocleidomastoidian c. are două pături musculare: circulară şi longitudinală b. 4. muşchii pieloşi faciali. muşchii masticatori. cu excepţia unor specii de elasmobranhi. Localizarea organelor electrice la diferite specii de peşti. muşchii drepţi ai globului ocular b. La primate această musculatură troncală regresează şi dispare chiar la amtropomorfe. sub forma muşchilor mimicii. având în schimb puternic diferenţiată musculatura pieloasă a capului.3). muşchii oblici ai globului ocular 26 . orificiile branhiale influenţează dispunerea miomerelor c. muşchiul platisma. La care descărcările electrice sunt mai puternice.2. ca Electrophorus (fig. orificiile branhiale nu deviază dispunerea miomerelor 3. provin din muşchi scheletice transformaţi. Curentul electric produs este în general slab. întâlnite la peste 250 specii de peşti. Autoevaluare 1. Figura 4. Musculatura la Petromyzon sp. precum Torpedo. muşchii pieloşi faciali. miomerele au forma literei „V” culcat e. sau de teleosteeni. muşchiul milohioidian (intermandibular). având ca unitate structurală aşa numita electroplacă capabilă să genereze impulsuri electrice. Care set de muşchi se diferenţiază din musculatura arcurilor branhiale? a. muşchiul ciocănelului d.corpului are un important rol în locomoţie. 2.3.

La vertebrate.2. foarte bine exprimată la anelide şi artropode prin creier. Sistemele nervoase ale anelidelor şi artropodelor prezintă în plus şi aşa numitele fibre gigant care aparţin unor neuroni cu viteză de conducere foarte mare. implicat în acţiuni locale. reprezintă o etapă evolutivă în organizarea sistemului nervos. Unitatea morfofuncţională a sistemului nervos este neuronul. ganglionii segmentari având o considerabilă autonomie reflexă. ca la vertebrate. La animalele active aglomerarea senzorială din regiunea anterioară a corpului presupune o cantitate mare de materie nervoasă pentru prelucrarea informaţiilor. cu aceleaşi proprietăţi fundamentale la toate metazoarele. apărută de la viermi. stabilindu-se astfel o distincţie netă între periferie (cu celule efectoare şi receptoare) şi centru. Totuşi aceste structuri cefalice din regiunea cefalică a unor nevertebratelor nu exercită o dominanţă cefalică. fiind astfel posibilă creşterea considerabilă a numărului de fibre într-un spaţiu dat. Centralizarea presupune o agregare a neuronilor în ganglioni. Celenteratele prezintă un sistem nervos difuz. include şi procesul de migrare a neuronilor senzitivi cutanaţi către centri. Sistemul nervos la vertebrate 5. Creierul de vertebrate are o organizare topografică. segmentară. cu o serie de forme intermediare ale organizării. 5. asigurată de măduva spinării nu s-a pierdut. Dezvoltarea tecii de mielină a permis conducerea rapidă prin fibre mici (nu gigante ca la nevertebrate). el cuprinde sistemul nervos somatic şi sistemul nervos vegetativ. neuronii săi senzitivi rămânând intraepiteliali. constituind un sistem de control “de urgenţă” (de exemplu retracţia rapidă a râmei în sol sau reflexul locomotor al crustaceelor). Fenomenul general de concentrare a neuronilor. în filogeneză. 27 . ei venind în contact direct cu mediul extern prin dendrită. 5.2. neuronii senzitivi se concentrează în ganglionii cranieni şi spinali. Astfel. La vertebrate sistemul nervos capătă o masă considerabilă.1. Centralizarea. sistemul nervos este alcătuit din sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic. precum şi de centrii de asociaţie şi memorie. Sistemul nervos central Sistemul nervos central la vertebrate este reprezentat de măduva spinării şi encefal. ganglionul supraesofagian sau ganglionii optici. La moluşte şi artropode corpul neuronilor senzitivi se înfundă în dermă. Organizarea neuronilor. Prin acumularea unor mase mari şi deosebit de complexe de ţesut nervos în regiunea capului se realizează cefalizarea. numai dendrita lor alungită ramificânduse printre celulele epidermice. în cadrul ţesutului nervos prezintă diferite nivele de complexitate în lumea animală. Caractere generale ale sistemului nervos în seria animală Spongierii ar poseda forma cea mai simplă de sistem nervos. Singura porţiune care-şi păstrează caracterul primitiv din acest punct de vedere este mucoasa olfactivă. Topografic. depărtându-se si mai mult de epidermă. deşi autonomia locală.5. vertebratele îl au dorsal (fiind dorso-neure). până la cele mai complicate cu neuroni intermediari. Dacă nevertebratele au sistemul nervos central cu trunchiul dispus ventral (fiind ventroneure). ea fiind evidentă în unele răspunsuri simple legate direct de supravieţuire. de cei motori. de la cele mai simple similare spongierilor.1. în care o singură celulă serveşte şi ca receptor şi ca efector. fiind separaţi centrii senzoriali. Sistemul nervos Sistemul nervos pune în legătură organismul cu mediul extern şi coordonează activitatea organelor interne. prin interrelare structurală şi funcţională. iar din punct de vedere funcţional. diferenţiat ca sistem de conducere a impulsului nervos la distanţe mari şi mai ales de integrare a informaţiilor. creierul ajungând să cunoască cea mai puternică dezvoltare şi să controleze actele comportamentale complexe. realizată prin creşterea numărului de neuroni. La vertebrate are loc o evoluţie a ierarhiei segmentelor centrale. celenteratele şi viermii au neuroni senzitivi indraepidermici.

văzută pe secţiune transversală. Prezenţa unui singur corn dorsal. Figura 5. Bulbul rahidian poartă dorsal ventriculul mielencefalic.A.partea fundamentală. Peştii au substanţa cenuşie aranjată sub forma unui Y întors (fig. La toate tetrapodele. Cordonul medular este uniform calibrat la vertebratele primar acvatice. Figura 5. substanţa cenuşie prezintă o pereche de prelungiri (aripi sau coarne) laterale. Morfologia interni a măduvei spinării la om. fiecare având o variabilitate evolutivă (figura 5. La ciclostomi.motoneuroni . diencefalul şi telencefalul. cu două coarne dorsale şi două ventrale.pe partea ventrală şi neuroni senzitivi pe partea dorsală (fig. 5. Mielencefalul. 5.2. iar la tetrapode prezintă două intumescenţe (dilataţii): cea brahială. Substanţa albă periferică este aşezată tipic în cordoane: dorsale. B. 5.1). numit şi bulb rahidian sau măduvă prelungită.1).2). surprinsa la nivelul diferitelor segmente. la toate vertebratele are comună dispunerea la exterior a substanţei albe (constituită din fibre nervoase) şi în interior. comună tuturor 28 .1. implicit şi neconturarea clară a cordoanelor de substanţă albă dorsale. a substanţei cenuşii (formată din corpii neuronali). iar ventral tegmentumul . (senzitiv) şi două coarne ventrale (motorii). Encefalul Encefalul este format la toate vertebratele din cinci vezicule: mielencefalul. metencefalul. laterale şi ventrale (fig.3). pentru membrele posterioare. în jurul canalului ependimar. având o polaritate evidentă: celule nervoase mari . corelată cu dezvoltarea membrelor anterioare şi cea pelviană. Morfologia internă a măduvei spinării la vertebratele primar acvatice. Măduva spinării Măduva spinării are forma unui cordon turtit dorso-ventral la ciclostomi şi cilindric la toţi gnatostomienii. sunt datorate slabei dezvoltări a sensibilităţii epicritice (fine) la acest grup de vertebrate. cu un singur corn dorsal. are un rol foarte important în reglarea reflexă a diferitelor procese fiziologice la toate vertebratele. mezencefalul. Structura măduvei spinării. substanţa cenuşie are formă de fluture (sau de literă H).

care ating maximum de dezvoltare la om. La ciclostomi cerebelul apare în forma sa cea mai primitivă. La păsările cerebelul capătă volum mare şi structură polilamelară. au cerebelul redus la o bandă transversală. cu precădere la speciile pelagice şi prădătoare. în general de genul de viaţă al speciei. cerebelul este mai bine dezvoltat. În plus la mamifere apar ca neoformaţiuni emisferele cerebeloase (adăugate porţiunilor mai vechi reprezentate de vermis şi floculi). El este alcătuit dintr-un corp. 29 . ventral. Cerebelul prezintă o mare variabilitate în ceea ce priveşte morfologia sa. Pe partea lui ventrală.3. ca şi cazul mamiferelor. dispus dorsal şi tegmentum. pentru ambele grupe el fiind implicat în coordonarea complexă a mişcărilor. precum şi substanţa reticulară. iar la chelonienii şi crocodilienii se lărgeşte considerabil. şi două formaţiuni laterale numite auricule la elasmobranhi şi acipenseride sau eminenţe granulare la teleosteeni. Corpul cerebelos al teleosteenilor prezintă o prelungire anterioară care pătrunde în ventriculul mezencefalului constituind aşa numita valvulă cerebeloasă. Amfibienii.. Tegmentumul metencefalic conţine centri de origine sau de terminare ai unor nervi cranieni. La peşti. precum şi formaţiunile de coordonare bulbară: substanţa reticulară şi sistemul olivar. Părţile noi apărute la mamifere sunt piramidele bulbare anterioare care conţin fasciculele motorii piramidale pornite din scoarţa cerebrală (celulele piramidale) şi îndreptate spre unii nuclei bulbari motori sau spre măduva spinării(trecând în cordoanele anterioare). Variabilitatea evolutiva a encefalului la vertebrate. cu conexiuni corticale şi neocerebeloase. în general ovoid. fiind foarte slab dezvoltat. Metencefalul este alcătuit din cerebel. de forma unei benzi înguste dispusă transversal. releele şi căile lor ascendente şi descendent. releele şi căile lor ascendente şi descendent.vertebratelor . Figura 5. în funcţie de gradul şi caracterul activităţii sale motoare.peste care se adaugă neoformaţiuni la mamifere. tonusului muscular şi al coordonării motoare. rincocefalii şi lacertilienii. latero-ventrală. fiind centru de control al echilibrului. iar dintre reptile. Tegmentumul conţine centri de origine sau de terminare ai nervilor cranieni bulbari. La acipenseride corpul cerebelului este slab dezvoltat. Toţi gnatostomienii prezintă scoarţă cerebeloasă. La nivelul sistemului olivar se diferenţiază de asemenea la mamifere o parte nouă. având forma unei lame transversale. atitudinii.

Mamiferele are adăugată posterior încă o pereche de tuberculi. însă la unele vertebrate inferioare (larvele de ciclostomi) se poate diferenţia într-un organ fotosensibil. prezenţi la toate vertebratele. excepţie făcând mamiferele care au tuberculi cvadrigemeni. Peştii elasmobranhi au o delimitare clare a acestor formaţiuni. reprezintă în mod primar un centru vizual. care au în general văzul bine dezvoltat. corticospinale). formaţiuni care la mamifere ies la exterior constituind perechea posterioară de tuberculi. formaţiunea reticulară. proporţională. De altfel păsările au la acest nivel şi complexitatea maximă. care are individualizat de la reptile nucleul roşu. mai cu seamă în cazul peştilor răpitori pelagici la care văzul constituie simţul principal. precum Hatteria (în acest caz. rămânând din el doar un canal îngust numit apeductul lui Sylvius. fibre pontocerebeloase şi fibre cerebelo-cerebeloase-transpontine. Diencefalul sau creierul intermediar are ca formaţiuni componente epitalamusul (dorsal). a scoarţei tectale. Dezvoltarea maximă. nucleii de origine ai nervilor oculomotori III şi IV. Acest fenomen determină la mamifere reducerea considerabilă a ventricului mezencefalic. Ventriculul mezencefalic la peşti şi tetrapodele nemamifere conţine o pereche de torusuri semicirculare. constituită numai din fascicule de fibre descendente corticospinale. fiind diferenţiat în tuberculii bigemeni.excepţie făcând mamiferele. Regiunea parietală (figura 5. Tegmentumul mezencefalic are în structura sa fibre nervoase ascendente şi descendente. Ciclostomii nu au încă bine delimitaţi tuberculii bigemeni. Talamusul constituie un releu de primă importanţă unde ajung impulsuri senzitive. ventral tegmentumul iar în interior ventriculul mezencefalic. Mezencefalul sau creierul mijlociu poartă dorsal tectum opticum (acoperişul optic). Ganglionii habenulari. din seria vertebratelor. talamusul (lateral). legată funcţional de simţul auditiv şi apărută prin ieşirea la exterior a torusurilor semicirculare. Epitalamusul este format din ganglionii habenulari şi regiunea parietală. care are fiecare în structura lui porţiunea veche a tegmentumului şi piciorul pedunculului ca neoformaţiune constituită numai fire de origine neocorticală (corticonucleare. Epifiza se dezvoltă ca o glandă endocrină. corticopontine.la mamifere se suprapune o neoformaţiune numită puntea lui Varolio. La tetrapode tuberculii bigemeni îşi reduc mărimea.4) are ca principale structuri organul parietal sau parapineal (anterior) şi epifiza sau organul pineal (posterior). hipotalamus (ventral). tuberculii bigemeni reprezentând aici porţiunea cea mai voluminoasă a encefalului. pe faţa ventrală a mezencefalului de diferenţiază pedunculii cerebrali. prevăzut cu scoarţă tectală (substanţă cenuşie dispusă la exterior). corticopontine. ganglionului istmului prezent toate vertebratele gnatostomiene . La mamifere. Acoperişul optic. Figura 5. păstrându-şi un volum relativ mare însă la păsări.4. Organul parietal poate lipsi la adult sau din contră se poate diferenţia căpătând proprietăţi fotosensibile la unele reptile. neurocraniul prezintă în dreptul său un foramen parietal). Complexul pineal văzut pe secţiunea sagitală a unui encefal sintetic. Odată cu creşterea în importanţă a telencefalului se dezvoltă şi rolul 30 . sunt două mase nervoase ovale care aparţin la sistemului olfactiv. axul său fiind ocupat de ventriculul diencefalic. este înregistrată la peştii teleosteeni. care apar proporţional mediu dezvoltaţi. fiind apoi retransmise spre telencefal.

mărimea lor variind în funcţie de etologia speciilor (mai bine dezvoltate la peştii care-şi folosesc mai mult simţul olfactiv pentru căutarea hranei). corpii striaţi) constituie sistemul limbic. sunt pedunculaţi. emisferele cerebrale sunt clar delimitate. La peştii teleosteeni. la cele mai multe tetrapode. la care se adaugă . în special la mamifere. pereche la elasmobranhi şi unică la ceilalţi peşti. care devine la tetrapode eminenţa mediană (tuber cinereum). musculatură netedă) şi somatice (piele. Partea posterioară a hipotalamusului. Suprafaţa paliumului este netedă la mamiferele mai primitive. căpătând scoarţă cerebrală (paliumul transformat în cortex). Lobii olfactivi. iar la cele mai evoluate se cutează datorită măririi suprafeţei sale şi numit girencefal. La tetrapode lobii inferiori şi sacul vascular dispar. restul avându-i sesili. 31 . are o structură relativ simplă la vertebratele inferioare.2. Structurile vechi telencefalice (arhi. Ciclostomii. La om girencefalia este foarte puternică şi în corelaţie cu ea. muşchi striaţi). prin porţiunea numită neopalium apărută încă de la reptile în cadrul paliumului. dezvoltată ca releu olfactiv. este foarte bine dezvoltată la peşti. este legat infundibulul. numită sac vascular. Acipenseridele au de asemenea emisferele cerebrale incomplet separate. Regiunea tuberială. care în mod primar este un centru al olfacţiei (rinencefal). telencefalul este relativ mare. fiind alcătuită dintr-o pereche de lobi inferiori. În partea anterioară. însă la amniote şi în special la mamifere capătă dimensiuni din ce în ce mai mari şi o morfologie tot mai complicată. Hipotalamusul are diferenţiate funcţional două porţiuni: anterioară şi posterioară. puntea lui Varolio şi piramidele bulbare ventrale. siluride. Porţiunea dorsală (păturile optice) creşte constant în seria vertebratelor. legaţi de tuberculii cvadrigemeni posteriori. este alcătuită la peşti din lobul median impar. situat la capătul anterior al encefalului. Se adaugă nucleul preoptic. în corelaţie cu importanţa simţului olfactiv. cu lobi olfactivi sesili. cu lobii olfactivi foarte slab dezvoltaţi (păsările fiind microsmatice). cu o pereche de corpi genunchiaţi antero-laterali. Porţiunea ventrală a talamusului este mai bine dezvoltată la peşti şi amfibieni. telencefalului se dezvoltă puternic. telencefalul fiind numit lisencefal. La elasmobranhi. au rinencefalul format din două emisfere. Telencefalul păsărilor are emisferele foarte voluminoase. Puţine grupuri de teleosteeni (ciprinide. Telencefalul. rămânând regiunea mamilară. prin care se prinde lobul posterior al hipofizei. globuloase (corpii striaţi sunt cei care se dezvoltă puternic. În zona optică se află chiasma optică. De la amfibienii. Între lobii inferiori se diferenţiază o formaţiune ependimo-meningeală. în care se încrucişează tractusurile otice (încrucişarea este completă la vertebratele inferioare sau incompletă la mamifere).şi paleocortexul. adăugându-se părţi noi încă de la reptile. Din punct de vedere anatomic. care conţine nuclei secundari motori vegetativi.2. dar incomplet împărţit în cele două emisfere cerebrale. Telencefalul. 5.de staţie intermediară a talamusului încât el se dezvoltă din ce în ce mai mult în seria vertebratelor. considerată olfactivă. sistemul nervos periferic cuprinde nervi (cranieni şi spinali) şi ganglioni nervoşi. Partea anterioară are o zonă optică şi una tuberială. telencefalul începe să constituie partea cea mai voluminoasă a encefalului. ce reprezintă un centru de reglare pentru viaţa vegetativă. cu importante funcţii neolfactive. În raport cu dezvoltarea neocortexului precum şi a neocerebelului sunt diferenţiate la mamifere şi neoformaţiunile anterior descrise: pedunculii cerebrali. atingând maximum la mamifere. paliumul rămânând subţire). gadiide) au lobii olfactivi pedunculaţi. nucleul paraventricular. La reptilele. încât proporţiile diferitelor formaţiuni encefalice sunt altele decât cele ale unui mamifer relativ superior. La mamifere. De această formaţiune. emisferele cerebrale se continuă cu lobii olfactivi (centri de recepţie a fibrelor olfactive). deşi sunt monorini. cu bulbii foarte mari. emisferele cerebrale se modifică în structură. devine neglijabilă la reptile şi păsări. lobii olfactivi apar pedunculaţi. este alcătuit din două emisfere cerebrale. căpătând apoi o dezvoltare apreciabilă la mamifere (formând corpul lui Luys sau subtalamic). Sistemul nervos periferic Sistemul nervos periferic leagă sistemul nervos central de structurile viscerale (glande. neoformaţiunile apar foarte dezvoltate. fiecare având dorsal din palium şi ventral din corpii striaţi. legaţi de tuberculii cvadrigemeni anteriori şi una de corpi genunchiaţi postero-mediali. La mamifere nucleii de releu în care ajung fibrele optice şi cele acustice se separă de restul talamusului constituind metatalamusul. în sens lateral şi antero-posterior. transmiţând informaţii senzitive şi motorii.

La vertebratele care au un lanţ ganglionar laterovertebral. peste 100 de perechi la unii şerpi). având o dispoziţie metamerică. ventrala motorie. Alcătuirea nervului spinal la mamifere.5). păr). nervii 32 . ambele rădăcini se formează în acelaşi metamer.Nervii spinali Nervii spinali aparţin de măduva spinării. apoi se unesc într-un trunchi mixt. nu se unesc între ele constituind fiecare câte un nerv separat: cel dorsal cu fibre senzitive (somatice şi viscerale) şi unele visceromotorii. 31 perechi la om. Odată cu ştergerea metameriei musculare se pierde şi dispoziţia metamerică a nervilor rahidieni. Nervul spinal prezintă în alcătuirea sa două rădăcini. Tetrapodele au două plexuri: cervicobrahial. La Amphioxus sp. protoneuronul este situat în măduva spinării. neexistând ganglion dorsal. La mamifere din acest ram comunicant se diferenţiază unul alb (preganglionar) şi altul cenuşiu (posganglionar) pentru periferie (glande tegumentare. iar cel ventral cu restul fibrelor visceromotorii. Ramul dorsal este tot mai subţire în seria vertebratelor. Rădăcinile sunt: dorsală şi ventrală. La gnatostomieni. 5.5. trunchi şi ramuri (fig. cea ventrală dintre două metamere). cu cât musculatura epaxonică îşi pierde din importanţă. Ramurile principale sunt: dorsal şi ventral. iar cel ventral este pentru musculatura hipaxonică şi pielea din regiunea ventrolaterală a corpului. La ciclostomi.. cele două rădăcini sunt complet separate funcţional: dorsala senzitivă. Figura 5. ei formând plexuri. din ramul ventral se desprinde un ram comunicant (visceral) cu fibre visceromotorii preganglionare. lombosacral. Numai la mamifere. are pe traiectul său un ganglion (ganglion dorsal) în care se găsesc corpii protoneuronilor senzitivi somatici şi viscerali. Ramul dorsal aparţine musculaturii epaxonice şi pielii spatelui. plus cele somatomotorii. Numărul lor variază odată cu cel al somitelor troncale (de exemplu 10 perechi la Rana sp. Cea dorsală. rădăcinile se formează altern (cea dorsală dintr-un metamer "n".

Trebuie de menţionat că la formarea plexurilor participă numai ramurile ventrale. pentru neuromaste. somatosenzitivi (0. Nervul facial (VII) inervează arcul hiodian. alte fibre independente culegând din regiunea trunchiului. intern) şi muşchiul micul oblic. dar o are pe cea viscerosenzitivă generală şi specială. nervii liniei laterale au ganglioni proprii. VI. la care se adaugă fibrele gustative. Nervul trigemen (V) la vertebratele inferioare conţine doi nervi (fiecare cu ganglion propriu): nervul oftalmic profund. inferior. anamiotele ar avea 10 perechi. Nervul optic (II). senzitiv (V1). care ar aparţine unui arc preoral. culegând informaţii de la neuromastele de pe cap. În el predomină componenta viscerosenzitivă specială (sensibilitatea gustativă de la baza limbii). Astfel nervul lateral anterior însoţeşte trigemenul şi facialul. Ramul faringian şi cel pretrematic confluează rezultând ramul palatin al facialului (care dă sensibilitatea plafonului regiunii faringiene). Denumirile lor utilizate frecvent sunt cele din anatomie umană. care are ca ram pretrematic pe cel maxilar (senzitiv) şi ca ram postrematic (mixt) pe cel mandibular. Nervul terminal (0) apare la toate vertebratele (cu excepţia ciclostomilor şi păsărilor). Nervul oculomotor extern (abducens) (VI) inervează muşchiul drept extern şi muşchiul retractor bulbi când există. Are componenta somatosenzitivă. ulterior aceştia se unesc cu cei ai nervilor branhiomerici. XI). I. Fibrele parasimpatice (visceromotorii generale) sunt pentru glanda salivară parotidă. acest nerv mai include fibre parasimpatice care inervează musculatura intrinsecă a globului ocular (muşchii ciliari. Nervul trigemen este lipsit de componenta viscerosenzitivă şi de cea visceromotorie generală. inervând o serie de muşchi al laringelui. Ramul mandibular extern este motor. maxilar şi mandibular. La mamifere. Nervul olfactiv (I) are caracter primitiv întrucât neuronii de origine sunt localizaţi periferic. Aceste din urmă elemente se reduc la vertebratele superioare. Nervul lateral este reprezentat de nervii liniei laterale. A pierdut aproape complet componenta somatosenzitivă. Acestea din urmă sporesc de la amfibieni. IX. cei doi ganglioni se unesc în cadrul ganglionului semilunar (Gasser). Nervul patetic (IV) inervează muşchiul marele oblic al globului ocular. VII. nervul lateral) şi branhiomerici (V. inervând musculatura pieloasă a feţei (musculatura mimicii la om). existând la agnate. Glosofaringianul are doi ganglioni: intern (jugular) şi extern (pietros). 33 .toracici păstrează metameria. Ca şi precedentul. Iniţial. brahial. XII). care asigură sensibilitatea generală a feţei şi motorie pentru musculatura arcului oral. Astfel. II. La vertebratele superioare se formează plexurile: cervical. din care pornesc astfel trei ramuri: oftalmic. cel puţin in stadiu embrionar. VIII. Componenta motorie este slab dezvoltată la vertebratele superioare. lombar. Nervul glosofaringian (IX) este nervul primului arc branhial. peşti. în schimb apar componentele parasimpatice pentru glandele mucoase şi glanda lacrimală. larvele anurelor). Nervii cranieni Nervii cranieni au rădăcinile cuprinse în encefal. şi nervul trigemen propriuzis (V). chiar în epiteliul mucoasei olfactive. Nervul oculomotor comun (III) inervează trei din muşchii drepţi ai gobului ocular (superior. La vertebratele inferioare conţine predominant fibre vestibulare şi mai puţine acustice. Culege aferenţe din mucoasa olfactivă la peşti sau din organul vomeronazal Jocobson la tetrapode. cele dorsale păstrându-şi metameria. De asemenea. Adevăratul nerv optic ar fi reprezentat de axonii celulelor bipolare din retină. nervul lateral posterior însoţeşte glosofaringianul şi vagul. la care există două porţiuni ale nervului: vestibulară (cu origine în ganglionul Scarpa) şi acustică (cu origine în ganglionul Corti). Ramul mandibular intern asigură inervarea gustativă a părţii anterioare a limbii şi secreţia glandelor salivare submaxilară şi sublinguală. Nervii cranieni pot fi grupaţi în: somatomotori (perechile III. sacral. Nervul acustico-vestibular sau octavus (VIII). legat de diencefal. ai irisului). Partea posttrematică formează ramul mandibular intern (la mamifere coarda timpanului) şi ramul mandibular extern. atingând ponderea cea mai mare la mamifere. dar mai sunt şi alţii nenumerotaţi (de exemplu nervul lateral). este de fapt un tractus intracerebral (cupa optică fiind de origine diencefalică). X. IV. culegând informaţii de la neuromastele din teritoriul branhial. este legat de telencefal. formele acvatice de amfibieni (urodele exclusiv acvatice. amniotele au 12 perechi.

cu caracter metameric.etajul intermediar. Sistemul nervos parasimpatic. Ganglioni mai numeroşi există la peştii condrihtieni. dar în cursul evoluţiei multe organe capătă dublă inervaţie vegetativă. cu numeroşi ganglioni din care pornesc fibre postganglionare pentru stomac. Din punct de vedere anatomic. numit şi colinergic (neurotransmiţătorul lui este adrenalina) readuce corpul la starea vegetativă încetinindu-i activităţile. pentru organele toracice. sistemul nervos vegetativ cuprinde centri nervoşi vegetativi intraaxiali. noradrenalina) pregăteşte corpul pentru activităţi dificile. Ramul intestinal devine la amniote componenta cea mai importantă. crocodili). numit şi adrenergic (neurotransmiţătorii lui sunt adrenalina. dilatarea vaselor coronare. Fiecare ram branhial are iniţial ganglionul său. cu excepţia glandei adrenale. Ramul comunicant cenuşiu apare numai la mamifere. Este un nerv motor care inervează muşchiul trapez.3. stimulează glicogeneza) sunt antagonice celor produce de simpatic. Toate vertebratele au celule ganglionare juxta. dar dispunerea lor în lanţuri paravertebrale (etajul profund) apare numai de la peştii osoşi. Sistemul simpatic prezintă centri nervoşi în regiunea toracolombară a măduvei spinării (la mamifere în coarnele laterale). anure.etajul profund sau lanţul ganglionilor laterovertebrali (paravertebrali). Din punct de vedere funcţional. creşterea glucogenezei). Nervul spinal are două componente: una desprinsă din vag (cu origine în partea caudală a nucleului ambiguu) şi una de origine spinală. iar la mamifere şi derivatele acestuia: sternomastoidianul şi cleidomastoidianul (sternocleidomastoidianul la om). inervând la acestea musculatura limbii. Sistemul nervos simpatic. Nervul spinal sau accesoriu (XI) este caracteristic amniotelor. fiind pentru motricitatea viscerală generală (fibre parasimpatice pentru organele cavităţii generale). creşterea ritmului cardiac. . musculatura netedă a viscerelor. vaselor sanguine periferice şi glandelor sudoripare (numai inervaţie simpatică). dar încetineşte procesele digestive (inhibă activitatea tractusului digestiv). Componenta somatosenzitivă este mai importantă la mamifere. al ganglionilor juxta. Parasimpaticul cranian există de la ciclostomi. Sistemul de ganglioni prezintă trei etaje distincte: .şi intramurale. vaselor). Din aceasta din urmă se desprinde ramul comunicant alb care se îndreaptă spre sistemul de ganglioni. La vertebratele inferioare cele două sisteme vegetative inervează teritorii diferite (la ciclostomi şi condrihtieni regiunea cefalică are inervaţie parasimpatică). a presiunii sanguine. ganglioni vegetativi extraaxiali şi fibre nervoase vegetative (care inervează glandele. dar fără 34 . mienteric. . existând complet numai la mamifere. rinichi. dar la petromizoni există celule postganglionare dispersate în plexuri terminale sau ganglioni mici. Centrii nervoşi parasimpatici sunt localizaţi în deuterencefal (parasimpaticul cranian) şi măduva sacrală (parasimpaticul pelvian). scade presiunea sanguină. Sistemul nervos vegetativ Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţiile organelor interne (activează involuntar). submucos).Nervul vag (X) este pentru următoarele arcuri branhiale. în cadrul nervilor sistemului cerebro-spinal) şi componenta motorie (individualizată ca sistem vegetativ simpatic şi sistem vegetativ parasimpatic). al ganglionilor previscerali (prevertebrali).şi intraviscerali (plexurile subseros. intestin. Nervul hipoglos (XII) este prezent numai la amniote. sistemul nervos vegetativ prezintă: componenta senzitivă (alăturată celei somatice. Ganglionii prevertebrale (etajul intermediar) sunt caracteristici păsărilor şi mamiferelor (sporadic apar şi la teleosteeni.2. ficat. La mamifere aproape toate organele au dublă inervaţie vegetativă. El intensifică activitatea viscerelor (contracţii ale spinei care determină punerea în circulaţie a rezervei de hematii. Sistemul nervos simpatic nu este individualizat la mixine. 5. de la care pornesc fibre postganglionare cenuşii. Axonii mielinizaţi porniţi din aceşti centri constituie fibrele preganglionare incluse în rădăcina ventrală a nervilor spinali. Efectele parasimpaticului (reduce ritmul cardiac. dar la amniote rămân doar doi: proximal (ganglionul jugular) şi distal (ganglionul nodos). Componenta viscerosenzitivă specială (gustativă) este bine dezvoltată la peşti şi redusă la tetrapode. La peşti prezintă patru ramuri branhiale şi un ram intestinal pentru trunchi.etajul periferic. determină constricţia vaselor coronare. în timp ce digestia este stimulată.

are calibru uniform a. vertebrate primar acvatice 3. implicare în reflexe vizuale şi auditive 3. mezencefalul este format din tuberculii cvadrigemeni şi pedunculii cerebrali c. cerebel a. nervi care formează plexul hipogastric inferior (plexul pelvic) pentru organele pelviene. din care se desprinde pentru a forma nervii splanhnici pelvieni. bulb rahidian e. fiind bine organizat numai la mamifere. IX) asigură inervarea parasimpatică a capului. ganglionul spinal f. talamus c. mezencefal 2. Alege afirmaţiile corecte despre encefalul de la păsări: a. telencefal 3. ramul ventral 35 . dar cele mai multe rămân să sinapseze în pereţii organelor (intramural). cerebelul are aspectul unei lame cu dispoziţie transversală b. Împerechează fiecare structura nervoasă cu funcţia corespunzătoare: 1. Care din următoarele structuri nu fac parte din sistemul nervos central al vertebratelor? a. metencefal 1. controlul reflexelor vegetative 2. mielencefalul este reprezentat de puntea lui Varolio şi piramidele bulbare d. sacul vascular are dimensiuni reduse d. in mod primar 7. are formă de cordon cilindric e. reflexe olfactive. în timp ce fibrele parasimpatice ale vagul inervează viscerele toracice şi marea parte a celor abdominale. ciclostomi 2. VII. IX. nervul spinal e. Grupează segmentul encefalic cu structura corespunzătoare: a. are forma unui cordon turtit d. prezintă două intumescenţe: brahială şi pelviană b. Fibrele preganglionare pornite din centrii parasimpaticului cranian merg alături de nervii cranieni III. coordonarea mişcărilor şi menţinerea echilibrului 5. hipotalamus c. Trei nervi cranieni (III. tectum opticum b. IX (respectiv ganglionul ciliar. mielencefal 4. emisferele cerebrale e. peşti teleosteeni d. emisfere cerebrale 6. tuberculi cvadrigemeni d. staţie pentru majoritatea căilor senzitive 4. VII. Autoevaluare 1. Parasimpaticul pelvian este mult mai nou din punct de vedere filogenetic. telencefalul are scoarţa cerebrală subţire şi corpi striaţi bine dezvoltaţi b. tractusul optic c. Unele fibre preganglionare sinapsează cu cele postgaglionare în ganglionul acestui plex. rădăcina ventrală b. Care din următoarele componente ale nervului spinal la mamifere conţine numai fibre motorii? a. ganglionii pterigopalatin şi submandibular. Alege afirmaţiile incorecte despre encefalul de la mamifere: a. Care din grupele de vertebrate de mai jos nu prezintă scoarţă cerebrală? a. emisferele cerebrale au neocortex. apoi prin ramul său ventral.ganglioni (aceştia apar de la condrihtieni). reptile c. ramul dorsal d. emisferele cerebrale d. hipotalamus b. Fibrele preganglionare pornite din centrii parasimpaticului sacral merg prin rădăcina ventrală a nervului spinal. alături de arheocortex şi paleocortex 3. fasciculul spinobulbar 8. gnatostomieni 4. VII. diencefal 5. scoarţa tectală este foarte bine dezvoltată 4. mezencefalul este reprezentat dorsal de tuberculii cvadrigemeni c. păsări 5. cerebel d. ganglionul otic) sau intramural în cazul fibrele care aparţin vagului. rădăcina dorsală c. X. făcând sinapsă cu fibrele postgaglionare ganglionii de pe traseul nervilor III. Împerechează fiecare afirmaţie referitoare la măduvei spinării cu grupa de animale caracteristică: 1. amfibieni anuri b. măduva spinării b. mamifere 2.

sunt foarte variaţi. . mesageri chimici diferiţi pot îndeplini funcţii analoage la diferite organisme şi invers. 6. În evoluţia sistemului endocrin apar schimbări la nivelul fiecăreia din cele trei componente secretoare. Embriologic. diapauza. Corpora allata şi corpora cardiaca (uneori cele două structuri fuzionează) sunt legate de sistemul nervos simpatic. numiţi în general hormoni. 36 . Glandele protoracice degenerează la adulţi.la insecte: hormoni pentru coordonarea vieţii vegetative.la crustacei: hormoni pentru creştere. mai mult sau mai puţin diferenţiate.1. mesagerii chimici produşi de aceştia. De aceea. Cele două formaţiuni hipofizare se deosebesc clar prin structura histologică (prima cu fibre nervoase şi pâlcuri de celule nevroglice.la hidră: hormon accelerator al creşterii.la anelide: hormoni pentru maturarea sexuală.din punga lui Rathke a stomodeumului (adenohipofiza). . glandele protoracice. a doua cu celule secretorii dispuse în cordoane). intestinul posterior. De asemenea mai îndeplinesc funcţii endocrine următoarele structuri: gonadele. cele tractusul gastro-intestinal sau din rinichii. apar diferenţiate glande endocrine. acţiunea lor fiind orientată asupra a cel puţin câteva celule ţintă. epitochie (metamorfoză genitală). conform necesităţilor fiziologice ale organismului. corpii ultimobranhiali şi paratiroidele. Structurile secretorii sunt răspândite în tot corpul. Sistemul endocrin cuprinde structurile secretorii endocrine (de regulă glande). aşa cum sunt insectele dintre nevertebrate şi toate vertebratele. tiroida. structurile endocrine de la nivelul gonadelor. dar şi ţesuturile ţintă asupra cărora se exercită efectul mesagerilor chimici.2. glanda adrenală. Glandele endocrine care există la insecte sunt: corpora allata. Sistemul endocrin Sistemul endocrin. dar niciodată printr-un duct. 6. . prezintă o dublă origine: . . Ei sunt vehiculaţi prin lichidul sistemului vascular sau liber în absenţa acestuia (ca la hidră). hormonală şi receptoare (ţinta). celulele pericardiace. metamorfoza. împreună cu cel nervos (şi sub coordonarea lui) reglează activitatea organelor. corpora cardiaca. În ceea ce priveşte partea secretoare. specificitatea fiind dată de celula ţintă (specificitatea celulei ţintă este determinată de receptorii acesteia. cu variate localizări. se constată în evoluţie o tendinţă generală de concentrare. care recunosc hormonul). Prima are şi rol de organ neurohemal. activitatea gonadelor şi a cromatoforilor. Sistemul endocrin la vertebrate Vertebratele prezintă mai multe glande endocrine: hipofiza. metamorfoză. urofiza. năpârlirea. năpârlire. acelaşi hormon poate avea efecte diferite (chiar opuse) acţionând pe două celule diferite ale aceluiaşi organism. controlând creşterea. Mesagerul chimic (hormonul) îndeplineşte de fapt o funcţie de comunicare specifică. paraganglionii. 6.2. a doua secretă hormoni care reglează activitatea glandelor protoracice. Mesageri chimici produşi. epifiza. răspândirea lor dispersată fiind considerată un caracter de primitivitate. a căror secreţie (ecdizomi = hormonul năpârlirii) are rol în metamorfoză. dar şi structuri endocrine incluse în alte organe: insulele pancreatice. prin afinităţi specifice pentru coloranţi şi prin poziţie anatomică.diencefalică (neurohipofiza). Structuri endocrine la nevertebrate Majoritatea nevertebratelor prezintă celule neurosecretorii care elaborează hormoni cu diferite acţiuni: . regenerare.6. La animalele superior organizate.1. Hipofiza (glanda pituitară) Hipofiza este prezentă la toate vertebratele. secretaţi de celule neurosecretorii din pars intercerebralis (regiunea mediană a protocerebronului) şi din ganglionii lanţului nervos ventral.

fiind implicat în procesul de reproducere. adrenocorticitropina. Neurohipofiza include două porţiuni (fig.reprezentat de nucleii paraventricular şi supraoptic. În mod primitiv. tirotropina. Morfologia acestei glande variază în seria vertebratelor (fig. Un scurt sistem vascular port face legătura dintre eminenţa mediană (situată anterior părţii nervoase) şi lobul anterior al adenohipofizei. Hormonii sunt secretaţi de celulele neurosecretorii din hipotalamus. Funcţia lui nu este bine cunoscută. reptile. 6. fiind de origine endodermică (se diferenţiază din câmpul mezobranhial Hiss al faringelui embrionar). Secretă un hormon stimulator pentru melanină.2). Hormonii produşi în sistemul parvicelular (cu neuroni secretori mici) al hipotalamusului ajung în eminenţa mediană. apar foliculi tiroidieni diseminaţi la ciclostomi în lungul aortei ventrale. Lipseşte la păsări şi unele mamifere (balenă. reglând secreţia acesteia din urmă. Hipofiza la om. Lobul tuberal se dezvoltă în jurul infundibulului (legătura neurohipofizei cu hipotalamusul). Lobul intermediar este situat la graniţa dintre adeno.Adenohipofiza are diferenţiate trei regiuni: lobul anterior. de aceea apare mai dezvoltat acest lob la reptile (în corelaţie cu posibilitatea schimbarea culorii tegumentului).1. tatuu). 6. Este vorba de vasopresină (hormonul antidiuretic) şi ocitocină (determină contracţia musculaturii uterine şi a celulelor mioepiteliale din glandele mamare).1): partea nervoasă şi eminenţa mediană (fiecare cu propria sa vascularizaţie). păsări). lobul intermediar. a arterelor branhiale aferente sau în peretele ventral al faringelui. reprezintă porţiunea cea mai mare. furnicar). Cei produşi în sistemul magnocelular (cu neuroni secretori mari) .2. El produce hormonul somatotrop (de creştere).2. Tiroida Tiroida este comună tuturor vertebratelor. iar la majoritatea 37 . putând fi împărţită la rândul său în lobi (la ciclostomi) sau regiuni (la teleosteeni.şi neurohipofiză (lobul conţine o fantă ce reprezintă fostul lumen al pungii lui Rathke). nucleul paraventricular nucleul supraoptic chiasma optică lob tuberal infundibul artera hipofizară inferioară eminenţa mediană artera hipofizară superioară vena portă hipofizară lob anterior venă venă lob intermediar lob nervos (posterior) Figura 6. 6. gonadotropina. 6. Lobul anterior. luteotrop (prolactina). sunt depozitaţi în partea nervoasă a neurohipofizei. de unde prin sistemul port vascular vor fi transportaţi în adenohipofiză.1). la toate vertebratele. şi lobul tuberal (fig. leneş. Apare numai la tetrapode (lipseşte la squamate.

secretă parathormonul. celulele sale fiind incorporate în tiroidă. La mamifere are o distribuţie aparte. La mamifere tiroida este dispusă pe faţa anterioară a cartilajului tiroid şi a primelor inele traheene (la celelalte tetrapode tiroida este dispusă pe faţa anterioară a traheii) şi este alcătuită din doi lobi uniţi între ei printr-un ist.teleosteenilor în regiunea branhială. al căror rol nu este bine cunoscut (fig. Glanda paratiroidă provine din endoblastul pungilor branhiale (depinde de specie care pungi anume). amfibieni ciclostomi. Structura este destul de constantă în seria vertebratelor.3. Mobilizarea hormonilor din lumenul folicular este realizată tot de către celulele foliculare. Corpul ultimobranhial şi glanda paratiroidă Aceste glande secretă hormoni antagonici: corpul ultimobranhial elaborează calcitonina (scade nivelul calciului şi fosforului din sânge). ea nu se diferenţiază decât după metamorfoză. iar la mamifere se mai adaugă celulele parafoliculare. 6. Celulele principale. dipnoi (sub epiteliul ce acoperă limba). Ciclostomii par să nu aibă această formaţiune glandulară. iar la gnatostomieni ei sunt stocaţi în cantităţi mari extracelular . Corpul ultimobranhial este reprezentat de mase celulare de obicei perechi. Peretele foliculului este constituit din celule epiteliale secretorii (celule foliculare). Tiroida la vertebrate. Celulele foliculare secretă doi hormoni (două tiroglobuline iodate): tetraiodotironina (T4) şi triiodotironina (T3). 38 .2. mai abundente. diseminate ca celule parafoliculare. la toate tetrapodele (dublă la amfibieni. Structura glandei este reticulară (cordoane şi pâlcuri de celule secretorii). iar paratiroida .3). Corpul ultimobranhial. La peşti.parathormonul (creşte nivelul calciului şi fosforului din sânge). reptile şi păsări.2. la mamifere. şerpi. crocodili. de asemenea la amfibieni. teleosteenei elasmobranhi şerpi chelonieni capilar sanguin celulă parafoliculară celulă foliculară om şopârle păsări şoarece coloid foliculul tiroidian la mamifere Figura 6. 6. paratiroida lipseşte. embriologic. Foliculul (vezicula) tiroidiană este considerat unitatea structurală şi funcţională a tiroidei.în lumenul folicular plin cu un coloid secretat tot de celulele foliculare. provine din a V-a pungă branhială (sursa embrionară mai exactă fiind ectomezenchimul din crestele neurale migrat la acest nivel). păsări şi unică la chelonieni). Tiroida apare ca organ compact la peştii elasmobranhi (între cartilajele mandibulare). separat dispuse în regiunea faringiană la peşti. amfibieni. La om şi alte câteva specii de mamifere există în structura glandei şi celule oxifile. Denumirea glandei indică strânsa asociere cu glanda tiroidă. lacertilieni. La ciclostomi aceşti hormoni sunt depozitaţi intracelular.

glanda adrenală la amniote tinde să se localizeze numai pe sau în rinichi. cei mai numeroşi (elaborează adrenalina). 39 . Paraganglionii Paraganglionii sunt formaţiunii neuroendocrine cu origine în crestele neurale. existând trei categorii de paraganglioni: . formând şiruri de ţesut adrenal. iar celulele cromafine fiind situate în vecinătate.2. Cealaltă porţiune este reprezentată de ţesutul sau corpul cromafin. produce hormonii corticosteroizi (glucocorticoizi. la elasmobranhi. 6.simpatici.celulă oxifilă celule principale capilar sanguin Figura 6.4). 6. dar ţesutul cromafin este încă separat. . produce catecolamine: adrenalina şi noradrenalina. 6. ele sunt separate: . Cele două ţesuturi secretoare se amestecă de asemenea la reptile şi păsări. mineralocorticoizi. Poziţia celor două porţiuni diferă în seria vertebratelor (fig. ţesutul interrenal este inclus ca insule diseminate în rinichi sau înconjoară venele cardinale posterioare. Detaliu structural din paratiroida de om. estrogeni şi androgeni). între rinichi. Sunt larg răspândiţi la mamifere.3. provenit din celule crestelor neurale. La amfibieni. numită suprarenală. elasmobranhi teleosteeni salamandră broască broască ţestoasă păsări şoarece Figura 6.la teleosteeni. dar nu în contact cu cele interrenale.5. constituită dintr-o corticală (ţesut interrenal) şi o medulară (ţesut cromafin).4.la primii ţesutul interrenal fiind situat de-a lungul venelor cardinale posterioare (în apropierea rinichiului).4.2. ţesutul interrenal formează glande distincte de-a lungul rinichilor. Glanda adrenală la vertebrate. La ciclostomi şi peşti. La mamifere se formează o glandă adrenală compusă. O parte este reprezentată de ţesutul sau corpul interrenal. cu origine în epiteliul celomic (mezodermul splahnic din regiunea învecinată). cele două părţi secretoare se amestecă sau sunt adiacente. Glanda adrenală Glanda adrenală este formată din două porţiuni diferite ca origine.

Această secreţie este implicată în osmoreglare.simpaticoparasimpatici. 6.. La vertebratele inferioare acest hormon afectează melanoforii din piele. în partea terminală a măduvei spinării. Insula Langerhans este structurată în cordoane de celule. printre care se găsesc capilare sinusoide (fig. numite insule Langerhans. există un pancreas compact. ambele structuri secretorii s-au dezvoltat din mugurii pancreatici ai intestinului embrionar. dar separate şi diseminate. . intervine în reglarea bioritmului circadian. La ciclostomi. 6. corpusculul carotidian). dar la păsări şi mamifere acest efect este mai puţin important.2. Insulele pancreatice Pancreasul este o glandă mixtă. Epifiza (glanda pineală) Această glandă este o evaginare dorsală a diencefalului. fie ca organ compact în peretele intestinului (la mixine). mici (de exemplu. partea endocrină fiind sub formă de insule sau pătură subţire.2. capilar sanguin acini seroşi exocrini celulele insulei Langerhans Figura 6. puternic vascularizat. La elasmobranhi.4. Este de fapt un ţesut glial. .celule delta sau D (secretă somatostatina). în care se depozitează secreţia unor celule neurosecretoare situate în partea posterioară a măduvei.7.2.cu secreţie endocrină. pancreasul endocrin apare fie ca agregare celulară în epiteliu intestinal (la petromizoni). Glanda pineală reglează desfăşurarea sezonală a reproducerii. situate printre acinii exocrini.8. Urofiza Urofiza există cu probabilitate la toţi peştii. 6. secretă melatonina.celule alfa sau A (secretă glucagonul). . Când epifiza are structură de glandă endocrină. având în structură acini . 6.vagali (secretă acetilcolina).cu secreţie exocrină şi insule Langerhans .5). La toate tetrapodele există aglomerări de celule cu secreţie endocrină. În cadrul cordoanelor au fost identificate mai multe tipuri de celule: .şi endocrine ca structuri adiacente.celule PP (secretă PP = polipeptid pancreatic). Insula Langerhans.6.celule beta sau B (secretă insulina). La unele vertebrate are rol fotoreceptor (a se recapitula epitalamusul şi ochiul parietal!). 40 . în jurul canalelor excretoare exocrine. Mulţi dintre peştii teleosteeni au porţiunile exo. .

.. produc hormoni androgeni (testosteronul fiind principalul).. d....9............ precum secretina...... corpul ultimobranhial elaborează hormonul numit .. hipofiza este prezentă la toate ............. La masculi... este o glandă mixtă prezentă la toate vertebratele...........10. Peretele să produce hormoni: ............. Completează enunţurile de mai jos.. gonadele secretă şi hormoni...........2. care determină caracteristicile sexuale secundare...........mucoasa intestinală secretă o serie largă de hormoni...... la mamifere adăugându-se şi celulele tecilor foliculare...................... enterocrinina şi alţii.......... colecistochinina... rechinii au un pancreas difuz........... 41 ......... Principalii hormoni produşi sunt estrogenul şi progesteronul.mucoasa gastrică secretă gastrină. corpus luteum......... situate între tubii seminiferi............. epifiza se diferenţiază la embrion printr-o evaginare dorsală a .. 2....... b. Organe endocrine secundare Rolul principal al acestor organe este altul decât cel endocrin... d.... Tractusul gastrointestinal. care secretă renina.............. e... componenta endocrină este constituită din acini... Rinichii au ca structură endocrină aparatul juxtaglomerular (organizat în jurul arteriolelor renale).. c. Alege afirmaţiile incorecte despre pancreas : a..... ..... enterogastrona.. unitatea structurală şi funcţională a tiroidei este ... hormonii depuşi în neurohipofiză sunt secretaţi în .. Gonadele In afară de producerea gameţilor. b........... celulele foliculare. e......... 6.... componenta endocrină este constituită din insulele Langerhans.................... c. structurile endocrine ale ovarului sunt ţesutul interstiţial. astfel încât să fie adevărate: a........... secretă ca hormoni principali insulina şi glucagonul............ celulele Leydig (interstiţiale).... La femele. Autoevaluare 1.6....... la tetrapode..................2.

Segmentul anterior este format din esofag şi stomac. 42 . în vederea asigurării substanţelor de structură şi energetice. cu diferite modalităţi de mărire a suprafeţei de absorbţie (diferenţierea tiflosolisului intestinal la unele anelide. Sistemul digestiv la vertebrate La vertebrate. iar următoarele sunt reprezentate de intestinul mediu respectiv intestinul posterior. de forma unui buzunar înfundat. anterior.2. Figura 7. Segmentul cefalic este reprezentat la vertebratele primar acvatice de către regiunea bucofaringiană. Tractusul digestiv prezintă mai multe segmente: cefalic. iar la tetrapode de către cavitatea bucală şi faringe. Celenteratele şi viermii plaţi au un tractus digestiv simplu.7. mediu şi posterior. Caractere generale La majoritatea animalelor metazoare procesul de înglobare a hranei. 7. extinderea suprafeţei echivalente a secţiunii transversale prin cutări sau evaginări. numite la mamifere vilozităţi intestinale). sporirea lungimii intestinale prin încolăciri caracteristice. respectiv cea a tractusului digestiv (la protozoarele şi metazoarele inferioare este suficientă simpla absorbţie a particulele nutritive prin pinocitoză).1.1. La formele superioare de nevertebrate şi la toate cordate întâlnim un tub digestiv deschis la ambele capete. Tipuri de implantare si de înlocuire a dinţilor. a necesitat diferenţierea unui comportament precum şi a unei anatomii specifice. Sistemul digestiv 7. sistemul digestiv este alcătuit din tractusul digestiv şi glandele anexe.

cu 32 de dinţi. de aceeaşi formă conică (homodonţi). timusul.2. caninilor. 7. fixaţi de suportul osos acrodont sau pleurodont (fig. fie scurţi (brahiodonţi).cea de lapte sau deciduală formată din incisivi. PM 2/2. Dinţii adevăraţi sunt prezenţi la gnatostomieni. foarte rar în alveolă (la crocodili). reprezintă sursa diferenţierii multor organe: pungile branhiale. premolari şi cea definitivă constituită din setul secund al incisivilor.2. premolarilor şi în plus dinţi molari. sectorială la carnivore. 7.2. în cadrul lor dinţii fiind. Omul are dentiţie bunodontă.3. atât ontogenetice cât şi filogenetice. cât şi adaptărilor la diferite modalităţi de hrănire (fig. 7.4). paratiroidele. 7. în cursul dezvoltării sale.1. C1/1. diferenţiaţi morfologic şi funcţional (heterodonţi).Porţiunile tractusului digestiv au suferit modificări morfologice şi structurale determinate atât de evoluţia progresivă a vertebratelor. 7. implanţaţi în alveole (tecodonţi). Faringele Deşi la formele adulte nu reprezintă decât un simplu coridor de pasaj pentru hrană şi aer. camera urechii medii şi trompa eustachiană. Figura 7. tiroida. există mai multe generaţii de înlocuire (polifiodonţie). 43 . M3/3. Mamiferele prezintă diferite tipuri specializate de dentiţie (fig. cu rol apucător (haplodonţi). Tipuri de dinţi la mamifere. limba. selenodontă. lofodontă şi lofoselenodontă la ierbivore. iar in pereţii săi glandele salivare. Mamifere au un număr mic şi fix de dinţi (există o formulă dentară pentru fiecare specie). fie alungiţi (hipsodonţi).2): bunodontă la omnivore. 7. ciclostomii având doar dinţi cornoşi. după următoarea formulă: I2/2. cu doar două generaţii dentare (difiodonte). în funcţie de gradul de uzură la care sunt supuşi.1).3 şi fig. canini. amigdala palatină. Cavitatea bucală Conţine dinţii. La vertebratele nemamifere dinţii sunt de obicei într-un număr mare.

Stomacul Este o regiune lărgită a tractusului digestiv. La tetrapode nu se mai întâlnesc astfel de formaţiuni. Intestinul mediu La nivelul căruia se continuă digestia şi se realizează absorbţia nutrienţilor. Printre peşti. iar la restul tetrapodelor mai lung . fiind mai scurt la vertebratele primar acvatice. cazuri în care suprafaţa internă este mărită considerabil prin structuri specifice. şi una musculoasă.2. întâlnit de exemplu la şalău. permanentă la unele grupe.2. la nivelul stomacului se port deosebi în principal două regiuni: cea cardială. O parte dintre mamifere au stomacul simplu. În mod secundar stomacul poate lipsi la unii peşti . el conţinând în submucoasă glandele Brunner.numită duodenală . alungit. 7. 7. precum ştiuca. cu partea cardială mai lungă şi cea pilorică mai scurtă îndoită. dar cu o prelungire în fund de sac a ramului cardial.stomacul sifonal sau în formă de “J”. deosebind următoarele tipuri: . La om intestinul mediu este alcătuit din duoden. în funcţie de regimul alimentar: este de regulă mai scurt la vertebratele carnivore şi mai lung la cele erbivore. chiar şi la amfibieni. . La apăsări. . în cazul rumegătoarelor din patru compartimente: ierbar. chiar şi acipenseride. asemănător celui sifonal. Din punct de vedere morfo-structural. biban.alungirea făcându-se treptat. Specii de teleosteeni răpitori au apendici pilorici mai bine diferenţiaţi. numită guşă.4. scrumbia albastră) sau mai mic (şalău). numită pipotă. foios şi cheag (fig. Alungirea intestinului mediu determină formarea de anse.6.7. există grupe răpitoare care au totuşi un intestin mediu scurt.stomacul compus (la chefal de exemplu) este un stomac cecal la care regiunea pilorică este foarte dezvoltată. Duodenul este diferenţiat structural de restul intestinului ( numit ileon) doar la mamifere. foarte bine dezvoltată. . căpătând pereţi foarte groşi şi devenind un fel de pipotă. odată cu cea a gâtului. De la sturioni apar apendicii pilorici. jejun şi ileon.stomacul fusiform sau simplu. Esofagul Leagă faringele de stomac. mică. care comunică cu esofagul. în număr mai mare ( păstrăv. ca formaţiuni digitiforme externe. la care se pot deosebi: regiunea cardia. prezent la păstrăv de exemplu sau la peştii selacieni. regiunea fundică şi cea pilorică.fiind distinctă de celelalte.5. care comunică cu intestinul mediu. 44 . La peşti stomacul poate avea diferite forma. la unele specii răpitoare. dar şi pentru digestia mecanică şi chimică a hranei. Altele prezintă un stomac compus. însă mult mai slabă. la răpitoare nu există guşă. ultimele două fiind aproape nediferenţiate structural. format dintr-o porţiune glandulară. fusiformă. pe cea mai mare parte a feţei interne intestinale este dezvoltată valvula spirală. prezintă diferite lungimi. esofagul lung prezintă o dilatare caracteristică. 7. şi cea pilorică.stomacul cecal. precum ciprinidele. prima ansă la tetrapode . ciur. Amfibienii şi reptilele au în general un stomac de tip fusiform.2. formaţiune care se păstrează şi la acipenseride. situate la limita dintre stomac şi intestin. Păsările au un stomac compus. Astfel la selacieni. diferenţiată ca un compartiment de depozit.5).

3.Figura 7. 45 . Variabilitatea tractusului digestiv la vertebratele primar acvatice.

prezentând la elasmobranhi glanda rectală care secretă o soluţie hipersalină. Peşti au intestinul posterior scurt şi drept. nu au de asemenea cloac. care se deschide la exterior prin orificiul anal.Figura 7.4. Limita dintre intestinul mediu şi cel posterior este adesea marcată la tetrapode de valvula şi apendici cecali. În cloac se mai deschid căile urinare şi cele genitale. numit cec. Capătul posterior al intestinului posterior se deschide la majoritatea vertebratelor în cloac. 7. adăugându-se şi o ansă sigmoidă. Variabilitatea tractusului digestiv la tetrapode. unul transvers şi altul descendent. La om el are lungime medie. La om cecul este scurt. cu rol în reabsorbţia apei. Lungimea intestinului posterior se măreşte mai ales la mamiferele erbivore.2. 46 . bogat în formaţiuni limfoide. digestia celulozei.7. fiind dispus ca un “U” întors cu un colon ascendent. dar intestinul posterior se prelungeşte cu rectul (restul dorsal din cloac). mai bine dezvoltat la unele păsări erbivore şi mamifere erbivore nerumegătoare. cu o prelungire de mic calibru numită apendice vermiform. formându-se mai multe anse. rol limfoid.şi euteriene. la aceeaşi limită se poate găsi un diverticul în fund de sac. De asemenea. care prin orificiul cloacal comunică cu exteriorul. Mamiferele meta. La peştii teleosteeni intestinul posterior deschizându-se la exterior direct prin orificiul anal. Intestinul posterior Este mai scurt şi de regulă mai larg decât cel mediu (intestin gros).

B – nerumegătoare. mai mult sau mai puţin abundent. Structura lobului hepatic la mamifere.2. secreţia lor vărsându-se în prima parte a intestinului mediu.7.6. Ficatul are la toate vertebratele. faţă de care se dispun radiar cordoanele de hepatocite separate de capilare sinusoidale (fig. sau compactă.5. Figura 7. Figura 7. la selacieni şi tetrapode. sunt ficatul şi pancreasul. 7. Modificări adaptative pentru digestia celulozei la mamiferele erbivore: A – rumegătoare. Mamiferele au o structură hepatică lobulară. fiecare unitate structurală de forma unei prisme (lobulul) fiind delimitată de un înveliş de ţesut conjunctiv. o structură în reţea. poate apare ca o glandă difuză. cu excepţia mamiferelor. Glandele anexe Situate în cavitatea generală. a cărei parte secretorie exocrină este reprezentată de acini seroşi. şi centrată de o venă centrolobulară. 47 .6). Pancreasul.8. în care grupuri de 2-3 cordoanele de hepatocite sunt separate de capilare sinusoidale. la peştii teleosteeni.

intestin cu valvulă spirală. 3. stomac simplu i. este compus din cecum şi colon. Equus caballus 4. fără stomac 48 . Cyprinus carpio 2. în acord cu regimul de hrană c. Delphinus sp. jejun şi ileon d. intestin. Sus scrofa 2. Rana sp. are la toate vertebratele o structură în reţea. esofag. 4. depăşind 20 m b. esofag. izodontă e. c. stomac fusiform g. g. are la mamifere o structură lobulară. b. Oryctolagus cuniculus 1. stomac sifonal h. esofag. Oryctolagus cuniculus 1. este scurt. lobulul hepatic este centrat de o arteră centrolobulară. stomac bicameral (glandular şi triturator). Împerechează fiecare specie de mamifer cu tipul de dentiţie caracteristic: a. f. lofodonta 2. stomac compus j. bunodontă b. Bos taurus 3. Salmo trutta fario 5. stomac sifonal. intestin cu apendici pilorici. 5. lofoselenodeontă c. h. Alege afirmaţiile corecte despre ficat: a. d. este diferenţiat în duoden. esofag. este foarte lung. stomac tetracameral. stomac sifonal. Capreolus capreolus 3. Intestinul mediu la Canis familiaris are următoarele caracteristici: a. intestin. selenodontă d. conţine cordoane de hepatocite separate de capilare sinusoidale. 4.Autoevaluare 1. Împerechează fiecare specie cu tipul de stomac corespunzător: f. Care set de organe aparţine de tractusul digestiv la păsări? e. 5.

ele preiau în întregime funcţia schimbului de gaze .1. numite plămâni. 49 . care este de două tipuri: branhial şi pulmonar. rămânând o singură cameră branhială. 8. Ele au de regulă forma unor filamente bipenate (branhii plumoase).1.2. Aceste suprafeţe respiratorii se găsesc în cadrul sistemului respirator. fiecare comunicând pe de o parte cu exteriorul. Aceste branhii pot fi de origine endodermică (reprezentând prelungiri ale lamelor branhiale care ies în afara pungilor branhiale). Organismele terestre au alte mijloace care facilitează schimbul gazos . care depăşesc dificultatea principală pe care o întâmpină epiteliile în aer. Plămânii tetrapodelor. Branhiile externe Branhiile externe apar la embrionii şi larvele de la numeroşi peşti. subţiri şi intens vascularizate.structuri interne. 8. suplimentează doar schimburile respiratorii care se desfăşoară la prin suprafaţa corpului. iar pe de altă parte cu faringele. deoarece restul suprafeţei corpului are o permeabilitate mult redusă. la peşti. Branhiile larvare ale amfibienilor (fig.1. chiar dacă devin interne. dar la artropode. separă fantele branhiale (în număr de cinci) care adăpostesc branhiile. cât şi cei ai melcilor cu respiraţie aeriană sau cazul unor crustacee.1. Branhii interne Vertebratele primar acvatice au branhii interne (fig. Branhiile. La acipenseride septul branhial se scurtează încât lamele branhiale devin parţial libere. 8.1). pot fi aprovizionaţi cu aer proaspăt bogat în oxigen prin difuziune sau prin mişcări active de umplere. La teleosteeni septul dispare cu totul. dar şi pentru absorbţia substanţelor nutritive preluate din ou sau din uterul matern. Peştii au branhia formată din lamele branhiale.1) sunt de origine ectodermică. 8. prinse doar prin baza lor direct pe arcul branhial. rămân libere şi mobile.8. sau exodermică (apar înaintea formării pungilor branhiale şi a pliurilor operculare). cea de pierdere a apei. numite mişcări de ventilaţie. 8. Dispar aproape întotdeauna la adult. Ciclostomii au pungi branhiale (marsipobranhii). Sistemul respirator Schimbul gazos care se reprezintă etapa respiraţiei externe se realizează la nivelul unor membrane cu suprafaţă mare. iar lamele branhiale perechi. Sistemul respirator branhial Este diferenţiat în regiunea branhială fiind reprezentat de branhii interne sau externe. în cazurile mai simple. Odată cu dispariţia septelor se şterg şi fantele branhiale. protejată de opercul. susţinute de arcurile branhiale. acestea fiind la rândul lor alcătuite din lamele branhiale. lamele branhiile sunt fixate pe toată lungimea lor de un sept cărnos bine dezvoltat ce ajunge până la nivelul tegumentului. servind pentru respiraţie. septele. La elasmobranhi.

Figura 8.1. Sistemul respirator branhial.

Figura 8.2. Suprafeţele respiratorii la plămânul parenchimatos de tip alveolar (mamifere) si la cel de tip tubular (păsări).

8.2. Sistemul respirator pulmonar
8.2.1. Plămânii Plămânii caracterizează în general vertebratele tetrapode, dar pot apărea şi la unele grupe de peşti precum Polypteridae (Brachiopterygieni), dipnoi, crosopterigieni. Aceşti peşti au plămâni saciformi, care nu pot fi confundaţi cu vezica gazoasă (înotătoare), datorită diferenţelor de origine (plămânii se desprind de pe partea ventrală a esofagului embrionar), vascularizaţie şi structură. La tetrapode se întâlnesc două tipuri de plămâni: cei saculari şi cei parenchimatoşi.

50

Plămânul sacular apare ca o pungă, cu o cutare internă mai mult sau mai puţin accentuată, ce determină o compartimentare în loje şi lojete. Suprafaţa lor respiratorie este în general redusă, crescând în sens centriped. Este prezent la amfibieni şi reptile. Plămânul parenchimatos, caracteristic păsărilor şi mamiferelor, prezintă elementele morfofuncţionale înconjurate de un parenchim conjunctiv. Suprafaţa respiratorie este considerabil mărită, creşterea ei făcându-se în sens centrifug. La păsări pulmonul are o structură parenchimatoasă de tip tubular, în care unitatea morfofuncţională este capilarul aerian (fig. 8.2); din punct de vedere funcţional este foarte eficient (are loc un dublu schimb respirator), având anexaţi şi sacii aerieni. Mamiferele au plămân de tip parenchimatos alveolar, cu unitatea morfofuncţională reprezentată de alveola pulmonară (fig. 8.2), un fund de sac care reţine o cantitate de aer rezidual. Plămânii la mamifere sunt înveliţi în pleură (constituită din două foiţe, una viscerală, alta parietală, între care se află un spaţiu virtual - cavitatea pleurală). La păsări pleurele sunt slab dezvoltate şi de aceea plămânii sunt lipiţi de coaste, care adesea îşi lasă amprenta pe faţa lor dorsolaterală. 8.2.2. Căile respiratorii La peştii care prezintă pulmoni, calea respiratorie care face legătura cu esofagul, nu conţine elemente scheletice şi este în general neomologabilă cu traheea. La tetrapode se diferenţiază drept căi respiratorii: fosele nazale, laringele, traheea. Fosele nazale arată în seria tetrapodelor tendinţa de separare a căii respiratorii de cea alimentară, realizată pe deplin la mamifere, precum şi la crocodili. Laringele, cu un schelet şi o musculatură proprie, apare diferenţiat de la urodelele mai evolute, care au cartilajele aritenoide. Anurele neavând un gât bine distinct, prezintă o cameră laringotraheaiană. Reptilele şi păsările au laringele în strânsă conexiune cu hiodul, cu cartilajele aritenoide, cricoide şi un inel traheal. La mamifere, laringele este organul fonaţiei, mucoasa laringiană formând repliuri numite corzi vocale, situate cartilajul tiroid şi cele aritenoide. Elementele scheletice ale laringelui mamalian sunt cartilajele aritenoide, cartilajul cricoid, tiroid, şi epiglota. Traheea prezintă o lungime proporţională cu cea a gâtului. Peretele său este susţinut de inele cartilaginoase care pot fi complete sau incomplete. Păsările au, în dreptul ultimelor inele traheale sau la graniţa dintre trahee şi bronhii, aparatul fonator numit siringe.
Autoevaluare 1. La rechini sistemul respirator are următoarele caracteristici: a. comunicarea cu exteriorul se face prin fante branhiale; b. septele branhiale sunt foarte scurte şi lamele branhiale libere; c. septele branhiale sunt lungi şi lamele branhiale fixate pe ele; d. camera branhială este unică şi acoperită de opercul. 2. Împerechează fiecare grup de tetrapode cu tipul de plămân caracteristic: k. amfibieni 1. sacular l. reptile - chelonieni 2. parenchimatos alveolar m. reptile - ofidieni 3. sacular cu căi intrapulmonare n. păsări 4. parenchimatos tubular o. mamifere 3. Alege afirmaţiile corecte despre căile respiratorii: e. laringele este organul fonator la toate tetrapodele; f. păsările emit sunete din segmentul numit sirinx; g. camera laringotraheală este prezentă la păsări; h. epiglota este prezentă numai la amniote.

51

9. Sistemul circulator
9.1. Caractere generale
Organismele pluricelulare şi-au dezvoltat mecanisme de transport bazate pe sistemul deplasării în masă a soluţiei (convecţie), căci difuziunea nu poate face faţă cerinţelor unei mase celulare mari şi active, când este vorba de distanţe mari. La unele nevertebrate cu dimensiuni prea mari pentru ca difuziune să facă faţă solicitărilor organismului, dar totodată lipsite de posibilitatea de a realiza o circulaţie sistemică a lichidelor corpului, sistemul de transport se bazează pe migrarea unor celule vehiculate ale substanţelor nutritive. Aceste celule, numite amoebocite, încorporează mici particule de hrană şi apoi se detaşează de epiteliu deplasându-se cu ajutorul pseudopodelor spre celule din alte regiuni. În acelaşi timp se produce şi digestia intracelulară. Transportul unor cantităţi mari de substanţe utilizează în general apa ca “solvent universal” , dar şi unii compuşi chimici purtători speciali ai unor substanţe vitale - precum hemoglobina care transportă gazele respiratorii. Este necesară de asemenea o cale de transport şi un mecanism de pompare a lichidului circulant. La animale, lichidele circulante sunt extracelulare. Nevertebratele inferioare au intestinul primitiv ca principală cavitate a organismului care este scăldat de mediu extern. Un spaţiu care poate fi menţinut izolat de mediu extern şi folosit pentru schimburile nutritive, este celomul format în evoluţie între ţesuturile intestinului şi peretele corpului. Se delimitează astfel un compartiment lichid extracelular mobil. Dacă iniţial mişcarea acestuia se realizează prin mişcările generale ale corpului, la nevertebratele superioare şi la toate vertebratele apare pompa musculară în acest scop, numită inimă. În cazuri mai simple inima împrăştie numai lichidele, ele reîntorcându-se la inimă nu tot prin vase, ci prin spaţiile corpului, având de-a face cu un sistem deschis. O nouă etapă în evoluţie a constituit-o închiderea completă a lichidului circulant în interiorul unor vase, rezultând sisteme circulatorii închise, caracteristice vertebratelor şi câtorva nevertebrate.

9.2. Sistemul circulator la vertebrate
Sistemul circulator asigură circulaţia sanguină şi cea limfatică, fiind alcătuit din vase de diferite tipuri şi calibre (artere, vene sanguine şi limfatice, capilare sanguine şi limfatice) şi din inimă. 9.2.1. Vasele sistemului circulator Circulaţia este întotdeauna orientată într-un singur sens: centrifug în artere şi centripet în vene. Arterele îşi micşorează calibrul cu cât se îndepărtează de inimă. Peretele arterial este gros, alcătuit din trei tunici: intima (formată din endoteliu şi subendoteliu), media (cu elemente musculare netede şi elemente elastice) şi adventicea (de natură conjunctivă). Arterele de calibru mare au tunica medie abundentă în fibre elastice, numite de aceea artere de tip elastic; arterele de calibru mijlociu sunt numite de tip muscular întrucât media lor este bogată în fibre musculare netede (la acest tip de artere, între intimă şi medie există o limitantă elastică internă). Venele au întotdeauna pereţii mai subţiri decât arterele de un acelaşi calibru (fig. 9.1); de asemenea au mai puţine elemente musculare şi elastice. Peretele venos are în structura sa aceleaşi trei tunici (intima, media şi adventicea), media fiind ceva mai bogată în elemente musculare. Venele poartă adesea valvule de formă semilunară (la nivelul arterelor acestea nu există decât în mod excepţional), reprezentând nişte repliuri ale intimei. Vasele limfatice au pereţii cu o structură mai puţin diferenţiată, doar la nivelul celor mai mari putându-se evidenţia prezenţa celor trei tunici; la nivelul tunicii medii lipsesc în general fibrele musculare. Ca şi venele, vasele limfatice au valvule, mai ales la păsări şi mamifere. La mamifere, pe traiectul vaselor limfatice se diferenţiază ganglionii limfatici. La vertebratele inferioare se găsesc elemente contractile, numite inimi limfatice, situate de regulă în apropierea locurilor unde vasele limfatice se deschid în vene, având rolul de a împinge limfa către vene.

52

La peştii dipnoi. în cazul unor vene (de exemplu sistemul porthepatic sau cel porthipofizar).1. organul motor al circulaţiei. de la care pleacă artera aortă. Inima Inima. inima prezintă modificări. telesteenii păstrând un mic rest din con. la periferia căreia se află un strat subţire reticular. cu valvule interne. un ventricul şi un con arterial la peştii cartilaginoşi sau un bulb arterial la teleosteeni (fig. Uneori capilare se găsesc pe traiectul unei artere sau a unei vene care se capilarizează. Capilarele limfatice sunt de regulă mai largi decât cele sanguine şi încep în fund de sac. Înlocuirea conului arterial. care au o respiraţie pulmonară. 9. se face treptat la peşti şi nu în totalitate. este asimetrică şi alcătuită dintr-un sinus venos. încât prin ea să circule şi sânge oxigenat: separarea incompletă în două părţi a atriului (în partea stângă ajunge 53 . numite sinusoidale. dispuse pe o membrană bazală.2. 9. sau porte. protejând organul). un atriu. circulaţia fiind simplă şi completă. Peştii prezintă compartimentele inimii dispuse în forma literei “S”: un sinus venos. în cazul unei artere (de exemplu glomerulul renal). de forma unui inel redus. un atriu.2). un ventricul şi un con rudimentar cu 2 valvule. de către bulbul arterial. pericardul (de natura conjunctiva. care are structură cardiacă. pătura mijlocie numită miocard (muşchiul inimii) şi pătura externă. La ciclostomi inima are un caracter foarte primitiv. aceste reţele capilare speciale se numesc admirabile. în strânsă legătură cu respiraţia branhială. constituindu-se apoi un acelaşi tip de vas. iar la vertebratele inferioare se pot dilata mult dând saci limfatici. atunci când cea branhială devine imposibilă din cauza scăderii apei. astfel încât în structura peretelui cardiac se regăsesc trei pături: pătura internă numită endocard (continuarea intimei vasculare). interpuse între sistemul arterial şi cel venos. Au calibru neregulat. Vertebratele primar acvatice au o alcătuire tipică a inimii. cu structură vasculară.Capilarele sanguine sunt vase de calibru redus. provine dintr-u vas profund modificat. Există şi capilare cu un calibru variabil şi discontinuităţi în perete.2. Prin inimă trece în permanenţă sânge venos. Peretele lor este alcătuit dintr-un endoteliu cu celulele puternic aplatizate. Schema structurii vaselor sanguine. Figura 9.

sânge oxigenat de la plămâni. Ventriculul se continuă cu un con. 9. apărute odată cu trecerii la viaţa terestră şi deci la respiraţia aeriană. venit dinspre partea dreaptă a ventriculului. ele pierzându-şi individualitatea. mai mică. Sinusul venos este mai puţin dezvoltat decât la peşti. adus din partea stângă a ventriculului. Alcatuirea inimii la pesti. Circulaţia amfibienilor este dublă. Atriul este separat complet în: atriul drept mai mare şi cel stâng (în care se deschide trunchiul venelor pulmonare). La reptile (fig. precum şi a ventriculului. dar incompletă. iar în cea dreaptă sânge neoxigenat). inima nu mai are sinusul şi conul distincte. dar incompletă. bine dezvoltat. Astfel circulaţia dipnoilor este dublă. Ventriculul prezintă un sept incomplet care-l împarte în două loji: una dreaptă. 54 . 9. şi îndreptat apoi spre artera pulmocutanată).3). cu o dispoziţie specială diminuează amestecul celor două feluri de sânge. numită şi pulmonară (aici ajunge sângele din atriul drept). Ventriculul este unic. şi orientat spre cârjele aortice) şi cea pulmonară (prin care trece sânge neoxigenat.2. complet la anure) în două camere: atriul drept mai mare în care se deschide sinusul venos şi cel stâng mai mic în care se deschid venele pulmonare (aduc sânge oxigenat). atriul este împărţit inegal (cu discontinuităţi la urodele. în parte amestecat. bineînţeles tot incompletă. Amfibienii prezintă la nivelul inimii modificări (fig. împărţit în două rampe de către o cută spirală: rampa aortică (prin care trece sânge oxigenat. Figura 9. dar musculatura lui.4).

cârja aortică stângă (cu sânge amestecat). alta stângă. dar incompletă. Alcătuirea inimii la reptile.3. 55 . numită aortică care se continuă cu cârja aortică dreaptă (cu sânge oxigenat). din poziţie mediană porneşte recurbându-se spre stânga. Figura 9. Figura 9.continuat cu artera pulmonară. Circulaţia este dublă. Alcătuirea inimii la amfibieni.4.

Sinusul a fost cuprins în cadrul ventriculului drept. La păsări. constituind sistemul excitoconducător. fascicolul atrioventricular (pornit din nodulul atrioventricular. Din ventriculul drept porneşte artera pulmonară. Sistemul excitoconducător al inimii Automatismul inimii este asigurat de o un sistem special de celule musculare. Sistemul excitoconducător la mamifere. 9.Păsările au inima tetracamerală. 56 .5. rămânând cea dreaptă care porneşte din ventriculul stâng. precum şi unul omolog celui de la mamifere denumit Aschoff-Tawara. nodul sinoatrial nodul atrioventricular fascicul Hiss ram stâng ram drept reţea Purkinje Figura 9.6): nodulul sinoatrial sau Keith-Flack (în peretele atriului drept). atriul stâng aorta atriul drept ventriculul drept trunchi pulmonar ventriculul stâng atriul drept ventriculul stâng aorta atriul stâng ventriculul drept A B Figura 9. cât şi a ventriculelor fiind completă. iar din cel drept (care are pereţii mai groşi) o cârjă aortică care se curbează spre stânga (fig. La vertebratele inferioare acest sistem este mai slab diferenţiat histologic. Cârja aortică stânga a dispărut. la nivelul deschiderii venei cave superioare drepte. purtând sânge oxigenat. Alcătuirea inimii la păsări (A) şi mamifere (B). La exterior şanţul atrioventricular (coronar). Circulaţia este dublă şi completă.6. 9. nodulul atrioventricular sau Aschoff-Tawara (în partea inferioară a septului interatrial). Atriile prezintă de obicei prelungiri. care şi-au păstrat caracterul embrionar. din ventriculul drept porneşte artera pulmonară prin care pleacă sângele neoxigenat spre plămâni. Inima mamiferelor seamănă din punct de vedere funcţional cu cea de la păsări. Mamiferele au sistemul excitoconductor mai bine diferenţiat (fig. cât şi cel interventricular sunt bine marcate. numite auricule.5). se diferenţiază un nodul sinusal. Conul arterial şi sinusul venos dispar la adulţi (sinusul venos intrând în constituţia atriului drept). în septul atrioventricular). funcţional însă se manifestă la nivelul sinusului venos şi a atriului. reţeaua lui Purkinje (continuă fascicolul atrioventricular în pereţi ventriculari). având jumătatea stângă (prin care trece sânge oxigenat) complet separată de cea dreaptă (prin care trece sânge neoxigenat). despărţirea atriilor.

Identifică planul comun de structură al vaselor sanguine. Alege afirmaţiile incorecte despre circulaţie: a. 4. 3. atriu. sinus venos. este simplă şi deschisă la vertebratele primar acvatice. 2. precizează apoi si particularităţile structurale pentru artere. este dublă şi deschisă la tetrapode.Autoevaluare 1. ventricul şi bulb arterial. vene si capilare. apoi si pe cea a compartimentului atrial. c. sinus venos. 57 . este dublă şi închisă la păsări şi mamifere. două atrii şi un ventricul. d. atriu. sinus venos. b. este simplă şi închisă la vertebratele primar acvatice. La peştii teleosteeni inima este constituită din: a. două atrii şi două ventricule. d. c. ventricul şi con arterial. Descrie evoluţia compartimentului ventricular al inimii în seria vertebratelor. b.

Sistemul excretor Existenţa unui mediu intern.1. la care nefrostomul dispare (se pierde legătura cu celomul). la care se ataşează un glomerul vascular admirabil.1): pronefrosul (rinichiul cranial sau cefalic). deschis proximal printr-un nefrostom (pâlnie ciliată. Pronefrosul este considerat în general un organ tranzitoriu la vertebrate.nefronul închis. - 58 . Acestea pot apărea ca nişte tuburi. prezent la unii teleosteeni marini. prezent la pronefrosul larvelor de ciclostomi. prezentând o alungire considerabilă a segmentelor sale bine diferenţiate morfologic. punând în legătură cavitatea corpului cu mediu extern. La amniote. structural şi funcţional: capsula. . fiindu-i asociată capsula Bawman şi alcătuind împreună corpusculul lui Malpighi. din partea sa anterioară. este o formă adaptativă a nefronului evoluat. funcţionează în general pentru eliminarea apei. La unele animale nevertebrate de apă aceste funcţii sunt îndeplinite de aceleaşi suprafeţe de schimb specializate şi pentru schimbul de gaze respiratorii (în cel mai simplu caz este implicată întreaga suprafaţă a corpului).nefronul deschis cu glomerul intern. cu o presiune osmotică determinată şi sensibil constantă. constituie o condiţie esenţială pentru funcţionarea diferitelor sisteme din organism. funcţional rămânând la adulţi metanefrosul . Sistemul excretor reglează mediul intern prin menţinerea unei aceleiaşi cantităţi de săruri şi de apă. fiind lipsit în mod secundar de glomerul.rinichiul superior organizat. tubul contort proximal. nefronul glomerular închis prezintă o evoluţie maximă. întâlnit în mezonefrosul vertebratelor inferioare sau în metanefrosul celor superioare. iar forma care rămâne funcţională pentru toate anamniotele se numeşte şi opistonefros. Metanefrosul este rinichiul funcţional al amniotelor (reptile. forma cea mai simplă. tubul contort distal. elimină resturile metabolice. 10. numit conductul lui Wolff. . Cele mai complexe structuri de acest tip sunt rinichii vertebratelor.2). ansa Henle. la masculii amniotelor se formează epididimul (o parte a căilor sexuale). în preajma căreia se găseşte un glomerul vascular extern) în cavitatea generală a corpului şi distal în canalul Wolff. 10. Rinichiul Unitatea funcţională şi structurală a rinichiului este nefronul (tubuşorul urinar). iar glomerul este intern. prezent în mezonefrosul unor amfibieni. are glomerului dezvoltat chiar pe traiectul tubuşorului urinar. funcţia sa principală fiind cea de a forma în embriogeneză ureterul primar.nefronul aglomerular. mezonefrosul (rinichiul troncal) şi metanefrosul (rinichiul caudal). În dezvoltarea ontogenetică a vertebratelor superioare (amniotele) se succed toate aceste trei tipuri de rinichi. păsări şi mamifere).10. De asemenea. Mezonefrosul apare în embriogeneza amniotelor. ei şi căile urinare constituie sistemul urinar (excretor). . telesteeni şi amfibieni. prevăzute de regulă cu cili. porţiunea de conectare la canalul colector Bellini (fig. îndeosebi la mamifere. În evoluţia vertebratelor se disting mai multe tipuri de rinichi (fig. Dar există în lumea animală şi o diversitate de sisteme celulare care realizează echilibru ionic. dar pot permite şi reabsorbţia unor substanţe sau secreţia altora în fluidul care circulă prin ele. în care numărul nefronilor s-a înmulţit apreciabil. Nefronii în seria vertebratelor sunt şi ei de diferite tipuri: nefronul deschis cu glomerul extern. 10.

1. Evoluţia rinichiului la vertebrate.Figura 10. 59 .

în dreptul căilor urinare se găseşte vezica urinară. Originea vezicii urinare este diferită: tubară (din conducterele urinare) la peşti. Căile urinare Din unirea între ele a porţiunilor distale ale nefronilor rezultă ureterul primar sau conductul lui Wolff. 60 . păsări. Ureterul secundar va sta la originea căilor excretoare extra.10. şerpi. inclusiv a tubuşoarelor colectoare Bellini La cele mai multe vertebrate. La amniote se dezvoltă un ureter secundar (prin înmugurirea părţii distale a ureterului primar). dar la masculii celor mai mulţi gnatostomieni el devine şi spermiduct. Figura 10. iar cel primar rămâne numai spermiduct (canal deferent). Ureterul primar este la ciclostomi uroduct.2.şi intrarenale.2. Autoevaluare Descrie alcătuirea sistemului urinar la amfibieni si mamifere. Vezica urinară lipseşte în mod secundar la crocodili. Structura rinichiului la mamifere. cloacală la amfibieni şi amniote (la amniote participă la formarea vezicii urinare şi pedicelul alantoidei). în care poate fi depozitată urina (secretată continuu de către rinichi) şi astfel eliminată numai la anumite intervale de timp.

spermatozoizii fiind eliminaţi în cavitatea generală. carnivore. la microorganisme reproducerea constă in diviziunea celulară precedată de o perioadă de sinteză şi însoţită de dublarea tuturor componentelor structurale ale celulei. Teleosteeni au testicule voluminoase (volumul creşte mult în perioada reproducerii).1. Canaliculele seminifere sunt structuri permanente. testiculele adesea au volum inegal şi sunt dispuse uşor asimetric la partea cranială a rinichilor. Caracteristicile sale sunt destul de unitare la vertebrate. 11. Gonadele 11.caz numit exorchidie. La majoritatea organismelor pluricelulare. iar deschiderea sa congenitală sau produsă de o ruptură ulterioară determină apariţia herniei inghinale prin pătrunderea unei anse intestinale până în scrot .2. descendenţii primind doar puţină materie de la care prin dezvoltare vor rezulta organisme noi. în saci scrotali . poziţia testiculelor este variabilă: intraabdominale – caz numit criptorhidie (multe insectivore. ovarul şi respectiv testiculul. fiind legat de pereţii acesteia prin mesorhiu. peşti şi amfibieni şi cele care prezintă canalicule seminifere de la amniote şi unii teleosteeni. care reprezintă structurile de bază ale sistemului reproducător. organismul parental îşi păstrează identitatea.2. reprezentate de conducte (căi genitale). odată cu activitatea ciclică a gonadei. resorbindu-se în perioada de repaus şi fiind înlocuite de altele. Vertebratele prezintă o singură formă de înmulţire. Ampulele se dezvoltă sezonier. Forma iniţială a descendenţilor variază întâlnind atât forme de reproducere pluricelulară (muguri) cât şi structuri unicelulare (gameţi). La păsări. Din punct de vedere structural (după forma structurii în care se diferenţiază spermatozoizii) se deosebesc două tipuri de testicule: cele cu ampule de la ciclostomi. La anure testiculele ovale. perisodactile) sau temporară. situată în jumătatea posterioară a cavităţii abdominale. ocupând regiunea opistonefrotică anterioară. sunt prinse în apropierea extremităţii anterioare a rinichiului (corpuri adipoase galbene sunt ataşate testiculelor). proboscidieni. destul de masive. Caractere generale Procesul de reproducere prezintă mecanisme variabile în lumea animală. la femelele multor grupe căile genitale asigură ş dezvoltarea progeniturii în primele etape ale dezvoltării. procesul încheindu-se cu separarea celulelor fiice. La mamiferele are loc în timpul dezvoltării intrauterine o deplasare a gonadelor mascule de la locul de formare (porţiune anterioară a mezonefrosului) spre partea posterioară a bazinului sau chiar înafara abdomenului. sirenieni.fenomen frecvent întâlnit la om. primatele primitive). Gnatostomienii au o pereche de testicule. testiculele coborând în sacii scrotali numai în perioada de reproducere şi apoi revenind în cavitatea abdominală (la unele insectivore. Exorhidia poate fi permanentă (la primatele superioare. cetacee. Sistemul reproducător 11. Elasmobrannhii prezintă testiculele alungite. Gameţii sunt produşi în gonade. este situată în cavitatea generală. Gnatostomienii au şi structuri asociate gonadelor. La ciclostomi testiculul este un organ impar. Coborârea testiculului se face printr-un spaţiu situat între peretele abdominal şi pelvis. mai înapoia decât la amfibieni. un vierme plat (planaria de exemplu) se poate reproduce strangulându-şi corpul şi formând două mase celulare. Testiculul Gonada masculină în care se formează spermatozoizii.1. Agnatele sunt lipsite de căi genitale. La mamiferele cu exorhidie permanentă canalul inghinal se închide complet. în câteva zile fiecare jumătate regenerează structurile ce-i lipsesc. edentate). Reproducerea prin muguri pluricelulari se întâlneşte la numeroase animale sesile. precum sunt celenteratele. Astfel la adulţi. rozătoarele. numit canal inghinal. cu rol în transportul gameţilor. Reptilele au gonada masculină de formă rotunjită sau ovală. care necesită participarea celulelor reproducătoare (gameţi): spermatozoidul şi ovulul. una purtând capul şi cealaltă păstrând coada. cea sexuată.11. În forma cea mai simplă. artiodactile. 61 . înafara corpului. la nivel pluricelular. În mod similar.

a teleosteenilor si a lui Lepisosteus dintre peştii holostei care au un tip special de oviducte) de canalul Muller. glandele veziculare. Conductele genitale femele sunt reprezentate la vertebrate (cu excepţia agnaţilor care nu au conducte. Funcţia primara a oviductului este de a conduce ovulele în locul unde vor fi fecundate. la şopârle asemănători celor de la amfibieni. 11. prostata. egal dezvoltate. ele umplând cavitatea generală întrucât şi numărul de ovule este imens.3. situaţie întâlnită la condrostei. speciale. dreptul degenerând în timpul dezvoltării embrionare). Conductele genitale mascule sunt reprezentate în modul cel mai primitiv. deosebite pentru fiecare sex. ca şi formaţiunea foliculară în care se dezvoltă. Ovarele au o activitate ciclică. opistonefrosul având funcţie exclusiv urinară. cu formă variabilă după cea a corpului (mai scurt la anure). La amfibieni are loc separarea parţială sau chiar totală a căilor genitale de cele urinare. cu puţine excepţii (la chiroptere ovarul stâng este mai mic). deasupra ovarelor se dezvoltă corpurile adipoase. ovulul eliminat trebuind sa străbată cavitatea generală. este situată ca şi testiculul în cavitatea generală. Pe traseul căilor genitale mascule pot exista şi glande anexe: glanda Leydig. numit ureter secundar. Ovarul Gonada femelă. La reptile ovarele sunt saculari. Canalele proprii de eliminare a gameţilor. Intre ovar si oviduct există o discontinuitate. multilobat. se formează şi un canal de neoformaţie pentru drenare a urinei. glandele lui Cowper (bulbouretrale). atât spermatozoizii cât şi ovulele eliminându-se într-un mod primitiv .2. Ciclostomii au un singur ovar situat pe linia medio-dorsală a cavităţii abdominale. fiind legat de pereţii acesteia printr-un mezovarium. apar la gnatostomieni. la reptilele şi păsările ovarul creşte mult căpătând forma unui ciochine întrucât ovulele sunt de dimensiuni mari. ovarele sunt perechi. iar in cazurile de oviviparie sau de viviparie de a păstra embrionul până la dezvoltarea sa.11. 11. La mamifere variaţiile gonadei sunt minime întrucât ovulul este microscopic. de către opistonefros. Chiar şi dintre amniote. însa de obicei peretele ovarului este destul de aproape de deschiderea oviductului care este mai largă şi poartă denumirea de pavilion.în cavitatea generală si apoi prin porii genitalei în apa înconjurătoare. mai consistenţi la crocodili şi broaştele ţestoase. ureterul primar (canalul Wolff) va constitui calea genitală. La amniote. odată cu apariţia metanefrosului. Păsările au de regulă un singur ovar funcţional (cel stâng.1). chiar şi metateriene) se regăsesc încă unele caractere reptiliene (lobare externă. canalul Wolff va fi spermiduct în timp ce un fel de ureter “secundar” va drena urina. datorată dimensiunilor mai mare ale ovulelor). La euterieni. Căile genitale Agnatele nu prezintă căi genitale. La elasmobranhi ovarul poate fi unic sau pereche (dispuse asimetric). prelungit cu oviductul. numită spermiduct (fig. La mamiferele primitive (prototeriene. 62 . holostei şi la Neoceratodus dintre dipnoi.2. Teleosteeni au pentru ambele sexe conducte genitale proprii. La vertebratele inferioare (peşti şi amfibieni) creşterea ovarelor este puternică în perioada de reproducere. Teleosteeni au un ovar cu un gol central (în care sunt eliberate ovulele). Amfibienii au ovare saculare. dar de la multe vertebrate are si funcţia de a forma membranele terţiare ale ovulului. ajungerea ovulelor la maturitate făcându-se numai într-o anumită perioadă. La elasmobranhi partea anterioară a opistonefrosului îşi modifică nefroniii în vederea transportului de gameţi.

şi euteriene) au oviductul diferenţiat în pavilion. Metaterienii au aceste formaţiuni duble.1. 11. “uterul”). în care se formează coaja propriu zisă (la reptilele ovovivipare sau vivipare. Mamiferele prototeriene (care depun ouă) au oviducte asemănătoare celor de la reptile şi păsări. La păsări. puţine chiroptere. este “vaginul care prin contracţie elimină ouăle în cloac. 63 . Conductul genital începe cu un pavilion. lemurieni).Figura 11. La elasmobranhi conductele genitale sunt pare şi simetrice. uterul este slab dezvoltat. după care urmează trompa mai lungă şi musculoasă. uter bicorn cu fuzionare mai lungă dar incompletă proximal (la insectivore. uter simplu cu fuzionare totală (la multe primate. unele rozătoare). unele chiroptere). inclusiv omul. istmul. cu puţine excepţii se diferenţiază numai oviductul stâng. la nivelul său glandele secretând albuşul. Conductele genitale mascule la tetrapode. cuprinzând vaginul (devine unic). La om. uter bipartit cu fuzionare distală scurtă (la porc. In continuarea pavilionului. tatuu. mai strâmtă şi musculoasă . unele chiroptere. însă la euterienii se remarcă tendinţa de unire a oviductelor dinspre partea terminală. deseori reunindu-se la extremitatea cranială pentru a forma medial un pavilion unic. în “uter” se dezvoltă embrionul). Mamiferele vivipare (meta. Într-un mod asemănător apar diferenţiate şi oviductele reptilelor şi păsărilor (fig.2). denumită “vagin” să se deschidă în cloac. fiecare oviductul este diferenţiat pe mai multe segmente (trompa. precum şi la alte mamifere (alte primate. La metaterieni. urmând ca ultima porţiune. porc. multe copitate. carnivore. cetacee. oviductul se continuă cu istmul scurt (la acest nivel se formează membranele cochiliere). Mamiferele euteriene au uterele bine dezvoltate cu diferite grade de fuzionare între ele: utere neunite şi deschise separat în vagin (la iepure şi alte rozătoare. precum şi uterul parţial sau total. uter şi vagin. trompă. ultima porţiune a oviductului. ultimul deschizându-se la nivelul sinusului urogenital. gestaţia fiind foarte scurtă. organul nidamentar. leneş). apoi cu o porţiune mai lărgită numită “uter”. cetacee.

dar şi la femele . Conductele genitale femele prezintă şi ele glande. Organele genitale externe sunt diferenţiate mai bine la masculi.rumegătoare. încât ele vor avea în general dezvoltate organe copulatorii la masculi (penisul). Dintre amfibieni. La speciile ovipare. la gimnofioni se întâlneşte o copulaţie. Conductele genitale femele la tetrapode. Figura 11. porţiunea caudală a uterului este îngustă diferenţiindu-se un col care marchează comunicarea cu vaginul. glandele clitoridiene. cloacul mascul fiind protractil şi folosit ca organ copulator. hipopotam). Amniotele au întotdeauna fecundaţie internă. 64 . Autoevaluare Descrie alcătuirea sistemului reproducător la păsări şi la mamifere.2. La mamiferele. copulaţia făcându-se prin simpla apoziţie a cloacului mascul cu cel femel. două perechi de labii). La peşti care prezintă fecundaţie internă. reptile şi păsări sau formaţiunea mucoidă la amfibieni). masculii au porţiuni ale aripioarelor (pelviene la condrihtieni sau anale la teleosteeni) modificate pentru conducerea spermatozoizilor pe căile genitale femele.mai cu seamă ale mamiferelor (vestibulul genital. membranele şi coaja la rechini. secreţia lor constituie învelişurile oului (albuşul. Sphenodon dintre reptile şi majoritatea păsărilor nu au organe copulatorii. clitorisul. glandele anexe ale oviductelor sunt fine dezvoltate: glandele vestibulare. în vederea copulaţiei.

. M.. Editura didactică şi pedagocică... Bucureşti.Anatomia comparată a vertebratelor. vol. Editura ştiinţifică şi enciclopedică.Anatomia comparată a vertebratelor. Universitatea “Al. I. L.Bibliografie Bejenaru. A.H. Pisică. Ştirbu. Universitatea „Al... vol. Editura didactică şi pedagogică. Solomon.. II. Matic. Cuza”. S. 1978 . Neagu. S.Vertebrates.. I. Mişcalencu. I (sistemul locomotor). Haimovici. D. Function. 1982 . Editura Pim. Tomescu. 2002 . Cuza”. N. WCB/McGraw-Hill. Tefler.Lucrări practice de anatomia comparată a vertebratelor. Iaşi. S. Iaşi.. 1982 . 65 .. International Edition. Năstăsescu. Comănescu. I (splanhnologia).Elemente de Anatomie comparată a animalelor. M. S.Biologia organismelor. Iaşi. Haimovici. Suciu. Stanc. S.. D. G.. 1979 . Iaşi. vol. Cuza”. Cuza”. Haimovici. I. 1983 . G. C.. K.Lucrări practice de anatomia comparată a vertebratelor. II (sisteme de relaţie).. Z. 1981 . F. Kardong. Mailat-Mişcalencu. Iaşi. Kennedy.V. L. Evolution. Comparative Anatomy. Comănescu. M. vol.. 1986 . Haimovici. I. Universitatea “Al... Bucureşti. 1998 .. Universitatea „Al.Anatomia comparată a vertebratelor... S..Zoologia nevertebratelor. I. W.. Antoniu. Bucureşti.