UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” FACULTATEA DE BIOLOGIE SPECIALIZAREA BIOLOGIE - ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

ANATOMIE COMPARATĂ
SUPORT DE CURS

IAŞI 2010

Coordonator disciplină şi tutore : Conferenţiar Dr. Luminiţa BEJENARU (e-mail: lumib@uaic.ro) Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: - organizare generală (principii, planuri, similarităţi); - sisteme de relaţie; - sisteme de nutriţie; - sisteme de reproducere. Obligaţii minime pentru promovarea examenului: - prezenţa la activităţile asistate şi cele de tip tutorial (minim 50%); - media minimă 5 a testelor de evaluare şi nota minimă 6 la un proiect de documentare. Modul de stabilire a notei finale: 50% testele de evaluare pe parcurs, 25% testul de evaluare final, 25% proiectul de documentare. Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei: variabilitatea anatomică (morfologică şi structurală) a unor organe la diferite grupe de animale.

2

Cuprins
1. Definiţii şi principii generale …………………………………………………………………………. 1.1. Termeni anatomici …………………………………………………………………………… 1.2. Similarităţi …………………………………………………………………………………….. 2. Sistemul tegumentar …………………………………………………………………………………. 2.1. Pielea …………………………………………………………………………………………. 2.1.1. Epiderma …………………………………………………………………………. 2.1.2. Derma …………………………………………………………………………….. 2.2. Producţii (anexe) ale pielii ………………………………………………………………….. 2.2.1. Producţii epidermice …………………………………………………………….. 2.2.2. Producţii dermice ………………………………………………………………… 3. Sistemul scheletic ……………………………………………………………………………………... 3.1. Exoscheletul ………………………………………………………………………………….. 3.2. Endoscheletul ………………………………………………………………………………... 3.2.1. Scheletul axial ……………………………………………………………………. 3.2.2. Scheletul apendicular …………………………………………………………… 4. Sistemul muscular …………………………………………………………………………………….. 4.1. Musculatura scheletică ……………………………………………………………………… 4.1.1. Musculatura trunchiului …………………………………………………………. 4.1.2. Musculatura capului ……………………………………………………………... 4.1.3. Musculatura apendiculară ………………………………………………………. 4.2. Derivate ale musculaturii scheletice ……………………………………………………….. 4.2.1. Musculatura pieloasă ……………………………………………………………. 4.2.2. Organele electrice ……………………………………………………………….. 5. Sistemul nervos ………………………………………………………………………………………... 5.1. Caractere generale ale sistemului nervos în seria animală …………………………….. 5.2. Sistemul nervos la vertebrate ………………………………………………………………. 5.2.1. Sistemul nervos central …………………………………………………………. 5.2.2. Sistemul nervos periferic ………………………………………………………... 5.2.3. Sistemul nervos vegetativ ………………………………………………………. 6. Sistemul endocrin ……………………………………………………………………………………… 6.2. Sistemul endocrin la vertebrate ……………………………………………………………. 6.2.1. Hipofiza (glanda pituitară) ………………………………………………………. 6.2.2. Tiroida …………………………………………………………………………….. 6.2.3. Corpul ultimobranhial şi glanda paratiroidă …………………………………… 6.2.4. Glanda adrenală …………………………………………………………………. 6.2.5. Paraganglionii ……………………………………………………………………. 6.2.6. Insulele pancreatice ……………………………………………………………... 6.2.7. Epifiza (glanda pineală) …………………………………………………………. 6.2.8. Urofiza …………………………………………………………………………….. 6.2.9. Gonadele …………………………………………………………………………. 6.2.10. Organe endocrine secundare …………………………………………………. 7. Sistemul digestiv ………………………………………………………………………………………. 7.1. Caractere generale ………………………………………………………………………….. 7.2. Sistemul digestiv la vertebrate ……………………………………………………………... 7.2.1. Cavitatea bucală …………………………………………………………………. 7.2.3. Faringele ………………………………………………………………………….. 7.2.4. Esofagul …………………………………………………………………………... 7.2.5. Stomacul ………………………………………………………………………….. 7.2.6. Intestinul mediu ………………………………………………………………….. 7.2.7. Intestinul posterior ……………………………………………………………….. 7.2.8. Glandele anexe ………………………………………………………………….. 8. Sistemul respirator …………………………………………………………………………………….. 8.1. Sistemul respirator branhial ………………………………………………………………… 8.1.1. Branhii interne ……………………………………………………………………. 8.1.2. Branhiile externe …………………………………………………………………. 8.2. Sistemul respirator pulmonar ………………………………………………………………. 8.2.1. Plămânii …………………………………………………………………………... 5 5 6 9 9 9 9 10 10 12 13 13 13 13 17 23 23 23 24 25 25 25 26 27 27 27 27 31 34 36 36 36 37 38 39 39 40 40 40 41 41 42 42 42 43 43 44 44 44 46 47 49 49 49 49 50 50

3

Caractere generale ………………………………………………………………………… 11.1.2. Gonadele ……………………………………………………………………………………. Ovarul …………………………………………………………………………….. 11. Bibliografie ………………………………………………………………………………………………….1. 9. Sistemul circulator …………………………………………………………………………………….2. 10. 10. 9. Căile urinare ………………………………………………………………………………… 11. Sistemul excretor ……………………………………………………………………………………. Sistemul circulator la vertebrate …………………………………………………………… 9.8. Rinichiul ……………………………………………………………………………………. Inima ……………………………………………………………………………….3.1. Căile respiratorii …………………………………………………………………....2.2. 9. Vasele sistemului circulator ……………………………………………………. Testiculul ………………………………………………………………………… 11.2.2.2.. Caractere generale ………………………………………………………………………….2.2. Căile genitale ……………………………………………………………………………….2.2.. 9. 11. 10... Sistemul reproducător ……………………………………………………………………………….1.1. 51 52 52 52 52 53 58 58 60 61 61 61 61 62 62 65 4 . 11.

sagital = planul longitudinal care trece din faţă în spate. în mediu ele îndeplinesc mai multe roluri biologice: termoreglarea. Denumiri de mişcări: .flexie = închiderea unghiului dintre două axe. La multe păsări penele au funcţia de a acoperi corpul. . uneori etalarea pentru atragerea atenţiei partenerului în timpul reproducerii. . Rolul biologic indică cum partea respectivă (structura) este folosită de către în mediu. Aceeaşi structură lucrează atât pentru organism (deci are o funcţie) cât şi corespunzător cerinţelor din mediu.lateral = depărtat de linia medială a corpului . . Funcţia şi rolul biologic sunt două noţiuni diferite. analiza morfologică urmăreşte: definirea problemei abordate. De exemplu. . . periferic) = pe sau aproape de suprafaţă . la nivel internaţional.superficial (extern. .caudal = opus extremităţii cefalice . . Anatomia comparată este o ştiinţă de sinteză care studiază organele şi sistemele de organe prin comparaţie. prin propria sa alcătuire devine un factor în evoluţia altor forme).ventral = spre faţa corpului sau a unei părţi din corp . .cranial. sisteme de organe. . în cursul vieţii istorice a unui organism. Formularea problemei.extensie = mărirea unghiului dintre două axe. precum şi cu potenţialul său evolutiv (cum o structură.1. . .profund (intern. divizând verticala corpului în două porţiuni laterale (dreapta şi stânga) . . anterioară şi posterioară (în cazul omului.parietal = referitor la peretele părţii .medial = apropiat de linia mijlocie a corpului . 5 . Termeni de direcţie şi de localizare : . urmărind în principal legile evoluţiei acestora pe plan morfologic. Termenul de morfologie desemnează studiul formei în corelaţie cu funcţia ei (cum o structură şi funcţiile sale devine o parte integrată în organism). Termenul de funcţie biologică este mai restrictiv. de la bun început. organismul neseparat din contextul ecologic. dintre care cei mai frecvenţi sunt prezentaţi mai jos. muşchii masticatori la un şoarece acţionează pentru închiderea fălcilor şi pentru a mesteca hrana. central) = depărtat de suprafaţă . conturarea aerodinamică a corpului pentru zbor. . În demersul ei.transversal = planul care divide corpul sau organul în două porţiuni.distal = depărtat de originea părţii . Denumiri de planuri sau secţiuni prin corp : . inferior).1. Astăzi. cefalic = spre extremitatea cefalică . . Termeni anatomici Anatomia animală utilizează o serie de termeni specifici. Analiza rolului se face în natură (studiu de teren). stabilirea funcţiei şi al rolului biologic. superior. Analiza morfologică se concentrează pe nivelurile înalte de organizare biologică: organe. 1. constă în descrierea anatomică şi relaţionarea animalului la alte specii (deci din punct de vedere). diferite şcoli de morfologie sunt orientate pe problemele de integrare structurală a părţilor şi semnificaţia acestora în funcţionarea organismului. cu limitările şi posibilităţile lor pentru procesul evolutiv.visceral = referitor la organele dintr-o cavitate.dorsal = spre spatele corpului sau a unei părţi din corp . Definiţii şi principii generale Termenul de anatomie provine din limba greacă antică (anatome = disecţie). desemnând acţiunea sau proprietatea unei părţi în organism. ele desemnând studiul alcătuirii biologice a organismelor prin disecţie. Funcţia este în general observată în laborator (studiu de laborator).proximal = apropiat de originea părţii .mediosagital = planul sagital care trece chiar prin linia mijlocie a corpului (în acest caz celelalte planuri sagitale sunt denumite parasagitale) .

2). 6 . scheletul membrului propriu zis la tetrapode (fig. direcţii şi planuri/secţiuni. Exemple de serii omoloage pot fi: arcurile viscerale la vertebrate. aparenţa. 1. Anterior (cranial) Dorsal Dorsal Ventral Posterior (caudal) Anterior (cranial) Posterior (caudal) Ventral Plan sagital Plan orizontal Plan transversal Figura 1. supinaţie = rotirea laterală a unui segment în raport cu axul său lung. Serie omoloagă . adducere = apropierea unui segment de la un ax sagital dat. părţile (structurile) care au origine comună sunt considerate omoloage. cele care au o funcţie similară sunt analoage. pronaţie = rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung.- abducere = depărtarea unui segment de la un ax sagital dat. iar cele care seamănă doar între ele sunt homoplastice.2. retracţie = ducerea spre înapoi a unui segment. Similarităţi În diferite organisme. 1. Figura 1.scheletul membrului propriu zis la diferite tetrapode. Omologia recunoaşte similaritatea bazată pe originea comună. Localizări. Astfel.2. părţi corespunzătoare pot fi considerate similare pe baza a trei criterii: originea. protracţie = ducerea spre înainte a unui segment.1. funcţia.

Cele mai reprezentative exemple sunt cele de mimetism sau camuflaj: unele insecte au aripi în formă de frunze care folosesc la zbor nu pentru fotosinteză (deci nu sunt analoage) şi cu siguranţă nu au origine comună (nu sunt nici omoloage). Homopastie .4. De exemplu aripa de insectă şi cea de pasăre (fig. Serie analoagă .3).apa: forma hidrodinamică. au câteva caractere fundamentale care le apropie: firele de păr. De exemplu. ele având doar o aparentă asemănare. funcţii similare în medii similare pot produce convergenţa formelor. 1. similarităţile dentiţiei. Pe de altă parte. fără a fi omoloage ori analoage. Homoplazia recunoaşte similaritatea bazată pe asemănare.aripa de insectă şi cea de pasăre. Structurile homoplastice seamănă între ele.3. însă pot avea sau nu origine comună. deci fiind strict homoplastice (fig. 1.4). delfinii şi liliecii trăiesc în medii separate (diferite). Figura 1. evenimente accidentale pot determina apariţia unei simple asemănări homoplastice. Figura 1. delfinii şi ichtiosaurienii (reptile acvatice fosile) au şi ele elemente comune. membrele transformate în înotătoare. fiind mamifere. Originea comună imprimă descendenţilor structuri similare. determinate de această dată de mediul comun de viaţă . Analogia. adică analogii. Ocazional. totuşi ambele grupe. adică omoloage. 7 . Prin urmare. ale scheletului. omologia şi homoplastia.insecte cu aripi în formă de frunze.Analogia recunoaşte similaritatea bazată pe o funcţie comună. Structurile analoage îndeplinesc funcţii similare. dar se şi suprapun în anumite cazuri. glandele mamare. fiecare separat contribuie la organizarea (structurarea) biologică.

caudal b. distal e. rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung 3. Împerechează fiecare termen cu definiţia corespunzătoare: 1. extensie b. 2. distal e. opus extremităţii cefalice. posterior la animale 3. planul longitudinal care divide corpul în două porţiuni laterale 4. ventral c. depărtat de originea părţii 2. mişcarea de mărire a unghiului dintre două axe 5. Numeşte şi explică o serie de structuri care să fie atât omoloage cât şi analoage. sagital a. spre faţa corpului sau a unei părţi din corp 8 . spre spatele corpului sau a unei părţi din corp 5. profund d. depărtat de linia medială a corpului 4.Autoevaluare 1. dorsal a. depărtat de suprafaţă 3. lateral c. pronaţie d. depărtat de originea părţii 2. Împerechează fiecare termen cu definiţia corespunzătoare: 1.

2. fibre colagene şi elastice.2. asigură mobilitatea penei sau firului de păr. care au trei foiţe embrionare (ecto-. înconjură glanda uropigială sau alte glande poliptihe ale sauropsidelor.1. pot exista şi formaţiuni conjunctive subcutanate (burse. osoase.şi mezodermul). La anamniote (ciclostomi. celule pigmentare.1. La unele vertebrate. cele dermice fiind numai dure. slab dezvoltat la amfibieni şi foarte puternic la amniote (reptile. amfibieni). Anexele pielii pot fi generate atât de epidermă cât şi de dermă. La rândul său. fiind înlocuite prin activitatea celor bazale). acumularea de rezerve cu substanţe nutritive. reptile). Cornificarea superficială a epidermei apare odată cu trecerea la viaţa pe uscat. vine în contact cu mediul extern. mai ales a mamiferelor (grup la care în celule din stratul bazal epidermic sunt localizaţi şi pigmenţii) este clar diferenţiată în două pături : una profundă cu straturi celulare vii. amfibieni. Epiderma vertebratelor primar acvatice se caracterizează prin fenomenul de producere a mucusului (secreţie formată din mucopolizaharide).2. grup de trecere de la vertebratele primar acvatice la cele terestre. recepţia unor stimuli externi. de origine mezodermică). aşezată ca orice epiteliu pe o membrană bazală. numită şi corpul mucos al lui Malpighi. eliminarea substanţelor toxice sau inerte din organism. Epiderma Epiderma.şi endodermul). 2. situată subepidermic. La amfibieni. 9 . delimitarea şi protecţia corpului împotriva agenţilor externi sunt realizate de către tegument. peri. păsări şi mamifere). numit şi corion. Epiderma amniotelor. La nevertebrate. inclusiv la cordatele inferioare. conţine de asemenea vase şi terminaţii nervoase. cu celule. şi cea profundă tot densă. prezentând în grosimea sa zone de diferite densităţi. care prezintă doar două foiţe embrionare (ecto. Celule pigmentare localizate în derma apar mai cu seamă la vertebratele poikiloterme ( peşti. lipsind la diblastice. trebuie menţionat faptul că ea apare doar la metazoarele triblastice. sau apical cornificată la tetrapode (amfibieni. iar la vertebratele tetrapode specifică este cornificarea rezultată din impregnarea celulelor din straturile superficiale (urmată de moartea lor) cu cheratină (proteină impermeabilă pentru apă şi gaze. epiderma larvelor elaborează mucus. vie pe toată grosimea sa la vertebratele primar acvatice (ciclostomi. fibre musculare netede. respiraţie. pielea este formată în principal din două structuri diferite: epiderma (care este un epiteliu de origine ectodermică) şi derma (un ţesut conjunctiv. Având în vedere originea embrionară a dermei. mezo. alta intermediară laxă. epiderma este simplă (un singur strat celular). Tegumentul este alcătuit din piele şi producţiile (anexele) acesteia. solzi. iar în stadiul adult produce atât mucus cât şi cheratină. glandele mamare la mamifere.1. Sistemul tegumentar În lumea animalelor pluricelulare. fiind un mijloc de apărare împotriva uscăciunii.1). Toate vertebratele au epiderma stratificată şi superficial pavimentoasă. are o alcătuire tipică de ţesut conjunctiv.). peşti. fascii sau hipoderm) situate în profunzimea tegumentului. de aceea epiderma este şi componenta pielii care generează cele mei multe producţii (fig. iar pe baza schimbării poziţiei lor în grosimea dermei (sau a pigmenţilor în cadrul celulelor pigmentare) se realizează modificarea fiziologică a culorii tegumentare. insolubilă în unii solvenţi organici). acestea realizând legătura cu formaţiunile subiacente. fiind supusă modificărilor adaptative determinate de acesta. pene etc. Derma Derma. cele din prima categorie putând fi moi (glandele) sau tari-cornoase (cuticule. în general. Pielea 2.1. alta superficială formată din straturi epidermice cornificate (straturi la nivelul cărora celulele superficiale se descuamează mereu în fracţiuni mici ori mai mari – cazul năpârlirii. Fibrele musculare netede din dermă asigură legătura dermo-epidermică la amfibieni. Diferenţierea dermei este mai accentuată la vertebrate. peşti). Tegumentul mai intervine în reglarea temperaturii. 2. păsări şi mamifere). derma are trei pătura: una superficială mai subţire şi densă. reptile.

unele cu secreţie mucoasă. pot fi grupate în glande apocrine şi glande ecrine. Dintre vertebrate. Secreţia lor este de tip holocrin.La amniote pătura superficială se reduce. niciodată holocrine. păstrând însă legătura cu suprafaţa pielii. celulele glandulare mucoase. glandele cu mosc ale crocodililor situate în dreptul fălcii inferioare) pasările (glanda uropigială de e faţa dorsală a regiunii coccigiene) şi mamiferele (glandele sebacee care se deschid în foliculii firelor de par). La vertebratele primar acvatice. Există două tipuri de glande tegumentare la tetrapode: monoptihe (cu celulele secretorii aşezate pe un singur rând.2. au porţiunea secretorie foarte îngustă şi lungă. dispuse intradermic. Sunt foarte bine răspândite la animale. secreţia merocrină este apoasa (sudoarea). având un rol foarte important în marcarea teritoriului şi recunoaşterea sexelor. în care datorită hipertrofierii lor celulele glandulare apar scufundate în grosimea dermei. mai rare la restul mamiferelor. cornificarea mai puternică a epidermei apare la amniote. glandele mamare. glandele ceruminoase din conductul auditiv extern. formaţiunile perlate ce apar pe piele unor peşti. Producţii epidermice Producţii moi epidermice (glandele) Nevertebratele şi vertebratele primar acvatice au la nivelul pielii doar celule glandulare. acest strat este cel care prin prelucrare industrială formează “pielea”). mult mai rare la om (concentrate în zonele axilare. Producţii (anexe) ale pielii 2. constituind un fel de pseudoglande care sunt lipsite de conduct propriu-zis. Există glande apocrine modificate: glandele ciliare din dreptul pleoapelor. epiderma poate genera variate tipuri de anexe tari.2. celulele glandulare. de forma unor calicii (caliciforme) se găsesc în partea apicală a pielii. de ambele tipuri. artropode. cochilia moluştelor. granuloase sau claviforme. La amfibieni glandele monoptihe sunt acinoase simple. pe când cele seroase. cea genitală). Glandele seroase secretă holocrin (eliminarea produsului. Producţii tari epidermice La nevertebrate. se face prin distrugerea celulelor care l-au secretat). albuminoidă. Salamandra). existând însă şi cazuri (de exemplu la moluşte). fiind în general grupate în anumite regiuni (de exemplu glandele paratoide de la Bufo. care este veninos. se diferenţiază şi formaţiuni cornoase distincte. pe toată suprafaţa corpului. Cele mucoase sunt merocrine (eliminarea produsului se face fără distrugerea celulelor secretorii) şi răspândite constant. de formă tubulare. pe toată suprafaţa pielii. la exteriorul căruia sunt dispuse celule mioepiteliale) şi poliptihe (cu celulele secretorii dispuse pe mai multe rânduri. pluricelulare şi cu canal de eliminare a produsului secretat. Amniotele pe lângă cornificarea superficială. La rândul lor. lipsind la amfibieni. Glandele monoptihe se găsesc numai la amfibieni şi mamifere. secreţia holo-merocrină (cu distrugerea doar a capetelor apicale ale celulelor glandulare) imprimă un mirosul caracteristic fiecărei specii şi chiar fiecărui individ. la masculi în perioada de reproducere (de exemplu la boiştean). Glandele poliptihe au celulele secretorii aşezate pe mai mute rânduri. lipsind la reptile şi păsări. unele cu secreţie mucoasă. precum: 10 . altele cu secreţie seroasă. La majoritatea nevertebratelor. strânsă în glomerul. Glandele monoptihe ale mamiferelor sunt glandele sudoripare. fiind legate cel puţin în stadiul iniţial al dezvoltării de folicului pilos. Vertebratele tetrapode au glande adevărate (mai abundente la amfibieni şi mamifere). Glandele apocrine au porţiunea secretorie mai largă. Aşa sunt de pildă: cuticulele de la viermi. cea laxă va constitui stratul papilar (cu o sinuozitate mai mult sau mai puţin accentuată a limitei dintre epidermă şi dermă). Glandele ecrine bine reprezentate la om şi uniform răspândite. 2. celulele care se distrug şi se elimină odată cu produsul secretat fiind înlocuite pe baza stratului bazal generator. dar şi la celelalte grupe pot apărea anexe tegumentare de această natură. sunt situate mai profund. Acest tip de glande caracterizează reptilele (de exemplu “porii femurali” ai şopârlelor. Pot fi întâlnite uneori şi aglomerări de celule glandulare. altele cu secreţie seroasă. iar pătura profundă densă se organizează ca o reţea prin predominarea fibrelor colagene (foarte bine reprezentat la mamifere. precum dinţii cornoşi de la ciclostomi şi larvele amfibienilor.1. sunt diseminate printre celulele epiteliale ale stratului epidermic.

. 11 . . care la reptile îmbracă tot corpul. Figura 2. permanente. a fi o neoformaţiune. unde acesta vine în contact cu substratul.perinuţele de pe faţa plantară a autopodului. formaţiuni care protejează falanga distală a degetelor la amniote. chiar şi la maimuţele superioare.calozităţile din zonele în care tegumentul vine in contact cu substratul. la care si femelele poartă coarne). formate din alipirea între cu cheratină a unor fibre cornoase. . .solzii cornoşi. dau dermatoglifele. prezente numai la masculii (cu excepţia renului.coarnele mamiferelor diferenţiate la rândul lor în coarne pline şi ramificate. Diferenţieri epidermice si dermice la vertebrate. caracteristice cervidelor. după modul de formare. ale încheieturilor de la nivelul membrelor cămilei). având o dezvoltare ciclică anuală legată de cea sexuală. formate mai ales la mamifere (de exemplu calozităţile fesiere ale maimuţelor. ori chiar acoperă întregul corp ca la pangolin şi tatuu. la păsări doar porţiunea distală a membrului posterior.crestele papilare care la om. unghia şi copita. . iar la mamifere pot exista doar pe coadă sau interdigital (la rozătoare). .1.pintenul ce acoperă un ax osos de pe tarsometatarsul unor păsări. . omoloagă solzului reptilian (se dezvoltă asemănător acestuia..firul de păr specific mamiferelor considerat. caracteristice ambelor sexe de cavicorne şi coarnele rinocerilor neomoloage cu primele.pana caracteristică păsărilor. .gheara. .ciocul ce mărgineşte fanta bucală la păsări şi la ornitorinc dintre mamifere. coarnele goale neramificate.

conţine o placă nepereche. în derma densă b. sacii scheletogeni ai dermei laxe 12 . prezente numai la masculi b. stratul cornos al epidermei d. mamifere e. Solzii crapului sunt localizaţi: a. bulbul firului de păr b. Dintre plăcile osoase ale reptilelor. pline. ramificate 5.2. Care din următoarele caracteristici atribuite plastronului de broască ţestoasă este falsă? a. are rol de protecţie 8. caduce. stratul bazal al epidermei c. teleosteeni c. Celule pigmentare din pielea de mamifer sunt localizate în: a. insecte 4. Producţii dermice Derma.2. solzi cornoşi aplatizaţi 4. la peşti este diferenţiată în strat cornos şi mucos b. la reptile este cornificată în totalitate 3. în epidermă d. Pentru nevertebrate. stratul cornos al epidermei d. în derma laxă b. Coarnele de ren sunt: a. nepigmentată c. derma densă 7. pline. subţire. este sudat de vertebre şi coaste c. chelonieni b. numită endoplastron b. Descrie comparativ structura pielii la peşti şi mamifere. derma laxă b. păsări d. este format din plăci osoase şi solzi cornoşi d. la nevertebrate este unistratificată d. Autoevaluare 1. Împerechează fiecare anexă tegumentară cu grupul de animal corespunzător: a. are toate celulele vii la vertebratele primar acvatice c. Vertebratele au ca producţii dermice solzii osoşi şi radiile externe ale aripioarelor înotătoare de la peşti. în derma densă 6. solzii placoizi de la elasmobranhi şi solzii elasmoizi ai teleosteenilor. solzi elasmoizi 3. deasupra epidermei c. Printre mamiferele actuale foarte rar apar plăcile osoase tegumentare. Celulele stem sunt localizate în: a. cuticulă groasă chitinizată 1. fire de păr 5. solzul cornos 9. Solzii osoşi ai peştilor sunt de diferite tipuri structurale: solzii cosmoizi ai crosopterigienilor. glandă uropigiană 2. deasupra epidermei c. ramificate c. fiind corionul pielii. permanente. Pielea de şopârlă este: a. stratul bazal al epidermei c. slab cornificată b. goale. în stratul viu al epidermei d. Solzii şarpelui sunt localizaţi: a. producţii dermice tipice sunt plăcuţele osoase ale tegumentului de echinoderme. acoperite de velur în perioada de creştere d. şi anume la tatuu.2. bine adaptată la viaţa terestră d. amintim pe cele care constituie exoscheletul chelonienilor (carapacea şi plastronul). 2. acoperite fiind la exterior de solzi cornoşi. prezintă o tendinţa specifică de a genera osificări. plăcile osoase de la reptile şi mamifere. caduce. ramificate. Alege afirmaţiile corecte despre epidermă: a. aproape lipsită de glande tegumentare 10.

La ceilalţi peşti şi la toate tetrapodele. Este mai greu de atribuit exo. protejând sistemul nervos central şi statocistele. care are avantajul plasticităţii sale crescute (creşte mai repede decât osul). mişcarea. circumscrie gaura neurală (prin a căror suprapunere se formează canalul neural în care este adăpostită măduva spinării). constituie partea pasivă a sistemului locomotor – cel care asigură susţinerea corpului. O vertebră tip este formată din corp. Vertebratele au endoscheletul bine dezvoltat. iar uneori şi protecţia lui. Coloana vertebrală Este alcătuită dintr-o succesiune de elemente cartilagioase sau osoase. Un schelet intern tipic întâlnim la sepie. Notocordul La toate vertebratele în stadiul embrionar notocordul este o tijă cilindrică formată dintr-un ţesut cordal vacuolizat înconjurat de o teacă fibroasă groasă şi rezistentă. . Endoscheletul La nevertebrate endoscheletul apare rar. precum spiculii spongierilor sau scheletul octocoralilor. unele produse tegumentare epidermice tari (cuticule.2. generat de mezenchimul profund. Axul scheletic dorsal al corpului este constituit la vertebratele cele mai inferioare de către notocord (coarda dorsală). coaste. stern şi craniu. Exoscheletul Exoscheletul asigură atât susţinerea corpului cât şi protecţia lui. Arcul dorsal. se formează vertebrele. Arcul neural se prelungeşte medio-dorsal cu o spină neurală. mărind elasticitatea regiunilor. Formaţiunile tipice exoscheletice sunt constituite din plăci osoase de natură dermică la echinoderme. Ţesuturile scheletice care pot alcătui scheletul la animale sunt: . ori la nivelul cartilajelor intervertebrale (la mamifere.ţesutul osos. deşi creşte mai încet. b. în jurul notocordului care se reduce în ontogeneză.3. Arcurile vertebrale se formează separat de corp şi înaintea acestuia. fie pentru inserţie musculară (apofizele transverse). la care constituie aşa numitul nucleu pulpos). dintre care cel mai important este capsula cefalică. cochilii) pot fi considerate piese exoscheletice. cu rol de neurocraniu. arc dorsal şi arc ventral. . reptile). . situat superficial şi format in general prin osificarea desmală a dermei pielii.ţesutul cartilaginos. la care se adăuga şi discurile intervertebrale fibrocartilagioase prezente numai la mamifere intre corpii vertebrali. 3. peşti condrostei şi dipnoi. prezintă avantajul vascularizării (cartilajul fiind nevascularizat) şi al rezistenţei căpătate prin mineralizare. de asemenea pe el se dezvoltă perechi de apofize. 3. fiind reprezentat de mai multe piese cartilaginoase.sau endoscheletului unele elemente produse în mezogleea animalelor diblastice. a.exoschelet. precum notocordul la cordate). Resturile notocordale păstrate pot fi regăsite la nivelul corpilor vertebrali (la urodele. La nevertebrate. Sistemul scheletic Scheletul animalelor. 3. dar şi de alte tipuri de ţesut conjunctiv ale adulţilor. situat în interiorul corpului.Scheletul animalelor poate fi de două tipuri: .endoscheletul. . iar la restul vertebratelor de către coloana vertebrală – formaţiune care dă şi numele grupului. fie pentru articulaţie intervertebrală (zigapofizele anterioare şi cele 13 . ca şi scheletul hexacoralilor.2. compus dintr-o parte axială şi alte apendiculară. Scheletul axial Scheletul axial este reprezentat de coloana vertebrală. chelonieni.1. delimitată de o membrană elastică externă. prezentate şi ca producţii tegumentare. Notocordul se păstrează ca principal ax scheletic tot timpul vieţii la ciclostomi. Reducerea notocordului poate fi totală (păsări) sau parţială la restul vertebratelor. numite vertebre. generat de ectoderm. numit şi neural.1.ţesutul conjunctiv (reprezentat de ţesutul mezenchimatos embrionar.

tendinţa de tipice in nr. vertebre. La tetrapode vertebrele capătă zigapofize. vertebre. toracica Reg. la anure concrescute intr-un urostil. vertebre unite vertebre. iar apofizelor sinsacrumul. variabil. acesta fiind suplinit de notocord.1). în ansamblul ei. concreştere a sudează intre ele formând independente. prin diferenţierea zonei dorsale într-una toracica purtătoare de coaste si alta lombara. variabil de Doua vertebre Nr. Legătura coloanei vertebrale la craniu (fixa la vertebratele primar acvatice) se realizează la tetrapode prin intermediul primei vertebre cervicale care poarta una sau doua cavităţi glenoide de articulare cu condilul occipital unic la majoritatea reptilelor şi la păsări sau dublu la amfibieni şi mamifere.vertebre cerv.cinci vertebre cerv. cum se întâmplă la peştii holostei. sacrala. amfibienii prezentând patru regiuni (cervicala. fie oblic (la bipede). dorsala Reg. codala Reg. prima realizând legătura mobilă la craniu (la vertebratele primar acvatice aceasta legătura fiind fixa). hemale la crocodili tipice in nr. variabil. peşti Amfibieni: Reptile: Păsări Mamifere 14 . formând osul sacrum. ultimele fără Nr. urodele. prevăzute cu arcuri hemale. lombara Reg. variabil de atlasul si axisul. dorsala. fără coaste. variabil de Nr. coloana. cervicala Reg. intre ele si tipice. Astfel in timp ce animalele tetrapodele au coloana vertebrala ca un arc orientat fie orizontal (la cele patrupede). are numai două regiuni: troncală şi codală. iar reptilele. Forma coloanei vertebrale exprimă adaptarea la o anumita postura si un anumit mod de deplasare. variabil de Nr. ca adaptare la verticalitatea specific umana. toracice si primele codale se după pigostil rămân . cu arcuri atlasul si axisul. Nr. Prin urmare diferenţierea la tetrapode este mai accentuata. teleosteeni şi la toate tetrapodele. Numărul de vertebre din fiecare regiune variază (Tabelul 3. în funcţie de grup. coccigiana). ca la peştii selacieni. . crocodil). precum si ultimele vertebre codale de atlasul si axisul. variabil de vertebre vertebre sacrale vertebre. păsările şi mamiferele câte cinci regiuni. Regionalizarea coloanei vertebrale. De asemenea apar regiuni noi: cervicală şi sacrală. El are rolul de a proteja artera aortă la vertebratele la care coada joacă un rol important în locomoţie (de exemplu la peşti. La vertebratele primar acvatice. cele mai multe poarta coaste. coccigiana Vertebre in număr variabil. variabil de Nr. sacrala Reg. variabil de Nr. caz în care vertebra este numită cordacentrică. numit şi hemal. Există şi vertebre lipsite de corp vertebral în mod primar (ciclostomi) sau secundar (la sturioni). fie prin dispunerea materialului scheletogen migrat de la baza arcurilor la periferia tecii externă a notocordului.vertebre cerv. care este reprezintă o formaţiune rigidă (vertebrele sunt lipsite de zigapofize) dar elastică.posterioare). 2 vertebre atipice: Nr. Regiunea troncala Reg. caz în care vertebra este arcocentrică. prezintă diferite regionalizări morfo-funcţionale. variabil de vertebre (mai multe O singura La urodele mai proatlantica la urodele decât la anure) unite cu vertebra sacrala multe vertebre rudimente costale. Coloana vertebrală. Corpul vertebral se formează în două moduri: fie prin invadarea tecii conjunctive a notocordului cu material scheletogen migrat din arcuri. apare numai la vertebrele codale. Tabelul 1. la om ea capătă după naştere forma unui resort orientat vertical. Ciclostomi. vertebre O singura vertebra. . (notarium) 2 vertebre atipice: Nr. variabil de Vertebrele lombare si cele Următoarele vertebre care au sacrale. ultimele se unesc spinoase formând pigostilul. 2 vertebre atipice: Nr. încât sunt posibile mişcări între acestea. Arcul ventral. variabil de coaste. iar cealaltă ca zonă de legătură dintre coloana vertebrală şi centura pelviană.

păsări si mamiferele primitive (prototeriene) cuşca toracică este formata pe seama coloanei vertebrale. d. Numărul coastelor variază. care serveşte drept schelet pentru dezvoltarea creierului şi suport pentru capsulele senzoriale (olfactive. una intermediara si alta distală. conferind astfel o mai mare soliditate cuştii toracice. optice. Ciclostomii au un condrocraniu rudimentar. care se articulează la centura scapulara.1). fiind reprezentat de oasele desmale (rezultate din osificări directe ale ţesutului mezenchimal). un mezostern. in dreptul vertebrelor. Amfibienii au in general coaste rudimentare care nu ajung sa se prindă ventral de stern. contribuie la vertebratele actuale la formarea cutiei craniene.si de clavicule. la care se articulează. Sternul Sternul este o formaţiune situata pe linia medioventrală a corpului. care corespunde mezosternului. caracteristică numai tetrapodelor. ca o excrescenta triunghiulară care se aplica pe coasta următoare. Peştii au coastele libere ventral. Reptilele au cele trei porţiuni cartilaginoase. aplatizat in sens anteroposterior. Regiunea sternală. Coastele Coastele sunt formaţiuni scheletice care se formează în septele conjunctive dintre miomere. coaste false (perechile 8. cuşca toracică fiind delimitată doar de coloană. dermatocraniu. la majoritatea vertebratelor. La restul tetrapodelor (reptile. la aceştia neexistând stern. cu diametrul antero-posterior mai mare decât cel lateral. La mamifere in cadrul sternului se diferenţiază un manubriu din presternum şi prima porţiune a mezosternului. ar avea fi o neoformaţiune de origine costala. f. la care se prin coastele si un xifistern mai puţin dezvoltat. La amfibieni. este bine legat de centura scapulara. numită condrocraniu. din care se considera că ar proveni. după modul in care se articulează cu sternul. e. Neosternul prezintă în general un presternum. rezultate din osificări intramusculare. denumit arhistern. fiind format din oase endocondrale (rezultate din cartilaj) sau cartilaje. Scheletul cefalic La vertebrate craniul este o formaţiune scheletică complexa. dar în partea anterioara contribuind şi elemente ale centurii scapulare (precoracoidele). prezent la puţine mamifere şi in special la om adaptat staţiunii bipede şi verticale. formata din trei părţi distincte. La peştii teleosteenii coastele pot fi însoţite de formaţiuni osoase numite metaximioste. La amfibieni sternul. rolul de cuşcă toracică este îndeplinit de centura scapulară. La om exista 12 perechi de coaste care. otice). sunt grupate in: coaste adevărate (primele şapte perechi care se articulează direct cu sternul). La reptile. 9 si 10. iar la unele specii (inclusiv omul) – anterior . cea care se articulează la stern este cartilaginoasă la reptile si mamifere. fiecare cu o alta origine (fig. coastele fiind rudimentare. este de la început o structură situată bazal în cadrul craniului. care se articulează la stern prin intermediul cartilajului coastei a 7-a) si coaste flotante (perechile 11 si 12. osificată la păsări. de mediu dens în care trăiesc). A treia parte. O coasta tipica are o regiune vertebrala. La păsări sternul este reprezentat de o singura piesa bine osificata cu o carena sternala la cele mai multe dintre ele. Din punct de vedere morfofunctional se pot distinge două tipuri de cuşti toracice: tipul carenat. protejează şi susţine creierul. la care se articulează sternul. care se articulează la apofiza transversă a vertebrei corespunzătoare.c. A doua parte. 3. cu pereţii 15 . coaste şi stern.si euteriene) precoracoidele dispar. păsări şi mamifere) sternul. tipul turtit. denumit neostern. corpul din restul manubriului segmentat sau nu in sternebre şi xifisternul (apendice xifoid) mic şi rămas de obicei cartilaginos. sternului. Cuşca toracica Cuşca sau cutia toracică are rolul de susţine organele cu funcţie vitală din partea anterioara a cavităţii generale la tetrapode (la peşti aceste organe sunt susţinute de musculatura laterala a corpului. Păsările mai au in regiunea vertebrala a coastei o apofiza unciformă. care la început susţinea deschiderile faringiene la protocordate. Restul mamiferelor (meta. Regiunea vertebrala este cea care se articulează la coloana vertebrala prin intermediul unei singure suprafeţe la peşti sau a doua porţiuni la tetrapode: capul care se prinde intre doi corpi vertebrali si tuberculul. pe care-l au cele mai multe mamifere. coastelor. dată fiind strânsa legătura cu coastele. care fiind mai scurte nu mai ajung sa se articuleze cu sternul). Cea mai veche parte este craniul visceral (splanhnocraniu). Condrocraniu.

La restul vertebratelor însă condrocraniu se osifică. care este de origine vertebrală. D – condrocraniu. elementele splanhnocraniului contribuie şi la formarea fălcilor (figura 9). Gnatostomienii prezintă regiunea occipitală. fără regiune occipitală. la gnatostomieni. Craniul visceral este constituit în general din şapte perechi de arcuri viscerale (arcul oral. C – condrocraniu şi viscerocraniu. cartilajele sale cresc formând un perete protector complet pentru creier. dermatocraniu. bazisfenoidul. peştii şi amfibienii având mai puţine vertebre asimilate (craniu protometamer) decât amniotele (craniu auximetamer).reduşi. Alcătuirea unui craniu sintetic: A – condrocraniu. pleurosfenoidele. viscerocraniu. presfenoidul. nesegmentate în stadiu mezenchimatos. rezultând: oasele etmoidale. spanhnocraniul în general susţine branhiile şi oferă suprafeţe de inserţie pentru muşchii respiratori. La vertebrate. Figura 3. B. dar 16 .1. Splanhnocraniu (viscerocraniul) de la primele cordate este asociat suprafeţelor de filtrare a hranei. orbitostenoidul şi oasele occipitale. La elasmobranhi condrocraniu nu se osifică. arcul hioidian şi cinci arcuri branhiale).

orbitosfenoide). Din punct de vedere morfologic. Fălcile. La peştii condrihtieni. Occipitalele delimitează gaura occipitală. complet funcţional la condrihtieni. Splanhnocraniul contribuie cu epipterigoidele (alisfenoidele în cazul mamiferelor) la platforma endocondrală. sunt situate la capătul podelei sfenoidale. 17 . prin care trece nevraxul. constituit din partea ventrală a perechii arcului hioidian (II) şi din arcurile branhiale. Din punct de vedere filogenetic. prin doar două derivate: epipterigoidul. scheletul fiind în întregime cartilaginos. fălcile şi aparatul hiobranhial la peşti sau hiodul la tetrapode. Aparatul hio-branhial este un derivat ventral al splanhnocraniului. Podeaua endocondrală este asamblată dintr-o serie de oase sfenoide (bazisfenoid. şi hipohialul). La unele tetrapode. Falca superioară constă în cartilajul palatopătrat. Platforma (podeaua) are elemente endocondrale ce susţin encefalul. cutia craniană este o capsulă cartilaginoasă. de asemenea furnizează columela (la tetrapodele nemamifere). Osificarea endocondrală ulterioară a arcurilor viscerale. care fuzionează cu neurocraniul. La mulţi peşti şi tetrapode. din arcul al doilea (arcul hioidian) se formează proximal hiomandibularul şi distal hioidul. rezultând osul mental. plăci care ulterior s-au scufundat din ce în ce mai profund.cu excepţia mamiferelor la care constituie nicovala din urechea medie. O serie de oase dermice completează falca superioară: premaxilare. segmentele arcurilor branhiale se osifică ca atare. constituind componentele dermice ale acestora. numit dentar. persistă aparatul hioidian. închizând posterior cutia craniană. pterigoide. au apărut prima dată la peştii acantodieni şi placodermi. şi hipobranhialul. şi pătratul. La mamifere mandibula constă într-un singur os dermic. oasele dermatocraniului predomină. cartilajul lui Meckel persistă.ciocanul. Elemente osoase de natură dermică s-au asociat şi cu piesele endocondrale ale centurii pectorale. epi-. La majoritatea peştilor osoşi şi tetrapode. craniul cuprinde cutia craniană (neurocraniu). din primul arc visceral (arcul oral) se formează proximal cartilajul palatopătrat (falca superioară) şi distal cartilajul lui Meckel (falca inferioară). capătul posterior al cartilajului se osifică dând osul articular (la mamifere constituie ciocanul din urechea medie). din arcul hioidian hiomandibularul se osifică ca atare. maxilare. cerato-. In stadiu cartilaginos. permiţând consumarea unor prăzi mai mari. epi-. respectiv cele trei oase ale urechii medii . nicovala şi scăriţa (la mamifere). care suspendă falca în cazul tetrapodelor . La amniote însă. acesta de regulă participă limitat. cerato-. dar este îmbrăcat în oase desmale. Falca inferioară (mandibula) este reprezentată de cartilajul lui Meckel. Scheletul apendicular Scheletul apendicular este reprezentat la vertebratele primar acvatice de scheletul aripioarelor înotătoare (neperechi şi perechi). ale cărui elemente susţin podeaua buco-faringiană şi limba.2. iar la tetrapode de scheletul membrelor (anterioare şi posterioare). Ciclostomii au un neurocraniu cu podeaua cartilaginoasă şi bolta conjunctivă. şi capătul anterior al cartilajului se osifică. situat în urma fălcilor. în schimb din piesa distală vor rezulta mai multe segmente (stilo-. susţine podeaua cavităţii buco-faringiene şi sistemul branhial. caracteristice gnatostomienilor. arcurile branhiale formează fiecare segmentele: faringo-. Scheletul aripioarelor înotătoare Înotătoarele neperechi sunt prezente atât la ciclostomi cât şi la peşti. dermatocraniul este absent. regiune occipitală lipseşte la ciclostomi. La tetrapode arcurile branhiale regresează (resturi se regăsesc în scheletul laringo-traheal). La peştii osoşi şi tetrapode. supraoccipitalul şi occipitalele laterale). în exclusivitate la condrihtieni. cutia craniană este osificată.care ulterior se segmentează. La peşti aparatul hio-branhial. Dermatocraniu este constituit din oase dermice. pleurosfenoide. 3. iar în completarea cutiei craniene sunt oase desmale. Capsulele otice rămân în partea posterioară a platformei endocondrale şi închid părţile senzoriale otice. Oasele occipitale (bazioccipitalul. presfenoid. formând cea mai mare parte din cutia craniană şi din fălci. palatine. aceste oase provin din plăcile tegumentare pe care aveau primele vertebrate. determină la rândul ei modificări: în cadrul fălcilor (care aparţin de arcul oral) apar pătratul în falca superioară şi articularul în cea inferioară.2. La peştii şi amfibienii actuali oasele dermatocraniului au tendinţa de a se reduce. Morfologia craniului. care par a avea origine vertebrală. ajungând să se aplice la condrocraniu şi splanhnocraniu (în special la nivelul fălcilor).

Centura pectorală la peşti adesea este legată de scheletul axial (craniu sau coloana vertebrală. numite supradorsalia. Scapularul (omoplatul). întâlnită de regulă la selacieni. întâlnită la ciclostomi şi considerată cea mai primitivă şi slabă ca forţă. cele trei piese se unesc între ele formând o cavitate de articulare cu scheletul membrului propriu zis (cavitatea glenoidă/cavitatea acetabulară). fiind în ambele cazuri reprezentate de o parte proximală (centura) şi o parte distală ( scheletul aripioarei propriu-zise). La selacieni.la noua regiune sacrală a coloanei vertebrale . şerpii au această centură redusă complet. La peşti. numite lepidotrichia. sunt reprezentate de piese bazale şi radialia. Cele endoscheletice. de formă triunghiulară (mai lat decât la celelalte mamifere) este situat pe partea posterioară şi superioară a 18 . înotătoarele sunt susţinute de două feluri de raze: raze externe exoscheletice (de natură dermică) şi raze interne endoscheletice. Centura pelviană la peşti este mai simplă şi nelegată de scheletul axial. cartilaginoase la selacieni şi osificate la teleosteeni. cea a centurii pelvine . centura scapulară prezintă caractere specifice (prin poziţie şi formă) în legătură mai ales cu eliberarea membrului superior de funcţia de locomoţie şi susţinere şi posibilitatea executării unor mişcări complexe în diferite planuri. Scheletul distal al înotătoarelor perechi este alcătuit din elemente endoscheletice şi exoscheletice. prezentând atât oase endoscheletice (scapular. coloana vertebrală se prelungeşte în linie dreaptă până la extremitatea cozii. clavicula. una ventrală şi anterioară (precoracoid/pubis) şi una ventrală şi posterioară (coracoid/pubis). Ea prezintă şi porţiuni cartilaginoase. Înotătoarele perechi. Razele interne. posttemporal). de forma unui arc cartilaginos situat înapoia regiunii branhiale. La peşti. La păsări.La ciclostomi. scheletul lor este reprezentat dintr-un şir de raze cartilaginoase. sunt cartilaginoase şi nesegmentate în general la selacieni. După morfologia sa externă şi internă. Dintre înotătoarele neperechi. la nivelul înotătoarei codale razele interne sunt înlocuite de capătul coloanei vertebrale care deviază în sus. fiind alcătuită din scapular. La ambele perechi de centuri. precoracoid şi claviculă. subţiri şi nesegmentate. osificate şi compuse din două-trei piese la teleosteeni. Centura scapulară la amfibieni îndeplineşte şi rol de cuşcă toracică (coastele fiind rudimentare).se accentuează. Se constituie astfel înotătoare de tip heterocerc. fiind formate din fire de elasmoidină şi numite ceratotrichia. rezultând astfel tipul homocerc de înotătoare codală. La peştii osoşi ele sunt raze osoase. centura scapulară este în întregime osificată. trecând în lobul superior al cozii. păstrându-se doar una internă. la unele grupe (de exemplu crocodili) cu porţiuni cartilaginoase păstrate. coracoid) cât şi exoscheletice care leagă strâns centura de craniu (cleitrum. împărţind-o în doi lobi egali. postcleitrum. În cazul formei dificerce. La om. sunt în număr de două perechi (anterioară sau pectorală şi posterioară sau pelviană). se poate prezenta în trei forme principale: dificercă. iar la anure precoracoidul este înlocuit de un os dermic numit claviculă. ea are forma unei plăci cartilaginoase unice. la care se sudează şi un rest din coracoid. La teleosteeni. Razele externe sunt la peştii elasmobranhi nesegmentate. asimetria externă a lobilor se poate şterge. la nivelul endoscheletului. cea codală prezintă o dezvoltare aparte. Mamiferele euteriene au centura scapulară reprezentată în principal de osul scapular. iar cele exoscheletice de către ceratotrichii la selacieni si lepidotrichii la teleosteeni. segmentate. cu cei doi lobi dezvoltaţi inegali. Reptilele au în general centura scapulară formată din două piese scapularul şi precoracoidul. heterocercă şi homocercă. Scheletul membrelor La tetrapode. scheletul ambelor perechi de membre (anterioare şi posterioare) este alcătuit dintr-o parte proximală care face legătura cu scheletul axial (centura scapulară/pelviană) şi alta distală (scheletul membrului propriu zis). supracleitrum. iar la teleosteeni ea se compune din două plăci osoase unite între ele median la nivelul unei simfize. Legăturile centurilor la scheletul axial se fac diferit faţă de cele întâlnite la peşti: în timp ce legătura centurii scapulare se slăbeşte. La teleosteeni centura pectorală se complică în alcătuire. Ea este foarte simplă la selacieni. sub forma apofizei coracoide. Claviculele pot fi (inclusiv la om) sau nu (la mamiferele bune alergătoare) prezente. prezente numai la peşti. numite şi radialia. lungi. Centurile ambelor perechi de membre au o schemă comună de alcătuire: o piesă dorsolaterală (scapular/ilion).

celelalte cuprinse în aripă . Adaptarea pentru alergat afectează ambele perechi de membre. unindu-se între ele prin simfiza pubiană. concrescut cu baza celorlalte două mai lungi. Adaptarea pentru salt a afectat scheletul membrului posterior care s-a alungit mai ales prin zeugopod şi stilopod. la care membrele posterioare dispar complet. foarte bine dezvoltată la om. îndeplineşte un rol funcţional important. centura pelviană este adaptată pentru bipedie. diferite grupe de tetrapode şi-au modificat adaptativ scheletul membrelor în vederea folosirii lor la alte moduri de locomoţie: salt. ca la urs sau om). caprine).2.mijlociul cu două falange. Stilopodul şi zeugopodul se alungesc (oasele zeugopodului în plus se şi depărtează între ele pentru a lărgi aripa). fiecare fiind reprezentat de anumite oase după cum reiese din tabelul 3. zeugopodul şi autopodul (la rândul său împărţit în trei porţiuni: bazipodul. Seria paraxoniană cuprinde artiodactilele. Perechea claviculelor. ovine. care devine astfel aripă. sudat la sinsacru. Modificările sunt şi mai puternice în cazul amfibienilor anuri. reprezentând în acest caz o adaptare pentru salt. iar dintre cele rămase doar două rămân separate. Carpienele se reduc ca număr. La păsări. unit prin partea iliacă la sacrum. 3.implicit şi membrele propriu-zise. Adaptarea pentru zbor produce cele mai puternice modificări ale scheletului membrului anterior la păsări. Degetele sunt şi ele în număr de trei: unul foarte scurt (o falangă) rămas înafara aripei. iar cele anterioare au scheletul puternic modificat: stilopodul şi zeugopodul sunt foarte scurte şi lăţite. iar pubisul subţire este ataşat de marginea inferioară a ischionului. Centura pelviană la amfibieni prezintă piesele ventrale unite într-o placă ischio-pubiană. numite şi paracopitate. Pornindu-se de la un membru primitiv cu o astfel de alcătuire. iar ischioanele sunt posterioare. În ceea ce priveşte prima linie de modificări. înot. la toate tetrapodele. fiind deja prezentă la speciile digitigrade. de regulă ischioanele şi pubisele nu formează simfize. pornindu-se de la membru plantigrad (aplicat pe substrat cu toată planta. La reptile ilionul de regulă se dezvoltă atât anterior cât şi posterior faţă de cavitatea acetabulară (articulându-se la cele două vertebre sacrale). la care reducerea degetelor s-a realizat faţă de un ax care trece printre degetele trei şi patru (în cazul adaptării extreme rămânând doar aceste două degete.2 şi fig. situate superior. zbor. ca în centura pelviană a păsărilor actuale. metapodul şi acropodul). precum şi la alte utilizări precum săpatul. Scheletul membrului propriu zis este alcătuit după aceeaşi schemă la ambele perechi de membre (anterioare şi posterioare). La mamifere cele trei componente ale centurii pelviene se unesc între ele formând osul sacru. unită cu simetrica printr-o simfiză ischio-pubiană. La om porţiunile iliace ale coxalelor sunt foarte largi. Ilionul (articulat la singura vertebră sacrală) are forma unei baghete osoase. dar mai puternică la unguligrade. socotit ca fiind folosit pentru mers. 3. iar lateralul cu o falangă. Metacarpienele rămân în număr de trei: unul foarte scurt. Restrângerea suprafeţei de contact a membrului cu substratul (odată cu ea are loc şi o alungire a zeugopodului şi metapodului) s-a realizat pe de o parte prin “ridicarea” autopodului de pe substrat. din care rezultă două serii morfologice: cea paraxoniană şi cea mezaxoniană. la mamifere se observă o gradaţie în această privinţă.3). pubisul orientat anterior şi unit cu simetricul său printr-o simfiză pubiană. ca la canguri. încât ele să se poată mişca liber în diferite planuri. Seria mezaxoniană 19 . Adaptarea pentru înot se găseşte cel mai puternic exprimată la cetacee. ca la bovine. ea urmărind în principal reducerea forţei de frecare cu solul. căţărat. având ilionul bine dezvoltat atât preacetabular cât şi postacetabular. foarte lungă si dispusă preacetabular la anure. restul concresc cu baza metacarpienelor. se constituie astfel o paletă înotătoare a cărei rigiditate este asigurată prin imobilizarea articulaţiilor (singura articulaţia a membrului care se păstrează mobilă fiind cea scapulo-humerală). depărtând între ele cele două cavităţi glenoide . apucatul (fig. la care chiar două dintre tarsiene se alungesc (tibialul şi peronealul). ca la multe carnivore) şi ajungând la membru unguligrad (sprijinit pe sol doar prin vârful degetelor). iar ischionul posterior şi unit cu simetricul să printr-o simfiză ischiatică. Reducerea numărului de degete se manifestă în paralel cu “ridicarea” autopodului. orientat posterior.cuştii toracice datorită verticalităţii (la mamiferele patrupede fiind poziţionat în plan parasagital). fără a se uni între ele. iar pe de altă parte prin reducerea numărului de degete. El se compune din trei segmente: stilopodul. ischionul este şi el puternic. spre cel digitigrad (aplicat pe substrat doar prin suprafaţa degetelor. iar autopudul se alungeşte prin polifalangie. pubisele sunt orientate anterior. ca o adaptare la verticalitate şi bipedie. Dinosaurienii bipezi avea pubisele orientate posterior. alergat.

intermediar şi alte carpiene centrale şi distale. cubital. Adaptarea la căţărat şi apucat este caracteristică primatelor. peroneal şi alte tarsiene centrale şi distale 5 metatrsiene falange (fiecare deget cu un număr de falange specific grupului animal) Autopod: metapod acropod Figura 3. Schema de alcătuire a membrului unui tetrapod. la care reducerea s-a realizat faţă de un ax ce trece prin degetul trei (în cazul adaptării extreme rămânând doar acest deget. care se alungesc (mai ales prin zeugopod şi autopod). produce modificări la nivelul scheletului membrului anterior. ca la equide). Adaptarea pentru săpat. Variabilitatea scheletului membrului anterior. numit “falciform”. devine opozabil. 20 . cât şi printr-un os suplimentar. aşa cum se întâmplă la cârtiţă: humerusul se scurtează. intermediar.cuprinde perisodactilele sau imparicopitatele. iar degetul unu.2. autopodul se orientează cu faţa volară spre înapoi şi se lărgeşte atât prin lăţirea oaselor componente. afectând mai ales scheletul membrelor anterioare. cu metacarpul corespunzător.2. Stilopod Zeugopod bazipod Membru anterior Oase lungi Oase scurte humerus radius cubitus (ulnă) carpiene: radial. dar dezvoltă creste osoase puternice pentru inserţie musculară. 5 metacarpiene falange (fiecare deget cu un număr de falange specific grupului animal) Membru posterior Oase lungi Oase scurte femur tibie peroneu (fibulă) Tarsiene: tibial. Tabelul 3.

Figura 3. Variabilitatea scheletului membrului posterior.3. 21 .

mandibula 9. axis şi un număr variabil de vertebre tipice 2. Sunt funcţii specifice sistemului scheletic. peroneu e. depozit de substanţe minerale 2. Împerechează fiecare tip de adaptare a scheletului membrului anterior cu specia corespunzătoare: a. cinci regiuni d. două regiuni: troncală şi codală b. ciclostomi si sturioni 4. păsări b. carpiene. apofiză articulară intervertebrală d. Ursus arctos e. este caracteristic vertebratelor b. Macropus giganteus d. alergat. Coloana vertebrală de pasăre prezintă: a. Columba livia b. mers plantigrad 1. o singură vertebră proatlantică 3. mamifere adulte b. prezent la amniote d. O zigapofiză este: a. o apofiză impară întâlnită la axis b. Alege afirmaţiile corecte despre stern: a. are regiunea occipitală rezultată din sudarea unui număr mic de vertebre c. este complet osificat la păsări d. Împerechează fiecare caracteristică a regiunii cervicale cu grupul de animale corespunzător: a. ciclostomi si rechini c. nu există regiune cervicală 5. este complet osificat la mamifere 7. cubitus b. axis şi cinci vertebre tipice 1. întâlnit la peşti şi amfibieni b. mers biped 2. embrionii de vertebrate d. falange 5. unguligrad – serie paraxoniană 4. sinteză de hormoni d. reptile 8. humerus d. autopod anterior 3. salt 5. atlas. Alege afirmaţiile corecte despre craniul protometamer: a. este lipsit de regiune occipitală 13. peşti d. zeugopod anterior 4. stilopod anterior 1. cinci vertebre sacrale c. atlas. stilopod posterior 5. este caracteristic tetrapodelor c. Canis lupus c. metacarpiene. femur c. Ovis aries 22 . condil articular 3. parietalul d. malarul c. tibie.Autoevaluare 1. zeugopod posterior 2. radius. cu excepţia: a. alergat. digitigrad 3. Împerechează segmentul scheletic cu oasele corespunzătoare: a. axis şi nouă vertebre tipice 4. atlas. Notocordul este prezent la: a. atlas şi axis în regiunea cervicală 6. occipitalul b. faţetă articulară concavă c. Sunt oase ale neurocraniului de la mamifere: a. asigurarea suprafeţelor de inserţie pentru muşchi b. mamifere c. amfibieni e. protecţie c.

la anure şi amniote (reptile. cu striaţii la nivelul miofibrilelor contractile dispuse ordonat în sarcoplasmă. Dintre amfibieni. uninucleate. numite miosepte. Persistă în acelaşi timp şi celulele musculare uninucleate. numite miomere. întrecând în volum muşchii trunchiului). Toate celulele musculare funcţionează prin scurtare. separate de septe conjunctive. oferit de elementele scheletice. Anurele au musculatura trunchiului puternic evoluată în raport cu tipul primitiv. La artropode şi vertebrate.muşchi. împărţit în cele două etaje de către septul orizontal. fiecare corespunzător unui tip de musculatură : .1. iar pe de altă parte creşterii importanţei musculaturii membrelor în condiţiile adaptării la viaţa şi locomoţia terestră (muşchii membrelor se dezvoltă considerabil.fiind alcătuit din segmente musculare. .muşchii spinali .muşchii abdominali . constituit din celule musculare netede. cu specificitate morfofuncţională.conferind aspectul striat. mobilitatea organismului animal.mai constituie parte axială propriu-zisa. în cadrul lui partea contractilă fiind reprezentată de fapt de porţiunile bazale ale celulelor epiteliale. uninucleate.1).1. numite de aceea epiteliomusculare. Celulele musculare apar diferenţiate de la viermi. celulele musculare alcătuiesc pături circulare sau longitudinale care prin contracţie îşi modifică diametrul sau lungimea fără a imprima o precizie mişcării. care au cele mai perfecţionate sisteme scheletice. constituind de regulă la acest nivel pături musculare.ţesutul muscular striat format din fibre musculare striate. elasticitatea. numit miocard.şi ventral . în general constituind organe musculare . Diferenţierea puternică şi reducerea musculaturii parietale. în cadrul structurii organelor interne. mai ales la mamifere. Musculatura scheletică La vertebrale cuprinde muşchii axiali (musculatura trunchiului şi cea a capului) şi muşchii apendiculari (musculatura aripioarelor înotătoare la vertebratele primar acvatice şi cea a membrelor de la tetrapode). cu miofibrile contractile dispuse longitudinal în sarcoplasmă.ţesutul muscular cardiac alcătuit din celule musculare cardiace strâns interconectate într-un sinciţiu funcţional.ţesutul muscular neted. restul formând pereţii cavităţii viscerale). 4. Sistemul muscular Sistemul muscular asigură. Musculatura scheletică a corpului. prezente în cadrul muşchilor scheletici de la multe nevertebrate şi de la toate vertebratele. Fibrele musculare mai evoluate sunt cele striate. multinucleate. specializat pentru contractibilitate doar la unul din capetele sale. La vertebrate se disting trei feluri de ţesut muscular. urodele păstrează caractere de primitivitate. muşchiul lateral păstrânduse ca atare metamerizat. păsări şi mamifere) se datorează pe de o parte marii dezvoltări a cavităţii viscerale (în acest caz doar două benzi musculare înguste dispuse dorsal . formează împreună cu scheletul aparatul locomotor. Musculatura trunchiului Este reprezentat la vertebratele primar acvatice (ciclostomi şi peşti) de muşchiul lateral (parietal) cu metamerie păstrată (caracter primitiv) . Un sistem muscular primitiv este întâlnit la celenterate.1. inclusiv a diverselor sale viscere. . cu miofibrile contractile dispuse ordonat în sarcoplastmă . La nevertebratele lipsite de schelet. prin proprietăţile sale caracteristice iritabilitatea. La vertebratele gnatostomiene (peşti şi tetrapode) musculatura parietală este împărţită de un sept conjunctiv orizontal în două porţiuni: musculatura epaxonică (situată deasupra septului orizontal) şi cea hipaxonică (de sub septul orizontal). nematelminţii având încă un tip intermediar de celulă. aceste fibre musculare sunt multinucleate. dar mai ales contractibilitatea. aşa cum se întâmplă în cazul existenţei unui suport solid pentru musculatură. La tetrapode musculatura parietală se diferenţiază în alţi muşchi şi îşi reduce volumul (fig. 23 . reprezentând partea sa activă. 4.4. Musculatura cardiacă reprezintă muşchiul inimii. Musculatura netedă întră în alcătuirea pereţilor diferitelor organe. 4. iar tipul de mişcare produs depinde de modul în care sunt ele interconectate.

Figura 4. Organizarea musculaturii trunchiului la vertebrate. şerpi). Musculatura ce aparţine aparatului hiobranhial la peşti 24 .1. Musculatura capului Musculatura scheletică a capului asigură în principal mişcarea elementelor splanhocraniene şi a globilor oculari. Falca superioară prezintă un muşchi ridicător doar la peşti şi la puţine tetrapodele amfibieni şi reptile cu craniu de tip streptostilic (şopârle. la cele din urmă diferenţierea fiind mai accentuată rezultând muşchii masticatori: temporal. Musculatura fălcii inferioare este bine dezvoltată atât la peşti cât şi la tetrapode.2. 4.1. maseter şi pterigoidul (la rândul său diferenţiat la mamifere în pterigoidul intern şi cel extern).

care se întinde şi în regiunea capului dând muşchii mimicii. salt. 4. de şase muşchi: dreptul superior. cât şi a trunchiului. zbor etc. Tetrodon). dreptul inferior. oblicul superior şi oblicul inferior. primatele) există şi un muşchi retractor al globului ocular. La tetrapode musculatura membrelor devine preponderentă. 4. Diversitatea musculaturii apendiculare întâlnită la tetrapode este datorată şi adaptării membrelor la diferite moduri de locomoţie (mers. numită platysma muşchiul pielos al gâtului. foarte bine dezvoltaţi la om (fig. La mamifere se individualizează sternomastiodienii şi cleidomastoidienii. deşi apare şi la unii peşti care se pot umfla (peştii balon: Diodon. musculatura apendiculară are o mică importanţă (rolul principal în locomoţie îl are muşchiul lateral al trunchiului). fiind reprezentată de muşchii foarte simplu organizaţi la nivelul aripioarelor înotătoare. Derivate ale musculaturii scheletice 4. adductori). Evoluţia musculaturii faciale la tetrapode. Ea este reprezentată. provine din muşchii scheletici. rezultând sfincterul superficial al gâtului (colli).3. dreptul intern.1. musculatura pieloasă de pe faţa ventrală a 25 . Musculatura apendiculară La vertebratele primar acvatice. 4. La membrul de tip parasagital (unele reptile) există o separare a musculaturii apendiculare într-un grup de muşchi dorsali (extensori.1. Se consideră că această musculatură este caracteristică tetrapodelor. trapezul.(existând muşchi diferenţiaţi pentru fiecare din arcurile acestuia) îşi modifică configuraţia la tetrapode.). La membrul de tip parasagital (la mamifere .2.2. la toate vertebratele. alergare. luând forma unor fâşii superficiale care asigură mişcarea tegumentului.2. membrul inferior la păsări) această separare nu mai este întru totul valabilă întrucât la nivelul centurilor are loc o migrare a musculaturii ventrale pe partea dorsală. Musculatura pieloasă In cea mai mare parte a ei.2). La şerpi. în detrimentul musculaturii troncale. abductori) şi unul de muşchi ventrali (flexori. La multe dintre tetrapode (excepţie fac păsările. atât din regiunea capului. muşchii constrictori şi ridicători ai faringelui. Sfincterul superficial al gâtului la mamifere îşi diferenţiază o pătură superficială. dreptul extern. Figura 4. Musculatura extrinsecă a globului ocular asigură mobilitatea complexă a ochiului în cadrul orbitei.

3.corpului are un important rol în locomoţie. muşchiul ciocănelului d. sub forma muşchilor mimicii. muşchii oblici ai globului ocular 26 . având în schimb puternic diferenţiată musculatura pieloasă a capului. muşchii pieloşi faciali.2. 4. Păsările prezintă la nivelul aripilor muşchi patagiali. muşchiul milohioidian (intermandibular). orificiile branhiale influenţează dispunerea miomerelor c. 2. întâlnite la peste 250 specii de peşti. Organele electrice Organele electrice. Localizarea organelor electrice la diferite specii de peşti. muşchii pieloşi faciali. având ca unitate structurală aşa numita electroplacă capabilă să genereze impulsuri electrice.: a. muşchiul platisma.2. ca Electrophorus (fig. Care set de muşchi se diferenţiază din musculatura arcurilor branhiale? a. Musculatura la Petromyzon sp. 4. muşchiul trapez. Autoevaluare 1. La primate această musculatură troncală regresează şi dispare chiar la amtropomorfe. are două pături musculare: circulară şi longitudinală b. muşchii masticatori. sau de teleosteeni. Curentul electric produs este în general slab. orificiile branhiale nu deviază dispunerea miomerelor 3. muşchiul sternocleidomastoidian c. iar unele mamiferele pot avea toracele şi abdomenul aproape complet înconjurat de o pătură de musculatură pieloasă (de exemplul ariciul).3). Figura 4. precum Torpedo. miomerele au aspect de arc d. cu excepţia unor specii de elasmobranhi. Identifică şi explică evoluţia organizării musculaturii trunchiului in seria vertebratelor. provin din muşchi scheletice transformaţi. miomerele au forma literei „V” culcat e. muşchii drepţi ai globului ocular b. La care descărcările electrice sunt mai puternice.

La vertebrate sistemul nervos capătă o masă considerabilă. prin interrelare structurală şi funcţională. Centralizarea. apărută de la viermi. fiind astfel posibilă creşterea considerabilă a numărului de fibre într-un spaţiu dat. de la cele mai simple similare spongierilor. în care o singură celulă serveşte şi ca receptor şi ca efector. ganglionii segmentari având o considerabilă autonomie reflexă. iar din punct de vedere funcţional. în cadrul ţesutului nervos prezintă diferite nivele de complexitate în lumea animală. ganglionul supraesofagian sau ganglionii optici. Caractere generale ale sistemului nervos în seria animală Spongierii ar poseda forma cea mai simplă de sistem nervos.2. 5. constituind un sistem de control “de urgenţă” (de exemplu retracţia rapidă a râmei în sol sau reflexul locomotor al crustaceelor). ei venind în contact direct cu mediul extern prin dendrită. La animalele active aglomerarea senzorială din regiunea anterioară a corpului presupune o cantitate mare de materie nervoasă pentru prelucrarea informaţiilor. Sistemele nervoase ale anelidelor şi artropodelor prezintă în plus şi aşa numitele fibre gigant care aparţin unor neuroni cu viteză de conducere foarte mare. depărtându-se si mai mult de epidermă. Prin acumularea unor mase mari şi deosebit de complexe de ţesut nervos în regiunea capului se realizează cefalizarea. Fenomenul general de concentrare a neuronilor. segmentară. La moluşte şi artropode corpul neuronilor senzitivi se înfundă în dermă. precum şi de centrii de asociaţie şi memorie. realizată prin creşterea numărului de neuroni. Dacă nevertebratele au sistemul nervos central cu trunchiul dispus ventral (fiind ventroneure). Organizarea neuronilor. 5. neuronii săi senzitivi rămânând intraepiteliali. Sistemul nervos central Sistemul nervos central la vertebrate este reprezentat de măduva spinării şi encefal. include şi procesul de migrare a neuronilor senzitivi cutanaţi către centri. asigurată de măduva spinării nu s-a pierdut. de cei motori. 27 . ca la vertebrate. Centralizarea presupune o agregare a neuronilor în ganglioni.1. până la cele mai complicate cu neuroni intermediari. neuronii senzitivi se concentrează în ganglionii cranieni şi spinali. Totuşi aceste structuri cefalice din regiunea cefalică a unor nevertebratelor nu exercită o dominanţă cefalică. fiind separaţi centrii senzoriali. cu aceleaşi proprietăţi fundamentale la toate metazoarele. implicat în acţiuni locale. reprezintă o etapă evolutivă în organizarea sistemului nervos. Creierul de vertebrate are o organizare topografică.2. numai dendrita lor alungită ramificânduse printre celulele epidermice. La vertebrate are loc o evoluţie a ierarhiei segmentelor centrale. stabilindu-se astfel o distincţie netă între periferie (cu celule efectoare şi receptoare) şi centru. diferenţiat ca sistem de conducere a impulsului nervos la distanţe mari şi mai ales de integrare a informaţiilor. celenteratele şi viermii au neuroni senzitivi indraepidermici. Dezvoltarea tecii de mielină a permis conducerea rapidă prin fibre mici (nu gigante ca la nevertebrate). el cuprinde sistemul nervos somatic şi sistemul nervos vegetativ. deşi autonomia locală. în filogeneză. vertebratele îl au dorsal (fiind dorso-neure). Sistemul nervos la vertebrate 5. Celenteratele prezintă un sistem nervos difuz. creierul ajungând să cunoască cea mai puternică dezvoltare şi să controleze actele comportamentale complexe. ea fiind evidentă în unele răspunsuri simple legate direct de supravieţuire. cu o serie de forme intermediare ale organizării. foarte bine exprimată la anelide şi artropode prin creier. Sistemul nervos Sistemul nervos pune în legătură organismul cu mediul extern şi coordonează activitatea organelor interne. Unitatea morfofuncţională a sistemului nervos este neuronul. sistemul nervos este alcătuit din sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic.1.5. La vertebrate. Singura porţiune care-şi păstrează caracterul primitiv din acest punct de vedere este mucoasa olfactivă. Topografic. Astfel.

fiecare având o variabilitate evolutivă (figura 5. metencefalul. iar ventral tegmentumul . Măduva spinării Măduva spinării are forma unui cordon turtit dorso-ventral la ciclostomi şi cilindric la toţi gnatostomienii.1. sunt datorate slabei dezvoltări a sensibilităţii epicritice (fine) la acest grup de vertebrate. Structura măduvei spinării.2). iar la tetrapode prezintă două intumescenţe (dilataţii): cea brahială.A. La toate tetrapodele. corelată cu dezvoltarea membrelor anterioare şi cea pelviană. văzută pe secţiune transversală.partea fundamentală. numit şi bulb rahidian sau măduvă prelungită. are un rol foarte important în reglarea reflexă a diferitelor procese fiziologice la toate vertebratele. Peştii au substanţa cenuşie aranjată sub forma unui Y întors (fig. Encefalul Encefalul este format la toate vertebratele din cinci vezicule: mielencefalul.3). a substanţei cenuşii (formată din corpii neuronali). în jurul canalului ependimar.2. Substanţa albă periferică este aşezată tipic în cordoane: dorsale. cu un singur corn dorsal. pentru membrele posterioare. laterale şi ventrale (fig. Prezenţa unui singur corn dorsal. 5. 5. substanţa cenuşie prezintă o pereche de prelungiri (aripi sau coarne) laterale. surprinsa la nivelul diferitelor segmente.1).1). Mielencefalul. având o polaritate evidentă: celule nervoase mari . implicit şi neconturarea clară a cordoanelor de substanţă albă dorsale. cu două coarne dorsale şi două ventrale. comună tuturor 28 .motoneuroni . Morfologia internă a măduvei spinării la vertebratele primar acvatice. diencefalul şi telencefalul. Cordonul medular este uniform calibrat la vertebratele primar acvatice. (senzitiv) şi două coarne ventrale (motorii). Bulbul rahidian poartă dorsal ventriculul mielencefalic. substanţa cenuşie are formă de fluture (sau de literă H). Morfologia interni a măduvei spinării la om. la toate vertebratele are comună dispunerea la exterior a substanţei albe (constituită din fibre nervoase) şi în interior.pe partea ventrală şi neuroni senzitivi pe partea dorsală (fig. La ciclostomi. Figura 5. B. 5. Figura 5. mezencefalul.

Metencefalul este alcătuit din cerebel. Cerebelul prezintă o mare variabilitate în ceea ce priveşte morfologia sa. La peşti. pentru ambele grupe el fiind implicat în coordonarea complexă a mişcărilor. fiind foarte slab dezvoltat. cu conexiuni corticale şi neocerebeloase..3. de forma unei benzi înguste dispusă transversal. şi două formaţiuni laterale numite auricule la elasmobranhi şi acipenseride sau eminenţe granulare la teleosteeni. La acipenseride corpul cerebelului este slab dezvoltat.vertebratelor . La păsările cerebelul capătă volum mare şi structură polilamelară. ca şi cazul mamiferelor. iar dintre reptile. Tegmentumul conţine centri de origine sau de terminare ai nervilor cranieni bulbari. cu precădere la speciile pelagice şi prădătoare. atitudinii. Corpul cerebelos al teleosteenilor prezintă o prelungire anterioară care pătrunde în ventriculul mezencefalului constituind aşa numita valvulă cerebeloasă. latero-ventrală. 29 . în general ovoid. precum şi formaţiunile de coordonare bulbară: substanţa reticulară şi sistemul olivar. care ating maximum de dezvoltare la om. în funcţie de gradul şi caracterul activităţii sale motoare. iar la chelonienii şi crocodilienii se lărgeşte considerabil. Tegmentumul metencefalic conţine centri de origine sau de terminare ai unor nervi cranieni.peste care se adaugă neoformaţiuni la mamifere. Variabilitatea evolutiva a encefalului la vertebrate. El este alcătuit dintr-un corp. ventral. La ciclostomi cerebelul apare în forma sa cea mai primitivă. având forma unei lame transversale. în general de genul de viaţă al speciei. La nivelul sistemului olivar se diferenţiază de asemenea la mamifere o parte nouă. tonusului muscular şi al coordonării motoare. fiind centru de control al echilibrului. Figura 5. au cerebelul redus la o bandă transversală. Părţile noi apărute la mamifere sunt piramidele bulbare anterioare care conţin fasciculele motorii piramidale pornite din scoarţa cerebrală (celulele piramidale) şi îndreptate spre unii nuclei bulbari motori sau spre măduva spinării(trecând în cordoanele anterioare). Toţi gnatostomienii prezintă scoarţă cerebeloasă. releele şi căile lor ascendente şi descendent. Amfibienii. precum şi substanţa reticulară. cerebelul este mai bine dezvoltat. dispus dorsal şi tegmentum. Pe partea lui ventrală. releele şi căile lor ascendente şi descendent. rincocefalii şi lacertilienii. În plus la mamifere apar ca neoformaţiuni emisferele cerebeloase (adăugate porţiunilor mai vechi reprezentate de vermis şi floculi).

La tetrapode tuberculii bigemeni îşi reduc mărimea. neurocraniul prezintă în dreptul său un foramen parietal). fiind apoi retransmise spre telencefal. Mezencefalul sau creierul mijlociu poartă dorsal tectum opticum (acoperişul optic). Dezvoltarea maximă. Ciclostomii nu au încă bine delimitaţi tuberculii bigemeni. Odată cu creşterea în importanţă a telencefalului se dezvoltă şi rolul 30 . ganglionului istmului prezent toate vertebratele gnatostomiene . Tegmentumul mezencefalic are în structura sa fibre nervoase ascendente şi descendente. ventral tegmentumul iar în interior ventriculul mezencefalic. talamusul (lateral). Organul parietal poate lipsi la adult sau din contră se poate diferenţia căpătând proprietăţi fotosensibile la unele reptile. Mamiferele are adăugată posterior încă o pereche de tuberculi. Epitalamusul este format din ganglionii habenulari şi regiunea parietală. Acoperişul optic. corticopontine. prezenţi la toate vertebratele. este înregistrată la peştii teleosteeni.excepţie făcând mamiferele. corticospinale). Acest fenomen determină la mamifere reducerea considerabilă a ventricului mezencefalic. Complexul pineal văzut pe secţiunea sagitală a unui encefal sintetic.4. Peştii elasmobranhi au o delimitare clare a acestor formaţiuni.la mamifere se suprapune o neoformaţiune numită puntea lui Varolio. La mamifere. din seria vertebratelor. axul său fiind ocupat de ventriculul diencefalic. însă la unele vertebrate inferioare (larvele de ciclostomi) se poate diferenţia într-un organ fotosensibil. fiind diferenţiat în tuberculii bigemeni. care au în general văzul bine dezvoltat. Ganglionii habenulari. constituită numai din fascicule de fibre descendente corticospinale. pe faţa ventrală a mezencefalului de diferenţiază pedunculii cerebrali. Epifiza se dezvoltă ca o glandă endocrină. nucleii de origine ai nervilor oculomotori III şi IV. reprezintă în mod primar un centru vizual. care are fiecare în structura lui porţiunea veche a tegmentumului şi piciorul pedunculului ca neoformaţiune constituită numai fire de origine neocorticală (corticonucleare. păstrându-şi un volum relativ mare însă la păsări. De altfel păsările au la acest nivel şi complexitatea maximă. rămânând din el doar un canal îngust numit apeductul lui Sylvius. tuberculii bigemeni reprezentând aici porţiunea cea mai voluminoasă a encefalului. sunt două mase nervoase ovale care aparţin la sistemului olfactiv. Diencefalul sau creierul intermediar are ca formaţiuni componente epitalamusul (dorsal). care are individualizat de la reptile nucleul roşu. care apar proporţional mediu dezvoltaţi. a scoarţei tectale. fibre pontocerebeloase şi fibre cerebelo-cerebeloase-transpontine. precum Hatteria (în acest caz. Figura 5. Regiunea parietală (figura 5. Talamusul constituie un releu de primă importanţă unde ajung impulsuri senzitive. proporţională. mai cu seamă în cazul peştilor răpitori pelagici la care văzul constituie simţul principal. formaţiunea reticulară. legată funcţional de simţul auditiv şi apărută prin ieşirea la exterior a torusurilor semicirculare. hipotalamus (ventral). corticopontine.4) are ca principale structuri organul parietal sau parapineal (anterior) şi epifiza sau organul pineal (posterior). excepţie făcând mamiferele care au tuberculi cvadrigemeni. Ventriculul mezencefalic la peşti şi tetrapodele nemamifere conţine o pereche de torusuri semicirculare. formaţiuni care la mamifere ies la exterior constituind perechea posterioară de tuberculi. prevăzut cu scoarţă tectală (substanţă cenuşie dispusă la exterior).

pereche la elasmobranhi şi unică la ceilalţi peşti. Partea posterioară a hipotalamusului. Lobii olfactivi. Ciclostomii. cu bulbii foarte mari. în corelaţie cu importanţa simţului olfactiv. corpii striaţi) constituie sistemul limbic.2. adăugându-se părţi noi încă de la reptile. în special la mamifere. încât proporţiile diferitelor formaţiuni encefalice sunt altele decât cele ale unui mamifer relativ superior. fiecare având dorsal din palium şi ventral din corpii striaţi. transmiţând informaţii senzitive şi motorii. Telencefalul. În partea anterioară. La mamifere nucleii de releu în care ajung fibrele optice şi cele acustice se separă de restul talamusului constituind metatalamusul. Telencefalul.de staţie intermediară a talamusului încât el se dezvoltă din ce în ce mai mult în seria vertebratelor. nucleul paraventricular. La reptilele. este alcătuită la peşti din lobul median impar. Hipotalamusul are diferenţiate funcţional două porţiuni: anterioară şi posterioară. Porţiunea ventrală a talamusului este mai bine dezvoltată la peşti şi amfibieni. La tetrapode lobii inferiori şi sacul vascular dispar. rămânând regiunea mamilară. lobii olfactivi apar pedunculaţi. musculatură netedă) şi somatice (piele. devine neglijabilă la reptile şi păsări. cu importante funcţii neolfactive. telencefalul fiind numit lisencefal. prin care se prinde lobul posterior al hipofizei. fiind alcătuită dintr-o pereche de lobi inferiori. siluride. De această formaţiune. este legat infundibulul. emisferele cerebrale se continuă cu lobii olfactivi (centri de recepţie a fibrelor olfactive). cu o pereche de corpi genunchiaţi antero-laterali. emisferele cerebrale se modifică în structură. Regiunea tuberială. care în mod primar este un centru al olfacţiei (rinencefal). au rinencefalul format din două emisfere. la cele mai multe tetrapode. La elasmobranhi. în care se încrucişează tractusurile otice (încrucişarea este completă la vertebratele inferioare sau incompletă la mamifere). care conţine nuclei secundari motori vegetativi. în sens lateral şi antero-posterior. dezvoltată ca releu olfactiv. Acipenseridele au de asemenea emisferele cerebrale incomplet separate. telencefalului se dezvoltă puternic. La peştii teleosteeni. cu lobi olfactivi sesili. sunt pedunculaţi. La mamifere. situat la capătul anterior al encefalului. De la amfibienii. dar incomplet împărţit în cele două emisfere cerebrale. Puţine grupuri de teleosteeni (ciprinide. globuloase (corpii striaţi sunt cei care se dezvoltă puternic. muşchi striaţi). telencefalul este relativ mare. În raport cu dezvoltarea neocortexului precum şi a neocerebelului sunt diferenţiate la mamifere şi neoformaţiunile anterior descrise: pedunculii cerebrali. considerată olfactivă. neoformaţiunile apar foarte dezvoltate. Partea anterioară are o zonă optică şi una tuberială. iar la cele mai evoluate se cutează datorită măririi suprafeţei sale şi numit girencefal. restul avându-i sesili. este foarte bine dezvoltată la peşti. 5. Din punct de vedere anatomic. paliumul rămânând subţire). Sistemul nervos periferic Sistemul nervos periferic leagă sistemul nervos central de structurile viscerale (glande. legaţi de tuberculii cvadrigemeni posteriori. emisferele cerebrale sunt clar delimitate. mărimea lor variind în funcţie de etologia speciilor (mai bine dezvoltate la peştii care-şi folosesc mai mult simţul olfactiv pentru căutarea hranei). La om girencefalia este foarte puternică şi în corelaţie cu ea.şi paleocortexul. cu lobii olfactivi foarte slab dezvoltaţi (păsările fiind microsmatice). Se adaugă nucleul preoptic. Telencefalul păsărilor are emisferele foarte voluminoase. căpătând scoarţă cerebrală (paliumul transformat în cortex). prin porţiunea numită neopalium apărută încă de la reptile în cadrul paliumului. Porţiunea dorsală (păturile optice) creşte constant în seria vertebratelor. gadiide) au lobii olfactivi pedunculaţi. însă la amniote şi în special la mamifere capătă dimensiuni din ce în ce mai mari şi o morfologie tot mai complicată. la care se adaugă .2. atingând maximum la mamifere. Suprafaţa paliumului este netedă la mamiferele mai primitive. În zona optică se află chiasma optică. sistemul nervos periferic cuprinde nervi (cranieni şi spinali) şi ganglioni nervoşi. 31 . Între lobii inferiori se diferenţiază o formaţiune ependimo-meningeală. Structurile vechi telencefalice (arhi. căpătând apoi o dezvoltare apreciabilă la mamifere (formând corpul lui Luys sau subtalamic). este alcătuit din două emisfere cerebrale. legaţi de tuberculii cvadrigemeni anteriori şi una de corpi genunchiaţi postero-mediali. puntea lui Varolio şi piramidele bulbare ventrale. telencefalul începe să constituie partea cea mai voluminoasă a encefalului. care devine la tetrapode eminenţa mediană (tuber cinereum). are o structură relativ simplă la vertebratele inferioare. ce reprezintă un centru de reglare pentru viaţa vegetativă. deşi sunt monorini. numită sac vascular.

La gnatostomieni.Nervii spinali Nervii spinali aparţin de măduva spinării. Cea dorsală. Ramul dorsal este tot mai subţire în seria vertebratelor. cu cât musculatura epaxonică îşi pierde din importanţă. La Amphioxus sp. La vertebratele care au un lanţ ganglionar laterovertebral. din ramul ventral se desprinde un ram comunicant (visceral) cu fibre visceromotorii preganglionare. 5. Tetrapodele au două plexuri: cervicobrahial. La ciclostomi. Numărul lor variază odată cu cel al somitelor troncale (de exemplu 10 perechi la Rana sp. peste 100 de perechi la unii şerpi). nervii 32 .5. are pe traiectul său un ganglion (ganglion dorsal) în care se găsesc corpii protoneuronilor senzitivi somatici şi viscerali. ventrala motorie. neexistând ganglion dorsal. Nervul spinal prezintă în alcătuirea sa două rădăcini. Rădăcinile sunt: dorsală şi ventrală. Numai la mamifere.5). apoi se unesc într-un trunchi mixt. Ramul dorsal aparţine musculaturii epaxonice şi pielii spatelui. cea ventrală dintre două metamere). Odată cu ştergerea metameriei musculare se pierde şi dispoziţia metamerică a nervilor rahidieni. păr). rădăcinile se formează altern (cea dorsală dintr-un metamer "n". Alcătuirea nervului spinal la mamifere. ei formând plexuri. nu se unesc între ele constituind fiecare câte un nerv separat: cel dorsal cu fibre senzitive (somatice şi viscerale) şi unele visceromotorii. Ramurile principale sunt: dorsal şi ventral. 31 perechi la om. La mamifere din acest ram comunicant se diferenţiază unul alb (preganglionar) şi altul cenuşiu (posganglionar) pentru periferie (glande tegumentare. iar cel ventral este pentru musculatura hipaxonică şi pielea din regiunea ventrolaterală a corpului. plus cele somatomotorii. protoneuronul este situat în măduva spinării. lombosacral. cele două rădăcini sunt complet separate funcţional: dorsala senzitivă.. ambele rădăcini se formează în acelaşi metamer. având o dispoziţie metamerică. Figura 5. trunchi şi ramuri (fig. iar cel ventral cu restul fibrelor visceromotorii.

X. Astfel nervul lateral anterior însoţeşte trigemenul şi facialul. Partea posttrematică formează ramul mandibular intern (la mamifere coarda timpanului) şi ramul mandibular extern. la care se adaugă fibrele gustative. Nervul oculomotor comun (III) inervează trei din muşchii drepţi ai gobului ocular (superior. La mamifere. Adevăratul nerv optic ar fi reprezentat de axonii celulelor bipolare din retină. inervând musculatura pieloasă a feţei (musculatura mimicii la om). somatosenzitivi (0. este de fapt un tractus intracerebral (cupa optică fiind de origine diencefalică). inferior. În el predomină componenta viscerosenzitivă specială (sensibilitatea gustativă de la baza limbii). nervul lateral posterior însoţeşte glosofaringianul şi vagul. Aceste din urmă elemente se reduc la vertebratele superioare. Nervul terminal (0) apare la toate vertebratele (cu excepţia ciclostomilor şi păsărilor). care are ca ram pretrematic pe cel maxilar (senzitiv) şi ca ram postrematic (mixt) pe cel mandibular. lombar. maxilar şi mandibular. VIII. peşti. formele acvatice de amfibieni (urodele exclusiv acvatice. culegând informaţii de la neuromastele din teritoriul branhial. Nervul lateral este reprezentat de nervii liniei laterale. chiar în epiteliul mucoasei olfactive. Componenta motorie este slab dezvoltată la vertebratele superioare. existând la agnate. inervând o serie de muşchi al laringelui. acest nerv mai include fibre parasimpatice care inervează musculatura intrinsecă a globului ocular (muşchii ciliari. cel puţin in stadiu embrionar. IV. Acestea din urmă sporesc de la amfibieni. brahial. Culege aferenţe din mucoasa olfactivă la peşti sau din organul vomeronazal Jocobson la tetrapode. IX. Ca şi precedentul. Fibrele parasimpatice (visceromotorii generale) sunt pentru glanda salivară parotidă. Denumirile lor utilizate frecvent sunt cele din anatomie umană. XII). Nervul patetic (IV) inervează muşchiul marele oblic al globului ocular. care ar aparţine unui arc preoral. Ramul mandibular intern asigură inervarea gustativă a părţii anterioare a limbii şi secreţia glandelor salivare submaxilară şi sublinguală. nervii liniei laterale au ganglioni proprii. II. XI). Are componenta somatosenzitivă. Iniţial. cei doi ganglioni se unesc în cadrul ganglionului semilunar (Gasser). larvele anurelor). din care pornesc astfel trei ramuri: oftalmic. De asemenea. Trebuie de menţionat că la formarea plexurilor participă numai ramurile ventrale. legat de diencefal. Nervii cranieni pot fi grupaţi în: somatomotori (perechile III. nervul lateral) şi branhiomerici (V. Nervii cranieni Nervii cranieni au rădăcinile cuprinse în encefal. anamiotele ar avea 10 perechi. Nervul facial (VII) inervează arcul hiodian. ai irisului). Nervul trigemen este lipsit de componenta viscerosenzitivă şi de cea visceromotorie generală. VII. în schimb apar componentele parasimpatice pentru glandele mucoase şi glanda lacrimală. 33 . Nervul acustico-vestibular sau octavus (VIII). care asigură sensibilitatea generală a feţei şi motorie pentru musculatura arcului oral. cele dorsale păstrându-şi metameria. La vertebratele inferioare conţine predominant fibre vestibulare şi mai puţine acustice. senzitiv (V1). Ramul mandibular extern este motor. intern) şi muşchiul micul oblic. Nervul trigemen (V) la vertebratele inferioare conţine doi nervi (fiecare cu ganglion propriu): nervul oftalmic profund. dar mai sunt şi alţii nenumerotaţi (de exemplu nervul lateral). La vertebratele superioare se formează plexurile: cervical. este legat de telencefal. I. Astfel. şi nervul trigemen propriuzis (V). amniotele au 12 perechi.toracici păstrează metameria. alte fibre independente culegând din regiunea trunchiului. atingând ponderea cea mai mare la mamifere. Ramul faringian şi cel pretrematic confluează rezultând ramul palatin al facialului (care dă sensibilitatea plafonului regiunii faringiene). ulterior aceştia se unesc cu cei ai nervilor branhiomerici. Glosofaringianul are doi ganglioni: intern (jugular) şi extern (pietros). la care există două porţiuni ale nervului: vestibulară (cu origine în ganglionul Scarpa) şi acustică (cu origine în ganglionul Corti). sacral. dar o are pe cea viscerosenzitivă generală şi specială. Nervul olfactiv (I) are caracter primitiv întrucât neuronii de origine sunt localizaţi periferic. VI. pentru neuromaste. Nervul optic (II). A pierdut aproape complet componenta somatosenzitivă. Nervul glosofaringian (IX) este nervul primului arc branhial. culegând informaţii de la neuromastele de pe cap. Nervul oculomotor extern (abducens) (VI) inervează muşchiul drept extern şi muşchiul retractor bulbi când există.

ganglioni vegetativi extraaxiali şi fibre nervoase vegetative (care inervează glandele.2. La vertebratele inferioare cele două sisteme vegetative inervează teritorii diferite (la ciclostomi şi condrihtieni regiunea cefalică are inervaţie parasimpatică). Ganglionii prevertebrale (etajul intermediar) sunt caracteristici păsărilor şi mamiferelor (sporadic apar şi la teleosteeni. cu numeroşi ganglioni din care pornesc fibre postganglionare pentru stomac. în cadrul nervilor sistemului cerebro-spinal) şi componenta motorie (individualizată ca sistem vegetativ simpatic şi sistem vegetativ parasimpatic). cu caracter metameric. dar în cursul evoluţiei multe organe capătă dublă inervaţie vegetativă. Este un nerv motor care inervează muşchiul trapez. sistemul nervos vegetativ prezintă: componenta senzitivă (alăturată celei somatice. numit şi colinergic (neurotransmiţătorul lui este adrenalina) readuce corpul la starea vegetativă încetinindu-i activităţile. Sistemul nervos simpatic. crocodili). Sistemul simpatic prezintă centri nervoşi în regiunea toracolombară a măduvei spinării (la mamifere în coarnele laterale). numit şi adrenergic (neurotransmiţătorii lui sunt adrenalina. Fiecare ram branhial are iniţial ganglionul său.3.şi intraviscerali (plexurile subseros. vaselor). dar la amniote rămân doar doi: proximal (ganglionul jugular) şi distal (ganglionul nodos). Nervul spinal are două componente: una desprinsă din vag (cu origine în partea caudală a nucleului ambiguu) şi una de origine spinală.etajul periferic. . scade presiunea sanguină. în timp ce digestia este stimulată. al ganglionilor previscerali (prevertebrali). dar la petromizoni există celule postganglionare dispersate în plexuri terminale sau ganglioni mici. iar la mamifere şi derivatele acestuia: sternomastoidianul şi cleidomastoidianul (sternocleidomastoidianul la om). anure. ficat. stimulează glicogeneza) sunt antagonice celor produce de simpatic. rinichi. dar dispunerea lor în lanţuri paravertebrale (etajul profund) apare numai de la peştii osoşi. Sistemul nervos vegetativ Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţiile organelor interne (activează involuntar). Sistemul de ganglioni prezintă trei etaje distincte: . dar încetineşte procesele digestive (inhibă activitatea tractusului digestiv). Din punct de vedere funcţional. vaselor sanguine periferice şi glandelor sudoripare (numai inervaţie simpatică). sistemul nervos vegetativ cuprinde centri nervoşi vegetativi intraaxiali. Parasimpaticul cranian există de la ciclostomi. cu excepţia glandei adrenale. de la care pornesc fibre postganglionare cenuşii.etajul profund sau lanţul ganglionilor laterovertebrali (paravertebrali). Efectele parasimpaticului (reduce ritmul cardiac. Din aceasta din urmă se desprinde ramul comunicant alb care se îndreaptă spre sistemul de ganglioni. La peşti prezintă patru ramuri branhiale şi un ram intestinal pentru trunchi. Sistemul nervos simpatic nu este individualizat la mixine. Nervul hipoglos (XII) este prezent numai la amniote. al ganglionilor juxta. Din punct de vedere anatomic. .Nervul vag (X) este pentru următoarele arcuri branhiale.şi intramurale. Componenta viscerosenzitivă specială (gustativă) este bine dezvoltată la peşti şi redusă la tetrapode. existând complet numai la mamifere. Toate vertebratele au celule ganglionare juxta. Nervul spinal sau accesoriu (XI) este caracteristic amniotelor. a presiunii sanguine. inervând la acestea musculatura limbii. pentru organele toracice. determină constricţia vaselor coronare. intestin. submucos). Ganglioni mai numeroşi există la peştii condrihtieni. Componenta somatosenzitivă este mai importantă la mamifere. fiind pentru motricitatea viscerală generală (fibre parasimpatice pentru organele cavităţii generale).etajul intermediar. Ramul intestinal devine la amniote componenta cea mai importantă. mienteric. musculatura netedă a viscerelor. noradrenalina) pregăteşte corpul pentru activităţi dificile. Ramul comunicant cenuşiu apare numai la mamifere. La mamifere aproape toate organele au dublă inervaţie vegetativă. creşterea ritmului cardiac. creşterea glucogenezei). El intensifică activitatea viscerelor (contracţii ale spinei care determină punerea în circulaţie a rezervei de hematii. dilatarea vaselor coronare. Axonii mielinizaţi porniţi din aceşti centri constituie fibrele preganglionare incluse în rădăcina ventrală a nervilor spinali. Sistemul nervos parasimpatic. 5. dar fără 34 . Centrii nervoşi parasimpatici sunt localizaţi în deuterencefal (parasimpaticul cranian) şi măduva sacrală (parasimpaticul pelvian).

vertebrate primar acvatice 3. Alege afirmaţiile incorecte despre encefalul de la mamifere: a. rădăcina dorsală c. ciclostomi 2. făcând sinapsă cu fibrele postgaglionare ganglionii de pe traseul nervilor III. in mod primar 7. tractusul optic c. Împerechează fiecare afirmaţie referitoare la măduvei spinării cu grupa de animale caracteristică: 1. are formă de cordon cilindric e. Care din grupele de vertebrate de mai jos nu prezintă scoarţă cerebrală? a. coordonarea mişcărilor şi menţinerea echilibrului 5. talamus c. sacul vascular are dimensiuni reduse d. Care din următoarele structuri nu fac parte din sistemul nervos central al vertebratelor? a. IX) asigură inervarea parasimpatică a capului. păsări 5. Alege afirmaţiile corecte despre encefalul de la păsări: a. mezencefalul este format din tuberculii cvadrigemeni şi pedunculii cerebrali c. telencefalul are scoarţa cerebrală subţire şi corpi striaţi bine dezvoltaţi b. rădăcina ventrală b. Fibrele preganglionare pornite din centrii parasimpaticului cranian merg alături de nervii cranieni III. alături de arheocortex şi paleocortex 3. fiind bine organizat numai la mamifere. gnatostomieni 4. emisferele cerebrale e. ramul ventral 35 . scoarţa tectală este foarte bine dezvoltată 4. mielencefal 4. nervi care formează plexul hipogastric inferior (plexul pelvic) pentru organele pelviene. reflexe olfactive. IX (respectiv ganglionul ciliar.ganglioni (aceştia apar de la condrihtieni). VII. ganglionii pterigopalatin şi submandibular. Parasimpaticul pelvian este mult mai nou din punct de vedere filogenetic. amfibieni anuri b. emisferele cerebrale au neocortex. are forma unui cordon turtit d. nervul spinal e. IX. tuberculi cvadrigemeni d. VII. implicare în reflexe vizuale şi auditive 3. staţie pentru majoritatea căilor senzitive 4. Unele fibre preganglionare sinapsează cu cele postgaglionare în ganglionul acestui plex. mielencefalul este reprezentat de puntea lui Varolio şi piramidele bulbare d. prezintă două intumescenţe: brahială şi pelviană b. controlul reflexelor vegetative 2. Împerechează fiecare structura nervoasă cu funcţia corespunzătoare: 1. metencefal 1. Fibrele preganglionare pornite din centrii parasimpaticului sacral merg prin rădăcina ventrală a nervului spinal. mezencefal 2. cerebel a. emisferele cerebrale d. ramul dorsal d. din care se desprinde pentru a forma nervii splanhnici pelvieni. Autoevaluare 1. are calibru uniform a. telencefal 3. X. ganglionul otic) sau intramural în cazul fibrele care aparţin vagului. emisfere cerebrale 6. cerebel d. Grupează segmentul encefalic cu structura corespunzătoare: a. bulb rahidian e. diencefal 5. tectum opticum b. Trei nervi cranieni (III. apoi prin ramul său ventral. reptile c. măduva spinării b. hipotalamus b. VII. peşti teleosteeni d. mezencefalul este reprezentat dorsal de tuberculii cvadrigemeni c. Care din următoarele componente ale nervului spinal la mamifere conţine numai fibre motorii? a. ganglionul spinal f. în timp ce fibrele parasimpatice ale vagul inervează viscerele toracice şi marea parte a celor abdominale. hipotalamus c. cerebelul are aspectul unei lame cu dispoziţie transversală b. fasciculul spinobulbar 8. mamifere 2. dar cele mai multe rămân să sinapseze în pereţii organelor (intramural).

paraganglionii. . Sistemul endocrin cuprinde structurile secretorii endocrine (de regulă glande).la hidră: hormon accelerator al creşterii. acelaşi hormon poate avea efecte diferite (chiar opuse) acţionând pe două celule diferite ale aceluiaşi organism. specificitatea fiind dată de celula ţintă (specificitatea celulei ţintă este determinată de receptorii acesteia. 6. se constată în evoluţie o tendinţă generală de concentrare.1. metamorfoză. . metamorfoza. La animalele superior organizate. activitatea gonadelor şi a cromatoforilor. cele tractusul gastro-intestinal sau din rinichii. hormonală şi receptoare (ţinta). glanda adrenală. În ceea ce priveşte partea secretoare. corpora cardiaca. În evoluţia sistemului endocrin apar schimbări la nivelul fiecăreia din cele trei componente secretoare. corpii ultimobranhiali şi paratiroidele. împreună cu cel nervos (şi sub coordonarea lui) reglează activitatea organelor. Corpora allata şi corpora cardiaca (uneori cele două structuri fuzionează) sunt legate de sistemul nervos simpatic. 6. Structurile secretorii sunt răspândite în tot corpul. dar şi ţesuturile ţintă asupra cărora se exercită efectul mesagerilor chimici.2.2.diencefalică (neurohipofiza). intestinul posterior. controlând creşterea. Prima are şi rol de organ neurohemal. apar diferenţiate glande endocrine. a căror secreţie (ecdizomi = hormonul năpârlirii) are rol în metamorfoză. epifiza. Hipofiza (glanda pituitară) Hipofiza este prezentă la toate vertebratele. dar niciodată printr-un duct. . năpârlire. .1. Glandele protoracice degenerează la adulţi. 36 . regenerare. structurile endocrine de la nivelul gonadelor. Cele două formaţiuni hipofizare se deosebesc clar prin structura histologică (prima cu fibre nervoase şi pâlcuri de celule nevroglice. Mesagerul chimic (hormonul) îndeplineşte de fapt o funcţie de comunicare specifică. celulele pericardiace. prezintă o dublă origine: . urofiza. glandele protoracice. Mesageri chimici produşi. aşa cum sunt insectele dintre nevertebrate şi toate vertebratele. De aceea. diapauza. epitochie (metamorfoză genitală). care recunosc hormonul). cu variate localizări. conform necesităţilor fiziologice ale organismului. Glandele endocrine care există la insecte sunt: corpora allata. De asemenea mai îndeplinesc funcţii endocrine următoarele structuri: gonadele. răspândirea lor dispersată fiind considerată un caracter de primitivitate. secretaţi de celule neurosecretorii din pars intercerebralis (regiunea mediană a protocerebronului) şi din ganglionii lanţului nervos ventral. sunt foarte variaţi. prin afinităţi specifice pentru coloranţi şi prin poziţie anatomică. a doua secretă hormoni care reglează activitatea glandelor protoracice. tiroida. a doua cu celule secretorii dispuse în cordoane). 6.la insecte: hormoni pentru coordonarea vieţii vegetative.6. Embriologic. mai mult sau mai puţin diferenţiate.la crustacei: hormoni pentru creştere. năpârlirea. Sistemul endocrin Sistemul endocrin. mesagerii chimici produşi de aceştia. mesageri chimici diferiţi pot îndeplini funcţii analoage la diferite organisme şi invers. Sistemul endocrin la vertebrate Vertebratele prezintă mai multe glande endocrine: hipofiza. acţiunea lor fiind orientată asupra a cel puţin câteva celule ţintă. Structuri endocrine la nevertebrate Majoritatea nevertebratelor prezintă celule neurosecretorii care elaborează hormoni cu diferite acţiuni: . dar şi structuri endocrine incluse în alte organe: insulele pancreatice.din punga lui Rathke a stomodeumului (adenohipofiza). Ei sunt vehiculaţi prin lichidul sistemului vascular sau liber în absenţa acestuia (ca la hidră).la anelide: hormoni pentru maturarea sexuală. numiţi în general hormoni.

6. Secretă un hormon stimulator pentru melanină. a arterelor branhiale aferente sau în peretele ventral al faringelui. Neurohipofiza include două porţiuni (fig. Hormonii sunt secretaţi de celulele neurosecretorii din hipotalamus. Este vorba de vasopresină (hormonul antidiuretic) şi ocitocină (determină contracţia musculaturii uterine şi a celulelor mioepiteliale din glandele mamare). şi lobul tuberal (fig. fiind de origine endodermică (se diferenţiază din câmpul mezobranhial Hiss al faringelui embrionar).1. Cei produşi în sistemul magnocelular (cu neuroni secretori mari) . luteotrop (prolactina). iar la majoritatea 37 . de unde prin sistemul port vascular vor fi transportaţi în adenohipofiză. tatuu). gonadotropina. Morfologia acestei glande variază în seria vertebratelor (fig. 6. Lobul tuberal se dezvoltă în jurul infundibulului (legătura neurohipofizei cu hipotalamusul).2. fiind implicat în procesul de reproducere. apar foliculi tiroidieni diseminaţi la ciclostomi în lungul aortei ventrale. nucleul paraventricular nucleul supraoptic chiasma optică lob tuberal infundibul artera hipofizară inferioară eminenţa mediană artera hipofizară superioară vena portă hipofizară lob anterior venă venă lob intermediar lob nervos (posterior) Figura 6.1). Lipseşte la păsări şi unele mamifere (balenă. În mod primitiv. leneş. Lobul intermediar este situat la graniţa dintre adeno. Hipofiza la om. reglând secreţia acesteia din urmă.Adenohipofiza are diferenţiate trei regiuni: lobul anterior. Funcţia lui nu este bine cunoscută. 6. lobul intermediar. furnicar). Lobul anterior. 6. Tiroida Tiroida este comună tuturor vertebratelor. sunt depozitaţi în partea nervoasă a neurohipofizei.2. Apare numai la tetrapode (lipseşte la squamate. El produce hormonul somatotrop (de creştere). reptile.1): partea nervoasă şi eminenţa mediană (fiecare cu propria sa vascularizaţie). Un scurt sistem vascular port face legătura dintre eminenţa mediană (situată anterior părţii nervoase) şi lobul anterior al adenohipofizei. tirotropina. de aceea apare mai dezvoltat acest lob la reptile (în corelaţie cu posibilitatea schimbarea culorii tegumentului).şi neurohipofiză (lobul conţine o fantă ce reprezintă fostul lumen al pungii lui Rathke). putând fi împărţită la rândul său în lobi (la ciclostomi) sau regiuni (la teleosteeni.reprezentat de nucleii paraventricular şi supraoptic. reprezintă porţiunea cea mai mare. adrenocorticitropina. păsări). la toate vertebratele. Hormonii produşi în sistemul parvicelular (cu neuroni secretori mici) al hipotalamusului ajung în eminenţa mediană.2).

Peretele foliculului este constituit din celule epiteliale secretorii (celule foliculare). Denumirea glandei indică strânsa asociere cu glanda tiroidă. teleosteenei elasmobranhi şerpi chelonieni capilar sanguin celulă parafoliculară celulă foliculară om şopârle păsări şoarece coloid foliculul tiroidian la mamifere Figura 6.în lumenul folicular plin cu un coloid secretat tot de celulele foliculare. La peşti. Glanda paratiroidă provine din endoblastul pungilor branhiale (depinde de specie care pungi anume). separat dispuse în regiunea faringiană la peşti.2. paratiroida lipseşte. amfibieni ciclostomi.3. embriologic. Tiroida la vertebrate. La om şi alte câteva specii de mamifere există în structura glandei şi celule oxifile. Structura este destul de constantă în seria vertebratelor. Foliculul (vezicula) tiroidiană este considerat unitatea structurală şi funcţională a tiroidei. ea nu se diferenţiază decât după metamorfoză. dipnoi (sub epiteliul ce acoperă limba). Structura glandei este reticulară (cordoane şi pâlcuri de celule secretorii). Mobilizarea hormonilor din lumenul folicular este realizată tot de către celulele foliculare.3). Celulele foliculare secretă doi hormoni (două tiroglobuline iodate): tetraiodotironina (T4) şi triiodotironina (T3). La mamifere tiroida este dispusă pe faţa anterioară a cartilajului tiroid şi a primelor inele traheene (la celelalte tetrapode tiroida este dispusă pe faţa anterioară a traheii) şi este alcătuită din doi lobi uniţi între ei printr-un ist. La ciclostomi aceşti hormoni sunt depozitaţi intracelular. secretă parathormonul. Tiroida apare ca organ compact la peştii elasmobranhi (între cartilajele mandibulare). Corpul ultimobranhial este reprezentat de mase celulare de obicei perechi. la toate tetrapodele (dublă la amfibieni. păsări şi unică la chelonieni). diseminate ca celule parafoliculare. 6. iar la mamifere se mai adaugă celulele parafoliculare.teleosteenilor în regiunea branhială. iar la gnatostomieni ei sunt stocaţi în cantităţi mari extracelular . la mamifere. La mamifere are o distribuţie aparte. iar paratiroida . al căror rol nu este bine cunoscut (fig.2. de asemenea la amfibieni. Ciclostomii par să nu aibă această formaţiune glandulară. amfibieni. provine din a V-a pungă branhială (sursa embrionară mai exactă fiind ectomezenchimul din crestele neurale migrat la acest nivel). reptile şi păsări. mai abundente. crocodili. Corpul ultimobranhial. 6. lacertilieni. Corpul ultimobranhial şi glanda paratiroidă Aceste glande secretă hormoni antagonici: corpul ultimobranhial elaborează calcitonina (scade nivelul calciului şi fosforului din sânge). 38 . celulele sale fiind incorporate în tiroidă. Celulele principale. şerpi.parathormonul (creşte nivelul calciului şi fosforului din sânge).

Paraganglionii Paraganglionii sunt formaţiunii neuroendocrine cu origine în crestele neurale. Cealaltă porţiune este reprezentată de ţesutul sau corpul cromafin. între rinichi. Cele două ţesuturi secretoare se amestecă de asemenea la reptile şi păsări. La amfibieni. numită suprarenală.5. constituită dintr-o corticală (ţesut interrenal) şi o medulară (ţesut cromafin). existând trei categorii de paraganglioni: . la elasmobranhi.2. La mamifere se formează o glandă adrenală compusă. produce catecolamine: adrenalina şi noradrenalina. provenit din celule crestelor neurale. cu origine în epiteliul celomic (mezodermul splahnic din regiunea învecinată).2. Sunt larg răspândiţi la mamifere. ţesutul interrenal formează glande distincte de-a lungul rinichilor. ele sunt separate: . estrogeni şi androgeni). La ciclostomi şi peşti. formând şiruri de ţesut adrenal. mineralocorticoizi. Poziţia celor două porţiuni diferă în seria vertebratelor (fig. 6. Detaliu structural din paratiroida de om.la primii ţesutul interrenal fiind situat de-a lungul venelor cardinale posterioare (în apropierea rinichiului). cele două părţi secretoare se amestecă sau sunt adiacente. dar ţesutul cromafin este încă separat.4). Glanda adrenală la vertebrate. cei mai numeroşi (elaborează adrenalina). glanda adrenală la amniote tinde să se localizeze numai pe sau în rinichi. 6.simpatici. Glanda adrenală Glanda adrenală este formată din două porţiuni diferite ca origine. 39 . iar celulele cromafine fiind situate în vecinătate. . dar nu în contact cu cele interrenale. elasmobranhi teleosteeni salamandră broască broască ţestoasă păsări şoarece Figura 6.4. ţesutul interrenal este inclus ca insule diseminate în rinichi sau înconjoară venele cardinale posterioare. produce hormonii corticosteroizi (glucocorticoizi.3. O parte este reprezentată de ţesutul sau corpul interrenal. 6.celulă oxifilă celule principale capilar sanguin Figura 6.4.la teleosteeni.

există un pancreas compact. pancreasul endocrin apare fie ca agregare celulară în epiteliu intestinal (la petromizoni). având în structură acini . numite insule Langerhans. Când epifiza are structură de glandă endocrină. La ciclostomi.simpaticoparasimpatici. dar la păsări şi mamifere acest efect este mai puţin important.. În cadrul cordoanelor au fost identificate mai multe tipuri de celule: . La toate tetrapodele există aglomerări de celule cu secreţie endocrină. dar separate şi diseminate.7. Epifiza (glanda pineală) Această glandă este o evaginare dorsală a diencefalului. puternic vascularizat. fie ca organ compact în peretele intestinului (la mixine).2. Urofiza Urofiza există cu probabilitate la toţi peştii. Este de fapt un ţesut glial. Insula Langerhans.cu secreţie exocrină şi insule Langerhans .cu secreţie endocrină. 6. . 6. . 40 .5).4.vagali (secretă acetilcolina).6. secretă melatonina. în jurul canalelor excretoare exocrine. Această secreţie este implicată în osmoreglare. 6.2. situate printre acinii exocrini. . intervine în reglarea bioritmului circadian. partea endocrină fiind sub formă de insule sau pătură subţire. în care se depozitează secreţia unor celule neurosecretoare situate în partea posterioară a măduvei. La vertebratele inferioare acest hormon afectează melanoforii din piele. corpusculul carotidian). La elasmobranhi. . Insula Langerhans este structurată în cordoane de celule. Glanda pineală reglează desfăşurarea sezonală a reproducerii. 6.şi endocrine ca structuri adiacente.celule PP (secretă PP = polipeptid pancreatic).celule alfa sau A (secretă glucagonul). Insulele pancreatice Pancreasul este o glandă mixtă. printre care se găsesc capilare sinusoide (fig. mici (de exemplu. ambele structuri secretorii s-au dezvoltat din mugurii pancreatici ai intestinului embrionar. La unele vertebrate are rol fotoreceptor (a se recapitula epitalamusul şi ochiul parietal!). în partea terminală a măduvei spinării. Mulţi dintre peştii teleosteeni au porţiunile exo.8.2. capilar sanguin acini seroşi exocrini celulele insulei Langerhans Figura 6.celule delta sau D (secretă somatostatina).celule beta sau B (secretă insulina).

..... c.. La masculi.............mucoasa intestinală secretă o serie largă de hormoni... Organe endocrine secundare Rolul principal al acestor organe este altul decât cel endocrin.... b.. d... unitatea structurală şi funcţională a tiroidei este . care determină caracteristicile sexuale secundare.........9......... e................. enterogastrona.............6... corpul ultimobranhial elaborează hormonul numit ................... celulele Leydig (interstiţiale).. 6................. e. Gonadele In afară de producerea gameţilor.........10........ b........2.... astfel încât să fie adevărate: a.... la mamifere adăugându-se şi celulele tecilor foliculare...... rechinii au un pancreas difuz..........2..... Alege afirmaţiile incorecte despre pancreas : a. Completează enunţurile de mai jos....... Principalii hormoni produşi sunt estrogenul şi progesteronul... gonadele secretă şi hormoni.... c...... Rinichii au ca structură endocrină aparatul juxtaglomerular (organizat în jurul arteriolelor renale)....... produc hormoni androgeni (testosteronul fiind principalul)........ colecistochinina. corpus luteum.mucoasa gastrică secretă gastrină................ Autoevaluare 1..... 41 ... hipofiza este prezentă la toate ................ epifiza se diferenţiază la embrion printr-o evaginare dorsală a .. care secretă renina.. d... Tractusul gastrointestinal.... 2............ situate între tubii seminiferi.... ... precum secretina............ La femele..... componenta endocrină este constituită din insulele Langerhans.. este o glandă mixtă prezentă la toate vertebratele.... structurile endocrine ale ovarului sunt ţesutul interstiţial...... enterocrinina şi alţii.. celulele foliculare.. Peretele să produce hormoni: ...... secretă ca hormoni principali insulina şi glucagonul...... componenta endocrină este constituită din acini.. la tetrapode... hormonii depuşi în neurohipofiză sunt secretaţi în .....

1. Figura 7. Tipuri de implantare si de înlocuire a dinţilor. Segmentul anterior este format din esofag şi stomac. extinderea suprafeţei echivalente a secţiunii transversale prin cutări sau evaginări. iar la tetrapode de către cavitatea bucală şi faringe. Sistemul digestiv la vertebrate La vertebrate. iar următoarele sunt reprezentate de intestinul mediu respectiv intestinul posterior. 42 . Sistemul digestiv 7. a necesitat diferenţierea unui comportament precum şi a unei anatomii specifice. 7. mediu şi posterior. Caractere generale La majoritatea animalelor metazoare procesul de înglobare a hranei.2. anterior. numite la mamifere vilozităţi intestinale). Tractusul digestiv prezintă mai multe segmente: cefalic.1. cu diferite modalităţi de mărire a suprafeţei de absorbţie (diferenţierea tiflosolisului intestinal la unele anelide. în vederea asigurării substanţelor de structură şi energetice. sporirea lungimii intestinale prin încolăciri caracteristice. de forma unui buzunar înfundat. Segmentul cefalic este reprezentat la vertebratele primar acvatice de către regiunea bucofaringiană.7. sistemul digestiv este alcătuit din tractusul digestiv şi glandele anexe. Celenteratele şi viermii plaţi au un tractus digestiv simplu. La formele superioare de nevertebrate şi la toate cordate întâlnim un tub digestiv deschis la ambele capete. respectiv cea a tractusului digestiv (la protozoarele şi metazoarele inferioare este suficientă simpla absorbţie a particulele nutritive prin pinocitoză).

canini. Omul are dentiţie bunodontă. 7. Figura 7.2. în funcţie de gradul de uzură la care sunt supuşi. implanţaţi în alveole (tecodonţi). fixaţi de suportul osos acrodont sau pleurodont (fig. paratiroidele. timusul. Tipuri de dinţi la mamifere. 7. C1/1. 43 . iar in pereţii săi glandele salivare. fie alungiţi (hipsodonţi).1. există mai multe generaţii de înlocuire (polifiodonţie). lofodontă şi lofoselenodontă la ierbivore.2): bunodontă la omnivore. sectorială la carnivore. premolari şi cea definitivă constituită din setul secund al incisivilor. cu rol apucător (haplodonţi). PM 2/2. La vertebratele nemamifere dinţii sunt de obicei într-un număr mare. foarte rar în alveolă (la crocodili).3. cât şi adaptărilor la diferite modalităţi de hrănire (fig. 7. ciclostomii având doar dinţi cornoşi. tiroida. fie scurţi (brahiodonţi). Mamiferele prezintă diferite tipuri specializate de dentiţie (fig. în cursul dezvoltării sale. reprezintă sursa diferenţierii multor organe: pungile branhiale. amigdala palatină. M3/3. de aceeaşi formă conică (homodonţi). 7.3 şi fig. 7. caninilor.Porţiunile tractusului digestiv au suferit modificări morfologice şi structurale determinate atât de evoluţia progresivă a vertebratelor. diferenţiaţi morfologic şi funcţional (heterodonţi). 7.cea de lapte sau deciduală formată din incisivi.1). în cadrul lor dinţii fiind. limba. camera urechii medii şi trompa eustachiană. după următoarea formulă: I2/2. premolarilor şi în plus dinţi molari.2. Faringele Deşi la formele adulte nu reprezintă decât un simplu coridor de pasaj pentru hrană şi aer.4). cu 32 de dinţi. atât ontogenetice cât şi filogenetice. Mamifere au un număr mic şi fix de dinţi (există o formulă dentară pentru fiecare specie).2. cu doar două generaţii dentare (difiodonte). Dinţii adevăraţi sunt prezenţi la gnatostomieni. selenodontă. Cavitatea bucală Conţine dinţii.

prezent la păstrăv de exemplu sau la peştii selacieni. chiar şi acipenseride. La peşti stomacul poate avea diferite forma. O parte dintre mamifere au stomacul simplu. numită pipotă. Printre peşti. La apăsări. Stomacul Este o regiune lărgită a tractusului digestiv. şi cea pilorică. la care se pot deosebi: regiunea cardia.numită duodenală . Duodenul este diferenţiat structural de restul intestinului ( numit ileon) doar la mamifere. prezintă diferite lungimi.2. el conţinând în submucoasă glandele Brunner. dar şi pentru digestia mecanică şi chimică a hranei. format dintr-o porţiune glandulară.5). 7. 7. foarte bine dezvoltată. la unele specii răpitoare. formaţiune care se păstrează şi la acipenseride. scrumbia albastră) sau mai mic (şalău).5. situate la limita dintre stomac şi intestin. 44 .alungirea făcându-se treptat. Păsările au un stomac compus. Specii de teleosteeni răpitori au apendici pilorici mai bine diferenţiaţi. fiind mai scurt la vertebratele primar acvatice.stomacul fusiform sau simplu. Altele prezintă un stomac compus. Alungirea intestinului mediu determină formarea de anse. precum ciprinidele. la nivelul stomacului se port deosebi în principal două regiuni: cea cardială. asemănător celui sifonal. Esofagul Leagă faringele de stomac. care comunică cu esofagul. diferenţiată ca un compartiment de depozit.stomacul cecal. dar cu o prelungire în fund de sac a ramului cardial. fusiformă. Din punct de vedere morfo-structural. La tetrapode nu se mai întâlnesc astfel de formaţiuni. 7. . căpătând pereţi foarte groşi şi devenind un fel de pipotă. la răpitoare nu există guşă. întâlnit de exemplu la şalău. De la sturioni apar apendicii pilorici. precum ştiuca. în cazul rumegătoarelor din patru compartimente: ierbar. mică. cu partea cardială mai lungă şi cea pilorică mai scurtă îndoită.7. . în funcţie de regimul alimentar: este de regulă mai scurt la vertebratele carnivore şi mai lung la cele erbivore. În mod secundar stomacul poate lipsi la unii peşti . Astfel la selacieni. permanentă la unele grupe.stomacul compus (la chefal de exemplu) este un stomac cecal la care regiunea pilorică este foarte dezvoltată. în număr mai mare ( păstrăv. . regiunea fundică şi cea pilorică. Intestinul mediu La nivelul căruia se continuă digestia şi se realizează absorbţia nutrienţilor. deosebind următoarele tipuri: . pe cea mai mare parte a feţei interne intestinale este dezvoltată valvula spirală.stomacul sifonal sau în formă de “J”. prima ansă la tetrapode . ultimele două fiind aproape nediferenţiate structural. biban.4. foios şi cheag (fig. Amfibienii şi reptilele au în general un stomac de tip fusiform. jejun şi ileon. cazuri în care suprafaţa internă este mărită considerabil prin structuri specifice.2. şi una musculoasă. există grupe răpitoare care au totuşi un intestin mediu scurt. iar la restul tetrapodelor mai lung . chiar şi la amfibieni. numită guşă. ca formaţiuni digitiforme externe. însă mult mai slabă.6. alungit. esofagul lung prezintă o dilatare caracteristică. care comunică cu intestinul mediu. La om intestinul mediu este alcătuit din duoden. ciur.fiind distinctă de celelalte.2. odată cu cea a gâtului.

45 .3.Figura 7. Variabilitatea tractusului digestiv la vertebratele primar acvatice.

Mamiferele meta. dar intestinul posterior se prelungeşte cu rectul (restul dorsal din cloac).2.4. Variabilitatea tractusului digestiv la tetrapode.şi euteriene. La om el are lungime medie. Intestinul posterior Este mai scurt şi de regulă mai larg decât cel mediu (intestin gros). la aceeaşi limită se poate găsi un diverticul în fund de sac. digestia celulozei. prezentând la elasmobranhi glanda rectală care secretă o soluţie hipersalină. care prin orificiul cloacal comunică cu exteriorul. Lungimea intestinului posterior se măreşte mai ales la mamiferele erbivore.7. nu au de asemenea cloac. bogat în formaţiuni limfoide. fiind dispus ca un “U” întors cu un colon ascendent. Capătul posterior al intestinului posterior se deschide la majoritatea vertebratelor în cloac. În cloac se mai deschid căile urinare şi cele genitale. De asemenea. adăugându-se şi o ansă sigmoidă. unul transvers şi altul descendent. La om cecul este scurt. formându-se mai multe anse. care se deschide la exterior prin orificiul anal. La peştii teleosteeni intestinul posterior deschizându-se la exterior direct prin orificiul anal.Figura 7. rol limfoid. cu o prelungire de mic calibru numită apendice vermiform. Limita dintre intestinul mediu şi cel posterior este adesea marcată la tetrapode de valvula şi apendici cecali. 46 . 7. cu rol în reabsorbţia apei. Peşti au intestinul posterior scurt şi drept. mai bine dezvoltat la unele păsări erbivore şi mamifere erbivore nerumegătoare. numit cec.

mai mult sau mai puţin abundent. la selacieni şi tetrapode. Figura 7. Pancreasul. Modificări adaptative pentru digestia celulozei la mamiferele erbivore: A – rumegătoare. 47 . la peştii teleosteeni. Figura 7. secreţia lor vărsându-se în prima parte a intestinului mediu. a cărei parte secretorie exocrină este reprezentată de acini seroşi. B – nerumegătoare. în care grupuri de 2-3 cordoanele de hepatocite sunt separate de capilare sinusoidale.8. Glandele anexe Situate în cavitatea generală. 7.7. fiecare unitate structurală de forma unei prisme (lobulul) fiind delimitată de un înveliş de ţesut conjunctiv. şi centrată de o venă centrolobulară. sau compactă. o structură în reţea.2. sunt ficatul şi pancreasul.6).6.5. cu excepţia mamiferelor. faţă de care se dispun radiar cordoanele de hepatocite separate de capilare sinusoidale (fig. Mamiferele au o structură hepatică lobulară. Structura lobului hepatic la mamifere. Ficatul are la toate vertebratele. poate apare ca o glandă difuză.

este compus din cecum şi colon. stomac tetracameral. conţine cordoane de hepatocite separate de capilare sinusoidale. stomac sifonal. stomac sifonal. depăşind 20 m b. f. esofag. bunodontă b. stomac fusiform g. lobulul hepatic este centrat de o arteră centrolobulară. g. c. h. 3. 4. Rana sp. este scurt. d. Equus caballus 4. este foarte lung. intestin cu valvulă spirală. Sus scrofa 2. esofag. în acord cu regimul de hrană c. izodontă e. 4. stomac compus j. esofag. lofoselenodeontă c. Cyprinus carpio 2. 5. fără stomac 48 . b. are la toate vertebratele o structură în reţea. are la mamifere o structură lobulară. intestin cu apendici pilorici. intestin. Oryctolagus cuniculus 1. Împerechează fiecare specie cu tipul de stomac corespunzător: f. Salmo trutta fario 5. stomac simplu i. Delphinus sp. lofodonta 2. este diferenţiat în duoden. intestin. Bos taurus 3. jejun şi ileon d. Care set de organe aparţine de tractusul digestiv la păsări? e. Alege afirmaţiile corecte despre ficat: a. stomac bicameral (glandular şi triturator). Oryctolagus cuniculus 1. stomac sifonal h. selenodontă d. Intestinul mediu la Canis familiaris are următoarele caracteristici: a. Împerechează fiecare specie de mamifer cu tipul de dentiţie caracteristic: a. Capreolus capreolus 3. esofag.Autoevaluare 1. 5.

ele preiau în întregime funcţia schimbului de gaze . 8. pot fi aprovizionaţi cu aer proaspăt bogat în oxigen prin difuziune sau prin mişcări active de umplere. Ciclostomii au pungi branhiale (marsipobranhii). lamele branhiile sunt fixate pe toată lungimea lor de un sept cărnos bine dezvoltat ce ajunge până la nivelul tegumentului. cea de pierdere a apei. La acipenseride septul branhial se scurtează încât lamele branhiale devin parţial libere.1. rămân libere şi mobile.1. 8. acestea fiind la rândul lor alcătuite din lamele branhiale. cât şi cei ai melcilor cu respiraţie aeriană sau cazul unor crustacee. Dispar aproape întotdeauna la adult. Branhiile externe Branhiile externe apar la embrionii şi larvele de la numeroşi peşti. susţinute de arcurile branhiale. Plămânii tetrapodelor. iar pe de altă parte cu faringele. Odată cu dispariţia septelor se şterg şi fantele branhiale. 8. la peşti. chiar dacă devin interne. care este de două tipuri: branhial şi pulmonar. Sistemul respirator branhial Este diferenţiat în regiunea branhială fiind reprezentat de branhii interne sau externe.1). La elasmobranhi. deoarece restul suprafeţei corpului are o permeabilitate mult redusă. Peştii au branhia formată din lamele branhiale. numite mişcări de ventilaţie.1) sunt de origine ectodermică. Ele au de regulă forma unor filamente bipenate (branhii plumoase). sau exodermică (apar înaintea formării pungilor branhiale şi a pliurilor operculare). Branhiile. Aceste suprafeţe respiratorii se găsesc în cadrul sistemului respirator.2. Branhiile larvare ale amfibienilor (fig. în cazurile mai simple. Branhii interne Vertebratele primar acvatice au branhii interne (fig. Aceste branhii pot fi de origine endodermică (reprezentând prelungiri ale lamelor branhiale care ies în afara pungilor branhiale). 49 . iar lamele branhiale perechi. rămânând o singură cameră branhială. Sistemul respirator Schimbul gazos care se reprezintă etapa respiraţiei externe se realizează la nivelul unor membrane cu suprafaţă mare.1. fiecare comunicând pe de o parte cu exteriorul.1. Organismele terestre au alte mijloace care facilitează schimbul gazos . numite plămâni. suplimentează doar schimburile respiratorii care se desfăşoară la prin suprafaţa corpului. separă fantele branhiale (în număr de cinci) care adăpostesc branhiile. servind pentru respiraţie.structuri interne. septele. La teleosteeni septul dispare cu totul. subţiri şi intens vascularizate. care depăşesc dificultatea principală pe care o întâmpină epiteliile în aer. dar şi pentru absorbţia substanţelor nutritive preluate din ou sau din uterul matern. prinse doar prin baza lor direct pe arcul branhial. dar la artropode.8. 8. 8. protejată de opercul.

Figura 8.1. Sistemul respirator branhial.

Figura 8.2. Suprafeţele respiratorii la plămânul parenchimatos de tip alveolar (mamifere) si la cel de tip tubular (păsări).

8.2. Sistemul respirator pulmonar
8.2.1. Plămânii Plămânii caracterizează în general vertebratele tetrapode, dar pot apărea şi la unele grupe de peşti precum Polypteridae (Brachiopterygieni), dipnoi, crosopterigieni. Aceşti peşti au plămâni saciformi, care nu pot fi confundaţi cu vezica gazoasă (înotătoare), datorită diferenţelor de origine (plămânii se desprind de pe partea ventrală a esofagului embrionar), vascularizaţie şi structură. La tetrapode se întâlnesc două tipuri de plămâni: cei saculari şi cei parenchimatoşi.

50

Plămânul sacular apare ca o pungă, cu o cutare internă mai mult sau mai puţin accentuată, ce determină o compartimentare în loje şi lojete. Suprafaţa lor respiratorie este în general redusă, crescând în sens centriped. Este prezent la amfibieni şi reptile. Plămânul parenchimatos, caracteristic păsărilor şi mamiferelor, prezintă elementele morfofuncţionale înconjurate de un parenchim conjunctiv. Suprafaţa respiratorie este considerabil mărită, creşterea ei făcându-se în sens centrifug. La păsări pulmonul are o structură parenchimatoasă de tip tubular, în care unitatea morfofuncţională este capilarul aerian (fig. 8.2); din punct de vedere funcţional este foarte eficient (are loc un dublu schimb respirator), având anexaţi şi sacii aerieni. Mamiferele au plămân de tip parenchimatos alveolar, cu unitatea morfofuncţională reprezentată de alveola pulmonară (fig. 8.2), un fund de sac care reţine o cantitate de aer rezidual. Plămânii la mamifere sunt înveliţi în pleură (constituită din două foiţe, una viscerală, alta parietală, între care se află un spaţiu virtual - cavitatea pleurală). La păsări pleurele sunt slab dezvoltate şi de aceea plămânii sunt lipiţi de coaste, care adesea îşi lasă amprenta pe faţa lor dorsolaterală. 8.2.2. Căile respiratorii La peştii care prezintă pulmoni, calea respiratorie care face legătura cu esofagul, nu conţine elemente scheletice şi este în general neomologabilă cu traheea. La tetrapode se diferenţiază drept căi respiratorii: fosele nazale, laringele, traheea. Fosele nazale arată în seria tetrapodelor tendinţa de separare a căii respiratorii de cea alimentară, realizată pe deplin la mamifere, precum şi la crocodili. Laringele, cu un schelet şi o musculatură proprie, apare diferenţiat de la urodelele mai evolute, care au cartilajele aritenoide. Anurele neavând un gât bine distinct, prezintă o cameră laringotraheaiană. Reptilele şi păsările au laringele în strânsă conexiune cu hiodul, cu cartilajele aritenoide, cricoide şi un inel traheal. La mamifere, laringele este organul fonaţiei, mucoasa laringiană formând repliuri numite corzi vocale, situate cartilajul tiroid şi cele aritenoide. Elementele scheletice ale laringelui mamalian sunt cartilajele aritenoide, cartilajul cricoid, tiroid, şi epiglota. Traheea prezintă o lungime proporţională cu cea a gâtului. Peretele său este susţinut de inele cartilaginoase care pot fi complete sau incomplete. Păsările au, în dreptul ultimelor inele traheale sau la graniţa dintre trahee şi bronhii, aparatul fonator numit siringe.
Autoevaluare 1. La rechini sistemul respirator are următoarele caracteristici: a. comunicarea cu exteriorul se face prin fante branhiale; b. septele branhiale sunt foarte scurte şi lamele branhiale libere; c. septele branhiale sunt lungi şi lamele branhiale fixate pe ele; d. camera branhială este unică şi acoperită de opercul. 2. Împerechează fiecare grup de tetrapode cu tipul de plămân caracteristic: k. amfibieni 1. sacular l. reptile - chelonieni 2. parenchimatos alveolar m. reptile - ofidieni 3. sacular cu căi intrapulmonare n. păsări 4. parenchimatos tubular o. mamifere 3. Alege afirmaţiile corecte despre căile respiratorii: e. laringele este organul fonator la toate tetrapodele; f. păsările emit sunete din segmentul numit sirinx; g. camera laringotraheală este prezentă la păsări; h. epiglota este prezentă numai la amniote.

51

9. Sistemul circulator
9.1. Caractere generale
Organismele pluricelulare şi-au dezvoltat mecanisme de transport bazate pe sistemul deplasării în masă a soluţiei (convecţie), căci difuziunea nu poate face faţă cerinţelor unei mase celulare mari şi active, când este vorba de distanţe mari. La unele nevertebrate cu dimensiuni prea mari pentru ca difuziune să facă faţă solicitărilor organismului, dar totodată lipsite de posibilitatea de a realiza o circulaţie sistemică a lichidelor corpului, sistemul de transport se bazează pe migrarea unor celule vehiculate ale substanţelor nutritive. Aceste celule, numite amoebocite, încorporează mici particule de hrană şi apoi se detaşează de epiteliu deplasându-se cu ajutorul pseudopodelor spre celule din alte regiuni. În acelaşi timp se produce şi digestia intracelulară. Transportul unor cantităţi mari de substanţe utilizează în general apa ca “solvent universal” , dar şi unii compuşi chimici purtători speciali ai unor substanţe vitale - precum hemoglobina care transportă gazele respiratorii. Este necesară de asemenea o cale de transport şi un mecanism de pompare a lichidului circulant. La animale, lichidele circulante sunt extracelulare. Nevertebratele inferioare au intestinul primitiv ca principală cavitate a organismului care este scăldat de mediu extern. Un spaţiu care poate fi menţinut izolat de mediu extern şi folosit pentru schimburile nutritive, este celomul format în evoluţie între ţesuturile intestinului şi peretele corpului. Se delimitează astfel un compartiment lichid extracelular mobil. Dacă iniţial mişcarea acestuia se realizează prin mişcările generale ale corpului, la nevertebratele superioare şi la toate vertebratele apare pompa musculară în acest scop, numită inimă. În cazuri mai simple inima împrăştie numai lichidele, ele reîntorcându-se la inimă nu tot prin vase, ci prin spaţiile corpului, având de-a face cu un sistem deschis. O nouă etapă în evoluţie a constituit-o închiderea completă a lichidului circulant în interiorul unor vase, rezultând sisteme circulatorii închise, caracteristice vertebratelor şi câtorva nevertebrate.

9.2. Sistemul circulator la vertebrate
Sistemul circulator asigură circulaţia sanguină şi cea limfatică, fiind alcătuit din vase de diferite tipuri şi calibre (artere, vene sanguine şi limfatice, capilare sanguine şi limfatice) şi din inimă. 9.2.1. Vasele sistemului circulator Circulaţia este întotdeauna orientată într-un singur sens: centrifug în artere şi centripet în vene. Arterele îşi micşorează calibrul cu cât se îndepărtează de inimă. Peretele arterial este gros, alcătuit din trei tunici: intima (formată din endoteliu şi subendoteliu), media (cu elemente musculare netede şi elemente elastice) şi adventicea (de natură conjunctivă). Arterele de calibru mare au tunica medie abundentă în fibre elastice, numite de aceea artere de tip elastic; arterele de calibru mijlociu sunt numite de tip muscular întrucât media lor este bogată în fibre musculare netede (la acest tip de artere, între intimă şi medie există o limitantă elastică internă). Venele au întotdeauna pereţii mai subţiri decât arterele de un acelaşi calibru (fig. 9.1); de asemenea au mai puţine elemente musculare şi elastice. Peretele venos are în structura sa aceleaşi trei tunici (intima, media şi adventicea), media fiind ceva mai bogată în elemente musculare. Venele poartă adesea valvule de formă semilunară (la nivelul arterelor acestea nu există decât în mod excepţional), reprezentând nişte repliuri ale intimei. Vasele limfatice au pereţii cu o structură mai puţin diferenţiată, doar la nivelul celor mai mari putându-se evidenţia prezenţa celor trei tunici; la nivelul tunicii medii lipsesc în general fibrele musculare. Ca şi venele, vasele limfatice au valvule, mai ales la păsări şi mamifere. La mamifere, pe traiectul vaselor limfatice se diferenţiază ganglionii limfatici. La vertebratele inferioare se găsesc elemente contractile, numite inimi limfatice, situate de regulă în apropierea locurilor unde vasele limfatice se deschid în vene, având rolul de a împinge limfa către vene.

52

telesteenii păstrând un mic rest din con. Figura 9. un ventricul şi un con arterial la peştii cartilaginoşi sau un bulb arterial la teleosteeni (fig. protejând organul). cu valvule interne. atunci când cea branhială devine imposibilă din cauza scăderii apei. pătura mijlocie numită miocard (muşchiul inimii) şi pătura externă. Inima Inima. sau porte. Uneori capilare se găsesc pe traiectul unei artere sau a unei vene care se capilarizează. iar la vertebratele inferioare se pot dilata mult dând saci limfatici. numite sinusoidale. La ciclostomi inima are un caracter foarte primitiv.2.2. la periferia căreia se află un strat subţire reticular. de la care pleacă artera aortă. Înlocuirea conului arterial.2). un ventricul şi un con rudimentar cu 2 valvule. care are structură cardiacă. constituindu-se apoi un acelaşi tip de vas. este asimetrică şi alcătuită dintr-un sinus venos. Prin inimă trece în permanenţă sânge venos. în cazul unor vene (de exemplu sistemul porthepatic sau cel porthipofizar). se face treptat la peşti şi nu în totalitate. provine dintr-u vas profund modificat.1. Schema structurii vaselor sanguine. organul motor al circulaţiei. care au o respiraţie pulmonară. Au calibru neregulat. interpuse între sistemul arterial şi cel venos. Peretele lor este alcătuit dintr-un endoteliu cu celulele puternic aplatizate. 9. inima prezintă modificări. cu structură vasculară. astfel încât în structura peretelui cardiac se regăsesc trei pături: pătura internă numită endocard (continuarea intimei vasculare). aceste reţele capilare speciale se numesc admirabile. Capilarele limfatice sunt de regulă mai largi decât cele sanguine şi încep în fund de sac. în cazul unei artere (de exemplu glomerulul renal). La peştii dipnoi. în strânsă legătură cu respiraţia branhială. Vertebratele primar acvatice au o alcătuire tipică a inimii. dispuse pe o membrană bazală. Peştii prezintă compartimentele inimii dispuse în forma literei “S”: un sinus venos. pericardul (de natura conjunctiva. un atriu.Capilarele sanguine sunt vase de calibru redus. 9. încât prin ea să circule şi sânge oxigenat: separarea incompletă în două părţi a atriului (în partea stângă ajunge 53 . un atriu. de către bulbul arterial. circulaţia fiind simplă şi completă. Există şi capilare cu un calibru variabil şi discontinuităţi în perete. de forma unui inel redus.

şi îndreptat apoi spre artera pulmocutanată). Ventriculul prezintă un sept incomplet care-l împarte în două loji: una dreaptă. bineînţeles tot incompletă. şi orientat spre cârjele aortice) şi cea pulmonară (prin care trece sânge neoxigenat. dar musculatura lui. Sinusul venos este mai puţin dezvoltat decât la peşti. numită şi pulmonară (aici ajunge sângele din atriul drept). bine dezvoltat. Alcatuirea inimii la pesti. atriul este împărţit inegal (cu discontinuităţi la urodele. împărţit în două rampe de către o cută spirală: rampa aortică (prin care trece sânge oxigenat. iar în cea dreaptă sânge neoxigenat). Circulaţia amfibienilor este dublă. apărute odată cu trecerii la viaţa terestră şi deci la respiraţia aeriană. mai mică.4). venit dinspre partea dreaptă a ventriculului.sânge oxigenat de la plămâni. cu o dispoziţie specială diminuează amestecul celor două feluri de sânge.3). complet la anure) în două camere: atriul drept mai mare în care se deschide sinusul venos şi cel stâng mai mic în care se deschid venele pulmonare (aduc sânge oxigenat). 9. precum şi a ventriculului. 9. adus din partea stângă a ventriculului. Amfibienii prezintă la nivelul inimii modificări (fig. 54 . dar incompletă. Ventriculul se continuă cu un con. Ventriculul este unic.2. Figura 9. în parte amestecat. ele pierzându-şi individualitatea. inima nu mai are sinusul şi conul distincte. Atriul este separat complet în: atriul drept mai mare şi cel stâng (în care se deschide trunchiul venelor pulmonare). dar incompletă. Astfel circulaţia dipnoilor este dublă. La reptile (fig.

numită aortică care se continuă cu cârja aortică dreaptă (cu sânge oxigenat).continuat cu artera pulmonară.4. Figura 9. 55 . din poziţie mediană porneşte recurbându-se spre stânga. Alcătuirea inimii la amfibieni. alta stângă. Figura 9. dar incompletă. cârja aortică stângă (cu sânge amestecat). Alcătuirea inimii la reptile.3. Circulaţia este dublă.

din ventriculul drept porneşte artera pulmonară prin care pleacă sângele neoxigenat spre plămâni.6. La exterior şanţul atrioventricular (coronar). având jumătatea stângă (prin care trece sânge oxigenat) complet separată de cea dreaptă (prin care trece sânge neoxigenat). 9. Atriile prezintă de obicei prelungiri. cât şi a ventriculelor fiind completă. nodul sinoatrial nodul atrioventricular fascicul Hiss ram stâng ram drept reţea Purkinje Figura 9. Circulaţia este dublă şi completă. cât şi cel interventricular sunt bine marcate. precum şi unul omolog celui de la mamifere denumit Aschoff-Tawara. Conul arterial şi sinusul venos dispar la adulţi (sinusul venos intrând în constituţia atriului drept). despărţirea atriilor. reţeaua lui Purkinje (continuă fascicolul atrioventricular în pereţi ventriculari). se diferenţiază un nodul sinusal. purtând sânge oxigenat. constituind sistemul excitoconducător. care şi-au păstrat caracterul embrionar. la nivelul deschiderii venei cave superioare drepte. Sinusul a fost cuprins în cadrul ventriculului drept. Alcătuirea inimii la păsări (A) şi mamifere (B). Sistemul excitoconducător al inimii Automatismul inimii este asigurat de o un sistem special de celule musculare.6): nodulul sinoatrial sau Keith-Flack (în peretele atriului drept). Inima mamiferelor seamănă din punct de vedere funcţional cu cea de la păsări. funcţional însă se manifestă la nivelul sinusului venos şi a atriului. Mamiferele au sistemul excitoconductor mai bine diferenţiat (fig. nodulul atrioventricular sau Aschoff-Tawara (în partea inferioară a septului interatrial). iar din cel drept (care are pereţii mai groşi) o cârjă aortică care se curbează spre stânga (fig. atriul stâng aorta atriul drept ventriculul drept trunchi pulmonar ventriculul stâng atriul drept ventriculul stâng aorta atriul stâng ventriculul drept A B Figura 9. numite auricule. Cârja aortică stânga a dispărut.5. rămânând cea dreaptă care porneşte din ventriculul stâng. fascicolul atrioventricular (pornit din nodulul atrioventricular. în septul atrioventricular). La păsări.Păsările au inima tetracamerală. 56 . Sistemul excitoconducător la mamifere.5). Din ventriculul drept porneşte artera pulmonară. 9. La vertebratele inferioare acest sistem este mai slab diferenţiat histologic.

sinus venos. vene si capilare. Identifică planul comun de structură al vaselor sanguine. atriu. b. Alege afirmaţiile incorecte despre circulaţie: a. 57 . 4. d. este simplă şi închisă la vertebratele primar acvatice. sinus venos. precizează apoi si particularităţile structurale pentru artere. Descrie evoluţia compartimentului ventricular al inimii în seria vertebratelor. este dublă şi închisă la păsări şi mamifere. ventricul şi bulb arterial. sinus venos. 2. c.Autoevaluare 1. două atrii şi două ventricule. d. apoi si pe cea a compartimentului atrial. La peştii teleosteeni inima este constituită din: a. două atrii şi un ventricul. atriu. b. 3. c. ventricul şi con arterial. este dublă şi deschisă la tetrapode. este simplă şi deschisă la vertebratele primar acvatice.

Rinichiul Unitatea funcţională şi structurală a rinichiului este nefronul (tubuşorul urinar). tubul contort proximal. funcţional rămânând la adulţi metanefrosul . prevăzute de regulă cu cili. 10. este o formă adaptativă a nefronului evoluat. 10.1. nefronul glomerular închis prezintă o evoluţie maximă. dar pot permite şi reabsorbţia unor substanţe sau secreţia altora în fluidul care circulă prin ele.rinichiul superior organizat. mezonefrosul (rinichiul troncal) şi metanefrosul (rinichiul caudal). fiind lipsit în mod secundar de glomerul. în care numărul nefronilor s-a înmulţit apreciabil. Sistemul excretor reglează mediul intern prin menţinerea unei aceleiaşi cantităţi de săruri şi de apă.nefronul închis. la care se ataşează un glomerul vascular admirabil. prezent la unii teleosteeni marini. cu o presiune osmotică determinată şi sensibil constantă. forma cea mai simplă. Sistemul excretor Existenţa unui mediu intern. Metanefrosul este rinichiul funcţional al amniotelor (reptile. . numit conductul lui Wolff. La amniote. ansa Henle. 10. Nefronii în seria vertebratelor sunt şi ei de diferite tipuri: nefronul deschis cu glomerul extern. La unele animale nevertebrate de apă aceste funcţii sunt îndeplinite de aceleaşi suprafeţe de schimb specializate şi pentru schimbul de gaze respiratorii (în cel mai simplu caz este implicată întreaga suprafaţă a corpului). funcţionează în general pentru eliminarea apei.nefronul deschis cu glomerul intern. În evoluţia vertebratelor se disting mai multe tipuri de rinichi (fig. structural şi funcţional: capsula. punând în legătură cavitatea corpului cu mediu extern.10. Acestea pot apărea ca nişte tuburi. la care nefrostomul dispare (se pierde legătura cu celomul). prezent în mezonefrosul unor amfibieni. Cele mai complexe structuri de acest tip sunt rinichii vertebratelor. îndeosebi la mamifere. fiindu-i asociată capsula Bawman şi alcătuind împreună corpusculul lui Malpighi. elimină resturile metabolice. . constituie o condiţie esenţială pentru funcţionarea diferitelor sisteme din organism. în preajma căreia se găseşte un glomerul vascular extern) în cavitatea generală a corpului şi distal în canalul Wolff. Pronefrosul este considerat în general un organ tranzitoriu la vertebrate.1): pronefrosul (rinichiul cranial sau cefalic). funcţia sa principală fiind cea de a forma în embriogeneză ureterul primar. iar forma care rămâne funcţională pentru toate anamniotele se numeşte şi opistonefros. prezent la pronefrosul larvelor de ciclostomi. Dar există în lumea animală şi o diversitate de sisteme celulare care realizează echilibru ionic.2). Mezonefrosul apare în embriogeneza amniotelor. ei şi căile urinare constituie sistemul urinar (excretor). la masculii amniotelor se formează epididimul (o parte a căilor sexuale). - 58 . . deschis proximal printr-un nefrostom (pâlnie ciliată. din partea sa anterioară. iar glomerul este intern. întâlnit în mezonefrosul vertebratelor inferioare sau în metanefrosul celor superioare. are glomerului dezvoltat chiar pe traiectul tubuşorului urinar. În dezvoltarea ontogenetică a vertebratelor superioare (amniotele) se succed toate aceste trei tipuri de rinichi.nefronul aglomerular. prezentând o alungire considerabilă a segmentelor sale bine diferenţiate morfologic. telesteeni şi amfibieni. tubul contort distal. De asemenea. păsări şi mamifere). porţiunea de conectare la canalul colector Bellini (fig.

Evoluţia rinichiului la vertebrate. 59 .1.Figura 10.

Autoevaluare Descrie alcătuirea sistemului urinar la amfibieni si mamifere. păsări. inclusiv a tubuşoarelor colectoare Bellini La cele mai multe vertebrate.şi intrarenale. iar cel primar rămâne numai spermiduct (canal deferent). Ureterul primar este la ciclostomi uroduct. în dreptul căilor urinare se găseşte vezica urinară. Structura rinichiului la mamifere. Căile urinare Din unirea între ele a porţiunilor distale ale nefronilor rezultă ureterul primar sau conductul lui Wolff.10. în care poate fi depozitată urina (secretată continuu de către rinichi) şi astfel eliminată numai la anumite intervale de timp. dar la masculii celor mai mulţi gnatostomieni el devine şi spermiduct. La amniote se dezvoltă un ureter secundar (prin înmugurirea părţii distale a ureterului primar). Originea vezicii urinare este diferită: tubară (din conducterele urinare) la peşti. cloacală la amfibieni şi amniote (la amniote participă la formarea vezicii urinare şi pedicelul alantoidei). Figura 10.2. şerpi.2. 60 . Ureterul secundar va sta la originea căilor excretoare extra. Vezica urinară lipseşte în mod secundar la crocodili.

Teleosteeni au testicule voluminoase (volumul creşte mult în perioada reproducerii). Reptilele au gonada masculină de formă rotunjită sau ovală. Gnatostomienii au o pereche de testicule. în saci scrotali . sunt prinse în apropierea extremităţii anterioare a rinichiului (corpuri adipoase galbene sunt ataşate testiculelor). Gnatostomienii au şi structuri asociate gonadelor.2. testiculele coborând în sacii scrotali numai în perioada de reproducere şi apoi revenind în cavitatea abdominală (la unele insectivore. Din punct de vedere structural (după forma structurii în care se diferenţiază spermatozoizii) se deosebesc două tipuri de testicule: cele cu ampule de la ciclostomi. proboscidieni. rozătoarele. mai înapoia decât la amfibieni. ovarul şi respectiv testiculul. la femelele multor grupe căile genitale asigură ş dezvoltarea progeniturii în primele etape ale dezvoltării. iar deschiderea sa congenitală sau produsă de o ruptură ulterioară determină apariţia herniei inghinale prin pătrunderea unei anse intestinale până în scrot . Reproducerea prin muguri pluricelulari se întâlneşte la numeroase animale sesile. sirenieni. Elasmobrannhii prezintă testiculele alungite. Agnatele sunt lipsite de căi genitale. ocupând regiunea opistonefrotică anterioară. precum sunt celenteratele. artiodactile. descendenţii primind doar puţină materie de la care prin dezvoltare vor rezulta organisme noi. 61 . 11.1. În mod similar. perisodactile) sau temporară. situată în jumătatea posterioară a cavităţii abdominale.caz numit exorchidie. Astfel la adulţi. carnivore. La ciclostomi testiculul este un organ impar. un vierme plat (planaria de exemplu) se poate reproduce strangulându-şi corpul şi formând două mase celulare. La majoritatea organismelor pluricelulare. spermatozoizii fiind eliminaţi în cavitatea generală. La mamiferele cu exorhidie permanentă canalul inghinal se închide complet. Testiculul Gonada masculină în care se formează spermatozoizii. La mamiferele are loc în timpul dezvoltării intrauterine o deplasare a gonadelor mascule de la locul de formare (porţiune anterioară a mezonefrosului) spre partea posterioară a bazinului sau chiar înafara abdomenului. resorbindu-se în perioada de repaus şi fiind înlocuite de altele. Vertebratele prezintă o singură formă de înmulţire.11. În forma cea mai simplă.2. fiind legat de pereţii acesteia prin mesorhiu.fenomen frecvent întâlnit la om. una purtând capul şi cealaltă păstrând coada. înafara corpului. procesul încheindu-se cu separarea celulelor fiice. cetacee. poziţia testiculelor este variabilă: intraabdominale – caz numit criptorhidie (multe insectivore. testiculele adesea au volum inegal şi sunt dispuse uşor asimetric la partea cranială a rinichilor. numit canal inghinal. la microorganisme reproducerea constă in diviziunea celulară precedată de o perioadă de sinteză şi însoţită de dublarea tuturor componentelor structurale ale celulei. Gameţii sunt produşi în gonade. Forma iniţială a descendenţilor variază întâlnind atât forme de reproducere pluricelulară (muguri) cât şi structuri unicelulare (gameţi). La păsări. Exorhidia poate fi permanentă (la primatele superioare. care reprezintă structurile de bază ale sistemului reproducător. Coborârea testiculului se face printr-un spaţiu situat între peretele abdominal şi pelvis. în câteva zile fiecare jumătate regenerează structurile ce-i lipsesc. Caracteristicile sale sunt destul de unitare la vertebrate.1. La anure testiculele ovale. Gonadele 11. primatele primitive). care necesită participarea celulelor reproducătoare (gameţi): spermatozoidul şi ovulul. Canaliculele seminifere sunt structuri permanente. reprezentate de conducte (căi genitale). Ampulele se dezvoltă sezonier. Sistemul reproducător 11. odată cu activitatea ciclică a gonadei. edentate). la nivel pluricelular. destul de masive. organismul parental îşi păstrează identitatea. Caractere generale Procesul de reproducere prezintă mecanisme variabile în lumea animală. peşti şi amfibieni şi cele care prezintă canalicule seminifere de la amniote şi unii teleosteeni. cu rol în transportul gameţilor. este situată în cavitatea generală. cea sexuată.

dar de la multe vertebrate are si funcţia de a forma membranele terţiare ale ovulului. numită spermiduct (fig. chiar şi metateriene) se regăsesc încă unele caractere reptiliene (lobare externă. deasupra ovarelor se dezvoltă corpurile adipoase. ajungerea ovulelor la maturitate făcându-se numai într-o anumită perioadă. iar in cazurile de oviviparie sau de viviparie de a păstra embrionul până la dezvoltarea sa. la şopârle asemănători celor de la amfibieni. de către opistonefros. opistonefrosul având funcţie exclusiv urinară. Teleosteeni au pentru ambele sexe conducte genitale proprii. ele umplând cavitatea generală întrucât şi numărul de ovule este imens. este situată ca şi testiculul în cavitatea generală. Teleosteeni au un ovar cu un gol central (în care sunt eliberate ovulele).3.2. La mamiferele primitive (prototeriene. a teleosteenilor si a lui Lepisosteus dintre peştii holostei care au un tip special de oviducte) de canalul Muller. glandele veziculare. Funcţia primara a oviductului este de a conduce ovulele în locul unde vor fi fecundate. Pe traseul căilor genitale mascule pot exista şi glande anexe: glanda Leydig. mai consistenţi la crocodili şi broaştele ţestoase. 11.2. prostata. multilobat. La elasmobranhi partea anterioară a opistonefrosului îşi modifică nefroniii în vederea transportului de gameţi. însa de obicei peretele ovarului este destul de aproape de deschiderea oviductului care este mai largă şi poartă denumirea de pavilion. 11. Ovarul Gonada femelă. Amfibienii au ovare saculare. canalul Wolff va fi spermiduct în timp ce un fel de ureter “secundar” va drena urina. dreptul degenerând în timpul dezvoltării embrionare). prelungit cu oviductul. La mamifere variaţiile gonadei sunt minime întrucât ovulul este microscopic. fiind legat de pereţii acesteia printr-un mezovarium. La vertebratele inferioare (peşti şi amfibieni) creşterea ovarelor este puternică în perioada de reproducere. Canalele proprii de eliminare a gameţilor. speciale.în cavitatea generală si apoi prin porii genitalei în apa înconjurătoare. 62 . cu formă variabilă după cea a corpului (mai scurt la anure). ovarele sunt perechi. la reptilele şi păsările ovarul creşte mult căpătând forma unui ciochine întrucât ovulele sunt de dimensiuni mari. Păsările au de regulă un singur ovar funcţional (cel stâng. La amniote. atât spermatozoizii cât şi ovulele eliminându-se într-un mod primitiv . datorată dimensiunilor mai mare ale ovulelor). Ciclostomii au un singur ovar situat pe linia medio-dorsală a cavităţii abdominale.11. ureterul primar (canalul Wolff) va constitui calea genitală. se formează şi un canal de neoformaţie pentru drenare a urinei. La amfibieni are loc separarea parţială sau chiar totală a căilor genitale de cele urinare.1). Chiar şi dintre amniote. Intre ovar si oviduct există o discontinuitate. Conductele genitale femele sunt reprezentate la vertebrate (cu excepţia agnaţilor care nu au conducte. apar la gnatostomieni. Căile genitale Agnatele nu prezintă căi genitale. glandele lui Cowper (bulbouretrale). Conductele genitale mascule sunt reprezentate în modul cel mai primitiv. deosebite pentru fiecare sex. Ovarele au o activitate ciclică. ovulul eliminat trebuind sa străbată cavitatea generală. La euterieni. La elasmobranhi ovarul poate fi unic sau pereche (dispuse asimetric). egal dezvoltate. ca şi formaţiunea foliculară în care se dezvoltă. numit ureter secundar. odată cu apariţia metanefrosului. holostei şi la Neoceratodus dintre dipnoi. La reptile ovarele sunt saculari. situaţie întâlnită la condrostei. cu puţine excepţii (la chiroptere ovarul stâng este mai mic).

In continuarea pavilionului. Mamiferele vivipare (meta. La elasmobranhi conductele genitale sunt pare şi simetrice. 11. oviductul se continuă cu istmul scurt (la acest nivel se formează membranele cochiliere). multe copitate. gestaţia fiind foarte scurtă. istmul. cetacee. trompă. uter bipartit cu fuzionare distală scurtă (la porc.2). însă la euterienii se remarcă tendinţa de unire a oviductelor dinspre partea terminală. carnivore. Mamiferele prototeriene (care depun ouă) au oviducte asemănătoare celor de la reptile şi păsări.Figura 11. uterul este slab dezvoltat. organul nidamentar. 63 . unele rozătoare). unele chiroptere). ultima porţiune a oviductului. urmând ca ultima porţiune. denumită “vagin” să se deschidă în cloac. apoi cu o porţiune mai lărgită numită “uter”. uter şi vagin. porc. Într-un mod asemănător apar diferenţiate şi oviductele reptilelor şi păsărilor (fig. puţine chiroptere. Metaterienii au aceste formaţiuni duble.şi euteriene) au oviductul diferenţiat în pavilion. precum şi uterul parţial sau total. precum şi la alte mamifere (alte primate. uter bicorn cu fuzionare mai lungă dar incompletă proximal (la insectivore. după care urmează trompa mai lungă şi musculoasă. în “uter” se dezvoltă embrionul). fiecare oviductul este diferenţiat pe mai multe segmente (trompa.1. este “vaginul care prin contracţie elimină ouăle în cloac. uter simplu cu fuzionare totală (la multe primate. cetacee. tatuu. deseori reunindu-se la extremitatea cranială pentru a forma medial un pavilion unic. La păsări. ultimul deschizându-se la nivelul sinusului urogenital. inclusiv omul. mai strâmtă şi musculoasă . leneş). lemurieni). “uterul”). Conductul genital începe cu un pavilion. în care se formează coaja propriu zisă (la reptilele ovovivipare sau vivipare. unele chiroptere. Mamiferele euteriene au uterele bine dezvoltate cu diferite grade de fuzionare între ele: utere neunite şi deschise separat în vagin (la iepure şi alte rozătoare. cu puţine excepţii se diferenţiază numai oviductul stâng. Conductele genitale mascule la tetrapode. La metaterieni. la nivelul său glandele secretând albuşul. cuprinzând vaginul (devine unic). La om.

glandele clitoridiene. două perechi de labii). secreţia lor constituie învelişurile oului (albuşul. Sphenodon dintre reptile şi majoritatea păsărilor nu au organe copulatorii. 64 . membranele şi coaja la rechini. Amniotele au întotdeauna fecundaţie internă. Organele genitale externe sunt diferenţiate mai bine la masculi. La mamiferele.rumegătoare.mai cu seamă ale mamiferelor (vestibulul genital. Conductele genitale femele la tetrapode. La peşti care prezintă fecundaţie internă. Autoevaluare Descrie alcătuirea sistemului reproducător la păsări şi la mamifere. glandele anexe ale oviductelor sunt fine dezvoltate: glandele vestibulare. copulaţia făcându-se prin simpla apoziţie a cloacului mascul cu cel femel. masculii au porţiuni ale aripioarelor (pelviene la condrihtieni sau anale la teleosteeni) modificate pentru conducerea spermatozoizilor pe căile genitale femele. în vederea copulaţiei.2. dar şi la femele . încât ele vor avea în general dezvoltate organe copulatorii la masculi (penisul). porţiunea caudală a uterului este îngustă diferenţiindu-se un col care marchează comunicarea cu vaginul. Conductele genitale femele prezintă şi ele glande. La speciile ovipare. la gimnofioni se întâlneşte o copulaţie. reptile şi păsări sau formaţiunea mucoidă la amfibieni). cloacul mascul fiind protractil şi folosit ca organ copulator. clitorisul. Dintre amfibieni. hipopotam). Figura 11.

vol. M. 1986 . I.. Comănescu. W. S. Editura Pim. Iaşi. D. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Haimovici. D.. S. I. C.. 1981 . Matic. Tomescu. Cuza”. Evolution. Antoniu. Mailat-Mişcalencu. Haimovici. G.. Haimovici. Universitatea „Al.. Bucureşti. vol. 1998 . I. Editura didactică şi pedagocică. M. S... Tefler... 1983 ... Năstăsescu. 2002 . S..V.Anatomia comparată a vertebratelor. Solomon. I. Ştirbu.. Cuza”. Suciu.. Function. 65 . Kennedy.Bibliografie Bejenaru..Lucrări practice de anatomia comparată a vertebratelor... Universitatea „Al. Iaşi. L. Editura didactică şi pedagogică. 1982 .Anatomia comparată a vertebratelor. Haimovici. A. Cuza”.. WCB/McGraw-Hill. F.. L. Comparative Anatomy. 1979 . Bucureşti. II. vol. Universitatea “Al. I.. I (splanhnologia).Biologia organismelor.H. 1978 .Lucrări practice de anatomia comparată a vertebratelor. Cuza”. International Edition. Stanc. Kardong. I (sistemul locomotor). N. G. Neagu. Mişcalencu..Vertebrates. Iaşi. Comănescu. S. M. vol. 1982 . II (sisteme de relaţie). Universitatea “Al..Zoologia nevertebratelor. K. S. Pisică. Z. Bucureşti. Iaşi.Elemente de Anatomie comparată a animalelor. Iaşi.Anatomia comparată a vertebratelor.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful