UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” FACULTATEA DE BIOLOGIE SPECIALIZAREA BIOLOGIE - ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

ANATOMIE COMPARATĂ
SUPORT DE CURS

IAŞI 2010

Coordonator disciplină şi tutore : Conferenţiar Dr. Luminiţa BEJENARU (e-mail: lumib@uaic.ro) Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: - organizare generală (principii, planuri, similarităţi); - sisteme de relaţie; - sisteme de nutriţie; - sisteme de reproducere. Obligaţii minime pentru promovarea examenului: - prezenţa la activităţile asistate şi cele de tip tutorial (minim 50%); - media minimă 5 a testelor de evaluare şi nota minimă 6 la un proiect de documentare. Modul de stabilire a notei finale: 50% testele de evaluare pe parcurs, 25% testul de evaluare final, 25% proiectul de documentare. Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei: variabilitatea anatomică (morfologică şi structurală) a unor organe la diferite grupe de animale.

2

Cuprins
1. Definiţii şi principii generale …………………………………………………………………………. 1.1. Termeni anatomici …………………………………………………………………………… 1.2. Similarităţi …………………………………………………………………………………….. 2. Sistemul tegumentar …………………………………………………………………………………. 2.1. Pielea …………………………………………………………………………………………. 2.1.1. Epiderma …………………………………………………………………………. 2.1.2. Derma …………………………………………………………………………….. 2.2. Producţii (anexe) ale pielii ………………………………………………………………….. 2.2.1. Producţii epidermice …………………………………………………………….. 2.2.2. Producţii dermice ………………………………………………………………… 3. Sistemul scheletic ……………………………………………………………………………………... 3.1. Exoscheletul ………………………………………………………………………………….. 3.2. Endoscheletul ………………………………………………………………………………... 3.2.1. Scheletul axial ……………………………………………………………………. 3.2.2. Scheletul apendicular …………………………………………………………… 4. Sistemul muscular …………………………………………………………………………………….. 4.1. Musculatura scheletică ……………………………………………………………………… 4.1.1. Musculatura trunchiului …………………………………………………………. 4.1.2. Musculatura capului ……………………………………………………………... 4.1.3. Musculatura apendiculară ………………………………………………………. 4.2. Derivate ale musculaturii scheletice ……………………………………………………….. 4.2.1. Musculatura pieloasă ……………………………………………………………. 4.2.2. Organele electrice ……………………………………………………………….. 5. Sistemul nervos ………………………………………………………………………………………... 5.1. Caractere generale ale sistemului nervos în seria animală …………………………….. 5.2. Sistemul nervos la vertebrate ………………………………………………………………. 5.2.1. Sistemul nervos central …………………………………………………………. 5.2.2. Sistemul nervos periferic ………………………………………………………... 5.2.3. Sistemul nervos vegetativ ………………………………………………………. 6. Sistemul endocrin ……………………………………………………………………………………… 6.2. Sistemul endocrin la vertebrate ……………………………………………………………. 6.2.1. Hipofiza (glanda pituitară) ………………………………………………………. 6.2.2. Tiroida …………………………………………………………………………….. 6.2.3. Corpul ultimobranhial şi glanda paratiroidă …………………………………… 6.2.4. Glanda adrenală …………………………………………………………………. 6.2.5. Paraganglionii ……………………………………………………………………. 6.2.6. Insulele pancreatice ……………………………………………………………... 6.2.7. Epifiza (glanda pineală) …………………………………………………………. 6.2.8. Urofiza …………………………………………………………………………….. 6.2.9. Gonadele …………………………………………………………………………. 6.2.10. Organe endocrine secundare …………………………………………………. 7. Sistemul digestiv ………………………………………………………………………………………. 7.1. Caractere generale ………………………………………………………………………….. 7.2. Sistemul digestiv la vertebrate ……………………………………………………………... 7.2.1. Cavitatea bucală …………………………………………………………………. 7.2.3. Faringele ………………………………………………………………………….. 7.2.4. Esofagul …………………………………………………………………………... 7.2.5. Stomacul ………………………………………………………………………….. 7.2.6. Intestinul mediu ………………………………………………………………….. 7.2.7. Intestinul posterior ……………………………………………………………….. 7.2.8. Glandele anexe ………………………………………………………………….. 8. Sistemul respirator …………………………………………………………………………………….. 8.1. Sistemul respirator branhial ………………………………………………………………… 8.1.1. Branhii interne ……………………………………………………………………. 8.1.2. Branhiile externe …………………………………………………………………. 8.2. Sistemul respirator pulmonar ………………………………………………………………. 8.2.1. Plămânii …………………………………………………………………………... 5 5 6 9 9 9 9 10 10 12 13 13 13 13 17 23 23 23 24 25 25 25 26 27 27 27 27 31 34 36 36 36 37 38 39 39 40 40 40 41 41 42 42 42 43 43 44 44 44 46 47 49 49 49 49 50 50

3

.2. Căile genitale ……………………………………………………………………………….2. Bibliografie ………………………………………………………………………………………………….1. 11. 10. Rinichiul …………………………………………………………………………………….1.. Căile urinare ………………………………………………………………………………… 11. Vasele sistemului circulator …………………………………………………….1. 9.2. Căile respiratorii ………………………………………………………………….. 9.2.2. Gonadele …………………………………………………………………………………….2. 10.. Testiculul ………………………………………………………………………… 11. Ovarul ……………………………………………………………………………. Caractere generale ………………………………………………………………………… 11.1. 10.2. Sistemul circulator la vertebrate …………………………………………………………… 9. Caractere generale …………………………………………………………………………. Sistemul excretor ……………………………………………………………………………………. 11. 9.2.2..2. 51 52 52 52 52 53 58 58 60 61 61 61 61 62 62 65 4 .2. 9.3... Inima ……………………………………………………………………………….8. Sistemul circulator ……………………………………………………………………………………. 11.1. Sistemul reproducător ………………………………………………………………………………..

cranial. în cursul vieţii istorice a unui organism. Denumiri de planuri sau secţiuni prin corp : . Definiţii şi principii generale Termenul de anatomie provine din limba greacă antică (anatome = disecţie). precum şi cu potenţialul său evolutiv (cum o structură.sagital = planul longitudinal care trece din faţă în spate. urmărind în principal legile evoluţiei acestora pe plan morfologic.superficial (extern. central) = depărtat de suprafaţă .dorsal = spre spatele corpului sau a unei părţi din corp . . Aceeaşi structură lucrează atât pentru organism (deci are o funcţie) cât şi corespunzător cerinţelor din mediu.ventral = spre faţa corpului sau a unei părţi din corp . la nivel internaţional.distal = depărtat de originea părţii . Rolul biologic indică cum partea respectivă (structura) este folosită de către în mediu.medial = apropiat de linia mijlocie a corpului . stabilirea funcţiei şi al rolului biologic. Termenul de morfologie desemnează studiul formei în corelaţie cu funcţia ei (cum o structură şi funcţiile sale devine o parte integrată în organism). Astăzi. În demersul ei. în mediu ele îndeplinesc mai multe roluri biologice: termoreglarea. . cu limitările şi posibilităţile lor pentru procesul evolutiv.flexie = închiderea unghiului dintre două axe. La multe păsări penele au funcţia de a acoperi corpul. Analiza rolului se face în natură (studiu de teren).lateral = depărtat de linia medială a corpului . superior. de la bun început. dintre care cei mai frecvenţi sunt prezentaţi mai jos. divizând verticala corpului în două porţiuni laterale (dreapta şi stânga) . Denumiri de mişcări: . . Funcţia şi rolul biologic sunt două noţiuni diferite. conturarea aerodinamică a corpului pentru zbor. prin propria sa alcătuire devine un factor în evoluţia altor forme).parietal = referitor la peretele părţii . Termenul de funcţie biologică este mai restrictiv. Termeni anatomici Anatomia animală utilizează o serie de termeni specifici.transversal = planul care divide corpul sau organul în două porţiuni. constă în descrierea anatomică şi relaţionarea animalului la alte specii (deci din punct de vedere). diferite şcoli de morfologie sunt orientate pe problemele de integrare structurală a părţilor şi semnificaţia acestora în funcţionarea organismului. . . . desemnând acţiunea sau proprietatea unei părţi în organism.visceral = referitor la organele dintr-o cavitate. Termeni de direcţie şi de localizare : . periferic) = pe sau aproape de suprafaţă . ele desemnând studiul alcătuirii biologice a organismelor prin disecţie. sisteme de organe. inferior). anterioară şi posterioară (în cazul omului. . . Formularea problemei. . Anatomia comparată este o ştiinţă de sinteză care studiază organele şi sistemele de organe prin comparaţie.profund (intern. cefalic = spre extremitatea cefalică . muşchii masticatori la un şoarece acţionează pentru închiderea fălcilor şi pentru a mesteca hrana. Funcţia este în general observată în laborator (studiu de laborator).proximal = apropiat de originea părţii . . .caudal = opus extremităţii cefalice . . . 5 . organismul neseparat din contextul ecologic.1.1. .mediosagital = planul sagital care trece chiar prin linia mijlocie a corpului (în acest caz celelalte planuri sagitale sunt denumite parasagitale) . uneori etalarea pentru atragerea atenţiei partenerului în timpul reproducerii.extensie = mărirea unghiului dintre două axe. Analiza morfologică se concentrează pe nivelurile înalte de organizare biologică: organe. analiza morfologică urmăreşte: definirea problemei abordate. De exemplu. 1.

supinaţie = rotirea laterală a unui segment în raport cu axul său lung. Anterior (cranial) Dorsal Dorsal Ventral Posterior (caudal) Anterior (cranial) Posterior (caudal) Ventral Plan sagital Plan orizontal Plan transversal Figura 1. adducere = apropierea unui segment de la un ax sagital dat. scheletul membrului propriu zis la tetrapode (fig. Localizări.2.scheletul membrului propriu zis la diferite tetrapode. protracţie = ducerea spre înainte a unui segment. cele care au o funcţie similară sunt analoage.- abducere = depărtarea unui segment de la un ax sagital dat. Figura 1. direcţii şi planuri/secţiuni. retracţie = ducerea spre înapoi a unui segment. funcţia.1. Similarităţi În diferite organisme.2). 6 .2. Exemple de serii omoloage pot fi: arcurile viscerale la vertebrate. aparenţa. Omologia recunoaşte similaritatea bazată pe originea comună. părţile (structurile) care au origine comună sunt considerate omoloage. 1. pronaţie = rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung. iar cele care seamănă doar între ele sunt homoplastice. Astfel. Serie omoloagă . 1. părţi corespunzătoare pot fi considerate similare pe baza a trei criterii: originea.

determinate de această dată de mediul comun de viaţă .4). De exemplu. omologia şi homoplastia. 1. ele având doar o aparentă asemănare.3). Figura 1. De exemplu aripa de insectă şi cea de pasăre (fig. similarităţile dentiţiei. delfinii şi ichtiosaurienii (reptile acvatice fosile) au şi ele elemente comune. Homoplazia recunoaşte similaritatea bazată pe asemănare. deci fiind strict homoplastice (fig. Structurile analoage îndeplinesc funcţii similare. adică analogii. însă pot avea sau nu origine comună. au câteva caractere fundamentale care le apropie: firele de păr. delfinii şi liliecii trăiesc în medii separate (diferite). evenimente accidentale pot determina apariţia unei simple asemănări homoplastice. ale scheletului. Figura 1. Originea comună imprimă descendenţilor structuri similare. funcţii similare în medii similare pot produce convergenţa formelor. Pe de altă parte. fiecare separat contribuie la organizarea (structurarea) biologică. glandele mamare. dar se şi suprapun în anumite cazuri. Prin urmare. Homopastie . Serie analoagă .3. 1. adică omoloage.4.aripa de insectă şi cea de pasăre. Analogia. Ocazional. Cele mai reprezentative exemple sunt cele de mimetism sau camuflaj: unele insecte au aripi în formă de frunze care folosesc la zbor nu pentru fotosinteză (deci nu sunt analoage) şi cu siguranţă nu au origine comună (nu sunt nici omoloage). fiind mamifere. membrele transformate în înotătoare. fără a fi omoloage ori analoage. Structurile homoplastice seamănă între ele. 7 .insecte cu aripi în formă de frunze.apa: forma hidrodinamică. totuşi ambele grupe.Analogia recunoaşte similaritatea bazată pe o funcţie comună.

opus extremităţii cefalice. depărtat de originea părţii 2. extensie b. depărtat de suprafaţă 3. spre faţa corpului sau a unei părţi din corp 8 .Autoevaluare 1. distal e. Numeşte şi explică o serie de structuri care să fie atât omoloage cât şi analoage. planul longitudinal care divide corpul în două porţiuni laterale 4. ventral c. rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung 3. caudal b. Împerechează fiecare termen cu definiţia corespunzătoare: 1. spre spatele corpului sau a unei părţi din corp 5. pronaţie d. depărtat de linia medială a corpului 4. 2. distal e. posterior la animale 3. profund d. sagital a. depărtat de originea părţii 2. Împerechează fiecare termen cu definiţia corespunzătoare: 1. lateral c. mişcarea de mărire a unghiului dintre două axe 5. dorsal a.

cele din prima categorie putând fi moi (glandele) sau tari-cornoase (cuticule. reptile). La nevertebrate. 9 . mezo. vine în contact cu mediul extern. Epiderma amniotelor. fibre colagene şi elastice. peşti). şi cea profundă tot densă. numită şi corpul mucos al lui Malpighi.1. respiraţie. slab dezvoltat la amfibieni şi foarte puternic la amniote (reptile. amfibieni. Cornificarea superficială a epidermei apare odată cu trecerea la viaţa pe uscat. Pielea 2. peri. Diferenţierea dermei este mai accentuată la vertebrate. derma are trei pătura: una superficială mai subţire şi densă. fiind un mijloc de apărare împotriva uscăciunii. situată subepidermic. 2. Având în vedere originea embrionară a dermei. de origine mezodermică). pielea este formată în principal din două structuri diferite: epiderma (care este un epiteliu de origine ectodermică) şi derma (un ţesut conjunctiv. Epiderma vertebratelor primar acvatice se caracterizează prin fenomenul de producere a mucusului (secreţie formată din mucopolizaharide). Fibrele musculare netede din dermă asigură legătura dermo-epidermică la amfibieni. inclusiv la cordatele inferioare. păsări şi mamifere). epiderma larvelor elaborează mucus.). pot exista şi formaţiuni conjunctive subcutanate (burse. insolubilă în unii solvenţi organici).şi mezodermul). Tegumentul este alcătuit din piele şi producţiile (anexele) acesteia. fascii sau hipoderm) situate în profunzimea tegumentului. epiderma este simplă (un singur strat celular).1. fiind supusă modificărilor adaptative determinate de acesta. Toate vertebratele au epiderma stratificată şi superficial pavimentoasă.şi endodermul). celule pigmentare. Derma Derma.1. Celule pigmentare localizate în derma apar mai cu seamă la vertebratele poikiloterme ( peşti.1. prezentând în grosimea sa zone de diferite densităţi. cu celule. care prezintă doar două foiţe embrionare (ecto. glandele mamare la mamifere. eliminarea substanţelor toxice sau inerte din organism. iar la vertebratele tetrapode specifică este cornificarea rezultată din impregnarea celulelor din straturile superficiale (urmată de moartea lor) cu cheratină (proteină impermeabilă pentru apă şi gaze. Sistemul tegumentar În lumea animalelor pluricelulare. fiind înlocuite prin activitatea celor bazale). numit şi corion. 2. osoase. aşezată ca orice epiteliu pe o membrană bazală. Tegumentul mai intervine în reglarea temperaturii. La rândul său.2. iar pe baza schimbării poziţiei lor în grosimea dermei (sau a pigmenţilor în cadrul celulelor pigmentare) se realizează modificarea fiziologică a culorii tegumentare. acumularea de rezerve cu substanţe nutritive. Anexele pielii pot fi generate atât de epidermă cât şi de dermă. reptile. fibre musculare netede. grup de trecere de la vertebratele primar acvatice la cele terestre. trebuie menţionat faptul că ea apare doar la metazoarele triblastice. lipsind la diblastice. pene etc. solzi. sau apical cornificată la tetrapode (amfibieni. Epiderma Epiderma. La unele vertebrate. păsări şi mamifere). alta intermediară laxă. 2. iar în stadiul adult produce atât mucus cât şi cheratină. La anamniote (ciclostomi. înconjură glanda uropigială sau alte glande poliptihe ale sauropsidelor. peşti.2.1). are o alcătuire tipică de ţesut conjunctiv. amfibieni). acestea realizând legătura cu formaţiunile subiacente. mai ales a mamiferelor (grup la care în celule din stratul bazal epidermic sunt localizaţi şi pigmenţii) este clar diferenţiată în două pături : una profundă cu straturi celulare vii. alta superficială formată din straturi epidermice cornificate (straturi la nivelul cărora celulele superficiale se descuamează mereu în fracţiuni mici ori mai mari – cazul năpârlirii. La amfibieni. în general. care au trei foiţe embrionare (ecto-. asigură mobilitatea penei sau firului de păr. recepţia unor stimuli externi. delimitarea şi protecţia corpului împotriva agenţilor externi sunt realizate de către tegument. conţine de asemenea vase şi terminaţii nervoase. de aceea epiderma este şi componenta pielii care generează cele mei multe producţii (fig. cele dermice fiind numai dure. vie pe toată grosimea sa la vertebratele primar acvatice (ciclostomi.

Glandele ecrine bine reprezentate la om şi uniform răspândite.1. pot fi grupate în glande apocrine şi glande ecrine. celulele glandulare. Există glande apocrine modificate: glandele ciliare din dreptul pleoapelor. La amfibieni glandele monoptihe sunt acinoase simple. Glandele apocrine au porţiunea secretorie mai largă. pe toată suprafaţa pielii. altele cu secreţie seroasă. epiderma poate genera variate tipuri de anexe tari. Glandele monoptihe ale mamiferelor sunt glandele sudoripare. Glandele seroase secretă holocrin (eliminarea produsului. glandele mamare. constituind un fel de pseudoglande care sunt lipsite de conduct propriu-zis. acest strat este cel care prin prelucrare industrială formează “pielea”). cornificarea mai puternică a epidermei apare la amniote. Secreţia lor este de tip holocrin. formaţiunile perlate ce apar pe piele unor peşti. păstrând însă legătura cu suprafaţa pielii. Salamandra). celulele glandulare mucoase. Pot fi întâlnite uneori şi aglomerări de celule glandulare. în care datorită hipertrofierii lor celulele glandulare apar scufundate în grosimea dermei. la masculi în perioada de reproducere (de exemplu la boiştean). existând însă şi cazuri (de exemplu la moluşte). 2. artropode. se diferenţiază şi formaţiuni cornoase distincte. secreţia holo-merocrină (cu distrugerea doar a capetelor apicale ale celulelor glandulare) imprimă un mirosul caracteristic fiecărei specii şi chiar fiecărui individ. lipsind la reptile şi păsări. Producţii epidermice Producţii moi epidermice (glandele) Nevertebratele şi vertebratele primar acvatice au la nivelul pielii doar celule glandulare.2. glandele cu mosc ale crocodililor situate în dreptul fălcii inferioare) pasările (glanda uropigială de e faţa dorsală a regiunii coccigiene) şi mamiferele (glandele sebacee care se deschid în foliculii firelor de par). se face prin distrugerea celulelor care l-au secretat). precum dinţii cornoşi de la ciclostomi şi larvele amfibienilor. precum: 10 . niciodată holocrine. Sunt foarte bine răspândite la animale. dar şi la celelalte grupe pot apărea anexe tegumentare de această natură. pluricelulare şi cu canal de eliminare a produsului secretat. iar pătura profundă densă se organizează ca o reţea prin predominarea fibrelor colagene (foarte bine reprezentat la mamifere. unele cu secreţie mucoasă. Vertebratele tetrapode au glande adevărate (mai abundente la amfibieni şi mamifere). de forma unor calicii (caliciforme) se găsesc în partea apicală a pielii. albuminoidă. Glandele monoptihe se găsesc numai la amfibieni şi mamifere. glandele ceruminoase din conductul auditiv extern. lipsind la amfibieni. dispuse intradermic. au porţiunea secretorie foarte îngustă şi lungă. Există două tipuri de glande tegumentare la tetrapode: monoptihe (cu celulele secretorii aşezate pe un singur rând. Cele mucoase sunt merocrine (eliminarea produsului se face fără distrugerea celulelor secretorii) şi răspândite constant. sunt diseminate printre celulele epiteliale ale stratului epidermic. Glandele poliptihe au celulele secretorii aşezate pe mai mute rânduri. La rândul lor. Dintre vertebrate. având un rol foarte important în marcarea teritoriului şi recunoaşterea sexelor.2. Amniotele pe lângă cornificarea superficială. fiind în general grupate în anumite regiuni (de exemplu glandele paratoide de la Bufo. cea laxă va constitui stratul papilar (cu o sinuozitate mai mult sau mai puţin accentuată a limitei dintre epidermă şi dermă). Producţii tari epidermice La nevertebrate. altele cu secreţie seroasă. fiind legate cel puţin în stadiul iniţial al dezvoltării de folicului pilos. sunt situate mai profund. secreţia merocrină este apoasa (sudoarea). care este veninos. de ambele tipuri. la exteriorul căruia sunt dispuse celule mioepiteliale) şi poliptihe (cu celulele secretorii dispuse pe mai multe rânduri.La amniote pătura superficială se reduce. de formă tubulare. pe când cele seroase. cochilia moluştelor. celulele care se distrug şi se elimină odată cu produsul secretat fiind înlocuite pe baza stratului bazal generator. La majoritatea nevertebratelor. mult mai rare la om (concentrate în zonele axilare. granuloase sau claviforme. pe toată suprafaţa corpului. unele cu secreţie mucoasă. Producţii (anexe) ale pielii 2. strânsă în glomerul. Acest tip de glande caracterizează reptilele (de exemplu “porii femurali” ai şopârlelor. La vertebratele primar acvatice. Aşa sunt de pildă: cuticulele de la viermi. cea genitală). mai rare la restul mamiferelor.

la care si femelele poartă coarne).pana caracteristică păsărilor. . . permanente. formaţiuni care protejează falanga distală a degetelor la amniote. . unghia şi copita. prezente numai la masculii (cu excepţia renului.1. caracteristice cervidelor.crestele papilare care la om. după modul de formare. Figura 2.gheara. coarnele goale neramificate.ciocul ce mărgineşte fanta bucală la păsări şi la ornitorinc dintre mamifere. caracteristice ambelor sexe de cavicorne şi coarnele rinocerilor neomoloage cu primele. Diferenţieri epidermice si dermice la vertebrate. iar la mamifere pot exista doar pe coadă sau interdigital (la rozătoare). . . dau dermatoglifele.. 11 .firul de păr specific mamiferelor considerat. ale încheieturilor de la nivelul membrelor cămilei). a fi o neoformaţiune.calozităţile din zonele în care tegumentul vine in contact cu substratul.pintenul ce acoperă un ax osos de pe tarsometatarsul unor păsări. formate din alipirea între cu cheratină a unor fibre cornoase. . . la păsări doar porţiunea distală a membrului posterior. care la reptile îmbracă tot corpul. omoloagă solzului reptilian (se dezvoltă asemănător acestuia. ori chiar acoperă întregul corp ca la pangolin şi tatuu. formate mai ales la mamifere (de exemplu calozităţile fesiere ale maimuţelor. unde acesta vine în contact cu substratul. .coarnele mamiferelor diferenţiate la rândul lor în coarne pline şi ramificate.solzii cornoşi. chiar şi la maimuţele superioare.perinuţele de pe faţa plantară a autopodului. având o dezvoltare ciclică anuală legată de cea sexuală. .

insecte 4. solzi cornoşi aplatizaţi 4. Pielea de şopârlă este: a. prezente numai la masculi b. aproape lipsită de glande tegumentare 10. Pentru nevertebrate. Celulele stem sunt localizate în: a. Solzii crapului sunt localizaţi: a. amintim pe cele care constituie exoscheletul chelonienilor (carapacea şi plastronul). stratul bazal al epidermei c. în epidermă d. la reptile este cornificată în totalitate 3. are rol de protecţie 8. mamifere e. deasupra epidermei c. Vertebratele au ca producţii dermice solzii osoşi şi radiile externe ale aripioarelor înotătoare de la peşti. glandă uropigiană 2. solzii placoizi de la elasmobranhi şi solzii elasmoizi ai teleosteenilor. fiind corionul pielii. slab cornificată b. stratul bazal al epidermei c. fire de păr 5. solzi elasmoizi 3. în derma densă b. subţire. stratul cornos al epidermei d. pline. Autoevaluare 1. caduce. teleosteeni c. ramificate c. în derma densă 6. caduce. solzul cornos 9. şi anume la tatuu. Producţii dermice Derma. ramificate. Descrie comparativ structura pielii la peşti şi mamifere. producţii dermice tipice sunt plăcuţele osoase ale tegumentului de echinoderme. în derma laxă b. păsări d. chelonieni b. bulbul firului de păr b.2. la nevertebrate este unistratificată d. pline. conţine o placă nepereche. goale. Printre mamiferele actuale foarte rar apar plăcile osoase tegumentare. ramificate 5. stratul cornos al epidermei d. Care din următoarele caracteristici atribuite plastronului de broască ţestoasă este falsă? a. derma laxă b. Alege afirmaţiile corecte despre epidermă: a. bine adaptată la viaţa terestră d. Împerechează fiecare anexă tegumentară cu grupul de animal corespunzător: a. în stratul viu al epidermei d. 2. prezintă o tendinţa specifică de a genera osificări. Solzii şarpelui sunt localizaţi: a. Coarnele de ren sunt: a. numită endoplastron b. sacii scheletogeni ai dermei laxe 12 . deasupra epidermei c. Celule pigmentare din pielea de mamifer sunt localizate în: a. acoperite de velur în perioada de creştere d. este sudat de vertebre şi coaste c. acoperite fiind la exterior de solzi cornoşi. are toate celulele vii la vertebratele primar acvatice c. plăcile osoase de la reptile şi mamifere. nepigmentată c. derma densă 7. este format din plăci osoase şi solzi cornoşi d. la peşti este diferenţiată în strat cornos şi mucos b. Dintre plăcile osoase ale reptilelor. permanente.2. cuticulă groasă chitinizată 1. Solzii osoşi ai peştilor sunt de diferite tipuri structurale: solzii cosmoizi ai crosopterigienilor.2.

endoscheletul. mişcarea.1. 3. . reptile). chelonieni. precum spiculii spongierilor sau scheletul octocoralilor. de asemenea pe el se dezvoltă perechi de apofize. Este mai greu de atribuit exo. Arcul dorsal.2. Notocordul se păstrează ca principal ax scheletic tot timpul vieţii la ciclostomi. se formează vertebrele. stern şi craniu. O vertebră tip este formată din corp. Arcurile vertebrale se formează separat de corp şi înaintea acestuia. Arcul neural se prelungeşte medio-dorsal cu o spină neurală. în jurul notocordului care se reduce în ontogeneză. situat superficial şi format in general prin osificarea desmală a dermei pielii. cochilii) pot fi considerate piese exoscheletice. constituie partea pasivă a sistemului locomotor – cel care asigură susţinerea corpului. fie pentru inserţie musculară (apofizele transverse). 3. fiind reprezentat de mai multe piese cartilaginoase.sau endoscheletului unele elemente produse în mezogleea animalelor diblastice. iar la restul vertebratelor de către coloana vertebrală – formaţiune care dă şi numele grupului. dar şi de alte tipuri de ţesut conjunctiv ale adulţilor. Axul scheletic dorsal al corpului este constituit la vertebratele cele mai inferioare de către notocord (coarda dorsală). la care constituie aşa numitul nucleu pulpos). Exoscheletul Exoscheletul asigură atât susţinerea corpului cât şi protecţia lui.ţesutul osos. La ceilalţi peşti şi la toate tetrapodele. Reducerea notocordului poate fi totală (păsări) sau parţială la restul vertebratelor. unele produse tegumentare epidermice tari (cuticule. la care se adăuga şi discurile intervertebrale fibrocartilagioase prezente numai la mamifere intre corpii vertebrali. prezintă avantajul vascularizării (cartilajul fiind nevascularizat) şi al rezistenţei căpătate prin mineralizare. . mărind elasticitatea regiunilor.exoschelet. Ţesuturile scheletice care pot alcătui scheletul la animale sunt: . cu rol de neurocraniu. . La nevertebrate. . arc dorsal şi arc ventral. ori la nivelul cartilajelor intervertebrale (la mamifere. protejând sistemul nervos central şi statocistele. generat de ectoderm. deşi creşte mai încet. Resturile notocordale păstrate pot fi regăsite la nivelul corpilor vertebrali (la urodele.ţesutul cartilaginos. 3. ca şi scheletul hexacoralilor. precum notocordul la cordate). Un schelet intern tipic întâlnim la sepie. situat în interiorul corpului. numit şi neural. Sistemul scheletic Scheletul animalelor. coaste.Scheletul animalelor poate fi de două tipuri: . generat de mezenchimul profund. fie pentru articulaţie intervertebrală (zigapofizele anterioare şi cele 13 . Formaţiunile tipice exoscheletice sunt constituite din plăci osoase de natură dermică la echinoderme. Scheletul axial Scheletul axial este reprezentat de coloana vertebrală. peşti condrostei şi dipnoi. circumscrie gaura neurală (prin a căror suprapunere se formează canalul neural în care este adăpostită măduva spinării).1. b. compus dintr-o parte axială şi alte apendiculară. dintre care cel mai important este capsula cefalică. care are avantajul plasticităţii sale crescute (creşte mai repede decât osul). prezentate şi ca producţii tegumentare.ţesutul conjunctiv (reprezentat de ţesutul mezenchimatos embrionar. Endoscheletul La nevertebrate endoscheletul apare rar. a. Notocordul La toate vertebratele în stadiul embrionar notocordul este o tijă cilindrică formată dintr-un ţesut cordal vacuolizat înconjurat de o teacă fibroasă groasă şi rezistentă.3. delimitată de o membrană elastică externă. iar uneori şi protecţia lui. Coloana vertebrală Este alcătuită dintr-o succesiune de elemente cartilagioase sau osoase. Vertebratele au endoscheletul bine dezvoltat.2. numite vertebre.

vertebre. La vertebratele primar acvatice. Coloana vertebrală. vertebre O singura vertebra. codala Reg. prin diferenţierea zonei dorsale într-una toracica purtătoare de coaste si alta lombara. Tabelul 1. urodele. hemale la crocodili tipice in nr. . are numai două regiuni: troncală şi codală. cele mai multe poarta coaste. cervicala Reg. Astfel in timp ce animalele tetrapodele au coloana vertebrala ca un arc orientat fie orizontal (la cele patrupede). peşti Amfibieni: Reptile: Păsări Mamifere 14 . cum se întâmplă la peştii holostei. prezintă diferite regionalizări morfo-funcţionale. dorsala Reg. caz în care vertebra este numită cordacentrică. dorsala. coccigiana). crocodil). variabil de coaste.vertebre cerv. Nr. Legătura coloanei vertebrale la craniu (fixa la vertebratele primar acvatice) se realizează la tetrapode prin intermediul primei vertebre cervicale care poarta una sau doua cavităţi glenoide de articulare cu condilul occipital unic la majoritatea reptilelor şi la păsări sau dublu la amfibieni şi mamifere. tendinţa de tipice in nr. toracice si primele codale se după pigostil rămân . ca adaptare la verticalitatea specific umana. sacrala Reg. ultimele se unesc spinoase formând pigostilul. la om ea capătă după naştere forma unui resort orientat vertical. iar cealaltă ca zonă de legătură dintre coloana vertebrală şi centura pelviană. vertebre unite vertebre. Există şi vertebre lipsite de corp vertebral în mod primar (ciclostomi) sau secundar (la sturioni). care este reprezintă o formaţiune rigidă (vertebrele sunt lipsite de zigapofize) dar elastică. Prin urmare diferenţierea la tetrapode este mai accentuata. prevăzute cu arcuri hemale. variabil de vertebre vertebre sacrale vertebre. la anure concrescute intr-un urostil. intre ele si tipice. formând osul sacrum. coccigiana Vertebre in număr variabil. El are rolul de a proteja artera aortă la vertebratele la care coada joacă un rol important în locomoţie (de exemplu la peşti. Regiunea troncala Reg. variabil. vertebre. concreştere a sudează intre ele formând independente. apare numai la vertebrele codale. prima realizând legătura mobilă la craniu (la vertebratele primar acvatice aceasta legătura fiind fixa). variabil de Nr. . fie prin dispunerea materialului scheletogen migrat de la baza arcurilor la periferia tecii externă a notocordului. ca la peştii selacieni. încât sunt posibile mişcări între acestea. iar apofizelor sinsacrumul. 2 vertebre atipice: Nr.cinci vertebre cerv. De asemenea apar regiuni noi: cervicală şi sacrală. Arcul ventral.1). numit şi hemal. variabil de Vertebrele lombare si cele Următoarele vertebre care au sacrale. coloana. Forma coloanei vertebrale exprimă adaptarea la o anumita postura si un anumit mod de deplasare. teleosteeni şi la toate tetrapodele. variabil de Nr. Corpul vertebral se formează în două moduri: fie prin invadarea tecii conjunctive a notocordului cu material scheletogen migrat din arcuri. precum si ultimele vertebre codale de atlasul si axisul. cu arcuri atlasul si axisul. în ansamblul ei. variabil de Nr.posterioare). variabil. Regionalizarea coloanei vertebrale. (notarium) 2 vertebre atipice: Nr. amfibienii prezentând patru regiuni (cervicala. fără coaste. Ciclostomi. lombara Reg. Numărul de vertebre din fiecare regiune variază (Tabelul 3. fie oblic (la bipede). variabil de atlasul si axisul. sacrala. La tetrapode vertebrele capătă zigapofize. caz în care vertebra este arcocentrică. variabil de Nr.vertebre cerv. iar reptilele. toracica Reg. acesta fiind suplinit de notocord. variabil de vertebre (mai multe O singura La urodele mai proatlantica la urodele decât la anure) unite cu vertebra sacrala multe vertebre rudimente costale. 2 vertebre atipice: Nr. în funcţie de grup. păsările şi mamiferele câte cinci regiuni. variabil de Doua vertebre Nr. ultimele fără Nr.

1). Regiunea vertebrala este cea care se articulează la coloana vertebrala prin intermediul unei singure suprafeţe la peşti sau a doua porţiuni la tetrapode: capul care se prinde intre doi corpi vertebrali si tuberculul. Păsările mai au in regiunea vertebrala a coastei o apofiza unciformă. un mezostern.c. caracteristică numai tetrapodelor. la majoritatea vertebratelor. cu diametrul antero-posterior mai mare decât cel lateral. este de la început o structură situată bazal în cadrul craniului. care se articulează la stern prin intermediul cartilajului coastei a 7-a) si coaste flotante (perechile 11 si 12. care fiind mai scurte nu mai ajung sa se articuleze cu sternul). Reptilele au cele trei porţiuni cartilaginoase. e. dată fiind strânsa legătura cu coastele. fiecare cu o alta origine (fig. tipul turtit. Neosternul prezintă în general un presternum. osificată la păsări. Coastele Coastele sunt formaţiuni scheletice care se formează în septele conjunctive dintre miomere. la care se articulează. otice). La om exista 12 perechi de coaste care. Scheletul cefalic La vertebrate craniul este o formaţiune scheletică complexa. La amfibieni sternul. Numărul coastelor variază. conferind astfel o mai mare soliditate cuştii toracice. dermatocraniu. Peştii au coastele libere ventral. Sternul Sternul este o formaţiune situata pe linia medioventrală a corpului. care se articulează la apofiza transversă a vertebrei corespunzătoare. păsări şi mamifere) sternul. O coasta tipica are o regiune vertebrala. care la început susţinea deschiderile faringiene la protocordate. rezultate din osificări intramusculare. Cuşca toracica Cuşca sau cutia toracică are rolul de susţine organele cu funcţie vitală din partea anterioara a cavităţii generale la tetrapode (la peşti aceste organe sunt susţinute de musculatura laterala a corpului. care se articulează la centura scapulara. contribuie la vertebratele actuale la formarea cutiei craniene. aplatizat in sens anteroposterior. cu pereţii 15 . La peştii teleosteenii coastele pot fi însoţite de formaţiuni osoase numite metaximioste. formata din trei părţi distincte. de mediu dens în care trăiesc). fiind format din oase endocondrale (rezultate din cartilaj) sau cartilaje. La mamifere in cadrul sternului se diferenţiază un manubriu din presternum şi prima porţiune a mezosternului. la care se prin coastele si un xifistern mai puţin dezvoltat. sunt grupate in: coaste adevărate (primele şapte perechi care se articulează direct cu sternul). Regiunea sternală. 3. 9 si 10. Restul mamiferelor (meta. optice. protejează şi susţine creierul. la care se articulează sternul. coaste şi stern. din care se considera că ar proveni. care serveşte drept schelet pentru dezvoltarea creierului şi suport pentru capsulele senzoriale (olfactive. Cea mai veche parte este craniul visceral (splanhnocraniu). d. cuşca toracică fiind delimitată doar de coloană. care corespunde mezosternului. coastele fiind rudimentare. cea care se articulează la stern este cartilaginoasă la reptile si mamifere. La reptile. păsări si mamiferele primitive (prototeriene) cuşca toracică este formata pe seama coloanei vertebrale. ar avea fi o neoformaţiune de origine costala. La amfibieni. denumit arhistern. fiind reprezentat de oasele desmale (rezultate din osificări directe ale ţesutului mezenchimal). prezent la puţine mamifere şi in special la om adaptat staţiunii bipede şi verticale. corpul din restul manubriului segmentat sau nu in sternebre şi xifisternul (apendice xifoid) mic şi rămas de obicei cartilaginos. coaste false (perechile 8.si euteriene) precoracoidele dispar. A treia parte. iar la unele specii (inclusiv omul) – anterior . f. in dreptul vertebrelor. Amfibienii au in general coaste rudimentare care nu ajung sa se prindă ventral de stern. după modul in care se articulează cu sternul. Condrocraniu. La păsări sternul este reprezentat de o singura piesa bine osificata cu o carena sternala la cele mai multe dintre ele. sternului. una intermediara si alta distală. este bine legat de centura scapulara. La restul tetrapodelor (reptile. coastelor. ca o excrescenta triunghiulară care se aplica pe coasta următoare. la aceştia neexistând stern. numită condrocraniu. Ciclostomii au un condrocraniu rudimentar. pe care-l au cele mai multe mamifere. Din punct de vedere morfofunctional se pot distinge două tipuri de cuşti toracice: tipul carenat.si de clavicule. dar în partea anterioara contribuind şi elemente ale centurii scapulare (precoracoidele). A doua parte. rolul de cuşcă toracică este îndeplinit de centura scapulară. denumit neostern.

presfenoidul. fără regiune occipitală. B.1. La restul vertebratelor însă condrocraniu se osifică. care este de origine vertebrală. cartilajele sale cresc formând un perete protector complet pentru creier. spanhnocraniul în general susţine branhiile şi oferă suprafeţe de inserţie pentru muşchii respiratori. Alcătuirea unui craniu sintetic: A – condrocraniu. dar 16 . viscerocraniu. pleurosfenoidele. C – condrocraniu şi viscerocraniu. La vertebrate. dermatocraniu. peştii şi amfibienii având mai puţine vertebre asimilate (craniu protometamer) decât amniotele (craniu auximetamer). bazisfenoidul.reduşi. arcul hioidian şi cinci arcuri branhiale). Figura 3. D – condrocraniu. La elasmobranhi condrocraniu nu se osifică. nesegmentate în stadiu mezenchimatos. orbitostenoidul şi oasele occipitale. Splanhnocraniu (viscerocraniul) de la primele cordate este asociat suprafeţelor de filtrare a hranei. la gnatostomieni. rezultând: oasele etmoidale. Gnatostomienii prezintă regiunea occipitală. Craniul visceral este constituit în general din şapte perechi de arcuri viscerale (arcul oral. elementele splanhnocraniului contribuie şi la formarea fălcilor (figura 9).

ale cărui elemente susţin podeaua buco-faringiană şi limba.2. constituind componentele dermice ale acestora. La majoritatea peştilor osoşi şi tetrapode. cartilajul lui Meckel persistă. Elemente osoase de natură dermică s-au asociat şi cu piesele endocondrale ale centurii pectorale. determină la rândul ei modificări: în cadrul fălcilor (care aparţin de arcul oral) apar pătratul în falca superioară şi articularul în cea inferioară. au apărut prima dată la peştii acantodieni şi placodermi. aceste oase provin din plăcile tegumentare pe care aveau primele vertebrate. dermatocraniul este absent. cerato-. Aparatul hio-branhial este un derivat ventral al splanhnocraniului. Osificarea endocondrală ulterioară a arcurilor viscerale. arcurile branhiale formează fiecare segmentele: faringo-.ciocanul. Falca superioară constă în cartilajul palatopătrat. de asemenea furnizează columela (la tetrapodele nemamifere). segmentele arcurilor branhiale se osifică ca atare. La tetrapode arcurile branhiale regresează (resturi se regăsesc în scheletul laringo-traheal). Dermatocraniu este constituit din oase dermice. Din punct de vedere filogenetic. care fuzionează cu neurocraniul. La peştii şi amfibienii actuali oasele dermatocraniului au tendinţa de a se reduce. sunt situate la capătul podelei sfenoidale. Falca inferioară (mandibula) este reprezentată de cartilajul lui Meckel. din arcul hioidian hiomandibularul se osifică ca atare. Scheletul apendicular Scheletul apendicular este reprezentat la vertebratele primar acvatice de scheletul aripioarelor înotătoare (neperechi şi perechi). Podeaua endocondrală este asamblată dintr-o serie de oase sfenoide (bazisfenoid. caracteristice gnatostomienilor. craniul cuprinde cutia craniană (neurocraniu). din arcul al doilea (arcul hioidian) se formează proximal hiomandibularul şi distal hioidul. şi capătul anterior al cartilajului se osifică. susţine podeaua cavităţii buco-faringiene şi sistemul branhial. şi hipohialul). orbitosfenoide). maxilare. La peşti aparatul hio-branhial. prin care trece nevraxul. Occipitalele delimitează gaura occipitală. şi hipobranhialul. La peştii osoşi şi tetrapode. închizând posterior cutia craniană. Oasele occipitale (bazioccipitalul. situat în urma fălcilor. formând cea mai mare parte din cutia craniană şi din fălci. epi-. oasele dermatocraniului predomină. şi pătratul. permiţând consumarea unor prăzi mai mari. care suspendă falca în cazul tetrapodelor . O serie de oase dermice completează falca superioară: premaxilare. iar la tetrapode de scheletul membrelor (anterioare şi posterioare). La mamifere mandibula constă într-un singur os dermic. scheletul fiind în întregime cartilaginos. din primul arc visceral (arcul oral) se formează proximal cartilajul palatopătrat (falca superioară) şi distal cartilajul lui Meckel (falca inferioară). La unele tetrapode. Fălcile. Morfologia craniului. Din punct de vedere morfologic. In stadiu cartilaginos. supraoccipitalul şi occipitalele laterale). Scheletul aripioarelor înotătoare Înotătoarele neperechi sunt prezente atât la ciclostomi cât şi la peşti. nicovala şi scăriţa (la mamifere). 3. prin doar două derivate: epipterigoidul. în exclusivitate la condrihtieni. constituit din partea ventrală a perechii arcului hioidian (II) şi din arcurile branhiale. cerato-. acesta de regulă participă limitat. persistă aparatul hioidian. epi-. dar este îmbrăcat în oase desmale. rezultând osul mental. Ciclostomii au un neurocraniu cu podeaua cartilaginoasă şi bolta conjunctivă.2. respectiv cele trei oase ale urechii medii . 17 . iar în completarea cutiei craniene sunt oase desmale. plăci care ulterior s-au scufundat din ce în ce mai profund. Splanhnocraniul contribuie cu epipterigoidele (alisfenoidele în cazul mamiferelor) la platforma endocondrală. pterigoide. cutia craniană este o capsulă cartilaginoasă. La mulţi peşti şi tetrapode. cutia craniană este osificată. numit dentar. care par a avea origine vertebrală.cu excepţia mamiferelor la care constituie nicovala din urechea medie. palatine. complet funcţional la condrihtieni. în schimb din piesa distală vor rezulta mai multe segmente (stilo-. La peştii condrihtieni. presfenoid. pleurosfenoide. fălcile şi aparatul hiobranhial la peşti sau hiodul la tetrapode. capătul posterior al cartilajului se osifică dând osul articular (la mamifere constituie ciocanul din urechea medie). La amniote însă. Capsulele otice rămân în partea posterioară a platformei endocondrale şi închid părţile senzoriale otice. Platforma (podeaua) are elemente endocondrale ce susţin encefalul. ajungând să se aplice la condrocraniu şi splanhnocraniu (în special la nivelul fălcilor). regiune occipitală lipseşte la ciclostomi.care ulterior se segmentează.

împărţind-o în doi lobi egali. cu cei doi lobi dezvoltaţi inegali. Centurile ambelor perechi de membre au o schemă comună de alcătuire: o piesă dorsolaterală (scapular/ilion). Reptilele au în general centura scapulară formată din două piese scapularul şi precoracoidul.La ciclostomi. la care se sudează şi un rest din coracoid. Dintre înotătoarele neperechi. păstrându-se doar una internă. La om. cea a centurii pelvine . Mamiferele euteriene au centura scapulară reprezentată în principal de osul scapular. fiind în ambele cazuri reprezentate de o parte proximală (centura) şi o parte distală ( scheletul aripioarei propriu-zise). la nivelul endoscheletului. În cazul formei dificerce. După morfologia sa externă şi internă. Claviculele pot fi (inclusiv la om) sau nu (la mamiferele bune alergătoare) prezente. numite lepidotrichia. sunt în număr de două perechi (anterioară sau pectorală şi posterioară sau pelviană). La teleosteeni. centura scapulară este în întregime osificată. de formă triunghiulară (mai lat decât la celelalte mamifere) este situat pe partea posterioară şi superioară a 18 . la nivelul înotătoarei codale razele interne sunt înlocuite de capătul coloanei vertebrale care deviază în sus. sub forma apofizei coracoide. trecând în lobul superior al cozii. Centura pelviană la peşti este mai simplă şi nelegată de scheletul axial. Ea prezintă şi porţiuni cartilaginoase. Scheletul membrelor La tetrapode. întâlnită la ciclostomi şi considerată cea mai primitivă şi slabă ca forţă. fiind alcătuită din scapular. Legăturile centurilor la scheletul axial se fac diferit faţă de cele întâlnite la peşti: în timp ce legătura centurii scapulare se slăbeşte. Centura scapulară la amfibieni îndeplineşte şi rol de cuşcă toracică (coastele fiind rudimentare). rezultând astfel tipul homocerc de înotătoare codală. Cele endoscheletice. heterocercă şi homocercă. la unele grupe (de exemplu crocodili) cu porţiuni cartilaginoase păstrate. osificate şi compuse din două-trei piese la teleosteeni. postcleitrum. înotătoarele sunt susţinute de două feluri de raze: raze externe exoscheletice (de natură dermică) şi raze interne endoscheletice. iar la anure precoracoidul este înlocuit de un os dermic numit claviculă. La ambele perechi de centuri. sunt cartilaginoase şi nesegmentate în general la selacieni. numite şi radialia. La selacieni. fiind formate din fire de elasmoidină şi numite ceratotrichia.se accentuează. coloana vertebrală se prelungeşte în linie dreaptă până la extremitatea cozii. Înotătoarele perechi. iar la teleosteeni ea se compune din două plăci osoase unite între ele median la nivelul unei simfize. numite supradorsalia. scheletul ambelor perechi de membre (anterioare şi posterioare) este alcătuit dintr-o parte proximală care face legătura cu scheletul axial (centura scapulară/pelviană) şi alta distală (scheletul membrului propriu zis). La peşti. Centura pectorală la peşti adesea este legată de scheletul axial (craniu sau coloana vertebrală. ea are forma unei plăci cartilaginoase unice. se poate prezenta în trei forme principale: dificercă. La teleosteeni centura pectorală se complică în alcătuire. subţiri şi nesegmentate. Razele externe sunt la peştii elasmobranhi nesegmentate. cartilaginoase la selacieni şi osificate la teleosteeni. Scapularul (omoplatul). prezentând atât oase endoscheletice (scapular. întâlnită de regulă la selacieni. Se constituie astfel înotătoare de tip heterocerc. La peşti.la noua regiune sacrală a coloanei vertebrale . Ea este foarte simplă la selacieni. de forma unui arc cartilaginos situat înapoia regiunii branhiale. Scheletul distal al înotătoarelor perechi este alcătuit din elemente endoscheletice şi exoscheletice. La peştii osoşi ele sunt raze osoase. scheletul lor este reprezentat dintr-un şir de raze cartilaginoase. supracleitrum. precoracoid şi claviculă. segmentate. iar cele exoscheletice de către ceratotrichii la selacieni si lepidotrichii la teleosteeni. coracoid) cât şi exoscheletice care leagă strâns centura de craniu (cleitrum. cea codală prezintă o dezvoltare aparte. cele trei piese se unesc între ele formând o cavitate de articulare cu scheletul membrului propriu zis (cavitatea glenoidă/cavitatea acetabulară). prezente numai la peşti. centura scapulară prezintă caractere specifice (prin poziţie şi formă) în legătură mai ales cu eliberarea membrului superior de funcţia de locomoţie şi susţinere şi posibilitatea executării unor mişcări complexe în diferite planuri. una ventrală şi anterioară (precoracoid/pubis) şi una ventrală şi posterioară (coracoid/pubis). clavicula. şerpii au această centură redusă complet. posttemporal). sunt reprezentate de piese bazale şi radialia. La păsări. lungi. asimetria externă a lobilor se poate şterge. Razele interne.

de regulă ischioanele şi pubisele nu formează simfize. Reducerea numărului de degete se manifestă în paralel cu “ridicarea” autopodului. situate superior. Dinosaurienii bipezi avea pubisele orientate posterior. încât ele să se poată mişca liber în diferite planuri. iar pubisul subţire este ataşat de marginea inferioară a ischionului. unindu-se între ele prin simfiza pubiană. Restrângerea suprafeţei de contact a membrului cu substratul (odată cu ea are loc şi o alungire a zeugopodului şi metapodului) s-a realizat pe de o parte prin “ridicarea” autopodului de pe substrat. Seria mezaxoniană 19 . foarte lungă si dispusă preacetabular la anure. Metacarpienele rămân în număr de trei: unul foarte scurt. ca în centura pelviană a păsărilor actuale. diferite grupe de tetrapode şi-au modificat adaptativ scheletul membrelor în vederea folosirii lor la alte moduri de locomoţie: salt. Adaptarea pentru alergat afectează ambele perechi de membre. iar autopudul se alungeşte prin polifalangie. socotit ca fiind folosit pentru mers. apucatul (fig. la care membrele posterioare dispar complet. la mamifere se observă o gradaţie în această privinţă. fără a se uni între ele.implicit şi membrele propriu-zise. centura pelviană este adaptată pentru bipedie. metapodul şi acropodul). pubisele sunt orientate anterior. restul concresc cu baza metacarpienelor.mijlociul cu două falange. ovine. Ilionul (articulat la singura vertebră sacrală) are forma unei baghete osoase. Scheletul membrului propriu zis este alcătuit după aceeaşi schemă la ambele perechi de membre (anterioare şi posterioare). ca la bovine. Adaptarea pentru înot se găseşte cel mai puternic exprimată la cetacee. având ilionul bine dezvoltat atât preacetabular cât şi postacetabular. unit prin partea iliacă la sacrum. 3. Pornindu-se de la un membru primitiv cu o astfel de alcătuire. căţărat. ischionul este şi el puternic.2. la care chiar două dintre tarsiene se alungesc (tibialul şi peronealul). orientat posterior. concrescut cu baza celorlalte două mai lungi. ca la multe carnivore) şi ajungând la membru unguligrad (sprijinit pe sol doar prin vârful degetelor). fiind deja prezentă la speciile digitigrade. Perechea claviculelor. iar lateralul cu o falangă. pornindu-se de la membru plantigrad (aplicat pe substrat cu toată planta. precum şi la alte utilizări precum săpatul. foarte bine dezvoltată la om. Carpienele se reduc ca număr. celelalte cuprinse în aripă .2 şi fig. Adaptarea pentru zbor produce cele mai puternice modificări ale scheletului membrului anterior la păsări. fiecare fiind reprezentat de anumite oase după cum reiese din tabelul 3. Degetele sunt şi ele în număr de trei: unul foarte scurt (o falangă) rămas înafara aripei. ca la canguri. care devine astfel aripă. sudat la sinsacru. La mamifere cele trei componente ale centurii pelviene se unesc între ele formând osul sacru. ea urmărind în principal reducerea forţei de frecare cu solul. pubisul orientat anterior şi unit cu simetricul său printr-o simfiză pubiană. Stilopodul şi zeugopodul se alungesc (oasele zeugopodului în plus se şi depărtează între ele pentru a lărgi aripa). iar pe de altă parte prin reducerea numărului de degete. se constituie astfel o paletă înotătoare a cărei rigiditate este asigurată prin imobilizarea articulaţiilor (singura articulaţia a membrului care se păstrează mobilă fiind cea scapulo-humerală). La păsări. iar cele anterioare au scheletul puternic modificat: stilopodul şi zeugopodul sunt foarte scurte şi lăţite. la toate tetrapodele. La om porţiunile iliace ale coxalelor sunt foarte largi.3). spre cel digitigrad (aplicat pe substrat doar prin suprafaţa degetelor. caprine). Adaptarea pentru salt a afectat scheletul membrului posterior care s-a alungit mai ales prin zeugopod şi stilopod. la care reducerea degetelor s-a realizat faţă de un ax care trece printre degetele trei şi patru (în cazul adaptării extreme rămânând doar aceste două degete. reprezentând în acest caz o adaptare pentru salt. dar mai puternică la unguligrade. zbor. alergat. ca o adaptare la verticalitate şi bipedie. ca la urs sau om). El se compune din trei segmente: stilopodul. unită cu simetrica printr-o simfiză ischio-pubiană. Modificările sunt şi mai puternice în cazul amfibienilor anuri. iar ischionul posterior şi unit cu simetricul să printr-o simfiză ischiatică. înot. din care rezultă două serii morfologice: cea paraxoniană şi cea mezaxoniană. În ceea ce priveşte prima linie de modificări. iar dintre cele rămase doar două rămân separate. 3. depărtând între ele cele două cavităţi glenoide . La reptile ilionul de regulă se dezvoltă atât anterior cât şi posterior faţă de cavitatea acetabulară (articulându-se la cele două vertebre sacrale). Centura pelviană la amfibieni prezintă piesele ventrale unite într-o placă ischio-pubiană. zeugopodul şi autopodul (la rândul său împărţit în trei porţiuni: bazipodul. Seria paraxoniană cuprinde artiodactilele.cuştii toracice datorită verticalităţii (la mamiferele patrupede fiind poziţionat în plan parasagital). numite şi paracopitate. iar ischioanele sunt posterioare. îndeplineşte un rol funcţional important.

Adaptarea pentru săpat. autopodul se orientează cu faţa volară spre înapoi şi se lărgeşte atât prin lăţirea oaselor componente. ca la equide). Tabelul 3.2.cuprinde perisodactilele sau imparicopitatele.2. peroneal şi alte tarsiene centrale şi distale 5 metatrsiene falange (fiecare deget cu un număr de falange specific grupului animal) Autopod: metapod acropod Figura 3. iar degetul unu. Stilopod Zeugopod bazipod Membru anterior Oase lungi Oase scurte humerus radius cubitus (ulnă) carpiene: radial. care se alungesc (mai ales prin zeugopod şi autopod). la care reducerea s-a realizat faţă de un ax ce trece prin degetul trei (în cazul adaptării extreme rămânând doar acest deget. produce modificări la nivelul scheletului membrului anterior. Adaptarea la căţărat şi apucat este caracteristică primatelor. Schema de alcătuire a membrului unui tetrapod. Variabilitatea scheletului membrului anterior. cât şi printr-un os suplimentar. afectând mai ales scheletul membrelor anterioare. 5 metacarpiene falange (fiecare deget cu un număr de falange specific grupului animal) Membru posterior Oase lungi Oase scurte femur tibie peroneu (fibulă) Tarsiene: tibial. cubital. 20 . aşa cum se întâmplă la cârtiţă: humerusul se scurtează. intermediar. dar dezvoltă creste osoase puternice pentru inserţie musculară. numit “falciform”. cu metacarpul corespunzător. devine opozabil. intermediar şi alte carpiene centrale şi distale.

Variabilitatea scheletului membrului posterior.Figura 3.3. 21 .

axis şi nouă vertebre tipice 4.Autoevaluare 1. mers plantigrad 1. parietalul d. peroneu e. humerus d. ciclostomi si rechini c. prezent la amniote d. cubitus b. atlas şi axis în regiunea cervicală 6. mandibula 9. Canis lupus c. ciclostomi si sturioni 4. alergat. mamifere adulte b. axis şi un număr variabil de vertebre tipice 2. amfibieni e. are regiunea occipitală rezultată din sudarea unui număr mic de vertebre c. Împerechează fiecare tip de adaptare a scheletului membrului anterior cu specia corespunzătoare: a. embrionii de vertebrate d. cinci vertebre sacrale c. Sunt funcţii specifice sistemului scheletic. Coloana vertebrală de pasăre prezintă: a. este complet osificat la păsări d. salt 5. Alege afirmaţiile corecte despre stern: a. atlas. este lipsit de regiune occipitală 13. atlas. stilopod anterior 1. păsări b. unguligrad – serie paraxoniană 4. falange 5. este complet osificat la mamifere 7. Alege afirmaţiile corecte despre craniul protometamer: a. carpiene. autopod anterior 3. mers biped 2. O zigapofiză este: a. asigurarea suprafeţelor de inserţie pentru muşchi b. axis şi cinci vertebre tipice 1. întâlnit la peşti şi amfibieni b. zeugopod anterior 4. protecţie c. atlas. peşti d. femur c. Sunt oase ale neurocraniului de la mamifere: a. zeugopod posterior 2. o apofiză impară întâlnită la axis b. malarul c. cu excepţia: a. Ursus arctos e. două regiuni: troncală şi codală b. este caracteristic tetrapodelor c. Columba livia b. cinci regiuni d. Notocordul este prezent la: a. sinteză de hormoni d. nu există regiune cervicală 5. metacarpiene. o singură vertebră proatlantică 3. tibie. mamifere c. apofiză articulară intervertebrală d. digitigrad 3. condil articular 3. alergat. stilopod posterior 5. Ovis aries 22 . radius. depozit de substanţe minerale 2. reptile 8. occipitalul b. faţetă articulară concavă c. Împerechează segmentul scheletic cu oasele corespunzătoare: a. Macropus giganteus d. Împerechează fiecare caracteristică a regiunii cervicale cu grupul de animale corespunzător: a. este caracteristic vertebratelor b.

împărţit în cele două etaje de către septul orizontal.mai constituie parte axială propriu-zisa. Diferenţierea puternică şi reducerea musculaturii parietale. fiecare corespunzător unui tip de musculatură : . în cadrul structurii organelor interne. constituit din celule musculare netede. nematelminţii având încă un tip intermediar de celulă. iar pe de altă parte creşterii importanţei musculaturii membrelor în condiţiile adaptării la viaţa şi locomoţia terestră (muşchii membrelor se dezvoltă considerabil. La tetrapode musculatura parietală se diferenţiază în alţi muşchi şi îşi reduce volumul (fig. 23 . Sistemul muscular Sistemul muscular asigură. Musculatura scheletică a corpului.1). Dintre amfibieni.fiind alcătuit din segmente musculare. în general constituind organe musculare . prezente în cadrul muşchilor scheletici de la multe nevertebrate şi de la toate vertebratele.muşchii spinali .ţesutul muscular cardiac alcătuit din celule musculare cardiace strâns interconectate într-un sinciţiu funcţional. întrecând în volum muşchii trunchiului). oferit de elementele scheletice. multinucleate. Musculatura trunchiului Este reprezentat la vertebratele primar acvatice (ciclostomi şi peşti) de muşchiul lateral (parietal) cu metamerie păstrată (caracter primitiv) . reprezentând partea sa activă. dar mai ales contractibilitatea. Musculatura netedă întră în alcătuirea pereţilor diferitelor organe. La vertebrate se disting trei feluri de ţesut muscular. constituind de regulă la acest nivel pături musculare. . cu specificitate morfofuncţională. 4. Fibrele musculare mai evoluate sunt cele striate. aşa cum se întâmplă în cazul existenţei unui suport solid pentru musculatură. numite miomere. iar tipul de mişcare produs depinde de modul în care sunt ele interconectate.muşchi. numite miosepte. cu striaţii la nivelul miofibrilelor contractile dispuse ordonat în sarcoplasmă.1.conferind aspectul striat. Un sistem muscular primitiv este întâlnit la celenterate. elasticitatea.muşchii abdominali . urodele păstrează caractere de primitivitate. la anure şi amniote (reptile. în cadrul lui partea contractilă fiind reprezentată de fapt de porţiunile bazale ale celulelor epiteliale. Musculatura cardiacă reprezintă muşchiul inimii.şi ventral . uninucleate. La nevertebratele lipsite de schelet. Persistă în acelaşi timp şi celulele musculare uninucleate. formează împreună cu scheletul aparatul locomotor. . aceste fibre musculare sunt multinucleate. Toate celulele musculare funcţionează prin scurtare. Anurele au musculatura trunchiului puternic evoluată în raport cu tipul primitiv. uninucleate. celulele musculare alcătuiesc pături circulare sau longitudinale care prin contracţie îşi modifică diametrul sau lungimea fără a imprima o precizie mişcării. prin proprietăţile sale caracteristice iritabilitatea. Celulele musculare apar diferenţiate de la viermi. 4. mobilitatea organismului animal. 4. separate de septe conjunctive. cu miofibrile contractile dispuse ordonat în sarcoplastmă . La vertebratele gnatostomiene (peşti şi tetrapode) musculatura parietală este împărţită de un sept conjunctiv orizontal în două porţiuni: musculatura epaxonică (situată deasupra septului orizontal) şi cea hipaxonică (de sub septul orizontal). mai ales la mamifere. muşchiul lateral păstrânduse ca atare metamerizat.ţesutul muscular neted. numite de aceea epiteliomusculare. numit miocard.ţesutul muscular striat format din fibre musculare striate.1. inclusiv a diverselor sale viscere. specializat pentru contractibilitate doar la unul din capetele sale. care au cele mai perfecţionate sisteme scheletice.4.1. cu miofibrile contractile dispuse longitudinal în sarcoplasmă. restul formând pereţii cavităţii viscerale). Musculatura scheletică La vertebrale cuprinde muşchii axiali (musculatura trunchiului şi cea a capului) şi muşchii apendiculari (musculatura aripioarelor înotătoare la vertebratele primar acvatice şi cea a membrelor de la tetrapode). La artropode şi vertebrate. păsări şi mamifere) se datorează pe de o parte marii dezvoltări a cavităţii viscerale (în acest caz doar două benzi musculare înguste dispuse dorsal .

Figura 4. Musculatura fălcii inferioare este bine dezvoltată atât la peşti cât şi la tetrapode. Musculatura ce aparţine aparatului hiobranhial la peşti 24 . Falca superioară prezintă un muşchi ridicător doar la peşti şi la puţine tetrapodele amfibieni şi reptile cu craniu de tip streptostilic (şopârle.1. la cele din urmă diferenţierea fiind mai accentuată rezultând muşchii masticatori: temporal.1.2. Organizarea musculaturii trunchiului la vertebrate. 4. şerpi). maseter şi pterigoidul (la rândul său diferenţiat la mamifere în pterigoidul intern şi cel extern). Musculatura capului Musculatura scheletică a capului asigură în principal mişcarea elementelor splanhocraniene şi a globilor oculari.

4. La membrul de tip parasagital (unele reptile) există o separare a musculaturii apendiculare într-un grup de muşchi dorsali (extensori.2. în detrimentul musculaturii troncale. Figura 4. adductori). abductori) şi unul de muşchi ventrali (flexori. Musculatura extrinsecă a globului ocular asigură mobilitatea complexă a ochiului în cadrul orbitei. dreptul inferior. muşchii constrictori şi ridicători ai faringelui. la toate vertebratele. 4. cât şi a trunchiului. Ea este reprezentată. alergare. primatele) există şi un muşchi retractor al globului ocular. Sfincterul superficial al gâtului la mamifere îşi diferenţiază o pătură superficială. trapezul. Musculatura pieloasă In cea mai mare parte a ei.2). rezultând sfincterul superficial al gâtului (colli). dreptul intern. oblicul superior şi oblicul inferior.1. musculatura pieloasă de pe faţa ventrală a 25 . Se consideră că această musculatură este caracteristică tetrapodelor.2. La membrul de tip parasagital (la mamifere . salt.2. Tetrodon). zbor etc.1. fiind reprezentată de muşchii foarte simplu organizaţi la nivelul aripioarelor înotătoare. La multe dintre tetrapode (excepţie fac păsările. Derivate ale musculaturii scheletice 4. La mamifere se individualizează sternomastiodienii şi cleidomastoidienii. care se întinde şi în regiunea capului dând muşchii mimicii. deşi apare şi la unii peşti care se pot umfla (peştii balon: Diodon. luând forma unor fâşii superficiale care asigură mişcarea tegumentului.(existând muşchi diferenţiaţi pentru fiecare din arcurile acestuia) îşi modifică configuraţia la tetrapode. Diversitatea musculaturii apendiculare întâlnită la tetrapode este datorată şi adaptării membrelor la diferite moduri de locomoţie (mers. membrul inferior la păsări) această separare nu mai este întru totul valabilă întrucât la nivelul centurilor are loc o migrare a musculaturii ventrale pe partea dorsală. atât din regiunea capului.). musculatura apendiculară are o mică importanţă (rolul principal în locomoţie îl are muşchiul lateral al trunchiului). La şerpi. Evoluţia musculaturii faciale la tetrapode. 4. foarte bine dezvoltaţi la om (fig. provine din muşchii scheletici.3. Musculatura apendiculară La vertebratele primar acvatice. La tetrapode musculatura membrelor devine preponderentă. numită platysma muşchiul pielos al gâtului. de şase muşchi: dreptul superior. dreptul extern.

muşchii pieloşi faciali. muşchii oblici ai globului ocular 26 . întâlnite la peste 250 specii de peşti. Organele electrice Organele electrice. Care set de muşchi se diferenţiază din musculatura arcurilor branhiale? a.corpului are un important rol în locomoţie. Păsările prezintă la nivelul aripilor muşchi patagiali. muşchiul platisma. provin din muşchi scheletice transformaţi. muşchii pieloşi faciali. muşchii drepţi ai globului ocular b. orificiile branhiale nu deviază dispunerea miomerelor 3. 4. miomerele au aspect de arc d. Localizarea organelor electrice la diferite specii de peşti. ca Electrophorus (fig. miomerele au forma literei „V” culcat e. sub forma muşchilor mimicii. orificiile branhiale influenţează dispunerea miomerelor c. muşchiul ciocănelului d. Identifică şi explică evoluţia organizării musculaturii trunchiului in seria vertebratelor. având în schimb puternic diferenţiată musculatura pieloasă a capului. Figura 4. muşchii masticatori. iar unele mamiferele pot avea toracele şi abdomenul aproape complet înconjurat de o pătură de musculatură pieloasă (de exemplul ariciul). are două pături musculare: circulară şi longitudinală b. Curentul electric produs este în general slab.3). precum Torpedo. muşchiul trapez. muşchiul milohioidian (intermandibular). 4.2. Autoevaluare 1. muşchiul sternocleidomastoidian c.2. cu excepţia unor specii de elasmobranhi. Musculatura la Petromyzon sp. La care descărcările electrice sunt mai puternice. La primate această musculatură troncală regresează şi dispare chiar la amtropomorfe. 2. având ca unitate structurală aşa numita electroplacă capabilă să genereze impulsuri electrice.3. sau de teleosteeni.: a.

realizată prin creşterea numărului de neuroni.2.1. Topografic.2. Unitatea morfofuncţională a sistemului nervos este neuronul. Celenteratele prezintă un sistem nervos difuz. ca la vertebrate. Totuşi aceste structuri cefalice din regiunea cefalică a unor nevertebratelor nu exercită o dominanţă cefalică. cu aceleaşi proprietăţi fundamentale la toate metazoarele. 5. cu o serie de forme intermediare ale organizării. Sistemele nervoase ale anelidelor şi artropodelor prezintă în plus şi aşa numitele fibre gigant care aparţin unor neuroni cu viteză de conducere foarte mare. stabilindu-se astfel o distincţie netă între periferie (cu celule efectoare şi receptoare) şi centru.5. numai dendrita lor alungită ramificânduse printre celulele epidermice. La animalele active aglomerarea senzorială din regiunea anterioară a corpului presupune o cantitate mare de materie nervoasă pentru prelucrarea informaţiilor. sistemul nervos este alcătuit din sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic. diferenţiat ca sistem de conducere a impulsului nervos la distanţe mari şi mai ales de integrare a informaţiilor. segmentară. ganglionul supraesofagian sau ganglionii optici. reprezintă o etapă evolutivă în organizarea sistemului nervos. apărută de la viermi. 5. Centralizarea presupune o agregare a neuronilor în ganglioni. prin interrelare structurală şi funcţională. Astfel. depărtându-se si mai mult de epidermă. La vertebrate. Centralizarea. creierul ajungând să cunoască cea mai puternică dezvoltare şi să controleze actele comportamentale complexe. el cuprinde sistemul nervos somatic şi sistemul nervos vegetativ. Dacă nevertebratele au sistemul nervos central cu trunchiul dispus ventral (fiind ventroneure). în care o singură celulă serveşte şi ca receptor şi ca efector. Prin acumularea unor mase mari şi deosebit de complexe de ţesut nervos în regiunea capului se realizează cefalizarea. vertebratele îl au dorsal (fiind dorso-neure). Singura porţiune care-şi păstrează caracterul primitiv din acest punct de vedere este mucoasa olfactivă. 27 . La moluşte şi artropode corpul neuronilor senzitivi se înfundă în dermă. ea fiind evidentă în unele răspunsuri simple legate direct de supravieţuire. în cadrul ţesutului nervos prezintă diferite nivele de complexitate în lumea animală. de cei motori. Sistemul nervos la vertebrate 5. foarte bine exprimată la anelide şi artropode prin creier.1. neuronii senzitivi se concentrează în ganglionii cranieni şi spinali. fiind separaţi centrii senzoriali. până la cele mai complicate cu neuroni intermediari. celenteratele şi viermii au neuroni senzitivi indraepidermici. La vertebrate sistemul nervos capătă o masă considerabilă. constituind un sistem de control “de urgenţă” (de exemplu retracţia rapidă a râmei în sol sau reflexul locomotor al crustaceelor). neuronii săi senzitivi rămânând intraepiteliali. fiind astfel posibilă creşterea considerabilă a numărului de fibre într-un spaţiu dat. Caractere generale ale sistemului nervos în seria animală Spongierii ar poseda forma cea mai simplă de sistem nervos. implicat în acţiuni locale. La vertebrate are loc o evoluţie a ierarhiei segmentelor centrale. iar din punct de vedere funcţional. Dezvoltarea tecii de mielină a permis conducerea rapidă prin fibre mici (nu gigante ca la nevertebrate). include şi procesul de migrare a neuronilor senzitivi cutanaţi către centri. precum şi de centrii de asociaţie şi memorie. Sistemul nervos central Sistemul nervos central la vertebrate este reprezentat de măduva spinării şi encefal. Sistemul nervos Sistemul nervos pune în legătură organismul cu mediul extern şi coordonează activitatea organelor interne. asigurată de măduva spinării nu s-a pierdut. Organizarea neuronilor. deşi autonomia locală. Fenomenul general de concentrare a neuronilor. ei venind în contact direct cu mediul extern prin dendrită. Creierul de vertebrate are o organizare topografică. de la cele mai simple similare spongierilor. ganglionii segmentari având o considerabilă autonomie reflexă. în filogeneză.

diencefalul şi telencefalul. sunt datorate slabei dezvoltări a sensibilităţii epicritice (fine) la acest grup de vertebrate. 5. are un rol foarte important în reglarea reflexă a diferitelor procese fiziologice la toate vertebratele. iar ventral tegmentumul . Structura măduvei spinării. substanţa cenuşie prezintă o pereche de prelungiri (aripi sau coarne) laterale. 5. substanţa cenuşie are formă de fluture (sau de literă H).2. la toate vertebratele are comună dispunerea la exterior a substanţei albe (constituită din fibre nervoase) şi în interior. a substanţei cenuşii (formată din corpii neuronali). comună tuturor 28 . Morfologia internă a măduvei spinării la vertebratele primar acvatice. pentru membrele posterioare. Bulbul rahidian poartă dorsal ventriculul mielencefalic. implicit şi neconturarea clară a cordoanelor de substanţă albă dorsale. Substanţa albă periferică este aşezată tipic în cordoane: dorsale. Cordonul medular este uniform calibrat la vertebratele primar acvatice.A. în jurul canalului ependimar. cu două coarne dorsale şi două ventrale. cu un singur corn dorsal. 5. Figura 5. iar la tetrapode prezintă două intumescenţe (dilataţii): cea brahială. numit şi bulb rahidian sau măduvă prelungită.partea fundamentală.2). Peştii au substanţa cenuşie aranjată sub forma unui Y întors (fig. Figura 5. (senzitiv) şi două coarne ventrale (motorii).pe partea ventrală şi neuroni senzitivi pe partea dorsală (fig. Prezenţa unui singur corn dorsal. B. Encefalul Encefalul este format la toate vertebratele din cinci vezicule: mielencefalul. fiecare având o variabilitate evolutivă (figura 5. La toate tetrapodele.1. laterale şi ventrale (fig. corelată cu dezvoltarea membrelor anterioare şi cea pelviană.motoneuroni . Măduva spinării Măduva spinării are forma unui cordon turtit dorso-ventral la ciclostomi şi cilindric la toţi gnatostomienii. văzută pe secţiune transversală. metencefalul. surprinsa la nivelul diferitelor segmente. Mielencefalul. având o polaritate evidentă: celule nervoase mari . La ciclostomi. Morfologia interni a măduvei spinării la om. mezencefalul.1).1).3).

rincocefalii şi lacertilienii..peste care se adaugă neoformaţiuni la mamifere. Corpul cerebelos al teleosteenilor prezintă o prelungire anterioară care pătrunde în ventriculul mezencefalului constituind aşa numita valvulă cerebeloasă. în general de genul de viaţă al speciei. Părţile noi apărute la mamifere sunt piramidele bulbare anterioare care conţin fasciculele motorii piramidale pornite din scoarţa cerebrală (celulele piramidale) şi îndreptate spre unii nuclei bulbari motori sau spre măduva spinării(trecând în cordoanele anterioare). releele şi căile lor ascendente şi descendent. şi două formaţiuni laterale numite auricule la elasmobranhi şi acipenseride sau eminenţe granulare la teleosteeni. care ating maximum de dezvoltare la om. precum şi substanţa reticulară. de forma unei benzi înguste dispusă transversal. având forma unei lame transversale. tonusului muscular şi al coordonării motoare. Variabilitatea evolutiva a encefalului la vertebrate. Tegmentumul metencefalic conţine centri de origine sau de terminare ai unor nervi cranieni. iar dintre reptile. latero-ventrală. La ciclostomi cerebelul apare în forma sa cea mai primitivă. cu precădere la speciile pelagice şi prădătoare. Amfibienii. iar la chelonienii şi crocodilienii se lărgeşte considerabil. Tegmentumul conţine centri de origine sau de terminare ai nervilor cranieni bulbari. fiind foarte slab dezvoltat.3. în general ovoid. Metencefalul este alcătuit din cerebel. atitudinii.vertebratelor . ventral. La nivelul sistemului olivar se diferenţiază de asemenea la mamifere o parte nouă. La păsările cerebelul capătă volum mare şi structură polilamelară. releele şi căile lor ascendente şi descendent. dispus dorsal şi tegmentum. ca şi cazul mamiferelor. La acipenseride corpul cerebelului este slab dezvoltat. La peşti. Toţi gnatostomienii prezintă scoarţă cerebeloasă. cerebelul este mai bine dezvoltat. în funcţie de gradul şi caracterul activităţii sale motoare. au cerebelul redus la o bandă transversală. Figura 5. Cerebelul prezintă o mare variabilitate în ceea ce priveşte morfologia sa. În plus la mamifere apar ca neoformaţiuni emisferele cerebeloase (adăugate porţiunilor mai vechi reprezentate de vermis şi floculi). 29 . fiind centru de control al echilibrului. pentru ambele grupe el fiind implicat în coordonarea complexă a mişcărilor. El este alcătuit dintr-un corp. Pe partea lui ventrală. precum şi formaţiunile de coordonare bulbară: substanţa reticulară şi sistemul olivar. cu conexiuni corticale şi neocerebeloase.

ganglionului istmului prezent toate vertebratele gnatostomiene . neurocraniul prezintă în dreptul său un foramen parietal). prevăzut cu scoarţă tectală (substanţă cenuşie dispusă la exterior). proporţională. păstrându-şi un volum relativ mare însă la păsări. formaţiuni care la mamifere ies la exterior constituind perechea posterioară de tuberculi. Complexul pineal văzut pe secţiunea sagitală a unui encefal sintetic. formaţiunea reticulară. fibre pontocerebeloase şi fibre cerebelo-cerebeloase-transpontine. La mamifere. talamusul (lateral). Talamusul constituie un releu de primă importanţă unde ajung impulsuri senzitive. Figura 5. Ciclostomii nu au încă bine delimitaţi tuberculii bigemeni. a scoarţei tectale. care are fiecare în structura lui porţiunea veche a tegmentumului şi piciorul pedunculului ca neoformaţiune constituită numai fire de origine neocorticală (corticonucleare. Tegmentumul mezencefalic are în structura sa fibre nervoase ascendente şi descendente. Acest fenomen determină la mamifere reducerea considerabilă a ventricului mezencefalic. constituită numai din fascicule de fibre descendente corticospinale.excepţie făcând mamiferele. excepţie făcând mamiferele care au tuberculi cvadrigemeni. prezenţi la toate vertebratele. legată funcţional de simţul auditiv şi apărută prin ieşirea la exterior a torusurilor semicirculare. precum Hatteria (în acest caz. care au în general văzul bine dezvoltat. Peştii elasmobranhi au o delimitare clare a acestor formaţiuni. tuberculii bigemeni reprezentând aici porţiunea cea mai voluminoasă a encefalului. Mamiferele are adăugată posterior încă o pereche de tuberculi.la mamifere se suprapune o neoformaţiune numită puntea lui Varolio. corticopontine. este înregistrată la peştii teleosteeni. hipotalamus (ventral). Acoperişul optic. ventral tegmentumul iar în interior ventriculul mezencefalic. fiind diferenţiat în tuberculii bigemeni. Mezencefalul sau creierul mijlociu poartă dorsal tectum opticum (acoperişul optic). Epitalamusul este format din ganglionii habenulari şi regiunea parietală. Ganglionii habenulari. pe faţa ventrală a mezencefalului de diferenţiază pedunculii cerebrali. Regiunea parietală (figura 5. Dezvoltarea maximă. Organul parietal poate lipsi la adult sau din contră se poate diferenţia căpătând proprietăţi fotosensibile la unele reptile. sunt două mase nervoase ovale care aparţin la sistemului olfactiv. Epifiza se dezvoltă ca o glandă endocrină. corticopontine. La tetrapode tuberculii bigemeni îşi reduc mărimea. Ventriculul mezencefalic la peşti şi tetrapodele nemamifere conţine o pereche de torusuri semicirculare. care are individualizat de la reptile nucleul roşu.4) are ca principale structuri organul parietal sau parapineal (anterior) şi epifiza sau organul pineal (posterior). De altfel păsările au la acest nivel şi complexitatea maximă. din seria vertebratelor. Diencefalul sau creierul intermediar are ca formaţiuni componente epitalamusul (dorsal). corticospinale). însă la unele vertebrate inferioare (larvele de ciclostomi) se poate diferenţia într-un organ fotosensibil. care apar proporţional mediu dezvoltaţi. fiind apoi retransmise spre telencefal. nucleii de origine ai nervilor oculomotori III şi IV. reprezintă în mod primar un centru vizual. mai cu seamă în cazul peştilor răpitori pelagici la care văzul constituie simţul principal. rămânând din el doar un canal îngust numit apeductul lui Sylvius. Odată cu creşterea în importanţă a telencefalului se dezvoltă şi rolul 30 .4. axul său fiind ocupat de ventriculul diencefalic.

musculatură netedă) şi somatice (piele. La elasmobranhi. În partea anterioară.2. Suprafaţa paliumului este netedă la mamiferele mai primitive. este legat infundibulul. ce reprezintă un centru de reglare pentru viaţa vegetativă. sistemul nervos periferic cuprinde nervi (cranieni şi spinali) şi ganglioni nervoşi. 5. Ciclostomii. adăugându-se părţi noi încă de la reptile. numită sac vascular. este alcătuit din două emisfere cerebrale.2. situat la capătul anterior al encefalului. atingând maximum la mamifere. La mamifere nucleii de releu în care ajung fibrele optice şi cele acustice se separă de restul talamusului constituind metatalamusul. mărimea lor variind în funcţie de etologia speciilor (mai bine dezvoltate la peştii care-şi folosesc mai mult simţul olfactiv pentru căutarea hranei). devine neglijabilă la reptile şi păsări. este foarte bine dezvoltată la peşti. Partea anterioară are o zonă optică şi una tuberială.şi paleocortexul. Porţiunea ventrală a talamusului este mai bine dezvoltată la peşti şi amfibieni. emisferele cerebrale se continuă cu lobii olfactivi (centri de recepţie a fibrelor olfactive). Telencefalul. gadiide) au lobii olfactivi pedunculaţi. care conţine nuclei secundari motori vegetativi. restul avându-i sesili. considerată olfactivă. Telencefalul păsărilor are emisferele foarte voluminoase. căpătând scoarţă cerebrală (paliumul transformat în cortex). emisferele cerebrale se modifică în structură. La mamifere. telencefalului se dezvoltă puternic. fiecare având dorsal din palium şi ventral din corpii striaţi. Acipenseridele au de asemenea emisferele cerebrale incomplet separate. La reptilele. Porţiunea dorsală (păturile optice) creşte constant în seria vertebratelor. în care se încrucişează tractusurile otice (încrucişarea este completă la vertebratele inferioare sau incompletă la mamifere). La tetrapode lobii inferiori şi sacul vascular dispar. În raport cu dezvoltarea neocortexului precum şi a neocerebelului sunt diferenţiate la mamifere şi neoformaţiunile anterior descrise: pedunculii cerebrali. Din punct de vedere anatomic.de staţie intermediară a talamusului încât el se dezvoltă din ce în ce mai mult în seria vertebratelor. cu lobi olfactivi sesili. are o structură relativ simplă la vertebratele inferioare. siluride. neoformaţiunile apar foarte dezvoltate. cu o pereche de corpi genunchiaţi antero-laterali. în corelaţie cu importanţa simţului olfactiv. rămânând regiunea mamilară. De această formaţiune. Regiunea tuberială. legaţi de tuberculii cvadrigemeni anteriori şi una de corpi genunchiaţi postero-mediali. puntea lui Varolio şi piramidele bulbare ventrale. este alcătuită la peşti din lobul median impar. De la amfibienii. Se adaugă nucleul preoptic. încât proporţiile diferitelor formaţiuni encefalice sunt altele decât cele ale unui mamifer relativ superior. globuloase (corpii striaţi sunt cei care se dezvoltă puternic. muşchi striaţi). care devine la tetrapode eminenţa mediană (tuber cinereum). La peştii teleosteeni. Între lobii inferiori se diferenţiază o formaţiune ependimo-meningeală. pereche la elasmobranhi şi unică la ceilalţi peşti. telencefalul este relativ mare. cu bulbii foarte mari. iar la cele mai evoluate se cutează datorită măririi suprafeţei sale şi numit girencefal. Partea posterioară a hipotalamusului. sunt pedunculaţi. legaţi de tuberculii cvadrigemeni posteriori. la care se adaugă . în special la mamifere. prin care se prinde lobul posterior al hipofizei. La om girencefalia este foarte puternică şi în corelaţie cu ea. căpătând apoi o dezvoltare apreciabilă la mamifere (formând corpul lui Luys sau subtalamic). nucleul paraventricular. Telencefalul. care în mod primar este un centru al olfacţiei (rinencefal). Structurile vechi telencefalice (arhi. la cele mai multe tetrapode. cu importante funcţii neolfactive. în sens lateral şi antero-posterior. au rinencefalul format din două emisfere. paliumul rămânând subţire). însă la amniote şi în special la mamifere capătă dimensiuni din ce în ce mai mari şi o morfologie tot mai complicată. Puţine grupuri de teleosteeni (ciprinide. prin porţiunea numită neopalium apărută încă de la reptile în cadrul paliumului. În zona optică se află chiasma optică. corpii striaţi) constituie sistemul limbic. cu lobii olfactivi foarte slab dezvoltaţi (păsările fiind microsmatice). deşi sunt monorini. fiind alcătuită dintr-o pereche de lobi inferiori. telencefalul începe să constituie partea cea mai voluminoasă a encefalului. lobii olfactivi apar pedunculaţi. Sistemul nervos periferic Sistemul nervos periferic leagă sistemul nervos central de structurile viscerale (glande. Lobii olfactivi. dar incomplet împărţit în cele două emisfere cerebrale. emisferele cerebrale sunt clar delimitate. Hipotalamusul are diferenţiate funcţional două porţiuni: anterioară şi posterioară. transmiţând informaţii senzitive şi motorii. dezvoltată ca releu olfactiv. telencefalul fiind numit lisencefal. 31 .

având o dispoziţie metamerică. La mamifere din acest ram comunicant se diferenţiază unul alb (preganglionar) şi altul cenuşiu (posganglionar) pentru periferie (glande tegumentare. lombosacral. cea ventrală dintre două metamere). Nervul spinal prezintă în alcătuirea sa două rădăcini. iar cel ventral cu restul fibrelor visceromotorii. protoneuronul este situat în măduva spinării.5). plus cele somatomotorii. apoi se unesc într-un trunchi mixt. ventrala motorie. păr). are pe traiectul său un ganglion (ganglion dorsal) în care se găsesc corpii protoneuronilor senzitivi somatici şi viscerali. cele două rădăcini sunt complet separate funcţional: dorsala senzitivă. Figura 5. Odată cu ştergerea metameriei musculare se pierde şi dispoziţia metamerică a nervilor rahidieni. Ramurile principale sunt: dorsal şi ventral. Tetrapodele au două plexuri: cervicobrahial. Ramul dorsal aparţine musculaturii epaxonice şi pielii spatelui. cu cât musculatura epaxonică îşi pierde din importanţă. La Amphioxus sp. trunchi şi ramuri (fig. 5. peste 100 de perechi la unii şerpi). ambele rădăcini se formează în acelaşi metamer. La vertebratele care au un lanţ ganglionar laterovertebral. Ramul dorsal este tot mai subţire în seria vertebratelor.5. 31 perechi la om. nervii 32 . Alcătuirea nervului spinal la mamifere. Rădăcinile sunt: dorsală şi ventrală. rădăcinile se formează altern (cea dorsală dintr-un metamer "n". neexistând ganglion dorsal. din ramul ventral se desprinde un ram comunicant (visceral) cu fibre visceromotorii preganglionare. La gnatostomieni. Numai la mamifere. Cea dorsală. Numărul lor variază odată cu cel al somitelor troncale (de exemplu 10 perechi la Rana sp.. nu se unesc între ele constituind fiecare câte un nerv separat: cel dorsal cu fibre senzitive (somatice şi viscerale) şi unele visceromotorii.Nervii spinali Nervii spinali aparţin de măduva spinării. La ciclostomi. ei formând plexuri. iar cel ventral este pentru musculatura hipaxonică şi pielea din regiunea ventrolaterală a corpului.

nervul lateral posterior însoţeşte glosofaringianul şi vagul. larvele anurelor). XI). atingând ponderea cea mai mare la mamifere. Nervii cranieni Nervii cranieni au rădăcinile cuprinse în encefal. Nervul trigemen (V) la vertebratele inferioare conţine doi nervi (fiecare cu ganglion propriu): nervul oftalmic profund. este de fapt un tractus intracerebral (cupa optică fiind de origine diencefalică). dar mai sunt şi alţii nenumerotaţi (de exemplu nervul lateral). amniotele au 12 perechi. La mamifere. inervând o serie de muşchi al laringelui. culegând informaţii de la neuromastele din teritoriul branhial. Are componenta somatosenzitivă. Nervul trigemen este lipsit de componenta viscerosenzitivă şi de cea visceromotorie generală. senzitiv (V1). VI. cei doi ganglioni se unesc în cadrul ganglionului semilunar (Gasser). XII). Nervul glosofaringian (IX) este nervul primului arc branhial. pentru neuromaste. anamiotele ar avea 10 perechi. peşti. Nervul olfactiv (I) are caracter primitiv întrucât neuronii de origine sunt localizaţi periferic. intern) şi muşchiul micul oblic. Iniţial. lombar. Ramul faringian şi cel pretrematic confluează rezultând ramul palatin al facialului (care dă sensibilitatea plafonului regiunii faringiene). somatosenzitivi (0. Nervii cranieni pot fi grupaţi în: somatomotori (perechile III. din care pornesc astfel trei ramuri: oftalmic. Nervul acustico-vestibular sau octavus (VIII). Componenta motorie este slab dezvoltată la vertebratele superioare. Ca şi precedentul. Ramul mandibular extern este motor. A pierdut aproape complet componenta somatosenzitivă. Trebuie de menţionat că la formarea plexurilor participă numai ramurile ventrale. X. acest nerv mai include fibre parasimpatice care inervează musculatura intrinsecă a globului ocular (muşchii ciliari. VIII. Nervul lateral este reprezentat de nervii liniei laterale. inervând musculatura pieloasă a feţei (musculatura mimicii la om). Aceste din urmă elemente se reduc la vertebratele superioare.toracici păstrează metameria. şi nervul trigemen propriuzis (V). alte fibre independente culegând din regiunea trunchiului. De asemenea. care asigură sensibilitatea generală a feţei şi motorie pentru musculatura arcului oral. La vertebratele inferioare conţine predominant fibre vestibulare şi mai puţine acustice. Nervul oculomotor comun (III) inervează trei din muşchii drepţi ai gobului ocular (superior. legat de diencefal. care are ca ram pretrematic pe cel maxilar (senzitiv) şi ca ram postrematic (mixt) pe cel mandibular. Nervul facial (VII) inervează arcul hiodian. existând la agnate. maxilar şi mandibular. nervii liniei laterale au ganglioni proprii. Adevăratul nerv optic ar fi reprezentat de axonii celulelor bipolare din retină. cele dorsale păstrându-şi metameria. ulterior aceştia se unesc cu cei ai nervilor branhiomerici. Partea posttrematică formează ramul mandibular intern (la mamifere coarda timpanului) şi ramul mandibular extern. sacral. Denumirile lor utilizate frecvent sunt cele din anatomie umană. dar o are pe cea viscerosenzitivă generală şi specială. Astfel. nervul lateral) şi branhiomerici (V. Fibrele parasimpatice (visceromotorii generale) sunt pentru glanda salivară parotidă. la care se adaugă fibrele gustative. La vertebratele superioare se formează plexurile: cervical. Ramul mandibular intern asigură inervarea gustativă a părţii anterioare a limbii şi secreţia glandelor salivare submaxilară şi sublinguală. Nervul oculomotor extern (abducens) (VI) inervează muşchiul drept extern şi muşchiul retractor bulbi când există. ai irisului). este legat de telencefal. Nervul terminal (0) apare la toate vertebratele (cu excepţia ciclostomilor şi păsărilor). în schimb apar componentele parasimpatice pentru glandele mucoase şi glanda lacrimală. În el predomină componenta viscerosenzitivă specială (sensibilitatea gustativă de la baza limbii). care ar aparţine unui arc preoral. Nervul optic (II). Culege aferenţe din mucoasa olfactivă la peşti sau din organul vomeronazal Jocobson la tetrapode. IV. la care există două porţiuni ale nervului: vestibulară (cu origine în ganglionul Scarpa) şi acustică (cu origine în ganglionul Corti). brahial. IX. Nervul patetic (IV) inervează muşchiul marele oblic al globului ocular. Glosofaringianul are doi ganglioni: intern (jugular) şi extern (pietros). formele acvatice de amfibieni (urodele exclusiv acvatice. 33 . Acestea din urmă sporesc de la amfibieni. cel puţin in stadiu embrionar. II. VII. I. culegând informaţii de la neuromastele de pe cap. Astfel nervul lateral anterior însoţeşte trigemenul şi facialul. chiar în epiteliul mucoasei olfactive. inferior.

determină constricţia vaselor coronare. cu caracter metameric. fiind pentru motricitatea viscerală generală (fibre parasimpatice pentru organele cavităţii generale). a presiunii sanguine. inervând la acestea musculatura limbii. dar fără 34 .Nervul vag (X) este pentru următoarele arcuri branhiale. ganglioni vegetativi extraaxiali şi fibre nervoase vegetative (care inervează glandele. sistemul nervos vegetativ prezintă: componenta senzitivă (alăturată celei somatice. în timp ce digestia este stimulată. numit şi adrenergic (neurotransmiţătorii lui sunt adrenalina.2. existând complet numai la mamifere. 5. dar la petromizoni există celule postganglionare dispersate în plexuri terminale sau ganglioni mici.etajul intermediar. iar la mamifere şi derivatele acestuia: sternomastoidianul şi cleidomastoidianul (sternocleidomastoidianul la om). dar la amniote rămân doar doi: proximal (ganglionul jugular) şi distal (ganglionul nodos). ficat. sistemul nervos vegetativ cuprinde centri nervoşi vegetativi intraaxiali. cu numeroşi ganglioni din care pornesc fibre postganglionare pentru stomac. Componenta viscerosenzitivă specială (gustativă) este bine dezvoltată la peşti şi redusă la tetrapode. numit şi colinergic (neurotransmiţătorul lui este adrenalina) readuce corpul la starea vegetativă încetinindu-i activităţile. Toate vertebratele au celule ganglionare juxta. Sistemul nervos parasimpatic.etajul profund sau lanţul ganglionilor laterovertebrali (paravertebrali). Fiecare ram branhial are iniţial ganglionul său. La peşti prezintă patru ramuri branhiale şi un ram intestinal pentru trunchi. dilatarea vaselor coronare. dar dispunerea lor în lanţuri paravertebrale (etajul profund) apare numai de la peştii osoşi. Din punct de vedere anatomic. rinichi. Ganglioni mai numeroşi există la peştii condrihtieni. Componenta somatosenzitivă este mai importantă la mamifere. Sistemul nervos simpatic. Sistemul nervos vegetativ Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţiile organelor interne (activează involuntar). Centrii nervoşi parasimpatici sunt localizaţi în deuterencefal (parasimpaticul cranian) şi măduva sacrală (parasimpaticul pelvian). musculatura netedă a viscerelor. La mamifere aproape toate organele au dublă inervaţie vegetativă.şi intraviscerali (plexurile subseros. pentru organele toracice.şi intramurale.3. Nervul spinal sau accesoriu (XI) este caracteristic amniotelor. de la care pornesc fibre postganglionare cenuşii. crocodili). Ramul intestinal devine la amniote componenta cea mai importantă. Parasimpaticul cranian există de la ciclostomi. El intensifică activitatea viscerelor (contracţii ale spinei care determină punerea în circulaţie a rezervei de hematii. Sistemul simpatic prezintă centri nervoşi în regiunea toracolombară a măduvei spinării (la mamifere în coarnele laterale). vaselor sanguine periferice şi glandelor sudoripare (numai inervaţie simpatică). scade presiunea sanguină.etajul periferic. Din punct de vedere funcţional. Axonii mielinizaţi porniţi din aceşti centri constituie fibrele preganglionare incluse în rădăcina ventrală a nervilor spinali. Efectele parasimpaticului (reduce ritmul cardiac. stimulează glicogeneza) sunt antagonice celor produce de simpatic. dar încetineşte procesele digestive (inhibă activitatea tractusului digestiv). Nervul hipoglos (XII) este prezent numai la amniote. creşterea ritmului cardiac. dar în cursul evoluţiei multe organe capătă dublă inervaţie vegetativă. intestin. Sistemul de ganglioni prezintă trei etaje distincte: . al ganglionilor juxta. cu excepţia glandei adrenale. Ramul comunicant cenuşiu apare numai la mamifere. creşterea glucogenezei). al ganglionilor previscerali (prevertebrali). mienteric. în cadrul nervilor sistemului cerebro-spinal) şi componenta motorie (individualizată ca sistem vegetativ simpatic şi sistem vegetativ parasimpatic). Din aceasta din urmă se desprinde ramul comunicant alb care se îndreaptă spre sistemul de ganglioni. Nervul spinal are două componente: una desprinsă din vag (cu origine în partea caudală a nucleului ambiguu) şi una de origine spinală. vaselor). Sistemul nervos simpatic nu este individualizat la mixine. La vertebratele inferioare cele două sisteme vegetative inervează teritorii diferite (la ciclostomi şi condrihtieni regiunea cefalică are inervaţie parasimpatică). . submucos). . anure. noradrenalina) pregăteşte corpul pentru activităţi dificile. Este un nerv motor care inervează muşchiul trapez. Ganglionii prevertebrale (etajul intermediar) sunt caracteristici păsărilor şi mamiferelor (sporadic apar şi la teleosteeni.

sacul vascular are dimensiuni reduse d. ganglionul spinal f. mezencefalul este format din tuberculii cvadrigemeni şi pedunculii cerebrali c. emisferele cerebrale e. bulb rahidian e. Alege afirmaţiile incorecte despre encefalul de la mamifere: a. mielencefal 4. in mod primar 7. din care se desprinde pentru a forma nervii splanhnici pelvieni. Alege afirmaţiile corecte despre encefalul de la păsări: a. Care din următoarele componente ale nervului spinal la mamifere conţine numai fibre motorii? a. fasciculul spinobulbar 8. VII. măduva spinării b. peşti teleosteeni d. Parasimpaticul pelvian este mult mai nou din punct de vedere filogenetic. dar cele mai multe rămân să sinapseze în pereţii organelor (intramural). nervi care formează plexul hipogastric inferior (plexul pelvic) pentru organele pelviene. ganglionul otic) sau intramural în cazul fibrele care aparţin vagului. tectum opticum b. emisfere cerebrale 6. Autoevaluare 1. mielencefalul este reprezentat de puntea lui Varolio şi piramidele bulbare d. ramul dorsal d. are formă de cordon cilindric e. IX (respectiv ganglionul ciliar. tuberculi cvadrigemeni d. VII. alături de arheocortex şi paleocortex 3. talamus c. emisferele cerebrale d. implicare în reflexe vizuale şi auditive 3. ramul ventral 35 . are calibru uniform a. emisferele cerebrale au neocortex. cerebel d. scoarţa tectală este foarte bine dezvoltată 4. IX) asigură inervarea parasimpatică a capului. gnatostomieni 4. mezencefal 2. rădăcina ventrală b. amfibieni anuri b. staţie pentru majoritatea căilor senzitive 4. Care din grupele de vertebrate de mai jos nu prezintă scoarţă cerebrală? a. păsări 5. reptile c. Fibrele preganglionare pornite din centrii parasimpaticului sacral merg prin rădăcina ventrală a nervului spinal. Grupează segmentul encefalic cu structura corespunzătoare: a. tractusul optic c. telencefalul are scoarţa cerebrală subţire şi corpi striaţi bine dezvoltaţi b. prezintă două intumescenţe: brahială şi pelviană b.ganglioni (aceştia apar de la condrihtieni). mamifere 2. hipotalamus b. vertebrate primar acvatice 3. Unele fibre preganglionare sinapsează cu cele postgaglionare în ganglionul acestui plex. ganglionii pterigopalatin şi submandibular. mezencefalul este reprezentat dorsal de tuberculii cvadrigemeni c. apoi prin ramul său ventral. făcând sinapsă cu fibrele postgaglionare ganglionii de pe traseul nervilor III. IX. VII. fiind bine organizat numai la mamifere. telencefal 3. X. cerebelul are aspectul unei lame cu dispoziţie transversală b. Care din următoarele structuri nu fac parte din sistemul nervos central al vertebratelor? a. Fibrele preganglionare pornite din centrii parasimpaticului cranian merg alături de nervii cranieni III. controlul reflexelor vegetative 2. rădăcina dorsală c. Trei nervi cranieni (III. Împerechează fiecare structura nervoasă cu funcţia corespunzătoare: 1. hipotalamus c. metencefal 1. cerebel a. ciclostomi 2. coordonarea mişcărilor şi menţinerea echilibrului 5. în timp ce fibrele parasimpatice ale vagul inervează viscerele toracice şi marea parte a celor abdominale. are forma unui cordon turtit d. reflexe olfactive. Împerechează fiecare afirmaţie referitoare la măduvei spinării cu grupa de animale caracteristică: 1. diencefal 5. nervul spinal e.

activitatea gonadelor şi a cromatoforilor. acelaşi hormon poate avea efecte diferite (chiar opuse) acţionând pe două celule diferite ale aceluiaşi organism. sunt foarte variaţi. 36 .1. a căror secreţie (ecdizomi = hormonul năpârlirii) are rol în metamorfoză. dar şi ţesuturile ţintă asupra cărora se exercită efectul mesagerilor chimici. 6. cele tractusul gastro-intestinal sau din rinichii. apar diferenţiate glande endocrine. metamorfoză. Embriologic. mesageri chimici diferiţi pot îndeplini funcţii analoage la diferite organisme şi invers. De asemenea mai îndeplinesc funcţii endocrine următoarele structuri: gonadele. se constată în evoluţie o tendinţă generală de concentrare. Structuri endocrine la nevertebrate Majoritatea nevertebratelor prezintă celule neurosecretorii care elaborează hormoni cu diferite acţiuni: . .6. Cele două formaţiuni hipofizare se deosebesc clar prin structura histologică (prima cu fibre nervoase şi pâlcuri de celule nevroglice. mesagerii chimici produşi de aceştia.la hidră: hormon accelerator al creşterii.2. Glandele endocrine care există la insecte sunt: corpora allata. mai mult sau mai puţin diferenţiate. corpora cardiaca. epitochie (metamorfoză genitală). a doua cu celule secretorii dispuse în cordoane). împreună cu cel nervos (şi sub coordonarea lui) reglează activitatea organelor. Mesagerul chimic (hormonul) îndeplineşte de fapt o funcţie de comunicare specifică. care recunosc hormonul). metamorfoza. năpârlire. În ceea ce priveşte partea secretoare. Sistemul endocrin la vertebrate Vertebratele prezintă mai multe glande endocrine: hipofiza.1. hormonală şi receptoare (ţinta). urofiza. numiţi în general hormoni. În evoluţia sistemului endocrin apar schimbări la nivelul fiecăreia din cele trei componente secretoare. Sistemul endocrin cuprinde structurile secretorii endocrine (de regulă glande). diapauza. . a doua secretă hormoni care reglează activitatea glandelor protoracice. Structurile secretorii sunt răspândite în tot corpul. conform necesităţilor fiziologice ale organismului. Mesageri chimici produşi. . dar niciodată printr-un duct. acţiunea lor fiind orientată asupra a cel puţin câteva celule ţintă. prezintă o dublă origine: . Glandele protoracice degenerează la adulţi. 6. glanda adrenală. tiroida.la insecte: hormoni pentru coordonarea vieţii vegetative. aşa cum sunt insectele dintre nevertebrate şi toate vertebratele. controlând creşterea. năpârlirea. celulele pericardiace.la anelide: hormoni pentru maturarea sexuală. . paraganglionii.la crustacei: hormoni pentru creştere. specificitatea fiind dată de celula ţintă (specificitatea celulei ţintă este determinată de receptorii acesteia. dar şi structuri endocrine incluse în alte organe: insulele pancreatice.diencefalică (neurohipofiza). răspândirea lor dispersată fiind considerată un caracter de primitivitate. 6. Prima are şi rol de organ neurohemal. structurile endocrine de la nivelul gonadelor. secretaţi de celule neurosecretorii din pars intercerebralis (regiunea mediană a protocerebronului) şi din ganglionii lanţului nervos ventral. Ei sunt vehiculaţi prin lichidul sistemului vascular sau liber în absenţa acestuia (ca la hidră). epifiza. La animalele superior organizate. corpii ultimobranhiali şi paratiroidele. cu variate localizări. De aceea. Hipofiza (glanda pituitară) Hipofiza este prezentă la toate vertebratele. prin afinităţi specifice pentru coloranţi şi prin poziţie anatomică. intestinul posterior. glandele protoracice. Corpora allata şi corpora cardiaca (uneori cele două structuri fuzionează) sunt legate de sistemul nervos simpatic. regenerare.din punga lui Rathke a stomodeumului (adenohipofiza).2. Sistemul endocrin Sistemul endocrin.

6. reprezintă porţiunea cea mai mare. leneş. de unde prin sistemul port vascular vor fi transportaţi în adenohipofiză. lobul intermediar.2. fiind implicat în procesul de reproducere. Este vorba de vasopresină (hormonul antidiuretic) şi ocitocină (determină contracţia musculaturii uterine şi a celulelor mioepiteliale din glandele mamare). 6. fiind de origine endodermică (se diferenţiază din câmpul mezobranhial Hiss al faringelui embrionar). adrenocorticitropina.şi neurohipofiză (lobul conţine o fantă ce reprezintă fostul lumen al pungii lui Rathke). a arterelor branhiale aferente sau în peretele ventral al faringelui.1). Lobul anterior. 6. luteotrop (prolactina). Tiroida Tiroida este comună tuturor vertebratelor. furnicar). păsări).Adenohipofiza are diferenţiate trei regiuni: lobul anterior. Cei produşi în sistemul magnocelular (cu neuroni secretori mari) . Funcţia lui nu este bine cunoscută.1): partea nervoasă şi eminenţa mediană (fiecare cu propria sa vascularizaţie). sunt depozitaţi în partea nervoasă a neurohipofizei.2). Hipofiza la om. Lobul tuberal se dezvoltă în jurul infundibulului (legătura neurohipofizei cu hipotalamusul). nucleul paraventricular nucleul supraoptic chiasma optică lob tuberal infundibul artera hipofizară inferioară eminenţa mediană artera hipofizară superioară vena portă hipofizară lob anterior venă venă lob intermediar lob nervos (posterior) Figura 6. Apare numai la tetrapode (lipseşte la squamate. iar la majoritatea 37 . tatuu).1. În mod primitiv. tirotropina. Hormonii sunt secretaţi de celulele neurosecretorii din hipotalamus. gonadotropina.reprezentat de nucleii paraventricular şi supraoptic. la toate vertebratele. reptile. 6. şi lobul tuberal (fig. de aceea apare mai dezvoltat acest lob la reptile (în corelaţie cu posibilitatea schimbarea culorii tegumentului). Un scurt sistem vascular port face legătura dintre eminenţa mediană (situată anterior părţii nervoase) şi lobul anterior al adenohipofizei. Secretă un hormon stimulator pentru melanină. reglând secreţia acesteia din urmă. Hormonii produşi în sistemul parvicelular (cu neuroni secretori mici) al hipotalamusului ajung în eminenţa mediană.2. Lipseşte la păsări şi unele mamifere (balenă. apar foliculi tiroidieni diseminaţi la ciclostomi în lungul aortei ventrale. putând fi împărţită la rândul său în lobi (la ciclostomi) sau regiuni (la teleosteeni. Lobul intermediar este situat la graniţa dintre adeno. El produce hormonul somatotrop (de creştere). Morfologia acestei glande variază în seria vertebratelor (fig. Neurohipofiza include două porţiuni (fig.

Tiroida apare ca organ compact la peştii elasmobranhi (între cartilajele mandibulare). iar paratiroida .parathormonul (creşte nivelul calciului şi fosforului din sânge). Celulele foliculare secretă doi hormoni (două tiroglobuline iodate): tetraiodotironina (T4) şi triiodotironina (T3). lacertilieni.2. La mamifere are o distribuţie aparte.în lumenul folicular plin cu un coloid secretat tot de celulele foliculare. Corpul ultimobranhial este reprezentat de mase celulare de obicei perechi. iar la mamifere se mai adaugă celulele parafoliculare. la toate tetrapodele (dublă la amfibieni. Ciclostomii par să nu aibă această formaţiune glandulară. Denumirea glandei indică strânsa asociere cu glanda tiroidă. Celulele principale. Corpul ultimobranhial şi glanda paratiroidă Aceste glande secretă hormoni antagonici: corpul ultimobranhial elaborează calcitonina (scade nivelul calciului şi fosforului din sânge). şerpi. iar la gnatostomieni ei sunt stocaţi în cantităţi mari extracelular . Mobilizarea hormonilor din lumenul folicular este realizată tot de către celulele foliculare. La peşti. separat dispuse în regiunea faringiană la peşti. 38 . crocodili. La om şi alte câteva specii de mamifere există în structura glandei şi celule oxifile. diseminate ca celule parafoliculare. păsări şi unică la chelonieni). 6.3).2. Structura este destul de constantă în seria vertebratelor. La mamifere tiroida este dispusă pe faţa anterioară a cartilajului tiroid şi a primelor inele traheene (la celelalte tetrapode tiroida este dispusă pe faţa anterioară a traheii) şi este alcătuită din doi lobi uniţi între ei printr-un ist. ea nu se diferenţiază decât după metamorfoză. mai abundente. paratiroida lipseşte. Peretele foliculului este constituit din celule epiteliale secretorii (celule foliculare). Glanda paratiroidă provine din endoblastul pungilor branhiale (depinde de specie care pungi anume). Structura glandei este reticulară (cordoane şi pâlcuri de celule secretorii). amfibieni ciclostomi.3. 6. provine din a V-a pungă branhială (sursa embrionară mai exactă fiind ectomezenchimul din crestele neurale migrat la acest nivel). Tiroida la vertebrate. teleosteenei elasmobranhi şerpi chelonieni capilar sanguin celulă parafoliculară celulă foliculară om şopârle păsări şoarece coloid foliculul tiroidian la mamifere Figura 6. La ciclostomi aceşti hormoni sunt depozitaţi intracelular. al căror rol nu este bine cunoscut (fig. la mamifere. reptile şi păsări.teleosteenilor în regiunea branhială. secretă parathormonul. embriologic. Foliculul (vezicula) tiroidiană este considerat unitatea structurală şi funcţională a tiroidei. celulele sale fiind incorporate în tiroidă. dipnoi (sub epiteliul ce acoperă limba). amfibieni. Corpul ultimobranhial. de asemenea la amfibieni.

provenit din celule crestelor neurale. Detaliu structural din paratiroida de om.celulă oxifilă celule principale capilar sanguin Figura 6. Cele două ţesuturi secretoare se amestecă de asemenea la reptile şi păsări. glanda adrenală la amniote tinde să se localizeze numai pe sau în rinichi. Glanda adrenală Glanda adrenală este formată din două porţiuni diferite ca origine. existând trei categorii de paraganglioni: . între rinichi.4. produce hormonii corticosteroizi (glucocorticoizi.la teleosteeni. dar ţesutul cromafin este încă separat. . Glanda adrenală la vertebrate.4.3. iar celulele cromafine fiind situate în vecinătate. 39 . elasmobranhi teleosteeni salamandră broască broască ţestoasă păsări şoarece Figura 6. 6.4).2.la primii ţesutul interrenal fiind situat de-a lungul venelor cardinale posterioare (în apropierea rinichiului). estrogeni şi androgeni). ţesutul interrenal formează glande distincte de-a lungul rinichilor. produce catecolamine: adrenalina şi noradrenalina. Poziţia celor două porţiuni diferă în seria vertebratelor (fig. dar nu în contact cu cele interrenale. La amfibieni. Sunt larg răspândiţi la mamifere. O parte este reprezentată de ţesutul sau corpul interrenal. La mamifere se formează o glandă adrenală compusă. 6. constituită dintr-o corticală (ţesut interrenal) şi o medulară (ţesut cromafin).5. Cealaltă porţiune este reprezentată de ţesutul sau corpul cromafin. La ciclostomi şi peşti. Paraganglionii Paraganglionii sunt formaţiunii neuroendocrine cu origine în crestele neurale. numită suprarenală. mineralocorticoizi. cu origine în epiteliul celomic (mezodermul splahnic din regiunea învecinată). ţesutul interrenal este inclus ca insule diseminate în rinichi sau înconjoară venele cardinale posterioare. la elasmobranhi. formând şiruri de ţesut adrenal. ele sunt separate: . cele două părţi secretoare se amestecă sau sunt adiacente. cei mai numeroşi (elaborează adrenalina).simpatici.2. 6.

celule PP (secretă PP = polipeptid pancreatic).vagali (secretă acetilcolina). mici (de exemplu. Insulele pancreatice Pancreasul este o glandă mixtă. La toate tetrapodele există aglomerări de celule cu secreţie endocrină. situate printre acinii exocrini.7.cu secreţie endocrină. La elasmobranhi. dar separate şi diseminate. în jurul canalelor excretoare exocrine.6.8. 6.şi endocrine ca structuri adiacente. secretă melatonina.4. există un pancreas compact. partea endocrină fiind sub formă de insule sau pătură subţire.celule delta sau D (secretă somatostatina). Glanda pineală reglează desfăşurarea sezonală a reproducerii. printre care se găsesc capilare sinusoide (fig. dar la păsări şi mamifere acest efect este mai puţin important. La vertebratele inferioare acest hormon afectează melanoforii din piele. numite insule Langerhans. în care se depozitează secreţia unor celule neurosecretoare situate în partea posterioară a măduvei. având în structură acini . corpusculul carotidian). . . Mulţi dintre peştii teleosteeni au porţiunile exo. fie ca organ compact în peretele intestinului (la mixine).2. capilar sanguin acini seroşi exocrini celulele insulei Langerhans Figura 6. 6. în partea terminală a măduvei spinării. puternic vascularizat. Această secreţie este implicată în osmoreglare. Insula Langerhans.cu secreţie exocrină şi insule Langerhans . . ambele structuri secretorii s-au dezvoltat din mugurii pancreatici ai intestinului embrionar. Insula Langerhans este structurată în cordoane de celule.celule alfa sau A (secretă glucagonul).simpaticoparasimpatici. În cadrul cordoanelor au fost identificate mai multe tipuri de celule: . 40 . La ciclostomi. pancreasul endocrin apare fie ca agregare celulară în epiteliu intestinal (la petromizoni). Când epifiza are structură de glandă endocrină. 6.2. Este de fapt un ţesut glial. La unele vertebrate are rol fotoreceptor (a se recapitula epitalamusul şi ochiul parietal!).celule beta sau B (secretă insulina). intervine în reglarea bioritmului circadian. Urofiza Urofiza există cu probabilitate la toţi peştii.. Epifiza (glanda pineală) Această glandă este o evaginare dorsală a diencefalului. .2. 6.5).

... este o glandă mixtă prezentă la toate vertebratele. d. Completează enunţurile de mai jos..... b....................... situate între tubii seminiferi.2.mucoasa gastrică secretă gastrină. Gonadele In afară de producerea gameţilor.9....... enterocrinina şi alţii... Principalii hormoni produşi sunt estrogenul şi progesteronul. ...... hipofiza este prezentă la toate .........6. 2.... enterogastrona......... la mamifere adăugându-se şi celulele tecilor foliculare............ 6............. corpul ultimobranhial elaborează hormonul numit .... unitatea structurală şi funcţională a tiroidei este ...... secretă ca hormoni principali insulina şi glucagonul.. astfel încât să fie adevărate: a..............10............................... e... La masculi...........2. Tractusul gastrointestinal........ rechinii au un pancreas difuz. care determină caracteristicile sexuale secundare. Peretele să produce hormoni: ....... componenta endocrină este constituită din insulele Langerhans...... hormonii depuşi în neurohipofiză sunt secretaţi în ........... gonadele secretă şi hormoni.. La femele....mucoasa intestinală secretă o serie largă de hormoni.................. componenta endocrină este constituită din acini..... c................. b... celulele Leydig (interstiţiale)... produc hormoni androgeni (testosteronul fiind principalul).......... epifiza se diferenţiază la embrion printr-o evaginare dorsală a ........... la tetrapode...... Rinichii au ca structură endocrină aparatul juxtaglomerular (organizat în jurul arteriolelor renale). structurile endocrine ale ovarului sunt ţesutul interstiţial. care secretă renina. 41 .. precum secretina...... celulele foliculare... d..... colecistochinina.. e.. c.. Organe endocrine secundare Rolul principal al acestor organe este altul decât cel endocrin............ Autoevaluare 1... Alege afirmaţiile incorecte despre pancreas : a. corpus luteum............

respectiv cea a tractusului digestiv (la protozoarele şi metazoarele inferioare este suficientă simpla absorbţie a particulele nutritive prin pinocitoză). Segmentul anterior este format din esofag şi stomac. anterior. iar următoarele sunt reprezentate de intestinul mediu respectiv intestinul posterior.7. de forma unui buzunar înfundat. a necesitat diferenţierea unui comportament precum şi a unei anatomii specifice.1. Tractusul digestiv prezintă mai multe segmente: cefalic. sistemul digestiv este alcătuit din tractusul digestiv şi glandele anexe. numite la mamifere vilozităţi intestinale). sporirea lungimii intestinale prin încolăciri caracteristice. Sistemul digestiv 7. Sistemul digestiv la vertebrate La vertebrate. mediu şi posterior. Tipuri de implantare si de înlocuire a dinţilor. în vederea asigurării substanţelor de structură şi energetice. La formele superioare de nevertebrate şi la toate cordate întâlnim un tub digestiv deschis la ambele capete. extinderea suprafeţei echivalente a secţiunii transversale prin cutări sau evaginări. Celenteratele şi viermii plaţi au un tractus digestiv simplu. 42 . 7. iar la tetrapode de către cavitatea bucală şi faringe.1. Caractere generale La majoritatea animalelor metazoare procesul de înglobare a hranei. cu diferite modalităţi de mărire a suprafeţei de absorbţie (diferenţierea tiflosolisului intestinal la unele anelide. Figura 7. Segmentul cefalic este reprezentat la vertebratele primar acvatice de către regiunea bucofaringiană.2.

fie scurţi (brahiodonţi). cu 32 de dinţi. tiroida. premolarilor şi în plus dinţi molari.Porţiunile tractusului digestiv au suferit modificări morfologice şi structurale determinate atât de evoluţia progresivă a vertebratelor. de aceeaşi formă conică (homodonţi). Figura 7. fie alungiţi (hipsodonţi). lofodontă şi lofoselenodontă la ierbivore. amigdala palatină. PM 2/2. după următoarea formulă: I2/2. 7. în cadrul lor dinţii fiind. cu rol apucător (haplodonţi). Cavitatea bucală Conţine dinţii. selenodontă. în funcţie de gradul de uzură la care sunt supuşi. în cursul dezvoltării sale.1. iar in pereţii săi glandele salivare.3 şi fig. 7. Omul are dentiţie bunodontă. fixaţi de suportul osos acrodont sau pleurodont (fig. 7. timusul. M3/3.2): bunodontă la omnivore. premolari şi cea definitivă constituită din setul secund al incisivilor. diferenţiaţi morfologic şi funcţional (heterodonţi). limba.cea de lapte sau deciduală formată din incisivi. Faringele Deşi la formele adulte nu reprezintă decât un simplu coridor de pasaj pentru hrană şi aer. Mamifere au un număr mic şi fix de dinţi (există o formulă dentară pentru fiecare specie). cât şi adaptărilor la diferite modalităţi de hrănire (fig. paratiroidele. reprezintă sursa diferenţierii multor organe: pungile branhiale.3. Tipuri de dinţi la mamifere. 43 . Dinţii adevăraţi sunt prezenţi la gnatostomieni. sectorială la carnivore. implanţaţi în alveole (tecodonţi). foarte rar în alveolă (la crocodili). cu doar două generaţii dentare (difiodonte). C1/1. Mamiferele prezintă diferite tipuri specializate de dentiţie (fig.2. camera urechii medii şi trompa eustachiană.1).2. canini.2. La vertebratele nemamifere dinţii sunt de obicei într-un număr mare. caninilor. există mai multe generaţii de înlocuire (polifiodonţie). 7. 7. atât ontogenetice cât şi filogenetice. 7. ciclostomii având doar dinţi cornoşi.4).

ultimele două fiind aproape nediferenţiate structural.4.2. alungit. formaţiune care se păstrează şi la acipenseride. regiunea fundică şi cea pilorică. mică. jejun şi ileon. scrumbia albastră) sau mai mic (şalău). Din punct de vedere morfo-structural. ca formaţiuni digitiforme externe. 7.5. O parte dintre mamifere au stomacul simplu. prezintă diferite lungimi. chiar şi la amfibieni. . esofagul lung prezintă o dilatare caracteristică. în funcţie de regimul alimentar: este de regulă mai scurt la vertebratele carnivore şi mai lung la cele erbivore. ciur. 7. dar cu o prelungire în fund de sac a ramului cardial. la unele specii răpitoare. precum ciprinidele. Esofagul Leagă faringele de stomac. iar la restul tetrapodelor mai lung . În mod secundar stomacul poate lipsi la unii peşti . fiind mai scurt la vertebratele primar acvatice. cu partea cardială mai lungă şi cea pilorică mai scurtă îndoită.stomacul sifonal sau în formă de “J”. precum ştiuca. şi cea pilorică. Amfibienii şi reptilele au în general un stomac de tip fusiform. situate la limita dintre stomac şi intestin.6. foios şi cheag (fig. fusiformă.numită duodenală . însă mult mai slabă. foarte bine dezvoltată. în număr mai mare ( păstrăv. căpătând pereţi foarte groşi şi devenind un fel de pipotă. la nivelul stomacului se port deosebi în principal două regiuni: cea cardială. 7. cazuri în care suprafaţa internă este mărită considerabil prin structuri specifice. deosebind următoarele tipuri: . Stomacul Este o regiune lărgită a tractusului digestiv. numită guşă. diferenţiată ca un compartiment de depozit. întâlnit de exemplu la şalău. chiar şi acipenseride. format dintr-o porţiune glandulară. care comunică cu esofagul. care comunică cu intestinul mediu. La apăsări.stomacul compus (la chefal de exemplu) este un stomac cecal la care regiunea pilorică este foarte dezvoltată.2.stomacul cecal.stomacul fusiform sau simplu.alungirea făcându-se treptat. el conţinând în submucoasă glandele Brunner.fiind distinctă de celelalte. pe cea mai mare parte a feţei interne intestinale este dezvoltată valvula spirală. permanentă la unele grupe. dar şi pentru digestia mecanică şi chimică a hranei. Păsările au un stomac compus. şi una musculoasă.5). prima ansă la tetrapode . La om intestinul mediu este alcătuit din duoden. Altele prezintă un stomac compus.2. 44 . asemănător celui sifonal. . prezent la păstrăv de exemplu sau la peştii selacieni. Specii de teleosteeni răpitori au apendici pilorici mai bine diferenţiaţi. La tetrapode nu se mai întâlnesc astfel de formaţiuni. numită pipotă. la care se pot deosebi: regiunea cardia. în cazul rumegătoarelor din patru compartimente: ierbar. există grupe răpitoare care au totuşi un intestin mediu scurt. De la sturioni apar apendicii pilorici. Alungirea intestinului mediu determină formarea de anse. Duodenul este diferenţiat structural de restul intestinului ( numit ileon) doar la mamifere. la răpitoare nu există guşă. . odată cu cea a gâtului. La peşti stomacul poate avea diferite forma. Astfel la selacieni. Printre peşti. biban.7. Intestinul mediu La nivelul căruia se continuă digestia şi se realizează absorbţia nutrienţilor.

Figura 7.3. Variabilitatea tractusului digestiv la vertebratele primar acvatice. 45 .

Mamiferele meta. 7. dar intestinul posterior se prelungeşte cu rectul (restul dorsal din cloac).4. bogat în formaţiuni limfoide. În cloac se mai deschid căile urinare şi cele genitale. La peştii teleosteeni intestinul posterior deschizându-se la exterior direct prin orificiul anal. fiind dispus ca un “U” întors cu un colon ascendent. mai bine dezvoltat la unele păsări erbivore şi mamifere erbivore nerumegătoare.Figura 7.şi euteriene. digestia celulozei. 46 . unul transvers şi altul descendent.7. cu o prelungire de mic calibru numită apendice vermiform.2. De asemenea. Limita dintre intestinul mediu şi cel posterior este adesea marcată la tetrapode de valvula şi apendici cecali. numit cec. Lungimea intestinului posterior se măreşte mai ales la mamiferele erbivore. prezentând la elasmobranhi glanda rectală care secretă o soluţie hipersalină. cu rol în reabsorbţia apei. Peşti au intestinul posterior scurt şi drept. Variabilitatea tractusului digestiv la tetrapode. La om cecul este scurt. adăugându-se şi o ansă sigmoidă. care prin orificiul cloacal comunică cu exteriorul. Capătul posterior al intestinului posterior se deschide la majoritatea vertebratelor în cloac. formându-se mai multe anse. rol limfoid. La om el are lungime medie. la aceeaşi limită se poate găsi un diverticul în fund de sac. care se deschide la exterior prin orificiul anal. nu au de asemenea cloac. Intestinul posterior Este mai scurt şi de regulă mai larg decât cel mediu (intestin gros).

B – nerumegătoare. a cărei parte secretorie exocrină este reprezentată de acini seroşi. la peştii teleosteeni. în care grupuri de 2-3 cordoanele de hepatocite sunt separate de capilare sinusoidale. Figura 7. o structură în reţea.2. Ficatul are la toate vertebratele. faţă de care se dispun radiar cordoanele de hepatocite separate de capilare sinusoidale (fig. Structura lobului hepatic la mamifere. 47 . Glandele anexe Situate în cavitatea generală. mai mult sau mai puţin abundent.6). secreţia lor vărsându-se în prima parte a intestinului mediu.6.7. şi centrată de o venă centrolobulară. la selacieni şi tetrapode.8. sunt ficatul şi pancreasul.5. 7. Mamiferele au o structură hepatică lobulară. fiecare unitate structurală de forma unei prisme (lobulul) fiind delimitată de un înveliş de ţesut conjunctiv. Modificări adaptative pentru digestia celulozei la mamiferele erbivore: A – rumegătoare. sau compactă. Figura 7. poate apare ca o glandă difuză. cu excepţia mamiferelor. Pancreasul.

esofag. stomac sifonal h. intestin cu apendici pilorici. Rana sp. stomac bicameral (glandular şi triturator). jejun şi ileon d. depăşind 20 m b. Oryctolagus cuniculus 1. Sus scrofa 2. este diferenţiat în duoden. c. Salmo trutta fario 5. izodontă e. în acord cu regimul de hrană c. fără stomac 48 . este foarte lung. Alege afirmaţiile corecte despre ficat: a. esofag. h. intestin. bunodontă b. stomac sifonal. stomac sifonal. 3. Delphinus sp. intestin cu valvulă spirală. esofag. 5. lobulul hepatic este centrat de o arteră centrolobulară. Care set de organe aparţine de tractusul digestiv la păsări? e. intestin. este compus din cecum şi colon. Cyprinus carpio 2. Equus caballus 4. lofodonta 2. selenodontă d. 4. are la toate vertebratele o structură în reţea. 5. g. Împerechează fiecare specie cu tipul de stomac corespunzător: f. stomac tetracameral.Autoevaluare 1. b. d. stomac simplu i. Intestinul mediu la Canis familiaris are următoarele caracteristici: a. conţine cordoane de hepatocite separate de capilare sinusoidale. Capreolus capreolus 3. Bos taurus 3. f. are la mamifere o structură lobulară. esofag. Oryctolagus cuniculus 1. este scurt. Împerechează fiecare specie de mamifer cu tipul de dentiţie caracteristic: a. lofoselenodeontă c. 4. stomac compus j. stomac fusiform g.

Plămânii tetrapodelor. cea de pierdere a apei. suplimentează doar schimburile respiratorii care se desfăşoară la prin suprafaţa corpului.1) sunt de origine ectodermică. prinse doar prin baza lor direct pe arcul branhial. servind pentru respiraţie. protejată de opercul. Branhiile larvare ale amfibienilor (fig. la peşti.1. ele preiau în întregime funcţia schimbului de gaze . Peştii au branhia formată din lamele branhiale. dar şi pentru absorbţia substanţelor nutritive preluate din ou sau din uterul matern. Branhiile externe Branhiile externe apar la embrionii şi larvele de la numeroşi peşti. 8. 49 . Ele au de regulă forma unor filamente bipenate (branhii plumoase). Odată cu dispariţia septelor se şterg şi fantele branhiale. Organismele terestre au alte mijloace care facilitează schimbul gazos . sau exodermică (apar înaintea formării pungilor branhiale şi a pliurilor operculare).1).1. 8. Dispar aproape întotdeauna la adult. acestea fiind la rândul lor alcătuite din lamele branhiale. Sistemul respirator branhial Este diferenţiat în regiunea branhială fiind reprezentat de branhii interne sau externe. iar lamele branhiale perechi. chiar dacă devin interne. 8. La teleosteeni septul dispare cu totul. iar pe de altă parte cu faringele. 8. lamele branhiile sunt fixate pe toată lungimea lor de un sept cărnos bine dezvoltat ce ajunge până la nivelul tegumentului. în cazurile mai simple. Sistemul respirator Schimbul gazos care se reprezintă etapa respiraţiei externe se realizează la nivelul unor membrane cu suprafaţă mare. pot fi aprovizionaţi cu aer proaspăt bogat în oxigen prin difuziune sau prin mişcări active de umplere. septele. Branhiile. deoarece restul suprafeţei corpului are o permeabilitate mult redusă. rămânând o singură cameră branhială. Ciclostomii au pungi branhiale (marsipobranhii). care este de două tipuri: branhial şi pulmonar.structuri interne. numite mişcări de ventilaţie.8. Aceste branhii pot fi de origine endodermică (reprezentând prelungiri ale lamelor branhiale care ies în afara pungilor branhiale). numite plămâni. subţiri şi intens vascularizate. susţinute de arcurile branhiale. care depăşesc dificultatea principală pe care o întâmpină epiteliile în aer. Aceste suprafeţe respiratorii se găsesc în cadrul sistemului respirator. La elasmobranhi. 8. cât şi cei ai melcilor cu respiraţie aeriană sau cazul unor crustacee.2. separă fantele branhiale (în număr de cinci) care adăpostesc branhiile.1. La acipenseride septul branhial se scurtează încât lamele branhiale devin parţial libere.1. Branhii interne Vertebratele primar acvatice au branhii interne (fig. dar la artropode. rămân libere şi mobile. fiecare comunicând pe de o parte cu exteriorul.

Figura 8.1. Sistemul respirator branhial.

Figura 8.2. Suprafeţele respiratorii la plămânul parenchimatos de tip alveolar (mamifere) si la cel de tip tubular (păsări).

8.2. Sistemul respirator pulmonar
8.2.1. Plămânii Plămânii caracterizează în general vertebratele tetrapode, dar pot apărea şi la unele grupe de peşti precum Polypteridae (Brachiopterygieni), dipnoi, crosopterigieni. Aceşti peşti au plămâni saciformi, care nu pot fi confundaţi cu vezica gazoasă (înotătoare), datorită diferenţelor de origine (plămânii se desprind de pe partea ventrală a esofagului embrionar), vascularizaţie şi structură. La tetrapode se întâlnesc două tipuri de plămâni: cei saculari şi cei parenchimatoşi.

50

Plămânul sacular apare ca o pungă, cu o cutare internă mai mult sau mai puţin accentuată, ce determină o compartimentare în loje şi lojete. Suprafaţa lor respiratorie este în general redusă, crescând în sens centriped. Este prezent la amfibieni şi reptile. Plămânul parenchimatos, caracteristic păsărilor şi mamiferelor, prezintă elementele morfofuncţionale înconjurate de un parenchim conjunctiv. Suprafaţa respiratorie este considerabil mărită, creşterea ei făcându-se în sens centrifug. La păsări pulmonul are o structură parenchimatoasă de tip tubular, în care unitatea morfofuncţională este capilarul aerian (fig. 8.2); din punct de vedere funcţional este foarte eficient (are loc un dublu schimb respirator), având anexaţi şi sacii aerieni. Mamiferele au plămân de tip parenchimatos alveolar, cu unitatea morfofuncţională reprezentată de alveola pulmonară (fig. 8.2), un fund de sac care reţine o cantitate de aer rezidual. Plămânii la mamifere sunt înveliţi în pleură (constituită din două foiţe, una viscerală, alta parietală, între care se află un spaţiu virtual - cavitatea pleurală). La păsări pleurele sunt slab dezvoltate şi de aceea plămânii sunt lipiţi de coaste, care adesea îşi lasă amprenta pe faţa lor dorsolaterală. 8.2.2. Căile respiratorii La peştii care prezintă pulmoni, calea respiratorie care face legătura cu esofagul, nu conţine elemente scheletice şi este în general neomologabilă cu traheea. La tetrapode se diferenţiază drept căi respiratorii: fosele nazale, laringele, traheea. Fosele nazale arată în seria tetrapodelor tendinţa de separare a căii respiratorii de cea alimentară, realizată pe deplin la mamifere, precum şi la crocodili. Laringele, cu un schelet şi o musculatură proprie, apare diferenţiat de la urodelele mai evolute, care au cartilajele aritenoide. Anurele neavând un gât bine distinct, prezintă o cameră laringotraheaiană. Reptilele şi păsările au laringele în strânsă conexiune cu hiodul, cu cartilajele aritenoide, cricoide şi un inel traheal. La mamifere, laringele este organul fonaţiei, mucoasa laringiană formând repliuri numite corzi vocale, situate cartilajul tiroid şi cele aritenoide. Elementele scheletice ale laringelui mamalian sunt cartilajele aritenoide, cartilajul cricoid, tiroid, şi epiglota. Traheea prezintă o lungime proporţională cu cea a gâtului. Peretele său este susţinut de inele cartilaginoase care pot fi complete sau incomplete. Păsările au, în dreptul ultimelor inele traheale sau la graniţa dintre trahee şi bronhii, aparatul fonator numit siringe.
Autoevaluare 1. La rechini sistemul respirator are următoarele caracteristici: a. comunicarea cu exteriorul se face prin fante branhiale; b. septele branhiale sunt foarte scurte şi lamele branhiale libere; c. septele branhiale sunt lungi şi lamele branhiale fixate pe ele; d. camera branhială este unică şi acoperită de opercul. 2. Împerechează fiecare grup de tetrapode cu tipul de plămân caracteristic: k. amfibieni 1. sacular l. reptile - chelonieni 2. parenchimatos alveolar m. reptile - ofidieni 3. sacular cu căi intrapulmonare n. păsări 4. parenchimatos tubular o. mamifere 3. Alege afirmaţiile corecte despre căile respiratorii: e. laringele este organul fonator la toate tetrapodele; f. păsările emit sunete din segmentul numit sirinx; g. camera laringotraheală este prezentă la păsări; h. epiglota este prezentă numai la amniote.

51

9. Sistemul circulator
9.1. Caractere generale
Organismele pluricelulare şi-au dezvoltat mecanisme de transport bazate pe sistemul deplasării în masă a soluţiei (convecţie), căci difuziunea nu poate face faţă cerinţelor unei mase celulare mari şi active, când este vorba de distanţe mari. La unele nevertebrate cu dimensiuni prea mari pentru ca difuziune să facă faţă solicitărilor organismului, dar totodată lipsite de posibilitatea de a realiza o circulaţie sistemică a lichidelor corpului, sistemul de transport se bazează pe migrarea unor celule vehiculate ale substanţelor nutritive. Aceste celule, numite amoebocite, încorporează mici particule de hrană şi apoi se detaşează de epiteliu deplasându-se cu ajutorul pseudopodelor spre celule din alte regiuni. În acelaşi timp se produce şi digestia intracelulară. Transportul unor cantităţi mari de substanţe utilizează în general apa ca “solvent universal” , dar şi unii compuşi chimici purtători speciali ai unor substanţe vitale - precum hemoglobina care transportă gazele respiratorii. Este necesară de asemenea o cale de transport şi un mecanism de pompare a lichidului circulant. La animale, lichidele circulante sunt extracelulare. Nevertebratele inferioare au intestinul primitiv ca principală cavitate a organismului care este scăldat de mediu extern. Un spaţiu care poate fi menţinut izolat de mediu extern şi folosit pentru schimburile nutritive, este celomul format în evoluţie între ţesuturile intestinului şi peretele corpului. Se delimitează astfel un compartiment lichid extracelular mobil. Dacă iniţial mişcarea acestuia se realizează prin mişcările generale ale corpului, la nevertebratele superioare şi la toate vertebratele apare pompa musculară în acest scop, numită inimă. În cazuri mai simple inima împrăştie numai lichidele, ele reîntorcându-se la inimă nu tot prin vase, ci prin spaţiile corpului, având de-a face cu un sistem deschis. O nouă etapă în evoluţie a constituit-o închiderea completă a lichidului circulant în interiorul unor vase, rezultând sisteme circulatorii închise, caracteristice vertebratelor şi câtorva nevertebrate.

9.2. Sistemul circulator la vertebrate
Sistemul circulator asigură circulaţia sanguină şi cea limfatică, fiind alcătuit din vase de diferite tipuri şi calibre (artere, vene sanguine şi limfatice, capilare sanguine şi limfatice) şi din inimă. 9.2.1. Vasele sistemului circulator Circulaţia este întotdeauna orientată într-un singur sens: centrifug în artere şi centripet în vene. Arterele îşi micşorează calibrul cu cât se îndepărtează de inimă. Peretele arterial este gros, alcătuit din trei tunici: intima (formată din endoteliu şi subendoteliu), media (cu elemente musculare netede şi elemente elastice) şi adventicea (de natură conjunctivă). Arterele de calibru mare au tunica medie abundentă în fibre elastice, numite de aceea artere de tip elastic; arterele de calibru mijlociu sunt numite de tip muscular întrucât media lor este bogată în fibre musculare netede (la acest tip de artere, între intimă şi medie există o limitantă elastică internă). Venele au întotdeauna pereţii mai subţiri decât arterele de un acelaşi calibru (fig. 9.1); de asemenea au mai puţine elemente musculare şi elastice. Peretele venos are în structura sa aceleaşi trei tunici (intima, media şi adventicea), media fiind ceva mai bogată în elemente musculare. Venele poartă adesea valvule de formă semilunară (la nivelul arterelor acestea nu există decât în mod excepţional), reprezentând nişte repliuri ale intimei. Vasele limfatice au pereţii cu o structură mai puţin diferenţiată, doar la nivelul celor mai mari putându-se evidenţia prezenţa celor trei tunici; la nivelul tunicii medii lipsesc în general fibrele musculare. Ca şi venele, vasele limfatice au valvule, mai ales la păsări şi mamifere. La mamifere, pe traiectul vaselor limfatice se diferenţiază ganglionii limfatici. La vertebratele inferioare se găsesc elemente contractile, numite inimi limfatice, situate de regulă în apropierea locurilor unde vasele limfatice se deschid în vene, având rolul de a împinge limfa către vene.

52

un ventricul şi un con arterial la peştii cartilaginoşi sau un bulb arterial la teleosteeni (fig. un atriu. Vertebratele primar acvatice au o alcătuire tipică a inimii. un ventricul şi un con rudimentar cu 2 valvule.Capilarele sanguine sunt vase de calibru redus. La peştii dipnoi. organul motor al circulaţiei. Uneori capilare se găsesc pe traiectul unei artere sau a unei vene care se capilarizează. circulaţia fiind simplă şi completă. care are structură cardiacă. astfel încât în structura peretelui cardiac se regăsesc trei pături: pătura internă numită endocard (continuarea intimei vasculare). La ciclostomi inima are un caracter foarte primitiv. Schema structurii vaselor sanguine. Capilarele limfatice sunt de regulă mai largi decât cele sanguine şi încep în fund de sac. 9. telesteenii păstrând un mic rest din con. interpuse între sistemul arterial şi cel venos. pătura mijlocie numită miocard (muşchiul inimii) şi pătura externă.2. se face treptat la peşti şi nu în totalitate. cu structură vasculară. încât prin ea să circule şi sânge oxigenat: separarea incompletă în două părţi a atriului (în partea stângă ajunge 53 . un atriu. constituindu-se apoi un acelaşi tip de vas.1. de la care pleacă artera aortă. cu valvule interne.2. de către bulbul arterial. protejând organul). Figura 9. provine dintr-u vas profund modificat. pericardul (de natura conjunctiva. Există şi capilare cu un calibru variabil şi discontinuităţi în perete. la periferia căreia se află un strat subţire reticular. 9. Inima Inima. care au o respiraţie pulmonară. în cazul unor vene (de exemplu sistemul porthepatic sau cel porthipofizar). iar la vertebratele inferioare se pot dilata mult dând saci limfatici.2). Au calibru neregulat. în strânsă legătură cu respiraţia branhială. Peretele lor este alcătuit dintr-un endoteliu cu celulele puternic aplatizate. aceste reţele capilare speciale se numesc admirabile. sau porte. dispuse pe o membrană bazală. Prin inimă trece în permanenţă sânge venos. Peştii prezintă compartimentele inimii dispuse în forma literei “S”: un sinus venos. inima prezintă modificări. Înlocuirea conului arterial. atunci când cea branhială devine imposibilă din cauza scăderii apei. de forma unui inel redus. numite sinusoidale. este asimetrică şi alcătuită dintr-un sinus venos. în cazul unei artere (de exemplu glomerulul renal).

Sinusul venos este mai puţin dezvoltat decât la peşti. Atriul este separat complet în: atriul drept mai mare şi cel stâng (în care se deschide trunchiul venelor pulmonare). Circulaţia amfibienilor este dublă. şi îndreptat apoi spre artera pulmocutanată). Alcatuirea inimii la pesti.2. precum şi a ventriculului. Figura 9.4). inima nu mai are sinusul şi conul distincte. 9. Ventriculul prezintă un sept incomplet care-l împarte în două loji: una dreaptă. apărute odată cu trecerii la viaţa terestră şi deci la respiraţia aeriană. dar incompletă.3). venit dinspre partea dreaptă a ventriculului. complet la anure) în două camere: atriul drept mai mare în care se deschide sinusul venos şi cel stâng mai mic în care se deschid venele pulmonare (aduc sânge oxigenat). bine dezvoltat. dar incompletă. Astfel circulaţia dipnoilor este dublă. cu o dispoziţie specială diminuează amestecul celor două feluri de sânge. 54 . atriul este împărţit inegal (cu discontinuităţi la urodele. bineînţeles tot incompletă.sânge oxigenat de la plămâni. iar în cea dreaptă sânge neoxigenat). mai mică. adus din partea stângă a ventriculului. Ventriculul este unic. dar musculatura lui. 9. în parte amestecat. şi orientat spre cârjele aortice) şi cea pulmonară (prin care trece sânge neoxigenat. La reptile (fig. numită şi pulmonară (aici ajunge sângele din atriul drept). împărţit în două rampe de către o cută spirală: rampa aortică (prin care trece sânge oxigenat. ele pierzându-şi individualitatea. Amfibienii prezintă la nivelul inimii modificări (fig. Ventriculul se continuă cu un con.

Figura 9. Alcătuirea inimii la amfibieni. din poziţie mediană porneşte recurbându-se spre stânga. Figura 9. numită aortică care se continuă cu cârja aortică dreaptă (cu sânge oxigenat).4. alta stângă.3. Alcătuirea inimii la reptile.continuat cu artera pulmonară. 55 . cârja aortică stângă (cu sânge amestecat). dar incompletă. Circulaţia este dublă.

La păsări. Sistemul excitoconducător al inimii Automatismul inimii este asigurat de o un sistem special de celule musculare. numite auricule. constituind sistemul excitoconducător. 9. precum şi unul omolog celui de la mamifere denumit Aschoff-Tawara. Cârja aortică stânga a dispărut. purtând sânge oxigenat. la nivelul deschiderii venei cave superioare drepte. Atriile prezintă de obicei prelungiri. Circulaţia este dublă şi completă. iar din cel drept (care are pereţii mai groşi) o cârjă aortică care se curbează spre stânga (fig. cât şi a ventriculelor fiind completă. atriul stâng aorta atriul drept ventriculul drept trunchi pulmonar ventriculul stâng atriul drept ventriculul stâng aorta atriul stâng ventriculul drept A B Figura 9. La vertebratele inferioare acest sistem este mai slab diferenţiat histologic.6): nodulul sinoatrial sau Keith-Flack (în peretele atriului drept). Mamiferele au sistemul excitoconductor mai bine diferenţiat (fig. funcţional însă se manifestă la nivelul sinusului venos şi a atriului. rămânând cea dreaptă care porneşte din ventriculul stâng. din ventriculul drept porneşte artera pulmonară prin care pleacă sângele neoxigenat spre plămâni. nodulul atrioventricular sau Aschoff-Tawara (în partea inferioară a septului interatrial). Din ventriculul drept porneşte artera pulmonară.5. având jumătatea stângă (prin care trece sânge oxigenat) complet separată de cea dreaptă (prin care trece sânge neoxigenat). reţeaua lui Purkinje (continuă fascicolul atrioventricular în pereţi ventriculari). 56 . 9. Sistemul excitoconducător la mamifere. care şi-au păstrat caracterul embrionar. cât şi cel interventricular sunt bine marcate. Sinusul a fost cuprins în cadrul ventriculului drept. fascicolul atrioventricular (pornit din nodulul atrioventricular. La exterior şanţul atrioventricular (coronar). Alcătuirea inimii la păsări (A) şi mamifere (B). se diferenţiază un nodul sinusal. Conul arterial şi sinusul venos dispar la adulţi (sinusul venos intrând în constituţia atriului drept).Păsările au inima tetracamerală. nodul sinoatrial nodul atrioventricular fascicul Hiss ram stâng ram drept reţea Purkinje Figura 9.6. în septul atrioventricular). Inima mamiferelor seamănă din punct de vedere funcţional cu cea de la păsări. despărţirea atriilor.5).

d. Identifică planul comun de structură al vaselor sanguine. este dublă şi deschisă la tetrapode. este dublă şi închisă la păsări şi mamifere. 57 . atriu. ventricul şi con arterial. Descrie evoluţia compartimentului ventricular al inimii în seria vertebratelor. d. atriu. două atrii şi un ventricul. este simplă şi închisă la vertebratele primar acvatice. La peştii teleosteeni inima este constituită din: a. sinus venos. Alege afirmaţiile incorecte despre circulaţie: a. 3.Autoevaluare 1. b. apoi si pe cea a compartimentului atrial. este simplă şi deschisă la vertebratele primar acvatice. sinus venos. c. 2. două atrii şi două ventricule. b. 4. sinus venos. c. precizează apoi si particularităţile structurale pentru artere. ventricul şi bulb arterial. vene si capilare.

deschis proximal printr-un nefrostom (pâlnie ciliată. funcţional rămânând la adulţi metanefrosul . dar pot permite şi reabsorbţia unor substanţe sau secreţia altora în fluidul care circulă prin ele.1. îndeosebi la mamifere. punând în legătură cavitatea corpului cu mediu extern. funcţia sa principală fiind cea de a forma în embriogeneză ureterul primar.10. Sistemul excretor Existenţa unui mediu intern. are glomerului dezvoltat chiar pe traiectul tubuşorului urinar. . porţiunea de conectare la canalul colector Bellini (fig. la care se ataşează un glomerul vascular admirabil.2). prezentând o alungire considerabilă a segmentelor sale bine diferenţiate morfologic. Nefronii în seria vertebratelor sunt şi ei de diferite tipuri: nefronul deschis cu glomerul extern. întâlnit în mezonefrosul vertebratelor inferioare sau în metanefrosul celor superioare. forma cea mai simplă. Sistemul excretor reglează mediul intern prin menţinerea unei aceleiaşi cantităţi de săruri şi de apă. constituie o condiţie esenţială pentru funcţionarea diferitelor sisteme din organism. nefronul glomerular închis prezintă o evoluţie maximă. telesteeni şi amfibieni. numit conductul lui Wolff. iar forma care rămâne funcţională pentru toate anamniotele se numeşte şi opistonefros. în preajma căreia se găseşte un glomerul vascular extern) în cavitatea generală a corpului şi distal în canalul Wolff. Pronefrosul este considerat în general un organ tranzitoriu la vertebrate. păsări şi mamifere). fiind lipsit în mod secundar de glomerul. 10. De asemenea. prevăzute de regulă cu cili. tubul contort distal. . ansa Henle. În evoluţia vertebratelor se disting mai multe tipuri de rinichi (fig. Metanefrosul este rinichiul funcţional al amniotelor (reptile. Cele mai complexe structuri de acest tip sunt rinichii vertebratelor. din partea sa anterioară. 10. în care numărul nefronilor s-a înmulţit apreciabil. La unele animale nevertebrate de apă aceste funcţii sunt îndeplinite de aceleaşi suprafeţe de schimb specializate şi pentru schimbul de gaze respiratorii (în cel mai simplu caz este implicată întreaga suprafaţă a corpului). structural şi funcţional: capsula.1): pronefrosul (rinichiul cranial sau cefalic). prezent la unii teleosteeni marini. Rinichiul Unitatea funcţională şi structurală a rinichiului este nefronul (tubuşorul urinar). Acestea pot apărea ca nişte tuburi. elimină resturile metabolice. prezent la pronefrosul larvelor de ciclostomi. La amniote. Mezonefrosul apare în embriogeneza amniotelor.nefronul închis. iar glomerul este intern. prezent în mezonefrosul unor amfibieni. la masculii amniotelor se formează epididimul (o parte a căilor sexuale). - 58 . fiindu-i asociată capsula Bawman şi alcătuind împreună corpusculul lui Malpighi. . În dezvoltarea ontogenetică a vertebratelor superioare (amniotele) se succed toate aceste trei tipuri de rinichi. funcţionează în general pentru eliminarea apei. cu o presiune osmotică determinată şi sensibil constantă.rinichiul superior organizat. 10. tubul contort proximal. este o formă adaptativă a nefronului evoluat. mezonefrosul (rinichiul troncal) şi metanefrosul (rinichiul caudal). Dar există în lumea animală şi o diversitate de sisteme celulare care realizează echilibru ionic. ei şi căile urinare constituie sistemul urinar (excretor).nefronul aglomerular.nefronul deschis cu glomerul intern. la care nefrostomul dispare (se pierde legătura cu celomul).

Evoluţia rinichiului la vertebrate.Figura 10. 59 .1.

60 . în care poate fi depozitată urina (secretată continuu de către rinichi) şi astfel eliminată numai la anumite intervale de timp. în dreptul căilor urinare se găseşte vezica urinară. păsări. cloacală la amfibieni şi amniote (la amniote participă la formarea vezicii urinare şi pedicelul alantoidei). Structura rinichiului la mamifere. Vezica urinară lipseşte în mod secundar la crocodili. Figura 10. Originea vezicii urinare este diferită: tubară (din conducterele urinare) la peşti. Ureterul primar este la ciclostomi uroduct.şi intrarenale. inclusiv a tubuşoarelor colectoare Bellini La cele mai multe vertebrate. şerpi. Autoevaluare Descrie alcătuirea sistemului urinar la amfibieni si mamifere. Ureterul secundar va sta la originea căilor excretoare extra. iar cel primar rămâne numai spermiduct (canal deferent). dar la masculii celor mai mulţi gnatostomieni el devine şi spermiduct.2.10. La amniote se dezvoltă un ureter secundar (prin înmugurirea părţii distale a ureterului primar). Căile urinare Din unirea între ele a porţiunilor distale ale nefronilor rezultă ureterul primar sau conductul lui Wolff.2.

un vierme plat (planaria de exemplu) se poate reproduce strangulându-şi corpul şi formând două mase celulare. descendenţii primind doar puţină materie de la care prin dezvoltare vor rezulta organisme noi. Vertebratele prezintă o singură formă de înmulţire. perisodactile) sau temporară. sunt prinse în apropierea extremităţii anterioare a rinichiului (corpuri adipoase galbene sunt ataşate testiculelor).1.1. înafara corpului. Caracteristicile sale sunt destul de unitare la vertebrate. 11. cea sexuată. Astfel la adulţi. Exorhidia poate fi permanentă (la primatele superioare.11. Gameţii sunt produşi în gonade. cetacee. în saci scrotali . Elasmobrannhii prezintă testiculele alungite. artiodactile. în câteva zile fiecare jumătate regenerează structurile ce-i lipsesc. edentate). Gonadele 11. organismul parental îşi păstrează identitatea. rozătoarele. care reprezintă structurile de bază ale sistemului reproducător. La păsări. proboscidieni. Forma iniţială a descendenţilor variază întâlnind atât forme de reproducere pluricelulară (muguri) cât şi structuri unicelulare (gameţi). sirenieni. carnivore. În forma cea mai simplă. primatele primitive). reprezentate de conducte (căi genitale). În mod similar. procesul încheindu-se cu separarea celulelor fiice. testiculele adesea au volum inegal şi sunt dispuse uşor asimetric la partea cranială a rinichilor.2. resorbindu-se în perioada de repaus şi fiind înlocuite de altele. ovarul şi respectiv testiculul. Reptilele au gonada masculină de formă rotunjită sau ovală. numit canal inghinal. Caractere generale Procesul de reproducere prezintă mecanisme variabile în lumea animală. una purtând capul şi cealaltă păstrând coada. Gnatostomienii au o pereche de testicule. La anure testiculele ovale. odată cu activitatea ciclică a gonadei. Gnatostomienii au şi structuri asociate gonadelor. Teleosteeni au testicule voluminoase (volumul creşte mult în perioada reproducerii). iar deschiderea sa congenitală sau produsă de o ruptură ulterioară determină apariţia herniei inghinale prin pătrunderea unei anse intestinale până în scrot . 61 . La majoritatea organismelor pluricelulare. Reproducerea prin muguri pluricelulari se întâlneşte la numeroase animale sesile. Din punct de vedere structural (după forma structurii în care se diferenţiază spermatozoizii) se deosebesc două tipuri de testicule: cele cu ampule de la ciclostomi. la femelele multor grupe căile genitale asigură ş dezvoltarea progeniturii în primele etape ale dezvoltării. La mamiferele cu exorhidie permanentă canalul inghinal se închide complet. cu rol în transportul gameţilor. mai înapoia decât la amfibieni. ocupând regiunea opistonefrotică anterioară.2. poziţia testiculelor este variabilă: intraabdominale – caz numit criptorhidie (multe insectivore. Canaliculele seminifere sunt structuri permanente.caz numit exorchidie. Sistemul reproducător 11. situată în jumătatea posterioară a cavităţii abdominale. fiind legat de pereţii acesteia prin mesorhiu. la microorganisme reproducerea constă in diviziunea celulară precedată de o perioadă de sinteză şi însoţită de dublarea tuturor componentelor structurale ale celulei. Ampulele se dezvoltă sezonier. La ciclostomi testiculul este un organ impar. testiculele coborând în sacii scrotali numai în perioada de reproducere şi apoi revenind în cavitatea abdominală (la unele insectivore. este situată în cavitatea generală.fenomen frecvent întâlnit la om. spermatozoizii fiind eliminaţi în cavitatea generală. Testiculul Gonada masculină în care se formează spermatozoizii. Coborârea testiculului se face printr-un spaţiu situat între peretele abdominal şi pelvis. la nivel pluricelular. peşti şi amfibieni şi cele care prezintă canalicule seminifere de la amniote şi unii teleosteeni. care necesită participarea celulelor reproducătoare (gameţi): spermatozoidul şi ovulul. La mamiferele are loc în timpul dezvoltării intrauterine o deplasare a gonadelor mascule de la locul de formare (porţiune anterioară a mezonefrosului) spre partea posterioară a bazinului sau chiar înafara abdomenului. destul de masive. precum sunt celenteratele. Agnatele sunt lipsite de căi genitale.

11. glandele veziculare. a teleosteenilor si a lui Lepisosteus dintre peştii holostei care au un tip special de oviducte) de canalul Muller. la reptilele şi păsările ovarul creşte mult căpătând forma unui ciochine întrucât ovulele sunt de dimensiuni mari. Pe traseul căilor genitale mascule pot exista şi glande anexe: glanda Leydig.2. dreptul degenerând în timpul dezvoltării embrionare). ajungerea ovulelor la maturitate făcându-se numai într-o anumită perioadă. La mamiferele primitive (prototeriene. Amfibienii au ovare saculare. ovarele sunt perechi. La vertebratele inferioare (peşti şi amfibieni) creşterea ovarelor este puternică în perioada de reproducere. 11. speciale. Intre ovar si oviduct există o discontinuitate. La elasmobranhi partea anterioară a opistonefrosului îşi modifică nefroniii în vederea transportului de gameţi. este situată ca şi testiculul în cavitatea generală. La amniote. Conductele genitale mascule sunt reprezentate în modul cel mai primitiv. glandele lui Cowper (bulbouretrale). Ovarul Gonada femelă. fiind legat de pereţii acesteia printr-un mezovarium. Ciclostomii au un singur ovar situat pe linia medio-dorsală a cavităţii abdominale. Păsările au de regulă un singur ovar funcţional (cel stâng. dar de la multe vertebrate are si funcţia de a forma membranele terţiare ale ovulului. prelungit cu oviductul. Chiar şi dintre amniote. ele umplând cavitatea generală întrucât şi numărul de ovule este imens. La mamifere variaţiile gonadei sunt minime întrucât ovulul este microscopic. Canalele proprii de eliminare a gameţilor. ca şi formaţiunea foliculară în care se dezvoltă. odată cu apariţia metanefrosului.1). cu formă variabilă după cea a corpului (mai scurt la anure). La amfibieni are loc separarea parţială sau chiar totală a căilor genitale de cele urinare. însa de obicei peretele ovarului este destul de aproape de deschiderea oviductului care este mai largă şi poartă denumirea de pavilion.în cavitatea generală si apoi prin porii genitalei în apa înconjurătoare. deosebite pentru fiecare sex. ovulul eliminat trebuind sa străbată cavitatea generală. situaţie întâlnită la condrostei.2. La euterieni. datorată dimensiunilor mai mare ale ovulelor). de către opistonefros. ureterul primar (canalul Wolff) va constitui calea genitală. atât spermatozoizii cât şi ovulele eliminându-se într-un mod primitiv . Teleosteeni au pentru ambele sexe conducte genitale proprii. egal dezvoltate. Căile genitale Agnatele nu prezintă căi genitale. la şopârle asemănători celor de la amfibieni. deasupra ovarelor se dezvoltă corpurile adipoase. Ovarele au o activitate ciclică. iar in cazurile de oviviparie sau de viviparie de a păstra embrionul până la dezvoltarea sa. La elasmobranhi ovarul poate fi unic sau pereche (dispuse asimetric). cu puţine excepţii (la chiroptere ovarul stâng este mai mic). Conductele genitale femele sunt reprezentate la vertebrate (cu excepţia agnaţilor care nu au conducte. multilobat. holostei şi la Neoceratodus dintre dipnoi. numită spermiduct (fig. 62 .3. chiar şi metateriene) se regăsesc încă unele caractere reptiliene (lobare externă. Funcţia primara a oviductului este de a conduce ovulele în locul unde vor fi fecundate. canalul Wolff va fi spermiduct în timp ce un fel de ureter “secundar” va drena urina. La reptile ovarele sunt saculari. se formează şi un canal de neoformaţie pentru drenare a urinei. Teleosteeni au un ovar cu un gol central (în care sunt eliberate ovulele).11. apar la gnatostomieni. opistonefrosul având funcţie exclusiv urinară. prostata. mai consistenţi la crocodili şi broaştele ţestoase. numit ureter secundar.

carnivore. urmând ca ultima porţiune.1. este “vaginul care prin contracţie elimină ouăle în cloac. ultima porţiune a oviductului. ultimul deschizându-se la nivelul sinusului urogenital. La păsări. 11. Mamiferele vivipare (meta. denumită “vagin” să se deschidă în cloac. unele rozătoare).şi euteriene) au oviductul diferenţiat în pavilion. însă la euterienii se remarcă tendinţa de unire a oviductelor dinspre partea terminală. în care se formează coaja propriu zisă (la reptilele ovovivipare sau vivipare. uterul este slab dezvoltat. în “uter” se dezvoltă embrionul). trompă. cu puţine excepţii se diferenţiază numai oviductul stâng. La metaterieni. Într-un mod asemănător apar diferenţiate şi oviductele reptilelor şi păsărilor (fig. apoi cu o porţiune mai lărgită numită “uter”. cuprinzând vaginul (devine unic). “uterul”). deseori reunindu-se la extremitatea cranială pentru a forma medial un pavilion unic. puţine chiroptere. istmul. Conductele genitale mascule la tetrapode. inclusiv omul. La elasmobranhi conductele genitale sunt pare şi simetrice. organul nidamentar. Mamiferele prototeriene (care depun ouă) au oviducte asemănătoare celor de la reptile şi păsări. Mamiferele euteriene au uterele bine dezvoltate cu diferite grade de fuzionare între ele: utere neunite şi deschise separat în vagin (la iepure şi alte rozătoare. leneş). la nivelul său glandele secretând albuşul. Metaterienii au aceste formaţiuni duble. precum şi la alte mamifere (alte primate. uter şi vagin. cetacee. Conductul genital începe cu un pavilion. gestaţia fiind foarte scurtă. unele chiroptere). cetacee. porc. mai strâmtă şi musculoasă . tatuu. lemurieni).Figura 11. multe copitate. uter bipartit cu fuzionare distală scurtă (la porc. fiecare oviductul este diferenţiat pe mai multe segmente (trompa.2). 63 . oviductul se continuă cu istmul scurt (la acest nivel se formează membranele cochiliere). uter bicorn cu fuzionare mai lungă dar incompletă proximal (la insectivore. precum şi uterul parţial sau total. In continuarea pavilionului. La om. uter simplu cu fuzionare totală (la multe primate. unele chiroptere. după care urmează trompa mai lungă şi musculoasă.

Autoevaluare Descrie alcătuirea sistemului reproducător la păsări şi la mamifere. la gimnofioni se întâlneşte o copulaţie. dar şi la femele . La peşti care prezintă fecundaţie internă. Amniotele au întotdeauna fecundaţie internă.2. masculii au porţiuni ale aripioarelor (pelviene la condrihtieni sau anale la teleosteeni) modificate pentru conducerea spermatozoizilor pe căile genitale femele. clitorisul. copulaţia făcându-se prin simpla apoziţie a cloacului mascul cu cel femel. hipopotam). La mamiferele. reptile şi păsări sau formaţiunea mucoidă la amfibieni). în vederea copulaţiei. glandele anexe ale oviductelor sunt fine dezvoltate: glandele vestibulare. secreţia lor constituie învelişurile oului (albuşul. Conductele genitale femele la tetrapode. La speciile ovipare. încât ele vor avea în general dezvoltate organe copulatorii la masculi (penisul). porţiunea caudală a uterului este îngustă diferenţiindu-se un col care marchează comunicarea cu vaginul.rumegătoare. Conductele genitale femele prezintă şi ele glande. glandele clitoridiene. Figura 11. Dintre amfibieni. 64 . Organele genitale externe sunt diferenţiate mai bine la masculi. cloacul mascul fiind protractil şi folosit ca organ copulator. două perechi de labii).mai cu seamă ale mamiferelor (vestibulul genital. Sphenodon dintre reptile şi majoritatea păsărilor nu au organe copulatorii. membranele şi coaja la rechini.

. Matic. K. vol. Iaşi. International Edition. Mailat-Mişcalencu. Năstăsescu. I. 1981 . Pisică. Iaşi. 1986 . W. D. 1983 .Anatomia comparată a vertebratelor.. Bucureşti..Zoologia nevertebratelor. Editura ştiinţifică şi enciclopedică.. L. G..V.. Z.. Mişcalencu. F. S. I (splanhnologia). G. I (sistemul locomotor). II (sisteme de relaţie).Vertebrates. S..Anatomia comparată a vertebratelor. S.. 1979 . Comparative Anatomy. 65 . Cuza”.H. I. Haimovici. Iaşi. Universitatea „Al. Bucureşti.. M.. I. Haimovici. Evolution. Universitatea „Al. Haimovici. C. Suciu. I. Editura didactică şi pedagocică.. D..Lucrări practice de anatomia comparată a vertebratelor. Stanc. Tomescu. Cuza”. Comănescu.. Solomon.Anatomia comparată a vertebratelor. I.. 1978 . vol.. Cuza”. A. Haimovici. Kennedy. S. S. M. Comănescu. M. Bucureşti.. Universitatea “Al. Editura didactică şi pedagogică. vol. Function. 2002 .Elemente de Anatomie comparată a animalelor..Bibliografie Bejenaru.. vol. Editura Pim. 1982 . WCB/McGraw-Hill. II. Kardong. S. Cuza”. L.Biologia organismelor. Ştirbu. Universitatea “Al.Lucrări practice de anatomia comparată a vertebratelor... N. Antoniu. 1982 . Iaşi. 1998 . Iaşi.. Tefler. Neagu.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful