UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” FACULTATEA DE BIOLOGIE SPECIALIZAREA BIOLOGIE - ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

ANATOMIE COMPARATĂ
SUPORT DE CURS

IAŞI 2010

Coordonator disciplină şi tutore : Conferenţiar Dr. Luminiţa BEJENARU (e-mail: lumib@uaic.ro) Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: - organizare generală (principii, planuri, similarităţi); - sisteme de relaţie; - sisteme de nutriţie; - sisteme de reproducere. Obligaţii minime pentru promovarea examenului: - prezenţa la activităţile asistate şi cele de tip tutorial (minim 50%); - media minimă 5 a testelor de evaluare şi nota minimă 6 la un proiect de documentare. Modul de stabilire a notei finale: 50% testele de evaluare pe parcurs, 25% testul de evaluare final, 25% proiectul de documentare. Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei: variabilitatea anatomică (morfologică şi structurală) a unor organe la diferite grupe de animale.

2

Cuprins
1. Definiţii şi principii generale …………………………………………………………………………. 1.1. Termeni anatomici …………………………………………………………………………… 1.2. Similarităţi …………………………………………………………………………………….. 2. Sistemul tegumentar …………………………………………………………………………………. 2.1. Pielea …………………………………………………………………………………………. 2.1.1. Epiderma …………………………………………………………………………. 2.1.2. Derma …………………………………………………………………………….. 2.2. Producţii (anexe) ale pielii ………………………………………………………………….. 2.2.1. Producţii epidermice …………………………………………………………….. 2.2.2. Producţii dermice ………………………………………………………………… 3. Sistemul scheletic ……………………………………………………………………………………... 3.1. Exoscheletul ………………………………………………………………………………….. 3.2. Endoscheletul ………………………………………………………………………………... 3.2.1. Scheletul axial ……………………………………………………………………. 3.2.2. Scheletul apendicular …………………………………………………………… 4. Sistemul muscular …………………………………………………………………………………….. 4.1. Musculatura scheletică ……………………………………………………………………… 4.1.1. Musculatura trunchiului …………………………………………………………. 4.1.2. Musculatura capului ……………………………………………………………... 4.1.3. Musculatura apendiculară ………………………………………………………. 4.2. Derivate ale musculaturii scheletice ……………………………………………………….. 4.2.1. Musculatura pieloasă ……………………………………………………………. 4.2.2. Organele electrice ……………………………………………………………….. 5. Sistemul nervos ………………………………………………………………………………………... 5.1. Caractere generale ale sistemului nervos în seria animală …………………………….. 5.2. Sistemul nervos la vertebrate ………………………………………………………………. 5.2.1. Sistemul nervos central …………………………………………………………. 5.2.2. Sistemul nervos periferic ………………………………………………………... 5.2.3. Sistemul nervos vegetativ ………………………………………………………. 6. Sistemul endocrin ……………………………………………………………………………………… 6.2. Sistemul endocrin la vertebrate ……………………………………………………………. 6.2.1. Hipofiza (glanda pituitară) ………………………………………………………. 6.2.2. Tiroida …………………………………………………………………………….. 6.2.3. Corpul ultimobranhial şi glanda paratiroidă …………………………………… 6.2.4. Glanda adrenală …………………………………………………………………. 6.2.5. Paraganglionii ……………………………………………………………………. 6.2.6. Insulele pancreatice ……………………………………………………………... 6.2.7. Epifiza (glanda pineală) …………………………………………………………. 6.2.8. Urofiza …………………………………………………………………………….. 6.2.9. Gonadele …………………………………………………………………………. 6.2.10. Organe endocrine secundare …………………………………………………. 7. Sistemul digestiv ………………………………………………………………………………………. 7.1. Caractere generale ………………………………………………………………………….. 7.2. Sistemul digestiv la vertebrate ……………………………………………………………... 7.2.1. Cavitatea bucală …………………………………………………………………. 7.2.3. Faringele ………………………………………………………………………….. 7.2.4. Esofagul …………………………………………………………………………... 7.2.5. Stomacul ………………………………………………………………………….. 7.2.6. Intestinul mediu ………………………………………………………………….. 7.2.7. Intestinul posterior ……………………………………………………………….. 7.2.8. Glandele anexe ………………………………………………………………….. 8. Sistemul respirator …………………………………………………………………………………….. 8.1. Sistemul respirator branhial ………………………………………………………………… 8.1.1. Branhii interne ……………………………………………………………………. 8.1.2. Branhiile externe …………………………………………………………………. 8.2. Sistemul respirator pulmonar ………………………………………………………………. 8.2.1. Plămânii …………………………………………………………………………... 5 5 6 9 9 9 9 10 10 12 13 13 13 13 17 23 23 23 24 25 25 25 26 27 27 27 27 31 34 36 36 36 37 38 39 39 40 40 40 41 41 42 42 42 43 43 44 44 44 46 47 49 49 49 49 50 50

3

. 9..1.3. Caractere generale …………………………………………………………………………. 11..2. Vasele sistemului circulator ……………………………………………………. Căile genitale ……………………………………………………………………………….1. Caractere generale ………………………………………………………………………… 11. 9. Sistemul reproducător ……………………………………………………………………………….1.2.1..2.2. Căile urinare ………………………………………………………………………………… 11. 11.. Inima ……………………………………………………………………………….. 9... Sistemul excretor ……………………………………………………………………………………. Sistemul circulator ……………………………………………………………………………………. 11. 9.2. 10.2.8. 51 52 52 52 52 53 58 58 60 61 61 61 61 62 62 65 4 . 10. Rinichiul …………………………………………………………………………………….2.2. Ovarul ……………………………………………………………………………. Bibliografie …………………………………………………………………………………………………. Gonadele …………………………………………………………………………………….2.2. Sistemul circulator la vertebrate …………………………………………………………… 9. 10. Testiculul ………………………………………………………………………… 11. Căile respiratorii ………………………………………………………………….2.1.

. diferite şcoli de morfologie sunt orientate pe problemele de integrare structurală a părţilor şi semnificaţia acestora în funcţionarea organismului. muşchii masticatori la un şoarece acţionează pentru închiderea fălcilor şi pentru a mesteca hrana. . constă în descrierea anatomică şi relaţionarea animalului la alte specii (deci din punct de vedere).transversal = planul care divide corpul sau organul în două porţiuni. Analiza rolului se face în natură (studiu de teren). superior. ele desemnând studiul alcătuirii biologice a organismelor prin disecţie. stabilirea funcţiei şi al rolului biologic. Astăzi. desemnând acţiunea sau proprietatea unei părţi în organism. Denumiri de planuri sau secţiuni prin corp : .profund (intern. la nivel internaţional. . Funcţia şi rolul biologic sunt două noţiuni diferite. . Definiţii şi principii generale Termenul de anatomie provine din limba greacă antică (anatome = disecţie). divizând verticala corpului în două porţiuni laterale (dreapta şi stânga) . . cu limitările şi posibilităţile lor pentru procesul evolutiv.1.distal = depărtat de originea părţii .proximal = apropiat de originea părţii . Rolul biologic indică cum partea respectivă (structura) este folosită de către în mediu.superficial (extern. central) = depărtat de suprafaţă . 5 .cranial. conturarea aerodinamică a corpului pentru zbor. .extensie = mărirea unghiului dintre două axe. Termenul de funcţie biologică este mai restrictiv. De exemplu. Termeni anatomici Anatomia animală utilizează o serie de termeni specifici.sagital = planul longitudinal care trece din faţă în spate.1. de la bun început. .caudal = opus extremităţii cefalice . precum şi cu potenţialul său evolutiv (cum o structură. inferior). cefalic = spre extremitatea cefalică .parietal = referitor la peretele părţii .medial = apropiat de linia mijlocie a corpului . Anatomia comparată este o ştiinţă de sinteză care studiază organele şi sistemele de organe prin comparaţie. . analiza morfologică urmăreşte: definirea problemei abordate. .mediosagital = planul sagital care trece chiar prin linia mijlocie a corpului (în acest caz celelalte planuri sagitale sunt denumite parasagitale) . . . La multe păsări penele au funcţia de a acoperi corpul. Termeni de direcţie şi de localizare : .visceral = referitor la organele dintr-o cavitate. uneori etalarea pentru atragerea atenţiei partenerului în timpul reproducerii. Analiza morfologică se concentrează pe nivelurile înalte de organizare biologică: organe.ventral = spre faţa corpului sau a unei părţi din corp .lateral = depărtat de linia medială a corpului . 1. anterioară şi posterioară (în cazul omului. . Aceeaşi structură lucrează atât pentru organism (deci are o funcţie) cât şi corespunzător cerinţelor din mediu. Funcţia este în general observată în laborator (studiu de laborator). În demersul ei. prin propria sa alcătuire devine un factor în evoluţia altor forme). dintre care cei mai frecvenţi sunt prezentaţi mai jos.flexie = închiderea unghiului dintre două axe.dorsal = spre spatele corpului sau a unei părţi din corp . Termenul de morfologie desemnează studiul formei în corelaţie cu funcţia ei (cum o structură şi funcţiile sale devine o parte integrată în organism). în cursul vieţii istorice a unui organism. periferic) = pe sau aproape de suprafaţă . . organismul neseparat din contextul ecologic. sisteme de organe. Formularea problemei. în mediu ele îndeplinesc mai multe roluri biologice: termoreglarea. urmărind în principal legile evoluţiei acestora pe plan morfologic. . Denumiri de mişcări: .

2.1.- abducere = depărtarea unui segment de la un ax sagital dat. Serie omoloagă . protracţie = ducerea spre înainte a unui segment. Localizări.2. supinaţie = rotirea laterală a unui segment în raport cu axul său lung. funcţia. 1. părţile (structurile) care au origine comună sunt considerate omoloage. 1. Exemple de serii omoloage pot fi: arcurile viscerale la vertebrate. 6 .scheletul membrului propriu zis la diferite tetrapode. aparenţa. iar cele care seamănă doar între ele sunt homoplastice.2). scheletul membrului propriu zis la tetrapode (fig. Astfel. Anterior (cranial) Dorsal Dorsal Ventral Posterior (caudal) Anterior (cranial) Posterior (caudal) Ventral Plan sagital Plan orizontal Plan transversal Figura 1. cele care au o funcţie similară sunt analoage. adducere = apropierea unui segment de la un ax sagital dat. Figura 1. Similarităţi În diferite organisme. părţi corespunzătoare pot fi considerate similare pe baza a trei criterii: originea. retracţie = ducerea spre înapoi a unui segment. pronaţie = rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung. Omologia recunoaşte similaritatea bazată pe originea comună. direcţii şi planuri/secţiuni.

Ocazional. ele având doar o aparentă asemănare. funcţii similare în medii similare pot produce convergenţa formelor.3). Figura 1. deci fiind strict homoplastice (fig. determinate de această dată de mediul comun de viaţă . Serie analoagă .Analogia recunoaşte similaritatea bazată pe o funcţie comună. au câteva caractere fundamentale care le apropie: firele de păr. adică omoloage. delfinii şi liliecii trăiesc în medii separate (diferite). evenimente accidentale pot determina apariţia unei simple asemănări homoplastice.aripa de insectă şi cea de pasăre. fără a fi omoloage ori analoage. dar se şi suprapun în anumite cazuri. Pe de altă parte. glandele mamare. fiecare separat contribuie la organizarea (structurarea) biologică.3. Homoplazia recunoaşte similaritatea bazată pe asemănare. De exemplu. omologia şi homoplastia. însă pot avea sau nu origine comună. ale scheletului. Cele mai reprezentative exemple sunt cele de mimetism sau camuflaj: unele insecte au aripi în formă de frunze care folosesc la zbor nu pentru fotosinteză (deci nu sunt analoage) şi cu siguranţă nu au origine comună (nu sunt nici omoloage). 1. Prin urmare. De exemplu aripa de insectă şi cea de pasăre (fig. similarităţile dentiţiei. 1.insecte cu aripi în formă de frunze.4. 7 . Analogia. membrele transformate în înotătoare.4).apa: forma hidrodinamică. Structurile analoage îndeplinesc funcţii similare. delfinii şi ichtiosaurienii (reptile acvatice fosile) au şi ele elemente comune. Originea comună imprimă descendenţilor structuri similare. Figura 1. adică analogii. totuşi ambele grupe. fiind mamifere. Homopastie . Structurile homoplastice seamănă între ele.

depărtat de linia medială a corpului 4. distal e. rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung 3. 2. caudal b. lateral c. sagital a. spre spatele corpului sau a unei părţi din corp 5. opus extremităţii cefalice. mişcarea de mărire a unghiului dintre două axe 5. depărtat de originea părţii 2. Împerechează fiecare termen cu definiţia corespunzătoare: 1. pronaţie d. ventral c. Împerechează fiecare termen cu definiţia corespunzătoare: 1. depărtat de originea părţii 2. extensie b. distal e. dorsal a. posterior la animale 3. depărtat de suprafaţă 3. planul longitudinal care divide corpul în două porţiuni laterale 4.Autoevaluare 1. spre faţa corpului sau a unei părţi din corp 8 . profund d. Numeşte şi explică o serie de structuri care să fie atât omoloage cât şi analoage.

celule pigmentare. conţine de asemenea vase şi terminaţii nervoase. inclusiv la cordatele inferioare.1. alta intermediară laxă. fiind supusă modificărilor adaptative determinate de acesta. vie pe toată grosimea sa la vertebratele primar acvatice (ciclostomi. iar în stadiul adult produce atât mucus cât şi cheratină.1). de origine mezodermică). peri. şi cea profundă tot densă. amfibieni. lipsind la diblastice. fascii sau hipoderm) situate în profunzimea tegumentului. amfibieni). aşezată ca orice epiteliu pe o membrană bazală. solzi.1. 2. sau apical cornificată la tetrapode (amfibieni. 9 . numit şi corion. 2. Celule pigmentare localizate în derma apar mai cu seamă la vertebratele poikiloterme ( peşti.şi endodermul). mai ales a mamiferelor (grup la care în celule din stratul bazal epidermic sunt localizaţi şi pigmenţii) este clar diferenţiată în două pături : una profundă cu straturi celulare vii. osoase. trebuie menţionat faptul că ea apare doar la metazoarele triblastice. epiderma larvelor elaborează mucus. în general. Tegumentul mai intervine în reglarea temperaturii. Tegumentul este alcătuit din piele şi producţiile (anexele) acesteia. Toate vertebratele au epiderma stratificată şi superficial pavimentoasă.2. acumularea de rezerve cu substanţe nutritive. Fibrele musculare netede din dermă asigură legătura dermo-epidermică la amfibieni. delimitarea şi protecţia corpului împotriva agenţilor externi sunt realizate de către tegument. cu celule.şi mezodermul). situată subepidermic. vine în contact cu mediul extern. asigură mobilitatea penei sau firului de păr. recepţia unor stimuli externi. Derma Derma. cele dermice fiind numai dure. Epiderma amniotelor.1. peşti). alta superficială formată din straturi epidermice cornificate (straturi la nivelul cărora celulele superficiale se descuamează mereu în fracţiuni mici ori mai mari – cazul năpârlirii. Epiderma Epiderma. 2. Anexele pielii pot fi generate atât de epidermă cât şi de dermă. numită şi corpul mucos al lui Malpighi. La amfibieni. Sistemul tegumentar În lumea animalelor pluricelulare. grup de trecere de la vertebratele primar acvatice la cele terestre. înconjură glanda uropigială sau alte glande poliptihe ale sauropsidelor. fiind înlocuite prin activitatea celor bazale). fiind un mijloc de apărare împotriva uscăciunii. reptile).1. fibre musculare netede. mezo. slab dezvoltat la amfibieni şi foarte puternic la amniote (reptile. păsări şi mamifere). pielea este formată în principal din două structuri diferite: epiderma (care este un epiteliu de origine ectodermică) şi derma (un ţesut conjunctiv. La rândul său. Diferenţierea dermei este mai accentuată la vertebrate.2. care au trei foiţe embrionare (ecto-. de aceea epiderma este şi componenta pielii care generează cele mei multe producţii (fig. derma are trei pătura: una superficială mai subţire şi densă. peşti. Cornificarea superficială a epidermei apare odată cu trecerea la viaţa pe uscat. iar la vertebratele tetrapode specifică este cornificarea rezultată din impregnarea celulelor din straturile superficiale (urmată de moartea lor) cu cheratină (proteină impermeabilă pentru apă şi gaze. reptile. Având în vedere originea embrionară a dermei. păsări şi mamifere). La nevertebrate. La anamniote (ciclostomi. pene etc. fibre colagene şi elastice. respiraţie. La unele vertebrate. Pielea 2. are o alcătuire tipică de ţesut conjunctiv. prezentând în grosimea sa zone de diferite densităţi. acestea realizând legătura cu formaţiunile subiacente. insolubilă în unii solvenţi organici). epiderma este simplă (un singur strat celular). eliminarea substanţelor toxice sau inerte din organism. Epiderma vertebratelor primar acvatice se caracterizează prin fenomenul de producere a mucusului (secreţie formată din mucopolizaharide). cele din prima categorie putând fi moi (glandele) sau tari-cornoase (cuticule.). pot exista şi formaţiuni conjunctive subcutanate (burse. care prezintă doar două foiţe embrionare (ecto. iar pe baza schimbării poziţiei lor în grosimea dermei (sau a pigmenţilor în cadrul celulelor pigmentare) se realizează modificarea fiziologică a culorii tegumentare. glandele mamare la mamifere.

de formă tubulare. glandele mamare. pe toată suprafaţa corpului. se diferenţiază şi formaţiuni cornoase distincte. Pot fi întâlnite uneori şi aglomerări de celule glandulare. epiderma poate genera variate tipuri de anexe tari. fiind legate cel puţin în stadiul iniţial al dezvoltării de folicului pilos. Cele mucoase sunt merocrine (eliminarea produsului se face fără distrugerea celulelor secretorii) şi răspândite constant. precum: 10 . care este veninos. de ambele tipuri. celulele glandulare. Glandele apocrine au porţiunea secretorie mai largă. Glandele poliptihe au celulele secretorii aşezate pe mai mute rânduri. păstrând însă legătura cu suprafaţa pielii. Producţii epidermice Producţii moi epidermice (glandele) Nevertebratele şi vertebratele primar acvatice au la nivelul pielii doar celule glandulare. Există glande apocrine modificate: glandele ciliare din dreptul pleoapelor. mult mai rare la om (concentrate în zonele axilare. secreţia merocrină este apoasa (sudoarea). Dintre vertebrate. Sunt foarte bine răspândite la animale. dar şi la celelalte grupe pot apărea anexe tegumentare de această natură. de forma unor calicii (caliciforme) se găsesc în partea apicală a pielii. artropode. La vertebratele primar acvatice. formaţiunile perlate ce apar pe piele unor peşti. Salamandra). acest strat este cel care prin prelucrare industrială formează “pielea”). având un rol foarte important în marcarea teritoriului şi recunoaşterea sexelor. lipsind la amfibieni. precum dinţii cornoşi de la ciclostomi şi larvele amfibienilor.La amniote pătura superficială se reduce. unele cu secreţie mucoasă.2. pot fi grupate în glande apocrine şi glande ecrine. pluricelulare şi cu canal de eliminare a produsului secretat. Vertebratele tetrapode au glande adevărate (mai abundente la amfibieni şi mamifere). strânsă în glomerul. 2. constituind un fel de pseudoglande care sunt lipsite de conduct propriu-zis. existând însă şi cazuri (de exemplu la moluşte). cea genitală). Producţii tari epidermice La nevertebrate. Producţii (anexe) ale pielii 2. granuloase sau claviforme. celulele glandulare mucoase. se face prin distrugerea celulelor care l-au secretat). pe când cele seroase. secreţia holo-merocrină (cu distrugerea doar a capetelor apicale ale celulelor glandulare) imprimă un mirosul caracteristic fiecărei specii şi chiar fiecărui individ. iar pătura profundă densă se organizează ca o reţea prin predominarea fibrelor colagene (foarte bine reprezentat la mamifere. în care datorită hipertrofierii lor celulele glandulare apar scufundate în grosimea dermei. albuminoidă. niciodată holocrine. cornificarea mai puternică a epidermei apare la amniote. La majoritatea nevertebratelor. Amniotele pe lângă cornificarea superficială. sunt situate mai profund. La amfibieni glandele monoptihe sunt acinoase simple. celulele care se distrug şi se elimină odată cu produsul secretat fiind înlocuite pe baza stratului bazal generator. cea laxă va constitui stratul papilar (cu o sinuozitate mai mult sau mai puţin accentuată a limitei dintre epidermă şi dermă). dispuse intradermic. la masculi în perioada de reproducere (de exemplu la boiştean). cochilia moluştelor. Glandele monoptihe se găsesc numai la amfibieni şi mamifere. pe toată suprafaţa pielii. lipsind la reptile şi păsări. Glandele ecrine bine reprezentate la om şi uniform răspândite. au porţiunea secretorie foarte îngustă şi lungă. Glandele seroase secretă holocrin (eliminarea produsului. glandele cu mosc ale crocodililor situate în dreptul fălcii inferioare) pasările (glanda uropigială de e faţa dorsală a regiunii coccigiene) şi mamiferele (glandele sebacee care se deschid în foliculii firelor de par). altele cu secreţie seroasă. la exteriorul căruia sunt dispuse celule mioepiteliale) şi poliptihe (cu celulele secretorii dispuse pe mai multe rânduri. Aşa sunt de pildă: cuticulele de la viermi. La rândul lor. Acest tip de glande caracterizează reptilele (de exemplu “porii femurali” ai şopârlelor. mai rare la restul mamiferelor. Există două tipuri de glande tegumentare la tetrapode: monoptihe (cu celulele secretorii aşezate pe un singur rând. unele cu secreţie mucoasă. Glandele monoptihe ale mamiferelor sunt glandele sudoripare. glandele ceruminoase din conductul auditiv extern.1. sunt diseminate printre celulele epiteliale ale stratului epidermic.2. altele cu secreţie seroasă. Secreţia lor este de tip holocrin. fiind în general grupate în anumite regiuni (de exemplu glandele paratoide de la Bufo.

pana caracteristică păsărilor. la care si femelele poartă coarne).perinuţele de pe faţa plantară a autopodului.crestele papilare care la om.1. prezente numai la masculii (cu excepţia renului. unghia şi copita. permanente.solzii cornoşi.coarnele mamiferelor diferenţiate la rândul lor în coarne pline şi ramificate. având o dezvoltare ciclică anuală legată de cea sexuală. chiar şi la maimuţele superioare. care la reptile îmbracă tot corpul. ale încheieturilor de la nivelul membrelor cămilei).ciocul ce mărgineşte fanta bucală la păsări şi la ornitorinc dintre mamifere. . ori chiar acoperă întregul corp ca la pangolin şi tatuu. . Diferenţieri epidermice si dermice la vertebrate. Figura 2. caracteristice cervidelor. . . unde acesta vine în contact cu substratul. 11 . iar la mamifere pot exista doar pe coadă sau interdigital (la rozătoare).gheara. . omoloagă solzului reptilian (se dezvoltă asemănător acestuia. dau dermatoglifele.calozităţile din zonele în care tegumentul vine in contact cu substratul. la păsări doar porţiunea distală a membrului posterior. formate din alipirea între cu cheratină a unor fibre cornoase. după modul de formare. . caracteristice ambelor sexe de cavicorne şi coarnele rinocerilor neomoloage cu primele. formate mai ales la mamifere (de exemplu calozităţile fesiere ale maimuţelor. a fi o neoformaţiune. . . formaţiuni care protejează falanga distală a degetelor la amniote..firul de păr specific mamiferelor considerat. coarnele goale neramificate. .pintenul ce acoperă un ax osos de pe tarsometatarsul unor păsări.

Coarnele de ren sunt: a. în derma densă b. Celule pigmentare din pielea de mamifer sunt localizate în: a. cuticulă groasă chitinizată 1.2. şi anume la tatuu. insecte 4. ramificate 5. conţine o placă nepereche. producţii dermice tipice sunt plăcuţele osoase ale tegumentului de echinoderme. Dintre plăcile osoase ale reptilelor. Solzii osoşi ai peştilor sunt de diferite tipuri structurale: solzii cosmoizi ai crosopterigienilor. în derma laxă b. păsări d. Descrie comparativ structura pielii la peşti şi mamifere. Producţii dermice Derma. acoperite fiind la exterior de solzi cornoşi. ramificate.2. goale. Vertebratele au ca producţii dermice solzii osoşi şi radiile externe ale aripioarelor înotătoare de la peşti. bine adaptată la viaţa terestră d. stratul cornos al epidermei d. slab cornificată b. are toate celulele vii la vertebratele primar acvatice c. Printre mamiferele actuale foarte rar apar plăcile osoase tegumentare. bulbul firului de păr b. solzi cornoşi aplatizaţi 4. plăcile osoase de la reptile şi mamifere. Solzii şarpelui sunt localizaţi: a. ramificate c. sacii scheletogeni ai dermei laxe 12 . numită endoplastron b. Celulele stem sunt localizate în: a. fire de păr 5. derma densă 7. nepigmentată c. mamifere e. amintim pe cele care constituie exoscheletul chelonienilor (carapacea şi plastronul). stratul bazal al epidermei c. în stratul viu al epidermei d. stratul bazal al epidermei c. Pentru nevertebrate. fiind corionul pielii. este format din plăci osoase şi solzi cornoşi d. chelonieni b. caduce. pline. la reptile este cornificată în totalitate 3. Care din următoarele caracteristici atribuite plastronului de broască ţestoasă este falsă? a. solzul cornos 9. glandă uropigiană 2. are rol de protecţie 8. Solzii crapului sunt localizaţi: a. acoperite de velur în perioada de creştere d. subţire. deasupra epidermei c. Pielea de şopârlă este: a. în epidermă d. derma laxă b. pline. teleosteeni c. stratul cornos al epidermei d. la nevertebrate este unistratificată d. caduce. permanente. este sudat de vertebre şi coaste c. aproape lipsită de glande tegumentare 10. Alege afirmaţiile corecte despre epidermă: a. prezente numai la masculi b. Autoevaluare 1.2. prezintă o tendinţa specifică de a genera osificări. în derma densă 6. 2. solzii placoizi de la elasmobranhi şi solzii elasmoizi ai teleosteenilor. deasupra epidermei c. Împerechează fiecare anexă tegumentară cu grupul de animal corespunzător: a. la peşti este diferenţiată în strat cornos şi mucos b. solzi elasmoizi 3.

a. Notocordul La toate vertebratele în stadiul embrionar notocordul este o tijă cilindrică formată dintr-un ţesut cordal vacuolizat înconjurat de o teacă fibroasă groasă şi rezistentă. situat în interiorul corpului. precum spiculii spongierilor sau scheletul octocoralilor. fiind reprezentat de mai multe piese cartilaginoase. iar uneori şi protecţia lui. circumscrie gaura neurală (prin a căror suprapunere se formează canalul neural în care este adăpostită măduva spinării). dintre care cel mai important este capsula cefalică.Scheletul animalelor poate fi de două tipuri: . fie pentru inserţie musculară (apofizele transverse). generat de mezenchimul profund. situat superficial şi format in general prin osificarea desmală a dermei pielii. . Arcurile vertebrale se formează separat de corp şi înaintea acestuia. reptile). Un schelet intern tipic întâlnim la sepie.2. care are avantajul plasticităţii sale crescute (creşte mai repede decât osul).2.ţesutul conjunctiv (reprezentat de ţesutul mezenchimatos embrionar. . Notocordul se păstrează ca principal ax scheletic tot timpul vieţii la ciclostomi. Arcul neural se prelungeşte medio-dorsal cu o spină neurală. ori la nivelul cartilajelor intervertebrale (la mamifere. La ceilalţi peşti şi la toate tetrapodele.1. Vertebratele au endoscheletul bine dezvoltat. Exoscheletul Exoscheletul asigură atât susţinerea corpului cât şi protecţia lui. La nevertebrate. Sistemul scheletic Scheletul animalelor. O vertebră tip este formată din corp. 3.ţesutul cartilaginos. iar la restul vertebratelor de către coloana vertebrală – formaţiune care dă şi numele grupului. în jurul notocordului care se reduce în ontogeneză. b. numit şi neural. Endoscheletul La nevertebrate endoscheletul apare rar. fie pentru articulaţie intervertebrală (zigapofizele anterioare şi cele 13 . mărind elasticitatea regiunilor. peşti condrostei şi dipnoi.1. numite vertebre. delimitată de o membrană elastică externă. mişcarea. arc dorsal şi arc ventral.endoscheletul. dar şi de alte tipuri de ţesut conjunctiv ale adulţilor. ca şi scheletul hexacoralilor. 3. se formează vertebrele. prezintă avantajul vascularizării (cartilajul fiind nevascularizat) şi al rezistenţei căpătate prin mineralizare. constituie partea pasivă a sistemului locomotor – cel care asigură susţinerea corpului.3. cochilii) pot fi considerate piese exoscheletice. stern şi craniu. Formaţiunile tipice exoscheletice sunt constituite din plăci osoase de natură dermică la echinoderme. la care constituie aşa numitul nucleu pulpos). Scheletul axial Scheletul axial este reprezentat de coloana vertebrală. Axul scheletic dorsal al corpului este constituit la vertebratele cele mai inferioare de către notocord (coarda dorsală). Ţesuturile scheletice care pot alcătui scheletul la animale sunt: . Coloana vertebrală Este alcătuită dintr-o succesiune de elemente cartilagioase sau osoase. prezentate şi ca producţii tegumentare. 3. . cu rol de neurocraniu. chelonieni. Resturile notocordale păstrate pot fi regăsite la nivelul corpilor vertebrali (la urodele. precum notocordul la cordate). Reducerea notocordului poate fi totală (păsări) sau parţială la restul vertebratelor.exoschelet.ţesutul osos. compus dintr-o parte axială şi alte apendiculară. la care se adăuga şi discurile intervertebrale fibrocartilagioase prezente numai la mamifere intre corpii vertebrali. generat de ectoderm. . deşi creşte mai încet. coaste. de asemenea pe el se dezvoltă perechi de apofize. Arcul dorsal.sau endoscheletului unele elemente produse în mezogleea animalelor diblastice. Este mai greu de atribuit exo. unele produse tegumentare epidermice tari (cuticule. protejând sistemul nervos central şi statocistele.

concreştere a sudează intre ele formând independente. apare numai la vertebrele codale. ca la peştii selacieni. La vertebratele primar acvatice. Arcul ventral. 2 vertebre atipice: Nr. iar apofizelor sinsacrumul. fie oblic (la bipede). Tabelul 1. Numărul de vertebre din fiecare regiune variază (Tabelul 3. coloana. formând osul sacrum. variabil de coaste. (notarium) 2 vertebre atipice: Nr. Există şi vertebre lipsite de corp vertebral în mod primar (ciclostomi) sau secundar (la sturioni). dorsala Reg. Regiunea troncala Reg. El are rolul de a proteja artera aortă la vertebratele la care coada joacă un rol important în locomoţie (de exemplu la peşti. 2 vertebre atipice: Nr. la anure concrescute intr-un urostil. variabil de Nr. variabil de vertebre vertebre sacrale vertebre. prin diferenţierea zonei dorsale într-una toracica purtătoare de coaste si alta lombara.vertebre cerv. Corpul vertebral se formează în două moduri: fie prin invadarea tecii conjunctive a notocordului cu material scheletogen migrat din arcuri. coccigiana). toracice si primele codale se după pigostil rămân .cinci vertebre cerv. acesta fiind suplinit de notocord. Legătura coloanei vertebrale la craniu (fixa la vertebratele primar acvatice) se realizează la tetrapode prin intermediul primei vertebre cervicale care poarta una sau doua cavităţi glenoide de articulare cu condilul occipital unic la majoritatea reptilelor şi la păsări sau dublu la amfibieni şi mamifere. păsările şi mamiferele câte cinci regiuni. cervicala Reg. la om ea capătă după naştere forma unui resort orientat vertical. tendinţa de tipice in nr. sacrala Reg. variabil de Nr. vertebre O singura vertebra. prima realizând legătura mobilă la craniu (la vertebratele primar acvatice aceasta legătura fiind fixa). ultimele fără Nr. sacrala. variabil de Nr. teleosteeni şi la toate tetrapodele. cele mai multe poarta coaste. caz în care vertebra este arcocentrică. numit şi hemal. fie prin dispunerea materialului scheletogen migrat de la baza arcurilor la periferia tecii externă a notocordului. Nr. vertebre. variabil. vertebre. cu arcuri atlasul si axisul. Coloana vertebrală. La tetrapode vertebrele capătă zigapofize.1). vertebre unite vertebre. . variabil de Vertebrele lombare si cele Următoarele vertebre care au sacrale. prezintă diferite regionalizări morfo-funcţionale. . în funcţie de grup.posterioare). ca adaptare la verticalitatea specific umana. amfibienii prezentând patru regiuni (cervicala. dorsala. crocodil). variabil. Astfel in timp ce animalele tetrapodele au coloana vertebrala ca un arc orientat fie orizontal (la cele patrupede). cum se întâmplă la peştii holostei. în ansamblul ei. peşti Amfibieni: Reptile: Păsări Mamifere 14 . are numai două regiuni: troncală şi codală. coccigiana Vertebre in număr variabil. lombara Reg. Regionalizarea coloanei vertebrale. variabil de vertebre (mai multe O singura La urodele mai proatlantica la urodele decât la anure) unite cu vertebra sacrala multe vertebre rudimente costale.vertebre cerv. iar reptilele. fără coaste. variabil de Doua vertebre Nr. Forma coloanei vertebrale exprimă adaptarea la o anumita postura si un anumit mod de deplasare. încât sunt posibile mişcări între acestea. Ciclostomi. prevăzute cu arcuri hemale. codala Reg. hemale la crocodili tipice in nr. variabil de atlasul si axisul. variabil de Nr. De asemenea apar regiuni noi: cervicală şi sacrală. urodele. Prin urmare diferenţierea la tetrapode este mai accentuata. iar cealaltă ca zonă de legătură dintre coloana vertebrală şi centura pelviană. toracica Reg. ultimele se unesc spinoase formând pigostilul. care este reprezintă o formaţiune rigidă (vertebrele sunt lipsite de zigapofize) dar elastică. precum si ultimele vertebre codale de atlasul si axisul. caz în care vertebra este numită cordacentrică. intre ele si tipice.

1). care se articulează la centura scapulara. cea care se articulează la stern este cartilaginoasă la reptile si mamifere. păsări si mamiferele primitive (prototeriene) cuşca toracică este formata pe seama coloanei vertebrale. dermatocraniu. coaste şi stern. Cea mai veche parte este craniul visceral (splanhnocraniu). Condrocraniu. dată fiind strânsa legătura cu coastele. un mezostern. iar la unele specii (inclusiv omul) – anterior . aplatizat in sens anteroposterior. denumit neostern. sternului. Regiunea sternală. La peştii teleosteenii coastele pot fi însoţite de formaţiuni osoase numite metaximioste. rezultate din osificări intramusculare. protejează şi susţine creierul. Restul mamiferelor (meta. Ciclostomii au un condrocraniu rudimentar.si euteriene) precoracoidele dispar. la majoritatea vertebratelor. O coasta tipica are o regiune vertebrala. Cuşca toracica Cuşca sau cutia toracică are rolul de susţine organele cu funcţie vitală din partea anterioara a cavităţii generale la tetrapode (la peşti aceste organe sunt susţinute de musculatura laterala a corpului. osificată la păsări. La amfibieni sternul. la aceştia neexistând stern. Numărul coastelor variază. păsări şi mamifere) sternul. prezent la puţine mamifere şi in special la om adaptat staţiunii bipede şi verticale. Scheletul cefalic La vertebrate craniul este o formaţiune scheletică complexa. La mamifere in cadrul sternului se diferenţiază un manubriu din presternum şi prima porţiune a mezosternului. fiind reprezentat de oasele desmale (rezultate din osificări directe ale ţesutului mezenchimal). de mediu dens în care trăiesc). Din punct de vedere morfofunctional se pot distinge două tipuri de cuşti toracice: tipul carenat. contribuie la vertebratele actuale la formarea cutiei craniene. care serveşte drept schelet pentru dezvoltarea creierului şi suport pentru capsulele senzoriale (olfactive. otice).c. Regiunea vertebrala este cea care se articulează la coloana vertebrala prin intermediul unei singure suprafeţe la peşti sau a doua porţiuni la tetrapode: capul care se prinde intre doi corpi vertebrali si tuberculul. coastele fiind rudimentare. La om exista 12 perechi de coaste care. Sternul Sternul este o formaţiune situata pe linia medioventrală a corpului. la care se articulează. ar avea fi o neoformaţiune de origine costala. Coastele Coastele sunt formaţiuni scheletice care se formează în septele conjunctive dintre miomere. Amfibienii au in general coaste rudimentare care nu ajung sa se prindă ventral de stern. conferind astfel o mai mare soliditate cuştii toracice. la care se prin coastele si un xifistern mai puţin dezvoltat. e. La restul tetrapodelor (reptile. 9 si 10. fiecare cu o alta origine (fig. este de la început o structură situată bazal în cadrul craniului. in dreptul vertebrelor. f. numită condrocraniu. Reptilele au cele trei porţiuni cartilaginoase. cu diametrul antero-posterior mai mare decât cel lateral. fiind format din oase endocondrale (rezultate din cartilaj) sau cartilaje. care se articulează la apofiza transversă a vertebrei corespunzătoare. formata din trei părţi distincte. coastelor. d. La reptile. A doua parte. denumit arhistern. care fiind mai scurte nu mai ajung sa se articuleze cu sternul).si de clavicule. care la început susţinea deschiderile faringiene la protocordate. care corespunde mezosternului. Păsările mai au in regiunea vertebrala a coastei o apofiza unciformă. 3. este bine legat de centura scapulara. pe care-l au cele mai multe mamifere. caracteristică numai tetrapodelor. La păsări sternul este reprezentat de o singura piesa bine osificata cu o carena sternala la cele mai multe dintre ele. care se articulează la stern prin intermediul cartilajului coastei a 7-a) si coaste flotante (perechile 11 si 12. dar în partea anterioara contribuind şi elemente ale centurii scapulare (precoracoidele). La amfibieni. ca o excrescenta triunghiulară care se aplica pe coasta următoare. Peştii au coastele libere ventral. cu pereţii 15 . Neosternul prezintă în general un presternum. optice. din care se considera că ar proveni. după modul in care se articulează cu sternul. sunt grupate in: coaste adevărate (primele şapte perechi care se articulează direct cu sternul). rolul de cuşcă toracică este îndeplinit de centura scapulară. coaste false (perechile 8. una intermediara si alta distală. cuşca toracică fiind delimitată doar de coloană. A treia parte. tipul turtit. corpul din restul manubriului segmentat sau nu in sternebre şi xifisternul (apendice xifoid) mic şi rămas de obicei cartilaginos. la care se articulează sternul.

orbitostenoidul şi oasele occipitale. B. dar 16 . Gnatostomienii prezintă regiunea occipitală. peştii şi amfibienii având mai puţine vertebre asimilate (craniu protometamer) decât amniotele (craniu auximetamer). spanhnocraniul în general susţine branhiile şi oferă suprafeţe de inserţie pentru muşchii respiratori. Figura 3. La elasmobranhi condrocraniu nu se osifică. la gnatostomieni. elementele splanhnocraniului contribuie şi la formarea fălcilor (figura 9). Craniul visceral este constituit în general din şapte perechi de arcuri viscerale (arcul oral. bazisfenoidul. C – condrocraniu şi viscerocraniu. nesegmentate în stadiu mezenchimatos. viscerocraniu. cartilajele sale cresc formând un perete protector complet pentru creier. Alcătuirea unui craniu sintetic: A – condrocraniu.reduşi. D – condrocraniu. arcul hioidian şi cinci arcuri branhiale). fără regiune occipitală.1. pleurosfenoidele. Splanhnocraniu (viscerocraniul) de la primele cordate este asociat suprafeţelor de filtrare a hranei. dermatocraniu. rezultând: oasele etmoidale. presfenoidul. care este de origine vertebrală. La restul vertebratelor însă condrocraniu se osifică. La vertebrate.

în exclusivitate la condrihtieni. epi-.cu excepţia mamiferelor la care constituie nicovala din urechea medie. La tetrapode arcurile branhiale regresează (resturi se regăsesc în scheletul laringo-traheal). pleurosfenoide. Podeaua endocondrală este asamblată dintr-o serie de oase sfenoide (bazisfenoid. palatine. în schimb din piesa distală vor rezulta mai multe segmente (stilo-. La peştii condrihtieni. La peşti aparatul hio-branhial. La mamifere mandibula constă într-un singur os dermic. iar la tetrapode de scheletul membrelor (anterioare şi posterioare). şi hipohialul). acesta de regulă participă limitat. iar în completarea cutiei craniene sunt oase desmale.2. Falca superioară constă în cartilajul palatopătrat. respectiv cele trei oase ale urechii medii . numit dentar. La majoritatea peştilor osoşi şi tetrapode. In stadiu cartilaginos. Ciclostomii au un neurocraniu cu podeaua cartilaginoasă şi bolta conjunctivă. Din punct de vedere morfologic. situat în urma fălcilor. Splanhnocraniul contribuie cu epipterigoidele (alisfenoidele în cazul mamiferelor) la platforma endocondrală. care par a avea origine vertebrală. 3. O serie de oase dermice completează falca superioară: premaxilare. regiune occipitală lipseşte la ciclostomi. supraoccipitalul şi occipitalele laterale). Occipitalele delimitează gaura occipitală. La amniote însă. La mulţi peşti şi tetrapode. pterigoide. arcurile branhiale formează fiecare segmentele: faringo-. dermatocraniul este absent. cutia craniană este osificată. închizând posterior cutia craniană. sunt situate la capătul podelei sfenoidale. formând cea mai mare parte din cutia craniană şi din fălci. nicovala şi scăriţa (la mamifere). caracteristice gnatostomienilor. Platforma (podeaua) are elemente endocondrale ce susţin encefalul. au apărut prima dată la peştii acantodieni şi placodermi. cutia craniană este o capsulă cartilaginoasă. aceste oase provin din plăcile tegumentare pe care aveau primele vertebrate. epi-. Fălcile. ale cărui elemente susţin podeaua buco-faringiană şi limba. capătul posterior al cartilajului se osifică dând osul articular (la mamifere constituie ciocanul din urechea medie). La peştii osoşi şi tetrapode. Morfologia craniului. plăci care ulterior s-au scufundat din ce în ce mai profund. susţine podeaua cavităţii buco-faringiene şi sistemul branhial. şi pătratul.care ulterior se segmentează. complet funcţional la condrihtieni. care fuzionează cu neurocraniul. şi hipobranhialul. orbitosfenoide). cerato-. Capsulele otice rămân în partea posterioară a platformei endocondrale şi închid părţile senzoriale otice. Falca inferioară (mandibula) este reprezentată de cartilajul lui Meckel. maxilare.ciocanul. cartilajul lui Meckel persistă. Scheletul aripioarelor înotătoare Înotătoarele neperechi sunt prezente atât la ciclostomi cât şi la peşti. persistă aparatul hioidian. Oasele occipitale (bazioccipitalul. La peştii şi amfibienii actuali oasele dermatocraniului au tendinţa de a se reduce. craniul cuprinde cutia craniană (neurocraniu). de asemenea furnizează columela (la tetrapodele nemamifere). Aparatul hio-branhial este un derivat ventral al splanhnocraniului. La unele tetrapode. constituind componentele dermice ale acestora. din arcul hioidian hiomandibularul se osifică ca atare. 17 . rezultând osul mental. care suspendă falca în cazul tetrapodelor . Din punct de vedere filogenetic. din primul arc visceral (arcul oral) se formează proximal cartilajul palatopătrat (falca superioară) şi distal cartilajul lui Meckel (falca inferioară). Scheletul apendicular Scheletul apendicular este reprezentat la vertebratele primar acvatice de scheletul aripioarelor înotătoare (neperechi şi perechi). ajungând să se aplice la condrocraniu şi splanhnocraniu (în special la nivelul fălcilor). permiţând consumarea unor prăzi mai mari. presfenoid. dar este îmbrăcat în oase desmale.2. cerato-. segmentele arcurilor branhiale se osifică ca atare. Dermatocraniu este constituit din oase dermice. Elemente osoase de natură dermică s-au asociat şi cu piesele endocondrale ale centurii pectorale. Osificarea endocondrală ulterioară a arcurilor viscerale. prin doar două derivate: epipterigoidul. fălcile şi aparatul hiobranhial la peşti sau hiodul la tetrapode. oasele dermatocraniului predomină. constituit din partea ventrală a perechii arcului hioidian (II) şi din arcurile branhiale. şi capătul anterior al cartilajului se osifică. prin care trece nevraxul. determină la rândul ei modificări: în cadrul fălcilor (care aparţin de arcul oral) apar pătratul în falca superioară şi articularul în cea inferioară. din arcul al doilea (arcul hioidian) se formează proximal hiomandibularul şi distal hioidul. scheletul fiind în întregime cartilaginos.

sunt cartilaginoase şi nesegmentate în general la selacieni. de formă triunghiulară (mai lat decât la celelalte mamifere) este situat pe partea posterioară şi superioară a 18 . iar la anure precoracoidul este înlocuit de un os dermic numit claviculă. Razele interne. prezentând atât oase endoscheletice (scapular. lungi. Cele endoscheletice.la noua regiune sacrală a coloanei vertebrale . una ventrală şi anterioară (precoracoid/pubis) şi una ventrală şi posterioară (coracoid/pubis). La păsări. fiind în ambele cazuri reprezentate de o parte proximală (centura) şi o parte distală ( scheletul aripioarei propriu-zise). cu cei doi lobi dezvoltaţi inegali. Centura scapulară la amfibieni îndeplineşte şi rol de cuşcă toracică (coastele fiind rudimentare). de forma unui arc cartilaginos situat înapoia regiunii branhiale. posttemporal). cea codală prezintă o dezvoltare aparte. Dintre înotătoarele neperechi. împărţind-o în doi lobi egali. La peşti. întâlnită la ciclostomi şi considerată cea mai primitivă şi slabă ca forţă. La ambele perechi de centuri. se poate prezenta în trei forme principale: dificercă. clavicula. La om. şerpii au această centură redusă complet. la unele grupe (de exemplu crocodili) cu porţiuni cartilaginoase păstrate. supracleitrum. La peştii osoşi ele sunt raze osoase. precoracoid şi claviculă. la care se sudează şi un rest din coracoid. fiind formate din fire de elasmoidină şi numite ceratotrichia. centura scapulară este în întregime osificată. cele trei piese se unesc între ele formând o cavitate de articulare cu scheletul membrului propriu zis (cavitatea glenoidă/cavitatea acetabulară). sunt în număr de două perechi (anterioară sau pectorală şi posterioară sau pelviană). la nivelul endoscheletului. numite şi radialia. Scheletul membrelor La tetrapode. osificate şi compuse din două-trei piese la teleosteeni. postcleitrum. păstrându-se doar una internă. În cazul formei dificerce. Legăturile centurilor la scheletul axial se fac diferit faţă de cele întâlnite la peşti: în timp ce legătura centurii scapulare se slăbeşte. numite supradorsalia. fiind alcătuită din scapular. Centurile ambelor perechi de membre au o schemă comună de alcătuire: o piesă dorsolaterală (scapular/ilion). Se constituie astfel înotătoare de tip heterocerc. rezultând astfel tipul homocerc de înotătoare codală. cartilaginoase la selacieni şi osificate la teleosteeni. centura scapulară prezintă caractere specifice (prin poziţie şi formă) în legătură mai ales cu eliberarea membrului superior de funcţia de locomoţie şi susţinere şi posibilitatea executării unor mişcări complexe în diferite planuri. coracoid) cât şi exoscheletice care leagă strâns centura de craniu (cleitrum. Razele externe sunt la peştii elasmobranhi nesegmentate. La peşti. ea are forma unei plăci cartilaginoase unice. Scheletul distal al înotătoarelor perechi este alcătuit din elemente endoscheletice şi exoscheletice. întâlnită de regulă la selacieni. Ea este foarte simplă la selacieni. După morfologia sa externă şi internă. Scapularul (omoplatul). segmentate. Centura pectorală la peşti adesea este legată de scheletul axial (craniu sau coloana vertebrală. Reptilele au în general centura scapulară formată din două piese scapularul şi precoracoidul. heterocercă şi homocercă. Mamiferele euteriene au centura scapulară reprezentată în principal de osul scapular. înotătoarele sunt susţinute de două feluri de raze: raze externe exoscheletice (de natură dermică) şi raze interne endoscheletice. iar cele exoscheletice de către ceratotrichii la selacieni si lepidotrichii la teleosteeni. Înotătoarele perechi. Ea prezintă şi porţiuni cartilaginoase.se accentuează. trecând în lobul superior al cozii. La selacieni. iar la teleosteeni ea se compune din două plăci osoase unite între ele median la nivelul unei simfize. prezente numai la peşti. subţiri şi nesegmentate. sub forma apofizei coracoide. la nivelul înotătoarei codale razele interne sunt înlocuite de capătul coloanei vertebrale care deviază în sus. sunt reprezentate de piese bazale şi radialia. cea a centurii pelvine . La teleosteeni centura pectorală se complică în alcătuire. numite lepidotrichia. Claviculele pot fi (inclusiv la om) sau nu (la mamiferele bune alergătoare) prezente. scheletul lor este reprezentat dintr-un şir de raze cartilaginoase. La teleosteeni.La ciclostomi. scheletul ambelor perechi de membre (anterioare şi posterioare) este alcătuit dintr-o parte proximală care face legătura cu scheletul axial (centura scapulară/pelviană) şi alta distală (scheletul membrului propriu zis). Centura pelviană la peşti este mai simplă şi nelegată de scheletul axial. asimetria externă a lobilor se poate şterge. coloana vertebrală se prelungeşte în linie dreaptă până la extremitatea cozii.

2. la toate tetrapodele. concrescut cu baza celorlalte două mai lungi. ea urmărind în principal reducerea forţei de frecare cu solul. dar mai puternică la unguligrade. ischionul este şi el puternic. El se compune din trei segmente: stilopodul. unindu-se între ele prin simfiza pubiană. Pornindu-se de la un membru primitiv cu o astfel de alcătuire. 3. Scheletul membrului propriu zis este alcătuit după aceeaşi schemă la ambele perechi de membre (anterioare şi posterioare). sudat la sinsacru. pubisele sunt orientate anterior. fiind deja prezentă la speciile digitigrade. Modificările sunt şi mai puternice în cazul amfibienilor anuri. precum şi la alte utilizări precum săpatul.2 şi fig. din care rezultă două serii morfologice: cea paraxoniană şi cea mezaxoniană. ca la bovine. de regulă ischioanele şi pubisele nu formează simfize. care devine astfel aripă. ca la canguri. Carpienele se reduc ca număr.implicit şi membrele propriu-zise. foarte bine dezvoltată la om. Seria mezaxoniană 19 . la care membrele posterioare dispar complet. ovine. iar pe de altă parte prin reducerea numărului de degete.mijlociul cu două falange. unită cu simetrica printr-o simfiză ischio-pubiană. socotit ca fiind folosit pentru mers. la care chiar două dintre tarsiene se alungesc (tibialul şi peronealul). iar ischioanele sunt posterioare. celelalte cuprinse în aripă . căţărat. Dinosaurienii bipezi avea pubisele orientate posterior. Ilionul (articulat la singura vertebră sacrală) are forma unei baghete osoase. fiecare fiind reprezentat de anumite oase după cum reiese din tabelul 3. iar pubisul subţire este ataşat de marginea inferioară a ischionului. zbor. iar lateralul cu o falangă. fără a se uni între ele.cuştii toracice datorită verticalităţii (la mamiferele patrupede fiind poziţionat în plan parasagital). În ceea ce priveşte prima linie de modificări. Adaptarea pentru zbor produce cele mai puternice modificări ale scheletului membrului anterior la păsări. 3. situate superior. ca o adaptare la verticalitate şi bipedie. Adaptarea pentru salt a afectat scheletul membrului posterior care s-a alungit mai ales prin zeugopod şi stilopod. pornindu-se de la membru plantigrad (aplicat pe substrat cu toată planta. ca în centura pelviană a păsărilor actuale. Restrângerea suprafeţei de contact a membrului cu substratul (odată cu ea are loc şi o alungire a zeugopodului şi metapodului) s-a realizat pe de o parte prin “ridicarea” autopodului de pe substrat. caprine). ca la urs sau om). La reptile ilionul de regulă se dezvoltă atât anterior cât şi posterior faţă de cavitatea acetabulară (articulându-se la cele două vertebre sacrale). pubisul orientat anterior şi unit cu simetricul său printr-o simfiză pubiană. Degetele sunt şi ele în număr de trei: unul foarte scurt (o falangă) rămas înafara aripei. alergat. Adaptarea pentru înot se găseşte cel mai puternic exprimată la cetacee.3). înot. ca la multe carnivore) şi ajungând la membru unguligrad (sprijinit pe sol doar prin vârful degetelor). La mamifere cele trei componente ale centurii pelviene se unesc între ele formând osul sacru. La păsări. spre cel digitigrad (aplicat pe substrat doar prin suprafaţa degetelor. unit prin partea iliacă la sacrum. la care reducerea degetelor s-a realizat faţă de un ax care trece printre degetele trei şi patru (în cazul adaptării extreme rămânând doar aceste două degete. Stilopodul şi zeugopodul se alungesc (oasele zeugopodului în plus se şi depărtează între ele pentru a lărgi aripa). îndeplineşte un rol funcţional important. depărtând între ele cele două cavităţi glenoide . foarte lungă si dispusă preacetabular la anure. La om porţiunile iliace ale coxalelor sunt foarte largi. Perechea claviculelor. apucatul (fig. se constituie astfel o paletă înotătoare a cărei rigiditate este asigurată prin imobilizarea articulaţiilor (singura articulaţia a membrului care se păstrează mobilă fiind cea scapulo-humerală). numite şi paracopitate. iar dintre cele rămase doar două rămân separate. având ilionul bine dezvoltat atât preacetabular cât şi postacetabular. diferite grupe de tetrapode şi-au modificat adaptativ scheletul membrelor în vederea folosirii lor la alte moduri de locomoţie: salt. zeugopodul şi autopodul (la rândul său împărţit în trei porţiuni: bazipodul. Centura pelviană la amfibieni prezintă piesele ventrale unite într-o placă ischio-pubiană. metapodul şi acropodul). iar autopudul se alungeşte prin polifalangie. iar cele anterioare au scheletul puternic modificat: stilopodul şi zeugopodul sunt foarte scurte şi lăţite. Adaptarea pentru alergat afectează ambele perechi de membre. încât ele să se poată mişca liber în diferite planuri. restul concresc cu baza metacarpienelor. la mamifere se observă o gradaţie în această privinţă. centura pelviană este adaptată pentru bipedie. orientat posterior. Seria paraxoniană cuprinde artiodactilele. Metacarpienele rămân în număr de trei: unul foarte scurt. reprezentând în acest caz o adaptare pentru salt. Reducerea numărului de degete se manifestă în paralel cu “ridicarea” autopodului. iar ischionul posterior şi unit cu simetricul să printr-o simfiză ischiatică.

cubital. cu metacarpul corespunzător. afectând mai ales scheletul membrelor anterioare. intermediar şi alte carpiene centrale şi distale. la care reducerea s-a realizat faţă de un ax ce trece prin degetul trei (în cazul adaptării extreme rămânând doar acest deget. cât şi printr-un os suplimentar.2. 20 . aşa cum se întâmplă la cârtiţă: humerusul se scurtează. produce modificări la nivelul scheletului membrului anterior. 5 metacarpiene falange (fiecare deget cu un număr de falange specific grupului animal) Membru posterior Oase lungi Oase scurte femur tibie peroneu (fibulă) Tarsiene: tibial.cuprinde perisodactilele sau imparicopitatele. Schema de alcătuire a membrului unui tetrapod. intermediar. ca la equide).2. dar dezvoltă creste osoase puternice pentru inserţie musculară. autopodul se orientează cu faţa volară spre înapoi şi se lărgeşte atât prin lăţirea oaselor componente. Tabelul 3. iar degetul unu. Adaptarea la căţărat şi apucat este caracteristică primatelor. Adaptarea pentru săpat. Stilopod Zeugopod bazipod Membru anterior Oase lungi Oase scurte humerus radius cubitus (ulnă) carpiene: radial. care se alungesc (mai ales prin zeugopod şi autopod). peroneal şi alte tarsiene centrale şi distale 5 metatrsiene falange (fiecare deget cu un număr de falange specific grupului animal) Autopod: metapod acropod Figura 3. numit “falciform”. devine opozabil. Variabilitatea scheletului membrului anterior.

Variabilitatea scheletului membrului posterior.3. 21 .Figura 3.

mandibula 9. Ovis aries 22 . este complet osificat la păsări d. Împerechează segmentul scheletic cu oasele corespunzătoare: a. digitigrad 3. atlas şi axis în regiunea cervicală 6. Macropus giganteus d. alergat. mers plantigrad 1. atlas. carpiene. depozit de substanţe minerale 2. este complet osificat la mamifere 7.Autoevaluare 1. falange 5. peşti d. atlas. Sunt oase ale neurocraniului de la mamifere: a. axis şi cinci vertebre tipice 1. zeugopod posterior 2. occipitalul b. o apofiză impară întâlnită la axis b. are regiunea occipitală rezultată din sudarea unui număr mic de vertebre c. Alege afirmaţiile corecte despre craniul protometamer: a. este lipsit de regiune occipitală 13. protecţie c. Notocordul este prezent la: a. nu există regiune cervicală 5. sinteză de hormoni d. alergat. amfibieni e. stilopod posterior 5. cinci regiuni d. femur c. condil articular 3. cu excepţia: a. ciclostomi si rechini c. Sunt funcţii specifice sistemului scheletic. atlas. humerus d. unguligrad – serie paraxoniană 4. faţetă articulară concavă c. Canis lupus c. o singură vertebră proatlantică 3. stilopod anterior 1. mamifere adulte b. salt 5. Alege afirmaţiile corecte despre stern: a. radius. axis şi nouă vertebre tipice 4. metacarpiene. embrionii de vertebrate d. păsări b. este caracteristic vertebratelor b. prezent la amniote d. O zigapofiză este: a. două regiuni: troncală şi codală b. mers biped 2. este caracteristic tetrapodelor c. Împerechează fiecare tip de adaptare a scheletului membrului anterior cu specia corespunzătoare: a. Ursus arctos e. întâlnit la peşti şi amfibieni b. cinci vertebre sacrale c. Împerechează fiecare caracteristică a regiunii cervicale cu grupul de animale corespunzător: a. axis şi un număr variabil de vertebre tipice 2. parietalul d. asigurarea suprafeţelor de inserţie pentru muşchi b. Coloana vertebrală de pasăre prezintă: a. apofiză articulară intervertebrală d. peroneu e. tibie. Columba livia b. zeugopod anterior 4. ciclostomi si sturioni 4. cubitus b. autopod anterior 3. reptile 8. mamifere c. malarul c.

fiind alcătuit din segmente musculare. fiecare corespunzător unui tip de musculatură : . iar pe de altă parte creşterii importanţei musculaturii membrelor în condiţiile adaptării la viaţa şi locomoţia terestră (muşchii membrelor se dezvoltă considerabil. separate de septe conjunctive. numite miomere. formează împreună cu scheletul aparatul locomotor. restul formând pereţii cavităţii viscerale).4.1. împărţit în cele două etaje de către septul orizontal. 4. . La vertebrate se disting trei feluri de ţesut muscular. numite miosepte.conferind aspectul striat. în cadrul lui partea contractilă fiind reprezentată de fapt de porţiunile bazale ale celulelor epiteliale. numite de aceea epiteliomusculare. constituind de regulă la acest nivel pături musculare. constituit din celule musculare netede. întrecând în volum muşchii trunchiului).ţesutul muscular striat format din fibre musculare striate. Fibrele musculare mai evoluate sunt cele striate. 23 . reprezentând partea sa activă. cu striaţii la nivelul miofibrilelor contractile dispuse ordonat în sarcoplasmă. celulele musculare alcătuiesc pături circulare sau longitudinale care prin contracţie îşi modifică diametrul sau lungimea fără a imprima o precizie mişcării. elasticitatea. la anure şi amniote (reptile. uninucleate. multinucleate. nematelminţii având încă un tip intermediar de celulă. dar mai ales contractibilitatea.ţesutul muscular neted. prin proprietăţile sale caracteristice iritabilitatea. Un sistem muscular primitiv este întâlnit la celenterate. păsări şi mamifere) se datorează pe de o parte marii dezvoltări a cavităţii viscerale (în acest caz doar două benzi musculare înguste dispuse dorsal . 4. Anurele au musculatura trunchiului puternic evoluată în raport cu tipul primitiv.1). oferit de elementele scheletice. specializat pentru contractibilitate doar la unul din capetele sale. Musculatura scheletică a corpului. La tetrapode musculatura parietală se diferenţiază în alţi muşchi şi îşi reduce volumul (fig. cu specificitate morfofuncţională. urodele păstrează caractere de primitivitate. aceste fibre musculare sunt multinucleate. iar tipul de mişcare produs depinde de modul în care sunt ele interconectate. muşchiul lateral păstrânduse ca atare metamerizat. care au cele mai perfecţionate sisteme scheletice. Diferenţierea puternică şi reducerea musculaturii parietale. uninucleate. mobilitatea organismului animal. . prezente în cadrul muşchilor scheletici de la multe nevertebrate şi de la toate vertebratele. inclusiv a diverselor sale viscere.muşchii spinali . aşa cum se întâmplă în cazul existenţei unui suport solid pentru musculatură.muşchi.1. în cadrul structurii organelor interne. numit miocard. Dintre amfibieni. Toate celulele musculare funcţionează prin scurtare.ţesutul muscular cardiac alcătuit din celule musculare cardiace strâns interconectate într-un sinciţiu funcţional. mai ales la mamifere. Celulele musculare apar diferenţiate de la viermi.1. Musculatura netedă întră în alcătuirea pereţilor diferitelor organe. în general constituind organe musculare . La artropode şi vertebrate. Musculatura cardiacă reprezintă muşchiul inimii. La nevertebratele lipsite de schelet.şi ventral . Musculatura scheletică La vertebrale cuprinde muşchii axiali (musculatura trunchiului şi cea a capului) şi muşchii apendiculari (musculatura aripioarelor înotătoare la vertebratele primar acvatice şi cea a membrelor de la tetrapode). Musculatura trunchiului Este reprezentat la vertebratele primar acvatice (ciclostomi şi peşti) de muşchiul lateral (parietal) cu metamerie păstrată (caracter primitiv) . cu miofibrile contractile dispuse longitudinal în sarcoplasmă. Sistemul muscular Sistemul muscular asigură.muşchii abdominali . La vertebratele gnatostomiene (peşti şi tetrapode) musculatura parietală este împărţită de un sept conjunctiv orizontal în două porţiuni: musculatura epaxonică (situată deasupra septului orizontal) şi cea hipaxonică (de sub septul orizontal). Persistă în acelaşi timp şi celulele musculare uninucleate.mai constituie parte axială propriu-zisa. 4. cu miofibrile contractile dispuse ordonat în sarcoplastmă .

Figura 4. Organizarea musculaturii trunchiului la vertebrate. Musculatura ce aparţine aparatului hiobranhial la peşti 24 . şerpi). Musculatura fălcii inferioare este bine dezvoltată atât la peşti cât şi la tetrapode. la cele din urmă diferenţierea fiind mai accentuată rezultând muşchii masticatori: temporal.1.2. 4. Musculatura capului Musculatura scheletică a capului asigură în principal mişcarea elementelor splanhocraniene şi a globilor oculari. maseter şi pterigoidul (la rândul său diferenţiat la mamifere în pterigoidul intern şi cel extern). Falca superioară prezintă un muşchi ridicător doar la peşti şi la puţine tetrapodele amfibieni şi reptile cu craniu de tip streptostilic (şopârle.1.

4. în detrimentul musculaturii troncale. La şerpi. adductori). la toate vertebratele. Evoluţia musculaturii faciale la tetrapode. Musculatura apendiculară La vertebratele primar acvatice. muşchii constrictori şi ridicători ai faringelui. dreptul intern. musculatura pieloasă de pe faţa ventrală a 25 . Musculatura extrinsecă a globului ocular asigură mobilitatea complexă a ochiului în cadrul orbitei. Ea este reprezentată. care se întinde şi în regiunea capului dând muşchii mimicii. foarte bine dezvoltaţi la om (fig. rezultând sfincterul superficial al gâtului (colli). atât din regiunea capului. numită platysma muşchiul pielos al gâtului. Diversitatea musculaturii apendiculare întâlnită la tetrapode este datorată şi adaptării membrelor la diferite moduri de locomoţie (mers.(existând muşchi diferenţiaţi pentru fiecare din arcurile acestuia) îşi modifică configuraţia la tetrapode. dreptul extern. trapezul.2).1. Figura 4. 4. zbor etc. La tetrapode musculatura membrelor devine preponderentă. membrul inferior la păsări) această separare nu mai este întru totul valabilă întrucât la nivelul centurilor are loc o migrare a musculaturii ventrale pe partea dorsală. La membrul de tip parasagital (unele reptile) există o separare a musculaturii apendiculare într-un grup de muşchi dorsali (extensori. luând forma unor fâşii superficiale care asigură mişcarea tegumentului. La multe dintre tetrapode (excepţie fac păsările.). abductori) şi unul de muşchi ventrali (flexori. cât şi a trunchiului. Sfincterul superficial al gâtului la mamifere îşi diferenţiază o pătură superficială. dreptul inferior. salt. Musculatura pieloasă In cea mai mare parte a ei. musculatura apendiculară are o mică importanţă (rolul principal în locomoţie îl are muşchiul lateral al trunchiului).2. Tetrodon). Se consideră că această musculatură este caracteristică tetrapodelor. La mamifere se individualizează sternomastiodienii şi cleidomastoidienii. La membrul de tip parasagital (la mamifere . primatele) există şi un muşchi retractor al globului ocular.3. 4. Derivate ale musculaturii scheletice 4. fiind reprezentată de muşchii foarte simplu organizaţi la nivelul aripioarelor înotătoare. alergare. de şase muşchi: dreptul superior. oblicul superior şi oblicul inferior.1.2. deşi apare şi la unii peşti care se pot umfla (peştii balon: Diodon. provine din muşchii scheletici.2.

orificiile branhiale nu deviază dispunerea miomerelor 3. Organele electrice Organele electrice. precum Torpedo. are două pături musculare: circulară şi longitudinală b. muşchiul platisma. muşchiul ciocănelului d.: a. sau de teleosteeni. La primate această musculatură troncală regresează şi dispare chiar la amtropomorfe. La care descărcările electrice sunt mai puternice. muşchii drepţi ai globului ocular b. având ca unitate structurală aşa numita electroplacă capabilă să genereze impulsuri electrice. Păsările prezintă la nivelul aripilor muşchi patagiali. 2. având în schimb puternic diferenţiată musculatura pieloasă a capului. iar unele mamiferele pot avea toracele şi abdomenul aproape complet înconjurat de o pătură de musculatură pieloasă (de exemplul ariciul). provin din muşchi scheletice transformaţi. muşchii masticatori. muşchii oblici ai globului ocular 26 . Autoevaluare 1. 4.3. întâlnite la peste 250 specii de peşti. Identifică şi explică evoluţia organizării musculaturii trunchiului in seria vertebratelor. cu excepţia unor specii de elasmobranhi. Curentul electric produs este în general slab. sub forma muşchilor mimicii. muşchiul milohioidian (intermandibular). ca Electrophorus (fig.2. muşchiul sternocleidomastoidian c.corpului are un important rol în locomoţie. Figura 4. 4.2. muşchii pieloşi faciali. Localizarea organelor electrice la diferite specii de peşti. Musculatura la Petromyzon sp. orificiile branhiale influenţează dispunerea miomerelor c. miomerele au aspect de arc d. miomerele au forma literei „V” culcat e. Care set de muşchi se diferenţiază din musculatura arcurilor branhiale? a.3). muşchiul trapez. muşchii pieloşi faciali.

până la cele mai complicate cu neuroni intermediari.5. asigurată de măduva spinării nu s-a pierdut. de la cele mai simple similare spongierilor. Centralizarea presupune o agregare a neuronilor în ganglioni. ei venind în contact direct cu mediul extern prin dendrită. 5. celenteratele şi viermii au neuroni senzitivi indraepidermici.2.2. cu o serie de forme intermediare ale organizării. cu aceleaşi proprietăţi fundamentale la toate metazoarele. iar din punct de vedere funcţional. Organizarea neuronilor. sistemul nervos este alcătuit din sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic. 5. segmentară. de cei motori. în cadrul ţesutului nervos prezintă diferite nivele de complexitate în lumea animală. Singura porţiune care-şi păstrează caracterul primitiv din acest punct de vedere este mucoasa olfactivă. Caractere generale ale sistemului nervos în seria animală Spongierii ar poseda forma cea mai simplă de sistem nervos. La vertebrate sistemul nervos capătă o masă considerabilă. în filogeneză. Totuşi aceste structuri cefalice din regiunea cefalică a unor nevertebratelor nu exercită o dominanţă cefalică. ganglionul supraesofagian sau ganglionii optici. Creierul de vertebrate are o organizare topografică. 27 . Centralizarea. vertebratele îl au dorsal (fiind dorso-neure). constituind un sistem de control “de urgenţă” (de exemplu retracţia rapidă a râmei în sol sau reflexul locomotor al crustaceelor). La moluşte şi artropode corpul neuronilor senzitivi se înfundă în dermă. creierul ajungând să cunoască cea mai puternică dezvoltare şi să controleze actele comportamentale complexe. precum şi de centrii de asociaţie şi memorie. el cuprinde sistemul nervos somatic şi sistemul nervos vegetativ. Dacă nevertebratele au sistemul nervos central cu trunchiul dispus ventral (fiind ventroneure). Unitatea morfofuncţională a sistemului nervos este neuronul. Sistemul nervos la vertebrate 5. implicat în acţiuni locale. include şi procesul de migrare a neuronilor senzitivi cutanaţi către centri. apărută de la viermi. Prin acumularea unor mase mari şi deosebit de complexe de ţesut nervos în regiunea capului se realizează cefalizarea. deşi autonomia locală. Sistemele nervoase ale anelidelor şi artropodelor prezintă în plus şi aşa numitele fibre gigant care aparţin unor neuroni cu viteză de conducere foarte mare. La vertebrate are loc o evoluţie a ierarhiei segmentelor centrale. stabilindu-se astfel o distincţie netă între periferie (cu celule efectoare şi receptoare) şi centru. realizată prin creşterea numărului de neuroni. ea fiind evidentă în unele răspunsuri simple legate direct de supravieţuire. Astfel. neuronii senzitivi se concentrează în ganglionii cranieni şi spinali. Sistemul nervos central Sistemul nervos central la vertebrate este reprezentat de măduva spinării şi encefal.1. neuronii săi senzitivi rămânând intraepiteliali. diferenţiat ca sistem de conducere a impulsului nervos la distanţe mari şi mai ales de integrare a informaţiilor. foarte bine exprimată la anelide şi artropode prin creier. ca la vertebrate. fiind separaţi centrii senzoriali. La vertebrate. Sistemul nervos Sistemul nervos pune în legătură organismul cu mediul extern şi coordonează activitatea organelor interne. prin interrelare structurală şi funcţională. Dezvoltarea tecii de mielină a permis conducerea rapidă prin fibre mici (nu gigante ca la nevertebrate). La animalele active aglomerarea senzorială din regiunea anterioară a corpului presupune o cantitate mare de materie nervoasă pentru prelucrarea informaţiilor. Fenomenul general de concentrare a neuronilor. Celenteratele prezintă un sistem nervos difuz. depărtându-se si mai mult de epidermă. fiind astfel posibilă creşterea considerabilă a numărului de fibre într-un spaţiu dat. în care o singură celulă serveşte şi ca receptor şi ca efector. reprezintă o etapă evolutivă în organizarea sistemului nervos. ganglionii segmentari având o considerabilă autonomie reflexă. Topografic. numai dendrita lor alungită ramificânduse printre celulele epidermice.1.

B.2). numit şi bulb rahidian sau măduvă prelungită. a substanţei cenuşii (formată din corpii neuronali). pentru membrele posterioare. Morfologia interni a măduvei spinării la om. Cordonul medular este uniform calibrat la vertebratele primar acvatice. La toate tetrapodele.1). metencefalul.pe partea ventrală şi neuroni senzitivi pe partea dorsală (fig. comună tuturor 28 . la toate vertebratele are comună dispunerea la exterior a substanţei albe (constituită din fibre nervoase) şi în interior. diencefalul şi telencefalul. Figura 5. are un rol foarte important în reglarea reflexă a diferitelor procese fiziologice la toate vertebratele. 5. Substanţa albă periferică este aşezată tipic în cordoane: dorsale. surprinsa la nivelul diferitelor segmente. substanţa cenuşie are formă de fluture (sau de literă H). La ciclostomi. având o polaritate evidentă: celule nervoase mari . Peştii au substanţa cenuşie aranjată sub forma unui Y întors (fig. Morfologia internă a măduvei spinării la vertebratele primar acvatice.2. iar ventral tegmentumul . Structura măduvei spinării.1. fiecare având o variabilitate evolutivă (figura 5. în jurul canalului ependimar. implicit şi neconturarea clară a cordoanelor de substanţă albă dorsale. iar la tetrapode prezintă două intumescenţe (dilataţii): cea brahială. sunt datorate slabei dezvoltări a sensibilităţii epicritice (fine) la acest grup de vertebrate. 5. Figura 5. 5. substanţa cenuşie prezintă o pereche de prelungiri (aripi sau coarne) laterale. Măduva spinării Măduva spinării are forma unui cordon turtit dorso-ventral la ciclostomi şi cilindric la toţi gnatostomienii. Bulbul rahidian poartă dorsal ventriculul mielencefalic.partea fundamentală.A. cu un singur corn dorsal. Encefalul Encefalul este format la toate vertebratele din cinci vezicule: mielencefalul. corelată cu dezvoltarea membrelor anterioare şi cea pelviană. Prezenţa unui singur corn dorsal. mezencefalul.1). Mielencefalul. laterale şi ventrale (fig.motoneuroni . văzută pe secţiune transversală.3). (senzitiv) şi două coarne ventrale (motorii). cu două coarne dorsale şi două ventrale.

Variabilitatea evolutiva a encefalului la vertebrate. Pe partea lui ventrală. Metencefalul este alcătuit din cerebel.peste care se adaugă neoformaţiuni la mamifere. Părţile noi apărute la mamifere sunt piramidele bulbare anterioare care conţin fasciculele motorii piramidale pornite din scoarţa cerebrală (celulele piramidale) şi îndreptate spre unii nuclei bulbari motori sau spre măduva spinării(trecând în cordoanele anterioare). În plus la mamifere apar ca neoformaţiuni emisferele cerebeloase (adăugate porţiunilor mai vechi reprezentate de vermis şi floculi). La nivelul sistemului olivar se diferenţiază de asemenea la mamifere o parte nouă. dispus dorsal şi tegmentum. au cerebelul redus la o bandă transversală. cerebelul este mai bine dezvoltat. El este alcătuit dintr-un corp. ca şi cazul mamiferelor. precum şi formaţiunile de coordonare bulbară: substanţa reticulară şi sistemul olivar. Toţi gnatostomienii prezintă scoarţă cerebeloasă. care ating maximum de dezvoltare la om.. La păsările cerebelul capătă volum mare şi structură polilamelară. rincocefalii şi lacertilienii. precum şi substanţa reticulară. Corpul cerebelos al teleosteenilor prezintă o prelungire anterioară care pătrunde în ventriculul mezencefalului constituind aşa numita valvulă cerebeloasă. Cerebelul prezintă o mare variabilitate în ceea ce priveşte morfologia sa. în general de genul de viaţă al speciei. pentru ambele grupe el fiind implicat în coordonarea complexă a mişcărilor. ventral.3. atitudinii. La acipenseride corpul cerebelului este slab dezvoltat. releele şi căile lor ascendente şi descendent. cu precădere la speciile pelagice şi prădătoare. Tegmentumul conţine centri de origine sau de terminare ai nervilor cranieni bulbari. şi două formaţiuni laterale numite auricule la elasmobranhi şi acipenseride sau eminenţe granulare la teleosteeni. iar la chelonienii şi crocodilienii se lărgeşte considerabil. având forma unei lame transversale. de forma unei benzi înguste dispusă transversal. Figura 5. tonusului muscular şi al coordonării motoare. fiind foarte slab dezvoltat. Amfibienii. cu conexiuni corticale şi neocerebeloase. în general ovoid. Tegmentumul metencefalic conţine centri de origine sau de terminare ai unor nervi cranieni. latero-ventrală. La ciclostomi cerebelul apare în forma sa cea mai primitivă. în funcţie de gradul şi caracterul activităţii sale motoare. 29 . iar dintre reptile. releele şi căile lor ascendente şi descendent. fiind centru de control al echilibrului. La peşti.vertebratelor .

prevăzut cu scoarţă tectală (substanţă cenuşie dispusă la exterior). Epitalamusul este format din ganglionii habenulari şi regiunea parietală. corticospinale). La mamifere. însă la unele vertebrate inferioare (larvele de ciclostomi) se poate diferenţia într-un organ fotosensibil. a scoarţei tectale. Diencefalul sau creierul intermediar are ca formaţiuni componente epitalamusul (dorsal). formaţiunea reticulară. Figura 5. Acoperişul optic. nucleii de origine ai nervilor oculomotori III şi IV. Regiunea parietală (figura 5. Complexul pineal văzut pe secţiunea sagitală a unui encefal sintetic. La tetrapode tuberculii bigemeni îşi reduc mărimea. axul său fiind ocupat de ventriculul diencefalic. Odată cu creşterea în importanţă a telencefalului se dezvoltă şi rolul 30 . excepţie făcând mamiferele care au tuberculi cvadrigemeni. corticopontine. ganglionului istmului prezent toate vertebratele gnatostomiene . prezenţi la toate vertebratele. hipotalamus (ventral).4) are ca principale structuri organul parietal sau parapineal (anterior) şi epifiza sau organul pineal (posterior). care are fiecare în structura lui porţiunea veche a tegmentumului şi piciorul pedunculului ca neoformaţiune constituită numai fire de origine neocorticală (corticonucleare. Ciclostomii nu au încă bine delimitaţi tuberculii bigemeni. fiind apoi retransmise spre telencefal. proporţională. care are individualizat de la reptile nucleul roşu. legată funcţional de simţul auditiv şi apărută prin ieşirea la exterior a torusurilor semicirculare. reprezintă în mod primar un centru vizual. neurocraniul prezintă în dreptul său un foramen parietal). sunt două mase nervoase ovale care aparţin la sistemului olfactiv. ventral tegmentumul iar în interior ventriculul mezencefalic. rămânând din el doar un canal îngust numit apeductul lui Sylvius. Ganglionii habenulari. Epifiza se dezvoltă ca o glandă endocrină. Peştii elasmobranhi au o delimitare clare a acestor formaţiuni. Tegmentumul mezencefalic are în structura sa fibre nervoase ascendente şi descendente. fiind diferenţiat în tuberculii bigemeni. din seria vertebratelor. Talamusul constituie un releu de primă importanţă unde ajung impulsuri senzitive. pe faţa ventrală a mezencefalului de diferenţiază pedunculii cerebrali. talamusul (lateral). care apar proporţional mediu dezvoltaţi.excepţie făcând mamiferele. Mamiferele are adăugată posterior încă o pereche de tuberculi. formaţiuni care la mamifere ies la exterior constituind perechea posterioară de tuberculi. De altfel păsările au la acest nivel şi complexitatea maximă. este înregistrată la peştii teleosteeni. Acest fenomen determină la mamifere reducerea considerabilă a ventricului mezencefalic. Mezencefalul sau creierul mijlociu poartă dorsal tectum opticum (acoperişul optic). Ventriculul mezencefalic la peşti şi tetrapodele nemamifere conţine o pereche de torusuri semicirculare. mai cu seamă în cazul peştilor răpitori pelagici la care văzul constituie simţul principal. tuberculii bigemeni reprezentând aici porţiunea cea mai voluminoasă a encefalului. precum Hatteria (în acest caz. păstrându-şi un volum relativ mare însă la păsări.la mamifere se suprapune o neoformaţiune numită puntea lui Varolio. Dezvoltarea maximă. fibre pontocerebeloase şi fibre cerebelo-cerebeloase-transpontine.4. care au în general văzul bine dezvoltat. constituită numai din fascicule de fibre descendente corticospinale. Organul parietal poate lipsi la adult sau din contră se poate diferenţia căpătând proprietăţi fotosensibile la unele reptile. corticopontine.

Puţine grupuri de teleosteeni (ciprinide. rămânând regiunea mamilară. În partea anterioară. Structurile vechi telencefalice (arhi. Hipotalamusul are diferenţiate funcţional două porţiuni: anterioară şi posterioară. Porţiunea ventrală a talamusului este mai bine dezvoltată la peşti şi amfibieni. Între lobii inferiori se diferenţiază o formaţiune ependimo-meningeală. La mamifere nucleii de releu în care ajung fibrele optice şi cele acustice se separă de restul talamusului constituind metatalamusul. încât proporţiile diferitelor formaţiuni encefalice sunt altele decât cele ale unui mamifer relativ superior. Telencefalul. Ciclostomii. are o structură relativ simplă la vertebratele inferioare. legaţi de tuberculii cvadrigemeni anteriori şi una de corpi genunchiaţi postero-mediali. Porţiunea dorsală (păturile optice) creşte constant în seria vertebratelor. pereche la elasmobranhi şi unică la ceilalţi peşti. 31 . iar la cele mai evoluate se cutează datorită măririi suprafeţei sale şi numit girencefal. considerată olfactivă. La peştii teleosteeni. Partea posterioară a hipotalamusului. globuloase (corpii striaţi sunt cei care se dezvoltă puternic. La reptilele. telencefalul începe să constituie partea cea mai voluminoasă a encefalului. Se adaugă nucleul preoptic. puntea lui Varolio şi piramidele bulbare ventrale. care devine la tetrapode eminenţa mediană (tuber cinereum). De la amfibienii. în special la mamifere. însă la amniote şi în special la mamifere capătă dimensiuni din ce în ce mai mari şi o morfologie tot mai complicată. transmiţând informaţii senzitive şi motorii. Telencefalul. la care se adaugă . emisferele cerebrale se continuă cu lobii olfactivi (centri de recepţie a fibrelor olfactive). cu importante funcţii neolfactive. La om girencefalia este foarte puternică şi în corelaţie cu ea. cu lobi olfactivi sesili. emisferele cerebrale sunt clar delimitate. căpătând scoarţă cerebrală (paliumul transformat în cortex). la cele mai multe tetrapode. paliumul rămânând subţire). în corelaţie cu importanţa simţului olfactiv. telencefalul fiind numit lisencefal. La elasmobranhi. în care se încrucişează tractusurile otice (încrucişarea este completă la vertebratele inferioare sau incompletă la mamifere). cu o pereche de corpi genunchiaţi antero-laterali. legaţi de tuberculii cvadrigemeni posteriori. La mamifere. sistemul nervos periferic cuprinde nervi (cranieni şi spinali) şi ganglioni nervoşi. Regiunea tuberială. 5. telencefalul este relativ mare. În zona optică se află chiasma optică.de staţie intermediară a talamusului încât el se dezvoltă din ce în ce mai mult în seria vertebratelor. Sistemul nervos periferic Sistemul nervos periferic leagă sistemul nervos central de structurile viscerale (glande. devine neglijabilă la reptile şi păsări. Telencefalul păsărilor are emisferele foarte voluminoase. Partea anterioară are o zonă optică şi una tuberială. prin care se prinde lobul posterior al hipofizei. nucleul paraventricular. Lobii olfactivi. siluride. adăugându-se părţi noi încă de la reptile. gadiide) au lobii olfactivi pedunculaţi. musculatură netedă) şi somatice (piele. căpătând apoi o dezvoltare apreciabilă la mamifere (formând corpul lui Luys sau subtalamic). Suprafaţa paliumului este netedă la mamiferele mai primitive. restul avându-i sesili. La tetrapode lobii inferiori şi sacul vascular dispar. telencefalului se dezvoltă puternic. fiecare având dorsal din palium şi ventral din corpii striaţi. dar incomplet împărţit în cele două emisfere cerebrale. este foarte bine dezvoltată la peşti. care conţine nuclei secundari motori vegetativi. Din punct de vedere anatomic. cu lobii olfactivi foarte slab dezvoltaţi (păsările fiind microsmatice). numită sac vascular. dezvoltată ca releu olfactiv. este alcătuit din două emisfere cerebrale. prin porţiunea numită neopalium apărută încă de la reptile în cadrul paliumului. este alcătuită la peşti din lobul median impar. lobii olfactivi apar pedunculaţi. atingând maximum la mamifere.şi paleocortexul. Acipenseridele au de asemenea emisferele cerebrale incomplet separate. corpii striaţi) constituie sistemul limbic. situat la capătul anterior al encefalului. deşi sunt monorini.2. ce reprezintă un centru de reglare pentru viaţa vegetativă. sunt pedunculaţi. emisferele cerebrale se modifică în structură. au rinencefalul format din două emisfere. În raport cu dezvoltarea neocortexului precum şi a neocerebelului sunt diferenţiate la mamifere şi neoformaţiunile anterior descrise: pedunculii cerebrali. neoformaţiunile apar foarte dezvoltate. muşchi striaţi). este legat infundibulul.2. De această formaţiune. cu bulbii foarte mari. în sens lateral şi antero-posterior. mărimea lor variind în funcţie de etologia speciilor (mai bine dezvoltate la peştii care-şi folosesc mai mult simţul olfactiv pentru căutarea hranei). fiind alcătuită dintr-o pereche de lobi inferiori. care în mod primar este un centru al olfacţiei (rinencefal).

5). apoi se unesc într-un trunchi mixt. iar cel ventral cu restul fibrelor visceromotorii.5. ei formând plexuri. Odată cu ştergerea metameriei musculare se pierde şi dispoziţia metamerică a nervilor rahidieni. rădăcinile se formează altern (cea dorsală dintr-un metamer "n". cele două rădăcini sunt complet separate funcţional: dorsala senzitivă. Numărul lor variază odată cu cel al somitelor troncale (de exemplu 10 perechi la Rana sp. La vertebratele care au un lanţ ganglionar laterovertebral. Figura 5. neexistând ganglion dorsal. Ramul dorsal aparţine musculaturii epaxonice şi pielii spatelui. având o dispoziţie metamerică. Cea dorsală. Alcătuirea nervului spinal la mamifere. Tetrapodele au două plexuri: cervicobrahial. ambele rădăcini se formează în acelaşi metamer. din ramul ventral se desprinde un ram comunicant (visceral) cu fibre visceromotorii preganglionare. La ciclostomi. nu se unesc între ele constituind fiecare câte un nerv separat: cel dorsal cu fibre senzitive (somatice şi viscerale) şi unele visceromotorii. lombosacral. nervii 32 . Nervul spinal prezintă în alcătuirea sa două rădăcini. plus cele somatomotorii. La Amphioxus sp. Rădăcinile sunt: dorsală şi ventrală. La gnatostomieni.. protoneuronul este situat în măduva spinării. iar cel ventral este pentru musculatura hipaxonică şi pielea din regiunea ventrolaterală a corpului. cea ventrală dintre două metamere). trunchi şi ramuri (fig. cu cât musculatura epaxonică îşi pierde din importanţă. ventrala motorie. 5. are pe traiectul său un ganglion (ganglion dorsal) în care se găsesc corpii protoneuronilor senzitivi somatici şi viscerali. 31 perechi la om. Ramurile principale sunt: dorsal şi ventral. peste 100 de perechi la unii şerpi). La mamifere din acest ram comunicant se diferenţiază unul alb (preganglionar) şi altul cenuşiu (posganglionar) pentru periferie (glande tegumentare. Ramul dorsal este tot mai subţire în seria vertebratelor. Numai la mamifere. păr).Nervii spinali Nervii spinali aparţin de măduva spinării.

lombar. sacral. Partea posttrematică formează ramul mandibular intern (la mamifere coarda timpanului) şi ramul mandibular extern. Nervii cranieni pot fi grupaţi în: somatomotori (perechile III. De asemenea. care asigură sensibilitatea generală a feţei şi motorie pentru musculatura arcului oral. inervând o serie de muşchi al laringelui. Nervul trigemen (V) la vertebratele inferioare conţine doi nervi (fiecare cu ganglion propriu): nervul oftalmic profund. În el predomină componenta viscerosenzitivă specială (sensibilitatea gustativă de la baza limbii). IX. Astfel. este de fapt un tractus intracerebral (cupa optică fiind de origine diencefalică). nervul lateral) şi branhiomerici (V. Iniţial. anamiotele ar avea 10 perechi. ai irisului). Culege aferenţe din mucoasa olfactivă la peşti sau din organul vomeronazal Jocobson la tetrapode. chiar în epiteliul mucoasei olfactive. La vertebratele inferioare conţine predominant fibre vestibulare şi mai puţine acustice. Nervul trigemen este lipsit de componenta viscerosenzitivă şi de cea visceromotorie generală. inervând musculatura pieloasă a feţei (musculatura mimicii la om). XII). şi nervul trigemen propriuzis (V). Trebuie de menţionat că la formarea plexurilor participă numai ramurile ventrale. Astfel nervul lateral anterior însoţeşte trigemenul şi facialul. la care există două porţiuni ale nervului: vestibulară (cu origine în ganglionul Scarpa) şi acustică (cu origine în ganglionul Corti). Nervul oculomotor extern (abducens) (VI) inervează muşchiul drept extern şi muşchiul retractor bulbi când există. din care pornesc astfel trei ramuri: oftalmic. X. dar o are pe cea viscerosenzitivă generală şi specială. Ramul mandibular extern este motor. VIII. Denumirile lor utilizate frecvent sunt cele din anatomie umană. intern) şi muşchiul micul oblic. somatosenzitivi (0. alte fibre independente culegând din regiunea trunchiului. larvele anurelor). VII. Componenta motorie este slab dezvoltată la vertebratele superioare. senzitiv (V1). care ar aparţine unui arc preoral. Adevăratul nerv optic ar fi reprezentat de axonii celulelor bipolare din retină. Nervul oculomotor comun (III) inervează trei din muşchii drepţi ai gobului ocular (superior. Nervul lateral este reprezentat de nervii liniei laterale. brahial. XI). Nervii cranieni Nervii cranieni au rădăcinile cuprinse în encefal. Nervul olfactiv (I) are caracter primitiv întrucât neuronii de origine sunt localizaţi periferic. legat de diencefal. Acestea din urmă sporesc de la amfibieni. Fibrele parasimpatice (visceromotorii generale) sunt pentru glanda salivară parotidă. care are ca ram pretrematic pe cel maxilar (senzitiv) şi ca ram postrematic (mixt) pe cel mandibular. Nervul terminal (0) apare la toate vertebratele (cu excepţia ciclostomilor şi păsărilor). maxilar şi mandibular. în schimb apar componentele parasimpatice pentru glandele mucoase şi glanda lacrimală. Ca şi precedentul. este legat de telencefal. Ramul mandibular intern asigură inervarea gustativă a părţii anterioare a limbii şi secreţia glandelor salivare submaxilară şi sublinguală. La vertebratele superioare se formează plexurile: cervical. La mamifere.toracici păstrează metameria. Ramul faringian şi cel pretrematic confluează rezultând ramul palatin al facialului (care dă sensibilitatea plafonului regiunii faringiene). nervii liniei laterale au ganglioni proprii. atingând ponderea cea mai mare la mamifere. cei doi ganglioni se unesc în cadrul ganglionului semilunar (Gasser). acest nerv mai include fibre parasimpatice care inervează musculatura intrinsecă a globului ocular (muşchii ciliari. Nervul optic (II). culegând informaţii de la neuromastele din teritoriul branhial. II. la care se adaugă fibrele gustative. nervul lateral posterior însoţeşte glosofaringianul şi vagul. ulterior aceştia se unesc cu cei ai nervilor branhiomerici. Are componenta somatosenzitivă. Nervul acustico-vestibular sau octavus (VIII). Aceste din urmă elemente se reduc la vertebratele superioare. Nervul patetic (IV) inervează muşchiul marele oblic al globului ocular. culegând informaţii de la neuromastele de pe cap. A pierdut aproape complet componenta somatosenzitivă. Nervul facial (VII) inervează arcul hiodian. Glosofaringianul are doi ganglioni: intern (jugular) şi extern (pietros). IV. cele dorsale păstrându-şi metameria. pentru neuromaste. 33 . cel puţin in stadiu embrionar. existând la agnate. dar mai sunt şi alţii nenumerotaţi (de exemplu nervul lateral). formele acvatice de amfibieni (urodele exclusiv acvatice. VI. inferior. Nervul glosofaringian (IX) este nervul primului arc branhial. peşti. amniotele au 12 perechi. I.

Nervul vag (X) este pentru următoarele arcuri branhiale. musculatura netedă a viscerelor. cu caracter metameric. stimulează glicogeneza) sunt antagonice celor produce de simpatic. Sistemul nervos simpatic. inervând la acestea musculatura limbii. cu excepţia glandei adrenale. determină constricţia vaselor coronare.3. Din punct de vedere anatomic. . Ramul intestinal devine la amniote componenta cea mai importantă. Sistemul simpatic prezintă centri nervoşi în regiunea toracolombară a măduvei spinării (la mamifere în coarnele laterale). La mamifere aproape toate organele au dublă inervaţie vegetativă. dar la petromizoni există celule postganglionare dispersate în plexuri terminale sau ganglioni mici. . iar la mamifere şi derivatele acestuia: sternomastoidianul şi cleidomastoidianul (sternocleidomastoidianul la om).2. Ganglionii prevertebrale (etajul intermediar) sunt caracteristici păsărilor şi mamiferelor (sporadic apar şi la teleosteeni. dar încetineşte procesele digestive (inhibă activitatea tractusului digestiv). pentru organele toracice. Sistemul nervos parasimpatic. dar la amniote rămân doar doi: proximal (ganglionul jugular) şi distal (ganglionul nodos). dar fără 34 . Efectele parasimpaticului (reduce ritmul cardiac. sistemul nervos vegetativ prezintă: componenta senzitivă (alăturată celei somatice. ganglioni vegetativi extraaxiali şi fibre nervoase vegetative (care inervează glandele. La vertebratele inferioare cele două sisteme vegetative inervează teritorii diferite (la ciclostomi şi condrihtieni regiunea cefalică are inervaţie parasimpatică). fiind pentru motricitatea viscerală generală (fibre parasimpatice pentru organele cavităţii generale). ficat. al ganglionilor previscerali (prevertebrali). crocodili). intestin. Nervul spinal sau accesoriu (XI) este caracteristic amniotelor. în cadrul nervilor sistemului cerebro-spinal) şi componenta motorie (individualizată ca sistem vegetativ simpatic şi sistem vegetativ parasimpatic). dar în cursul evoluţiei multe organe capătă dublă inervaţie vegetativă. Componenta somatosenzitivă este mai importantă la mamifere.etajul intermediar. cu numeroşi ganglioni din care pornesc fibre postganglionare pentru stomac. Axonii mielinizaţi porniţi din aceşti centri constituie fibrele preganglionare incluse în rădăcina ventrală a nervilor spinali. Centrii nervoşi parasimpatici sunt localizaţi în deuterencefal (parasimpaticul cranian) şi măduva sacrală (parasimpaticul pelvian). Nervul hipoglos (XII) este prezent numai la amniote. Este un nerv motor care inervează muşchiul trapez. creşterea glucogenezei).şi intramurale.etajul periferic. în timp ce digestia este stimulată. Componenta viscerosenzitivă specială (gustativă) este bine dezvoltată la peşti şi redusă la tetrapode. scade presiunea sanguină. Din punct de vedere funcţional. de la care pornesc fibre postganglionare cenuşii.etajul profund sau lanţul ganglionilor laterovertebrali (paravertebrali). existând complet numai la mamifere. 5. Din aceasta din urmă se desprinde ramul comunicant alb care se îndreaptă spre sistemul de ganglioni. noradrenalina) pregăteşte corpul pentru activităţi dificile. Fiecare ram branhial are iniţial ganglionul său. sistemul nervos vegetativ cuprinde centri nervoşi vegetativi intraaxiali. a presiunii sanguine. Ganglioni mai numeroşi există la peştii condrihtieni. mienteric. dar dispunerea lor în lanţuri paravertebrale (etajul profund) apare numai de la peştii osoşi. vaselor sanguine periferice şi glandelor sudoripare (numai inervaţie simpatică). al ganglionilor juxta. vaselor). numit şi colinergic (neurotransmiţătorul lui este adrenalina) readuce corpul la starea vegetativă încetinindu-i activităţile. submucos). creşterea ritmului cardiac. numit şi adrenergic (neurotransmiţătorii lui sunt adrenalina. Sistemul nervos vegetativ Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţiile organelor interne (activează involuntar). Parasimpaticul cranian există de la ciclostomi. La peşti prezintă patru ramuri branhiale şi un ram intestinal pentru trunchi. Toate vertebratele au celule ganglionare juxta.şi intraviscerali (plexurile subseros. Sistemul de ganglioni prezintă trei etaje distincte: . anure. Nervul spinal are două componente: una desprinsă din vag (cu origine în partea caudală a nucleului ambiguu) şi una de origine spinală. dilatarea vaselor coronare. rinichi. Ramul comunicant cenuşiu apare numai la mamifere. El intensifică activitatea viscerelor (contracţii ale spinei care determină punerea în circulaţie a rezervei de hematii. Sistemul nervos simpatic nu este individualizat la mixine.

rădăcina dorsală c. păsări 5. in mod primar 7. dar cele mai multe rămân să sinapseze în pereţii organelor (intramural). făcând sinapsă cu fibrele postgaglionare ganglionii de pe traseul nervilor III. hipotalamus b. ramul ventral 35 . amfibieni anuri b. Trei nervi cranieni (III. Parasimpaticul pelvian este mult mai nou din punct de vedere filogenetic. alături de arheocortex şi paleocortex 3. staţie pentru majoritatea căilor senzitive 4. sacul vascular are dimensiuni reduse d. mielencefalul este reprezentat de puntea lui Varolio şi piramidele bulbare d. reptile c. tuberculi cvadrigemeni d. X. fasciculul spinobulbar 8. bulb rahidian e. din care se desprinde pentru a forma nervii splanhnici pelvieni. emisfere cerebrale 6. metencefal 1. emisferele cerebrale au neocortex. cerebel d. are formă de cordon cilindric e. mamifere 2. VII. Unele fibre preganglionare sinapsează cu cele postgaglionare în ganglionul acestui plex. mezencefal 2. hipotalamus c. Autoevaluare 1. în timp ce fibrele parasimpatice ale vagul inervează viscerele toracice şi marea parte a celor abdominale. nervul spinal e. rădăcina ventrală b. coordonarea mişcărilor şi menţinerea echilibrului 5. peşti teleosteeni d. controlul reflexelor vegetative 2. mielencefal 4. cerebel a. apoi prin ramul său ventral. diencefal 5. VII. Alege afirmaţiile incorecte despre encefalul de la mamifere: a. mezencefalul este format din tuberculii cvadrigemeni şi pedunculii cerebrali c. Alege afirmaţiile corecte despre encefalul de la păsări: a. vertebrate primar acvatice 3. Care din următoarele componente ale nervului spinal la mamifere conţine numai fibre motorii? a. telencefal 3. IX. IX) asigură inervarea parasimpatică a capului. fiind bine organizat numai la mamifere. ramul dorsal d. IX (respectiv ganglionul ciliar. nervi care formează plexul hipogastric inferior (plexul pelvic) pentru organele pelviene. ganglionii pterigopalatin şi submandibular. implicare în reflexe vizuale şi auditive 3.ganglioni (aceştia apar de la condrihtieni). telencefalul are scoarţa cerebrală subţire şi corpi striaţi bine dezvoltaţi b. scoarţa tectală este foarte bine dezvoltată 4. Fibrele preganglionare pornite din centrii parasimpaticului cranian merg alături de nervii cranieni III. prezintă două intumescenţe: brahială şi pelviană b. Împerechează fiecare structura nervoasă cu funcţia corespunzătoare: 1. tectum opticum b. emisferele cerebrale d. ciclostomi 2. talamus c. are calibru uniform a. Grupează segmentul encefalic cu structura corespunzătoare: a. reflexe olfactive. cerebelul are aspectul unei lame cu dispoziţie transversală b. Împerechează fiecare afirmaţie referitoare la măduvei spinării cu grupa de animale caracteristică: 1. Care din următoarele structuri nu fac parte din sistemul nervos central al vertebratelor? a. măduva spinării b. are forma unui cordon turtit d. Care din grupele de vertebrate de mai jos nu prezintă scoarţă cerebrală? a. ganglionul spinal f. mezencefalul este reprezentat dorsal de tuberculii cvadrigemeni c. ganglionul otic) sau intramural în cazul fibrele care aparţin vagului. gnatostomieni 4. VII. Fibrele preganglionare pornite din centrii parasimpaticului sacral merg prin rădăcina ventrală a nervului spinal. emisferele cerebrale e. tractusul optic c.

. . specificitatea fiind dată de celula ţintă (specificitatea celulei ţintă este determinată de receptorii acesteia. celulele pericardiace. Cele două formaţiuni hipofizare se deosebesc clar prin structura histologică (prima cu fibre nervoase şi pâlcuri de celule nevroglice. prin afinităţi specifice pentru coloranţi şi prin poziţie anatomică. 6. epitochie (metamorfoză genitală). acţiunea lor fiind orientată asupra a cel puţin câteva celule ţintă. Prima are şi rol de organ neurohemal. glandele protoracice. structurile endocrine de la nivelul gonadelor. Sistemul endocrin la vertebrate Vertebratele prezintă mai multe glande endocrine: hipofiza. 6. mesageri chimici diferiţi pot îndeplini funcţii analoage la diferite organisme şi invers. intestinul posterior. Sistemul endocrin Sistemul endocrin. aşa cum sunt insectele dintre nevertebrate şi toate vertebratele. sunt foarte variaţi.1. a doua cu celule secretorii dispuse în cordoane). a doua secretă hormoni care reglează activitatea glandelor protoracice. mesagerii chimici produşi de aceştia. corpora cardiaca. controlând creşterea. conform necesităţilor fiziologice ale organismului. prezintă o dublă origine: . dar şi structuri endocrine incluse în alte organe: insulele pancreatice. Glandele endocrine care există la insecte sunt: corpora allata. năpârlire. Mesagerul chimic (hormonul) îndeplineşte de fapt o funcţie de comunicare specifică. 6. Hipofiza (glanda pituitară) Hipofiza este prezentă la toate vertebratele. mai mult sau mai puţin diferenţiate.6. urofiza. În evoluţia sistemului endocrin apar schimbări la nivelul fiecăreia din cele trei componente secretoare. . În ceea ce priveşte partea secretoare. numiţi în general hormoni. răspândirea lor dispersată fiind considerată un caracter de primitivitate. metamorfoză.1. apar diferenţiate glande endocrine.la insecte: hormoni pentru coordonarea vieţii vegetative. 36 . împreună cu cel nervos (şi sub coordonarea lui) reglează activitatea organelor.diencefalică (neurohipofiza). Glandele protoracice degenerează la adulţi. corpii ultimobranhiali şi paratiroidele. activitatea gonadelor şi a cromatoforilor. metamorfoza. Structurile secretorii sunt răspândite în tot corpul. tiroida. Sistemul endocrin cuprinde structurile secretorii endocrine (de regulă glande).la anelide: hormoni pentru maturarea sexuală. epifiza. Ei sunt vehiculaţi prin lichidul sistemului vascular sau liber în absenţa acestuia (ca la hidră). hormonală şi receptoare (ţinta). dar niciodată printr-un duct. a căror secreţie (ecdizomi = hormonul năpârlirii) are rol în metamorfoză. cu variate localizări. secretaţi de celule neurosecretorii din pars intercerebralis (regiunea mediană a protocerebronului) şi din ganglionii lanţului nervos ventral.2.din punga lui Rathke a stomodeumului (adenohipofiza). . se constată în evoluţie o tendinţă generală de concentrare. De aceea. glanda adrenală.la hidră: hormon accelerator al creşterii. paraganglionii. Mesageri chimici produşi.2. care recunosc hormonul).la crustacei: hormoni pentru creştere. Structuri endocrine la nevertebrate Majoritatea nevertebratelor prezintă celule neurosecretorii care elaborează hormoni cu diferite acţiuni: . diapauza. năpârlirea. dar şi ţesuturile ţintă asupra cărora se exercită efectul mesagerilor chimici. Corpora allata şi corpora cardiaca (uneori cele două structuri fuzionează) sunt legate de sistemul nervos simpatic. cele tractusul gastro-intestinal sau din rinichii. regenerare. De asemenea mai îndeplinesc funcţii endocrine următoarele structuri: gonadele. La animalele superior organizate. Embriologic. acelaşi hormon poate avea efecte diferite (chiar opuse) acţionând pe două celule diferite ale aceluiaşi organism.

1). leneş. a arterelor branhiale aferente sau în peretele ventral al faringelui. luteotrop (prolactina). Funcţia lui nu este bine cunoscută. păsări). El produce hormonul somatotrop (de creştere). adrenocorticitropina. Lobul anterior. iar la majoritatea 37 . 6. Hipofiza la om. lobul intermediar. Un scurt sistem vascular port face legătura dintre eminenţa mediană (situată anterior părţii nervoase) şi lobul anterior al adenohipofizei.Adenohipofiza are diferenţiate trei regiuni: lobul anterior. 6.2. gonadotropina. tirotropina. Tiroida Tiroida este comună tuturor vertebratelor. reptile. Este vorba de vasopresină (hormonul antidiuretic) şi ocitocină (determină contracţia musculaturii uterine şi a celulelor mioepiteliale din glandele mamare).2). Lobul tuberal se dezvoltă în jurul infundibulului (legătura neurohipofizei cu hipotalamusul).2. tatuu). Lipseşte la păsări şi unele mamifere (balenă. Apare numai la tetrapode (lipseşte la squamate. Secretă un hormon stimulator pentru melanină.reprezentat de nucleii paraventricular şi supraoptic. reprezintă porţiunea cea mai mare.1): partea nervoasă şi eminenţa mediană (fiecare cu propria sa vascularizaţie). Cei produşi în sistemul magnocelular (cu neuroni secretori mari) . apar foliculi tiroidieni diseminaţi la ciclostomi în lungul aortei ventrale. reglând secreţia acesteia din urmă. de aceea apare mai dezvoltat acest lob la reptile (în corelaţie cu posibilitatea schimbarea culorii tegumentului). putând fi împărţită la rândul său în lobi (la ciclostomi) sau regiuni (la teleosteeni. Morfologia acestei glande variază în seria vertebratelor (fig. fiind implicat în procesul de reproducere. Neurohipofiza include două porţiuni (fig. 6. Hormonii produşi în sistemul parvicelular (cu neuroni secretori mici) al hipotalamusului ajung în eminenţa mediană. de unde prin sistemul port vascular vor fi transportaţi în adenohipofiză.1. sunt depozitaţi în partea nervoasă a neurohipofizei. Hormonii sunt secretaţi de celulele neurosecretorii din hipotalamus. şi lobul tuberal (fig. fiind de origine endodermică (se diferenţiază din câmpul mezobranhial Hiss al faringelui embrionar). nucleul paraventricular nucleul supraoptic chiasma optică lob tuberal infundibul artera hipofizară inferioară eminenţa mediană artera hipofizară superioară vena portă hipofizară lob anterior venă venă lob intermediar lob nervos (posterior) Figura 6. În mod primitiv. Lobul intermediar este situat la graniţa dintre adeno. 6.şi neurohipofiză (lobul conţine o fantă ce reprezintă fostul lumen al pungii lui Rathke). la toate vertebratele. furnicar).

Celulele principale. 6. iar la mamifere se mai adaugă celulele parafoliculare. amfibieni ciclostomi. ea nu se diferenţiază decât după metamorfoză. amfibieni.3. La ciclostomi aceşti hormoni sunt depozitaţi intracelular. teleosteenei elasmobranhi şerpi chelonieni capilar sanguin celulă parafoliculară celulă foliculară om şopârle păsări şoarece coloid foliculul tiroidian la mamifere Figura 6. de asemenea la amfibieni. crocodili. provine din a V-a pungă branhială (sursa embrionară mai exactă fiind ectomezenchimul din crestele neurale migrat la acest nivel). Mobilizarea hormonilor din lumenul folicular este realizată tot de către celulele foliculare. dipnoi (sub epiteliul ce acoperă limba). Tiroida la vertebrate. Celulele foliculare secretă doi hormoni (două tiroglobuline iodate): tetraiodotironina (T4) şi triiodotironina (T3). paratiroida lipseşte. păsări şi unică la chelonieni). La mamifere tiroida este dispusă pe faţa anterioară a cartilajului tiroid şi a primelor inele traheene (la celelalte tetrapode tiroida este dispusă pe faţa anterioară a traheii) şi este alcătuită din doi lobi uniţi între ei printr-un ist. lacertilieni. La mamifere are o distribuţie aparte. al căror rol nu este bine cunoscut (fig. 38 . la toate tetrapodele (dublă la amfibieni. Corpul ultimobranhial şi glanda paratiroidă Aceste glande secretă hormoni antagonici: corpul ultimobranhial elaborează calcitonina (scade nivelul calciului şi fosforului din sânge). Foliculul (vezicula) tiroidiană este considerat unitatea structurală şi funcţională a tiroidei. Corpul ultimobranhial este reprezentat de mase celulare de obicei perechi.în lumenul folicular plin cu un coloid secretat tot de celulele foliculare. Denumirea glandei indică strânsa asociere cu glanda tiroidă. Corpul ultimobranhial. separat dispuse în regiunea faringiană la peşti. şerpi.parathormonul (creşte nivelul calciului şi fosforului din sânge).3). 6. Peretele foliculului este constituit din celule epiteliale secretorii (celule foliculare).teleosteenilor în regiunea branhială. diseminate ca celule parafoliculare. secretă parathormonul. iar la gnatostomieni ei sunt stocaţi în cantităţi mari extracelular . Ciclostomii par să nu aibă această formaţiune glandulară. La om şi alte câteva specii de mamifere există în structura glandei şi celule oxifile. iar paratiroida . la mamifere. embriologic.2. Structura glandei este reticulară (cordoane şi pâlcuri de celule secretorii).2. Structura este destul de constantă în seria vertebratelor. Glanda paratiroidă provine din endoblastul pungilor branhiale (depinde de specie care pungi anume). mai abundente. celulele sale fiind incorporate în tiroidă. La peşti. reptile şi păsări. Tiroida apare ca organ compact la peştii elasmobranhi (între cartilajele mandibulare).

produce catecolamine: adrenalina şi noradrenalina. Sunt larg răspândiţi la mamifere. estrogeni şi androgeni). 6. La ciclostomi şi peşti. dar ţesutul cromafin este încă separat. iar celulele cromafine fiind situate în vecinătate. cu origine în epiteliul celomic (mezodermul splahnic din regiunea învecinată).la primii ţesutul interrenal fiind situat de-a lungul venelor cardinale posterioare (în apropierea rinichiului).2. cei mai numeroşi (elaborează adrenalina).3. între rinichi.5. constituită dintr-o corticală (ţesut interrenal) şi o medulară (ţesut cromafin). dar nu în contact cu cele interrenale. existând trei categorii de paraganglioni: . Detaliu structural din paratiroida de om. La mamifere se formează o glandă adrenală compusă. cele două părţi secretoare se amestecă sau sunt adiacente. la elasmobranhi. glanda adrenală la amniote tinde să se localizeze numai pe sau în rinichi.la teleosteeni. 6.celulă oxifilă celule principale capilar sanguin Figura 6.2.4). provenit din celule crestelor neurale. Poziţia celor două porţiuni diferă în seria vertebratelor (fig. Cele două ţesuturi secretoare se amestecă de asemenea la reptile şi păsări. La amfibieni.4.simpatici. O parte este reprezentată de ţesutul sau corpul interrenal. ele sunt separate: . 6. 39 . Paraganglionii Paraganglionii sunt formaţiunii neuroendocrine cu origine în crestele neurale. elasmobranhi teleosteeni salamandră broască broască ţestoasă păsări şoarece Figura 6.4. . Cealaltă porţiune este reprezentată de ţesutul sau corpul cromafin. produce hormonii corticosteroizi (glucocorticoizi. Glanda adrenală Glanda adrenală este formată din două porţiuni diferite ca origine. Glanda adrenală la vertebrate. formând şiruri de ţesut adrenal. mineralocorticoizi. ţesutul interrenal este inclus ca insule diseminate în rinichi sau înconjoară venele cardinale posterioare. ţesutul interrenal formează glande distincte de-a lungul rinichilor. numită suprarenală.

Această secreţie este implicată în osmoreglare. fie ca organ compact în peretele intestinului (la mixine). există un pancreas compact.6. 6.celule alfa sau A (secretă glucagonul). . numite insule Langerhans. Insula Langerhans este structurată în cordoane de celule. În cadrul cordoanelor au fost identificate mai multe tipuri de celule: ..2. La unele vertebrate are rol fotoreceptor (a se recapitula epitalamusul şi ochiul parietal!). 6. mici (de exemplu.celule beta sau B (secretă insulina).celule PP (secretă PP = polipeptid pancreatic). Mulţi dintre peştii teleosteeni au porţiunile exo. în partea terminală a măduvei spinării.8. intervine în reglarea bioritmului circadian. 40 . .4. pancreasul endocrin apare fie ca agregare celulară în epiteliu intestinal (la petromizoni). 6.7. având în structură acini . printre care se găsesc capilare sinusoide (fig. . La toate tetrapodele există aglomerări de celule cu secreţie endocrină. în care se depozitează secreţia unor celule neurosecretoare situate în partea posterioară a măduvei. ambele structuri secretorii s-au dezvoltat din mugurii pancreatici ai intestinului embrionar. Insulele pancreatice Pancreasul este o glandă mixtă. 6. secretă melatonina.cu secreţie exocrină şi insule Langerhans . .cu secreţie endocrină. în jurul canalelor excretoare exocrine. partea endocrină fiind sub formă de insule sau pătură subţire. Este de fapt un ţesut glial. puternic vascularizat. Epifiza (glanda pineală) Această glandă este o evaginare dorsală a diencefalului. La elasmobranhi. corpusculul carotidian).vagali (secretă acetilcolina). dar separate şi diseminate.2.simpaticoparasimpatici.celule delta sau D (secretă somatostatina). dar la păsări şi mamifere acest efect este mai puţin important. Insula Langerhans. Urofiza Urofiza există cu probabilitate la toţi peştii.5). capilar sanguin acini seroşi exocrini celulele insulei Langerhans Figura 6. Când epifiza are structură de glandă endocrină.şi endocrine ca structuri adiacente.2. La ciclostomi. situate printre acinii exocrini. La vertebratele inferioare acest hormon afectează melanoforii din piele. Glanda pineală reglează desfăşurarea sezonală a reproducerii.

. 41 ...10....... unitatea structurală şi funcţională a tiroidei este ........... La masculi. ............ 6..... care secretă renina...... Rinichii au ca structură endocrină aparatul juxtaglomerular (organizat în jurul arteriolelor renale)......... b................... Peretele să produce hormoni: ... Gonadele In afară de producerea gameţilor............. enterocrinina şi alţii.. c. c... la tetrapode... enterogastrona.... rechinii au un pancreas difuz.... b..... e....... colecistochinina...... care determină caracteristicile sexuale secundare....... Autoevaluare 1...... astfel încât să fie adevărate: a..9.mucoasa intestinală secretă o serie largă de hormoni.. produc hormoni androgeni (testosteronul fiind principalul)............ epifiza se diferenţiază la embrion printr-o evaginare dorsală a ....... secretă ca hormoni principali insulina şi glucagonul....... Organe endocrine secundare Rolul principal al acestor organe este altul decât cel endocrin.... componenta endocrină este constituită din insulele Langerhans....... Alege afirmaţiile incorecte despre pancreas : a. componenta endocrină este constituită din acini....... La femele...... 2..... d............... precum secretina.. este o glandă mixtă prezentă la toate vertebratele... e...2... situate între tubii seminiferi........ celulele Leydig (interstiţiale)........ corpul ultimobranhial elaborează hormonul numit ..2....... structurile endocrine ale ovarului sunt ţesutul interstiţial... hormonii depuşi în neurohipofiză sunt secretaţi în .......... hipofiza este prezentă la toate .... Completează enunţurile de mai jos.......... Tractusul gastrointestinal. gonadele secretă şi hormoni.......... Principalii hormoni produşi sunt estrogenul şi progesteronul.......mucoasa gastrică secretă gastrină... la mamifere adăugându-se şi celulele tecilor foliculare....... d.................6. corpus luteum.. celulele foliculare...............

Segmentul anterior este format din esofag şi stomac.7.1. Caractere generale La majoritatea animalelor metazoare procesul de înglobare a hranei. sporirea lungimii intestinale prin încolăciri caracteristice. 42 . respectiv cea a tractusului digestiv (la protozoarele şi metazoarele inferioare este suficientă simpla absorbţie a particulele nutritive prin pinocitoză). sistemul digestiv este alcătuit din tractusul digestiv şi glandele anexe. Sistemul digestiv la vertebrate La vertebrate. de forma unui buzunar înfundat. mediu şi posterior. extinderea suprafeţei echivalente a secţiunii transversale prin cutări sau evaginări. iar la tetrapode de către cavitatea bucală şi faringe. numite la mamifere vilozităţi intestinale).1. a necesitat diferenţierea unui comportament precum şi a unei anatomii specifice. iar următoarele sunt reprezentate de intestinul mediu respectiv intestinul posterior. Tipuri de implantare si de înlocuire a dinţilor. Segmentul cefalic este reprezentat la vertebratele primar acvatice de către regiunea bucofaringiană. în vederea asigurării substanţelor de structură şi energetice. 7. Celenteratele şi viermii plaţi au un tractus digestiv simplu. Figura 7. Sistemul digestiv 7. Tractusul digestiv prezintă mai multe segmente: cefalic. cu diferite modalităţi de mărire a suprafeţei de absorbţie (diferenţierea tiflosolisului intestinal la unele anelide. anterior.2. La formele superioare de nevertebrate şi la toate cordate întâlnim un tub digestiv deschis la ambele capete.

premolarilor şi în plus dinţi molari. 43 . paratiroidele. premolari şi cea definitivă constituită din setul secund al incisivilor. Cavitatea bucală Conţine dinţii. atât ontogenetice cât şi filogenetice. limba. tiroida. 7. în funcţie de gradul de uzură la care sunt supuşi. diferenţiaţi morfologic şi funcţional (heterodonţi). La vertebratele nemamifere dinţii sunt de obicei într-un număr mare. cât şi adaptărilor la diferite modalităţi de hrănire (fig. există mai multe generaţii de înlocuire (polifiodonţie). fixaţi de suportul osos acrodont sau pleurodont (fig. 7.2. 7. de aceeaşi formă conică (homodonţi). implanţaţi în alveole (tecodonţi). M3/3.2. foarte rar în alveolă (la crocodili). Mamifere au un număr mic şi fix de dinţi (există o formulă dentară pentru fiecare specie). în cadrul lor dinţii fiind.3.2. Dinţii adevăraţi sunt prezenţi la gnatostomieni. Tipuri de dinţi la mamifere.1).cea de lapte sau deciduală formată din incisivi. cu rol apucător (haplodonţi).3 şi fig. 7. fie alungiţi (hipsodonţi). canini. fie scurţi (brahiodonţi).Porţiunile tractusului digestiv au suferit modificări morfologice şi structurale determinate atât de evoluţia progresivă a vertebratelor.2): bunodontă la omnivore. caninilor. C1/1. după următoarea formulă: I2/2. PM 2/2. timusul. 7. iar in pereţii săi glandele salivare. cu 32 de dinţi. reprezintă sursa diferenţierii multor organe: pungile branhiale. camera urechii medii şi trompa eustachiană.1. în cursul dezvoltării sale. sectorială la carnivore. selenodontă. 7. amigdala palatină. Omul are dentiţie bunodontă. Faringele Deşi la formele adulte nu reprezintă decât un simplu coridor de pasaj pentru hrană şi aer. cu doar două generaţii dentare (difiodonte). ciclostomii având doar dinţi cornoşi.4). lofodontă şi lofoselenodontă la ierbivore. Mamiferele prezintă diferite tipuri specializate de dentiţie (fig. Figura 7.

7. prezent la păstrăv de exemplu sau la peştii selacieni. odată cu cea a gâtului. dar cu o prelungire în fund de sac a ramului cardial. Păsările au un stomac compus. există grupe răpitoare care au totuşi un intestin mediu scurt. chiar şi acipenseride.2. Esofagul Leagă faringele de stomac. De la sturioni apar apendicii pilorici. căpătând pereţi foarte groşi şi devenind un fel de pipotă. Stomacul Este o regiune lărgită a tractusului digestiv. La om intestinul mediu este alcătuit din duoden. precum ştiuca. Specii de teleosteeni răpitori au apendici pilorici mai bine diferenţiaţi. la care se pot deosebi: regiunea cardia. biban. situate la limita dintre stomac şi intestin. 44 . ultimele două fiind aproape nediferenţiate structural.2. La peşti stomacul poate avea diferite forma. numită pipotă. alungit. mică. întâlnit de exemplu la şalău. . Alungirea intestinului mediu determină formarea de anse. Din punct de vedere morfo-structural. ca formaţiuni digitiforme externe. şi una musculoasă.6. chiar şi la amfibieni.5.stomacul compus (la chefal de exemplu) este un stomac cecal la care regiunea pilorică este foarte dezvoltată. La tetrapode nu se mai întâlnesc astfel de formaţiuni. ciur. diferenţiată ca un compartiment de depozit. 7.alungirea făcându-se treptat. asemănător celui sifonal. şi cea pilorică. O parte dintre mamifere au stomacul simplu.stomacul sifonal sau în formă de “J”. regiunea fundică şi cea pilorică. fusiformă. Astfel la selacieni. prima ansă la tetrapode . 7. permanentă la unele grupe. el conţinând în submucoasă glandele Brunner. în număr mai mare ( păstrăv. în cazul rumegătoarelor din patru compartimente: ierbar. deosebind următoarele tipuri: . foios şi cheag (fig.5). Printre peşti. fiind mai scurt la vertebratele primar acvatice. La apăsări. formaţiune care se păstrează şi la acipenseride. pe cea mai mare parte a feţei interne intestinale este dezvoltată valvula spirală. care comunică cu intestinul mediu. .4.numită duodenală . Altele prezintă un stomac compus.stomacul fusiform sau simplu. dar şi pentru digestia mecanică şi chimică a hranei. . scrumbia albastră) sau mai mic (şalău). în funcţie de regimul alimentar: este de regulă mai scurt la vertebratele carnivore şi mai lung la cele erbivore. numită guşă. la unele specii răpitoare.7. precum ciprinidele. Intestinul mediu La nivelul căruia se continuă digestia şi se realizează absorbţia nutrienţilor. care comunică cu esofagul.fiind distinctă de celelalte. În mod secundar stomacul poate lipsi la unii peşti . la nivelul stomacului se port deosebi în principal două regiuni: cea cardială. foarte bine dezvoltată. prezintă diferite lungimi. Amfibienii şi reptilele au în general un stomac de tip fusiform. iar la restul tetrapodelor mai lung . însă mult mai slabă. cu partea cardială mai lungă şi cea pilorică mai scurtă îndoită. format dintr-o porţiune glandulară.2. esofagul lung prezintă o dilatare caracteristică.stomacul cecal. la răpitoare nu există guşă. cazuri în care suprafaţa internă este mărită considerabil prin structuri specifice. Duodenul este diferenţiat structural de restul intestinului ( numit ileon) doar la mamifere. jejun şi ileon.

45 .Figura 7.3. Variabilitatea tractusului digestiv la vertebratele primar acvatice.

unul transvers şi altul descendent. bogat în formaţiuni limfoide. Variabilitatea tractusului digestiv la tetrapode. care prin orificiul cloacal comunică cu exteriorul. digestia celulozei.Figura 7. cu rol în reabsorbţia apei. mai bine dezvoltat la unele păsări erbivore şi mamifere erbivore nerumegătoare. la aceeaşi limită se poate găsi un diverticul în fund de sac. Peşti au intestinul posterior scurt şi drept. nu au de asemenea cloac. Mamiferele meta. De asemenea. numit cec.şi euteriene. dar intestinul posterior se prelungeşte cu rectul (restul dorsal din cloac). La peştii teleosteeni intestinul posterior deschizându-se la exterior direct prin orificiul anal. prezentând la elasmobranhi glanda rectală care secretă o soluţie hipersalină.4. rol limfoid. adăugându-se şi o ansă sigmoidă. cu o prelungire de mic calibru numită apendice vermiform. Intestinul posterior Este mai scurt şi de regulă mai larg decât cel mediu (intestin gros). fiind dispus ca un “U” întors cu un colon ascendent. Capătul posterior al intestinului posterior se deschide la majoritatea vertebratelor în cloac.2. care se deschide la exterior prin orificiul anal. La om el are lungime medie. 7. La om cecul este scurt. Lungimea intestinului posterior se măreşte mai ales la mamiferele erbivore. Limita dintre intestinul mediu şi cel posterior este adesea marcată la tetrapode de valvula şi apendici cecali.7. 46 . formându-se mai multe anse. În cloac se mai deschid căile urinare şi cele genitale.

Figura 7. la selacieni şi tetrapode. Glandele anexe Situate în cavitatea generală. cu excepţia mamiferelor.8. poate apare ca o glandă difuză.7. Modificări adaptative pentru digestia celulozei la mamiferele erbivore: A – rumegătoare. sunt ficatul şi pancreasul. Mamiferele au o structură hepatică lobulară. la peştii teleosteeni. 47 . sau compactă. Ficatul are la toate vertebratele. şi centrată de o venă centrolobulară. mai mult sau mai puţin abundent.5. faţă de care se dispun radiar cordoanele de hepatocite separate de capilare sinusoidale (fig. B – nerumegătoare. Pancreasul.6. în care grupuri de 2-3 cordoanele de hepatocite sunt separate de capilare sinusoidale.2.6). a cărei parte secretorie exocrină este reprezentată de acini seroşi. o structură în reţea. Figura 7. secreţia lor vărsându-se în prima parte a intestinului mediu. 7. Structura lobului hepatic la mamifere. fiecare unitate structurală de forma unei prisme (lobulul) fiind delimitată de un înveliş de ţesut conjunctiv.

Cyprinus carpio 2. Rana sp. fără stomac 48 . stomac sifonal h. este foarte lung. stomac sifonal. intestin cu apendici pilorici. Oryctolagus cuniculus 1. 5. Împerechează fiecare specie cu tipul de stomac corespunzător: f. c. Equus caballus 4. Delphinus sp. lobulul hepatic este centrat de o arteră centrolobulară. Capreolus capreolus 3. esofag. lofoselenodeontă c. esofag.Autoevaluare 1. stomac tetracameral. Oryctolagus cuniculus 1. intestin. g. este diferenţiat în duoden. Alege afirmaţiile corecte despre ficat: a. are la toate vertebratele o structură în reţea. stomac compus j. în acord cu regimul de hrană c. esofag. Împerechează fiecare specie de mamifer cu tipul de dentiţie caracteristic: a. esofag. intestin cu valvulă spirală. d. Care set de organe aparţine de tractusul digestiv la păsări? e. b. depăşind 20 m b. stomac bicameral (glandular şi triturator). h. stomac simplu i. stomac sifonal. Sus scrofa 2. f. 3. are la mamifere o structură lobulară. 4. intestin. selenodontă d. este compus din cecum şi colon. izodontă e. Intestinul mediu la Canis familiaris are următoarele caracteristici: a. 4. bunodontă b. Salmo trutta fario 5. jejun şi ileon d. Bos taurus 3. conţine cordoane de hepatocite separate de capilare sinusoidale. lofodonta 2. este scurt. stomac fusiform g. 5.

rămânând o singură cameră branhială. 8. acestea fiind la rândul lor alcătuite din lamele branhiale. Dispar aproape întotdeauna la adult. Aceste branhii pot fi de origine endodermică (reprezentând prelungiri ale lamelor branhiale care ies în afara pungilor branhiale). Branhiile externe Branhiile externe apar la embrionii şi larvele de la numeroşi peşti. numite mişcări de ventilaţie. 8. La elasmobranhi. Plămânii tetrapodelor. care este de două tipuri: branhial şi pulmonar. Ele au de regulă forma unor filamente bipenate (branhii plumoase). La teleosteeni septul dispare cu totul. prinse doar prin baza lor direct pe arcul branhial. pot fi aprovizionaţi cu aer proaspăt bogat în oxigen prin difuziune sau prin mişcări active de umplere.8. septele. dar la artropode. Sistemul respirator branhial Este diferenţiat în regiunea branhială fiind reprezentat de branhii interne sau externe. numite plămâni. susţinute de arcurile branhiale. în cazurile mai simple.structuri interne.2. 49 . chiar dacă devin interne. 8. la peşti. Organismele terestre au alte mijloace care facilitează schimbul gazos .1. Sistemul respirator Schimbul gazos care se reprezintă etapa respiraţiei externe se realizează la nivelul unor membrane cu suprafaţă mare. ele preiau în întregime funcţia schimbului de gaze . Branhii interne Vertebratele primar acvatice au branhii interne (fig. suplimentează doar schimburile respiratorii care se desfăşoară la prin suprafaţa corpului. deoarece restul suprafeţei corpului are o permeabilitate mult redusă. Peştii au branhia formată din lamele branhiale. La acipenseride septul branhial se scurtează încât lamele branhiale devin parţial libere. Odată cu dispariţia septelor se şterg şi fantele branhiale.1. 8.1). iar lamele branhiale perechi. cât şi cei ai melcilor cu respiraţie aeriană sau cazul unor crustacee. subţiri şi intens vascularizate. Ciclostomii au pungi branhiale (marsipobranhii).1) sunt de origine ectodermică.1. care depăşesc dificultatea principală pe care o întâmpină epiteliile în aer. protejată de opercul. dar şi pentru absorbţia substanţelor nutritive preluate din ou sau din uterul matern. sau exodermică (apar înaintea formării pungilor branhiale şi a pliurilor operculare). servind pentru respiraţie. 8.1. fiecare comunicând pe de o parte cu exteriorul. cea de pierdere a apei. Branhiile larvare ale amfibienilor (fig. Aceste suprafeţe respiratorii se găsesc în cadrul sistemului respirator. Branhiile. separă fantele branhiale (în număr de cinci) care adăpostesc branhiile. rămân libere şi mobile. lamele branhiile sunt fixate pe toată lungimea lor de un sept cărnos bine dezvoltat ce ajunge până la nivelul tegumentului. iar pe de altă parte cu faringele.

Figura 8.1. Sistemul respirator branhial.

Figura 8.2. Suprafeţele respiratorii la plămânul parenchimatos de tip alveolar (mamifere) si la cel de tip tubular (păsări).

8.2. Sistemul respirator pulmonar
8.2.1. Plămânii Plămânii caracterizează în general vertebratele tetrapode, dar pot apărea şi la unele grupe de peşti precum Polypteridae (Brachiopterygieni), dipnoi, crosopterigieni. Aceşti peşti au plămâni saciformi, care nu pot fi confundaţi cu vezica gazoasă (înotătoare), datorită diferenţelor de origine (plămânii se desprind de pe partea ventrală a esofagului embrionar), vascularizaţie şi structură. La tetrapode se întâlnesc două tipuri de plămâni: cei saculari şi cei parenchimatoşi.

50

Plămânul sacular apare ca o pungă, cu o cutare internă mai mult sau mai puţin accentuată, ce determină o compartimentare în loje şi lojete. Suprafaţa lor respiratorie este în general redusă, crescând în sens centriped. Este prezent la amfibieni şi reptile. Plămânul parenchimatos, caracteristic păsărilor şi mamiferelor, prezintă elementele morfofuncţionale înconjurate de un parenchim conjunctiv. Suprafaţa respiratorie este considerabil mărită, creşterea ei făcându-se în sens centrifug. La păsări pulmonul are o structură parenchimatoasă de tip tubular, în care unitatea morfofuncţională este capilarul aerian (fig. 8.2); din punct de vedere funcţional este foarte eficient (are loc un dublu schimb respirator), având anexaţi şi sacii aerieni. Mamiferele au plămân de tip parenchimatos alveolar, cu unitatea morfofuncţională reprezentată de alveola pulmonară (fig. 8.2), un fund de sac care reţine o cantitate de aer rezidual. Plămânii la mamifere sunt înveliţi în pleură (constituită din două foiţe, una viscerală, alta parietală, între care se află un spaţiu virtual - cavitatea pleurală). La păsări pleurele sunt slab dezvoltate şi de aceea plămânii sunt lipiţi de coaste, care adesea îşi lasă amprenta pe faţa lor dorsolaterală. 8.2.2. Căile respiratorii La peştii care prezintă pulmoni, calea respiratorie care face legătura cu esofagul, nu conţine elemente scheletice şi este în general neomologabilă cu traheea. La tetrapode se diferenţiază drept căi respiratorii: fosele nazale, laringele, traheea. Fosele nazale arată în seria tetrapodelor tendinţa de separare a căii respiratorii de cea alimentară, realizată pe deplin la mamifere, precum şi la crocodili. Laringele, cu un schelet şi o musculatură proprie, apare diferenţiat de la urodelele mai evolute, care au cartilajele aritenoide. Anurele neavând un gât bine distinct, prezintă o cameră laringotraheaiană. Reptilele şi păsările au laringele în strânsă conexiune cu hiodul, cu cartilajele aritenoide, cricoide şi un inel traheal. La mamifere, laringele este organul fonaţiei, mucoasa laringiană formând repliuri numite corzi vocale, situate cartilajul tiroid şi cele aritenoide. Elementele scheletice ale laringelui mamalian sunt cartilajele aritenoide, cartilajul cricoid, tiroid, şi epiglota. Traheea prezintă o lungime proporţională cu cea a gâtului. Peretele său este susţinut de inele cartilaginoase care pot fi complete sau incomplete. Păsările au, în dreptul ultimelor inele traheale sau la graniţa dintre trahee şi bronhii, aparatul fonator numit siringe.
Autoevaluare 1. La rechini sistemul respirator are următoarele caracteristici: a. comunicarea cu exteriorul se face prin fante branhiale; b. septele branhiale sunt foarte scurte şi lamele branhiale libere; c. septele branhiale sunt lungi şi lamele branhiale fixate pe ele; d. camera branhială este unică şi acoperită de opercul. 2. Împerechează fiecare grup de tetrapode cu tipul de plămân caracteristic: k. amfibieni 1. sacular l. reptile - chelonieni 2. parenchimatos alveolar m. reptile - ofidieni 3. sacular cu căi intrapulmonare n. păsări 4. parenchimatos tubular o. mamifere 3. Alege afirmaţiile corecte despre căile respiratorii: e. laringele este organul fonator la toate tetrapodele; f. păsările emit sunete din segmentul numit sirinx; g. camera laringotraheală este prezentă la păsări; h. epiglota este prezentă numai la amniote.

51

9. Sistemul circulator
9.1. Caractere generale
Organismele pluricelulare şi-au dezvoltat mecanisme de transport bazate pe sistemul deplasării în masă a soluţiei (convecţie), căci difuziunea nu poate face faţă cerinţelor unei mase celulare mari şi active, când este vorba de distanţe mari. La unele nevertebrate cu dimensiuni prea mari pentru ca difuziune să facă faţă solicitărilor organismului, dar totodată lipsite de posibilitatea de a realiza o circulaţie sistemică a lichidelor corpului, sistemul de transport se bazează pe migrarea unor celule vehiculate ale substanţelor nutritive. Aceste celule, numite amoebocite, încorporează mici particule de hrană şi apoi se detaşează de epiteliu deplasându-se cu ajutorul pseudopodelor spre celule din alte regiuni. În acelaşi timp se produce şi digestia intracelulară. Transportul unor cantităţi mari de substanţe utilizează în general apa ca “solvent universal” , dar şi unii compuşi chimici purtători speciali ai unor substanţe vitale - precum hemoglobina care transportă gazele respiratorii. Este necesară de asemenea o cale de transport şi un mecanism de pompare a lichidului circulant. La animale, lichidele circulante sunt extracelulare. Nevertebratele inferioare au intestinul primitiv ca principală cavitate a organismului care este scăldat de mediu extern. Un spaţiu care poate fi menţinut izolat de mediu extern şi folosit pentru schimburile nutritive, este celomul format în evoluţie între ţesuturile intestinului şi peretele corpului. Se delimitează astfel un compartiment lichid extracelular mobil. Dacă iniţial mişcarea acestuia se realizează prin mişcările generale ale corpului, la nevertebratele superioare şi la toate vertebratele apare pompa musculară în acest scop, numită inimă. În cazuri mai simple inima împrăştie numai lichidele, ele reîntorcându-se la inimă nu tot prin vase, ci prin spaţiile corpului, având de-a face cu un sistem deschis. O nouă etapă în evoluţie a constituit-o închiderea completă a lichidului circulant în interiorul unor vase, rezultând sisteme circulatorii închise, caracteristice vertebratelor şi câtorva nevertebrate.

9.2. Sistemul circulator la vertebrate
Sistemul circulator asigură circulaţia sanguină şi cea limfatică, fiind alcătuit din vase de diferite tipuri şi calibre (artere, vene sanguine şi limfatice, capilare sanguine şi limfatice) şi din inimă. 9.2.1. Vasele sistemului circulator Circulaţia este întotdeauna orientată într-un singur sens: centrifug în artere şi centripet în vene. Arterele îşi micşorează calibrul cu cât se îndepărtează de inimă. Peretele arterial este gros, alcătuit din trei tunici: intima (formată din endoteliu şi subendoteliu), media (cu elemente musculare netede şi elemente elastice) şi adventicea (de natură conjunctivă). Arterele de calibru mare au tunica medie abundentă în fibre elastice, numite de aceea artere de tip elastic; arterele de calibru mijlociu sunt numite de tip muscular întrucât media lor este bogată în fibre musculare netede (la acest tip de artere, între intimă şi medie există o limitantă elastică internă). Venele au întotdeauna pereţii mai subţiri decât arterele de un acelaşi calibru (fig. 9.1); de asemenea au mai puţine elemente musculare şi elastice. Peretele venos are în structura sa aceleaşi trei tunici (intima, media şi adventicea), media fiind ceva mai bogată în elemente musculare. Venele poartă adesea valvule de formă semilunară (la nivelul arterelor acestea nu există decât în mod excepţional), reprezentând nişte repliuri ale intimei. Vasele limfatice au pereţii cu o structură mai puţin diferenţiată, doar la nivelul celor mai mari putându-se evidenţia prezenţa celor trei tunici; la nivelul tunicii medii lipsesc în general fibrele musculare. Ca şi venele, vasele limfatice au valvule, mai ales la păsări şi mamifere. La mamifere, pe traiectul vaselor limfatice se diferenţiază ganglionii limfatici. La vertebratele inferioare se găsesc elemente contractile, numite inimi limfatice, situate de regulă în apropierea locurilor unde vasele limfatice se deschid în vene, având rolul de a împinge limfa către vene.

52

Înlocuirea conului arterial. 9. Peştii prezintă compartimentele inimii dispuse în forma literei “S”: un sinus venos. Inima Inima. numite sinusoidale. pătura mijlocie numită miocard (muşchiul inimii) şi pătura externă. de către bulbul arterial. Schema structurii vaselor sanguine. Uneori capilare se găsesc pe traiectul unei artere sau a unei vene care se capilarizează. astfel încât în structura peretelui cardiac se regăsesc trei pături: pătura internă numită endocard (continuarea intimei vasculare). de la care pleacă artera aortă. telesteenii păstrând un mic rest din con. dispuse pe o membrană bazală. încât prin ea să circule şi sânge oxigenat: separarea incompletă în două părţi a atriului (în partea stângă ajunge 53 . de forma unui inel redus. în cazul unor vene (de exemplu sistemul porthepatic sau cel porthipofizar). iar la vertebratele inferioare se pot dilata mult dând saci limfatici. Peretele lor este alcătuit dintr-un endoteliu cu celulele puternic aplatizate. care au o respiraţie pulmonară. se face treptat la peşti şi nu în totalitate.2. Vertebratele primar acvatice au o alcătuire tipică a inimii. care are structură cardiacă. un ventricul şi un con arterial la peştii cartilaginoşi sau un bulb arterial la teleosteeni (fig. cu structură vasculară. La ciclostomi inima are un caracter foarte primitiv. atunci când cea branhială devine imposibilă din cauza scăderii apei. interpuse între sistemul arterial şi cel venos. Capilarele limfatice sunt de regulă mai largi decât cele sanguine şi încep în fund de sac. organul motor al circulaţiei. Figura 9. circulaţia fiind simplă şi completă. un atriu. în strânsă legătură cu respiraţia branhială. la periferia căreia se află un strat subţire reticular. Prin inimă trece în permanenţă sânge venos.Capilarele sanguine sunt vase de calibru redus.2. Există şi capilare cu un calibru variabil şi discontinuităţi în perete. sau porte. La peştii dipnoi.1. protejând organul). un atriu. cu valvule interne. provine dintr-u vas profund modificat. 9. un ventricul şi un con rudimentar cu 2 valvule.2). inima prezintă modificări. aceste reţele capilare speciale se numesc admirabile. constituindu-se apoi un acelaşi tip de vas. în cazul unei artere (de exemplu glomerulul renal). Au calibru neregulat. este asimetrică şi alcătuită dintr-un sinus venos. pericardul (de natura conjunctiva.

Astfel circulaţia dipnoilor este dublă. mai mică. Circulaţia amfibienilor este dublă. bineînţeles tot incompletă. Ventriculul este unic. bine dezvoltat. şi îndreptat apoi spre artera pulmocutanată).sânge oxigenat de la plămâni. Atriul este separat complet în: atriul drept mai mare şi cel stâng (în care se deschide trunchiul venelor pulmonare). iar în cea dreaptă sânge neoxigenat). complet la anure) în două camere: atriul drept mai mare în care se deschide sinusul venos şi cel stâng mai mic în care se deschid venele pulmonare (aduc sânge oxigenat). Ventriculul prezintă un sept incomplet care-l împarte în două loji: una dreaptă. 54 . adus din partea stângă a ventriculului. ele pierzându-şi individualitatea. Sinusul venos este mai puţin dezvoltat decât la peşti. atriul este împărţit inegal (cu discontinuităţi la urodele. şi orientat spre cârjele aortice) şi cea pulmonară (prin care trece sânge neoxigenat. apărute odată cu trecerii la viaţa terestră şi deci la respiraţia aeriană. dar incompletă. dar incompletă. inima nu mai are sinusul şi conul distincte. Figura 9.2.3). 9. precum şi a ventriculului. Alcatuirea inimii la pesti. venit dinspre partea dreaptă a ventriculului. împărţit în două rampe de către o cută spirală: rampa aortică (prin care trece sânge oxigenat. Ventriculul se continuă cu un con.4). dar musculatura lui. 9. în parte amestecat. La reptile (fig. cu o dispoziţie specială diminuează amestecul celor două feluri de sânge. numită şi pulmonară (aici ajunge sângele din atriul drept). Amfibienii prezintă la nivelul inimii modificări (fig.

Figura 9.3. Alcătuirea inimii la reptile. 55 . numită aortică care se continuă cu cârja aortică dreaptă (cu sânge oxigenat). cârja aortică stângă (cu sânge amestecat). Alcătuirea inimii la amfibieni. alta stângă.4.continuat cu artera pulmonară. Figura 9. din poziţie mediană porneşte recurbându-se spre stânga. dar incompletă. Circulaţia este dublă.

Sistemul excitoconducător la mamifere. în septul atrioventricular). care şi-au păstrat caracterul embrionar.Păsările au inima tetracamerală. 9. purtând sânge oxigenat. iar din cel drept (care are pereţii mai groşi) o cârjă aortică care se curbează spre stânga (fig. având jumătatea stângă (prin care trece sânge oxigenat) complet separată de cea dreaptă (prin care trece sânge neoxigenat). 56 . Din ventriculul drept porneşte artera pulmonară. se diferenţiază un nodul sinusal. despărţirea atriilor. cât şi cel interventricular sunt bine marcate. Sinusul a fost cuprins în cadrul ventriculului drept.6. reţeaua lui Purkinje (continuă fascicolul atrioventricular în pereţi ventriculari). atriul stâng aorta atriul drept ventriculul drept trunchi pulmonar ventriculul stâng atriul drept ventriculul stâng aorta atriul stâng ventriculul drept A B Figura 9. fascicolul atrioventricular (pornit din nodulul atrioventricular. cât şi a ventriculelor fiind completă. Circulaţia este dublă şi completă. Inima mamiferelor seamănă din punct de vedere funcţional cu cea de la păsări. 9. Cârja aortică stânga a dispărut. La păsări. nodulul atrioventricular sau Aschoff-Tawara (în partea inferioară a septului interatrial). Conul arterial şi sinusul venos dispar la adulţi (sinusul venos intrând în constituţia atriului drept). rămânând cea dreaptă care porneşte din ventriculul stâng. la nivelul deschiderii venei cave superioare drepte.6): nodulul sinoatrial sau Keith-Flack (în peretele atriului drept). nodul sinoatrial nodul atrioventricular fascicul Hiss ram stâng ram drept reţea Purkinje Figura 9. Sistemul excitoconducător al inimii Automatismul inimii este asigurat de o un sistem special de celule musculare. constituind sistemul excitoconducător. Alcătuirea inimii la păsări (A) şi mamifere (B). precum şi unul omolog celui de la mamifere denumit Aschoff-Tawara.5). funcţional însă se manifestă la nivelul sinusului venos şi a atriului. La exterior şanţul atrioventricular (coronar). din ventriculul drept porneşte artera pulmonară prin care pleacă sângele neoxigenat spre plămâni. numite auricule. Mamiferele au sistemul excitoconductor mai bine diferenţiat (fig.5. Atriile prezintă de obicei prelungiri. La vertebratele inferioare acest sistem este mai slab diferenţiat histologic.

Descrie evoluţia compartimentului ventricular al inimii în seria vertebratelor. este simplă şi deschisă la vertebratele primar acvatice. apoi si pe cea a compartimentului atrial. precizează apoi si particularităţile structurale pentru artere. două atrii şi un ventricul. b. d. atriu. sinus venos. La peştii teleosteeni inima este constituită din: a. este dublă şi deschisă la tetrapode. 3. d. două atrii şi două ventricule. ventricul şi con arterial. este simplă şi închisă la vertebratele primar acvatice. b. c. sinus venos. Identifică planul comun de structură al vaselor sanguine.Autoevaluare 1. atriu. 57 . Alege afirmaţiile incorecte despre circulaţie: a. 2. c. sinus venos. vene si capilare. ventricul şi bulb arterial. este dublă şi închisă la păsări şi mamifere. 4.

structural şi funcţional: capsula. 10. deschis proximal printr-un nefrostom (pâlnie ciliată. 10. mezonefrosul (rinichiul troncal) şi metanefrosul (rinichiul caudal).1. . elimină resturile metabolice. din partea sa anterioară. păsări şi mamifere). în care numărul nefronilor s-a înmulţit apreciabil. . Pronefrosul este considerat în general un organ tranzitoriu la vertebrate. Dar există în lumea animală şi o diversitate de sisteme celulare care realizează echilibru ionic. ei şi căile urinare constituie sistemul urinar (excretor).nefronul închis. iar forma care rămâne funcţională pentru toate anamniotele se numeşte şi opistonefros.nefronul aglomerular. La unele animale nevertebrate de apă aceste funcţii sunt îndeplinite de aceleaşi suprafeţe de schimb specializate şi pentru schimbul de gaze respiratorii (în cel mai simplu caz este implicată întreaga suprafaţă a corpului). telesteeni şi amfibieni. la masculii amniotelor se formează epididimul (o parte a căilor sexuale). fiindu-i asociată capsula Bawman şi alcătuind împreună corpusculul lui Malpighi. forma cea mai simplă. .nefronul deschis cu glomerul intern. dar pot permite şi reabsorbţia unor substanţe sau secreţia altora în fluidul care circulă prin ele. prevăzute de regulă cu cili.1): pronefrosul (rinichiul cranial sau cefalic). Nefronii în seria vertebratelor sunt şi ei de diferite tipuri: nefronul deschis cu glomerul extern. - 58 . prezent la pronefrosul larvelor de ciclostomi. funcţional rămânând la adulţi metanefrosul . prezent în mezonefrosul unor amfibieni. tubul contort distal. Cele mai complexe structuri de acest tip sunt rinichii vertebratelor. 10. la care se ataşează un glomerul vascular admirabil. funcţia sa principală fiind cea de a forma în embriogeneză ureterul primar. numit conductul lui Wolff. prezentând o alungire considerabilă a segmentelor sale bine diferenţiate morfologic. nefronul glomerular închis prezintă o evoluţie maximă. Acestea pot apărea ca nişte tuburi. funcţionează în general pentru eliminarea apei. De asemenea. punând în legătură cavitatea corpului cu mediu extern.2). În dezvoltarea ontogenetică a vertebratelor superioare (amniotele) se succed toate aceste trei tipuri de rinichi. Rinichiul Unitatea funcţională şi structurală a rinichiului este nefronul (tubuşorul urinar). prezent la unii teleosteeni marini.rinichiul superior organizat. Sistemul excretor Existenţa unui mediu intern. este o formă adaptativă a nefronului evoluat. În evoluţia vertebratelor se disting mai multe tipuri de rinichi (fig. constituie o condiţie esenţială pentru funcţionarea diferitelor sisteme din organism. porţiunea de conectare la canalul colector Bellini (fig. La amniote. întâlnit în mezonefrosul vertebratelor inferioare sau în metanefrosul celor superioare. iar glomerul este intern. cu o presiune osmotică determinată şi sensibil constantă. Sistemul excretor reglează mediul intern prin menţinerea unei aceleiaşi cantităţi de săruri şi de apă. fiind lipsit în mod secundar de glomerul. la care nefrostomul dispare (se pierde legătura cu celomul). Metanefrosul este rinichiul funcţional al amniotelor (reptile. tubul contort proximal. îndeosebi la mamifere. Mezonefrosul apare în embriogeneza amniotelor. în preajma căreia se găseşte un glomerul vascular extern) în cavitatea generală a corpului şi distal în canalul Wolff. ansa Henle.10. are glomerului dezvoltat chiar pe traiectul tubuşorului urinar.

Evoluţia rinichiului la vertebrate.Figura 10. 59 .1.

Autoevaluare Descrie alcătuirea sistemului urinar la amfibieni si mamifere. Ureterul secundar va sta la originea căilor excretoare extra. Căile urinare Din unirea între ele a porţiunilor distale ale nefronilor rezultă ureterul primar sau conductul lui Wolff. 60 . iar cel primar rămâne numai spermiduct (canal deferent).2. păsări.şi intrarenale. dar la masculii celor mai mulţi gnatostomieni el devine şi spermiduct. în dreptul căilor urinare se găseşte vezica urinară. Structura rinichiului la mamifere. inclusiv a tubuşoarelor colectoare Bellini La cele mai multe vertebrate. şerpi. Ureterul primar este la ciclostomi uroduct. Vezica urinară lipseşte în mod secundar la crocodili. La amniote se dezvoltă un ureter secundar (prin înmugurirea părţii distale a ureterului primar). în care poate fi depozitată urina (secretată continuu de către rinichi) şi astfel eliminată numai la anumite intervale de timp. cloacală la amfibieni şi amniote (la amniote participă la formarea vezicii urinare şi pedicelul alantoidei). Figura 10.10.2. Originea vezicii urinare este diferită: tubară (din conducterele urinare) la peşti.

primatele primitive). Exorhidia poate fi permanentă (la primatele superioare. ovarul şi respectiv testiculul. Reproducerea prin muguri pluricelulari se întâlneşte la numeroase animale sesile. un vierme plat (planaria de exemplu) se poate reproduce strangulându-şi corpul şi formând două mase celulare. Gnatostomienii au o pereche de testicule. Coborârea testiculului se face printr-un spaţiu situat între peretele abdominal şi pelvis. la femelele multor grupe căile genitale asigură ş dezvoltarea progeniturii în primele etape ale dezvoltării. Reptilele au gonada masculină de formă rotunjită sau ovală. în saci scrotali . La majoritatea organismelor pluricelulare. în câteva zile fiecare jumătate regenerează structurile ce-i lipsesc.1.fenomen frecvent întâlnit la om. testiculele adesea au volum inegal şi sunt dispuse uşor asimetric la partea cranială a rinichilor. Sistemul reproducător 11. La anure testiculele ovale. La păsări.2. Vertebratele prezintă o singură formă de înmulţire. Testiculul Gonada masculină în care se formează spermatozoizii. proboscidieni. destul de masive. peşti şi amfibieni şi cele care prezintă canalicule seminifere de la amniote şi unii teleosteeni. Canaliculele seminifere sunt structuri permanente. odată cu activitatea ciclică a gonadei. Din punct de vedere structural (după forma structurii în care se diferenţiază spermatozoizii) se deosebesc două tipuri de testicule: cele cu ampule de la ciclostomi.11. Gameţii sunt produşi în gonade. Ampulele se dezvoltă sezonier. organismul parental îşi păstrează identitatea. cea sexuată. procesul încheindu-se cu separarea celulelor fiice. poziţia testiculelor este variabilă: intraabdominale – caz numit criptorhidie (multe insectivore.caz numit exorchidie. cetacee. Gonadele 11. la nivel pluricelular. sirenieni. Teleosteeni au testicule voluminoase (volumul creşte mult în perioada reproducerii). Astfel la adulţi. ocupând regiunea opistonefrotică anterioară. descendenţii primind doar puţină materie de la care prin dezvoltare vor rezulta organisme noi. iar deschiderea sa congenitală sau produsă de o ruptură ulterioară determină apariţia herniei inghinale prin pătrunderea unei anse intestinale până în scrot . reprezentate de conducte (căi genitale). resorbindu-se în perioada de repaus şi fiind înlocuite de altele. Caractere generale Procesul de reproducere prezintă mecanisme variabile în lumea animală. Caracteristicile sale sunt destul de unitare la vertebrate. Forma iniţială a descendenţilor variază întâlnind atât forme de reproducere pluricelulară (muguri) cât şi structuri unicelulare (gameţi). situată în jumătatea posterioară a cavităţii abdominale.2. La mamiferele cu exorhidie permanentă canalul inghinal se închide complet. spermatozoizii fiind eliminaţi în cavitatea generală. Agnatele sunt lipsite de căi genitale. fiind legat de pereţii acesteia prin mesorhiu. la microorganisme reproducerea constă in diviziunea celulară precedată de o perioadă de sinteză şi însoţită de dublarea tuturor componentelor structurale ale celulei. testiculele coborând în sacii scrotali numai în perioada de reproducere şi apoi revenind în cavitatea abdominală (la unele insectivore. precum sunt celenteratele. rozătoarele. edentate). care necesită participarea celulelor reproducătoare (gameţi): spermatozoidul şi ovulul. mai înapoia decât la amfibieni. 61 . care reprezintă structurile de bază ale sistemului reproducător. este situată în cavitatea generală. Gnatostomienii au şi structuri asociate gonadelor. 11. numit canal inghinal. sunt prinse în apropierea extremităţii anterioare a rinichiului (corpuri adipoase galbene sunt ataşate testiculelor). La ciclostomi testiculul este un organ impar. una purtând capul şi cealaltă păstrând coada. La mamiferele are loc în timpul dezvoltării intrauterine o deplasare a gonadelor mascule de la locul de formare (porţiune anterioară a mezonefrosului) spre partea posterioară a bazinului sau chiar înafara abdomenului. cu rol în transportul gameţilor. În forma cea mai simplă. perisodactile) sau temporară. Elasmobrannhii prezintă testiculele alungite. înafara corpului. artiodactile. carnivore. În mod similar.1.

speciale. Căile genitale Agnatele nu prezintă căi genitale. dar de la multe vertebrate are si funcţia de a forma membranele terţiare ale ovulului. 62 . Teleosteeni au un ovar cu un gol central (în care sunt eliberate ovulele). La elasmobranhi partea anterioară a opistonefrosului îşi modifică nefroniii în vederea transportului de gameţi. situaţie întâlnită la condrostei. Ciclostomii au un singur ovar situat pe linia medio-dorsală a cavităţii abdominale. Păsările au de regulă un singur ovar funcţional (cel stâng. cu formă variabilă după cea a corpului (mai scurt la anure). La mamifere variaţiile gonadei sunt minime întrucât ovulul este microscopic. iar in cazurile de oviviparie sau de viviparie de a păstra embrionul până la dezvoltarea sa. însa de obicei peretele ovarului este destul de aproape de deschiderea oviductului care este mai largă şi poartă denumirea de pavilion. de către opistonefros. numită spermiduct (fig.în cavitatea generală si apoi prin porii genitalei în apa înconjurătoare. La reptile ovarele sunt saculari. a teleosteenilor si a lui Lepisosteus dintre peştii holostei care au un tip special de oviducte) de canalul Muller. Funcţia primara a oviductului este de a conduce ovulele în locul unde vor fi fecundate. Intre ovar si oviduct există o discontinuitate. Pe traseul căilor genitale mascule pot exista şi glande anexe: glanda Leydig. ureterul primar (canalul Wolff) va constitui calea genitală.11. ovulul eliminat trebuind sa străbată cavitatea generală. la reptilele şi păsările ovarul creşte mult căpătând forma unui ciochine întrucât ovulele sunt de dimensiuni mari. deasupra ovarelor se dezvoltă corpurile adipoase. glandele veziculare. ajungerea ovulelor la maturitate făcându-se numai într-o anumită perioadă. deosebite pentru fiecare sex. ele umplând cavitatea generală întrucât şi numărul de ovule este imens. chiar şi metateriene) se regăsesc încă unele caractere reptiliene (lobare externă. Chiar şi dintre amniote. este situată ca şi testiculul în cavitatea generală. apar la gnatostomieni. Ovarele au o activitate ciclică. 11. atât spermatozoizii cât şi ovulele eliminându-se într-un mod primitiv . opistonefrosul având funcţie exclusiv urinară. cu puţine excepţii (la chiroptere ovarul stâng este mai mic). Conductele genitale femele sunt reprezentate la vertebrate (cu excepţia agnaţilor care nu au conducte. glandele lui Cowper (bulbouretrale).2. La vertebratele inferioare (peşti şi amfibieni) creşterea ovarelor este puternică în perioada de reproducere. La amniote. 11. La elasmobranhi ovarul poate fi unic sau pereche (dispuse asimetric).1). odată cu apariţia metanefrosului.2. dreptul degenerând în timpul dezvoltării embrionare). Ovarul Gonada femelă.3. La amfibieni are loc separarea parţială sau chiar totală a căilor genitale de cele urinare. ca şi formaţiunea foliculară în care se dezvoltă. fiind legat de pereţii acesteia printr-un mezovarium. multilobat. Teleosteeni au pentru ambele sexe conducte genitale proprii. canalul Wolff va fi spermiduct în timp ce un fel de ureter “secundar” va drena urina. la şopârle asemănători celor de la amfibieni. Canalele proprii de eliminare a gameţilor. La mamiferele primitive (prototeriene. Conductele genitale mascule sunt reprezentate în modul cel mai primitiv. prelungit cu oviductul. La euterieni. se formează şi un canal de neoformaţie pentru drenare a urinei. prostata. ovarele sunt perechi. datorată dimensiunilor mai mare ale ovulelor). numit ureter secundar. mai consistenţi la crocodili şi broaştele ţestoase. holostei şi la Neoceratodus dintre dipnoi. Amfibienii au ovare saculare. egal dezvoltate.

uter bipartit cu fuzionare distală scurtă (la porc. urmând ca ultima porţiune. In continuarea pavilionului. La om. lemurieni). precum şi la alte mamifere (alte primate. La metaterieni. Conductele genitale mascule la tetrapode. Mamiferele euteriene au uterele bine dezvoltate cu diferite grade de fuzionare între ele: utere neunite şi deschise separat în vagin (la iepure şi alte rozătoare. precum şi uterul parţial sau total. deseori reunindu-se la extremitatea cranială pentru a forma medial un pavilion unic.şi euteriene) au oviductul diferenţiat în pavilion. Mamiferele vivipare (meta.2). uter şi vagin. denumită “vagin” să se deschidă în cloac. unele rozătoare). uter simplu cu fuzionare totală (la multe primate. La elasmobranhi conductele genitale sunt pare şi simetrice. carnivore. Metaterienii au aceste formaţiuni duble. mai strâmtă şi musculoasă . apoi cu o porţiune mai lărgită numită “uter”.Figura 11. în care se formează coaja propriu zisă (la reptilele ovovivipare sau vivipare. uter bicorn cu fuzionare mai lungă dar incompletă proximal (la insectivore. Într-un mod asemănător apar diferenţiate şi oviductele reptilelor şi păsărilor (fig. Mamiferele prototeriene (care depun ouă) au oviducte asemănătoare celor de la reptile şi păsări. fiecare oviductul este diferenţiat pe mai multe segmente (trompa. cu puţine excepţii se diferenţiază numai oviductul stâng. leneş). gestaţia fiind foarte scurtă. multe copitate. “uterul”). în “uter” se dezvoltă embrionul). trompă. cetacee. 11. 63 . puţine chiroptere. ultima porţiune a oviductului.1. Conductul genital începe cu un pavilion. după care urmează trompa mai lungă şi musculoasă. porc. însă la euterienii se remarcă tendinţa de unire a oviductelor dinspre partea terminală. organul nidamentar. tatuu. istmul. cetacee. la nivelul său glandele secretând albuşul. inclusiv omul. unele chiroptere). uterul este slab dezvoltat. cuprinzând vaginul (devine unic). este “vaginul care prin contracţie elimină ouăle în cloac. ultimul deschizându-se la nivelul sinusului urogenital. La păsări. unele chiroptere. oviductul se continuă cu istmul scurt (la acest nivel se formează membranele cochiliere).

La mamiferele.rumegătoare. 64 . Organele genitale externe sunt diferenţiate mai bine la masculi. dar şi la femele . două perechi de labii).2. Amniotele au întotdeauna fecundaţie internă. Autoevaluare Descrie alcătuirea sistemului reproducător la păsări şi la mamifere. clitorisul.mai cu seamă ale mamiferelor (vestibulul genital. Sphenodon dintre reptile şi majoritatea păsărilor nu au organe copulatorii. glandele clitoridiene. glandele anexe ale oviductelor sunt fine dezvoltate: glandele vestibulare. Dintre amfibieni. secreţia lor constituie învelişurile oului (albuşul. Conductele genitale femele prezintă şi ele glande. Figura 11. la gimnofioni se întâlneşte o copulaţie. în vederea copulaţiei. La peşti care prezintă fecundaţie internă. hipopotam). încât ele vor avea în general dezvoltate organe copulatorii la masculi (penisul). cloacul mascul fiind protractil şi folosit ca organ copulator. reptile şi păsări sau formaţiunea mucoidă la amfibieni). masculii au porţiuni ale aripioarelor (pelviene la condrihtieni sau anale la teleosteeni) modificate pentru conducerea spermatozoizilor pe căile genitale femele. porţiunea caudală a uterului este îngustă diferenţiindu-se un col care marchează comunicarea cu vaginul. Conductele genitale femele la tetrapode. membranele şi coaja la rechini. copulaţia făcându-se prin simpla apoziţie a cloacului mascul cu cel femel. La speciile ovipare.

I. Iaşi.. Haimovici. vol. W. 1982 . C.. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Universitatea „Al. Bucureşti. Pisică. Iaşi.. G.Lucrări practice de anatomia comparată a vertebratelor. I. vol..Vertebrates. Tefler. Comănescu. Bucureşti. Cuza”. Z. Neagu.. vol. D. Editura Pim. D. I. Cuza”. K. II. Haimovici. Editura didactică şi pedagocică.Lucrări practice de anatomia comparată a vertebratelor. S. M. Mailat-Mişcalencu. 1983 . Bucureşti.H. Universitatea “Al. L. 1981 . Tomescu. vol. N. Mişcalencu. 65 .. S... Kardong.. 1979 . II (sisteme de relaţie).Anatomia comparată a vertebratelor. Iaşi. Matic... 2002 . I. Suciu. Iaşi. Cuza”. Universitatea „Al. Evolution. Iaşi.Elemente de Anatomie comparată a animalelor.. Function.Anatomia comparată a vertebratelor. Năstăsescu. Editura didactică şi pedagogică. 1986 . S. Kennedy... S. A.. G. Solomon. Stanc. Universitatea “Al.... I. Antoniu. Cuza”. M.. I (splanhnologia). 1978 . 1998 .Anatomia comparată a vertebratelor.Zoologia nevertebratelor. M. S. I (sistemul locomotor). 1982 .. L. Comparative Anatomy..Bibliografie Bejenaru. Ştirbu. Haimovici.V.. S. Comănescu. Haimovici. F. WCB/McGraw-Hill.Biologia organismelor. International Edition.