UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” FACULTATEA DE BIOLOGIE SPECIALIZAREA BIOLOGIE - ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

ANATOMIE COMPARATĂ
SUPORT DE CURS

IAŞI 2010

Coordonator disciplină şi tutore : Conferenţiar Dr. Luminiţa BEJENARU (e-mail: lumib@uaic.ro) Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: - organizare generală (principii, planuri, similarităţi); - sisteme de relaţie; - sisteme de nutriţie; - sisteme de reproducere. Obligaţii minime pentru promovarea examenului: - prezenţa la activităţile asistate şi cele de tip tutorial (minim 50%); - media minimă 5 a testelor de evaluare şi nota minimă 6 la un proiect de documentare. Modul de stabilire a notei finale: 50% testele de evaluare pe parcurs, 25% testul de evaluare final, 25% proiectul de documentare. Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei: variabilitatea anatomică (morfologică şi structurală) a unor organe la diferite grupe de animale.

2

Cuprins
1. Definiţii şi principii generale …………………………………………………………………………. 1.1. Termeni anatomici …………………………………………………………………………… 1.2. Similarităţi …………………………………………………………………………………….. 2. Sistemul tegumentar …………………………………………………………………………………. 2.1. Pielea …………………………………………………………………………………………. 2.1.1. Epiderma …………………………………………………………………………. 2.1.2. Derma …………………………………………………………………………….. 2.2. Producţii (anexe) ale pielii ………………………………………………………………….. 2.2.1. Producţii epidermice …………………………………………………………….. 2.2.2. Producţii dermice ………………………………………………………………… 3. Sistemul scheletic ……………………………………………………………………………………... 3.1. Exoscheletul ………………………………………………………………………………….. 3.2. Endoscheletul ………………………………………………………………………………... 3.2.1. Scheletul axial ……………………………………………………………………. 3.2.2. Scheletul apendicular …………………………………………………………… 4. Sistemul muscular …………………………………………………………………………………….. 4.1. Musculatura scheletică ……………………………………………………………………… 4.1.1. Musculatura trunchiului …………………………………………………………. 4.1.2. Musculatura capului ……………………………………………………………... 4.1.3. Musculatura apendiculară ………………………………………………………. 4.2. Derivate ale musculaturii scheletice ……………………………………………………….. 4.2.1. Musculatura pieloasă ……………………………………………………………. 4.2.2. Organele electrice ……………………………………………………………….. 5. Sistemul nervos ………………………………………………………………………………………... 5.1. Caractere generale ale sistemului nervos în seria animală …………………………….. 5.2. Sistemul nervos la vertebrate ………………………………………………………………. 5.2.1. Sistemul nervos central …………………………………………………………. 5.2.2. Sistemul nervos periferic ………………………………………………………... 5.2.3. Sistemul nervos vegetativ ………………………………………………………. 6. Sistemul endocrin ……………………………………………………………………………………… 6.2. Sistemul endocrin la vertebrate ……………………………………………………………. 6.2.1. Hipofiza (glanda pituitară) ………………………………………………………. 6.2.2. Tiroida …………………………………………………………………………….. 6.2.3. Corpul ultimobranhial şi glanda paratiroidă …………………………………… 6.2.4. Glanda adrenală …………………………………………………………………. 6.2.5. Paraganglionii ……………………………………………………………………. 6.2.6. Insulele pancreatice ……………………………………………………………... 6.2.7. Epifiza (glanda pineală) …………………………………………………………. 6.2.8. Urofiza …………………………………………………………………………….. 6.2.9. Gonadele …………………………………………………………………………. 6.2.10. Organe endocrine secundare …………………………………………………. 7. Sistemul digestiv ………………………………………………………………………………………. 7.1. Caractere generale ………………………………………………………………………….. 7.2. Sistemul digestiv la vertebrate ……………………………………………………………... 7.2.1. Cavitatea bucală …………………………………………………………………. 7.2.3. Faringele ………………………………………………………………………….. 7.2.4. Esofagul …………………………………………………………………………... 7.2.5. Stomacul ………………………………………………………………………….. 7.2.6. Intestinul mediu ………………………………………………………………….. 7.2.7. Intestinul posterior ……………………………………………………………….. 7.2.8. Glandele anexe ………………………………………………………………….. 8. Sistemul respirator …………………………………………………………………………………….. 8.1. Sistemul respirator branhial ………………………………………………………………… 8.1.1. Branhii interne ……………………………………………………………………. 8.1.2. Branhiile externe …………………………………………………………………. 8.2. Sistemul respirator pulmonar ………………………………………………………………. 8.2.1. Plămânii …………………………………………………………………………... 5 5 6 9 9 9 9 10 10 12 13 13 13 13 17 23 23 23 24 25 25 25 26 27 27 27 27 31 34 36 36 36 37 38 39 39 40 40 40 41 41 42 42 42 43 43 44 44 44 46 47 49 49 49 49 50 50

3

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………. Sistemul reproducător ………………………………………………………………………………. Gonadele ……………………………………………………………………………………. Caractere generale ………………………………………………………………………….2. Sistemul circulator la vertebrate …………………………………………………………… 9.1. 9.. Sistemul excretor ……………………………………………………………………………………. Căile respiratorii ………………………………………………………………….2. 9. Inima ……………………………………………………………………………….2. 11. Ovarul ……………………………………………………………………………. 51 52 52 52 52 53 58 58 60 61 61 61 61 62 62 65 4 ..2.2. Căile genitale ……………………………………………………………………………….. 10.1. 11.3.2. 11. Caractere generale ………………………………………………………………………… 11.2.1.2.. 9. 10.1. Rinichiul …………………………………………………………………………………….8. 10.2.. Vasele sistemului circulator ……………………………………………………..2. 9. Sistemul circulator …………………………………………………………………………………….2.1. Căile urinare ………………………………………………………………………………… 11. Testiculul ………………………………………………………………………… 11...

Definiţii şi principii generale Termenul de anatomie provine din limba greacă antică (anatome = disecţie). central) = depărtat de suprafaţă . . urmărind în principal legile evoluţiei acestora pe plan morfologic. În demersul ei. Formularea problemei.dorsal = spre spatele corpului sau a unei părţi din corp . cefalic = spre extremitatea cefalică . sisteme de organe. Funcţia este în general observată în laborator (studiu de laborator).flexie = închiderea unghiului dintre două axe. . Termenul de morfologie desemnează studiul formei în corelaţie cu funcţia ei (cum o structură şi funcţiile sale devine o parte integrată în organism). Anatomia comparată este o ştiinţă de sinteză care studiază organele şi sistemele de organe prin comparaţie. periferic) = pe sau aproape de suprafaţă . desemnând acţiunea sau proprietatea unei părţi în organism.1.transversal = planul care divide corpul sau organul în două porţiuni. dintre care cei mai frecvenţi sunt prezentaţi mai jos. Analiza morfologică se concentrează pe nivelurile înalte de organizare biologică: organe. La multe păsări penele au funcţia de a acoperi corpul. . stabilirea funcţiei şi al rolului biologic.extensie = mărirea unghiului dintre două axe. muşchii masticatori la un şoarece acţionează pentru închiderea fălcilor şi pentru a mesteca hrana. în cursul vieţii istorice a unui organism. . de la bun început. conturarea aerodinamică a corpului pentru zbor. anterioară şi posterioară (în cazul omului. Termenul de funcţie biologică este mai restrictiv. precum şi cu potenţialul său evolutiv (cum o structură. Termeni anatomici Anatomia animală utilizează o serie de termeni specifici. 5 . ele desemnând studiul alcătuirii biologice a organismelor prin disecţie.medial = apropiat de linia mijlocie a corpului . . prin propria sa alcătuire devine un factor în evoluţia altor forme). inferior). constă în descrierea anatomică şi relaţionarea animalului la alte specii (deci din punct de vedere).1. . superior.superficial (extern. Denumiri de mişcări: . analiza morfologică urmăreşte: definirea problemei abordate.visceral = referitor la organele dintr-o cavitate. la nivel internaţional. Aceeaşi structură lucrează atât pentru organism (deci are o funcţie) cât şi corespunzător cerinţelor din mediu.caudal = opus extremităţii cefalice .sagital = planul longitudinal care trece din faţă în spate. organismul neseparat din contextul ecologic. . Analiza rolului se face în natură (studiu de teren). . divizând verticala corpului în două porţiuni laterale (dreapta şi stânga) . . uneori etalarea pentru atragerea atenţiei partenerului în timpul reproducerii.parietal = referitor la peretele părţii .mediosagital = planul sagital care trece chiar prin linia mijlocie a corpului (în acest caz celelalte planuri sagitale sunt denumite parasagitale) . Denumiri de planuri sau secţiuni prin corp : .lateral = depărtat de linia medială a corpului . cu limitările şi posibilităţile lor pentru procesul evolutiv.cranial. . Funcţia şi rolul biologic sunt două noţiuni diferite. diferite şcoli de morfologie sunt orientate pe problemele de integrare structurală a părţilor şi semnificaţia acestora în funcţionarea organismului.profund (intern. . 1.distal = depărtat de originea părţii . . De exemplu. Rolul biologic indică cum partea respectivă (structura) este folosită de către în mediu.ventral = spre faţa corpului sau a unei părţi din corp . Termeni de direcţie şi de localizare : .proximal = apropiat de originea părţii . Astăzi. . . în mediu ele îndeplinesc mai multe roluri biologice: termoreglarea.

părţile (structurile) care au origine comună sunt considerate omoloage. aparenţa.2. părţi corespunzătoare pot fi considerate similare pe baza a trei criterii: originea. iar cele care seamănă doar între ele sunt homoplastice. Similarităţi În diferite organisme.- abducere = depărtarea unui segment de la un ax sagital dat. cele care au o funcţie similară sunt analoage.2. Exemple de serii omoloage pot fi: arcurile viscerale la vertebrate. Serie omoloagă . adducere = apropierea unui segment de la un ax sagital dat. 1. direcţii şi planuri/secţiuni. Anterior (cranial) Dorsal Dorsal Ventral Posterior (caudal) Anterior (cranial) Posterior (caudal) Ventral Plan sagital Plan orizontal Plan transversal Figura 1. protracţie = ducerea spre înainte a unui segment. Astfel. Omologia recunoaşte similaritatea bazată pe originea comună. retracţie = ducerea spre înapoi a unui segment. Figura 1. pronaţie = rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung. scheletul membrului propriu zis la tetrapode (fig. 6 . supinaţie = rotirea laterală a unui segment în raport cu axul său lung.2).1.scheletul membrului propriu zis la diferite tetrapode. 1. Localizări. funcţia.

4). Serie analoagă . Prin urmare. funcţii similare în medii similare pot produce convergenţa formelor. Structurile homoplastice seamănă între ele. Homoplazia recunoaşte similaritatea bazată pe asemănare. au câteva caractere fundamentale care le apropie: firele de păr. evenimente accidentale pot determina apariţia unei simple asemănări homoplastice. deci fiind strict homoplastice (fig. 1. Ocazional. Cele mai reprezentative exemple sunt cele de mimetism sau camuflaj: unele insecte au aripi în formă de frunze care folosesc la zbor nu pentru fotosinteză (deci nu sunt analoage) şi cu siguranţă nu au origine comună (nu sunt nici omoloage). dar se şi suprapun în anumite cazuri. Homopastie . De exemplu aripa de insectă şi cea de pasăre (fig. glandele mamare. 1.3.3). Pe de altă parte. fiecare separat contribuie la organizarea (structurarea) biologică. ale scheletului. Analogia. De exemplu. similarităţile dentiţiei. adică analogii.aripa de insectă şi cea de pasăre. determinate de această dată de mediul comun de viaţă . fără a fi omoloage ori analoage.insecte cu aripi în formă de frunze. fiind mamifere. ele având doar o aparentă asemănare. totuşi ambele grupe.apa: forma hidrodinamică.4. Structurile analoage îndeplinesc funcţii similare. omologia şi homoplastia. Figura 1. adică omoloage. delfinii şi liliecii trăiesc în medii separate (diferite).Analogia recunoaşte similaritatea bazată pe o funcţie comună. Originea comună imprimă descendenţilor structuri similare. membrele transformate în înotătoare. însă pot avea sau nu origine comună. Figura 1. delfinii şi ichtiosaurienii (reptile acvatice fosile) au şi ele elemente comune. 7 .

dorsal a. depărtat de suprafaţă 3. depărtat de originea părţii 2. Numeşte şi explică o serie de structuri care să fie atât omoloage cât şi analoage. spre spatele corpului sau a unei părţi din corp 5. depărtat de linia medială a corpului 4. caudal b. profund d. Împerechează fiecare termen cu definiţia corespunzătoare: 1. rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung 3. distal e. opus extremităţii cefalice. sagital a. extensie b. ventral c. depărtat de originea părţii 2. mişcarea de mărire a unghiului dintre două axe 5. 2. distal e. posterior la animale 3.Autoevaluare 1. planul longitudinal care divide corpul în două porţiuni laterale 4. spre faţa corpului sau a unei părţi din corp 8 . lateral c. pronaţie d. Împerechează fiecare termen cu definiţia corespunzătoare: 1.

La anamniote (ciclostomi. numită şi corpul mucos al lui Malpighi. amfibieni. reptile.). Celule pigmentare localizate în derma apar mai cu seamă la vertebratele poikiloterme ( peşti. care au trei foiţe embrionare (ecto-. înconjură glanda uropigială sau alte glande poliptihe ale sauropsidelor. inclusiv la cordatele inferioare. pene etc. Cornificarea superficială a epidermei apare odată cu trecerea la viaţa pe uscat. are o alcătuire tipică de ţesut conjunctiv. glandele mamare la mamifere. mai ales a mamiferelor (grup la care în celule din stratul bazal epidermic sunt localizaţi şi pigmenţii) este clar diferenţiată în două pături : una profundă cu straturi celulare vii. Sistemul tegumentar În lumea animalelor pluricelulare. Epiderma amniotelor. grup de trecere de la vertebratele primar acvatice la cele terestre. vine în contact cu mediul extern. solzi. Diferenţierea dermei este mai accentuată la vertebrate. sau apical cornificată la tetrapode (amfibieni. vie pe toată grosimea sa la vertebratele primar acvatice (ciclostomi. Epiderma vertebratelor primar acvatice se caracterizează prin fenomenul de producere a mucusului (secreţie formată din mucopolizaharide). cele din prima categorie putând fi moi (glandele) sau tari-cornoase (cuticule. iar în stadiul adult produce atât mucus cât şi cheratină.1. mezo. celule pigmentare. Pielea 2. La unele vertebrate. peşti. fiind supusă modificărilor adaptative determinate de acesta. Fibrele musculare netede din dermă asigură legătura dermo-epidermică la amfibieni.şi endodermul). iar la vertebratele tetrapode specifică este cornificarea rezultată din impregnarea celulelor din straturile superficiale (urmată de moartea lor) cu cheratină (proteină impermeabilă pentru apă şi gaze. Epiderma Epiderma. 2. alta intermediară laxă. păsări şi mamifere). derma are trei pătura: una superficială mai subţire şi densă. fascii sau hipoderm) situate în profunzimea tegumentului.1).1. 2. pielea este formată în principal din două structuri diferite: epiderma (care este un epiteliu de origine ectodermică) şi derma (un ţesut conjunctiv. amfibieni). 9 . eliminarea substanţelor toxice sau inerte din organism. fiind un mijloc de apărare împotriva uscăciunii. care prezintă doar două foiţe embrionare (ecto. numit şi corion. La amfibieni. Având în vedere originea embrionară a dermei. fibre musculare netede. Tegumentul este alcătuit din piele şi producţiile (anexele) acesteia.1. acestea realizând legătura cu formaţiunile subiacente. Toate vertebratele au epiderma stratificată şi superficial pavimentoasă. fibre colagene şi elastice. La rândul său. peşti). cu celule. cele dermice fiind numai dure. acumularea de rezerve cu substanţe nutritive. de aceea epiderma este şi componenta pielii care generează cele mei multe producţii (fig. Tegumentul mai intervine în reglarea temperaturii. trebuie menţionat faptul că ea apare doar la metazoarele triblastice. slab dezvoltat la amfibieni şi foarte puternic la amniote (reptile. lipsind la diblastice. fiind înlocuite prin activitatea celor bazale). Derma Derma. osoase. prezentând în grosimea sa zone de diferite densităţi. asigură mobilitatea penei sau firului de păr.1. şi cea profundă tot densă. de origine mezodermică). epiderma este simplă (un singur strat celular). peri. conţine de asemenea vase şi terminaţii nervoase.2. respiraţie. păsări şi mamifere).2. La nevertebrate. epiderma larvelor elaborează mucus. reptile). 2. în general. pot exista şi formaţiuni conjunctive subcutanate (burse. alta superficială formată din straturi epidermice cornificate (straturi la nivelul cărora celulele superficiale se descuamează mereu în fracţiuni mici ori mai mari – cazul năpârlirii. Anexele pielii pot fi generate atât de epidermă cât şi de dermă. insolubilă în unii solvenţi organici). situată subepidermic. iar pe baza schimbării poziţiei lor în grosimea dermei (sau a pigmenţilor în cadrul celulelor pigmentare) se realizează modificarea fiziologică a culorii tegumentare. delimitarea şi protecţia corpului împotriva agenţilor externi sunt realizate de către tegument.şi mezodermul). aşezată ca orice epiteliu pe o membrană bazală. recepţia unor stimuli externi.

pe toată suprafaţa pielii. La amfibieni glandele monoptihe sunt acinoase simple. Aşa sunt de pildă: cuticulele de la viermi. pe când cele seroase. Dintre vertebrate. lipsind la reptile şi păsări. cornificarea mai puternică a epidermei apare la amniote. glandele cu mosc ale crocodililor situate în dreptul fălcii inferioare) pasările (glanda uropigială de e faţa dorsală a regiunii coccigiene) şi mamiferele (glandele sebacee care se deschid în foliculii firelor de par). niciodată holocrine. iar pătura profundă densă se organizează ca o reţea prin predominarea fibrelor colagene (foarte bine reprezentat la mamifere. epiderma poate genera variate tipuri de anexe tari. celulele glandulare mucoase. existând însă şi cazuri (de exemplu la moluşte). având un rol foarte important în marcarea teritoriului şi recunoaşterea sexelor. unele cu secreţie mucoasă. au porţiunea secretorie foarte îngustă şi lungă. Cele mucoase sunt merocrine (eliminarea produsului se face fără distrugerea celulelor secretorii) şi răspândite constant. precum dinţii cornoşi de la ciclostomi şi larvele amfibienilor. pe toată suprafaţa corpului. Glandele seroase secretă holocrin (eliminarea produsului. La vertebratele primar acvatice. Producţii tari epidermice La nevertebrate. secreţia merocrină este apoasa (sudoarea). dispuse intradermic. Glandele poliptihe au celulele secretorii aşezate pe mai mute rânduri. care este veninos. Glandele apocrine au porţiunea secretorie mai largă. La rândul lor. constituind un fel de pseudoglande care sunt lipsite de conduct propriu-zis. precum: 10 . altele cu secreţie seroasă. Glandele monoptihe se găsesc numai la amfibieni şi mamifere. în care datorită hipertrofierii lor celulele glandulare apar scufundate în grosimea dermei. Există două tipuri de glande tegumentare la tetrapode: monoptihe (cu celulele secretorii aşezate pe un singur rând. dar şi la celelalte grupe pot apărea anexe tegumentare de această natură. Glandele ecrine bine reprezentate la om şi uniform răspândite. formaţiunile perlate ce apar pe piele unor peşti. pluricelulare şi cu canal de eliminare a produsului secretat. lipsind la amfibieni. fiind în general grupate în anumite regiuni (de exemplu glandele paratoide de la Bufo.2. de formă tubulare. mai rare la restul mamiferelor. se face prin distrugerea celulelor care l-au secretat). se diferenţiază şi formaţiuni cornoase distincte. la masculi în perioada de reproducere (de exemplu la boiştean). Producţii (anexe) ale pielii 2. mult mai rare la om (concentrate în zonele axilare. granuloase sau claviforme. sunt diseminate printre celulele epiteliale ale stratului epidermic. cea genitală). celulele care se distrug şi se elimină odată cu produsul secretat fiind înlocuite pe baza stratului bazal generator. Există glande apocrine modificate: glandele ciliare din dreptul pleoapelor. de forma unor calicii (caliciforme) se găsesc în partea apicală a pielii. Amniotele pe lângă cornificarea superficială. de ambele tipuri. Glandele monoptihe ale mamiferelor sunt glandele sudoripare.1. Secreţia lor este de tip holocrin. secreţia holo-merocrină (cu distrugerea doar a capetelor apicale ale celulelor glandulare) imprimă un mirosul caracteristic fiecărei specii şi chiar fiecărui individ. pot fi grupate în glande apocrine şi glande ecrine. Producţii epidermice Producţii moi epidermice (glandele) Nevertebratele şi vertebratele primar acvatice au la nivelul pielii doar celule glandulare. artropode.La amniote pătura superficială se reduce. Sunt foarte bine răspândite la animale. Vertebratele tetrapode au glande adevărate (mai abundente la amfibieni şi mamifere). altele cu secreţie seroasă. păstrând însă legătura cu suprafaţa pielii. albuminoidă. sunt situate mai profund. Pot fi întâlnite uneori şi aglomerări de celule glandulare.2. 2. unele cu secreţie mucoasă. cea laxă va constitui stratul papilar (cu o sinuozitate mai mult sau mai puţin accentuată a limitei dintre epidermă şi dermă). La majoritatea nevertebratelor. strânsă în glomerul. celulele glandulare. cochilia moluştelor. glandele mamare. acest strat este cel care prin prelucrare industrială formează “pielea”). fiind legate cel puţin în stadiul iniţial al dezvoltării de folicului pilos. Salamandra). la exteriorul căruia sunt dispuse celule mioepiteliale) şi poliptihe (cu celulele secretorii dispuse pe mai multe rânduri. glandele ceruminoase din conductul auditiv extern. Acest tip de glande caracterizează reptilele (de exemplu “porii femurali” ai şopârlelor.

pintenul ce acoperă un ax osos de pe tarsometatarsul unor păsări.. coarnele goale neramificate. ori chiar acoperă întregul corp ca la pangolin şi tatuu. .solzii cornoşi.firul de păr specific mamiferelor considerat.perinuţele de pe faţa plantară a autopodului. la care si femelele poartă coarne).crestele papilare care la om.coarnele mamiferelor diferenţiate la rândul lor în coarne pline şi ramificate. .calozităţile din zonele în care tegumentul vine in contact cu substratul. care la reptile îmbracă tot corpul. . chiar şi la maimuţele superioare. la păsări doar porţiunea distală a membrului posterior. .gheara. formate mai ales la mamifere (de exemplu calozităţile fesiere ale maimuţelor. formate din alipirea între cu cheratină a unor fibre cornoase. 11 . ale încheieturilor de la nivelul membrelor cămilei).pana caracteristică păsărilor. omoloagă solzului reptilian (se dezvoltă asemănător acestuia. formaţiuni care protejează falanga distală a degetelor la amniote. dau dermatoglifele. caracteristice cervidelor. . având o dezvoltare ciclică anuală legată de cea sexuală. permanente.ciocul ce mărgineşte fanta bucală la păsări şi la ornitorinc dintre mamifere.1. a fi o neoformaţiune. . . . prezente numai la masculii (cu excepţia renului. iar la mamifere pot exista doar pe coadă sau interdigital (la rozătoare). unghia şi copita. . unde acesta vine în contact cu substratul. după modul de formare. Figura 2. Diferenţieri epidermice si dermice la vertebrate. caracteristice ambelor sexe de cavicorne şi coarnele rinocerilor neomoloage cu primele.

la peşti este diferenţiată în strat cornos şi mucos b. glandă uropigiană 2. fire de păr 5. la reptile este cornificată în totalitate 3. deasupra epidermei c. fiind corionul pielii. în stratul viu al epidermei d. derma laxă b. este sudat de vertebre şi coaste c. Solzii crapului sunt localizaţi: a. subţire. are toate celulele vii la vertebratele primar acvatice c. Solzii şarpelui sunt localizaţi: a. solzi elasmoizi 3. goale. Dintre plăcile osoase ale reptilelor. Care din următoarele caracteristici atribuite plastronului de broască ţestoasă este falsă? a. acoperite fiind la exterior de solzi cornoşi. Celule pigmentare din pielea de mamifer sunt localizate în: a. caduce. aproape lipsită de glande tegumentare 10. deasupra epidermei c. şi anume la tatuu. Autoevaluare 1. Producţii dermice Derma.2. stratul cornos al epidermei d. stratul bazal al epidermei c. Vertebratele au ca producţii dermice solzii osoşi şi radiile externe ale aripioarelor înotătoare de la peşti. solzi cornoşi aplatizaţi 4. la nevertebrate este unistratificată d. solzul cornos 9. pline. în derma densă 6. ramificate c. bulbul firului de păr b. Coarnele de ren sunt: a. în epidermă d. mamifere e. permanente. pline. producţii dermice tipice sunt plăcuţele osoase ale tegumentului de echinoderme. în derma densă b. insecte 4. are rol de protecţie 8. Alege afirmaţiile corecte despre epidermă: a. stratul cornos al epidermei d. sacii scheletogeni ai dermei laxe 12 . derma densă 7. solzii placoizi de la elasmobranhi şi solzii elasmoizi ai teleosteenilor. Descrie comparativ structura pielii la peşti şi mamifere. conţine o placă nepereche. Pentru nevertebrate. este format din plăci osoase şi solzi cornoşi d. caduce. prezintă o tendinţa specifică de a genera osificări. Împerechează fiecare anexă tegumentară cu grupul de animal corespunzător: a. numită endoplastron b. prezente numai la masculi b. bine adaptată la viaţa terestră d. Solzii osoşi ai peştilor sunt de diferite tipuri structurale: solzii cosmoizi ai crosopterigienilor. Pielea de şopârlă este: a. amintim pe cele care constituie exoscheletul chelonienilor (carapacea şi plastronul). păsări d. nepigmentată c.2. chelonieni b. 2. slab cornificată b. teleosteeni c. ramificate 5. cuticulă groasă chitinizată 1. Celulele stem sunt localizate în: a. acoperite de velur în perioada de creştere d. plăcile osoase de la reptile şi mamifere. stratul bazal al epidermei c.2. Printre mamiferele actuale foarte rar apar plăcile osoase tegumentare. ramificate. în derma laxă b.

sau endoscheletului unele elemente produse în mezogleea animalelor diblastice. .endoscheletul. prezentate şi ca producţii tegumentare.Scheletul animalelor poate fi de două tipuri: . Formaţiunile tipice exoscheletice sunt constituite din plăci osoase de natură dermică la echinoderme. arc dorsal şi arc ventral. numit şi neural. Arcul neural se prelungeşte medio-dorsal cu o spină neurală. Arcurile vertebrale se formează separat de corp şi înaintea acestuia.2. dar şi de alte tipuri de ţesut conjunctiv ale adulţilor. Exoscheletul Exoscheletul asigură atât susţinerea corpului cât şi protecţia lui. generat de ectoderm. în jurul notocordului care se reduce în ontogeneză. a. iar la restul vertebratelor de către coloana vertebrală – formaţiune care dă şi numele grupului. . Reducerea notocordului poate fi totală (păsări) sau parţială la restul vertebratelor. dintre care cel mai important este capsula cefalică. circumscrie gaura neurală (prin a căror suprapunere se formează canalul neural în care este adăpostită măduva spinării).1. . ori la nivelul cartilajelor intervertebrale (la mamifere. fie pentru inserţie musculară (apofizele transverse). coaste. 3. precum spiculii spongierilor sau scheletul octocoralilor. . fiind reprezentat de mai multe piese cartilaginoase. delimitată de o membrană elastică externă. situat în interiorul corpului. Notocordul La toate vertebratele în stadiul embrionar notocordul este o tijă cilindrică formată dintr-un ţesut cordal vacuolizat înconjurat de o teacă fibroasă groasă şi rezistentă. cu rol de neurocraniu. b. 3. Axul scheletic dorsal al corpului este constituit la vertebratele cele mai inferioare de către notocord (coarda dorsală). 3. protejând sistemul nervos central şi statocistele. mărind elasticitatea regiunilor. la care se adăuga şi discurile intervertebrale fibrocartilagioase prezente numai la mamifere intre corpii vertebrali. Resturile notocordale păstrate pot fi regăsite la nivelul corpilor vertebrali (la urodele. Este mai greu de atribuit exo. de asemenea pe el se dezvoltă perechi de apofize. Ţesuturile scheletice care pot alcătui scheletul la animale sunt: . Coloana vertebrală Este alcătuită dintr-o succesiune de elemente cartilagioase sau osoase.ţesutul osos. generat de mezenchimul profund. mişcarea. se formează vertebrele. care are avantajul plasticităţii sale crescute (creşte mai repede decât osul). peşti condrostei şi dipnoi. O vertebră tip este formată din corp. Arcul dorsal. situat superficial şi format in general prin osificarea desmală a dermei pielii. Vertebratele au endoscheletul bine dezvoltat. constituie partea pasivă a sistemului locomotor – cel care asigură susţinerea corpului. chelonieni. La ceilalţi peşti şi la toate tetrapodele. Notocordul se păstrează ca principal ax scheletic tot timpul vieţii la ciclostomi. La nevertebrate.ţesutul conjunctiv (reprezentat de ţesutul mezenchimatos embrionar. cochilii) pot fi considerate piese exoscheletice. stern şi craniu.ţesutul cartilaginos. reptile). Sistemul scheletic Scheletul animalelor.1. Endoscheletul La nevertebrate endoscheletul apare rar. iar uneori şi protecţia lui. ca şi scheletul hexacoralilor. Scheletul axial Scheletul axial este reprezentat de coloana vertebrală.2. fie pentru articulaţie intervertebrală (zigapofizele anterioare şi cele 13 . precum notocordul la cordate). prezintă avantajul vascularizării (cartilajul fiind nevascularizat) şi al rezistenţei căpătate prin mineralizare. unele produse tegumentare epidermice tari (cuticule.3. deşi creşte mai încet. Un schelet intern tipic întâlnim la sepie. la care constituie aşa numitul nucleu pulpos). compus dintr-o parte axială şi alte apendiculară.exoschelet. numite vertebre.

tendinţa de tipice in nr. vertebre O singura vertebra. Corpul vertebral se formează în două moduri: fie prin invadarea tecii conjunctive a notocordului cu material scheletogen migrat din arcuri. ca adaptare la verticalitatea specific umana. apare numai la vertebrele codale. cervicala Reg. formând osul sacrum. urodele. Astfel in timp ce animalele tetrapodele au coloana vertebrala ca un arc orientat fie orizontal (la cele patrupede). păsările şi mamiferele câte cinci regiuni. variabil de Nr. Tabelul 1. Forma coloanei vertebrale exprimă adaptarea la o anumita postura si un anumit mod de deplasare. sacrala Reg. vertebre. variabil de atlasul si axisul. amfibienii prezentând patru regiuni (cervicala. iar reptilele. care este reprezintă o formaţiune rigidă (vertebrele sunt lipsite de zigapofize) dar elastică. prima realizând legătura mobilă la craniu (la vertebratele primar acvatice aceasta legătura fiind fixa). Prin urmare diferenţierea la tetrapode este mai accentuata. dorsala. De asemenea apar regiuni noi: cervicală şi sacrală.1). iar cealaltă ca zonă de legătură dintre coloana vertebrală şi centura pelviană. dorsala Reg. peşti Amfibieni: Reptile: Păsări Mamifere 14 . intre ele si tipice. ultimele fără Nr. variabil de Nr.cinci vertebre cerv. prevăzute cu arcuri hemale. variabil de vertebre (mai multe O singura La urodele mai proatlantica la urodele decât la anure) unite cu vertebra sacrala multe vertebre rudimente costale. toracice si primele codale se după pigostil rămân . numit şi hemal. La vertebratele primar acvatice. variabil de Nr. cu arcuri atlasul si axisul. fie prin dispunerea materialului scheletogen migrat de la baza arcurilor la periferia tecii externă a notocordului. fără coaste. variabil de vertebre vertebre sacrale vertebre.vertebre cerv. încât sunt posibile mişcări între acestea. ca la peştii selacieni. coccigiana). Legătura coloanei vertebrale la craniu (fixa la vertebratele primar acvatice) se realizează la tetrapode prin intermediul primei vertebre cervicale care poarta una sau doua cavităţi glenoide de articulare cu condilul occipital unic la majoritatea reptilelor şi la păsări sau dublu la amfibieni şi mamifere. variabil de coaste. toracica Reg. crocodil). iar apofizelor sinsacrumul. cum se întâmplă la peştii holostei. ultimele se unesc spinoase formând pigostilul.vertebre cerv. lombara Reg. (notarium) 2 vertebre atipice: Nr. are numai două regiuni: troncală şi codală. sacrala. la anure concrescute intr-un urostil. variabil de Vertebrele lombare si cele Următoarele vertebre care au sacrale. La tetrapode vertebrele capătă zigapofize.posterioare). în funcţie de grup. Arcul ventral. vertebre. Regiunea troncala Reg. caz în care vertebra este numită cordacentrică. variabil de Doua vertebre Nr. Regionalizarea coloanei vertebrale. Nr. precum si ultimele vertebre codale de atlasul si axisul. fie oblic (la bipede). variabil de Nr. Există şi vertebre lipsite de corp vertebral în mod primar (ciclostomi) sau secundar (la sturioni). . Coloana vertebrală. vertebre unite vertebre. 2 vertebre atipice: Nr. prin diferenţierea zonei dorsale într-una toracica purtătoare de coaste si alta lombara. în ansamblul ei. cele mai multe poarta coaste. prezintă diferite regionalizări morfo-funcţionale. la om ea capătă după naştere forma unui resort orientat vertical. Numărul de vertebre din fiecare regiune variază (Tabelul 3. caz în care vertebra este arcocentrică. coloana. hemale la crocodili tipice in nr. variabil. Ciclostomi. teleosteeni şi la toate tetrapodele. concreştere a sudează intre ele formând independente. 2 vertebre atipice: Nr. coccigiana Vertebre in număr variabil. El are rolul de a proteja artera aortă la vertebratele la care coada joacă un rol important în locomoţie (de exemplu la peşti. . variabil. acesta fiind suplinit de notocord. codala Reg.

Peştii au coastele libere ventral. tipul turtit. Sternul Sternul este o formaţiune situata pe linia medioventrală a corpului. A doua parte.1). la care se articulează. dată fiind strânsa legătura cu coastele. pe care-l au cele mai multe mamifere. fiind reprezentat de oasele desmale (rezultate din osificări directe ale ţesutului mezenchimal). La reptile. corpul din restul manubriului segmentat sau nu in sternebre şi xifisternul (apendice xifoid) mic şi rămas de obicei cartilaginos. care se articulează la centura scapulara. 9 si 10. fiind format din oase endocondrale (rezultate din cartilaj) sau cartilaje. cu pereţii 15 . optice. La om exista 12 perechi de coaste care.c. denumit arhistern. după modul in care se articulează cu sternul. e. care fiind mai scurte nu mai ajung sa se articuleze cu sternul). formata din trei părţi distincte. Condrocraniu. care se articulează la stern prin intermediul cartilajului coastei a 7-a) si coaste flotante (perechile 11 si 12. coaste false (perechile 8. Reptilele au cele trei porţiuni cartilaginoase. Păsările mai au in regiunea vertebrala a coastei o apofiza unciformă. la care se articulează sternul. O coasta tipica are o regiune vertebrala. protejează şi susţine creierul. conferind astfel o mai mare soliditate cuştii toracice. numită condrocraniu. cu diametrul antero-posterior mai mare decât cel lateral. Numărul coastelor variază. Coastele Coastele sunt formaţiuni scheletice care se formează în septele conjunctive dintre miomere. cuşca toracică fiind delimitată doar de coloană. dar în partea anterioara contribuind şi elemente ale centurii scapulare (precoracoidele). este de la început o structură situată bazal în cadrul craniului. care la început susţinea deschiderile faringiene la protocordate. care se articulează la apofiza transversă a vertebrei corespunzătoare. caracteristică numai tetrapodelor. sunt grupate in: coaste adevărate (primele şapte perechi care se articulează direct cu sternul). contribuie la vertebratele actuale la formarea cutiei craniene. prezent la puţine mamifere şi in special la om adaptat staţiunii bipede şi verticale. care serveşte drept schelet pentru dezvoltarea creierului şi suport pentru capsulele senzoriale (olfactive. Neosternul prezintă în general un presternum. iar la unele specii (inclusiv omul) – anterior . rolul de cuşcă toracică este îndeplinit de centura scapulară. una intermediara si alta distală. Cea mai veche parte este craniul visceral (splanhnocraniu). sternului. 3. in dreptul vertebrelor. coastele fiind rudimentare. la care se prin coastele si un xifistern mai puţin dezvoltat. f. Amfibienii au in general coaste rudimentare care nu ajung sa se prindă ventral de stern. un mezostern. la majoritatea vertebratelor. păsări şi mamifere) sternul. ca o excrescenta triunghiulară care se aplica pe coasta următoare. la aceştia neexistând stern. este bine legat de centura scapulara. de mediu dens în care trăiesc). care corespunde mezosternului.si euteriene) precoracoidele dispar. cea care se articulează la stern este cartilaginoasă la reptile si mamifere. d. La păsări sternul este reprezentat de o singura piesa bine osificata cu o carena sternala la cele mai multe dintre ele. denumit neostern. A treia parte. coastelor. Ciclostomii au un condrocraniu rudimentar. La amfibieni. Scheletul cefalic La vertebrate craniul este o formaţiune scheletică complexa.si de clavicule. rezultate din osificări intramusculare. Regiunea sternală. La amfibieni sternul. Din punct de vedere morfofunctional se pot distinge două tipuri de cuşti toracice: tipul carenat. osificată la păsări. La restul tetrapodelor (reptile. aplatizat in sens anteroposterior. păsări si mamiferele primitive (prototeriene) cuşca toracică este formata pe seama coloanei vertebrale. La peştii teleosteenii coastele pot fi însoţite de formaţiuni osoase numite metaximioste. otice). fiecare cu o alta origine (fig. Restul mamiferelor (meta. coaste şi stern. ar avea fi o neoformaţiune de origine costala. Regiunea vertebrala este cea care se articulează la coloana vertebrala prin intermediul unei singure suprafeţe la peşti sau a doua porţiuni la tetrapode: capul care se prinde intre doi corpi vertebrali si tuberculul. La mamifere in cadrul sternului se diferenţiază un manubriu din presternum şi prima porţiune a mezosternului. dermatocraniu. din care se considera că ar proveni. Cuşca toracica Cuşca sau cutia toracică are rolul de susţine organele cu funcţie vitală din partea anterioara a cavităţii generale la tetrapode (la peşti aceste organe sunt susţinute de musculatura laterala a corpului.

elementele splanhnocraniului contribuie şi la formarea fălcilor (figura 9). dermatocraniu. pleurosfenoidele.reduşi. nesegmentate în stadiu mezenchimatos. arcul hioidian şi cinci arcuri branhiale). cartilajele sale cresc formând un perete protector complet pentru creier. La vertebrate. presfenoidul. peştii şi amfibienii având mai puţine vertebre asimilate (craniu protometamer) decât amniotele (craniu auximetamer). viscerocraniu.1. fără regiune occipitală. La elasmobranhi condrocraniu nu se osifică. Gnatostomienii prezintă regiunea occipitală. orbitostenoidul şi oasele occipitale. rezultând: oasele etmoidale. C – condrocraniu şi viscerocraniu. care este de origine vertebrală. dar 16 . B. bazisfenoidul. Craniul visceral este constituit în general din şapte perechi de arcuri viscerale (arcul oral. spanhnocraniul în general susţine branhiile şi oferă suprafeţe de inserţie pentru muşchii respiratori. D – condrocraniu. La restul vertebratelor însă condrocraniu se osifică. Alcătuirea unui craniu sintetic: A – condrocraniu. Splanhnocraniu (viscerocraniul) de la primele cordate este asociat suprafeţelor de filtrare a hranei. la gnatostomieni. Figura 3.

au apărut prima dată la peştii acantodieni şi placodermi. Aparatul hio-branhial este un derivat ventral al splanhnocraniului. craniul cuprinde cutia craniană (neurocraniu). Oasele occipitale (bazioccipitalul. Scheletul apendicular Scheletul apendicular este reprezentat la vertebratele primar acvatice de scheletul aripioarelor înotătoare (neperechi şi perechi). dar este îmbrăcat în oase desmale. Din punct de vedere filogenetic. persistă aparatul hioidian. caracteristice gnatostomienilor. La peştii osoşi şi tetrapode. epi-. care par a avea origine vertebrală. Capsulele otice rămân în partea posterioară a platformei endocondrale şi închid părţile senzoriale otice. La peştii şi amfibienii actuali oasele dermatocraniului au tendinţa de a se reduce. oasele dermatocraniului predomină. rezultând osul mental. cerato-. dermatocraniul este absent. şi hipohialul). respectiv cele trei oase ale urechii medii . Morfologia craniului. La peştii condrihtieni.care ulterior se segmentează. iar la tetrapode de scheletul membrelor (anterioare şi posterioare). numit dentar.2. La majoritatea peştilor osoşi şi tetrapode. permiţând consumarea unor prăzi mai mari. O serie de oase dermice completează falca superioară: premaxilare. cerato-. şi capătul anterior al cartilajului se osifică. iar în completarea cutiei craniene sunt oase desmale. Occipitalele delimitează gaura occipitală. prin care trece nevraxul. acesta de regulă participă limitat. Falca superioară constă în cartilajul palatopătrat. maxilare. şi pătratul. La amniote însă. pleurosfenoide. Scheletul aripioarelor înotătoare Înotătoarele neperechi sunt prezente atât la ciclostomi cât şi la peşti. segmentele arcurilor branhiale se osifică ca atare. La tetrapode arcurile branhiale regresează (resturi se regăsesc în scheletul laringo-traheal). regiune occipitală lipseşte la ciclostomi. epi-. 3. prin doar două derivate: epipterigoidul. Platforma (podeaua) are elemente endocondrale ce susţin encefalul. determină la rândul ei modificări: în cadrul fălcilor (care aparţin de arcul oral) apar pătratul în falca superioară şi articularul în cea inferioară. fălcile şi aparatul hiobranhial la peşti sau hiodul la tetrapode. ale cărui elemente susţin podeaua buco-faringiană şi limba. din primul arc visceral (arcul oral) se formează proximal cartilajul palatopătrat (falca superioară) şi distal cartilajul lui Meckel (falca inferioară). La mulţi peşti şi tetrapode. La peşti aparatul hio-branhial. Podeaua endocondrală este asamblată dintr-o serie de oase sfenoide (bazisfenoid. susţine podeaua cavităţii buco-faringiene şi sistemul branhial. nicovala şi scăriţa (la mamifere). în exclusivitate la condrihtieni. din arcul hioidian hiomandibularul se osifică ca atare. Dermatocraniu este constituit din oase dermice. Falca inferioară (mandibula) este reprezentată de cartilajul lui Meckel.2. care suspendă falca în cazul tetrapodelor . cartilajul lui Meckel persistă. Din punct de vedere morfologic. situat în urma fălcilor. care fuzionează cu neurocraniul. Ciclostomii au un neurocraniu cu podeaua cartilaginoasă şi bolta conjunctivă. palatine. Fălcile. închizând posterior cutia craniană. presfenoid. Osificarea endocondrală ulterioară a arcurilor viscerale. în schimb din piesa distală vor rezulta mai multe segmente (stilo-. La mamifere mandibula constă într-un singur os dermic. Elemente osoase de natură dermică s-au asociat şi cu piesele endocondrale ale centurii pectorale. din arcul al doilea (arcul hioidian) se formează proximal hiomandibularul şi distal hioidul. capătul posterior al cartilajului se osifică dând osul articular (la mamifere constituie ciocanul din urechea medie). La unele tetrapode. de asemenea furnizează columela (la tetrapodele nemamifere).ciocanul. aceste oase provin din plăcile tegumentare pe care aveau primele vertebrate. cutia craniană este osificată. scheletul fiind în întregime cartilaginos. arcurile branhiale formează fiecare segmentele: faringo-. supraoccipitalul şi occipitalele laterale). complet funcţional la condrihtieni. cutia craniană este o capsulă cartilaginoasă. orbitosfenoide). sunt situate la capătul podelei sfenoidale. formând cea mai mare parte din cutia craniană şi din fălci. In stadiu cartilaginos. plăci care ulterior s-au scufundat din ce în ce mai profund. constituit din partea ventrală a perechii arcului hioidian (II) şi din arcurile branhiale.cu excepţia mamiferelor la care constituie nicovala din urechea medie. şi hipobranhialul. ajungând să se aplice la condrocraniu şi splanhnocraniu (în special la nivelul fălcilor). constituind componentele dermice ale acestora. pterigoide. Splanhnocraniul contribuie cu epipterigoidele (alisfenoidele în cazul mamiferelor) la platforma endocondrală. 17 .

Legăturile centurilor la scheletul axial se fac diferit faţă de cele întâlnite la peşti: în timp ce legătura centurii scapulare se slăbeşte. segmentate. centura scapulară prezintă caractere specifice (prin poziţie şi formă) în legătură mai ales cu eliberarea membrului superior de funcţia de locomoţie şi susţinere şi posibilitatea executării unor mişcări complexe în diferite planuri. asimetria externă a lobilor se poate şterge. După morfologia sa externă şi internă. iar cele exoscheletice de către ceratotrichii la selacieni si lepidotrichii la teleosteeni. şerpii au această centură redusă complet.se accentuează. supracleitrum. cartilaginoase la selacieni şi osificate la teleosteeni. trecând în lobul superior al cozii. iar la anure precoracoidul este înlocuit de un os dermic numit claviculă. sunt reprezentate de piese bazale şi radialia. centura scapulară este în întregime osificată. lungi. Scheletul membrelor La tetrapode. La păsări. postcleitrum. La teleosteeni centura pectorală se complică în alcătuire. La selacieni. la nivelul înotătoarei codale razele interne sunt înlocuite de capătul coloanei vertebrale care deviază în sus. La om. fiind alcătuită din scapular. La ambele perechi de centuri. la nivelul endoscheletului. Ea prezintă şi porţiuni cartilaginoase. Mamiferele euteriene au centura scapulară reprezentată în principal de osul scapular. se poate prezenta în trei forme principale: dificercă. păstrându-se doar una internă. cea a centurii pelvine . cele trei piese se unesc între ele formând o cavitate de articulare cu scheletul membrului propriu zis (cavitatea glenoidă/cavitatea acetabulară). una ventrală şi anterioară (precoracoid/pubis) şi una ventrală şi posterioară (coracoid/pubis). împărţind-o în doi lobi egali. La peşti. clavicula. În cazul formei dificerce. precoracoid şi claviculă. rezultând astfel tipul homocerc de înotătoare codală. osificate şi compuse din două-trei piese la teleosteeni. numite supradorsalia. Înotătoarele perechi. cu cei doi lobi dezvoltaţi inegali. sub forma apofizei coracoide. Centurile ambelor perechi de membre au o schemă comună de alcătuire: o piesă dorsolaterală (scapular/ilion). Dintre înotătoarele neperechi. Se constituie astfel înotătoare de tip heterocerc. heterocercă şi homocercă. Centura scapulară la amfibieni îndeplineşte şi rol de cuşcă toracică (coastele fiind rudimentare). Razele interne. la unele grupe (de exemplu crocodili) cu porţiuni cartilaginoase păstrate. înotătoarele sunt susţinute de două feluri de raze: raze externe exoscheletice (de natură dermică) şi raze interne endoscheletice. cea codală prezintă o dezvoltare aparte. Centura pelviană la peşti este mai simplă şi nelegată de scheletul axial. fiind în ambele cazuri reprezentate de o parte proximală (centura) şi o parte distală ( scheletul aripioarei propriu-zise). ea are forma unei plăci cartilaginoase unice. coracoid) cât şi exoscheletice care leagă strâns centura de craniu (cleitrum. posttemporal). iar la teleosteeni ea se compune din două plăci osoase unite între ele median la nivelul unei simfize. Ea este foarte simplă la selacieni. la care se sudează şi un rest din coracoid. sunt cartilaginoase şi nesegmentate în general la selacieni. subţiri şi nesegmentate. prezentând atât oase endoscheletice (scapular. Cele endoscheletice. Reptilele au în general centura scapulară formată din două piese scapularul şi precoracoidul. La peştii osoşi ele sunt raze osoase. Razele externe sunt la peştii elasmobranhi nesegmentate.la noua regiune sacrală a coloanei vertebrale . sunt în număr de două perechi (anterioară sau pectorală şi posterioară sau pelviană). Centura pectorală la peşti adesea este legată de scheletul axial (craniu sau coloana vertebrală. de forma unui arc cartilaginos situat înapoia regiunii branhiale. scheletul lor este reprezentat dintr-un şir de raze cartilaginoase. La teleosteeni. numite lepidotrichia. prezente numai la peşti.La ciclostomi. Claviculele pot fi (inclusiv la om) sau nu (la mamiferele bune alergătoare) prezente. întâlnită de regulă la selacieni. numite şi radialia. de formă triunghiulară (mai lat decât la celelalte mamifere) este situat pe partea posterioară şi superioară a 18 . scheletul ambelor perechi de membre (anterioare şi posterioare) este alcătuit dintr-o parte proximală care face legătura cu scheletul axial (centura scapulară/pelviană) şi alta distală (scheletul membrului propriu zis). La peşti. Scheletul distal al înotătoarelor perechi este alcătuit din elemente endoscheletice şi exoscheletice. Scapularul (omoplatul). fiind formate din fire de elasmoidină şi numite ceratotrichia. coloana vertebrală se prelungeşte în linie dreaptă până la extremitatea cozii. întâlnită la ciclostomi şi considerată cea mai primitivă şi slabă ca forţă.

căţărat. situate superior. centura pelviană este adaptată pentru bipedie. numite şi paracopitate. alergat. concrescut cu baza celorlalte două mai lungi. Metacarpienele rămân în număr de trei: unul foarte scurt. la care chiar două dintre tarsiene se alungesc (tibialul şi peronealul). diferite grupe de tetrapode şi-au modificat adaptativ scheletul membrelor în vederea folosirii lor la alte moduri de locomoţie: salt. Seria mezaxoniană 19 .2 şi fig. la toate tetrapodele. La reptile ilionul de regulă se dezvoltă atât anterior cât şi posterior faţă de cavitatea acetabulară (articulându-se la cele două vertebre sacrale). se constituie astfel o paletă înotătoare a cărei rigiditate este asigurată prin imobilizarea articulaţiilor (singura articulaţia a membrului care se păstrează mobilă fiind cea scapulo-humerală). ca la urs sau om). restul concresc cu baza metacarpienelor. ca la multe carnivore) şi ajungând la membru unguligrad (sprijinit pe sol doar prin vârful degetelor). unindu-se între ele prin simfiza pubiană.implicit şi membrele propriu-zise. iar cele anterioare au scheletul puternic modificat: stilopodul şi zeugopodul sunt foarte scurte şi lăţite. ovine. Modificările sunt şi mai puternice în cazul amfibienilor anuri. ea urmărind în principal reducerea forţei de frecare cu solul. iar ischioanele sunt posterioare. iar pubisul subţire este ataşat de marginea inferioară a ischionului. fiind deja prezentă la speciile digitigrade. Adaptarea pentru alergat afectează ambele perechi de membre. care devine astfel aripă. depărtând între ele cele două cavităţi glenoide .3). Restrângerea suprafeţei de contact a membrului cu substratul (odată cu ea are loc şi o alungire a zeugopodului şi metapodului) s-a realizat pe de o parte prin “ridicarea” autopodului de pe substrat. Adaptarea pentru înot se găseşte cel mai puternic exprimată la cetacee. 3. înot. socotit ca fiind folosit pentru mers. celelalte cuprinse în aripă . La mamifere cele trei componente ale centurii pelviene se unesc între ele formând osul sacru. pubisele sunt orientate anterior. ca la canguri. precum şi la alte utilizări precum săpatul. unit prin partea iliacă la sacrum.2. fiecare fiind reprezentat de anumite oase după cum reiese din tabelul 3. Dinosaurienii bipezi avea pubisele orientate posterior. foarte lungă si dispusă preacetabular la anure. La om porţiunile iliace ale coxalelor sunt foarte largi. zbor. reprezentând în acest caz o adaptare pentru salt. îndeplineşte un rol funcţional important. Ilionul (articulat la singura vertebră sacrală) are forma unei baghete osoase. pubisul orientat anterior şi unit cu simetricul său printr-o simfiză pubiană. metapodul şi acropodul).mijlociul cu două falange. În ceea ce priveşte prima linie de modificări. La păsări. sudat la sinsacru. zeugopodul şi autopodul (la rândul său împărţit în trei porţiuni: bazipodul. Perechea claviculelor. iar lateralul cu o falangă. Degetele sunt şi ele în număr de trei: unul foarte scurt (o falangă) rămas înafara aripei. Adaptarea pentru salt a afectat scheletul membrului posterior care s-a alungit mai ales prin zeugopod şi stilopod. Centura pelviană la amfibieni prezintă piesele ventrale unite într-o placă ischio-pubiană. iar ischionul posterior şi unit cu simetricul să printr-o simfiză ischiatică. din care rezultă două serii morfologice: cea paraxoniană şi cea mezaxoniană. Pornindu-se de la un membru primitiv cu o astfel de alcătuire. Scheletul membrului propriu zis este alcătuit după aceeaşi schemă la ambele perechi de membre (anterioare şi posterioare). de regulă ischioanele şi pubisele nu formează simfize. la care reducerea degetelor s-a realizat faţă de un ax care trece printre degetele trei şi patru (în cazul adaptării extreme rămânând doar aceste două degete. Stilopodul şi zeugopodul se alungesc (oasele zeugopodului în plus se şi depărtează între ele pentru a lărgi aripa). fără a se uni între ele. Carpienele se reduc ca număr.cuştii toracice datorită verticalităţii (la mamiferele patrupede fiind poziţionat în plan parasagital). 3. Seria paraxoniană cuprinde artiodactilele. orientat posterior. foarte bine dezvoltată la om. având ilionul bine dezvoltat atât preacetabular cât şi postacetabular. ca la bovine. dar mai puternică la unguligrade. iar pe de altă parte prin reducerea numărului de degete. ca în centura pelviană a păsărilor actuale. El se compune din trei segmente: stilopodul. Adaptarea pentru zbor produce cele mai puternice modificări ale scheletului membrului anterior la păsări. la mamifere se observă o gradaţie în această privinţă. apucatul (fig. unită cu simetrica printr-o simfiză ischio-pubiană. ischionul este şi el puternic. pornindu-se de la membru plantigrad (aplicat pe substrat cu toată planta. spre cel digitigrad (aplicat pe substrat doar prin suprafaţa degetelor. iar autopudul se alungeşte prin polifalangie. caprine). la care membrele posterioare dispar complet. iar dintre cele rămase doar două rămân separate. Reducerea numărului de degete se manifestă în paralel cu “ridicarea” autopodului. încât ele să se poată mişca liber în diferite planuri. ca o adaptare la verticalitate şi bipedie.

20 . iar degetul unu.2. numit “falciform”. Tabelul 3. aşa cum se întâmplă la cârtiţă: humerusul se scurtează. afectând mai ales scheletul membrelor anterioare. dar dezvoltă creste osoase puternice pentru inserţie musculară. la care reducerea s-a realizat faţă de un ax ce trece prin degetul trei (în cazul adaptării extreme rămânând doar acest deget. autopodul se orientează cu faţa volară spre înapoi şi se lărgeşte atât prin lăţirea oaselor componente. devine opozabil. ca la equide). cubital. peroneal şi alte tarsiene centrale şi distale 5 metatrsiene falange (fiecare deget cu un număr de falange specific grupului animal) Autopod: metapod acropod Figura 3. cu metacarpul corespunzător.2. cât şi printr-un os suplimentar.cuprinde perisodactilele sau imparicopitatele. Stilopod Zeugopod bazipod Membru anterior Oase lungi Oase scurte humerus radius cubitus (ulnă) carpiene: radial. care se alungesc (mai ales prin zeugopod şi autopod). intermediar şi alte carpiene centrale şi distale. Adaptarea pentru săpat. Adaptarea la căţărat şi apucat este caracteristică primatelor. 5 metacarpiene falange (fiecare deget cu un număr de falange specific grupului animal) Membru posterior Oase lungi Oase scurte femur tibie peroneu (fibulă) Tarsiene: tibial. Schema de alcătuire a membrului unui tetrapod. Variabilitatea scheletului membrului anterior. produce modificări la nivelul scheletului membrului anterior. intermediar.

Figura 3.3. Variabilitatea scheletului membrului posterior. 21 .

protecţie c. mamifere c. embrionii de vertebrate d. peşti d. carpiene. depozit de substanţe minerale 2. femur c. peroneu e. este lipsit de regiune occipitală 13. zeugopod posterior 2. salt 5. axis şi nouă vertebre tipice 4. apofiză articulară intervertebrală d. ciclostomi si sturioni 4. occipitalul b. Sunt oase ale neurocraniului de la mamifere: a. o singură vertebră proatlantică 3. Alege afirmaţiile corecte despre craniul protometamer: a. zeugopod anterior 4. autopod anterior 3. păsări b. O zigapofiză este: a. Macropus giganteus d. axis şi cinci vertebre tipice 1. Împerechează fiecare caracteristică a regiunii cervicale cu grupul de animale corespunzător: a. condil articular 3. digitigrad 3. prezent la amniote d. două regiuni: troncală şi codală b. atlas. întâlnit la peşti şi amfibieni b. metacarpiene. ciclostomi si rechini c. reptile 8. Notocordul este prezent la: a. stilopod anterior 1. este caracteristic vertebratelor b. mamifere adulte b. atlas. cinci regiuni d. mers biped 2. o apofiză impară întâlnită la axis b. cu excepţia: a. radius. Împerechează segmentul scheletic cu oasele corespunzătoare: a. Împerechează fiecare tip de adaptare a scheletului membrului anterior cu specia corespunzătoare: a. are regiunea occipitală rezultată din sudarea unui număr mic de vertebre c. Coloana vertebrală de pasăre prezintă: a. asigurarea suprafeţelor de inserţie pentru muşchi b. tibie. Canis lupus c. este complet osificat la păsări d. axis şi un număr variabil de vertebre tipice 2. unguligrad – serie paraxoniană 4. mandibula 9. nu există regiune cervicală 5. alergat. Sunt funcţii specifice sistemului scheletic. Columba livia b. cubitus b. sinteză de hormoni d. Ovis aries 22 . atlas şi axis în regiunea cervicală 6. Alege afirmaţiile corecte despre stern: a. atlas. alergat. falange 5. parietalul d. Ursus arctos e.Autoevaluare 1. humerus d. amfibieni e. stilopod posterior 5. este complet osificat la mamifere 7. mers plantigrad 1. cinci vertebre sacrale c. faţetă articulară concavă c. malarul c. este caracteristic tetrapodelor c.

specializat pentru contractibilitate doar la unul din capetele sale.1). întrecând în volum muşchii trunchiului). iar tipul de mişcare produs depinde de modul în care sunt ele interconectate.şi ventral . La nevertebratele lipsite de schelet. Musculatura scheletică a corpului.4. uninucleate. Celulele musculare apar diferenţiate de la viermi. Sistemul muscular Sistemul muscular asigură. 23 .mai constituie parte axială propriu-zisa. reprezentând partea sa activă. cu miofibrile contractile dispuse longitudinal în sarcoplasmă. cu specificitate morfofuncţională. 4.muşchii spinali . Toate celulele musculare funcţionează prin scurtare. multinucleate.fiind alcătuit din segmente musculare. în cadrul structurii organelor interne. constituit din celule musculare netede. Anurele au musculatura trunchiului puternic evoluată în raport cu tipul primitiv. 4. elasticitatea. iar pe de altă parte creşterii importanţei musculaturii membrelor în condiţiile adaptării la viaţa şi locomoţia terestră (muşchii membrelor se dezvoltă considerabil. formează împreună cu scheletul aparatul locomotor. Diferenţierea puternică şi reducerea musculaturii parietale. inclusiv a diverselor sale viscere. cu miofibrile contractile dispuse ordonat în sarcoplastmă .1. cu striaţii la nivelul miofibrilelor contractile dispuse ordonat în sarcoplasmă. muşchiul lateral păstrânduse ca atare metamerizat.muşchi. La artropode şi vertebrate.conferind aspectul striat. nematelminţii având încă un tip intermediar de celulă. Musculatura cardiacă reprezintă muşchiul inimii. în cadrul lui partea contractilă fiind reprezentată de fapt de porţiunile bazale ale celulelor epiteliale. celulele musculare alcătuiesc pături circulare sau longitudinale care prin contracţie îşi modifică diametrul sau lungimea fără a imprima o precizie mişcării.1. aşa cum se întâmplă în cazul existenţei unui suport solid pentru musculatură. La vertebratele gnatostomiene (peşti şi tetrapode) musculatura parietală este împărţită de un sept conjunctiv orizontal în două porţiuni: musculatura epaxonică (situată deasupra septului orizontal) şi cea hipaxonică (de sub septul orizontal). prezente în cadrul muşchilor scheletici de la multe nevertebrate şi de la toate vertebratele. mobilitatea organismului animal. Dintre amfibieni. Persistă în acelaşi timp şi celulele musculare uninucleate.ţesutul muscular striat format din fibre musculare striate. împărţit în cele două etaje de către septul orizontal. numite miosepte. care au cele mai perfecţionate sisteme scheletice. constituind de regulă la acest nivel pături musculare. Un sistem muscular primitiv este întâlnit la celenterate. separate de septe conjunctive. urodele păstrează caractere de primitivitate. . la anure şi amniote (reptile. fiecare corespunzător unui tip de musculatură : . Fibrele musculare mai evoluate sunt cele striate. în general constituind organe musculare . dar mai ales contractibilitatea.muşchii abdominali . La vertebrate se disting trei feluri de ţesut muscular. restul formând pereţii cavităţii viscerale). Musculatura scheletică La vertebrale cuprinde muşchii axiali (musculatura trunchiului şi cea a capului) şi muşchii apendiculari (musculatura aripioarelor înotătoare la vertebratele primar acvatice şi cea a membrelor de la tetrapode).ţesutul muscular cardiac alcătuit din celule musculare cardiace strâns interconectate într-un sinciţiu funcţional. numit miocard. La tetrapode musculatura parietală se diferenţiază în alţi muşchi şi îşi reduce volumul (fig. Musculatura trunchiului Este reprezentat la vertebratele primar acvatice (ciclostomi şi peşti) de muşchiul lateral (parietal) cu metamerie păstrată (caracter primitiv) .1. uninucleate. mai ales la mamifere. 4. prin proprietăţile sale caracteristice iritabilitatea. numite de aceea epiteliomusculare. aceste fibre musculare sunt multinucleate. numite miomere. Musculatura netedă întră în alcătuirea pereţilor diferitelor organe. păsări şi mamifere) se datorează pe de o parte marii dezvoltări a cavităţii viscerale (în acest caz doar două benzi musculare înguste dispuse dorsal .ţesutul muscular neted. . oferit de elementele scheletice.

maseter şi pterigoidul (la rândul său diferenţiat la mamifere în pterigoidul intern şi cel extern). la cele din urmă diferenţierea fiind mai accentuată rezultând muşchii masticatori: temporal.2. Organizarea musculaturii trunchiului la vertebrate. 4. Musculatura fălcii inferioare este bine dezvoltată atât la peşti cât şi la tetrapode. Musculatura ce aparţine aparatului hiobranhial la peşti 24 .1. şerpi). Musculatura capului Musculatura scheletică a capului asigură în principal mişcarea elementelor splanhocraniene şi a globilor oculari.1. Falca superioară prezintă un muşchi ridicător doar la peşti şi la puţine tetrapodele amfibieni şi reptile cu craniu de tip streptostilic (şopârle.Figura 4.

). oblicul superior şi oblicul inferior. provine din muşchii scheletici. muşchii constrictori şi ridicători ai faringelui. La şerpi. trapezul. La mamifere se individualizează sternomastiodienii şi cleidomastoidienii. 4. numită platysma muşchiul pielos al gâtului. Evoluţia musculaturii faciale la tetrapode.(existând muşchi diferenţiaţi pentru fiecare din arcurile acestuia) îşi modifică configuraţia la tetrapode.2). rezultând sfincterul superficial al gâtului (colli). zbor etc. foarte bine dezvoltaţi la om (fig. luând forma unor fâşii superficiale care asigură mişcarea tegumentului.2. Figura 4. de şase muşchi: dreptul superior. în detrimentul musculaturii troncale. musculatura apendiculară are o mică importanţă (rolul principal în locomoţie îl are muşchiul lateral al trunchiului). adductori). Se consideră că această musculatură este caracteristică tetrapodelor. La tetrapode musculatura membrelor devine preponderentă. cât şi a trunchiului. dreptul extern. La membrul de tip parasagital (unele reptile) există o separare a musculaturii apendiculare într-un grup de muşchi dorsali (extensori.2. Diversitatea musculaturii apendiculare întâlnită la tetrapode este datorată şi adaptării membrelor la diferite moduri de locomoţie (mers.2. 4. 4. dreptul intern. fiind reprezentată de muşchii foarte simplu organizaţi la nivelul aripioarelor înotătoare.3. La multe dintre tetrapode (excepţie fac păsările. primatele) există şi un muşchi retractor al globului ocular. Musculatura apendiculară La vertebratele primar acvatice. abductori) şi unul de muşchi ventrali (flexori. atât din regiunea capului. Derivate ale musculaturii scheletice 4. la toate vertebratele. Ea este reprezentată. Musculatura pieloasă In cea mai mare parte a ei. Tetrodon).1. alergare.1. Musculatura extrinsecă a globului ocular asigură mobilitatea complexă a ochiului în cadrul orbitei. La membrul de tip parasagital (la mamifere . deşi apare şi la unii peşti care se pot umfla (peştii balon: Diodon. musculatura pieloasă de pe faţa ventrală a 25 . membrul inferior la păsări) această separare nu mai este întru totul valabilă întrucât la nivelul centurilor are loc o migrare a musculaturii ventrale pe partea dorsală. dreptul inferior. Sfincterul superficial al gâtului la mamifere îşi diferenţiază o pătură superficială. salt. care se întinde şi în regiunea capului dând muşchii mimicii.

miomerele au aspect de arc d. Musculatura la Petromyzon sp. sub forma muşchilor mimicii. Autoevaluare 1. sau de teleosteeni. orificiile branhiale influenţează dispunerea miomerelor c. muşchiul ciocănelului d.3. muşchii oblici ai globului ocular 26 . Organele electrice Organele electrice.3). întâlnite la peste 250 specii de peşti. 4. Curentul electric produs este în general slab. 4. având ca unitate structurală aşa numita electroplacă capabilă să genereze impulsuri electrice. orificiile branhiale nu deviază dispunerea miomerelor 3. muşchiul sternocleidomastoidian c. Care set de muşchi se diferenţiază din musculatura arcurilor branhiale? a. 2. cu excepţia unor specii de elasmobranhi.corpului are un important rol în locomoţie. Figura 4. Localizarea organelor electrice la diferite specii de peşti. provin din muşchi scheletice transformaţi. muşchii drepţi ai globului ocular b. muşchiul platisma.: a. Identifică şi explică evoluţia organizării musculaturii trunchiului in seria vertebratelor. având în schimb puternic diferenţiată musculatura pieloasă a capului. Păsările prezintă la nivelul aripilor muşchi patagiali. miomerele au forma literei „V” culcat e.2. muşchiul milohioidian (intermandibular). muşchii pieloşi faciali. La care descărcările electrice sunt mai puternice. muşchii masticatori.2. muşchii pieloşi faciali. precum Torpedo. iar unele mamiferele pot avea toracele şi abdomenul aproape complet înconjurat de o pătură de musculatură pieloasă (de exemplul ariciul). are două pături musculare: circulară şi longitudinală b. muşchiul trapez. ca Electrophorus (fig. La primate această musculatură troncală regresează şi dispare chiar la amtropomorfe.

Centralizarea presupune o agregare a neuronilor în ganglioni. iar din punct de vedere funcţional. în cadrul ţesutului nervos prezintă diferite nivele de complexitate în lumea animală. La moluşte şi artropode corpul neuronilor senzitivi se înfundă în dermă. creierul ajungând să cunoască cea mai puternică dezvoltare şi să controleze actele comportamentale complexe. celenteratele şi viermii au neuroni senzitivi indraepidermici. ganglionul supraesofagian sau ganglionii optici.2. ganglionii segmentari având o considerabilă autonomie reflexă. segmentară. Celenteratele prezintă un sistem nervos difuz. Centralizarea. vertebratele îl au dorsal (fiind dorso-neure). ei venind în contact direct cu mediul extern prin dendrită. Creierul de vertebrate are o organizare topografică. apărută de la viermi. Sistemul nervos la vertebrate 5. reprezintă o etapă evolutivă în organizarea sistemului nervos. Singura porţiune care-şi păstrează caracterul primitiv din acest punct de vedere este mucoasa olfactivă. Totuşi aceste structuri cefalice din regiunea cefalică a unor nevertebratelor nu exercită o dominanţă cefalică. La vertebrate are loc o evoluţie a ierarhiei segmentelor centrale. sistemul nervos este alcătuit din sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic. Fenomenul general de concentrare a neuronilor. stabilindu-se astfel o distincţie netă între periferie (cu celule efectoare şi receptoare) şi centru. Sistemele nervoase ale anelidelor şi artropodelor prezintă în plus şi aşa numitele fibre gigant care aparţin unor neuroni cu viteză de conducere foarte mare. prin interrelare structurală şi funcţională. Dezvoltarea tecii de mielină a permis conducerea rapidă prin fibre mici (nu gigante ca la nevertebrate). Caractere generale ale sistemului nervos în seria animală Spongierii ar poseda forma cea mai simplă de sistem nervos. până la cele mai complicate cu neuroni intermediari.1. Organizarea neuronilor. de la cele mai simple similare spongierilor. Dacă nevertebratele au sistemul nervos central cu trunchiul dispus ventral (fiind ventroneure). constituind un sistem de control “de urgenţă” (de exemplu retracţia rapidă a râmei în sol sau reflexul locomotor al crustaceelor). foarte bine exprimată la anelide şi artropode prin creier. Sistemul nervos central Sistemul nervos central la vertebrate este reprezentat de măduva spinării şi encefal.5. realizată prin creşterea numărului de neuroni. La vertebrate. 27 . include şi procesul de migrare a neuronilor senzitivi cutanaţi către centri. neuronii senzitivi se concentrează în ganglionii cranieni şi spinali. Prin acumularea unor mase mari şi deosebit de complexe de ţesut nervos în regiunea capului se realizează cefalizarea. La vertebrate sistemul nervos capătă o masă considerabilă.2. fiind separaţi centrii senzoriali. Sistemul nervos Sistemul nervos pune în legătură organismul cu mediul extern şi coordonează activitatea organelor interne. Astfel. diferenţiat ca sistem de conducere a impulsului nervos la distanţe mari şi mai ales de integrare a informaţiilor. numai dendrita lor alungită ramificânduse printre celulele epidermice. precum şi de centrii de asociaţie şi memorie. 5. implicat în acţiuni locale. cu aceleaşi proprietăţi fundamentale la toate metazoarele. el cuprinde sistemul nervos somatic şi sistemul nervos vegetativ. neuronii săi senzitivi rămânând intraepiteliali. deşi autonomia locală. în filogeneză. fiind astfel posibilă creşterea considerabilă a numărului de fibre într-un spaţiu dat. de cei motori.1. cu o serie de forme intermediare ale organizării. depărtându-se si mai mult de epidermă. La animalele active aglomerarea senzorială din regiunea anterioară a corpului presupune o cantitate mare de materie nervoasă pentru prelucrarea informaţiilor. 5. asigurată de măduva spinării nu s-a pierdut. în care o singură celulă serveşte şi ca receptor şi ca efector. ca la vertebrate. ea fiind evidentă în unele răspunsuri simple legate direct de supravieţuire. Unitatea morfofuncţională a sistemului nervos este neuronul. Topografic.

surprinsa la nivelul diferitelor segmente. Encefalul Encefalul este format la toate vertebratele din cinci vezicule: mielencefalul. pentru membrele posterioare. iar ventral tegmentumul . Figura 5.pe partea ventrală şi neuroni senzitivi pe partea dorsală (fig. mezencefalul. Bulbul rahidian poartă dorsal ventriculul mielencefalic. (senzitiv) şi două coarne ventrale (motorii).3). Morfologia interni a măduvei spinării la om. substanţa cenuşie are formă de fluture (sau de literă H). comună tuturor 28 . Peştii au substanţa cenuşie aranjată sub forma unui Y întors (fig. la toate vertebratele are comună dispunerea la exterior a substanţei albe (constituită din fibre nervoase) şi în interior. sunt datorate slabei dezvoltări a sensibilităţii epicritice (fine) la acest grup de vertebrate. văzută pe secţiune transversală.1). cu un singur corn dorsal. Substanţa albă periferică este aşezată tipic în cordoane: dorsale. Figura 5.1). Morfologia internă a măduvei spinării la vertebratele primar acvatice. Cordonul medular este uniform calibrat la vertebratele primar acvatice. 5. are un rol foarte important în reglarea reflexă a diferitelor procese fiziologice la toate vertebratele. 5.2.A. metencefalul. 5. B. numit şi bulb rahidian sau măduvă prelungită.motoneuroni . La ciclostomi. iar la tetrapode prezintă două intumescenţe (dilataţii): cea brahială. Prezenţa unui singur corn dorsal.2). implicit şi neconturarea clară a cordoanelor de substanţă albă dorsale. diencefalul şi telencefalul. Măduva spinării Măduva spinării are forma unui cordon turtit dorso-ventral la ciclostomi şi cilindric la toţi gnatostomienii. în jurul canalului ependimar. Structura măduvei spinării. fiecare având o variabilitate evolutivă (figura 5. laterale şi ventrale (fig.1. corelată cu dezvoltarea membrelor anterioare şi cea pelviană. Mielencefalul. având o polaritate evidentă: celule nervoase mari . a substanţei cenuşii (formată din corpii neuronali). substanţa cenuşie prezintă o pereche de prelungiri (aripi sau coarne) laterale. La toate tetrapodele.partea fundamentală. cu două coarne dorsale şi două ventrale.

peste care se adaugă neoformaţiuni la mamifere. Tegmentumul conţine centri de origine sau de terminare ai nervilor cranieni bulbari. de forma unei benzi înguste dispusă transversal. El este alcătuit dintr-un corp. cerebelul este mai bine dezvoltat. cu conexiuni corticale şi neocerebeloase. releele şi căile lor ascendente şi descendent. precum şi substanţa reticulară. fiind foarte slab dezvoltat. La peşti. au cerebelul redus la o bandă transversală. Tegmentumul metencefalic conţine centri de origine sau de terminare ai unor nervi cranieni. fiind centru de control al echilibrului.3. La acipenseride corpul cerebelului este slab dezvoltat. pentru ambele grupe el fiind implicat în coordonarea complexă a mişcărilor. releele şi căile lor ascendente şi descendent. în funcţie de gradul şi caracterul activităţii sale motoare. ventral. La ciclostomi cerebelul apare în forma sa cea mai primitivă. La nivelul sistemului olivar se diferenţiază de asemenea la mamifere o parte nouă. iar la chelonienii şi crocodilienii se lărgeşte considerabil. La păsările cerebelul capătă volum mare şi structură polilamelară. iar dintre reptile. precum şi formaţiunile de coordonare bulbară: substanţa reticulară şi sistemul olivar. Figura 5. în general de genul de viaţă al speciei. şi două formaţiuni laterale numite auricule la elasmobranhi şi acipenseride sau eminenţe granulare la teleosteeni. În plus la mamifere apar ca neoformaţiuni emisferele cerebeloase (adăugate porţiunilor mai vechi reprezentate de vermis şi floculi). tonusului muscular şi al coordonării motoare. Metencefalul este alcătuit din cerebel. Corpul cerebelos al teleosteenilor prezintă o prelungire anterioară care pătrunde în ventriculul mezencefalului constituind aşa numita valvulă cerebeloasă. Cerebelul prezintă o mare variabilitate în ceea ce priveşte morfologia sa. Variabilitatea evolutiva a encefalului la vertebrate. rincocefalii şi lacertilienii. dispus dorsal şi tegmentum. Toţi gnatostomienii prezintă scoarţă cerebeloasă. atitudinii. Amfibienii. latero-ventrală. ca şi cazul mamiferelor. Părţile noi apărute la mamifere sunt piramidele bulbare anterioare care conţin fasciculele motorii piramidale pornite din scoarţa cerebrală (celulele piramidale) şi îndreptate spre unii nuclei bulbari motori sau spre măduva spinării(trecând în cordoanele anterioare). care ating maximum de dezvoltare la om. cu precădere la speciile pelagice şi prădătoare. 29 .vertebratelor . având forma unei lame transversale. în general ovoid. Pe partea lui ventrală..

prevăzut cu scoarţă tectală (substanţă cenuşie dispusă la exterior).4. care are individualizat de la reptile nucleul roşu. rămânând din el doar un canal îngust numit apeductul lui Sylvius. De altfel păsările au la acest nivel şi complexitatea maximă. sunt două mase nervoase ovale care aparţin la sistemului olfactiv. a scoarţei tectale. constituită numai din fascicule de fibre descendente corticospinale. care are fiecare în structura lui porţiunea veche a tegmentumului şi piciorul pedunculului ca neoformaţiune constituită numai fire de origine neocorticală (corticonucleare. prezenţi la toate vertebratele. Figura 5. Mamiferele are adăugată posterior încă o pereche de tuberculi. Peştii elasmobranhi au o delimitare clare a acestor formaţiuni.la mamifere se suprapune o neoformaţiune numită puntea lui Varolio. corticopontine. Epifiza se dezvoltă ca o glandă endocrină. excepţie făcând mamiferele care au tuberculi cvadrigemeni. ganglionului istmului prezent toate vertebratele gnatostomiene . care apar proporţional mediu dezvoltaţi. formaţiuni care la mamifere ies la exterior constituind perechea posterioară de tuberculi. La mamifere. Epitalamusul este format din ganglionii habenulari şi regiunea parietală. Ganglionii habenulari. Tegmentumul mezencefalic are în structura sa fibre nervoase ascendente şi descendente. Acest fenomen determină la mamifere reducerea considerabilă a ventricului mezencefalic. păstrându-şi un volum relativ mare însă la păsări. precum Hatteria (în acest caz. ventral tegmentumul iar în interior ventriculul mezencefalic. reprezintă în mod primar un centru vizual. fiind apoi retransmise spre telencefal. mai cu seamă în cazul peştilor răpitori pelagici la care văzul constituie simţul principal. nucleii de origine ai nervilor oculomotori III şi IV. corticospinale).4) are ca principale structuri organul parietal sau parapineal (anterior) şi epifiza sau organul pineal (posterior). Ventriculul mezencefalic la peşti şi tetrapodele nemamifere conţine o pereche de torusuri semicirculare. fiind diferenţiat în tuberculii bigemeni. La tetrapode tuberculii bigemeni îşi reduc mărimea. Complexul pineal văzut pe secţiunea sagitală a unui encefal sintetic. este înregistrată la peştii teleosteeni. Ciclostomii nu au încă bine delimitaţi tuberculii bigemeni. talamusul (lateral). Diencefalul sau creierul intermediar are ca formaţiuni componente epitalamusul (dorsal). Talamusul constituie un releu de primă importanţă unde ajung impulsuri senzitive. axul său fiind ocupat de ventriculul diencefalic. Regiunea parietală (figura 5. proporţională. din seria vertebratelor. Dezvoltarea maximă. formaţiunea reticulară. legată funcţional de simţul auditiv şi apărută prin ieşirea la exterior a torusurilor semicirculare. Organul parietal poate lipsi la adult sau din contră se poate diferenţia căpătând proprietăţi fotosensibile la unele reptile. pe faţa ventrală a mezencefalului de diferenţiază pedunculii cerebrali. hipotalamus (ventral). care au în general văzul bine dezvoltat. însă la unele vertebrate inferioare (larvele de ciclostomi) se poate diferenţia într-un organ fotosensibil. corticopontine. Acoperişul optic. Mezencefalul sau creierul mijlociu poartă dorsal tectum opticum (acoperişul optic). tuberculii bigemeni reprezentând aici porţiunea cea mai voluminoasă a encefalului. fibre pontocerebeloase şi fibre cerebelo-cerebeloase-transpontine. Odată cu creşterea în importanţă a telencefalului se dezvoltă şi rolul 30 .excepţie făcând mamiferele. neurocraniul prezintă în dreptul său un foramen parietal).

cu lobii olfactivi foarte slab dezvoltaţi (păsările fiind microsmatice). Hipotalamusul are diferenţiate funcţional două porţiuni: anterioară şi posterioară. La mamifere. De la amfibienii. emisferele cerebrale se continuă cu lobii olfactivi (centri de recepţie a fibrelor olfactive). Telencefalul. încât proporţiile diferitelor formaţiuni encefalice sunt altele decât cele ale unui mamifer relativ superior. are o structură relativ simplă la vertebratele inferioare. care devine la tetrapode eminenţa mediană (tuber cinereum). Porţiunea ventrală a talamusului este mai bine dezvoltată la peşti şi amfibieni. paliumul rămânând subţire). emisferele cerebrale sunt clar delimitate. În raport cu dezvoltarea neocortexului precum şi a neocerebelului sunt diferenţiate la mamifere şi neoformaţiunile anterior descrise: pedunculii cerebrali. Lobii olfactivi. Telencefalul păsărilor are emisferele foarte voluminoase. este foarte bine dezvoltată la peşti. este alcătuită la peşti din lobul median impar. iar la cele mai evoluate se cutează datorită măririi suprafeţei sale şi numit girencefal. sunt pedunculaţi. Suprafaţa paliumului este netedă la mamiferele mai primitive. Sistemul nervos periferic Sistemul nervos periferic leagă sistemul nervos central de structurile viscerale (glande. corpii striaţi) constituie sistemul limbic. căpătând scoarţă cerebrală (paliumul transformat în cortex). rămânând regiunea mamilară.de staţie intermediară a talamusului încât el se dezvoltă din ce în ce mai mult în seria vertebratelor. La tetrapode lobii inferiori şi sacul vascular dispar. care în mod primar este un centru al olfacţiei (rinencefal). considerată olfactivă. 5. au rinencefalul format din două emisfere. La reptilele. cu bulbii foarte mari. Partea posterioară a hipotalamusului. în special la mamifere. telencefalul fiind numit lisencefal. la cele mai multe tetrapode. muşchi striaţi). nucleul paraventricular. deşi sunt monorini. La elasmobranhi. la care se adaugă . La peştii teleosteeni. care conţine nuclei secundari motori vegetativi. De această formaţiune. devine neglijabilă la reptile şi păsări. căpătând apoi o dezvoltare apreciabilă la mamifere (formând corpul lui Luys sau subtalamic). adăugându-se părţi noi încă de la reptile. Se adaugă nucleul preoptic. Între lobii inferiori se diferenţiază o formaţiune ependimo-meningeală. Acipenseridele au de asemenea emisferele cerebrale incomplet separate. puntea lui Varolio şi piramidele bulbare ventrale. mărimea lor variind în funcţie de etologia speciilor (mai bine dezvoltate la peştii care-şi folosesc mai mult simţul olfactiv pentru căutarea hranei). globuloase (corpii striaţi sunt cei care se dezvoltă puternic. Regiunea tuberială. este alcătuit din două emisfere cerebrale.şi paleocortexul. prin porţiunea numită neopalium apărută încă de la reptile în cadrul paliumului. neoformaţiunile apar foarte dezvoltate. lobii olfactivi apar pedunculaţi. cu lobi olfactivi sesili. siluride. telencefalul este relativ mare. pereche la elasmobranhi şi unică la ceilalţi peşti. legaţi de tuberculii cvadrigemeni anteriori şi una de corpi genunchiaţi postero-mediali. În partea anterioară. Porţiunea dorsală (păturile optice) creşte constant în seria vertebratelor. prin care se prinde lobul posterior al hipofizei. în sens lateral şi antero-posterior.2. situat la capătul anterior al encefalului. dar incomplet împărţit în cele două emisfere cerebrale. emisferele cerebrale se modifică în structură. Partea anterioară are o zonă optică şi una tuberială. cu importante funcţii neolfactive. În zona optică se află chiasma optică. sistemul nervos periferic cuprinde nervi (cranieni şi spinali) şi ganglioni nervoşi. atingând maximum la mamifere. Din punct de vedere anatomic. ce reprezintă un centru de reglare pentru viaţa vegetativă. cu o pereche de corpi genunchiaţi antero-laterali. Structurile vechi telencefalice (arhi. fiecare având dorsal din palium şi ventral din corpii striaţi. musculatură netedă) şi somatice (piele. fiind alcătuită dintr-o pereche de lobi inferiori. telencefalul începe să constituie partea cea mai voluminoasă a encefalului. este legat infundibulul. restul avându-i sesili. dezvoltată ca releu olfactiv. La om girencefalia este foarte puternică şi în corelaţie cu ea. legaţi de tuberculii cvadrigemeni posteriori. în corelaţie cu importanţa simţului olfactiv. telencefalului se dezvoltă puternic. Puţine grupuri de teleosteeni (ciprinide. 31 . transmiţând informaţii senzitive şi motorii. numită sac vascular.2. în care se încrucişează tractusurile otice (încrucişarea este completă la vertebratele inferioare sau incompletă la mamifere). însă la amniote şi în special la mamifere capătă dimensiuni din ce în ce mai mari şi o morfologie tot mai complicată. La mamifere nucleii de releu în care ajung fibrele optice şi cele acustice se separă de restul talamusului constituind metatalamusul. Ciclostomii. Telencefalul. gadiide) au lobii olfactivi pedunculaţi.

păr). lombosacral. ei formând plexuri. ventrala motorie. 31 perechi la om. 5. apoi se unesc într-un trunchi mixt. având o dispoziţie metamerică. cu cât musculatura epaxonică îşi pierde din importanţă. Tetrapodele au două plexuri: cervicobrahial. cele două rădăcini sunt complet separate funcţional: dorsala senzitivă. Rădăcinile sunt: dorsală şi ventrală. La mamifere din acest ram comunicant se diferenţiază unul alb (preganglionar) şi altul cenuşiu (posganglionar) pentru periferie (glande tegumentare. are pe traiectul său un ganglion (ganglion dorsal) în care se găsesc corpii protoneuronilor senzitivi somatici şi viscerali. La vertebratele care au un lanţ ganglionar laterovertebral.5. Numai la mamifere. neexistând ganglion dorsal. iar cel ventral este pentru musculatura hipaxonică şi pielea din regiunea ventrolaterală a corpului. La gnatostomieni. nu se unesc între ele constituind fiecare câte un nerv separat: cel dorsal cu fibre senzitive (somatice şi viscerale) şi unele visceromotorii. rădăcinile se formează altern (cea dorsală dintr-un metamer "n". ambele rădăcini se formează în acelaşi metamer. La Amphioxus sp..5). peste 100 de perechi la unii şerpi). din ramul ventral se desprinde un ram comunicant (visceral) cu fibre visceromotorii preganglionare. Alcătuirea nervului spinal la mamifere. Numărul lor variază odată cu cel al somitelor troncale (de exemplu 10 perechi la Rana sp. Nervul spinal prezintă în alcătuirea sa două rădăcini. plus cele somatomotorii. Ramurile principale sunt: dorsal şi ventral. Ramul dorsal este tot mai subţire în seria vertebratelor. Figura 5. La ciclostomi. Ramul dorsal aparţine musculaturii epaxonice şi pielii spatelui.Nervii spinali Nervii spinali aparţin de măduva spinării. iar cel ventral cu restul fibrelor visceromotorii. protoneuronul este situat în măduva spinării. cea ventrală dintre două metamere). trunchi şi ramuri (fig. Cea dorsală. Odată cu ştergerea metameriei musculare se pierde şi dispoziţia metamerică a nervilor rahidieni. nervii 32 .

dar o are pe cea viscerosenzitivă generală şi specială. Ramul faringian şi cel pretrematic confluează rezultând ramul palatin al facialului (care dă sensibilitatea plafonului regiunii faringiene). VIII. cele dorsale păstrându-şi metameria. La vertebratele inferioare conţine predominant fibre vestibulare şi mai puţine acustice. inervând o serie de muşchi al laringelui. Astfel. existând la agnate. din care pornesc astfel trei ramuri: oftalmic. I. alte fibre independente culegând din regiunea trunchiului. cei doi ganglioni se unesc în cadrul ganglionului semilunar (Gasser). Adevăratul nerv optic ar fi reprezentat de axonii celulelor bipolare din retină. senzitiv (V1). la care se adaugă fibrele gustative. nervul lateral) şi branhiomerici (V.toracici păstrează metameria. somatosenzitivi (0. care ar aparţine unui arc preoral. Ramul mandibular intern asigură inervarea gustativă a părţii anterioare a limbii şi secreţia glandelor salivare submaxilară şi sublinguală. chiar în epiteliul mucoasei olfactive. Partea posttrematică formează ramul mandibular intern (la mamifere coarda timpanului) şi ramul mandibular extern. Ramul mandibular extern este motor. Nervul oculomotor extern (abducens) (VI) inervează muşchiul drept extern şi muşchiul retractor bulbi când există. sacral. ai irisului). care are ca ram pretrematic pe cel maxilar (senzitiv) şi ca ram postrematic (mixt) pe cel mandibular. formele acvatice de amfibieni (urodele exclusiv acvatice. pentru neuromaste. Denumirile lor utilizate frecvent sunt cele din anatomie umană. acest nerv mai include fibre parasimpatice care inervează musculatura intrinsecă a globului ocular (muşchii ciliari. Nervul lateral este reprezentat de nervii liniei laterale. IX. cel puţin in stadiu embrionar. este de fapt un tractus intracerebral (cupa optică fiind de origine diencefalică). Ca şi precedentul. Culege aferenţe din mucoasa olfactivă la peşti sau din organul vomeronazal Jocobson la tetrapode. VII. inferior. nervul lateral posterior însoţeşte glosofaringianul şi vagul. Componenta motorie este slab dezvoltată la vertebratele superioare. Nervul oculomotor comun (III) inervează trei din muşchii drepţi ai gobului ocular (superior. Nervul terminal (0) apare la toate vertebratele (cu excepţia ciclostomilor şi păsărilor). IV. Trebuie de menţionat că la formarea plexurilor participă numai ramurile ventrale. În el predomină componenta viscerosenzitivă specială (sensibilitatea gustativă de la baza limbii). A pierdut aproape complet componenta somatosenzitivă. Nervii cranieni Nervii cranieni au rădăcinile cuprinse în encefal. XI). şi nervul trigemen propriuzis (V). X. Nervul glosofaringian (IX) este nervul primului arc branhial. Fibrele parasimpatice (visceromotorii generale) sunt pentru glanda salivară parotidă. culegând informaţii de la neuromastele de pe cap. VI. amniotele au 12 perechi. Nervul acustico-vestibular sau octavus (VIII). atingând ponderea cea mai mare la mamifere. legat de diencefal. La vertebratele superioare se formează plexurile: cervical. peşti. larvele anurelor). Acestea din urmă sporesc de la amfibieni. în schimb apar componentele parasimpatice pentru glandele mucoase şi glanda lacrimală. inervând musculatura pieloasă a feţei (musculatura mimicii la om). Nervul facial (VII) inervează arcul hiodian. nervii liniei laterale au ganglioni proprii. XII). Nervul trigemen (V) la vertebratele inferioare conţine doi nervi (fiecare cu ganglion propriu): nervul oftalmic profund. La mamifere. ulterior aceştia se unesc cu cei ai nervilor branhiomerici. Nervul olfactiv (I) are caracter primitiv întrucât neuronii de origine sunt localizaţi periferic. anamiotele ar avea 10 perechi. Astfel nervul lateral anterior însoţeşte trigemenul şi facialul. De asemenea. Nervul optic (II). Nervul patetic (IV) inervează muşchiul marele oblic al globului ocular. Nervul trigemen este lipsit de componenta viscerosenzitivă şi de cea visceromotorie generală. Are componenta somatosenzitivă. lombar. culegând informaţii de la neuromastele din teritoriul branhial. este legat de telencefal. dar mai sunt şi alţii nenumerotaţi (de exemplu nervul lateral). brahial. II. intern) şi muşchiul micul oblic. Nervii cranieni pot fi grupaţi în: somatomotori (perechile III. la care există două porţiuni ale nervului: vestibulară (cu origine în ganglionul Scarpa) şi acustică (cu origine în ganglionul Corti). 33 . Aceste din urmă elemente se reduc la vertebratele superioare. care asigură sensibilitatea generală a feţei şi motorie pentru musculatura arcului oral. Iniţial. Glosofaringianul are doi ganglioni: intern (jugular) şi extern (pietros). maxilar şi mandibular.

dilatarea vaselor coronare.3. intestin. Sistemul nervos simpatic. Ramul intestinal devine la amniote componenta cea mai importantă. în cadrul nervilor sistemului cerebro-spinal) şi componenta motorie (individualizată ca sistem vegetativ simpatic şi sistem vegetativ parasimpatic). Efectele parasimpaticului (reduce ritmul cardiac. .2. Ramul comunicant cenuşiu apare numai la mamifere. Sistemul simpatic prezintă centri nervoşi în regiunea toracolombară a măduvei spinării (la mamifere în coarnele laterale).etajul intermediar. cu excepţia glandei adrenale. iar la mamifere şi derivatele acestuia: sternomastoidianul şi cleidomastoidianul (sternocleidomastoidianul la om). La peşti prezintă patru ramuri branhiale şi un ram intestinal pentru trunchi. ganglioni vegetativi extraaxiali şi fibre nervoase vegetative (care inervează glandele. mienteric. numit şi adrenergic (neurotransmiţătorii lui sunt adrenalina. crocodili). în timp ce digestia este stimulată. inervând la acestea musculatura limbii. dar dispunerea lor în lanţuri paravertebrale (etajul profund) apare numai de la peştii osoşi. musculatura netedă a viscerelor. Ganglionii prevertebrale (etajul intermediar) sunt caracteristici păsărilor şi mamiferelor (sporadic apar şi la teleosteeni. Ganglioni mai numeroşi există la peştii condrihtieni. submucos). stimulează glicogeneza) sunt antagonice celor produce de simpatic. sistemul nervos vegetativ cuprinde centri nervoşi vegetativi intraaxiali.etajul periferic. Din punct de vedere anatomic. Nervul spinal sau accesoriu (XI) este caracteristic amniotelor. La mamifere aproape toate organele au dublă inervaţie vegetativă. dar încetineşte procesele digestive (inhibă activitatea tractusului digestiv). dar la amniote rămân doar doi: proximal (ganglionul jugular) şi distal (ganglionul nodos). Parasimpaticul cranian există de la ciclostomi. anure. Sistemul de ganglioni prezintă trei etaje distincte: . ficat. Componenta viscerosenzitivă specială (gustativă) este bine dezvoltată la peşti şi redusă la tetrapode. noradrenalina) pregăteşte corpul pentru activităţi dificile. Sistemul nervos vegetativ Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţiile organelor interne (activează involuntar). 5. Sistemul nervos parasimpatic. cu caracter metameric. La vertebratele inferioare cele două sisteme vegetative inervează teritorii diferite (la ciclostomi şi condrihtieni regiunea cefalică are inervaţie parasimpatică). Nervul hipoglos (XII) este prezent numai la amniote. cu numeroşi ganglioni din care pornesc fibre postganglionare pentru stomac. creşterea ritmului cardiac. Axonii mielinizaţi porniţi din aceşti centri constituie fibrele preganglionare incluse în rădăcina ventrală a nervilor spinali. al ganglionilor juxta. El intensifică activitatea viscerelor (contracţii ale spinei care determină punerea în circulaţie a rezervei de hematii. dar fără 34 . numit şi colinergic (neurotransmiţătorul lui este adrenalina) readuce corpul la starea vegetativă încetinindu-i activităţile. Toate vertebratele au celule ganglionare juxta.şi intramurale. Fiecare ram branhial are iniţial ganglionul său. Este un nerv motor care inervează muşchiul trapez. pentru organele toracice. Componenta somatosenzitivă este mai importantă la mamifere. vaselor sanguine periferice şi glandelor sudoripare (numai inervaţie simpatică). de la care pornesc fibre postganglionare cenuşii. sistemul nervos vegetativ prezintă: componenta senzitivă (alăturată celei somatice. determină constricţia vaselor coronare.şi intraviscerali (plexurile subseros. rinichi. vaselor). dar în cursul evoluţiei multe organe capătă dublă inervaţie vegetativă. Din punct de vedere funcţional. creşterea glucogenezei). Centrii nervoşi parasimpatici sunt localizaţi în deuterencefal (parasimpaticul cranian) şi măduva sacrală (parasimpaticul pelvian). dar la petromizoni există celule postganglionare dispersate în plexuri terminale sau ganglioni mici.Nervul vag (X) este pentru următoarele arcuri branhiale. a presiunii sanguine. scade presiunea sanguină.etajul profund sau lanţul ganglionilor laterovertebrali (paravertebrali). al ganglionilor previscerali (prevertebrali). Nervul spinal are două componente: una desprinsă din vag (cu origine în partea caudală a nucleului ambiguu) şi una de origine spinală. . existând complet numai la mamifere. fiind pentru motricitatea viscerală generală (fibre parasimpatice pentru organele cavităţii generale). Sistemul nervos simpatic nu este individualizat la mixine. Din aceasta din urmă se desprinde ramul comunicant alb care se îndreaptă spre sistemul de ganglioni.

Care din grupele de vertebrate de mai jos nu prezintă scoarţă cerebrală? a. făcând sinapsă cu fibrele postgaglionare ganglionii de pe traseul nervilor III. dar cele mai multe rămân să sinapseze în pereţii organelor (intramural). vertebrate primar acvatice 3. tectum opticum b. fiind bine organizat numai la mamifere. scoarţa tectală este foarte bine dezvoltată 4. bulb rahidian e. emisferele cerebrale au neocortex. in mod primar 7. Care din următoarele structuri nu fac parte din sistemul nervos central al vertebratelor? a. mezencefalul este reprezentat dorsal de tuberculii cvadrigemeni c. gnatostomieni 4. controlul reflexelor vegetative 2. Parasimpaticul pelvian este mult mai nou din punct de vedere filogenetic. VII. ganglionii pterigopalatin şi submandibular. hipotalamus b. Autoevaluare 1. mielencefal 4. hipotalamus c. cerebel d. mezencefalul este format din tuberculii cvadrigemeni şi pedunculii cerebrali c. Fibrele preganglionare pornite din centrii parasimpaticului cranian merg alături de nervii cranieni III. mamifere 2. cerebelul are aspectul unei lame cu dispoziţie transversală b. staţie pentru majoritatea căilor senzitive 4. ciclostomi 2. X. ramul ventral 35 . Împerechează fiecare structura nervoasă cu funcţia corespunzătoare: 1. apoi prin ramul său ventral. talamus c. ganglionul spinal f. sacul vascular are dimensiuni reduse d. emisfere cerebrale 6. ramul dorsal d. IX. păsări 5. Grupează segmentul encefalic cu structura corespunzătoare: a. în timp ce fibrele parasimpatice ale vagul inervează viscerele toracice şi marea parte a celor abdominale. tuberculi cvadrigemeni d. rădăcina ventrală b. ganglionul otic) sau intramural în cazul fibrele care aparţin vagului. Trei nervi cranieni (III. are formă de cordon cilindric e. telencefal 3. nervi care formează plexul hipogastric inferior (plexul pelvic) pentru organele pelviene. amfibieni anuri b. peşti teleosteeni d. cerebel a. coordonarea mişcărilor şi menţinerea echilibrului 5. Fibrele preganglionare pornite din centrii parasimpaticului sacral merg prin rădăcina ventrală a nervului spinal. IX (respectiv ganglionul ciliar. emisferele cerebrale d. tractusul optic c. prezintă două intumescenţe: brahială şi pelviană b. diencefal 5. Unele fibre preganglionare sinapsează cu cele postgaglionare în ganglionul acestui plex. VII.ganglioni (aceştia apar de la condrihtieni). mielencefalul este reprezentat de puntea lui Varolio şi piramidele bulbare d. IX) asigură inervarea parasimpatică a capului. rădăcina dorsală c. Alege afirmaţiile incorecte despre encefalul de la mamifere: a. reflexe olfactive. telencefalul are scoarţa cerebrală subţire şi corpi striaţi bine dezvoltaţi b. emisferele cerebrale e. are forma unui cordon turtit d. fasciculul spinobulbar 8. VII. măduva spinării b. Împerechează fiecare afirmaţie referitoare la măduvei spinării cu grupa de animale caracteristică: 1. mezencefal 2. alături de arheocortex şi paleocortex 3. are calibru uniform a. din care se desprinde pentru a forma nervii splanhnici pelvieni. reptile c. implicare în reflexe vizuale şi auditive 3. Care din următoarele componente ale nervului spinal la mamifere conţine numai fibre motorii? a. metencefal 1. Alege afirmaţiile corecte despre encefalul de la păsări: a. nervul spinal e.

acelaşi hormon poate avea efecte diferite (chiar opuse) acţionând pe două celule diferite ale aceluiaşi organism. Sistemul endocrin cuprinde structurile secretorii endocrine (de regulă glande). mesagerii chimici produşi de aceştia. activitatea gonadelor şi a cromatoforilor. care recunosc hormonul).6. 6. glandele protoracice. conform necesităţilor fiziologice ale organismului. a doua secretă hormoni care reglează activitatea glandelor protoracice. corpii ultimobranhiali şi paratiroidele. . În evoluţia sistemului endocrin apar schimbări la nivelul fiecăreia din cele trei componente secretoare. epifiza. cele tractusul gastro-intestinal sau din rinichii. controlând creşterea.2.1. glanda adrenală.la hidră: hormon accelerator al creşterii.2. urofiza. intestinul posterior. . La animalele superior organizate. . numiţi în general hormoni. năpârlire. a doua cu celule secretorii dispuse în cordoane). dar şi ţesuturile ţintă asupra cărora se exercită efectul mesagerilor chimici. corpora cardiaca. apar diferenţiate glande endocrine. cu variate localizări. aşa cum sunt insectele dintre nevertebrate şi toate vertebratele. năpârlirea. Hipofiza (glanda pituitară) Hipofiza este prezentă la toate vertebratele. . 6. Structuri endocrine la nevertebrate Majoritatea nevertebratelor prezintă celule neurosecretorii care elaborează hormoni cu diferite acţiuni: .la insecte: hormoni pentru coordonarea vieţii vegetative. Prima are şi rol de organ neurohemal. răspândirea lor dispersată fiind considerată un caracter de primitivitate. mai mult sau mai puţin diferenţiate. prin afinităţi specifice pentru coloranţi şi prin poziţie anatomică. specificitatea fiind dată de celula ţintă (specificitatea celulei ţintă este determinată de receptorii acesteia. a căror secreţie (ecdizomi = hormonul năpârlirii) are rol în metamorfoză. Glandele protoracice degenerează la adulţi. hormonală şi receptoare (ţinta). Cele două formaţiuni hipofizare se deosebesc clar prin structura histologică (prima cu fibre nervoase şi pâlcuri de celule nevroglice. Structurile secretorii sunt răspândite în tot corpul.diencefalică (neurohipofiza). Mesageri chimici produşi. paraganglionii. Glandele endocrine care există la insecte sunt: corpora allata. epitochie (metamorfoză genitală).1. mesageri chimici diferiţi pot îndeplini funcţii analoage la diferite organisme şi invers. acţiunea lor fiind orientată asupra a cel puţin câteva celule ţintă.la crustacei: hormoni pentru creştere. structurile endocrine de la nivelul gonadelor. se constată în evoluţie o tendinţă generală de concentrare. Mesagerul chimic (hormonul) îndeplineşte de fapt o funcţie de comunicare specifică.din punga lui Rathke a stomodeumului (adenohipofiza). diapauza. metamorfoză. tiroida. prezintă o dublă origine: . sunt foarte variaţi. împreună cu cel nervos (şi sub coordonarea lui) reglează activitatea organelor. dar niciodată printr-un duct. Embriologic. Ei sunt vehiculaţi prin lichidul sistemului vascular sau liber în absenţa acestuia (ca la hidră). metamorfoza. regenerare. celulele pericardiace.la anelide: hormoni pentru maturarea sexuală. secretaţi de celule neurosecretorii din pars intercerebralis (regiunea mediană a protocerebronului) şi din ganglionii lanţului nervos ventral. dar şi structuri endocrine incluse în alte organe: insulele pancreatice. În ceea ce priveşte partea secretoare. De asemenea mai îndeplinesc funcţii endocrine următoarele structuri: gonadele. Corpora allata şi corpora cardiaca (uneori cele două structuri fuzionează) sunt legate de sistemul nervos simpatic. 36 . De aceea. 6. Sistemul endocrin la vertebrate Vertebratele prezintă mai multe glande endocrine: hipofiza. Sistemul endocrin Sistemul endocrin.

6.1. sunt depozitaţi în partea nervoasă a neurohipofizei.şi neurohipofiză (lobul conţine o fantă ce reprezintă fostul lumen al pungii lui Rathke). adrenocorticitropina. Lobul tuberal se dezvoltă în jurul infundibulului (legătura neurohipofizei cu hipotalamusul). Hipofiza la om. nucleul paraventricular nucleul supraoptic chiasma optică lob tuberal infundibul artera hipofizară inferioară eminenţa mediană artera hipofizară superioară vena portă hipofizară lob anterior venă venă lob intermediar lob nervos (posterior) Figura 6. Tiroida Tiroida este comună tuturor vertebratelor.2). Lobul anterior.1). reprezintă porţiunea cea mai mare. fiind implicat în procesul de reproducere. Cei produşi în sistemul magnocelular (cu neuroni secretori mari) . de aceea apare mai dezvoltat acest lob la reptile (în corelaţie cu posibilitatea schimbarea culorii tegumentului). gonadotropina. păsări). leneş. putând fi împărţită la rândul său în lobi (la ciclostomi) sau regiuni (la teleosteeni. furnicar). Morfologia acestei glande variază în seria vertebratelor (fig. iar la majoritatea 37 . 6.1): partea nervoasă şi eminenţa mediană (fiecare cu propria sa vascularizaţie). la toate vertebratele. apar foliculi tiroidieni diseminaţi la ciclostomi în lungul aortei ventrale. În mod primitiv.2. Funcţia lui nu este bine cunoscută. Neurohipofiza include două porţiuni (fig.reprezentat de nucleii paraventricular şi supraoptic. Hormonii produşi în sistemul parvicelular (cu neuroni secretori mici) al hipotalamusului ajung în eminenţa mediană. Un scurt sistem vascular port face legătura dintre eminenţa mediană (situată anterior părţii nervoase) şi lobul anterior al adenohipofizei. tirotropina. şi lobul tuberal (fig. fiind de origine endodermică (se diferenţiază din câmpul mezobranhial Hiss al faringelui embrionar). Lobul intermediar este situat la graniţa dintre adeno. Apare numai la tetrapode (lipseşte la squamate. reptile. de unde prin sistemul port vascular vor fi transportaţi în adenohipofiză. 6. a arterelor branhiale aferente sau în peretele ventral al faringelui. 6. lobul intermediar.Adenohipofiza are diferenţiate trei regiuni: lobul anterior. tatuu). reglând secreţia acesteia din urmă. Hormonii sunt secretaţi de celulele neurosecretorii din hipotalamus. Este vorba de vasopresină (hormonul antidiuretic) şi ocitocină (determină contracţia musculaturii uterine şi a celulelor mioepiteliale din glandele mamare). Lipseşte la păsări şi unele mamifere (balenă. luteotrop (prolactina). Secretă un hormon stimulator pentru melanină. El produce hormonul somatotrop (de creştere).2.

Celulele foliculare secretă doi hormoni (două tiroglobuline iodate): tetraiodotironina (T4) şi triiodotironina (T3).2. paratiroida lipseşte.parathormonul (creşte nivelul calciului şi fosforului din sânge). amfibieni ciclostomi. separat dispuse în regiunea faringiană la peşti. păsări şi unică la chelonieni). Peretele foliculului este constituit din celule epiteliale secretorii (celule foliculare). La om şi alte câteva specii de mamifere există în structura glandei şi celule oxifile. La mamifere tiroida este dispusă pe faţa anterioară a cartilajului tiroid şi a primelor inele traheene (la celelalte tetrapode tiroida este dispusă pe faţa anterioară a traheii) şi este alcătuită din doi lobi uniţi între ei printr-un ist. Corpul ultimobranhial şi glanda paratiroidă Aceste glande secretă hormoni antagonici: corpul ultimobranhial elaborează calcitonina (scade nivelul calciului şi fosforului din sânge). al căror rol nu este bine cunoscut (fig. ea nu se diferenţiază decât după metamorfoză. 38 . iar la mamifere se mai adaugă celulele parafoliculare. provine din a V-a pungă branhială (sursa embrionară mai exactă fiind ectomezenchimul din crestele neurale migrat la acest nivel). diseminate ca celule parafoliculare. Denumirea glandei indică strânsa asociere cu glanda tiroidă.în lumenul folicular plin cu un coloid secretat tot de celulele foliculare. Corpul ultimobranhial este reprezentat de mase celulare de obicei perechi. şerpi. Mobilizarea hormonilor din lumenul folicular este realizată tot de către celulele foliculare. Glanda paratiroidă provine din endoblastul pungilor branhiale (depinde de specie care pungi anume). lacertilieni. iar paratiroida . Structura este destul de constantă în seria vertebratelor. amfibieni. celulele sale fiind incorporate în tiroidă. 6. crocodili. teleosteenei elasmobranhi şerpi chelonieni capilar sanguin celulă parafoliculară celulă foliculară om şopârle păsări şoarece coloid foliculul tiroidian la mamifere Figura 6. Foliculul (vezicula) tiroidiană este considerat unitatea structurală şi funcţională a tiroidei. reptile şi păsări.teleosteenilor în regiunea branhială.3). de asemenea la amfibieni. Celulele principale. La ciclostomi aceşti hormoni sunt depozitaţi intracelular. Tiroida la vertebrate. dipnoi (sub epiteliul ce acoperă limba). Tiroida apare ca organ compact la peştii elasmobranhi (între cartilajele mandibulare). iar la gnatostomieni ei sunt stocaţi în cantităţi mari extracelular . la toate tetrapodele (dublă la amfibieni. la mamifere. La mamifere are o distribuţie aparte. secretă parathormonul. embriologic. Structura glandei este reticulară (cordoane şi pâlcuri de celule secretorii). mai abundente. Corpul ultimobranhial. Ciclostomii par să nu aibă această formaţiune glandulară.2. La peşti. 6.3.

Sunt larg răspândiţi la mamifere.simpatici. ele sunt separate: . produce catecolamine: adrenalina şi noradrenalina. provenit din celule crestelor neurale.2.5. cu origine în epiteliul celomic (mezodermul splahnic din regiunea învecinată). produce hormonii corticosteroizi (glucocorticoizi. La mamifere se formează o glandă adrenală compusă. iar celulele cromafine fiind situate în vecinătate.3. existând trei categorii de paraganglioni: .4). La ciclostomi şi peşti. la elasmobranhi. La amfibieni. 39 . elasmobranhi teleosteeni salamandră broască broască ţestoasă păsări şoarece Figura 6. 6. dar ţesutul cromafin este încă separat. Poziţia celor două porţiuni diferă în seria vertebratelor (fig. formând şiruri de ţesut adrenal. cele două părţi secretoare se amestecă sau sunt adiacente. cei mai numeroşi (elaborează adrenalina). între rinichi.la primii ţesutul interrenal fiind situat de-a lungul venelor cardinale posterioare (în apropierea rinichiului).2. numită suprarenală. constituită dintr-o corticală (ţesut interrenal) şi o medulară (ţesut cromafin). . Glanda adrenală Glanda adrenală este formată din două porţiuni diferite ca origine. Detaliu structural din paratiroida de om.4. ţesutul interrenal formează glande distincte de-a lungul rinichilor. Cealaltă porţiune este reprezentată de ţesutul sau corpul cromafin. dar nu în contact cu cele interrenale. Paraganglionii Paraganglionii sunt formaţiunii neuroendocrine cu origine în crestele neurale. O parte este reprezentată de ţesutul sau corpul interrenal. glanda adrenală la amniote tinde să se localizeze numai pe sau în rinichi. estrogeni şi androgeni). ţesutul interrenal este inclus ca insule diseminate în rinichi sau înconjoară venele cardinale posterioare. 6. Cele două ţesuturi secretoare se amestecă de asemenea la reptile şi păsări. mineralocorticoizi.4. 6.la teleosteeni.celulă oxifilă celule principale capilar sanguin Figura 6. Glanda adrenală la vertebrate.

6.vagali (secretă acetilcolina). fie ca organ compact în peretele intestinului (la mixine). în jurul canalelor excretoare exocrine.cu secreţie endocrină. Este de fapt un ţesut glial. Insula Langerhans. . În cadrul cordoanelor au fost identificate mai multe tipuri de celule: .şi endocrine ca structuri adiacente.. Mulţi dintre peştii teleosteeni au porţiunile exo. . corpusculul carotidian). secretă melatonina.celule delta sau D (secretă somatostatina).simpaticoparasimpatici.7. pancreasul endocrin apare fie ca agregare celulară în epiteliu intestinal (la petromizoni). Epifiza (glanda pineală) Această glandă este o evaginare dorsală a diencefalului. partea endocrină fiind sub formă de insule sau pătură subţire. capilar sanguin acini seroşi exocrini celulele insulei Langerhans Figura 6. mici (de exemplu. 6. în care se depozitează secreţia unor celule neurosecretoare situate în partea posterioară a măduvei. situate printre acinii exocrini. . în partea terminală a măduvei spinării.4. Când epifiza are structură de glandă endocrină.cu secreţie exocrină şi insule Langerhans . dar la păsări şi mamifere acest efect este mai puţin important.2. numite insule Langerhans. La elasmobranhi. 6.2. având în structură acini .5). Glanda pineală reglează desfăşurarea sezonală a reproducerii. La vertebratele inferioare acest hormon afectează melanoforii din piele. 6. La toate tetrapodele există aglomerări de celule cu secreţie endocrină.2.celule beta sau B (secretă insulina).celule alfa sau A (secretă glucagonul). dar separate şi diseminate. Insulele pancreatice Pancreasul este o glandă mixtă. La unele vertebrate are rol fotoreceptor (a se recapitula epitalamusul şi ochiul parietal!). intervine în reglarea bioritmului circadian. Această secreţie este implicată în osmoreglare. 40 . există un pancreas compact. La ciclostomi. Urofiza Urofiza există cu probabilitate la toţi peştii.celule PP (secretă PP = polipeptid pancreatic). 6. puternic vascularizat. ambele structuri secretorii s-au dezvoltat din mugurii pancreatici ai intestinului embrionar. printre care se găsesc capilare sinusoide (fig. Insula Langerhans este structurată în cordoane de celule.8. .

... secretă ca hormoni principali insulina şi glucagonul........ Alege afirmaţiile incorecte despre pancreas : a..2.. Tractusul gastrointestinal............. structurile endocrine ale ovarului sunt ţesutul interstiţial.......... colecistochinina. corpul ultimobranhial elaborează hormonul numit ...... enterocrinina şi alţii................... hormonii depuşi în neurohipofiză sunt secretaţi în .. epifiza se diferenţiază la embrion printr-o evaginare dorsală a .....................mucoasa gastrică secretă gastrină........ la tetrapode.... e.. la mamifere adăugându-se şi celulele tecilor foliculare.2.. care secretă renina. este o glandă mixtă prezentă la toate vertebratele. d.... Autoevaluare 1.. gonadele secretă şi hormoni..... care determină caracteristicile sexuale secundare... celulele Leydig (interstiţiale).. corpus luteum..... Gonadele In afară de producerea gameţilor. b. ........9....... c......... astfel încât să fie adevărate: a.......... Peretele să produce hormoni: . componenta endocrină este constituită din insulele Langerhans................. componenta endocrină este constituită din acini.......mucoasa intestinală secretă o serie largă de hormoni. celulele foliculare... enterogastrona.. 6............. c. rechinii au un pancreas difuz. Principalii hormoni produşi sunt estrogenul şi progesteronul........................................ Rinichii au ca structură endocrină aparatul juxtaglomerular (organizat în jurul arteriolelor renale)..... hipofiza este prezentă la toate ...10...... b........ unitatea structurală şi funcţională a tiroidei este .. e......6. d.. 41 ..... Completează enunţurile de mai jos.. Organe endocrine secundare Rolul principal al acestor organe este altul decât cel endocrin....... La femele.. produc hormoni androgeni (testosteronul fiind principalul).................... 2.... situate între tubii seminiferi....... precum secretina..... La masculi......

mediu şi posterior. sistemul digestiv este alcătuit din tractusul digestiv şi glandele anexe. numite la mamifere vilozităţi intestinale). Segmentul cefalic este reprezentat la vertebratele primar acvatice de către regiunea bucofaringiană.1. Figura 7. 7. Sistemul digestiv la vertebrate La vertebrate. extinderea suprafeţei echivalente a secţiunii transversale prin cutări sau evaginări. Celenteratele şi viermii plaţi au un tractus digestiv simplu. respectiv cea a tractusului digestiv (la protozoarele şi metazoarele inferioare este suficientă simpla absorbţie a particulele nutritive prin pinocitoză). sporirea lungimii intestinale prin încolăciri caracteristice. de forma unui buzunar înfundat. în vederea asigurării substanţelor de structură şi energetice. iar următoarele sunt reprezentate de intestinul mediu respectiv intestinul posterior. anterior.1. Tipuri de implantare si de înlocuire a dinţilor.2. Segmentul anterior este format din esofag şi stomac. iar la tetrapode de către cavitatea bucală şi faringe. Sistemul digestiv 7. La formele superioare de nevertebrate şi la toate cordate întâlnim un tub digestiv deschis la ambele capete. cu diferite modalităţi de mărire a suprafeţei de absorbţie (diferenţierea tiflosolisului intestinal la unele anelide.7. 42 . a necesitat diferenţierea unui comportament precum şi a unei anatomii specifice. Tractusul digestiv prezintă mai multe segmente: cefalic. Caractere generale La majoritatea animalelor metazoare procesul de înglobare a hranei.

7. Mamifere au un număr mic şi fix de dinţi (există o formulă dentară pentru fiecare specie). Cavitatea bucală Conţine dinţii. cât şi adaptărilor la diferite modalităţi de hrănire (fig. 43 . fie scurţi (brahiodonţi). iar in pereţii săi glandele salivare. Dinţii adevăraţi sunt prezenţi la gnatostomieni. 7. după următoarea formulă: I2/2. Tipuri de dinţi la mamifere. Omul are dentiţie bunodontă.2.Porţiunile tractusului digestiv au suferit modificări morfologice şi structurale determinate atât de evoluţia progresivă a vertebratelor.3. 7. foarte rar în alveolă (la crocodili).1. Mamiferele prezintă diferite tipuri specializate de dentiţie (fig.1). fie alungiţi (hipsodonţi). timusul. există mai multe generaţii de înlocuire (polifiodonţie). La vertebratele nemamifere dinţii sunt de obicei într-un număr mare. de aceeaşi formă conică (homodonţi). PM 2/2. 7. canini. paratiroidele. reprezintă sursa diferenţierii multor organe: pungile branhiale. cu rol apucător (haplodonţi). M3/3. diferenţiaţi morfologic şi funcţional (heterodonţi). atât ontogenetice cât şi filogenetice. limba. Faringele Deşi la formele adulte nu reprezintă decât un simplu coridor de pasaj pentru hrană şi aer.4). selenodontă.3 şi fig. 7. caninilor.cea de lapte sau deciduală formată din incisivi.2. implanţaţi în alveole (tecodonţi). în cursul dezvoltării sale. tiroida. C1/1. ciclostomii având doar dinţi cornoşi. sectorială la carnivore. în cadrul lor dinţii fiind. 7. fixaţi de suportul osos acrodont sau pleurodont (fig. premolarilor şi în plus dinţi molari. amigdala palatină. lofodontă şi lofoselenodontă la ierbivore.2. Figura 7.2): bunodontă la omnivore. premolari şi cea definitivă constituită din setul secund al incisivilor. camera urechii medii şi trompa eustachiană. în funcţie de gradul de uzură la care sunt supuşi. cu doar două generaţii dentare (difiodonte). cu 32 de dinţi.

biban. Duodenul este diferenţiat structural de restul intestinului ( numit ileon) doar la mamifere. asemănător celui sifonal. el conţinând în submucoasă glandele Brunner. care comunică cu esofagul. iar la restul tetrapodelor mai lung . Printre peşti. La tetrapode nu se mai întâlnesc astfel de formaţiuni.alungirea făcându-se treptat. numită guşă.6.fiind distinctă de celelalte.stomacul sifonal sau în formă de “J”. fiind mai scurt la vertebratele primar acvatice. cazuri în care suprafaţa internă este mărită considerabil prin structuri specifice. La peşti stomacul poate avea diferite forma. diferenţiată ca un compartiment de depozit.2. situate la limita dintre stomac şi intestin. chiar şi acipenseride. întâlnit de exemplu la şalău. Specii de teleosteeni răpitori au apendici pilorici mai bine diferenţiaţi. prima ansă la tetrapode . foios şi cheag (fig. . Astfel la selacieni.stomacul compus (la chefal de exemplu) este un stomac cecal la care regiunea pilorică este foarte dezvoltată. prezintă diferite lungimi. pe cea mai mare parte a feţei interne intestinale este dezvoltată valvula spirală. dar şi pentru digestia mecanică şi chimică a hranei. fusiformă. şi una musculoasă.7.2. permanentă la unele grupe. . Stomacul Este o regiune lărgită a tractusului digestiv. cu partea cardială mai lungă şi cea pilorică mai scurtă îndoită. Din punct de vedere morfo-structural. ca formaţiuni digitiforme externe.5). 44 . în număr mai mare ( păstrăv. dar cu o prelungire în fund de sac a ramului cardial. Păsările au un stomac compus. Intestinul mediu La nivelul căruia se continuă digestia şi se realizează absorbţia nutrienţilor. 7. foarte bine dezvoltată. la răpitoare nu există guşă. mică. există grupe răpitoare care au totuşi un intestin mediu scurt. scrumbia albastră) sau mai mic (şalău). căpătând pereţi foarte groşi şi devenind un fel de pipotă.2. esofagul lung prezintă o dilatare caracteristică. precum ştiuca. ultimele două fiind aproape nediferenţiate structural. precum ciprinidele. Altele prezintă un stomac compus. la care se pot deosebi: regiunea cardia. formaţiune care se păstrează şi la acipenseride.4. De la sturioni apar apendicii pilorici. în funcţie de regimul alimentar: este de regulă mai scurt la vertebratele carnivore şi mai lung la cele erbivore. la unele specii răpitoare. odată cu cea a gâtului. numită pipotă. deosebind următoarele tipuri: . În mod secundar stomacul poate lipsi la unii peşti . ciur.numită duodenală . Alungirea intestinului mediu determină formarea de anse. La om intestinul mediu este alcătuit din duoden. în cazul rumegătoarelor din patru compartimente: ierbar. O parte dintre mamifere au stomacul simplu. La apăsări.stomacul cecal. Amfibienii şi reptilele au în general un stomac de tip fusiform. 7. . regiunea fundică şi cea pilorică. Esofagul Leagă faringele de stomac. şi cea pilorică.5. chiar şi la amfibieni. format dintr-o porţiune glandulară. care comunică cu intestinul mediu.stomacul fusiform sau simplu. prezent la păstrăv de exemplu sau la peştii selacieni. la nivelul stomacului se port deosebi în principal două regiuni: cea cardială. alungit. însă mult mai slabă. jejun şi ileon. 7.

45 . Variabilitatea tractusului digestiv la vertebratele primar acvatice.Figura 7.3.

rol limfoid.7. dar intestinul posterior se prelungeşte cu rectul (restul dorsal din cloac). La om el are lungime medie. Peşti au intestinul posterior scurt şi drept. fiind dispus ca un “U” întors cu un colon ascendent. formându-se mai multe anse. Intestinul posterior Este mai scurt şi de regulă mai larg decât cel mediu (intestin gros). La om cecul este scurt. Limita dintre intestinul mediu şi cel posterior este adesea marcată la tetrapode de valvula şi apendici cecali. În cloac se mai deschid căile urinare şi cele genitale. digestia celulozei. mai bine dezvoltat la unele păsări erbivore şi mamifere erbivore nerumegătoare. La peştii teleosteeni intestinul posterior deschizându-se la exterior direct prin orificiul anal. care prin orificiul cloacal comunică cu exteriorul. adăugându-se şi o ansă sigmoidă. Capătul posterior al intestinului posterior se deschide la majoritatea vertebratelor în cloac. Lungimea intestinului posterior se măreşte mai ales la mamiferele erbivore. Mamiferele meta. numit cec. De asemenea.şi euteriene.Figura 7.4. prezentând la elasmobranhi glanda rectală care secretă o soluţie hipersalină. Variabilitatea tractusului digestiv la tetrapode. 7.2. unul transvers şi altul descendent. 46 . cu rol în reabsorbţia apei. la aceeaşi limită se poate găsi un diverticul în fund de sac. bogat în formaţiuni limfoide. care se deschide la exterior prin orificiul anal. cu o prelungire de mic calibru numită apendice vermiform. nu au de asemenea cloac.

Pancreasul. Modificări adaptative pentru digestia celulozei la mamiferele erbivore: A – rumegătoare. o structură în reţea.5. 7.6. Figura 7. fiecare unitate structurală de forma unei prisme (lobulul) fiind delimitată de un înveliş de ţesut conjunctiv. B – nerumegătoare. în care grupuri de 2-3 cordoanele de hepatocite sunt separate de capilare sinusoidale. Mamiferele au o structură hepatică lobulară.8. 47 . faţă de care se dispun radiar cordoanele de hepatocite separate de capilare sinusoidale (fig. mai mult sau mai puţin abundent.2. a cărei parte secretorie exocrină este reprezentată de acini seroşi. la peştii teleosteeni.6). Glandele anexe Situate în cavitatea generală. şi centrată de o venă centrolobulară. la selacieni şi tetrapode. poate apare ca o glandă difuză. sunt ficatul şi pancreasul. Figura 7.7. sau compactă. Ficatul are la toate vertebratele. cu excepţia mamiferelor. Structura lobului hepatic la mamifere. secreţia lor vărsându-se în prima parte a intestinului mediu.

fără stomac 48 .Autoevaluare 1. intestin cu valvulă spirală. stomac sifonal h. depăşind 20 m b. c. conţine cordoane de hepatocite separate de capilare sinusoidale. are la toate vertebratele o structură în reţea. Intestinul mediu la Canis familiaris are următoarele caracteristici: a. lofoselenodeontă c. 3. 4. 4. este foarte lung. stomac sifonal. este diferenţiat în duoden. intestin cu apendici pilorici. Care set de organe aparţine de tractusul digestiv la păsări? e. 5. Sus scrofa 2. g. stomac sifonal. lofodonta 2. stomac simplu i. h. Alege afirmaţiile corecte despre ficat: a. b. Salmo trutta fario 5. intestin. esofag. are la mamifere o structură lobulară. intestin. stomac tetracameral. este scurt. Rana sp. Cyprinus carpio 2. Equus caballus 4. esofag. stomac compus j. izodontă e. este compus din cecum şi colon. jejun şi ileon d. Oryctolagus cuniculus 1. Oryctolagus cuniculus 1. f. în acord cu regimul de hrană c. selenodontă d. bunodontă b. d. esofag. esofag. 5. Delphinus sp. stomac fusiform g. Împerechează fiecare specie cu tipul de stomac corespunzător: f. lobulul hepatic este centrat de o arteră centrolobulară. Capreolus capreolus 3. Bos taurus 3. stomac bicameral (glandular şi triturator). Împerechează fiecare specie de mamifer cu tipul de dentiţie caracteristic: a.

separă fantele branhiale (în număr de cinci) care adăpostesc branhiile. 49 . iar pe de altă parte cu faringele. Branhiile externe Branhiile externe apar la embrionii şi larvele de la numeroşi peşti. subţiri şi intens vascularizate.8.2. 8.1. 8. cât şi cei ai melcilor cu respiraţie aeriană sau cazul unor crustacee. susţinute de arcurile branhiale. septele. Dispar aproape întotdeauna la adult. Sistemul respirator branhial Este diferenţiat în regiunea branhială fiind reprezentat de branhii interne sau externe. în cazurile mai simple. 8. numite mişcări de ventilaţie. iar lamele branhiale perechi. la peşti.1) sunt de origine ectodermică. rămân libere şi mobile. lamele branhiile sunt fixate pe toată lungimea lor de un sept cărnos bine dezvoltat ce ajunge până la nivelul tegumentului.1. pot fi aprovizionaţi cu aer proaspăt bogat în oxigen prin difuziune sau prin mişcări active de umplere.structuri interne. Branhiile. Peştii au branhia formată din lamele branhiale. prinse doar prin baza lor direct pe arcul branhial. deoarece restul suprafeţei corpului are o permeabilitate mult redusă. 8. Plămânii tetrapodelor. rămânând o singură cameră branhială. La teleosteeni septul dispare cu totul. Aceste suprafeţe respiratorii se găsesc în cadrul sistemului respirator. fiecare comunicând pe de o parte cu exteriorul. La elasmobranhi. protejată de opercul. 8. acestea fiind la rândul lor alcătuite din lamele branhiale. Branhii interne Vertebratele primar acvatice au branhii interne (fig.1. ele preiau în întregime funcţia schimbului de gaze . Odată cu dispariţia septelor se şterg şi fantele branhiale. Organismele terestre au alte mijloace care facilitează schimbul gazos . dar şi pentru absorbţia substanţelor nutritive preluate din ou sau din uterul matern. sau exodermică (apar înaintea formării pungilor branhiale şi a pliurilor operculare).1). chiar dacă devin interne. care este de două tipuri: branhial şi pulmonar. Ciclostomii au pungi branhiale (marsipobranhii). Aceste branhii pot fi de origine endodermică (reprezentând prelungiri ale lamelor branhiale care ies în afara pungilor branhiale). numite plămâni. Ele au de regulă forma unor filamente bipenate (branhii plumoase). Branhiile larvare ale amfibienilor (fig. servind pentru respiraţie. Sistemul respirator Schimbul gazos care se reprezintă etapa respiraţiei externe se realizează la nivelul unor membrane cu suprafaţă mare. cea de pierdere a apei.1. dar la artropode. suplimentează doar schimburile respiratorii care se desfăşoară la prin suprafaţa corpului. La acipenseride septul branhial se scurtează încât lamele branhiale devin parţial libere. care depăşesc dificultatea principală pe care o întâmpină epiteliile în aer.

Figura 8.1. Sistemul respirator branhial.

Figura 8.2. Suprafeţele respiratorii la plămânul parenchimatos de tip alveolar (mamifere) si la cel de tip tubular (păsări).

8.2. Sistemul respirator pulmonar
8.2.1. Plămânii Plămânii caracterizează în general vertebratele tetrapode, dar pot apărea şi la unele grupe de peşti precum Polypteridae (Brachiopterygieni), dipnoi, crosopterigieni. Aceşti peşti au plămâni saciformi, care nu pot fi confundaţi cu vezica gazoasă (înotătoare), datorită diferenţelor de origine (plămânii se desprind de pe partea ventrală a esofagului embrionar), vascularizaţie şi structură. La tetrapode se întâlnesc două tipuri de plămâni: cei saculari şi cei parenchimatoşi.

50

Plămânul sacular apare ca o pungă, cu o cutare internă mai mult sau mai puţin accentuată, ce determină o compartimentare în loje şi lojete. Suprafaţa lor respiratorie este în general redusă, crescând în sens centriped. Este prezent la amfibieni şi reptile. Plămânul parenchimatos, caracteristic păsărilor şi mamiferelor, prezintă elementele morfofuncţionale înconjurate de un parenchim conjunctiv. Suprafaţa respiratorie este considerabil mărită, creşterea ei făcându-se în sens centrifug. La păsări pulmonul are o structură parenchimatoasă de tip tubular, în care unitatea morfofuncţională este capilarul aerian (fig. 8.2); din punct de vedere funcţional este foarte eficient (are loc un dublu schimb respirator), având anexaţi şi sacii aerieni. Mamiferele au plămân de tip parenchimatos alveolar, cu unitatea morfofuncţională reprezentată de alveola pulmonară (fig. 8.2), un fund de sac care reţine o cantitate de aer rezidual. Plămânii la mamifere sunt înveliţi în pleură (constituită din două foiţe, una viscerală, alta parietală, între care se află un spaţiu virtual - cavitatea pleurală). La păsări pleurele sunt slab dezvoltate şi de aceea plămânii sunt lipiţi de coaste, care adesea îşi lasă amprenta pe faţa lor dorsolaterală. 8.2.2. Căile respiratorii La peştii care prezintă pulmoni, calea respiratorie care face legătura cu esofagul, nu conţine elemente scheletice şi este în general neomologabilă cu traheea. La tetrapode se diferenţiază drept căi respiratorii: fosele nazale, laringele, traheea. Fosele nazale arată în seria tetrapodelor tendinţa de separare a căii respiratorii de cea alimentară, realizată pe deplin la mamifere, precum şi la crocodili. Laringele, cu un schelet şi o musculatură proprie, apare diferenţiat de la urodelele mai evolute, care au cartilajele aritenoide. Anurele neavând un gât bine distinct, prezintă o cameră laringotraheaiană. Reptilele şi păsările au laringele în strânsă conexiune cu hiodul, cu cartilajele aritenoide, cricoide şi un inel traheal. La mamifere, laringele este organul fonaţiei, mucoasa laringiană formând repliuri numite corzi vocale, situate cartilajul tiroid şi cele aritenoide. Elementele scheletice ale laringelui mamalian sunt cartilajele aritenoide, cartilajul cricoid, tiroid, şi epiglota. Traheea prezintă o lungime proporţională cu cea a gâtului. Peretele său este susţinut de inele cartilaginoase care pot fi complete sau incomplete. Păsările au, în dreptul ultimelor inele traheale sau la graniţa dintre trahee şi bronhii, aparatul fonator numit siringe.
Autoevaluare 1. La rechini sistemul respirator are următoarele caracteristici: a. comunicarea cu exteriorul se face prin fante branhiale; b. septele branhiale sunt foarte scurte şi lamele branhiale libere; c. septele branhiale sunt lungi şi lamele branhiale fixate pe ele; d. camera branhială este unică şi acoperită de opercul. 2. Împerechează fiecare grup de tetrapode cu tipul de plămân caracteristic: k. amfibieni 1. sacular l. reptile - chelonieni 2. parenchimatos alveolar m. reptile - ofidieni 3. sacular cu căi intrapulmonare n. păsări 4. parenchimatos tubular o. mamifere 3. Alege afirmaţiile corecte despre căile respiratorii: e. laringele este organul fonator la toate tetrapodele; f. păsările emit sunete din segmentul numit sirinx; g. camera laringotraheală este prezentă la păsări; h. epiglota este prezentă numai la amniote.

51

9. Sistemul circulator
9.1. Caractere generale
Organismele pluricelulare şi-au dezvoltat mecanisme de transport bazate pe sistemul deplasării în masă a soluţiei (convecţie), căci difuziunea nu poate face faţă cerinţelor unei mase celulare mari şi active, când este vorba de distanţe mari. La unele nevertebrate cu dimensiuni prea mari pentru ca difuziune să facă faţă solicitărilor organismului, dar totodată lipsite de posibilitatea de a realiza o circulaţie sistemică a lichidelor corpului, sistemul de transport se bazează pe migrarea unor celule vehiculate ale substanţelor nutritive. Aceste celule, numite amoebocite, încorporează mici particule de hrană şi apoi se detaşează de epiteliu deplasându-se cu ajutorul pseudopodelor spre celule din alte regiuni. În acelaşi timp se produce şi digestia intracelulară. Transportul unor cantităţi mari de substanţe utilizează în general apa ca “solvent universal” , dar şi unii compuşi chimici purtători speciali ai unor substanţe vitale - precum hemoglobina care transportă gazele respiratorii. Este necesară de asemenea o cale de transport şi un mecanism de pompare a lichidului circulant. La animale, lichidele circulante sunt extracelulare. Nevertebratele inferioare au intestinul primitiv ca principală cavitate a organismului care este scăldat de mediu extern. Un spaţiu care poate fi menţinut izolat de mediu extern şi folosit pentru schimburile nutritive, este celomul format în evoluţie între ţesuturile intestinului şi peretele corpului. Se delimitează astfel un compartiment lichid extracelular mobil. Dacă iniţial mişcarea acestuia se realizează prin mişcările generale ale corpului, la nevertebratele superioare şi la toate vertebratele apare pompa musculară în acest scop, numită inimă. În cazuri mai simple inima împrăştie numai lichidele, ele reîntorcându-se la inimă nu tot prin vase, ci prin spaţiile corpului, având de-a face cu un sistem deschis. O nouă etapă în evoluţie a constituit-o închiderea completă a lichidului circulant în interiorul unor vase, rezultând sisteme circulatorii închise, caracteristice vertebratelor şi câtorva nevertebrate.

9.2. Sistemul circulator la vertebrate
Sistemul circulator asigură circulaţia sanguină şi cea limfatică, fiind alcătuit din vase de diferite tipuri şi calibre (artere, vene sanguine şi limfatice, capilare sanguine şi limfatice) şi din inimă. 9.2.1. Vasele sistemului circulator Circulaţia este întotdeauna orientată într-un singur sens: centrifug în artere şi centripet în vene. Arterele îşi micşorează calibrul cu cât se îndepărtează de inimă. Peretele arterial este gros, alcătuit din trei tunici: intima (formată din endoteliu şi subendoteliu), media (cu elemente musculare netede şi elemente elastice) şi adventicea (de natură conjunctivă). Arterele de calibru mare au tunica medie abundentă în fibre elastice, numite de aceea artere de tip elastic; arterele de calibru mijlociu sunt numite de tip muscular întrucât media lor este bogată în fibre musculare netede (la acest tip de artere, între intimă şi medie există o limitantă elastică internă). Venele au întotdeauna pereţii mai subţiri decât arterele de un acelaşi calibru (fig. 9.1); de asemenea au mai puţine elemente musculare şi elastice. Peretele venos are în structura sa aceleaşi trei tunici (intima, media şi adventicea), media fiind ceva mai bogată în elemente musculare. Venele poartă adesea valvule de formă semilunară (la nivelul arterelor acestea nu există decât în mod excepţional), reprezentând nişte repliuri ale intimei. Vasele limfatice au pereţii cu o structură mai puţin diferenţiată, doar la nivelul celor mai mari putându-se evidenţia prezenţa celor trei tunici; la nivelul tunicii medii lipsesc în general fibrele musculare. Ca şi venele, vasele limfatice au valvule, mai ales la păsări şi mamifere. La mamifere, pe traiectul vaselor limfatice se diferenţiază ganglionii limfatici. La vertebratele inferioare se găsesc elemente contractile, numite inimi limfatice, situate de regulă în apropierea locurilor unde vasele limfatice se deschid în vene, având rolul de a împinge limfa către vene.

52

Vertebratele primar acvatice au o alcătuire tipică a inimii. astfel încât în structura peretelui cardiac se regăsesc trei pături: pătura internă numită endocard (continuarea intimei vasculare). încât prin ea să circule şi sânge oxigenat: separarea incompletă în două părţi a atriului (în partea stângă ajunge 53 . circulaţia fiind simplă şi completă. Au calibru neregulat.2.2). un atriu. care au o respiraţie pulmonară. Uneori capilare se găsesc pe traiectul unei artere sau a unei vene care se capilarizează. cu structură vasculară. un ventricul şi un con arterial la peştii cartilaginoşi sau un bulb arterial la teleosteeni (fig. în cazul unor vene (de exemplu sistemul porthepatic sau cel porthipofizar). Peştii prezintă compartimentele inimii dispuse în forma literei “S”: un sinus venos. Inima Inima. inima prezintă modificări. 9. de forma unui inel redus. Peretele lor este alcătuit dintr-un endoteliu cu celulele puternic aplatizate. Prin inimă trece în permanenţă sânge venos.2.1. organul motor al circulaţiei. La peştii dipnoi. la periferia căreia se află un strat subţire reticular. interpuse între sistemul arterial şi cel venos. iar la vertebratele inferioare se pot dilata mult dând saci limfatici. în cazul unei artere (de exemplu glomerulul renal). telesteenii păstrând un mic rest din con. aceste reţele capilare speciale se numesc admirabile. care are structură cardiacă. Figura 9. protejând organul). pericardul (de natura conjunctiva. numite sinusoidale. dispuse pe o membrană bazală. Capilarele limfatice sunt de regulă mai largi decât cele sanguine şi încep în fund de sac. Înlocuirea conului arterial. în strânsă legătură cu respiraţia branhială. Schema structurii vaselor sanguine. un ventricul şi un con rudimentar cu 2 valvule. de la care pleacă artera aortă. cu valvule interne. 9. pătura mijlocie numită miocard (muşchiul inimii) şi pătura externă. atunci când cea branhială devine imposibilă din cauza scăderii apei. este asimetrică şi alcătuită dintr-un sinus venos. constituindu-se apoi un acelaşi tip de vas. de către bulbul arterial. se face treptat la peşti şi nu în totalitate. sau porte. Există şi capilare cu un calibru variabil şi discontinuităţi în perete. un atriu. La ciclostomi inima are un caracter foarte primitiv.Capilarele sanguine sunt vase de calibru redus. provine dintr-u vas profund modificat.

2. Astfel circulaţia dipnoilor este dublă. 54 . precum şi a ventriculului. Alcatuirea inimii la pesti. Ventriculul prezintă un sept incomplet care-l împarte în două loji: una dreaptă.4). împărţit în două rampe de către o cută spirală: rampa aortică (prin care trece sânge oxigenat. venit dinspre partea dreaptă a ventriculului. 9. Circulaţia amfibienilor este dublă. şi îndreptat apoi spre artera pulmocutanată). complet la anure) în două camere: atriul drept mai mare în care se deschide sinusul venos şi cel stâng mai mic în care se deschid venele pulmonare (aduc sânge oxigenat). 9. dar musculatura lui. inima nu mai are sinusul şi conul distincte. dar incompletă. apărute odată cu trecerii la viaţa terestră şi deci la respiraţia aeriană. în parte amestecat. cu o dispoziţie specială diminuează amestecul celor două feluri de sânge. iar în cea dreaptă sânge neoxigenat). dar incompletă.3). adus din partea stângă a ventriculului. mai mică. atriul este împărţit inegal (cu discontinuităţi la urodele. ele pierzându-şi individualitatea. Figura 9. Sinusul venos este mai puţin dezvoltat decât la peşti. şi orientat spre cârjele aortice) şi cea pulmonară (prin care trece sânge neoxigenat. numită şi pulmonară (aici ajunge sângele din atriul drept). Ventriculul este unic.sânge oxigenat de la plămâni. Ventriculul se continuă cu un con. Amfibienii prezintă la nivelul inimii modificări (fig. Atriul este separat complet în: atriul drept mai mare şi cel stâng (în care se deschide trunchiul venelor pulmonare). bineînţeles tot incompletă. bine dezvoltat. La reptile (fig.

Circulaţia este dublă.4.continuat cu artera pulmonară. Figura 9. Alcătuirea inimii la reptile. din poziţie mediană porneşte recurbându-se spre stânga. Alcătuirea inimii la amfibieni. numită aortică care se continuă cu cârja aortică dreaptă (cu sânge oxigenat). cârja aortică stângă (cu sânge amestecat). dar incompletă.3. 55 . Figura 9. alta stângă.

nodulul atrioventricular sau Aschoff-Tawara (în partea inferioară a septului interatrial). precum şi unul omolog celui de la mamifere denumit Aschoff-Tawara. Circulaţia este dublă şi completă. Din ventriculul drept porneşte artera pulmonară. 9. Sinusul a fost cuprins în cadrul ventriculului drept. atriul stâng aorta atriul drept ventriculul drept trunchi pulmonar ventriculul stâng atriul drept ventriculul stâng aorta atriul stâng ventriculul drept A B Figura 9. reţeaua lui Purkinje (continuă fascicolul atrioventricular în pereţi ventriculari). Cârja aortică stânga a dispărut. Sistemul excitoconducător al inimii Automatismul inimii este asigurat de o un sistem special de celule musculare. 56 . în septul atrioventricular).5). Mamiferele au sistemul excitoconductor mai bine diferenţiat (fig.6): nodulul sinoatrial sau Keith-Flack (în peretele atriului drept). rămânând cea dreaptă care porneşte din ventriculul stâng. Conul arterial şi sinusul venos dispar la adulţi (sinusul venos intrând în constituţia atriului drept). La păsări. la nivelul deschiderii venei cave superioare drepte. Alcătuirea inimii la păsări (A) şi mamifere (B).5. despărţirea atriilor.6. care şi-au păstrat caracterul embrionar. nodul sinoatrial nodul atrioventricular fascicul Hiss ram stâng ram drept reţea Purkinje Figura 9. constituind sistemul excitoconducător. cât şi cel interventricular sunt bine marcate. fascicolul atrioventricular (pornit din nodulul atrioventricular. Inima mamiferelor seamănă din punct de vedere funcţional cu cea de la păsări. iar din cel drept (care are pereţii mai groşi) o cârjă aortică care se curbează spre stânga (fig. funcţional însă se manifestă la nivelul sinusului venos şi a atriului. Sistemul excitoconducător la mamifere. La vertebratele inferioare acest sistem este mai slab diferenţiat histologic.Păsările au inima tetracamerală. se diferenţiază un nodul sinusal. 9. Atriile prezintă de obicei prelungiri. purtând sânge oxigenat. cât şi a ventriculelor fiind completă. La exterior şanţul atrioventricular (coronar). având jumătatea stângă (prin care trece sânge oxigenat) complet separată de cea dreaptă (prin care trece sânge neoxigenat). din ventriculul drept porneşte artera pulmonară prin care pleacă sângele neoxigenat spre plămâni. numite auricule.

57 . atriu. este simplă şi deschisă la vertebratele primar acvatice. Descrie evoluţia compartimentului ventricular al inimii în seria vertebratelor. ventricul şi con arterial. este dublă şi închisă la păsări şi mamifere. 3. d. ventricul şi bulb arterial. vene si capilare. este dublă şi deschisă la tetrapode. d. sinus venos. precizează apoi si particularităţile structurale pentru artere. b. La peştii teleosteeni inima este constituită din: a. două atrii şi un ventricul. sinus venos. două atrii şi două ventricule. 4. Identifică planul comun de structură al vaselor sanguine. sinus venos. atriu. b. Alege afirmaţiile incorecte despre circulaţie: a. c. apoi si pe cea a compartimentului atrial.Autoevaluare 1. c. este simplă şi închisă la vertebratele primar acvatice. 2.

tubul contort distal. funcţionează în general pentru eliminarea apei.1. 10. Metanefrosul este rinichiul funcţional al amniotelor (reptile. . în care numărul nefronilor s-a înmulţit apreciabil. structural şi funcţional: capsula. La unele animale nevertebrate de apă aceste funcţii sunt îndeplinite de aceleaşi suprafeţe de schimb specializate şi pentru schimbul de gaze respiratorii (în cel mai simplu caz este implicată întreaga suprafaţă a corpului). tubul contort proximal. la masculii amniotelor se formează epididimul (o parte a căilor sexuale). - 58 .nefronul deschis cu glomerul intern. Rinichiul Unitatea funcţională şi structurală a rinichiului este nefronul (tubuşorul urinar). . fiindu-i asociată capsula Bawman şi alcătuind împreună corpusculul lui Malpighi.nefronul aglomerular. 10. Cele mai complexe structuri de acest tip sunt rinichii vertebratelor. Acestea pot apărea ca nişte tuburi. De asemenea. forma cea mai simplă. În evoluţia vertebratelor se disting mai multe tipuri de rinichi (fig.10. întâlnit în mezonefrosul vertebratelor inferioare sau în metanefrosul celor superioare. în preajma căreia se găseşte un glomerul vascular extern) în cavitatea generală a corpului şi distal în canalul Wolff. prezent în mezonefrosul unor amfibieni. porţiunea de conectare la canalul colector Bellini (fig. elimină resturile metabolice. numit conductul lui Wolff.2). funcţional rămânând la adulţi metanefrosul . Sistemul excretor Existenţa unui mediu intern. prevăzute de regulă cu cili. funcţia sa principală fiind cea de a forma în embriogeneză ureterul primar. La amniote. 10. În dezvoltarea ontogenetică a vertebratelor superioare (amniotele) se succed toate aceste trei tipuri de rinichi.nefronul închis.rinichiul superior organizat. din partea sa anterioară. la care se ataşează un glomerul vascular admirabil. ei şi căile urinare constituie sistemul urinar (excretor). la care nefrostomul dispare (se pierde legătura cu celomul). îndeosebi la mamifere. este o formă adaptativă a nefronului evoluat. deschis proximal printr-un nefrostom (pâlnie ciliată. constituie o condiţie esenţială pentru funcţionarea diferitelor sisteme din organism. prezentând o alungire considerabilă a segmentelor sale bine diferenţiate morfologic. cu o presiune osmotică determinată şi sensibil constantă. păsări şi mamifere). Nefronii în seria vertebratelor sunt şi ei de diferite tipuri: nefronul deschis cu glomerul extern. iar forma care rămâne funcţională pentru toate anamniotele se numeşte şi opistonefros. are glomerului dezvoltat chiar pe traiectul tubuşorului urinar. . Dar există în lumea animală şi o diversitate de sisteme celulare care realizează echilibru ionic. Sistemul excretor reglează mediul intern prin menţinerea unei aceleiaşi cantităţi de săruri şi de apă. fiind lipsit în mod secundar de glomerul. prezent la unii teleosteeni marini. nefronul glomerular închis prezintă o evoluţie maximă. telesteeni şi amfibieni.1): pronefrosul (rinichiul cranial sau cefalic). mezonefrosul (rinichiul troncal) şi metanefrosul (rinichiul caudal). iar glomerul este intern. Pronefrosul este considerat în general un organ tranzitoriu la vertebrate. ansa Henle. dar pot permite şi reabsorbţia unor substanţe sau secreţia altora în fluidul care circulă prin ele. punând în legătură cavitatea corpului cu mediu extern. Mezonefrosul apare în embriogeneza amniotelor. prezent la pronefrosul larvelor de ciclostomi.

59 . Evoluţia rinichiului la vertebrate.Figura 10.1.

2. Ureterul primar este la ciclostomi uroduct.10. inclusiv a tubuşoarelor colectoare Bellini La cele mai multe vertebrate. Autoevaluare Descrie alcătuirea sistemului urinar la amfibieni si mamifere. Căile urinare Din unirea între ele a porţiunilor distale ale nefronilor rezultă ureterul primar sau conductul lui Wolff. Structura rinichiului la mamifere. în care poate fi depozitată urina (secretată continuu de către rinichi) şi astfel eliminată numai la anumite intervale de timp.2. La amniote se dezvoltă un ureter secundar (prin înmugurirea părţii distale a ureterului primar). Vezica urinară lipseşte în mod secundar la crocodili. Originea vezicii urinare este diferită: tubară (din conducterele urinare) la peşti. Ureterul secundar va sta la originea căilor excretoare extra. 60 . păsări. iar cel primar rămâne numai spermiduct (canal deferent). cloacală la amfibieni şi amniote (la amniote participă la formarea vezicii urinare şi pedicelul alantoidei). Figura 10.şi intrarenale. dar la masculii celor mai mulţi gnatostomieni el devine şi spermiduct. şerpi. în dreptul căilor urinare se găseşte vezica urinară.

La majoritatea organismelor pluricelulare. Vertebratele prezintă o singură formă de înmulţire. Caractere generale Procesul de reproducere prezintă mecanisme variabile în lumea animală. cea sexuată. descendenţii primind doar puţină materie de la care prin dezvoltare vor rezulta organisme noi.1. la nivel pluricelular. testiculele coborând în sacii scrotali numai în perioada de reproducere şi apoi revenind în cavitatea abdominală (la unele insectivore. la microorganisme reproducerea constă in diviziunea celulară precedată de o perioadă de sinteză şi însoţită de dublarea tuturor componentelor structurale ale celulei. La mamiferele are loc în timpul dezvoltării intrauterine o deplasare a gonadelor mascule de la locul de formare (porţiune anterioară a mezonefrosului) spre partea posterioară a bazinului sau chiar înafara abdomenului. situată în jumătatea posterioară a cavităţii abdominale. cu rol în transportul gameţilor. peşti şi amfibieni şi cele care prezintă canalicule seminifere de la amniote şi unii teleosteeni.1. iar deschiderea sa congenitală sau produsă de o ruptură ulterioară determină apariţia herniei inghinale prin pătrunderea unei anse intestinale până în scrot . artiodactile. Forma iniţială a descendenţilor variază întâlnind atât forme de reproducere pluricelulară (muguri) cât şi structuri unicelulare (gameţi). cetacee. Caracteristicile sale sunt destul de unitare la vertebrate. Gnatostomienii au o pereche de testicule. Coborârea testiculului se face printr-un spaţiu situat între peretele abdominal şi pelvis. este situată în cavitatea generală. Exorhidia poate fi permanentă (la primatele superioare. odată cu activitatea ciclică a gonadei. În mod similar. în saci scrotali . la femelele multor grupe căile genitale asigură ş dezvoltarea progeniturii în primele etape ale dezvoltării. Canaliculele seminifere sunt structuri permanente. Agnatele sunt lipsite de căi genitale. La mamiferele cu exorhidie permanentă canalul inghinal se închide complet. 11. organismul parental îşi păstrează identitatea. înafara corpului.2.11. În forma cea mai simplă. Teleosteeni au testicule voluminoase (volumul creşte mult în perioada reproducerii). una purtând capul şi cealaltă păstrând coada. La anure testiculele ovale. proboscidieni. 61 . mai înapoia decât la amfibieni. Reproducerea prin muguri pluricelulari se întâlneşte la numeroase animale sesile. un vierme plat (planaria de exemplu) se poate reproduce strangulându-şi corpul şi formând două mase celulare. La ciclostomi testiculul este un organ impar. în câteva zile fiecare jumătate regenerează structurile ce-i lipsesc. primatele primitive).2. ocupând regiunea opistonefrotică anterioară. Sistemul reproducător 11. Reptilele au gonada masculină de formă rotunjită sau ovală. Din punct de vedere structural (după forma structurii în care se diferenţiază spermatozoizii) se deosebesc două tipuri de testicule: cele cu ampule de la ciclostomi. ovarul şi respectiv testiculul. Testiculul Gonada masculină în care se formează spermatozoizii. perisodactile) sau temporară.caz numit exorchidie. Astfel la adulţi. Gnatostomienii au şi structuri asociate gonadelor. numit canal inghinal. La păsări. procesul încheindu-se cu separarea celulelor fiice. destul de masive. Gameţii sunt produşi în gonade. rozătoarele. care necesită participarea celulelor reproducătoare (gameţi): spermatozoidul şi ovulul. testiculele adesea au volum inegal şi sunt dispuse uşor asimetric la partea cranială a rinichilor. spermatozoizii fiind eliminaţi în cavitatea generală. care reprezintă structurile de bază ale sistemului reproducător. resorbindu-se în perioada de repaus şi fiind înlocuite de altele. Elasmobrannhii prezintă testiculele alungite. edentate). sunt prinse în apropierea extremităţii anterioare a rinichiului (corpuri adipoase galbene sunt ataşate testiculelor). poziţia testiculelor este variabilă: intraabdominale – caz numit criptorhidie (multe insectivore. fiind legat de pereţii acesteia prin mesorhiu. carnivore.fenomen frecvent întâlnit la om. Ampulele se dezvoltă sezonier. precum sunt celenteratele. reprezentate de conducte (căi genitale). Gonadele 11. sirenieni.

La mamiferele primitive (prototeriene. Ovarele au o activitate ciclică. glandele veziculare. La mamifere variaţiile gonadei sunt minime întrucât ovulul este microscopic. Ciclostomii au un singur ovar situat pe linia medio-dorsală a cavităţii abdominale. dreptul degenerând în timpul dezvoltării embrionare). La amniote. cu formă variabilă după cea a corpului (mai scurt la anure). la şopârle asemănători celor de la amfibieni. La amfibieni are loc separarea parţială sau chiar totală a căilor genitale de cele urinare. Funcţia primara a oviductului este de a conduce ovulele în locul unde vor fi fecundate. La vertebratele inferioare (peşti şi amfibieni) creşterea ovarelor este puternică în perioada de reproducere. dar de la multe vertebrate are si funcţia de a forma membranele terţiare ale ovulului. La reptile ovarele sunt saculari. Păsările au de regulă un singur ovar funcţional (cel stâng. este situată ca şi testiculul în cavitatea generală. Intre ovar si oviduct există o discontinuitate. 62 . a teleosteenilor si a lui Lepisosteus dintre peştii holostei care au un tip special de oviducte) de canalul Muller. odată cu apariţia metanefrosului.1). La elasmobranhi partea anterioară a opistonefrosului îşi modifică nefroniii în vederea transportului de gameţi.11. situaţie întâlnită la condrostei. La euterieni. mai consistenţi la crocodili şi broaştele ţestoase. ca şi formaţiunea foliculară în care se dezvoltă. se formează şi un canal de neoformaţie pentru drenare a urinei. chiar şi metateriene) se regăsesc încă unele caractere reptiliene (lobare externă. La elasmobranhi ovarul poate fi unic sau pereche (dispuse asimetric).în cavitatea generală si apoi prin porii genitalei în apa înconjurătoare. numit ureter secundar. Canalele proprii de eliminare a gameţilor. cu puţine excepţii (la chiroptere ovarul stâng este mai mic). ovulul eliminat trebuind sa străbată cavitatea generală. prelungit cu oviductul. ovarele sunt perechi. opistonefrosul având funcţie exclusiv urinară. datorată dimensiunilor mai mare ale ovulelor). Pe traseul căilor genitale mascule pot exista şi glande anexe: glanda Leydig. însa de obicei peretele ovarului este destul de aproape de deschiderea oviductului care este mai largă şi poartă denumirea de pavilion.2. deasupra ovarelor se dezvoltă corpurile adipoase. 11. multilobat. la reptilele şi păsările ovarul creşte mult căpătând forma unui ciochine întrucât ovulele sunt de dimensiuni mari. holostei şi la Neoceratodus dintre dipnoi. prostata. Conductele genitale femele sunt reprezentate la vertebrate (cu excepţia agnaţilor care nu au conducte. iar in cazurile de oviviparie sau de viviparie de a păstra embrionul până la dezvoltarea sa. de către opistonefros. speciale. Amfibienii au ovare saculare. Ovarul Gonada femelă. numită spermiduct (fig. glandele lui Cowper (bulbouretrale). ureterul primar (canalul Wolff) va constitui calea genitală. 11. ajungerea ovulelor la maturitate făcându-se numai într-o anumită perioadă.3. egal dezvoltate. Căile genitale Agnatele nu prezintă căi genitale. canalul Wolff va fi spermiduct în timp ce un fel de ureter “secundar” va drena urina. Teleosteeni au un ovar cu un gol central (în care sunt eliberate ovulele). deosebite pentru fiecare sex. fiind legat de pereţii acesteia printr-un mezovarium. Conductele genitale mascule sunt reprezentate în modul cel mai primitiv. apar la gnatostomieni. Teleosteeni au pentru ambele sexe conducte genitale proprii. ele umplând cavitatea generală întrucât şi numărul de ovule este imens. atât spermatozoizii cât şi ovulele eliminându-se într-un mod primitiv . Chiar şi dintre amniote.2.

Metaterienii au aceste formaţiuni duble. cetacee. Mamiferele vivipare (meta. Într-un mod asemănător apar diferenţiate şi oviductele reptilelor şi păsărilor (fig. gestaţia fiind foarte scurtă. ultima porţiune a oviductului. “uterul”). denumită “vagin” să se deschidă în cloac. multe copitate. istmul. uter bicorn cu fuzionare mai lungă dar incompletă proximal (la insectivore. fiecare oviductul este diferenţiat pe mai multe segmente (trompa. puţine chiroptere. urmând ca ultima porţiune. după care urmează trompa mai lungă şi musculoasă.Figura 11. La metaterieni. La elasmobranhi conductele genitale sunt pare şi simetrice. La păsări. este “vaginul care prin contracţie elimină ouăle în cloac. deseori reunindu-se la extremitatea cranială pentru a forma medial un pavilion unic. leneş). In continuarea pavilionului. cetacee. trompă. uter şi vagin. oviductul se continuă cu istmul scurt (la acest nivel se formează membranele cochiliere). Conductele genitale mascule la tetrapode. precum şi uterul parţial sau total. la nivelul său glandele secretând albuşul. cu puţine excepţii se diferenţiază numai oviductul stâng. 63 . mai strâmtă şi musculoasă . însă la euterienii se remarcă tendinţa de unire a oviductelor dinspre partea terminală. uter simplu cu fuzionare totală (la multe primate. tatuu. cuprinzând vaginul (devine unic). inclusiv omul.1. în care se formează coaja propriu zisă (la reptilele ovovivipare sau vivipare. precum şi la alte mamifere (alte primate. Mamiferele prototeriene (care depun ouă) au oviducte asemănătoare celor de la reptile şi păsări. Conductul genital începe cu un pavilion. apoi cu o porţiune mai lărgită numită “uter”.2).şi euteriene) au oviductul diferenţiat în pavilion. unele rozătoare). La om. porc. organul nidamentar. 11. unele chiroptere. uterul este slab dezvoltat. uter bipartit cu fuzionare distală scurtă (la porc. lemurieni). ultimul deschizându-se la nivelul sinusului urogenital. Mamiferele euteriene au uterele bine dezvoltate cu diferite grade de fuzionare între ele: utere neunite şi deschise separat în vagin (la iepure şi alte rozătoare. carnivore. unele chiroptere). în “uter” se dezvoltă embrionul).

copulaţia făcându-se prin simpla apoziţie a cloacului mascul cu cel femel. glandele anexe ale oviductelor sunt fine dezvoltate: glandele vestibulare. Conductele genitale femele prezintă şi ele glande.mai cu seamă ale mamiferelor (vestibulul genital. Sphenodon dintre reptile şi majoritatea păsărilor nu au organe copulatorii. masculii au porţiuni ale aripioarelor (pelviene la condrihtieni sau anale la teleosteeni) modificate pentru conducerea spermatozoizilor pe căile genitale femele. încât ele vor avea în general dezvoltate organe copulatorii la masculi (penisul).rumegătoare. la gimnofioni se întâlneşte o copulaţie. Autoevaluare Descrie alcătuirea sistemului reproducător la păsări şi la mamifere. dar şi la femele . în vederea copulaţiei. secreţia lor constituie învelişurile oului (albuşul. La peşti care prezintă fecundaţie internă. reptile şi păsări sau formaţiunea mucoidă la amfibieni). Figura 11. La mamiferele. glandele clitoridiene. cloacul mascul fiind protractil şi folosit ca organ copulator. hipopotam). Organele genitale externe sunt diferenţiate mai bine la masculi. clitorisul.2. Dintre amfibieni. membranele şi coaja la rechini. La speciile ovipare. două perechi de labii). Conductele genitale femele la tetrapode. Amniotele au întotdeauna fecundaţie internă. 64 . porţiunea caudală a uterului este îngustă diferenţiindu-se un col care marchează comunicarea cu vaginul.

II (sisteme de relaţie).Anatomia comparată a vertebratelor. 1978 . S. 65 . S. Comănescu. L. Mişcalencu. Cuza”.. Tomescu.Anatomia comparată a vertebratelor. II. Kennedy. Iaşi. 1981 . Cuza”. Haimovici. S. C. D. Universitatea „Al.Bibliografie Bejenaru. I (sistemul locomotor). Bucureşti. Solomon.Biologia organismelor. 1986 . Universitatea „Al.Lucrări practice de anatomia comparată a vertebratelor. Haimovici.. Editura ştiinţifică şi enciclopedică.. D. G. International Edition.. vol. Tefler. G.. Haimovici.V. I. S. Iaşi..Zoologia nevertebratelor. vol. Suciu. Editura Pim.. 1998 . I (splanhnologia). 1983 .. Iaşi. Matic. A. I. S.H.. Pisică.. M. Universitatea “Al. Comparative Anatomy. Haimovici.. WCB/McGraw-Hill. Function. Neagu. Cuza”. vol. 1982 . 1982 . 1979 . Cuza”.. K. W. N. I.Lucrări practice de anatomia comparată a vertebratelor.. M. Ştirbu.. Bucureşti. Editura didactică şi pedagocică.. Comănescu.Elemente de Anatomie comparată a animalelor. vol. S.Anatomia comparată a vertebratelor.. Editura didactică şi pedagogică. Z.. Kardong. Bucureşti. Antoniu. I.. Stanc. F. Universitatea “Al.. Evolution.. Iaşi. Mailat-Mişcalencu.Vertebrates.. 2002 . M. Iaşi. I. Năstăsescu. L..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful