P. 1
Anatomie-comparata

Anatomie-comparata

|Views: 242|Likes:
Published by Ioana Paula
Anatomie comparata, suport de curs facultatea de biologie
Anatomie comparata, suport de curs facultatea de biologie

More info:

Published by: Ioana Paula on Jan 14, 2014
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/09/2016

pdf

text

original

Sections

  • 1. Definiţii şi principii generale
  • 1.1. Termeni anatomici
  • 1.2. Similarităţi
  • 2. Sistemul tegumentar
  • 2.1. Pielea
  • 2.1.1. Epiderma
  • 2.1.2. Derma
  • 2.2. Producţii (anexe) ale pielii
  • 2.2.1. Producţii epidermice
  • 2.2.2. Producţii dermice
  • 3. Sistemul scheletic
  • 3.1. Exoscheletul
  • 3.2. Endoscheletul
  • 3.2.1. Scheletul axial
  • 3.2.2. Scheletul apendicular
  • 4. Sistemul muscular
  • 4.1. Musculatura scheletică
  • 4.1.1. Musculatura trunchiului
  • 4.1.2. Musculatura capului
  • 4.1.3. Musculatura apendiculară
  • 4.2. Derivate ale musculaturii scheletice
  • 4.2.1. Musculatura pieloasă
  • 4.2.2. Organele electrice
  • 5. Sistemul nervos
  • 5.1. Caractere generale ale sistemului nervos în seria animală
  • 5.2. Sistemul nervos la vertebrate
  • 5.2.1. Sistemul nervos central
  • 5.2.2. Sistemul nervos periferic
  • 5.2.3. Sistemul nervos vegetativ
  • 6. Sistemul endocrin
  • 6.2. Sistemul endocrin la vertebrate
  • 6.2.1. Hipofiza (glanda pituitară)
  • 6.2.2. Tiroida
  • 6.2.3. Corpul ultimobranhial şi glanda paratiroidă
  • 6.2.4. Glanda adrenală
  • 6.2.5. Paraganglionii
  • 6.2.6. Insulele pancreatice
  • 6.2.7. Epifiza (glanda pineală)
  • 6.2.8. Urofiza
  • 6.2.9. Gonadele
  • 6.2.10. Organe endocrine secundare
  • 7. Sistemul digestiv
  • 7.1. Caractere generale
  • 7.2. Sistemul digestiv la vertebrate
  • 7.2.1. Cavitatea bucală
  • 7.2.3. Faringele
  • 7.2.4. Esofagul
  • 7.2.5. Stomacul
  • 7.2.6. Intestinul mediu
  • 7.2.7. Intestinul posterior
  • 7.2.8. Glandele anexe
  • 8. Sistemul respirator
  • 8.1. Sistemul respirator branhial
  • 8.1.1. Branhii interne
  • 8.1.2. Branhiile externe
  • 8.2. Sistemul respirator pulmonar
  • 8.2.1. Plămânii
  • Bibliografie

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” FACULTATEA DE BIOLOGIE SPECIALIZAREA BIOLOGIE - ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

ANATOMIE COMPARATĂ
SUPORT DE CURS

IAŞI 2010

Coordonator disciplină şi tutore : Conferenţiar Dr. Luminiţa BEJENARU (e-mail: lumib@uaic.ro) Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: - organizare generală (principii, planuri, similarităţi); - sisteme de relaţie; - sisteme de nutriţie; - sisteme de reproducere. Obligaţii minime pentru promovarea examenului: - prezenţa la activităţile asistate şi cele de tip tutorial (minim 50%); - media minimă 5 a testelor de evaluare şi nota minimă 6 la un proiect de documentare. Modul de stabilire a notei finale: 50% testele de evaluare pe parcurs, 25% testul de evaluare final, 25% proiectul de documentare. Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei: variabilitatea anatomică (morfologică şi structurală) a unor organe la diferite grupe de animale.

2

Cuprins
1. Definiţii şi principii generale …………………………………………………………………………. 1.1. Termeni anatomici …………………………………………………………………………… 1.2. Similarităţi …………………………………………………………………………………….. 2. Sistemul tegumentar …………………………………………………………………………………. 2.1. Pielea …………………………………………………………………………………………. 2.1.1. Epiderma …………………………………………………………………………. 2.1.2. Derma …………………………………………………………………………….. 2.2. Producţii (anexe) ale pielii ………………………………………………………………….. 2.2.1. Producţii epidermice …………………………………………………………….. 2.2.2. Producţii dermice ………………………………………………………………… 3. Sistemul scheletic ……………………………………………………………………………………... 3.1. Exoscheletul ………………………………………………………………………………….. 3.2. Endoscheletul ………………………………………………………………………………... 3.2.1. Scheletul axial ……………………………………………………………………. 3.2.2. Scheletul apendicular …………………………………………………………… 4. Sistemul muscular …………………………………………………………………………………….. 4.1. Musculatura scheletică ……………………………………………………………………… 4.1.1. Musculatura trunchiului …………………………………………………………. 4.1.2. Musculatura capului ……………………………………………………………... 4.1.3. Musculatura apendiculară ………………………………………………………. 4.2. Derivate ale musculaturii scheletice ……………………………………………………….. 4.2.1. Musculatura pieloasă ……………………………………………………………. 4.2.2. Organele electrice ……………………………………………………………….. 5. Sistemul nervos ………………………………………………………………………………………... 5.1. Caractere generale ale sistemului nervos în seria animală …………………………….. 5.2. Sistemul nervos la vertebrate ………………………………………………………………. 5.2.1. Sistemul nervos central …………………………………………………………. 5.2.2. Sistemul nervos periferic ………………………………………………………... 5.2.3. Sistemul nervos vegetativ ………………………………………………………. 6. Sistemul endocrin ……………………………………………………………………………………… 6.2. Sistemul endocrin la vertebrate ……………………………………………………………. 6.2.1. Hipofiza (glanda pituitară) ………………………………………………………. 6.2.2. Tiroida …………………………………………………………………………….. 6.2.3. Corpul ultimobranhial şi glanda paratiroidă …………………………………… 6.2.4. Glanda adrenală …………………………………………………………………. 6.2.5. Paraganglionii ……………………………………………………………………. 6.2.6. Insulele pancreatice ……………………………………………………………... 6.2.7. Epifiza (glanda pineală) …………………………………………………………. 6.2.8. Urofiza …………………………………………………………………………….. 6.2.9. Gonadele …………………………………………………………………………. 6.2.10. Organe endocrine secundare …………………………………………………. 7. Sistemul digestiv ………………………………………………………………………………………. 7.1. Caractere generale ………………………………………………………………………….. 7.2. Sistemul digestiv la vertebrate ……………………………………………………………... 7.2.1. Cavitatea bucală …………………………………………………………………. 7.2.3. Faringele ………………………………………………………………………….. 7.2.4. Esofagul …………………………………………………………………………... 7.2.5. Stomacul ………………………………………………………………………….. 7.2.6. Intestinul mediu ………………………………………………………………….. 7.2.7. Intestinul posterior ……………………………………………………………….. 7.2.8. Glandele anexe ………………………………………………………………….. 8. Sistemul respirator …………………………………………………………………………………….. 8.1. Sistemul respirator branhial ………………………………………………………………… 8.1.1. Branhii interne ……………………………………………………………………. 8.1.2. Branhiile externe …………………………………………………………………. 8.2. Sistemul respirator pulmonar ………………………………………………………………. 8.2.1. Plămânii …………………………………………………………………………... 5 5 6 9 9 9 9 10 10 12 13 13 13 13 17 23 23 23 24 25 25 25 26 27 27 27 27 31 34 36 36 36 37 38 39 39 40 40 40 41 41 42 42 42 43 43 44 44 44 46 47 49 49 49 49 50 50

3

. 9.2..2..2.2. 10. Inima ………………………………………………………………………………. Rinichiul ……………………………………………………………………………………. Căile genitale ……………………………………………………………………………….2. Ovarul ……………………………………………………………………………. Sistemul excretor ……………………………………………………………………………………. 10. Sistemul circulator ……………………………………………………………………………………. Sistemul reproducător ………………………………………………………………………………. 9.1..1. 11. Caractere generale ………………………………………………………………………… 11. Caractere generale ………………………………………………………………………….2.2.1. 9.. Testiculul ………………………………………………………………………… 11. Gonadele …………………………………………………………………………………….3.2.1.. Vasele sistemului circulator …………………………………………………….2. 10. 11.. Bibliografie ………………………………………………………………………………………………….. Sistemul circulator la vertebrate …………………………………………………………… 9.1.2.8. 11. Căile respiratorii ………………………………………………………………….2. Căile urinare ………………………………………………………………………………… 11. 9. 51 52 52 52 52 53 58 58 60 61 61 61 61 62 62 65 4 .

Rolul biologic indică cum partea respectivă (structura) este folosită de către în mediu. muşchii masticatori la un şoarece acţionează pentru închiderea fălcilor şi pentru a mesteca hrana. stabilirea funcţiei şi al rolului biologic.transversal = planul care divide corpul sau organul în două porţiuni.distal = depărtat de originea părţii . de la bun început. Formularea problemei. La multe păsări penele au funcţia de a acoperi corpul. constă în descrierea anatomică şi relaţionarea animalului la alte specii (deci din punct de vedere). inferior). desemnând acţiunea sau proprietatea unei părţi în organism. 1.extensie = mărirea unghiului dintre două axe. periferic) = pe sau aproape de suprafaţă . cefalic = spre extremitatea cefalică .sagital = planul longitudinal care trece din faţă în spate. Funcţia este în general observată în laborator (studiu de laborator).cranial. .lateral = depărtat de linia medială a corpului . organismul neseparat din contextul ecologic. . Termeni anatomici Anatomia animală utilizează o serie de termeni specifici. Termenul de morfologie desemnează studiul formei în corelaţie cu funcţia ei (cum o structură şi funcţiile sale devine o parte integrată în organism). Denumiri de mişcări: .parietal = referitor la peretele părţii .dorsal = spre spatele corpului sau a unei părţi din corp .1. . superior. dintre care cei mai frecvenţi sunt prezentaţi mai jos. De exemplu. . Termeni de direcţie şi de localizare : .profund (intern. . central) = depărtat de suprafaţă . . urmărind în principal legile evoluţiei acestora pe plan morfologic. la nivel internaţional. . . . Astăzi.1. anterioară şi posterioară (în cazul omului. în mediu ele îndeplinesc mai multe roluri biologice: termoreglarea.medial = apropiat de linia mijlocie a corpului . Funcţia şi rolul biologic sunt două noţiuni diferite. cu limitările şi posibilităţile lor pentru procesul evolutiv. Aceeaşi structură lucrează atât pentru organism (deci are o funcţie) cât şi corespunzător cerinţelor din mediu. În demersul ei.flexie = închiderea unghiului dintre două axe. uneori etalarea pentru atragerea atenţiei partenerului în timpul reproducerii. Analiza morfologică se concentrează pe nivelurile înalte de organizare biologică: organe.superficial (extern. Termenul de funcţie biologică este mai restrictiv. 5 .ventral = spre faţa corpului sau a unei părţi din corp . sisteme de organe. prin propria sa alcătuire devine un factor în evoluţia altor forme). Denumiri de planuri sau secţiuni prin corp : . analiza morfologică urmăreşte: definirea problemei abordate.proximal = apropiat de originea părţii .mediosagital = planul sagital care trece chiar prin linia mijlocie a corpului (în acest caz celelalte planuri sagitale sunt denumite parasagitale) .visceral = referitor la organele dintr-o cavitate. Definiţii şi principii generale Termenul de anatomie provine din limba greacă antică (anatome = disecţie). diferite şcoli de morfologie sunt orientate pe problemele de integrare structurală a părţilor şi semnificaţia acestora în funcţionarea organismului. conturarea aerodinamică a corpului pentru zbor. precum şi cu potenţialul său evolutiv (cum o structură. Analiza rolului se face în natură (studiu de teren). . Anatomia comparată este o ştiinţă de sinteză care studiază organele şi sistemele de organe prin comparaţie. în cursul vieţii istorice a unui organism. . . divizând verticala corpului în două porţiuni laterale (dreapta şi stânga) . . . ele desemnând studiul alcătuirii biologice a organismelor prin disecţie.caudal = opus extremităţii cefalice .

Serie omoloagă . Anterior (cranial) Dorsal Dorsal Ventral Posterior (caudal) Anterior (cranial) Posterior (caudal) Ventral Plan sagital Plan orizontal Plan transversal Figura 1. Localizări. pronaţie = rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung.scheletul membrului propriu zis la diferite tetrapode. protracţie = ducerea spre înainte a unui segment. iar cele care seamănă doar între ele sunt homoplastice. 6 . retracţie = ducerea spre înapoi a unui segment. direcţii şi planuri/secţiuni.2.2. 1. părţi corespunzătoare pot fi considerate similare pe baza a trei criterii: originea. funcţia. 1. supinaţie = rotirea laterală a unui segment în raport cu axul său lung.2). scheletul membrului propriu zis la tetrapode (fig. adducere = apropierea unui segment de la un ax sagital dat. cele care au o funcţie similară sunt analoage. Astfel.1.- abducere = depărtarea unui segment de la un ax sagital dat. părţile (structurile) care au origine comună sunt considerate omoloage. Exemple de serii omoloage pot fi: arcurile viscerale la vertebrate. Omologia recunoaşte similaritatea bazată pe originea comună. Similarităţi În diferite organisme. aparenţa. Figura 1.

ele având doar o aparentă asemănare.3). Ocazional. 7 . Analogia.aripa de insectă şi cea de pasăre. fiind mamifere. similarităţile dentiţiei. De exemplu. Homoplazia recunoaşte similaritatea bazată pe asemănare. dar se şi suprapun în anumite cazuri.Analogia recunoaşte similaritatea bazată pe o funcţie comună. Pe de altă parte.apa: forma hidrodinamică. însă pot avea sau nu origine comună.insecte cu aripi în formă de frunze. Cele mai reprezentative exemple sunt cele de mimetism sau camuflaj: unele insecte au aripi în formă de frunze care folosesc la zbor nu pentru fotosinteză (deci nu sunt analoage) şi cu siguranţă nu au origine comună (nu sunt nici omoloage). evenimente accidentale pot determina apariţia unei simple asemănări homoplastice. Structurile analoage îndeplinesc funcţii similare.4. determinate de această dată de mediul comun de viaţă . 1. adică analogii. De exemplu aripa de insectă şi cea de pasăre (fig. membrele transformate în înotătoare. totuşi ambele grupe. Prin urmare.4). Homopastie . Figura 1.3. ale scheletului. au câteva caractere fundamentale care le apropie: firele de păr. delfinii şi ichtiosaurienii (reptile acvatice fosile) au şi ele elemente comune. fără a fi omoloage ori analoage. glandele mamare. 1. Figura 1. deci fiind strict homoplastice (fig. fiecare separat contribuie la organizarea (structurarea) biologică. funcţii similare în medii similare pot produce convergenţa formelor. omologia şi homoplastia. Structurile homoplastice seamănă între ele. adică omoloage. Serie analoagă . delfinii şi liliecii trăiesc în medii separate (diferite). Originea comună imprimă descendenţilor structuri similare.

distal e. extensie b. dorsal a.Autoevaluare 1. ventral c. Împerechează fiecare termen cu definiţia corespunzătoare: 1. caudal b. distal e. profund d. mişcarea de mărire a unghiului dintre două axe 5. rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung 3. planul longitudinal care divide corpul în două porţiuni laterale 4. Împerechează fiecare termen cu definiţia corespunzătoare: 1. depărtat de suprafaţă 3. depărtat de originea părţii 2. lateral c. sagital a. depărtat de linia medială a corpului 4. spre faţa corpului sau a unei părţi din corp 8 . pronaţie d. 2. spre spatele corpului sau a unei părţi din corp 5. posterior la animale 3. opus extremităţii cefalice. Numeşte şi explică o serie de structuri care să fie atât omoloage cât şi analoage. depărtat de originea părţii 2.

are o alcătuire tipică de ţesut conjunctiv. Celule pigmentare localizate în derma apar mai cu seamă la vertebratele poikiloterme ( peşti. 9 . Epiderma amniotelor. Epiderma Epiderma. peşti). fiind înlocuite prin activitatea celor bazale). alta superficială formată din straturi epidermice cornificate (straturi la nivelul cărora celulele superficiale se descuamează mereu în fracţiuni mici ori mai mari – cazul năpârlirii. numit şi corion. iar la vertebratele tetrapode specifică este cornificarea rezultată din impregnarea celulelor din straturile superficiale (urmată de moartea lor) cu cheratină (proteină impermeabilă pentru apă şi gaze.şi mezodermul). trebuie menţionat faptul că ea apare doar la metazoarele triblastice. amfibieni). fascii sau hipoderm) situate în profunzimea tegumentului. 2.1.1). pene etc. mai ales a mamiferelor (grup la care în celule din stratul bazal epidermic sunt localizaţi şi pigmenţii) este clar diferenţiată în două pături : una profundă cu straturi celulare vii. osoase. reptile. Tegumentul este alcătuit din piele şi producţiile (anexele) acesteia. La anamniote (ciclostomi.2. acestea realizând legătura cu formaţiunile subiacente. înconjură glanda uropigială sau alte glande poliptihe ale sauropsidelor. vie pe toată grosimea sa la vertebratele primar acvatice (ciclostomi. păsări şi mamifere). Având în vedere originea embrionară a dermei. acumularea de rezerve cu substanţe nutritive. cele dermice fiind numai dure. de origine mezodermică). inclusiv la cordatele inferioare. vine în contact cu mediul extern. cele din prima categorie putând fi moi (glandele) sau tari-cornoase (cuticule. glandele mamare la mamifere. cu celule. delimitarea şi protecţia corpului împotriva agenţilor externi sunt realizate de către tegument. în general. recepţia unor stimuli externi. eliminarea substanţelor toxice sau inerte din organism. Anexele pielii pot fi generate atât de epidermă cât şi de dermă. peşti. lipsind la diblastice. de aceea epiderma este şi componenta pielii care generează cele mei multe producţii (fig. sau apical cornificată la tetrapode (amfibieni. respiraţie. grup de trecere de la vertebratele primar acvatice la cele terestre. Toate vertebratele au epiderma stratificată şi superficial pavimentoasă. pielea este formată în principal din două structuri diferite: epiderma (care este un epiteliu de origine ectodermică) şi derma (un ţesut conjunctiv. insolubilă în unii solvenţi organici). fibre colagene şi elastice.). Derma Derma. şi cea profundă tot densă. alta intermediară laxă. iar pe baza schimbării poziţiei lor în grosimea dermei (sau a pigmenţilor în cadrul celulelor pigmentare) se realizează modificarea fiziologică a culorii tegumentare. slab dezvoltat la amfibieni şi foarte puternic la amniote (reptile.şi endodermul). La amfibieni. celule pigmentare. amfibieni. conţine de asemenea vase şi terminaţii nervoase. pot exista şi formaţiuni conjunctive subcutanate (burse. Fibrele musculare netede din dermă asigură legătura dermo-epidermică la amfibieni. prezentând în grosimea sa zone de diferite densităţi. mezo. iar în stadiul adult produce atât mucus cât şi cheratină. epiderma este simplă (un singur strat celular). fiind un mijloc de apărare împotriva uscăciunii. peri. Sistemul tegumentar În lumea animalelor pluricelulare. epiderma larvelor elaborează mucus. Diferenţierea dermei este mai accentuată la vertebrate. numită şi corpul mucos al lui Malpighi. La unele vertebrate.1. păsări şi mamifere). Cornificarea superficială a epidermei apare odată cu trecerea la viaţa pe uscat. La rândul său. care au trei foiţe embrionare (ecto-. Tegumentul mai intervine în reglarea temperaturii. 2. reptile). 2. aşezată ca orice epiteliu pe o membrană bazală. situată subepidermic.1. La nevertebrate. derma are trei pătura: una superficială mai subţire şi densă. solzi. care prezintă doar două foiţe embrionare (ecto. asigură mobilitatea penei sau firului de păr.1. fiind supusă modificărilor adaptative determinate de acesta. fibre musculare netede. Epiderma vertebratelor primar acvatice se caracterizează prin fenomenul de producere a mucusului (secreţie formată din mucopolizaharide).2. Pielea 2.

unele cu secreţie mucoasă. niciodată holocrine. Producţii tari epidermice La nevertebrate. glandele cu mosc ale crocodililor situate în dreptul fălcii inferioare) pasările (glanda uropigială de e faţa dorsală a regiunii coccigiene) şi mamiferele (glandele sebacee care se deschid în foliculii firelor de par). în care datorită hipertrofierii lor celulele glandulare apar scufundate în grosimea dermei. altele cu secreţie seroasă. albuminoidă.La amniote pătura superficială se reduce. iar pătura profundă densă se organizează ca o reţea prin predominarea fibrelor colagene (foarte bine reprezentat la mamifere. Producţii (anexe) ale pielii 2. strânsă în glomerul. cea laxă va constitui stratul papilar (cu o sinuozitate mai mult sau mai puţin accentuată a limitei dintre epidermă şi dermă). La amfibieni glandele monoptihe sunt acinoase simple. celulele glandulare. Există glande apocrine modificate: glandele ciliare din dreptul pleoapelor. altele cu secreţie seroasă. Secreţia lor este de tip holocrin. dar şi la celelalte grupe pot apărea anexe tegumentare de această natură. constituind un fel de pseudoglande care sunt lipsite de conduct propriu-zis. Glandele monoptihe ale mamiferelor sunt glandele sudoripare.2. epiderma poate genera variate tipuri de anexe tari. pe toată suprafaţa corpului. dispuse intradermic. Există două tipuri de glande tegumentare la tetrapode: monoptihe (cu celulele secretorii aşezate pe un singur rând. celulele glandulare mucoase. precum: 10 . La rândul lor. Glandele monoptihe se găsesc numai la amfibieni şi mamifere. lipsind la amfibieni. glandele mamare. având un rol foarte important în marcarea teritoriului şi recunoaşterea sexelor. Sunt foarte bine răspândite la animale. Glandele seroase secretă holocrin (eliminarea produsului. mult mai rare la om (concentrate în zonele axilare. Glandele apocrine au porţiunea secretorie mai largă. mai rare la restul mamiferelor. Cele mucoase sunt merocrine (eliminarea produsului se face fără distrugerea celulelor secretorii) şi răspândite constant. cea genitală). Glandele ecrine bine reprezentate la om şi uniform răspândite. Aşa sunt de pildă: cuticulele de la viermi. Amniotele pe lângă cornificarea superficială. Pot fi întâlnite uneori şi aglomerări de celule glandulare. de forma unor calicii (caliciforme) se găsesc în partea apicală a pielii. sunt diseminate printre celulele epiteliale ale stratului epidermic. artropode. formaţiunile perlate ce apar pe piele unor peşti. Glandele poliptihe au celulele secretorii aşezate pe mai mute rânduri. cochilia moluştelor. secreţia holo-merocrină (cu distrugerea doar a capetelor apicale ale celulelor glandulare) imprimă un mirosul caracteristic fiecărei specii şi chiar fiecărui individ. pe când cele seroase. Salamandra). granuloase sau claviforme. la masculi în perioada de reproducere (de exemplu la boiştean).1. Vertebratele tetrapode au glande adevărate (mai abundente la amfibieni şi mamifere). celulele care se distrug şi se elimină odată cu produsul secretat fiind înlocuite pe baza stratului bazal generator. existând însă şi cazuri (de exemplu la moluşte). se diferenţiază şi formaţiuni cornoase distincte. La majoritatea nevertebratelor. la exteriorul căruia sunt dispuse celule mioepiteliale) şi poliptihe (cu celulele secretorii dispuse pe mai multe rânduri. se face prin distrugerea celulelor care l-au secretat). care este veninos. Producţii epidermice Producţii moi epidermice (glandele) Nevertebratele şi vertebratele primar acvatice au la nivelul pielii doar celule glandulare. unele cu secreţie mucoasă. lipsind la reptile şi păsări.2. La vertebratele primar acvatice. sunt situate mai profund. pot fi grupate în glande apocrine şi glande ecrine. pluricelulare şi cu canal de eliminare a produsului secretat. glandele ceruminoase din conductul auditiv extern. cornificarea mai puternică a epidermei apare la amniote. acest strat este cel care prin prelucrare industrială formează “pielea”). secreţia merocrină este apoasa (sudoarea). fiind legate cel puţin în stadiul iniţial al dezvoltării de folicului pilos. 2. pe toată suprafaţa pielii. au porţiunea secretorie foarte îngustă şi lungă. Acest tip de glande caracterizează reptilele (de exemplu “porii femurali” ai şopârlelor. Dintre vertebrate. precum dinţii cornoşi de la ciclostomi şi larvele amfibienilor. păstrând însă legătura cu suprafaţa pielii. de formă tubulare. de ambele tipuri. fiind în general grupate în anumite regiuni (de exemplu glandele paratoide de la Bufo.

. iar la mamifere pot exista doar pe coadă sau interdigital (la rozătoare). care la reptile îmbracă tot corpul.solzii cornoşi.pintenul ce acoperă un ax osos de pe tarsometatarsul unor păsări.calozităţile din zonele în care tegumentul vine in contact cu substratul.ciocul ce mărgineşte fanta bucală la păsări şi la ornitorinc dintre mamifere. . a fi o neoformaţiune. omoloagă solzului reptilian (se dezvoltă asemănător acestuia. formate mai ales la mamifere (de exemplu calozităţile fesiere ale maimuţelor. unde acesta vine în contact cu substratul. Diferenţieri epidermice si dermice la vertebrate.pana caracteristică păsărilor. având o dezvoltare ciclică anuală legată de cea sexuală. după modul de formare. Figura 2.coarnele mamiferelor diferenţiate la rândul lor în coarne pline şi ramificate.crestele papilare care la om.1. ori chiar acoperă întregul corp ca la pangolin şi tatuu. formate din alipirea între cu cheratină a unor fibre cornoase. la care si femelele poartă coarne). . . caracteristice ambelor sexe de cavicorne şi coarnele rinocerilor neomoloage cu primele.firul de păr specific mamiferelor considerat.. . chiar şi la maimuţele superioare. unghia şi copita. coarnele goale neramificate. ale încheieturilor de la nivelul membrelor cămilei). prezente numai la masculii (cu excepţia renului. permanente. caracteristice cervidelor. la păsări doar porţiunea distală a membrului posterior. . dau dermatoglifele. 11 . . .gheara. . formaţiuni care protejează falanga distală a degetelor la amniote.perinuţele de pe faţa plantară a autopodului.

stratul bazal al epidermei c. stratul bazal al epidermei c. în derma laxă b.2. plăcile osoase de la reptile şi mamifere. acoperite de velur în perioada de creştere d. Dintre plăcile osoase ale reptilelor. solzi cornoşi aplatizaţi 4. cuticulă groasă chitinizată 1. ramificate c. este sudat de vertebre şi coaste c. Alege afirmaţiile corecte despre epidermă: a. Celule pigmentare din pielea de mamifer sunt localizate în: a. prezente numai la masculi b. acoperite fiind la exterior de solzi cornoşi. glandă uropigiană 2. Care din următoarele caracteristici atribuite plastronului de broască ţestoasă este falsă? a. derma laxă b. stratul cornos al epidermei d. permanente. pline. Descrie comparativ structura pielii la peşti şi mamifere. Solzii osoşi ai peştilor sunt de diferite tipuri structurale: solzii cosmoizi ai crosopterigienilor. goale. fiind corionul pielii. nepigmentată c. pline. în derma densă b. Pielea de şopârlă este: a. în derma densă 6. stratul cornos al epidermei d. mamifere e. deasupra epidermei c. Pentru nevertebrate. 2. insecte 4. la peşti este diferenţiată în strat cornos şi mucos b. caduce. solzi elasmoizi 3. Printre mamiferele actuale foarte rar apar plăcile osoase tegumentare. păsări d. caduce. şi anume la tatuu. Coarnele de ren sunt: a. Solzii şarpelui sunt localizaţi: a. are toate celulele vii la vertebratele primar acvatice c. ramificate. are rol de protecţie 8. solzii placoizi de la elasmobranhi şi solzii elasmoizi ai teleosteenilor. amintim pe cele care constituie exoscheletul chelonienilor (carapacea şi plastronul). la nevertebrate este unistratificată d. este format din plăci osoase şi solzi cornoşi d. producţii dermice tipice sunt plăcuţele osoase ale tegumentului de echinoderme. Solzii crapului sunt localizaţi: a. conţine o placă nepereche. Vertebratele au ca producţii dermice solzii osoşi şi radiile externe ale aripioarelor înotătoare de la peşti. în epidermă d. slab cornificată b. deasupra epidermei c. Celulele stem sunt localizate în: a. la reptile este cornificată în totalitate 3. numită endoplastron b. subţire. Autoevaluare 1.2. bulbul firului de păr b. aproape lipsită de glande tegumentare 10. ramificate 5. solzul cornos 9. Producţii dermice Derma. chelonieni b. bine adaptată la viaţa terestră d. teleosteeni c. prezintă o tendinţa specifică de a genera osificări. sacii scheletogeni ai dermei laxe 12 . fire de păr 5. derma densă 7. Împerechează fiecare anexă tegumentară cu grupul de animal corespunzător: a. în stratul viu al epidermei d.2.

stern şi craniu.exoschelet. Un schelet intern tipic întâlnim la sepie. O vertebră tip este formată din corp.1. fiind reprezentat de mai multe piese cartilaginoase. ca şi scheletul hexacoralilor. care are avantajul plasticităţii sale crescute (creşte mai repede decât osul). Axul scheletic dorsal al corpului este constituit la vertebratele cele mai inferioare de către notocord (coarda dorsală). Coloana vertebrală Este alcătuită dintr-o succesiune de elemente cartilagioase sau osoase. prezintă avantajul vascularizării (cartilajul fiind nevascularizat) şi al rezistenţei căpătate prin mineralizare.ţesutul conjunctiv (reprezentat de ţesutul mezenchimatos embrionar. Este mai greu de atribuit exo. reptile). . deşi creşte mai încet. circumscrie gaura neurală (prin a căror suprapunere se formează canalul neural în care este adăpostită măduva spinării). constituie partea pasivă a sistemului locomotor – cel care asigură susţinerea corpului. arc dorsal şi arc ventral. fie pentru articulaţie intervertebrală (zigapofizele anterioare şi cele 13 . dintre care cel mai important este capsula cefalică. Exoscheletul Exoscheletul asigură atât susţinerea corpului cât şi protecţia lui. generat de ectoderm.endoscheletul. chelonieni. numite vertebre. ori la nivelul cartilajelor intervertebrale (la mamifere. Scheletul axial Scheletul axial este reprezentat de coloana vertebrală. iar la restul vertebratelor de către coloana vertebrală – formaţiune care dă şi numele grupului. în jurul notocordului care se reduce în ontogeneză. Formaţiunile tipice exoscheletice sunt constituite din plăci osoase de natură dermică la echinoderme. 3. iar uneori şi protecţia lui. cu rol de neurocraniu. Sistemul scheletic Scheletul animalelor.ţesutul osos. Notocordul se păstrează ca principal ax scheletic tot timpul vieţii la ciclostomi. Notocordul La toate vertebratele în stadiul embrionar notocordul este o tijă cilindrică formată dintr-un ţesut cordal vacuolizat înconjurat de o teacă fibroasă groasă şi rezistentă. a. unele produse tegumentare epidermice tari (cuticule.2. 3. Ţesuturile scheletice care pot alcătui scheletul la animale sunt: .ţesutul cartilaginos. 3. Reducerea notocordului poate fi totală (păsări) sau parţială la restul vertebratelor. mişcarea. situat superficial şi format in general prin osificarea desmală a dermei pielii. la care constituie aşa numitul nucleu pulpos).2.1. precum notocordul la cordate). Endoscheletul La nevertebrate endoscheletul apare rar. delimitată de o membrană elastică externă. coaste. Arcul neural se prelungeşte medio-dorsal cu o spină neurală. Arcurile vertebrale se formează separat de corp şi înaintea acestuia.3. . de asemenea pe el se dezvoltă perechi de apofize. b. Arcul dorsal.Scheletul animalelor poate fi de două tipuri: . la care se adăuga şi discurile intervertebrale fibrocartilagioase prezente numai la mamifere intre corpii vertebrali. dar şi de alte tipuri de ţesut conjunctiv ale adulţilor. situat în interiorul corpului. Vertebratele au endoscheletul bine dezvoltat. peşti condrostei şi dipnoi. numit şi neural. fie pentru inserţie musculară (apofizele transverse). se formează vertebrele. protejând sistemul nervos central şi statocistele.sau endoscheletului unele elemente produse în mezogleea animalelor diblastice. mărind elasticitatea regiunilor. . Resturile notocordale păstrate pot fi regăsite la nivelul corpilor vertebrali (la urodele. compus dintr-o parte axială şi alte apendiculară. La ceilalţi peşti şi la toate tetrapodele. precum spiculii spongierilor sau scheletul octocoralilor. La nevertebrate. . generat de mezenchimul profund. cochilii) pot fi considerate piese exoscheletice. prezentate şi ca producţii tegumentare.

cele mai multe poarta coaste. tendinţa de tipice in nr. variabil. El are rolul de a proteja artera aortă la vertebratele la care coada joacă un rol important în locomoţie (de exemplu la peşti. Arcul ventral. Există şi vertebre lipsite de corp vertebral în mod primar (ciclostomi) sau secundar (la sturioni). ultimele se unesc spinoase formând pigostilul. amfibienii prezentând patru regiuni (cervicala. cu arcuri atlasul si axisul. prevăzute cu arcuri hemale. cervicala Reg. variabil de coaste.vertebre cerv. dorsala. Tabelul 1. precum si ultimele vertebre codale de atlasul si axisul. .posterioare). variabil de vertebre (mai multe O singura La urodele mai proatlantica la urodele decât la anure) unite cu vertebra sacrala multe vertebre rudimente costale. Forma coloanei vertebrale exprimă adaptarea la o anumita postura si un anumit mod de deplasare. ca la peştii selacieni. toracica Reg. păsările şi mamiferele câte cinci regiuni. peşti Amfibieni: Reptile: Păsări Mamifere 14 . teleosteeni şi la toate tetrapodele. variabil de atlasul si axisul. sacrala. dorsala Reg. vertebre unite vertebre. toracice si primele codale se după pigostil rămân . vertebre O singura vertebra. iar apofizelor sinsacrumul. Numărul de vertebre din fiecare regiune variază (Tabelul 3. acesta fiind suplinit de notocord. variabil de Doua vertebre Nr. ca adaptare la verticalitatea specific umana. numit şi hemal. Nr. variabil de Vertebrele lombare si cele Următoarele vertebre care au sacrale. cum se întâmplă la peştii holostei. apare numai la vertebrele codale. Prin urmare diferenţierea la tetrapode este mai accentuata. Corpul vertebral se formează în două moduri: fie prin invadarea tecii conjunctive a notocordului cu material scheletogen migrat din arcuri. variabil. (notarium) 2 vertebre atipice: Nr. vertebre. are numai două regiuni: troncală şi codală. coloana. coccigiana Vertebre in număr variabil. formând osul sacrum. Coloana vertebrală. vertebre. Regionalizarea coloanei vertebrale. fie prin dispunerea materialului scheletogen migrat de la baza arcurilor la periferia tecii externă a notocordului. intre ele si tipice. în ansamblul ei. lombara Reg. ultimele fără Nr.cinci vertebre cerv. variabil de Nr. La tetrapode vertebrele capătă zigapofize. prezintă diferite regionalizări morfo-funcţionale. caz în care vertebra este numită cordacentrică. variabil de Nr. la om ea capătă după naştere forma unui resort orientat vertical. codala Reg. Regiunea troncala Reg. prima realizând legătura mobilă la craniu (la vertebratele primar acvatice aceasta legătura fiind fixa). Astfel in timp ce animalele tetrapodele au coloana vertebrala ca un arc orientat fie orizontal (la cele patrupede). La vertebratele primar acvatice. fie oblic (la bipede). hemale la crocodili tipice in nr. variabil de Nr. prin diferenţierea zonei dorsale într-una toracica purtătoare de coaste si alta lombara. fără coaste. Legătura coloanei vertebrale la craniu (fixa la vertebratele primar acvatice) se realizează la tetrapode prin intermediul primei vertebre cervicale care poarta una sau doua cavităţi glenoide de articulare cu condilul occipital unic la majoritatea reptilelor şi la păsări sau dublu la amfibieni şi mamifere. iar reptilele. concreştere a sudează intre ele formând independente. 2 vertebre atipice: Nr. caz în care vertebra este arcocentrică. la anure concrescute intr-un urostil. Ciclostomi. variabil de vertebre vertebre sacrale vertebre. în funcţie de grup. coccigiana). urodele. iar cealaltă ca zonă de legătură dintre coloana vertebrală şi centura pelviană. sacrala Reg. care este reprezintă o formaţiune rigidă (vertebrele sunt lipsite de zigapofize) dar elastică. . încât sunt posibile mişcări între acestea. 2 vertebre atipice: Nr. variabil de Nr.1). crocodil).vertebre cerv. De asemenea apar regiuni noi: cervicală şi sacrală.

9 si 10. La restul tetrapodelor (reptile.si de clavicule. Regiunea vertebrala este cea care se articulează la coloana vertebrala prin intermediul unei singure suprafeţe la peşti sau a doua porţiuni la tetrapode: capul care se prinde intre doi corpi vertebrali si tuberculul. formata din trei părţi distincte. cu diametrul antero-posterior mai mare decât cel lateral. e. dar în partea anterioara contribuind şi elemente ale centurii scapulare (precoracoidele).c. A treia parte. coaste false (perechile 8. 3. Numărul coastelor variază. Din punct de vedere morfofunctional se pot distinge două tipuri de cuşti toracice: tipul carenat. Ciclostomii au un condrocraniu rudimentar. La om exista 12 perechi de coaste care. Sternul Sternul este o formaţiune situata pe linia medioventrală a corpului. care se articulează la centura scapulara. sternului. cuşca toracică fiind delimitată doar de coloană. la care se articulează. care se articulează la apofiza transversă a vertebrei corespunzătoare. un mezostern. numită condrocraniu. la care se articulează sternul. coastele fiind rudimentare. Regiunea sternală. fiecare cu o alta origine (fig. păsări si mamiferele primitive (prototeriene) cuşca toracică este formata pe seama coloanei vertebrale.1). A doua parte. O coasta tipica are o regiune vertebrala. dată fiind strânsa legătura cu coastele. care se articulează la stern prin intermediul cartilajului coastei a 7-a) si coaste flotante (perechile 11 si 12. din care se considera că ar proveni. La mamifere in cadrul sternului se diferenţiază un manubriu din presternum şi prima porţiune a mezosternului. Scheletul cefalic La vertebrate craniul este o formaţiune scheletică complexa. La păsări sternul este reprezentat de o singura piesa bine osificata cu o carena sternala la cele mai multe dintre ele. păsări şi mamifere) sternul. conferind astfel o mai mare soliditate cuştii toracice. care fiind mai scurte nu mai ajung sa se articuleze cu sternul). corpul din restul manubriului segmentat sau nu in sternebre şi xifisternul (apendice xifoid) mic şi rămas de obicei cartilaginos. La reptile. coastelor. Peştii au coastele libere ventral. Amfibienii au in general coaste rudimentare care nu ajung sa se prindă ventral de stern. La amfibieni. tipul turtit. care serveşte drept schelet pentru dezvoltarea creierului şi suport pentru capsulele senzoriale (olfactive. Neosternul prezintă în general un presternum. la aceştia neexistând stern. aplatizat in sens anteroposterior.si euteriene) precoracoidele dispar. contribuie la vertebratele actuale la formarea cutiei craniene. Coastele Coastele sunt formaţiuni scheletice care se formează în septele conjunctive dintre miomere. Restul mamiferelor (meta. este de la început o structură situată bazal în cadrul craniului. Cuşca toracica Cuşca sau cutia toracică are rolul de susţine organele cu funcţie vitală din partea anterioara a cavităţii generale la tetrapode (la peşti aceste organe sunt susţinute de musculatura laterala a corpului. ca o excrescenta triunghiulară care se aplica pe coasta următoare. rezultate din osificări intramusculare. rolul de cuşcă toracică este îndeplinit de centura scapulară. osificată la păsări. Reptilele au cele trei porţiuni cartilaginoase. f. este bine legat de centura scapulara. una intermediara si alta distală. coaste şi stern. Condrocraniu. care corespunde mezosternului. Păsările mai au in regiunea vertebrala a coastei o apofiza unciformă. care la început susţinea deschiderile faringiene la protocordate. de mediu dens în care trăiesc). protejează şi susţine creierul. ar avea fi o neoformaţiune de origine costala. cu pereţii 15 . cea care se articulează la stern este cartilaginoasă la reptile si mamifere. in dreptul vertebrelor. denumit arhistern. iar la unele specii (inclusiv omul) – anterior . Cea mai veche parte este craniul visceral (splanhnocraniu). la majoritatea vertebratelor. fiind format din oase endocondrale (rezultate din cartilaj) sau cartilaje. caracteristică numai tetrapodelor. prezent la puţine mamifere şi in special la om adaptat staţiunii bipede şi verticale. la care se prin coastele si un xifistern mai puţin dezvoltat. sunt grupate in: coaste adevărate (primele şapte perechi care se articulează direct cu sternul). fiind reprezentat de oasele desmale (rezultate din osificări directe ale ţesutului mezenchimal). d. dermatocraniu. denumit neostern. optice. La amfibieni sternul. pe care-l au cele mai multe mamifere. otice). după modul in care se articulează cu sternul. La peştii teleosteenii coastele pot fi însoţite de formaţiuni osoase numite metaximioste.

orbitostenoidul şi oasele occipitale. arcul hioidian şi cinci arcuri branhiale). La vertebrate. dermatocraniu.1. D – condrocraniu. La restul vertebratelor însă condrocraniu se osifică. nesegmentate în stadiu mezenchimatos. Figura 3. C – condrocraniu şi viscerocraniu. dar 16 . rezultând: oasele etmoidale. bazisfenoidul. elementele splanhnocraniului contribuie şi la formarea fălcilor (figura 9). presfenoidul. Splanhnocraniu (viscerocraniul) de la primele cordate este asociat suprafeţelor de filtrare a hranei. fără regiune occipitală. B. la gnatostomieni. care este de origine vertebrală. spanhnocraniul în general susţine branhiile şi oferă suprafeţe de inserţie pentru muşchii respiratori. pleurosfenoidele. Alcătuirea unui craniu sintetic: A – condrocraniu. viscerocraniu.reduşi. Gnatostomienii prezintă regiunea occipitală. cartilajele sale cresc formând un perete protector complet pentru creier. La elasmobranhi condrocraniu nu se osifică. peştii şi amfibienii având mai puţine vertebre asimilate (craniu protometamer) decât amniotele (craniu auximetamer). Craniul visceral este constituit în general din şapte perechi de arcuri viscerale (arcul oral.

care ulterior se segmentează. şi pătratul. capătul posterior al cartilajului se osifică dând osul articular (la mamifere constituie ciocanul din urechea medie). nicovala şi scăriţa (la mamifere). La mamifere mandibula constă într-un singur os dermic. care suspendă falca în cazul tetrapodelor . caracteristice gnatostomienilor. La mulţi peşti şi tetrapode. Fălcile. închizând posterior cutia craniană. La majoritatea peştilor osoşi şi tetrapode. segmentele arcurilor branhiale se osifică ca atare. care par a avea origine vertebrală. formând cea mai mare parte din cutia craniană şi din fălci. din arcul hioidian hiomandibularul se osifică ca atare. 3. palatine. Podeaua endocondrală este asamblată dintr-o serie de oase sfenoide (bazisfenoid. regiune occipitală lipseşte la ciclostomi. acesta de regulă participă limitat. scheletul fiind în întregime cartilaginos. Aparatul hio-branhial este un derivat ventral al splanhnocraniului. La peşti aparatul hio-branhial. rezultând osul mental. O serie de oase dermice completează falca superioară: premaxilare. Osificarea endocondrală ulterioară a arcurilor viscerale. constituit din partea ventrală a perechii arcului hioidian (II) şi din arcurile branhiale. 17 . epi-.cu excepţia mamiferelor la care constituie nicovala din urechea medie.2. care fuzionează cu neurocraniul. ajungând să se aplice la condrocraniu şi splanhnocraniu (în special la nivelul fălcilor). pterigoide. arcurile branhiale formează fiecare segmentele: faringo-.ciocanul. prin doar două derivate: epipterigoidul. La peştii osoşi şi tetrapode. de asemenea furnizează columela (la tetrapodele nemamifere). complet funcţional la condrihtieni. Morfologia craniului. cutia craniană este o capsulă cartilaginoasă. din arcul al doilea (arcul hioidian) se formează proximal hiomandibularul şi distal hioidul. iar la tetrapode de scheletul membrelor (anterioare şi posterioare). La tetrapode arcurile branhiale regresează (resturi se regăsesc în scheletul laringo-traheal). şi capătul anterior al cartilajului se osifică. şi hipobranhialul. situat în urma fălcilor. epi-. în schimb din piesa distală vor rezulta mai multe segmente (stilo-. sunt situate la capătul podelei sfenoidale. numit dentar. dar este îmbrăcat în oase desmale. cerato-.2. La peştii condrihtieni. oasele dermatocraniului predomină. în exclusivitate la condrihtieni. supraoccipitalul şi occipitalele laterale). permiţând consumarea unor prăzi mai mari. constituind componentele dermice ale acestora. orbitosfenoide). La peştii şi amfibienii actuali oasele dermatocraniului au tendinţa de a se reduce. prin care trece nevraxul. Dermatocraniu este constituit din oase dermice. Elemente osoase de natură dermică s-au asociat şi cu piesele endocondrale ale centurii pectorale. persistă aparatul hioidian. Falca inferioară (mandibula) este reprezentată de cartilajul lui Meckel. Oasele occipitale (bazioccipitalul. Occipitalele delimitează gaura occipitală. Ciclostomii au un neurocraniu cu podeaua cartilaginoasă şi bolta conjunctivă. susţine podeaua cavităţii buco-faringiene şi sistemul branhial. In stadiu cartilaginos. craniul cuprinde cutia craniană (neurocraniu). cerato-. din primul arc visceral (arcul oral) se formează proximal cartilajul palatopătrat (falca superioară) şi distal cartilajul lui Meckel (falca inferioară). Capsulele otice rămân în partea posterioară a platformei endocondrale şi închid părţile senzoriale otice. şi hipohialul). Scheletul apendicular Scheletul apendicular este reprezentat la vertebratele primar acvatice de scheletul aripioarelor înotătoare (neperechi şi perechi). au apărut prima dată la peştii acantodieni şi placodermi. ale cărui elemente susţin podeaua buco-faringiană şi limba. Splanhnocraniul contribuie cu epipterigoidele (alisfenoidele în cazul mamiferelor) la platforma endocondrală. fălcile şi aparatul hiobranhial la peşti sau hiodul la tetrapode. determină la rândul ei modificări: în cadrul fălcilor (care aparţin de arcul oral) apar pătratul în falca superioară şi articularul în cea inferioară. cartilajul lui Meckel persistă. aceste oase provin din plăcile tegumentare pe care aveau primele vertebrate. presfenoid. maxilare. Din punct de vedere filogenetic. Din punct de vedere morfologic. plăci care ulterior s-au scufundat din ce în ce mai profund. dermatocraniul este absent. Platforma (podeaua) are elemente endocondrale ce susţin encefalul. pleurosfenoide. La unele tetrapode. respectiv cele trei oase ale urechii medii . cutia craniană este osificată. Scheletul aripioarelor înotătoare Înotătoarele neperechi sunt prezente atât la ciclostomi cât şi la peşti. Falca superioară constă în cartilajul palatopătrat. iar în completarea cutiei craniene sunt oase desmale. La amniote însă.

asimetria externă a lobilor se poate şterge. Reptilele au în general centura scapulară formată din două piese scapularul şi precoracoidul. cartilaginoase la selacieni şi osificate la teleosteeni. scheletul lor este reprezentat dintr-un şir de raze cartilaginoase. La om. Mamiferele euteriene au centura scapulară reprezentată în principal de osul scapular. Ea este foarte simplă la selacieni. Centura scapulară la amfibieni îndeplineşte şi rol de cuşcă toracică (coastele fiind rudimentare). trecând în lobul superior al cozii. la unele grupe (de exemplu crocodili) cu porţiuni cartilaginoase păstrate. împărţind-o în doi lobi egali. cea codală prezintă o dezvoltare aparte. osificate şi compuse din două-trei piese la teleosteeni. prezentând atât oase endoscheletice (scapular. păstrându-se doar una internă. ea are forma unei plăci cartilaginoase unice. numite lepidotrichia.la noua regiune sacrală a coloanei vertebrale . centura scapulară este în întregime osificată. întâlnită la ciclostomi şi considerată cea mai primitivă şi slabă ca forţă. rezultând astfel tipul homocerc de înotătoare codală. iar cele exoscheletice de către ceratotrichii la selacieni si lepidotrichii la teleosteeni.La ciclostomi. postcleitrum. cea a centurii pelvine . prezente numai la peşti. Centurile ambelor perechi de membre au o schemă comună de alcătuire: o piesă dorsolaterală (scapular/ilion). La teleosteeni centura pectorală se complică în alcătuire. iar la teleosteeni ea se compune din două plăci osoase unite între ele median la nivelul unei simfize. sunt reprezentate de piese bazale şi radialia. cu cei doi lobi dezvoltaţi inegali. La peşti. numite şi radialia. iar la anure precoracoidul este înlocuit de un os dermic numit claviculă. La selacieni. Scheletul membrelor La tetrapode. La teleosteeni. Înotătoarele perechi. de formă triunghiulară (mai lat decât la celelalte mamifere) este situat pe partea posterioară şi superioară a 18 . posttemporal). coloana vertebrală se prelungeşte în linie dreaptă până la extremitatea cozii. scheletul ambelor perechi de membre (anterioare şi posterioare) este alcătuit dintr-o parte proximală care face legătura cu scheletul axial (centura scapulară/pelviană) şi alta distală (scheletul membrului propriu zis). numite supradorsalia. heterocercă şi homocercă. La păsări. înotătoarele sunt susţinute de două feluri de raze: raze externe exoscheletice (de natură dermică) şi raze interne endoscheletice. Dintre înotătoarele neperechi. Scheletul distal al înotătoarelor perechi este alcătuit din elemente endoscheletice şi exoscheletice. precoracoid şi claviculă. se poate prezenta în trei forme principale: dificercă. fiind în ambele cazuri reprezentate de o parte proximală (centura) şi o parte distală ( scheletul aripioarei propriu-zise). clavicula. Ea prezintă şi porţiuni cartilaginoase. supracleitrum. Cele endoscheletice. fiind formate din fire de elasmoidină şi numite ceratotrichia. şerpii au această centură redusă complet. lungi. Razele interne. la nivelul endoscheletului. fiind alcătuită din scapular. Razele externe sunt la peştii elasmobranhi nesegmentate. la care se sudează şi un rest din coracoid. La ambele perechi de centuri. de forma unui arc cartilaginos situat înapoia regiunii branhiale. După morfologia sa externă şi internă. cele trei piese se unesc între ele formând o cavitate de articulare cu scheletul membrului propriu zis (cavitatea glenoidă/cavitatea acetabulară). Claviculele pot fi (inclusiv la om) sau nu (la mamiferele bune alergătoare) prezente. centura scapulară prezintă caractere specifice (prin poziţie şi formă) în legătură mai ales cu eliberarea membrului superior de funcţia de locomoţie şi susţinere şi posibilitatea executării unor mişcări complexe în diferite planuri. Se constituie astfel înotătoare de tip heterocerc. Centura pectorală la peşti adesea este legată de scheletul axial (craniu sau coloana vertebrală. segmentate. întâlnită de regulă la selacieni. La peştii osoşi ele sunt raze osoase. Scapularul (omoplatul). sunt cartilaginoase şi nesegmentate în general la selacieni. Centura pelviană la peşti este mai simplă şi nelegată de scheletul axial. subţiri şi nesegmentate. Legăturile centurilor la scheletul axial se fac diferit faţă de cele întâlnite la peşti: în timp ce legătura centurii scapulare se slăbeşte. La peşti. În cazul formei dificerce. una ventrală şi anterioară (precoracoid/pubis) şi una ventrală şi posterioară (coracoid/pubis). sunt în număr de două perechi (anterioară sau pectorală şi posterioară sau pelviană). la nivelul înotătoarei codale razele interne sunt înlocuite de capătul coloanei vertebrale care deviază în sus. sub forma apofizei coracoide. coracoid) cât şi exoscheletice care leagă strâns centura de craniu (cleitrum.se accentuează.

ea urmărind în principal reducerea forţei de frecare cu solul. socotit ca fiind folosit pentru mers. Ilionul (articulat la singura vertebră sacrală) are forma unei baghete osoase. iar lateralul cu o falangă. foarte bine dezvoltată la om. orientat posterior. iar ischioanele sunt posterioare. Adaptarea pentru salt a afectat scheletul membrului posterior care s-a alungit mai ales prin zeugopod şi stilopod. spre cel digitigrad (aplicat pe substrat doar prin suprafaţa degetelor. la toate tetrapodele.cuştii toracice datorită verticalităţii (la mamiferele patrupede fiind poziţionat în plan parasagital). ca la urs sau om). înot. 3. precum şi la alte utilizări precum săpatul. Adaptarea pentru alergat afectează ambele perechi de membre. Adaptarea pentru înot se găseşte cel mai puternic exprimată la cetacee. la care reducerea degetelor s-a realizat faţă de un ax care trece printre degetele trei şi patru (în cazul adaptării extreme rămânând doar aceste două degete. de regulă ischioanele şi pubisele nu formează simfize. Reducerea numărului de degete se manifestă în paralel cu “ridicarea” autopodului. ca la canguri. ischionul este şi el puternic. ca la multe carnivore) şi ajungând la membru unguligrad (sprijinit pe sol doar prin vârful degetelor). numite şi paracopitate. Modificările sunt şi mai puternice în cazul amfibienilor anuri. la care chiar două dintre tarsiene se alungesc (tibialul şi peronealul). la mamifere se observă o gradaţie în această privinţă. iar ischionul posterior şi unit cu simetricul să printr-o simfiză ischiatică. Centura pelviană la amfibieni prezintă piesele ventrale unite într-o placă ischio-pubiană. iar pubisul subţire este ataşat de marginea inferioară a ischionului. sudat la sinsacru. iar dintre cele rămase doar două rămân separate. având ilionul bine dezvoltat atât preacetabular cât şi postacetabular. caprine). depărtând între ele cele două cavităţi glenoide . alergat.implicit şi membrele propriu-zise. unindu-se între ele prin simfiza pubiană. Metacarpienele rămân în număr de trei: unul foarte scurt. unit prin partea iliacă la sacrum. Carpienele se reduc ca număr. Restrângerea suprafeţei de contact a membrului cu substratul (odată cu ea are loc şi o alungire a zeugopodului şi metapodului) s-a realizat pe de o parte prin “ridicarea” autopodului de pe substrat. foarte lungă si dispusă preacetabular la anure. zeugopodul şi autopodul (la rândul său împărţit în trei porţiuni: bazipodul. pubisele sunt orientate anterior. ca o adaptare la verticalitate şi bipedie. Pornindu-se de la un membru primitiv cu o astfel de alcătuire. restul concresc cu baza metacarpienelor. iar pe de altă parte prin reducerea numărului de degete. La păsări. La mamifere cele trei componente ale centurii pelviene se unesc între ele formând osul sacru.2. fără a se uni între ele. Adaptarea pentru zbor produce cele mai puternice modificări ale scheletului membrului anterior la păsări. Dinosaurienii bipezi avea pubisele orientate posterior. iar autopudul se alungeşte prin polifalangie. îndeplineşte un rol funcţional important. pornindu-se de la membru plantigrad (aplicat pe substrat cu toată planta. încât ele să se poată mişca liber în diferite planuri. diferite grupe de tetrapode şi-au modificat adaptativ scheletul membrelor în vederea folosirii lor la alte moduri de locomoţie: salt. celelalte cuprinse în aripă . iar cele anterioare au scheletul puternic modificat: stilopodul şi zeugopodul sunt foarte scurte şi lăţite. situate superior. pubisul orientat anterior şi unit cu simetricul său printr-o simfiză pubiană. La om porţiunile iliace ale coxalelor sunt foarte largi. La reptile ilionul de regulă se dezvoltă atât anterior cât şi posterior faţă de cavitatea acetabulară (articulându-se la cele două vertebre sacrale). apucatul (fig. la care membrele posterioare dispar complet. ca la bovine. fiecare fiind reprezentat de anumite oase după cum reiese din tabelul 3. Seria paraxoniană cuprinde artiodactilele. căţărat. concrescut cu baza celorlalte două mai lungi. ca în centura pelviană a păsărilor actuale. Seria mezaxoniană 19 . Perechea claviculelor. unită cu simetrica printr-o simfiză ischio-pubiană. dar mai puternică la unguligrade. 3. zbor.2 şi fig. metapodul şi acropodul). care devine astfel aripă. El se compune din trei segmente: stilopodul. În ceea ce priveşte prima linie de modificări. Degetele sunt şi ele în număr de trei: unul foarte scurt (o falangă) rămas înafara aripei. ovine.mijlociul cu două falange. Stilopodul şi zeugopodul se alungesc (oasele zeugopodului în plus se şi depărtează între ele pentru a lărgi aripa). centura pelviană este adaptată pentru bipedie. fiind deja prezentă la speciile digitigrade. reprezentând în acest caz o adaptare pentru salt. Scheletul membrului propriu zis este alcătuit după aceeaşi schemă la ambele perechi de membre (anterioare şi posterioare).3). se constituie astfel o paletă înotătoare a cărei rigiditate este asigurată prin imobilizarea articulaţiilor (singura articulaţia a membrului care se păstrează mobilă fiind cea scapulo-humerală). din care rezultă două serii morfologice: cea paraxoniană şi cea mezaxoniană.

care se alungesc (mai ales prin zeugopod şi autopod). peroneal şi alte tarsiene centrale şi distale 5 metatrsiene falange (fiecare deget cu un număr de falange specific grupului animal) Autopod: metapod acropod Figura 3. Adaptarea pentru săpat. 20 . intermediar. aşa cum se întâmplă la cârtiţă: humerusul se scurtează. dar dezvoltă creste osoase puternice pentru inserţie musculară. Stilopod Zeugopod bazipod Membru anterior Oase lungi Oase scurte humerus radius cubitus (ulnă) carpiene: radial.cuprinde perisodactilele sau imparicopitatele. iar degetul unu. 5 metacarpiene falange (fiecare deget cu un număr de falange specific grupului animal) Membru posterior Oase lungi Oase scurte femur tibie peroneu (fibulă) Tarsiene: tibial. produce modificări la nivelul scheletului membrului anterior. cu metacarpul corespunzător. afectând mai ales scheletul membrelor anterioare. Tabelul 3. cubital.2. la care reducerea s-a realizat faţă de un ax ce trece prin degetul trei (în cazul adaptării extreme rămânând doar acest deget. devine opozabil. numit “falciform”. cât şi printr-un os suplimentar. ca la equide).2. Adaptarea la căţărat şi apucat este caracteristică primatelor. autopodul se orientează cu faţa volară spre înapoi şi se lărgeşte atât prin lăţirea oaselor componente. Variabilitatea scheletului membrului anterior. Schema de alcătuire a membrului unui tetrapod. intermediar şi alte carpiene centrale şi distale.

Variabilitatea scheletului membrului posterior. 21 .3.Figura 3.

Macropus giganteus d. Împerechează fiecare tip de adaptare a scheletului membrului anterior cu specia corespunzătoare: a. digitigrad 3. Împerechează segmentul scheletic cu oasele corespunzătoare: a. ciclostomi si sturioni 4. falange 5. cu excepţia: a. alergat. malarul c. occipitalul b. atlas şi axis în regiunea cervicală 6. carpiene. mers plantigrad 1. întâlnit la peşti şi amfibieni b. Ovis aries 22 . două regiuni: troncală şi codală b. cubitus b. Alege afirmaţiile corecte despre craniul protometamer: a. embrionii de vertebrate d. axis şi cinci vertebre tipice 1. salt 5. ciclostomi si rechini c.Autoevaluare 1. amfibieni e. alergat. femur c. sinteză de hormoni d. asigurarea suprafeţelor de inserţie pentru muşchi b. atlas. este complet osificat la mamifere 7. este caracteristic vertebratelor b. faţetă articulară concavă c. mers biped 2. mamifere c. Canis lupus c. atlas. este caracteristic tetrapodelor c. este lipsit de regiune occipitală 13. autopod anterior 3. are regiunea occipitală rezultată din sudarea unui număr mic de vertebre c. mamifere adulte b. Sunt oase ale neurocraniului de la mamifere: a. depozit de substanţe minerale 2. zeugopod posterior 2. apofiză articulară intervertebrală d. axis şi un număr variabil de vertebre tipice 2. Împerechează fiecare caracteristică a regiunii cervicale cu grupul de animale corespunzător: a. protecţie c. reptile 8. peşti d. atlas. metacarpiene. este complet osificat la păsări d. prezent la amniote d. stilopod posterior 5. păsări b. peroneu e. Notocordul este prezent la: a. Sunt funcţii specifice sistemului scheletic. zeugopod anterior 4. parietalul d. mandibula 9. condil articular 3. O zigapofiză este: a. humerus d. axis şi nouă vertebre tipice 4. cinci regiuni d. unguligrad – serie paraxoniană 4. Coloana vertebrală de pasăre prezintă: a. nu există regiune cervicală 5. o singură vertebră proatlantică 3. cinci vertebre sacrale c. tibie. Ursus arctos e. stilopod anterior 1. radius. o apofiză impară întâlnită la axis b. Alege afirmaţiile corecte despre stern: a. Columba livia b.

întrecând în volum muşchii trunchiului). mobilitatea organismului animal. Anurele au musculatura trunchiului puternic evoluată în raport cu tipul primitiv. iar tipul de mişcare produs depinde de modul în care sunt ele interconectate. restul formând pereţii cavităţii viscerale). împărţit în cele două etaje de către septul orizontal. în cadrul lui partea contractilă fiind reprezentată de fapt de porţiunile bazale ale celulelor epiteliale.muşchii spinali . prezente în cadrul muşchilor scheletici de la multe nevertebrate şi de la toate vertebratele.ţesutul muscular striat format din fibre musculare striate. La vertebrate se disting trei feluri de ţesut muscular. Un sistem muscular primitiv este întâlnit la celenterate. La vertebratele gnatostomiene (peşti şi tetrapode) musculatura parietală este împărţită de un sept conjunctiv orizontal în două porţiuni: musculatura epaxonică (situată deasupra septului orizontal) şi cea hipaxonică (de sub septul orizontal). Musculatura trunchiului Este reprezentat la vertebratele primar acvatice (ciclostomi şi peşti) de muşchiul lateral (parietal) cu metamerie păstrată (caracter primitiv) . La artropode şi vertebrate. oferit de elementele scheletice. La nevertebratele lipsite de schelet. dar mai ales contractibilitatea. Diferenţierea puternică şi reducerea musculaturii parietale. inclusiv a diverselor sale viscere. muşchiul lateral păstrânduse ca atare metamerizat. iar pe de altă parte creşterii importanţei musculaturii membrelor în condiţiile adaptării la viaţa şi locomoţia terestră (muşchii membrelor se dezvoltă considerabil. . în cadrul structurii organelor interne. Toate celulele musculare funcţionează prin scurtare.mai constituie parte axială propriu-zisa. elasticitatea. păsări şi mamifere) se datorează pe de o parte marii dezvoltări a cavităţii viscerale (în acest caz doar două benzi musculare înguste dispuse dorsal . Musculatura scheletică a corpului.4. 4. reprezentând partea sa activă. 4. 23 .fiind alcătuit din segmente musculare. fiecare corespunzător unui tip de musculatură : . Celulele musculare apar diferenţiate de la viermi. 4. constituind de regulă la acest nivel pături musculare.muşchi. separate de septe conjunctive. urodele păstrează caractere de primitivitate. cu specificitate morfofuncţională. cu miofibrile contractile dispuse ordonat în sarcoplastmă . la anure şi amniote (reptile. cu striaţii la nivelul miofibrilelor contractile dispuse ordonat în sarcoplasmă. numit miocard. uninucleate.ţesutul muscular neted. mai ales la mamifere. nematelminţii având încă un tip intermediar de celulă.şi ventral .1.ţesutul muscular cardiac alcătuit din celule musculare cardiace strâns interconectate într-un sinciţiu funcţional. celulele musculare alcătuiesc pături circulare sau longitudinale care prin contracţie îşi modifică diametrul sau lungimea fără a imprima o precizie mişcării. formează împreună cu scheletul aparatul locomotor. prin proprietăţile sale caracteristice iritabilitatea. cu miofibrile contractile dispuse longitudinal în sarcoplasmă. aşa cum se întâmplă în cazul existenţei unui suport solid pentru musculatură. multinucleate. numite miomere. Persistă în acelaşi timp şi celulele musculare uninucleate. Musculatura cardiacă reprezintă muşchiul inimii. specializat pentru contractibilitate doar la unul din capetele sale. numite de aceea epiteliomusculare.1. care au cele mai perfecţionate sisteme scheletice. Sistemul muscular Sistemul muscular asigură.1. Dintre amfibieni.1). în general constituind organe musculare . La tetrapode musculatura parietală se diferenţiază în alţi muşchi şi îşi reduce volumul (fig. Fibrele musculare mai evoluate sunt cele striate.muşchii abdominali . Musculatura netedă întră în alcătuirea pereţilor diferitelor organe. numite miosepte. constituit din celule musculare netede.conferind aspectul striat. aceste fibre musculare sunt multinucleate. uninucleate. . Musculatura scheletică La vertebrale cuprinde muşchii axiali (musculatura trunchiului şi cea a capului) şi muşchii apendiculari (musculatura aripioarelor înotătoare la vertebratele primar acvatice şi cea a membrelor de la tetrapode).

maseter şi pterigoidul (la rândul său diferenţiat la mamifere în pterigoidul intern şi cel extern). Organizarea musculaturii trunchiului la vertebrate. 4.1. Musculatura capului Musculatura scheletică a capului asigură în principal mişcarea elementelor splanhocraniene şi a globilor oculari. Musculatura fălcii inferioare este bine dezvoltată atât la peşti cât şi la tetrapode. Falca superioară prezintă un muşchi ridicător doar la peşti şi la puţine tetrapodele amfibieni şi reptile cu craniu de tip streptostilic (şopârle.2.Figura 4. la cele din urmă diferenţierea fiind mai accentuată rezultând muşchii masticatori: temporal. şerpi).1. Musculatura ce aparţine aparatului hiobranhial la peşti 24 .

numită platysma muşchiul pielos al gâtului. 4. zbor etc.1. muşchii constrictori şi ridicători ai faringelui. foarte bine dezvoltaţi la om (fig. salt. La multe dintre tetrapode (excepţie fac păsările.2).1. rezultând sfincterul superficial al gâtului (colli). dreptul extern. 4. alergare. trapezul. Sfincterul superficial al gâtului la mamifere îşi diferenţiază o pătură superficială.2. care se întinde şi în regiunea capului dând muşchii mimicii. Figura 4. La membrul de tip parasagital (la mamifere . membrul inferior la păsări) această separare nu mai este întru totul valabilă întrucât la nivelul centurilor are loc o migrare a musculaturii ventrale pe partea dorsală.2. Derivate ale musculaturii scheletice 4. La şerpi. în detrimentul musculaturii troncale. abductori) şi unul de muşchi ventrali (flexori. dreptul inferior. 4. atât din regiunea capului. Diversitatea musculaturii apendiculare întâlnită la tetrapode este datorată şi adaptării membrelor la diferite moduri de locomoţie (mers. Se consideră că această musculatură este caracteristică tetrapodelor. La membrul de tip parasagital (unele reptile) există o separare a musculaturii apendiculare într-un grup de muşchi dorsali (extensori. Musculatura pieloasă In cea mai mare parte a ei.(existând muşchi diferenţiaţi pentru fiecare din arcurile acestuia) îşi modifică configuraţia la tetrapode. musculatura pieloasă de pe faţa ventrală a 25 .). luând forma unor fâşii superficiale care asigură mişcarea tegumentului. oblicul superior şi oblicul inferior. deşi apare şi la unii peşti care se pot umfla (peştii balon: Diodon. La mamifere se individualizează sternomastiodienii şi cleidomastoidienii. Musculatura apendiculară La vertebratele primar acvatice. musculatura apendiculară are o mică importanţă (rolul principal în locomoţie îl are muşchiul lateral al trunchiului). La tetrapode musculatura membrelor devine preponderentă.2. la toate vertebratele. Ea este reprezentată. provine din muşchii scheletici. primatele) există şi un muşchi retractor al globului ocular. Tetrodon). dreptul intern. fiind reprezentată de muşchii foarte simplu organizaţi la nivelul aripioarelor înotătoare. adductori). de şase muşchi: dreptul superior. cât şi a trunchiului. Evoluţia musculaturii faciale la tetrapode. Musculatura extrinsecă a globului ocular asigură mobilitatea complexă a ochiului în cadrul orbitei.3.

muşchiul sternocleidomastoidian c. având în schimb puternic diferenţiată musculatura pieloasă a capului. Identifică şi explică evoluţia organizării musculaturii trunchiului in seria vertebratelor. La primate această musculatură troncală regresează şi dispare chiar la amtropomorfe. cu excepţia unor specii de elasmobranhi. sub forma muşchilor mimicii. Localizarea organelor electrice la diferite specii de peşti. La care descărcările electrice sunt mai puternice.: a. Autoevaluare 1. întâlnite la peste 250 specii de peşti. Păsările prezintă la nivelul aripilor muşchi patagiali. muşchii pieloşi faciali. muşchiul milohioidian (intermandibular). 2.2. miomerele au aspect de arc d.corpului are un important rol în locomoţie. orificiile branhiale nu deviază dispunerea miomerelor 3. muşchiul platisma. Organele electrice Organele electrice. muşchii pieloşi faciali. Care set de muşchi se diferenţiază din musculatura arcurilor branhiale? a. orificiile branhiale influenţează dispunerea miomerelor c. Figura 4. Curentul electric produs este în general slab. ca Electrophorus (fig. Musculatura la Petromyzon sp. are două pături musculare: circulară şi longitudinală b. 4. iar unele mamiferele pot avea toracele şi abdomenul aproape complet înconjurat de o pătură de musculatură pieloasă (de exemplul ariciul).2. provin din muşchi scheletice transformaţi.3. 4. având ca unitate structurală aşa numita electroplacă capabilă să genereze impulsuri electrice. precum Torpedo. muşchiul ciocănelului d. miomerele au forma literei „V” culcat e.3). muşchii masticatori. muşchii oblici ai globului ocular 26 . muşchiul trapez. sau de teleosteeni. muşchii drepţi ai globului ocular b.

Prin acumularea unor mase mari şi deosebit de complexe de ţesut nervos în regiunea capului se realizează cefalizarea.2. iar din punct de vedere funcţional. Celenteratele prezintă un sistem nervos difuz. La vertebrate are loc o evoluţie a ierarhiei segmentelor centrale. Sistemul nervos Sistemul nervos pune în legătură organismul cu mediul extern şi coordonează activitatea organelor interne. Caractere generale ale sistemului nervos în seria animală Spongierii ar poseda forma cea mai simplă de sistem nervos. 5. implicat în acţiuni locale. de cei motori. cu o serie de forme intermediare ale organizării. depărtându-se si mai mult de epidermă. reprezintă o etapă evolutivă în organizarea sistemului nervos. ea fiind evidentă în unele răspunsuri simple legate direct de supravieţuire. include şi procesul de migrare a neuronilor senzitivi cutanaţi către centri. el cuprinde sistemul nervos somatic şi sistemul nervos vegetativ. neuronii săi senzitivi rămânând intraepiteliali. ei venind în contact direct cu mediul extern prin dendrită. Centralizarea.1. apărută de la viermi. sistemul nervos este alcătuit din sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic. asigurată de măduva spinării nu s-a pierdut. creierul ajungând să cunoască cea mai puternică dezvoltare şi să controleze actele comportamentale complexe. prin interrelare structurală şi funcţională. în filogeneză. La animalele active aglomerarea senzorială din regiunea anterioară a corpului presupune o cantitate mare de materie nervoasă pentru prelucrarea informaţiilor. Organizarea neuronilor. în care o singură celulă serveşte şi ca receptor şi ca efector. Totuşi aceste structuri cefalice din regiunea cefalică a unor nevertebratelor nu exercită o dominanţă cefalică. Dacă nevertebratele au sistemul nervos central cu trunchiul dispus ventral (fiind ventroneure). de la cele mai simple similare spongierilor. până la cele mai complicate cu neuroni intermediari. Centralizarea presupune o agregare a neuronilor în ganglioni.5. neuronii senzitivi se concentrează în ganglionii cranieni şi spinali. foarte bine exprimată la anelide şi artropode prin creier. fiind separaţi centrii senzoriali. Topografic.1. segmentară. în cadrul ţesutului nervos prezintă diferite nivele de complexitate în lumea animală. Fenomenul general de concentrare a neuronilor. La vertebrate sistemul nervos capătă o masă considerabilă. Dezvoltarea tecii de mielină a permis conducerea rapidă prin fibre mici (nu gigante ca la nevertebrate). Sistemul nervos la vertebrate 5. precum şi de centrii de asociaţie şi memorie. stabilindu-se astfel o distincţie netă între periferie (cu celule efectoare şi receptoare) şi centru. ca la vertebrate. numai dendrita lor alungită ramificânduse printre celulele epidermice. 27 . fiind astfel posibilă creşterea considerabilă a numărului de fibre într-un spaţiu dat. vertebratele îl au dorsal (fiind dorso-neure). Sistemul nervos central Sistemul nervos central la vertebrate este reprezentat de măduva spinării şi encefal. Astfel. Sistemele nervoase ale anelidelor şi artropodelor prezintă în plus şi aşa numitele fibre gigant care aparţin unor neuroni cu viteză de conducere foarte mare. Creierul de vertebrate are o organizare topografică. Unitatea morfofuncţională a sistemului nervos este neuronul. ganglionii segmentari având o considerabilă autonomie reflexă. diferenţiat ca sistem de conducere a impulsului nervos la distanţe mari şi mai ales de integrare a informaţiilor.2. La moluşte şi artropode corpul neuronilor senzitivi se înfundă în dermă. constituind un sistem de control “de urgenţă” (de exemplu retracţia rapidă a râmei în sol sau reflexul locomotor al crustaceelor). cu aceleaşi proprietăţi fundamentale la toate metazoarele. Singura porţiune care-şi păstrează caracterul primitiv din acest punct de vedere este mucoasa olfactivă. deşi autonomia locală. realizată prin creşterea numărului de neuroni. ganglionul supraesofagian sau ganglionii optici. La vertebrate. celenteratele şi viermii au neuroni senzitivi indraepidermici. 5.

are un rol foarte important în reglarea reflexă a diferitelor procese fiziologice la toate vertebratele. în jurul canalului ependimar. sunt datorate slabei dezvoltări a sensibilităţii epicritice (fine) la acest grup de vertebrate.pe partea ventrală şi neuroni senzitivi pe partea dorsală (fig. substanţa cenuşie are formă de fluture (sau de literă H). 5. cu un singur corn dorsal. Cordonul medular este uniform calibrat la vertebratele primar acvatice. Prezenţa unui singur corn dorsal.motoneuroni . (senzitiv) şi două coarne ventrale (motorii). Măduva spinării Măduva spinării are forma unui cordon turtit dorso-ventral la ciclostomi şi cilindric la toţi gnatostomienii. pentru membrele posterioare. văzută pe secţiune transversală. corelată cu dezvoltarea membrelor anterioare şi cea pelviană. cu două coarne dorsale şi două ventrale. la toate vertebratele are comună dispunerea la exterior a substanţei albe (constituită din fibre nervoase) şi în interior. implicit şi neconturarea clară a cordoanelor de substanţă albă dorsale. substanţa cenuşie prezintă o pereche de prelungiri (aripi sau coarne) laterale. Structura măduvei spinării. a substanţei cenuşii (formată din corpii neuronali). Mielencefalul. Figura 5.2). 5. metencefalul. 5. La toate tetrapodele. Bulbul rahidian poartă dorsal ventriculul mielencefalic.2.1). Morfologia internă a măduvei spinării la vertebratele primar acvatice. Morfologia interni a măduvei spinării la om. Substanţa albă periferică este aşezată tipic în cordoane: dorsale. numit şi bulb rahidian sau măduvă prelungită. B.3).1. având o polaritate evidentă: celule nervoase mari . Figura 5. laterale şi ventrale (fig. fiecare având o variabilitate evolutivă (figura 5. diencefalul şi telencefalul.partea fundamentală.A. Encefalul Encefalul este format la toate vertebratele din cinci vezicule: mielencefalul. Peştii au substanţa cenuşie aranjată sub forma unui Y întors (fig.1). mezencefalul. La ciclostomi. comună tuturor 28 . surprinsa la nivelul diferitelor segmente. iar ventral tegmentumul . iar la tetrapode prezintă două intumescenţe (dilataţii): cea brahială.

cu precădere la speciile pelagice şi prădătoare. iar la chelonienii şi crocodilienii se lărgeşte considerabil. ventral. fiind foarte slab dezvoltat. Cerebelul prezintă o mare variabilitate în ceea ce priveşte morfologia sa. au cerebelul redus la o bandă transversală. releele şi căile lor ascendente şi descendent. Toţi gnatostomienii prezintă scoarţă cerebeloasă. Tegmentumul conţine centri de origine sau de terminare ai nervilor cranieni bulbari. în general ovoid. având forma unei lame transversale. Pe partea lui ventrală.3. atitudinii. de forma unei benzi înguste dispusă transversal. tonusului muscular şi al coordonării motoare. Tegmentumul metencefalic conţine centri de origine sau de terminare ai unor nervi cranieni. În plus la mamifere apar ca neoformaţiuni emisferele cerebeloase (adăugate porţiunilor mai vechi reprezentate de vermis şi floculi). în funcţie de gradul şi caracterul activităţii sale motoare. iar dintre reptile. Metencefalul este alcătuit din cerebel. cu conexiuni corticale şi neocerebeloase. El este alcătuit dintr-un corp. precum şi substanţa reticulară. La peşti. fiind centru de control al echilibrului.peste care se adaugă neoformaţiuni la mamifere. Părţile noi apărute la mamifere sunt piramidele bulbare anterioare care conţin fasciculele motorii piramidale pornite din scoarţa cerebrală (celulele piramidale) şi îndreptate spre unii nuclei bulbari motori sau spre măduva spinării(trecând în cordoanele anterioare). precum şi formaţiunile de coordonare bulbară: substanţa reticulară şi sistemul olivar.vertebratelor . care ating maximum de dezvoltare la om. dispus dorsal şi tegmentum. rincocefalii şi lacertilienii. şi două formaţiuni laterale numite auricule la elasmobranhi şi acipenseride sau eminenţe granulare la teleosteeni. în general de genul de viaţă al speciei. La nivelul sistemului olivar se diferenţiază de asemenea la mamifere o parte nouă. releele şi căile lor ascendente şi descendent.. La ciclostomi cerebelul apare în forma sa cea mai primitivă. Amfibienii. ca şi cazul mamiferelor. La păsările cerebelul capătă volum mare şi structură polilamelară. pentru ambele grupe el fiind implicat în coordonarea complexă a mişcărilor. latero-ventrală. cerebelul este mai bine dezvoltat. La acipenseride corpul cerebelului este slab dezvoltat. 29 . Figura 5. Corpul cerebelos al teleosteenilor prezintă o prelungire anterioară care pătrunde în ventriculul mezencefalului constituind aşa numita valvulă cerebeloasă. Variabilitatea evolutiva a encefalului la vertebrate.

însă la unele vertebrate inferioare (larvele de ciclostomi) se poate diferenţia într-un organ fotosensibil. Talamusul constituie un releu de primă importanţă unde ajung impulsuri senzitive. a scoarţei tectale. corticospinale). păstrându-şi un volum relativ mare însă la păsări. Mezencefalul sau creierul mijlociu poartă dorsal tectum opticum (acoperişul optic). La mamifere. nucleii de origine ai nervilor oculomotori III şi IV. precum Hatteria (în acest caz.la mamifere se suprapune o neoformaţiune numită puntea lui Varolio. Peştii elasmobranhi au o delimitare clare a acestor formaţiuni. Complexul pineal văzut pe secţiunea sagitală a unui encefal sintetic. Odată cu creşterea în importanţă a telencefalului se dezvoltă şi rolul 30 . Epifiza se dezvoltă ca o glandă endocrină. Regiunea parietală (figura 5. Mamiferele are adăugată posterior încă o pereche de tuberculi. corticopontine. La tetrapode tuberculii bigemeni îşi reduc mărimea. Epitalamusul este format din ganglionii habenulari şi regiunea parietală. Figura 5. Ventriculul mezencefalic la peşti şi tetrapodele nemamifere conţine o pereche de torusuri semicirculare. axul său fiind ocupat de ventriculul diencefalic. excepţie făcând mamiferele care au tuberculi cvadrigemeni. talamusul (lateral). care are fiecare în structura lui porţiunea veche a tegmentumului şi piciorul pedunculului ca neoformaţiune constituită numai fire de origine neocorticală (corticonucleare.4) are ca principale structuri organul parietal sau parapineal (anterior) şi epifiza sau organul pineal (posterior). este înregistrată la peştii teleosteeni. Diencefalul sau creierul intermediar are ca formaţiuni componente epitalamusul (dorsal). corticopontine. formaţiunea reticulară. proporţională. din seria vertebratelor. reprezintă în mod primar un centru vizual. prevăzut cu scoarţă tectală (substanţă cenuşie dispusă la exterior). Tegmentumul mezencefalic are în structura sa fibre nervoase ascendente şi descendente. ganglionului istmului prezent toate vertebratele gnatostomiene . care are individualizat de la reptile nucleul roşu. Ciclostomii nu au încă bine delimitaţi tuberculii bigemeni. mai cu seamă în cazul peştilor răpitori pelagici la care văzul constituie simţul principal. fibre pontocerebeloase şi fibre cerebelo-cerebeloase-transpontine. neurocraniul prezintă în dreptul său un foramen parietal). fiind diferenţiat în tuberculii bigemeni. sunt două mase nervoase ovale care aparţin la sistemului olfactiv. Acest fenomen determină la mamifere reducerea considerabilă a ventricului mezencefalic. Dezvoltarea maximă. care apar proporţional mediu dezvoltaţi.4. Organul parietal poate lipsi la adult sau din contră se poate diferenţia căpătând proprietăţi fotosensibile la unele reptile. constituită numai din fascicule de fibre descendente corticospinale. De altfel păsările au la acest nivel şi complexitatea maximă. fiind apoi retransmise spre telencefal. rămânând din el doar un canal îngust numit apeductul lui Sylvius. formaţiuni care la mamifere ies la exterior constituind perechea posterioară de tuberculi. tuberculii bigemeni reprezentând aici porţiunea cea mai voluminoasă a encefalului. pe faţa ventrală a mezencefalului de diferenţiază pedunculii cerebrali. ventral tegmentumul iar în interior ventriculul mezencefalic.excepţie făcând mamiferele. hipotalamus (ventral). care au în general văzul bine dezvoltat. prezenţi la toate vertebratele. Ganglionii habenulari. legată funcţional de simţul auditiv şi apărută prin ieşirea la exterior a torusurilor semicirculare. Acoperişul optic.

atingând maximum la mamifere. rămânând regiunea mamilară. mărimea lor variind în funcţie de etologia speciilor (mai bine dezvoltate la peştii care-şi folosesc mai mult simţul olfactiv pentru căutarea hranei). Porţiunea dorsală (păturile optice) creşte constant în seria vertebratelor. însă la amniote şi în special la mamifere capătă dimensiuni din ce în ce mai mari şi o morfologie tot mai complicată. în care se încrucişează tractusurile otice (încrucişarea este completă la vertebratele inferioare sau incompletă la mamifere). La mamifere. La elasmobranhi. nucleul paraventricular. cu lobi olfactivi sesili. este foarte bine dezvoltată la peşti. Partea posterioară a hipotalamusului. Regiunea tuberială. cu bulbii foarte mari. În raport cu dezvoltarea neocortexului precum şi a neocerebelului sunt diferenţiate la mamifere şi neoformaţiunile anterior descrise: pedunculii cerebrali. este alcătuit din două emisfere cerebrale. în sens lateral şi antero-posterior. Din punct de vedere anatomic. Porţiunea ventrală a talamusului este mai bine dezvoltată la peşti şi amfibieni. dezvoltată ca releu olfactiv. În partea anterioară. cu lobii olfactivi foarte slab dezvoltaţi (păsările fiind microsmatice). iar la cele mai evoluate se cutează datorită măririi suprafeţei sale şi numit girencefal. Hipotalamusul are diferenţiate funcţional două porţiuni: anterioară şi posterioară. corpii striaţi) constituie sistemul limbic. De această formaţiune. telencefalul este relativ mare. prin porţiunea numită neopalium apărută încă de la reptile în cadrul paliumului. devine neglijabilă la reptile şi păsări. telencefalul fiind numit lisencefal. 5. Între lobii inferiori se diferenţiază o formaţiune ependimo-meningeală. numită sac vascular. legaţi de tuberculii cvadrigemeni anteriori şi una de corpi genunchiaţi postero-mediali. legaţi de tuberculii cvadrigemeni posteriori. în corelaţie cu importanţa simţului olfactiv. în special la mamifere. sunt pedunculaţi. care conţine nuclei secundari motori vegetativi. La peştii teleosteeni. telencefalului se dezvoltă puternic. paliumul rămânând subţire). Lobii olfactivi. prin care se prinde lobul posterior al hipofizei. Suprafaţa paliumului este netedă la mamiferele mai primitive. restul avându-i sesili. neoformaţiunile apar foarte dezvoltate.2. gadiide) au lobii olfactivi pedunculaţi. are o structură relativ simplă la vertebratele inferioare. siluride. Telencefalul. La tetrapode lobii inferiori şi sacul vascular dispar. fiind alcătuită dintr-o pereche de lobi inferiori. telencefalul începe să constituie partea cea mai voluminoasă a encefalului. transmiţând informaţii senzitive şi motorii. considerată olfactivă. La om girencefalia este foarte puternică şi în corelaţie cu ea. căpătând apoi o dezvoltare apreciabilă la mamifere (formând corpul lui Luys sau subtalamic). puntea lui Varolio şi piramidele bulbare ventrale. 31 . pereche la elasmobranhi şi unică la ceilalţi peşti. este legat infundibulul. Puţine grupuri de teleosteeni (ciprinide. situat la capătul anterior al encefalului. ce reprezintă un centru de reglare pentru viaţa vegetativă. fiecare având dorsal din palium şi ventral din corpii striaţi. De la amfibienii. emisferele cerebrale se modifică în structură. Se adaugă nucleul preoptic. căpătând scoarţă cerebrală (paliumul transformat în cortex). sistemul nervos periferic cuprinde nervi (cranieni şi spinali) şi ganglioni nervoşi.şi paleocortexul. adăugându-se părţi noi încă de la reptile. emisferele cerebrale sunt clar delimitate. La mamifere nucleii de releu în care ajung fibrele optice şi cele acustice se separă de restul talamusului constituind metatalamusul. care în mod primar este un centru al olfacţiei (rinencefal). muşchi striaţi). Acipenseridele au de asemenea emisferele cerebrale incomplet separate. Partea anterioară are o zonă optică şi una tuberială. Structurile vechi telencefalice (arhi. Ciclostomii. La reptilele. dar incomplet împărţit în cele două emisfere cerebrale.de staţie intermediară a talamusului încât el se dezvoltă din ce în ce mai mult în seria vertebratelor.2. În zona optică se află chiasma optică. la cele mai multe tetrapode. la care se adaugă . Telencefalul. Telencefalul păsărilor are emisferele foarte voluminoase. cu o pereche de corpi genunchiaţi antero-laterali. care devine la tetrapode eminenţa mediană (tuber cinereum). musculatură netedă) şi somatice (piele. încât proporţiile diferitelor formaţiuni encefalice sunt altele decât cele ale unui mamifer relativ superior. cu importante funcţii neolfactive. Sistemul nervos periferic Sistemul nervos periferic leagă sistemul nervos central de structurile viscerale (glande. lobii olfactivi apar pedunculaţi. globuloase (corpii striaţi sunt cei care se dezvoltă puternic. este alcătuită la peşti din lobul median impar. deşi sunt monorini. au rinencefalul format din două emisfere. emisferele cerebrale se continuă cu lobii olfactivi (centri de recepţie a fibrelor olfactive).

protoneuronul este situat în măduva spinării. peste 100 de perechi la unii şerpi). Ramul dorsal aparţine musculaturii epaxonice şi pielii spatelui. La ciclostomi. 5.Nervii spinali Nervii spinali aparţin de măduva spinării. La gnatostomieni. cele două rădăcini sunt complet separate funcţional: dorsala senzitivă. din ramul ventral se desprinde un ram comunicant (visceral) cu fibre visceromotorii preganglionare. Numărul lor variază odată cu cel al somitelor troncale (de exemplu 10 perechi la Rana sp. La vertebratele care au un lanţ ganglionar laterovertebral. Ramurile principale sunt: dorsal şi ventral. Figura 5. Rădăcinile sunt: dorsală şi ventrală. păr). iar cel ventral este pentru musculatura hipaxonică şi pielea din regiunea ventrolaterală a corpului.5).5. ventrala motorie. plus cele somatomotorii. Nervul spinal prezintă în alcătuirea sa două rădăcini. are pe traiectul său un ganglion (ganglion dorsal) în care se găsesc corpii protoneuronilor senzitivi somatici şi viscerali. iar cel ventral cu restul fibrelor visceromotorii. nervii 32 . neexistând ganglion dorsal. La Amphioxus sp. Ramul dorsal este tot mai subţire în seria vertebratelor. Numai la mamifere. cea ventrală dintre două metamere). Tetrapodele au două plexuri: cervicobrahial.. Alcătuirea nervului spinal la mamifere. având o dispoziţie metamerică. lombosacral. Cea dorsală. ambele rădăcini se formează în acelaşi metamer. La mamifere din acest ram comunicant se diferenţiază unul alb (preganglionar) şi altul cenuşiu (posganglionar) pentru periferie (glande tegumentare. trunchi şi ramuri (fig. ei formând plexuri. nu se unesc între ele constituind fiecare câte un nerv separat: cel dorsal cu fibre senzitive (somatice şi viscerale) şi unele visceromotorii. Odată cu ştergerea metameriei musculare se pierde şi dispoziţia metamerică a nervilor rahidieni. 31 perechi la om. cu cât musculatura epaxonică îşi pierde din importanţă. rădăcinile se formează altern (cea dorsală dintr-un metamer "n". apoi se unesc într-un trunchi mixt.

în schimb apar componentele parasimpatice pentru glandele mucoase şi glanda lacrimală. Nervii cranieni pot fi grupaţi în: somatomotori (perechile III. pentru neuromaste. De asemenea. Adevăratul nerv optic ar fi reprezentat de axonii celulelor bipolare din retină. Nervul olfactiv (I) are caracter primitiv întrucât neuronii de origine sunt localizaţi periferic. Nervul terminal (0) apare la toate vertebratele (cu excepţia ciclostomilor şi păsărilor). IV. intern) şi muşchiul micul oblic. la care se adaugă fibrele gustative. atingând ponderea cea mai mare la mamifere. existând la agnate. În el predomină componenta viscerosenzitivă specială (sensibilitatea gustativă de la baza limbii). lombar. Nervul lateral este reprezentat de nervii liniei laterale. Partea posttrematică formează ramul mandibular intern (la mamifere coarda timpanului) şi ramul mandibular extern. Culege aferenţe din mucoasa olfactivă la peşti sau din organul vomeronazal Jocobson la tetrapode. cele dorsale păstrându-şi metameria. este de fapt un tractus intracerebral (cupa optică fiind de origine diencefalică). sacral. amniotele au 12 perechi. care ar aparţine unui arc preoral. inferior. Ramul mandibular intern asigură inervarea gustativă a părţii anterioare a limbii şi secreţia glandelor salivare submaxilară şi sublinguală. Ramul mandibular extern este motor. Componenta motorie este slab dezvoltată la vertebratele superioare. Acestea din urmă sporesc de la amfibieni. formele acvatice de amfibieni (urodele exclusiv acvatice. brahial. din care pornesc astfel trei ramuri: oftalmic. inervând o serie de muşchi al laringelui. VII. Iniţial. II. dar o are pe cea viscerosenzitivă generală şi specială. este legat de telencefal. maxilar şi mandibular. Ca şi precedentul. 33 . dar mai sunt şi alţii nenumerotaţi (de exemplu nervul lateral). Nervul patetic (IV) inervează muşchiul marele oblic al globului ocular. chiar în epiteliul mucoasei olfactive. La vertebratele superioare se formează plexurile: cervical. nervul lateral) şi branhiomerici (V. culegând informaţii de la neuromastele din teritoriul branhial. Fibrele parasimpatice (visceromotorii generale) sunt pentru glanda salivară parotidă. Nervul acustico-vestibular sau octavus (VIII). XI). La vertebratele inferioare conţine predominant fibre vestibulare şi mai puţine acustice. La mamifere. ai irisului). Denumirile lor utilizate frecvent sunt cele din anatomie umană. peşti. Nervii cranieni Nervii cranieni au rădăcinile cuprinse în encefal. care are ca ram pretrematic pe cel maxilar (senzitiv) şi ca ram postrematic (mixt) pe cel mandibular. Are componenta somatosenzitivă. care asigură sensibilitatea generală a feţei şi motorie pentru musculatura arcului oral. VI. Trebuie de menţionat că la formarea plexurilor participă numai ramurile ventrale. Nervul oculomotor comun (III) inervează trei din muşchii drepţi ai gobului ocular (superior. Nervul trigemen (V) la vertebratele inferioare conţine doi nervi (fiecare cu ganglion propriu): nervul oftalmic profund. Astfel. inervând musculatura pieloasă a feţei (musculatura mimicii la om). nervii liniei laterale au ganglioni proprii. la care există două porţiuni ale nervului: vestibulară (cu origine în ganglionul Scarpa) şi acustică (cu origine în ganglionul Corti). acest nerv mai include fibre parasimpatice care inervează musculatura intrinsecă a globului ocular (muşchii ciliari. şi nervul trigemen propriuzis (V). legat de diencefal.toracici păstrează metameria. Nervul glosofaringian (IX) este nervul primului arc branhial. culegând informaţii de la neuromastele de pe cap. Aceste din urmă elemente se reduc la vertebratele superioare. Nervul facial (VII) inervează arcul hiodian. XII). Nervul optic (II). IX. anamiotele ar avea 10 perechi. I. cel puţin in stadiu embrionar. senzitiv (V1). VIII. cei doi ganglioni se unesc în cadrul ganglionului semilunar (Gasser). Ramul faringian şi cel pretrematic confluează rezultând ramul palatin al facialului (care dă sensibilitatea plafonului regiunii faringiene). nervul lateral posterior însoţeşte glosofaringianul şi vagul. Nervul trigemen este lipsit de componenta viscerosenzitivă şi de cea visceromotorie generală. ulterior aceştia se unesc cu cei ai nervilor branhiomerici. Astfel nervul lateral anterior însoţeşte trigemenul şi facialul. alte fibre independente culegând din regiunea trunchiului. A pierdut aproape complet componenta somatosenzitivă. Nervul oculomotor extern (abducens) (VI) inervează muşchiul drept extern şi muşchiul retractor bulbi când există. X. Glosofaringianul are doi ganglioni: intern (jugular) şi extern (pietros). larvele anurelor). somatosenzitivi (0.

Din punct de vedere funcţional. determină constricţia vaselor coronare.etajul profund sau lanţul ganglionilor laterovertebrali (paravertebrali). numit şi colinergic (neurotransmiţătorul lui este adrenalina) readuce corpul la starea vegetativă încetinindu-i activităţile. . Parasimpaticul cranian există de la ciclostomi. anure. al ganglionilor previscerali (prevertebrali). Sistemul nervos simpatic nu este individualizat la mixine.3. scade presiunea sanguină. Nervul spinal are două componente: una desprinsă din vag (cu origine în partea caudală a nucleului ambiguu) şi una de origine spinală. creşterea ritmului cardiac.şi intramurale. noradrenalina) pregăteşte corpul pentru activităţi dificile. Sistemul nervos vegetativ Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţiile organelor interne (activează involuntar). Centrii nervoşi parasimpatici sunt localizaţi în deuterencefal (parasimpaticul cranian) şi măduva sacrală (parasimpaticul pelvian). Sistemul simpatic prezintă centri nervoşi în regiunea toracolombară a măduvei spinării (la mamifere în coarnele laterale). dar fără 34 . numit şi adrenergic (neurotransmiţătorii lui sunt adrenalina. Sistemul de ganglioni prezintă trei etaje distincte: . sistemul nervos vegetativ cuprinde centri nervoşi vegetativi intraaxiali. Sistemul nervos simpatic. stimulează glicogeneza) sunt antagonice celor produce de simpatic. La mamifere aproape toate organele au dublă inervaţie vegetativă. Din punct de vedere anatomic. Componenta viscerosenzitivă specială (gustativă) este bine dezvoltată la peşti şi redusă la tetrapode. în cadrul nervilor sistemului cerebro-spinal) şi componenta motorie (individualizată ca sistem vegetativ simpatic şi sistem vegetativ parasimpatic). Fiecare ram branhial are iniţial ganglionul său. Din aceasta din urmă se desprinde ramul comunicant alb care se îndreaptă spre sistemul de ganglioni. crocodili). mienteric. existând complet numai la mamifere.Nervul vag (X) este pentru următoarele arcuri branhiale. Nervul spinal sau accesoriu (XI) este caracteristic amniotelor. creşterea glucogenezei). Ganglionii prevertebrale (etajul intermediar) sunt caracteristici păsărilor şi mamiferelor (sporadic apar şi la teleosteeni. în timp ce digestia este stimulată.etajul periferic. iar la mamifere şi derivatele acestuia: sternomastoidianul şi cleidomastoidianul (sternocleidomastoidianul la om). musculatura netedă a viscerelor. . Sistemul nervos parasimpatic. ganglioni vegetativi extraaxiali şi fibre nervoase vegetative (care inervează glandele. pentru organele toracice. vaselor sanguine periferice şi glandelor sudoripare (numai inervaţie simpatică). de la care pornesc fibre postganglionare cenuşii. La vertebratele inferioare cele două sisteme vegetative inervează teritorii diferite (la ciclostomi şi condrihtieni regiunea cefalică are inervaţie parasimpatică). Nervul hipoglos (XII) este prezent numai la amniote. inervând la acestea musculatura limbii. dar în cursul evoluţiei multe organe capătă dublă inervaţie vegetativă. La peşti prezintă patru ramuri branhiale şi un ram intestinal pentru trunchi. Componenta somatosenzitivă este mai importantă la mamifere.şi intraviscerali (plexurile subseros. al ganglionilor juxta. sistemul nervos vegetativ prezintă: componenta senzitivă (alăturată celei somatice. ficat.2. Toate vertebratele au celule ganglionare juxta. 5. dar la amniote rămân doar doi: proximal (ganglionul jugular) şi distal (ganglionul nodos). El intensifică activitatea viscerelor (contracţii ale spinei care determină punerea în circulaţie a rezervei de hematii.etajul intermediar. Este un nerv motor care inervează muşchiul trapez. a presiunii sanguine. dilatarea vaselor coronare. fiind pentru motricitatea viscerală generală (fibre parasimpatice pentru organele cavităţii generale). dar dispunerea lor în lanţuri paravertebrale (etajul profund) apare numai de la peştii osoşi. Ramul comunicant cenuşiu apare numai la mamifere. vaselor). dar încetineşte procesele digestive (inhibă activitatea tractusului digestiv). dar la petromizoni există celule postganglionare dispersate în plexuri terminale sau ganglioni mici. Ganglioni mai numeroşi există la peştii condrihtieni. intestin. rinichi. Efectele parasimpaticului (reduce ritmul cardiac. Axonii mielinizaţi porniţi din aceşti centri constituie fibrele preganglionare incluse în rădăcina ventrală a nervilor spinali. cu excepţia glandei adrenale. cu caracter metameric. submucos). Ramul intestinal devine la amniote componenta cea mai importantă. cu numeroşi ganglioni din care pornesc fibre postganglionare pentru stomac.

vertebrate primar acvatice 3. mielencefalul este reprezentat de puntea lui Varolio şi piramidele bulbare d. gnatostomieni 4. ciclostomi 2. Care din grupele de vertebrate de mai jos nu prezintă scoarţă cerebrală? a. are calibru uniform a. ganglionii pterigopalatin şi submandibular. scoarţa tectală este foarte bine dezvoltată 4. ganglionul otic) sau intramural în cazul fibrele care aparţin vagului. Parasimpaticul pelvian este mult mai nou din punct de vedere filogenetic. Împerechează fiecare structura nervoasă cu funcţia corespunzătoare: 1. telencefal 3. fasciculul spinobulbar 8. fiind bine organizat numai la mamifere. Împerechează fiecare afirmaţie referitoare la măduvei spinării cu grupa de animale caracteristică: 1. apoi prin ramul său ventral. mamifere 2. IX) asigură inervarea parasimpatică a capului. VII. telencefalul are scoarţa cerebrală subţire şi corpi striaţi bine dezvoltaţi b.ganglioni (aceştia apar de la condrihtieni). controlul reflexelor vegetative 2. Care din următoarele componente ale nervului spinal la mamifere conţine numai fibre motorii? a. amfibieni anuri b. hipotalamus c. rădăcina ventrală b. cerebel a. IX. emisfere cerebrale 6. măduva spinării b. hipotalamus b. are formă de cordon cilindric e. Trei nervi cranieni (III. tuberculi cvadrigemeni d. peşti teleosteeni d. tractusul optic c. cerebelul are aspectul unei lame cu dispoziţie transversală b. diencefal 5. prezintă două intumescenţe: brahială şi pelviană b. reflexe olfactive. emisferele cerebrale au neocortex. Fibrele preganglionare pornite din centrii parasimpaticului cranian merg alături de nervii cranieni III. din care se desprinde pentru a forma nervii splanhnici pelvieni. în timp ce fibrele parasimpatice ale vagul inervează viscerele toracice şi marea parte a celor abdominale. reptile c. dar cele mai multe rămân să sinapseze în pereţii organelor (intramural). ganglionul spinal f. tectum opticum b. VII. emisferele cerebrale e. IX (respectiv ganglionul ciliar. Alege afirmaţiile incorecte despre encefalul de la mamifere: a. sacul vascular are dimensiuni reduse d. talamus c. implicare în reflexe vizuale şi auditive 3. VII. bulb rahidian e. rădăcina dorsală c. Grupează segmentul encefalic cu structura corespunzătoare: a. Alege afirmaţiile corecte despre encefalul de la păsări: a. Care din următoarele structuri nu fac parte din sistemul nervos central al vertebratelor? a. alături de arheocortex şi paleocortex 3. nervul spinal e. Fibrele preganglionare pornite din centrii parasimpaticului sacral merg prin rădăcina ventrală a nervului spinal. mezencefalul este format din tuberculii cvadrigemeni şi pedunculii cerebrali c. emisferele cerebrale d. Unele fibre preganglionare sinapsează cu cele postgaglionare în ganglionul acestui plex. X. coordonarea mişcărilor şi menţinerea echilibrului 5. cerebel d. păsări 5. Autoevaluare 1. nervi care formează plexul hipogastric inferior (plexul pelvic) pentru organele pelviene. mezencefalul este reprezentat dorsal de tuberculii cvadrigemeni c. staţie pentru majoritatea căilor senzitive 4. ramul dorsal d. mielencefal 4. are forma unui cordon turtit d. făcând sinapsă cu fibrele postgaglionare ganglionii de pe traseul nervilor III. metencefal 1. mezencefal 2. in mod primar 7. ramul ventral 35 .

Mesageri chimici produşi. Glandele endocrine care există la insecte sunt: corpora allata. urofiza. . Corpora allata şi corpora cardiaca (uneori cele două structuri fuzionează) sunt legate de sistemul nervos simpatic. epitochie (metamorfoză genitală). cu variate localizări. răspândirea lor dispersată fiind considerată un caracter de primitivitate. structurile endocrine de la nivelul gonadelor.la insecte: hormoni pentru coordonarea vieţii vegetative. a doua secretă hormoni care reglează activitatea glandelor protoracice. Mesagerul chimic (hormonul) îndeplineşte de fapt o funcţie de comunicare specifică. Cele două formaţiuni hipofizare se deosebesc clar prin structura histologică (prima cu fibre nervoase şi pâlcuri de celule nevroglice. care recunosc hormonul). metamorfoza.1. dar şi ţesuturile ţintă asupra cărora se exercită efectul mesagerilor chimici. Glandele protoracice degenerează la adulţi. 6. numiţi în general hormoni. intestinul posterior. a căror secreţie (ecdizomi = hormonul năpârlirii) are rol în metamorfoză. diapauza. Sistemul endocrin la vertebrate Vertebratele prezintă mai multe glande endocrine: hipofiza. năpârlire. mesagerii chimici produşi de aceştia. . . La animalele superior organizate. apar diferenţiate glande endocrine. prezintă o dublă origine: .2. dar niciodată printr-un duct. Prima are şi rol de organ neurohemal. hormonală şi receptoare (ţinta). paraganglionii.6. acţiunea lor fiind orientată asupra a cel puţin câteva celule ţintă. Sistemul endocrin Sistemul endocrin. se constată în evoluţie o tendinţă generală de concentrare. celulele pericardiace.la crustacei: hormoni pentru creştere. metamorfoză. împreună cu cel nervos (şi sub coordonarea lui) reglează activitatea organelor. conform necesităţilor fiziologice ale organismului. acelaşi hormon poate avea efecte diferite (chiar opuse) acţionând pe două celule diferite ale aceluiaşi organism. mai mult sau mai puţin diferenţiate. activitatea gonadelor şi a cromatoforilor. sunt foarte variaţi. mesageri chimici diferiţi pot îndeplini funcţii analoage la diferite organisme şi invers. În ceea ce priveşte partea secretoare.din punga lui Rathke a stomodeumului (adenohipofiza). regenerare. Ei sunt vehiculaţi prin lichidul sistemului vascular sau liber în absenţa acestuia (ca la hidră).la anelide: hormoni pentru maturarea sexuală. Embriologic. corpii ultimobranhiali şi paratiroidele. secretaţi de celule neurosecretorii din pars intercerebralis (regiunea mediană a protocerebronului) şi din ganglionii lanţului nervos ventral. De asemenea mai îndeplinesc funcţii endocrine următoarele structuri: gonadele. Sistemul endocrin cuprinde structurile secretorii endocrine (de regulă glande).2.diencefalică (neurohipofiza). De aceea. corpora cardiaca. năpârlirea. controlând creşterea. . 36 . Hipofiza (glanda pituitară) Hipofiza este prezentă la toate vertebratele.la hidră: hormon accelerator al creşterii. glandele protoracice. În evoluţia sistemului endocrin apar schimbări la nivelul fiecăreia din cele trei componente secretoare. tiroida. Structurile secretorii sunt răspândite în tot corpul. epifiza. 6.1. glanda adrenală. aşa cum sunt insectele dintre nevertebrate şi toate vertebratele. dar şi structuri endocrine incluse în alte organe: insulele pancreatice. a doua cu celule secretorii dispuse în cordoane). specificitatea fiind dată de celula ţintă (specificitatea celulei ţintă este determinată de receptorii acesteia. 6. Structuri endocrine la nevertebrate Majoritatea nevertebratelor prezintă celule neurosecretorii care elaborează hormoni cu diferite acţiuni: . cele tractusul gastro-intestinal sau din rinichii. prin afinităţi specifice pentru coloranţi şi prin poziţie anatomică.

Hipofiza la om. Tiroida Tiroida este comună tuturor vertebratelor. Hormonii sunt secretaţi de celulele neurosecretorii din hipotalamus. a arterelor branhiale aferente sau în peretele ventral al faringelui. lobul intermediar. În mod primitiv. Este vorba de vasopresină (hormonul antidiuretic) şi ocitocină (determină contracţia musculaturii uterine şi a celulelor mioepiteliale din glandele mamare).1. gonadotropina. Lobul intermediar este situat la graniţa dintre adeno. Hormonii produşi în sistemul parvicelular (cu neuroni secretori mici) al hipotalamusului ajung în eminenţa mediană. reglând secreţia acesteia din urmă. nucleul paraventricular nucleul supraoptic chiasma optică lob tuberal infundibul artera hipofizară inferioară eminenţa mediană artera hipofizară superioară vena portă hipofizară lob anterior venă venă lob intermediar lob nervos (posterior) Figura 6. reptile. Neurohipofiza include două porţiuni (fig. Cei produşi în sistemul magnocelular (cu neuroni secretori mari) . Funcţia lui nu este bine cunoscută.1). păsări). de aceea apare mai dezvoltat acest lob la reptile (în corelaţie cu posibilitatea schimbarea culorii tegumentului). Lobul tuberal se dezvoltă în jurul infundibulului (legătura neurohipofizei cu hipotalamusul). la toate vertebratele. El produce hormonul somatotrop (de creştere). fiind implicat în procesul de reproducere. Un scurt sistem vascular port face legătura dintre eminenţa mediană (situată anterior părţii nervoase) şi lobul anterior al adenohipofizei. 6.2). Secretă un hormon stimulator pentru melanină. 6. luteotrop (prolactina).2. sunt depozitaţi în partea nervoasă a neurohipofizei.1): partea nervoasă şi eminenţa mediană (fiecare cu propria sa vascularizaţie). putând fi împărţită la rândul său în lobi (la ciclostomi) sau regiuni (la teleosteeni. de unde prin sistemul port vascular vor fi transportaţi în adenohipofiză. Morfologia acestei glande variază în seria vertebratelor (fig. furnicar). Apare numai la tetrapode (lipseşte la squamate.2.Adenohipofiza are diferenţiate trei regiuni: lobul anterior. tirotropina. Lobul anterior. 6. tatuu). apar foliculi tiroidieni diseminaţi la ciclostomi în lungul aortei ventrale. reprezintă porţiunea cea mai mare. şi lobul tuberal (fig. Lipseşte la păsări şi unele mamifere (balenă. fiind de origine endodermică (se diferenţiază din câmpul mezobranhial Hiss al faringelui embrionar). 6.reprezentat de nucleii paraventricular şi supraoptic. adrenocorticitropina. leneş. iar la majoritatea 37 .şi neurohipofiză (lobul conţine o fantă ce reprezintă fostul lumen al pungii lui Rathke).

La mamifere are o distribuţie aparte. 6. Tiroida apare ca organ compact la peştii elasmobranhi (între cartilajele mandibulare). Denumirea glandei indică strânsa asociere cu glanda tiroidă.2. iar paratiroida . La peşti. Glanda paratiroidă provine din endoblastul pungilor branhiale (depinde de specie care pungi anume). ea nu se diferenţiază decât după metamorfoză. separat dispuse în regiunea faringiană la peşti. Ciclostomii par să nu aibă această formaţiune glandulară. diseminate ca celule parafoliculare. Corpul ultimobranhial este reprezentat de mase celulare de obicei perechi. păsări şi unică la chelonieni). reptile şi păsări. Tiroida la vertebrate. La ciclostomi aceşti hormoni sunt depozitaţi intracelular. provine din a V-a pungă branhială (sursa embrionară mai exactă fiind ectomezenchimul din crestele neurale migrat la acest nivel). lacertilieni. celulele sale fiind incorporate în tiroidă. secretă parathormonul.teleosteenilor în regiunea branhială. Structura este destul de constantă în seria vertebratelor. Corpul ultimobranhial. iar la mamifere se mai adaugă celulele parafoliculare. la toate tetrapodele (dublă la amfibieni. La om şi alte câteva specii de mamifere există în structura glandei şi celule oxifile. teleosteenei elasmobranhi şerpi chelonieni capilar sanguin celulă parafoliculară celulă foliculară om şopârle păsări şoarece coloid foliculul tiroidian la mamifere Figura 6. dipnoi (sub epiteliul ce acoperă limba). amfibieni. 38 . iar la gnatostomieni ei sunt stocaţi în cantităţi mari extracelular . Foliculul (vezicula) tiroidiană este considerat unitatea structurală şi funcţională a tiroidei. la mamifere. Peretele foliculului este constituit din celule epiteliale secretorii (celule foliculare).parathormonul (creşte nivelul calciului şi fosforului din sânge).3). Celulele principale.3. crocodili. mai abundente. 6. şerpi. al căror rol nu este bine cunoscut (fig. de asemenea la amfibieni. Celulele foliculare secretă doi hormoni (două tiroglobuline iodate): tetraiodotironina (T4) şi triiodotironina (T3). Structura glandei este reticulară (cordoane şi pâlcuri de celule secretorii). embriologic. La mamifere tiroida este dispusă pe faţa anterioară a cartilajului tiroid şi a primelor inele traheene (la celelalte tetrapode tiroida este dispusă pe faţa anterioară a traheii) şi este alcătuită din doi lobi uniţi între ei printr-un ist. Mobilizarea hormonilor din lumenul folicular este realizată tot de către celulele foliculare.2. paratiroida lipseşte. Corpul ultimobranhial şi glanda paratiroidă Aceste glande secretă hormoni antagonici: corpul ultimobranhial elaborează calcitonina (scade nivelul calciului şi fosforului din sânge).în lumenul folicular plin cu un coloid secretat tot de celulele foliculare. amfibieni ciclostomi.

3. provenit din celule crestelor neurale. estrogeni şi androgeni). La mamifere se formează o glandă adrenală compusă. Glanda adrenală Glanda adrenală este formată din două porţiuni diferite ca origine.2. la elasmobranhi.4).5. elasmobranhi teleosteeni salamandră broască broască ţestoasă păsări şoarece Figura 6.4. Sunt larg răspândiţi la mamifere. produce catecolamine: adrenalina şi noradrenalina.la teleosteeni.la primii ţesutul interrenal fiind situat de-a lungul venelor cardinale posterioare (în apropierea rinichiului). iar celulele cromafine fiind situate în vecinătate.4. Poziţia celor două porţiuni diferă în seria vertebratelor (fig. mineralocorticoizi. dar nu în contact cu cele interrenale. dar ţesutul cromafin este încă separat. formând şiruri de ţesut adrenal. 6. O parte este reprezentată de ţesutul sau corpul interrenal. ele sunt separate: . Detaliu structural din paratiroida de om. Paraganglionii Paraganglionii sunt formaţiunii neuroendocrine cu origine în crestele neurale. La amfibieni.2. cei mai numeroşi (elaborează adrenalina). glanda adrenală la amniote tinde să se localizeze numai pe sau în rinichi. . Glanda adrenală la vertebrate. La ciclostomi şi peşti. între rinichi. Cealaltă porţiune este reprezentată de ţesutul sau corpul cromafin. 6. constituită dintr-o corticală (ţesut interrenal) şi o medulară (ţesut cromafin). ţesutul interrenal formează glande distincte de-a lungul rinichilor. produce hormonii corticosteroizi (glucocorticoizi. numită suprarenală. 39 . ţesutul interrenal este inclus ca insule diseminate în rinichi sau înconjoară venele cardinale posterioare.celulă oxifilă celule principale capilar sanguin Figura 6. Cele două ţesuturi secretoare se amestecă de asemenea la reptile şi păsări. cele două părţi secretoare se amestecă sau sunt adiacente. existând trei categorii de paraganglioni: . cu origine în epiteliul celomic (mezodermul splahnic din regiunea învecinată). 6.simpatici.

celule PP (secretă PP = polipeptid pancreatic). . 6. La ciclostomi.. mici (de exemplu. dar la păsări şi mamifere acest efect este mai puţin important.celule delta sau D (secretă somatostatina). Mulţi dintre peştii teleosteeni au porţiunile exo. 6. Glanda pineală reglează desfăşurarea sezonală a reproducerii. există un pancreas compact. Este de fapt un ţesut glial.8.vagali (secretă acetilcolina). corpusculul carotidian).simpaticoparasimpatici. Această secreţie este implicată în osmoreglare. 6. . La unele vertebrate are rol fotoreceptor (a se recapitula epitalamusul şi ochiul parietal!). . Insula Langerhans este structurată în cordoane de celule.5). La vertebratele inferioare acest hormon afectează melanoforii din piele. Insulele pancreatice Pancreasul este o glandă mixtă. 40 . fie ca organ compact în peretele intestinului (la mixine). intervine în reglarea bioritmului circadian. În cadrul cordoanelor au fost identificate mai multe tipuri de celule: . în care se depozitează secreţia unor celule neurosecretoare situate în partea posterioară a măduvei. La toate tetrapodele există aglomerări de celule cu secreţie endocrină. pancreasul endocrin apare fie ca agregare celulară în epiteliu intestinal (la petromizoni). 6.cu secreţie endocrină.4. printre care se găsesc capilare sinusoide (fig.2. capilar sanguin acini seroşi exocrini celulele insulei Langerhans Figura 6.2. în partea terminală a măduvei spinării.cu secreţie exocrină şi insule Langerhans . în jurul canalelor excretoare exocrine.celule beta sau B (secretă insulina).7. puternic vascularizat. Urofiza Urofiza există cu probabilitate la toţi peştii. Epifiza (glanda pineală) Această glandă este o evaginare dorsală a diencefalului. secretă melatonina.şi endocrine ca structuri adiacente. Insula Langerhans.6. având în structură acini . .celule alfa sau A (secretă glucagonul). partea endocrină fiind sub formă de insule sau pătură subţire. dar separate şi diseminate. ambele structuri secretorii s-au dezvoltat din mugurii pancreatici ai intestinului embrionar. situate printre acinii exocrini. numite insule Langerhans. La elasmobranhi.2. Când epifiza are structură de glandă endocrină.

..... Completează enunţurile de mai jos................... Alege afirmaţiile incorecte despre pancreas : a.... la tetrapode........... Principalii hormoni produşi sunt estrogenul şi progesteronul. La femele....9. d.......... corpus luteum..... hormonii depuşi în neurohipofiză sunt secretaţi în .. epifiza se diferenţiază la embrion printr-o evaginare dorsală a ....mucoasa gastrică secretă gastrină........ la mamifere adăugându-se şi celulele tecilor foliculare.. rechinii au un pancreas difuz... celulele Leydig (interstiţiale)... Gonadele In afară de producerea gameţilor..... produc hormoni androgeni (testosteronul fiind principalul)... care determină caracteristicile sexuale secundare........ e.... precum secretina.....mucoasa intestinală secretă o serie largă de hormoni. este o glandă mixtă prezentă la toate vertebratele........ structurile endocrine ale ovarului sunt ţesutul interstiţial... colecistochinina....... enterogastrona... c. b.. gonadele secretă şi hormoni.... b...... care secretă renina......... c.................2........ Rinichii au ca structură endocrină aparatul juxtaglomerular (organizat în jurul arteriolelor renale).. corpul ultimobranhial elaborează hormonul numit . secretă ca hormoni principali insulina şi glucagonul..... d............ Tractusul gastrointestinal...... e......... enterocrinina şi alţii. celulele foliculare.. unitatea structurală şi funcţională a tiroidei este ................... 2....6.. componenta endocrină este constituită din acini.......... Organe endocrine secundare Rolul principal al acestor organe este altul decât cel endocrin................ componenta endocrină este constituită din insulele Langerhans...... hipofiza este prezentă la toate ........ Autoevaluare 1.......2......... situate între tubii seminiferi.. .......... 41 ..... La masculi............ Peretele să produce hormoni: .....10.. astfel încât să fie adevărate: a... 6......

Figura 7. de forma unui buzunar înfundat. La formele superioare de nevertebrate şi la toate cordate întâlnim un tub digestiv deschis la ambele capete. Tractusul digestiv prezintă mai multe segmente: cefalic. Segmentul cefalic este reprezentat la vertebratele primar acvatice de către regiunea bucofaringiană. Sistemul digestiv 7. sistemul digestiv este alcătuit din tractusul digestiv şi glandele anexe. Celenteratele şi viermii plaţi au un tractus digestiv simplu. Caractere generale La majoritatea animalelor metazoare procesul de înglobare a hranei. în vederea asigurării substanţelor de structură şi energetice. sporirea lungimii intestinale prin încolăciri caracteristice. extinderea suprafeţei echivalente a secţiunii transversale prin cutări sau evaginări.7.1. Sistemul digestiv la vertebrate La vertebrate. iar următoarele sunt reprezentate de intestinul mediu respectiv intestinul posterior. 7. cu diferite modalităţi de mărire a suprafeţei de absorbţie (diferenţierea tiflosolisului intestinal la unele anelide. respectiv cea a tractusului digestiv (la protozoarele şi metazoarele inferioare este suficientă simpla absorbţie a particulele nutritive prin pinocitoză). iar la tetrapode de către cavitatea bucală şi faringe. Tipuri de implantare si de înlocuire a dinţilor. anterior.1.2. 42 . a necesitat diferenţierea unui comportament precum şi a unei anatomii specifice. numite la mamifere vilozităţi intestinale). mediu şi posterior. Segmentul anterior este format din esofag şi stomac.

7. caninilor. cât şi adaptărilor la diferite modalităţi de hrănire (fig. premolarilor şi în plus dinţi molari. 7. tiroida.2. Faringele Deşi la formele adulte nu reprezintă decât un simplu coridor de pasaj pentru hrană şi aer.Porţiunile tractusului digestiv au suferit modificări morfologice şi structurale determinate atât de evoluţia progresivă a vertebratelor. iar in pereţii săi glandele salivare.2): bunodontă la omnivore. La vertebratele nemamifere dinţii sunt de obicei într-un număr mare. în cursul dezvoltării sale. premolari şi cea definitivă constituită din setul secund al incisivilor. Mamifere au un număr mic şi fix de dinţi (există o formulă dentară pentru fiecare specie). atât ontogenetice cât şi filogenetice. 7. PM 2/2. Cavitatea bucală Conţine dinţii. cu doar două generaţii dentare (difiodonte).4). lofodontă şi lofoselenodontă la ierbivore. diferenţiaţi morfologic şi funcţional (heterodonţi). M3/3. 43 . cu rol apucător (haplodonţi). fie alungiţi (hipsodonţi). reprezintă sursa diferenţierii multor organe: pungile branhiale. selenodontă. Mamiferele prezintă diferite tipuri specializate de dentiţie (fig. limba. camera urechii medii şi trompa eustachiană.cea de lapte sau deciduală formată din incisivi. implanţaţi în alveole (tecodonţi).2.3. în funcţie de gradul de uzură la care sunt supuşi.3 şi fig. sectorială la carnivore.2. cu 32 de dinţi. fie scurţi (brahiodonţi). Figura 7. foarte rar în alveolă (la crocodili). de aceeaşi formă conică (homodonţi). amigdala palatină. canini. Omul are dentiţie bunodontă. timusul. în cadrul lor dinţii fiind. Dinţii adevăraţi sunt prezenţi la gnatostomieni. Tipuri de dinţi la mamifere.1. fixaţi de suportul osos acrodont sau pleurodont (fig. C1/1.1). există mai multe generaţii de înlocuire (polifiodonţie). 7. 7. ciclostomii având doar dinţi cornoşi. 7. după următoarea formulă: I2/2. paratiroidele.

O parte dintre mamifere au stomacul simplu. Duodenul este diferenţiat structural de restul intestinului ( numit ileon) doar la mamifere. există grupe răpitoare care au totuşi un intestin mediu scurt. numită guşă. însă mult mai slabă. La apăsări.stomacul sifonal sau în formă de “J”. jejun şi ileon. Printre peşti. cazuri în care suprafaţa internă este mărită considerabil prin structuri specifice. esofagul lung prezintă o dilatare caracteristică. Esofagul Leagă faringele de stomac. el conţinând în submucoasă glandele Brunner. fiind mai scurt la vertebratele primar acvatice. la nivelul stomacului se port deosebi în principal două regiuni: cea cardială. Altele prezintă un stomac compus. . odată cu cea a gâtului. permanentă la unele grupe.4. Amfibienii şi reptilele au în general un stomac de tip fusiform. deosebind următoarele tipuri: .2. şi una musculoasă. regiunea fundică şi cea pilorică. Păsările au un stomac compus.alungirea făcându-se treptat.numită duodenală . pe cea mai mare parte a feţei interne intestinale este dezvoltată valvula spirală. prima ansă la tetrapode . . chiar şi la amfibieni. La om intestinul mediu este alcătuit din duoden.6. care comunică cu esofagul. căpătând pereţi foarte groşi şi devenind un fel de pipotă. Alungirea intestinului mediu determină formarea de anse. scrumbia albastră) sau mai mic (şalău).5. alungit.7. întâlnit de exemplu la şalău.5). prezent la păstrăv de exemplu sau la peştii selacieni. biban. 7. cu partea cardială mai lungă şi cea pilorică mai scurtă îndoită. formaţiune care se păstrează şi la acipenseride. ultimele două fiind aproape nediferenţiate structural.2. foios şi cheag (fig. Specii de teleosteeni răpitori au apendici pilorici mai bine diferenţiaţi.fiind distinctă de celelalte. Din punct de vedere morfo-structural. Intestinul mediu La nivelul căruia se continuă digestia şi se realizează absorbţia nutrienţilor. 7. la unele specii răpitoare. la răpitoare nu există guşă.stomacul fusiform sau simplu. asemănător celui sifonal. ca formaţiuni digitiforme externe. în număr mai mare ( păstrăv. situate la limita dintre stomac şi intestin. precum ciprinidele. În mod secundar stomacul poate lipsi la unii peşti . Astfel la selacieni. în cazul rumegătoarelor din patru compartimente: ierbar. diferenţiată ca un compartiment de depozit. La peşti stomacul poate avea diferite forma.2. dar şi pentru digestia mecanică şi chimică a hranei. chiar şi acipenseride. De la sturioni apar apendicii pilorici. şi cea pilorică. numită pipotă. prezintă diferite lungimi. la care se pot deosebi: regiunea cardia. fusiformă.stomacul cecal. 7. 44 . precum ştiuca. iar la restul tetrapodelor mai lung .stomacul compus (la chefal de exemplu) este un stomac cecal la care regiunea pilorică este foarte dezvoltată. ciur. mică. . Stomacul Este o regiune lărgită a tractusului digestiv. în funcţie de regimul alimentar: este de regulă mai scurt la vertebratele carnivore şi mai lung la cele erbivore. dar cu o prelungire în fund de sac a ramului cardial. La tetrapode nu se mai întâlnesc astfel de formaţiuni. foarte bine dezvoltată. format dintr-o porţiune glandulară. care comunică cu intestinul mediu.

Variabilitatea tractusului digestiv la vertebratele primar acvatice. 45 .Figura 7.3.

cu o prelungire de mic calibru numită apendice vermiform. Mamiferele meta. numit cec. 46 . Variabilitatea tractusului digestiv la tetrapode.Figura 7. La om cecul este scurt.7. rol limfoid. Intestinul posterior Este mai scurt şi de regulă mai larg decât cel mediu (intestin gros). adăugându-se şi o ansă sigmoidă. nu au de asemenea cloac. la aceeaşi limită se poate găsi un diverticul în fund de sac. De asemenea. cu rol în reabsorbţia apei. 7. La om el are lungime medie. mai bine dezvoltat la unele păsări erbivore şi mamifere erbivore nerumegătoare. care se deschide la exterior prin orificiul anal. În cloac se mai deschid căile urinare şi cele genitale. Limita dintre intestinul mediu şi cel posterior este adesea marcată la tetrapode de valvula şi apendici cecali. La peştii teleosteeni intestinul posterior deschizându-se la exterior direct prin orificiul anal. digestia celulozei.4. Capătul posterior al intestinului posterior se deschide la majoritatea vertebratelor în cloac. Lungimea intestinului posterior se măreşte mai ales la mamiferele erbivore. unul transvers şi altul descendent. fiind dispus ca un “U” întors cu un colon ascendent. dar intestinul posterior se prelungeşte cu rectul (restul dorsal din cloac). bogat în formaţiuni limfoide. formându-se mai multe anse. Peşti au intestinul posterior scurt şi drept.2. prezentând la elasmobranhi glanda rectală care secretă o soluţie hipersalină. care prin orificiul cloacal comunică cu exteriorul.şi euteriene.

6. a cărei parte secretorie exocrină este reprezentată de acini seroşi.8. poate apare ca o glandă difuză. sunt ficatul şi pancreasul. B – nerumegătoare. 47 .2. Figura 7. Modificări adaptative pentru digestia celulozei la mamiferele erbivore: A – rumegătoare. faţă de care se dispun radiar cordoanele de hepatocite separate de capilare sinusoidale (fig.7. mai mult sau mai puţin abundent. Structura lobului hepatic la mamifere. Glandele anexe Situate în cavitatea generală. la peştii teleosteeni. Mamiferele au o structură hepatică lobulară. Pancreasul. fiecare unitate structurală de forma unei prisme (lobulul) fiind delimitată de un înveliş de ţesut conjunctiv. cu excepţia mamiferelor.6). la selacieni şi tetrapode. în care grupuri de 2-3 cordoanele de hepatocite sunt separate de capilare sinusoidale. secreţia lor vărsându-se în prima parte a intestinului mediu. Figura 7. Ficatul are la toate vertebratele. o structură în reţea. şi centrată de o venă centrolobulară.5. 7. sau compactă.

Oryctolagus cuniculus 1. b. g. depăşind 20 m b. Intestinul mediu la Canis familiaris are următoarele caracteristici: a. bunodontă b. stomac bicameral (glandular şi triturator). este foarte lung. esofag. intestin. intestin cu apendici pilorici. Oryctolagus cuniculus 1. lofoselenodeontă c. 3. Cyprinus carpio 2. d. Împerechează fiecare specie de mamifer cu tipul de dentiţie caracteristic: a. esofag. conţine cordoane de hepatocite separate de capilare sinusoidale. stomac sifonal h. intestin. Rana sp. are la mamifere o structură lobulară. 4. Salmo trutta fario 5. este compus din cecum şi colon. Delphinus sp. intestin cu valvulă spirală. Care set de organe aparţine de tractusul digestiv la păsări? e. h. stomac sifonal. lofodonta 2. stomac compus j. în acord cu regimul de hrană c. izodontă e. fără stomac 48 . esofag. f. este diferenţiat în duoden. stomac sifonal. Bos taurus 3. Capreolus capreolus 3. 5. Alege afirmaţiile corecte despre ficat: a. selenodontă d. Sus scrofa 2. 4. esofag. stomac simplu i.Autoevaluare 1. are la toate vertebratele o structură în reţea. este scurt. Equus caballus 4. c. lobulul hepatic este centrat de o arteră centrolobulară. stomac tetracameral. stomac fusiform g. jejun şi ileon d. 5. Împerechează fiecare specie cu tipul de stomac corespunzător: f.

deoarece restul suprafeţei corpului are o permeabilitate mult redusă. numite plămâni. Peştii au branhia formată din lamele branhiale. acestea fiind la rândul lor alcătuite din lamele branhiale.1).2. Sistemul respirator branhial Este diferenţiat în regiunea branhială fiind reprezentat de branhii interne sau externe.structuri interne. sau exodermică (apar înaintea formării pungilor branhiale şi a pliurilor operculare). cât şi cei ai melcilor cu respiraţie aeriană sau cazul unor crustacee. prinse doar prin baza lor direct pe arcul branhial. 8. La teleosteeni septul dispare cu totul. Sistemul respirator Schimbul gazos care se reprezintă etapa respiraţiei externe se realizează la nivelul unor membrane cu suprafaţă mare. servind pentru respiraţie. Ele au de regulă forma unor filamente bipenate (branhii plumoase). protejată de opercul. rămân libere şi mobile. Organismele terestre au alte mijloace care facilitează schimbul gazos . dar şi pentru absorbţia substanţelor nutritive preluate din ou sau din uterul matern.1. Branhii interne Vertebratele primar acvatice au branhii interne (fig. ele preiau în întregime funcţia schimbului de gaze . Aceste suprafeţe respiratorii se găsesc în cadrul sistemului respirator. care depăşesc dificultatea principală pe care o întâmpină epiteliile în aer. chiar dacă devin interne. 8. Aceste branhii pot fi de origine endodermică (reprezentând prelungiri ale lamelor branhiale care ies în afara pungilor branhiale). cea de pierdere a apei. Branhiile. Dispar aproape întotdeauna la adult.8. Ciclostomii au pungi branhiale (marsipobranhii). separă fantele branhiale (în număr de cinci) care adăpostesc branhiile.1) sunt de origine ectodermică. în cazurile mai simple. Branhiile externe Branhiile externe apar la embrionii şi larvele de la numeroşi peşti. Plămânii tetrapodelor. numite mişcări de ventilaţie. La elasmobranhi. la peşti. rămânând o singură cameră branhială. care este de două tipuri: branhial şi pulmonar. Branhiile larvare ale amfibienilor (fig.1. suplimentează doar schimburile respiratorii care se desfăşoară la prin suprafaţa corpului. iar pe de altă parte cu faringele. septele. susţinute de arcurile branhiale. fiecare comunicând pe de o parte cu exteriorul. pot fi aprovizionaţi cu aer proaspăt bogat în oxigen prin difuziune sau prin mişcări active de umplere. 8. 8. dar la artropode.1. subţiri şi intens vascularizate. La acipenseride septul branhial se scurtează încât lamele branhiale devin parţial libere. iar lamele branhiale perechi.1. Odată cu dispariţia septelor se şterg şi fantele branhiale. lamele branhiile sunt fixate pe toată lungimea lor de un sept cărnos bine dezvoltat ce ajunge până la nivelul tegumentului. 8. 49 .

Figura 8.1. Sistemul respirator branhial.

Figura 8.2. Suprafeţele respiratorii la plămânul parenchimatos de tip alveolar (mamifere) si la cel de tip tubular (păsări).

8.2. Sistemul respirator pulmonar
8.2.1. Plămânii Plămânii caracterizează în general vertebratele tetrapode, dar pot apărea şi la unele grupe de peşti precum Polypteridae (Brachiopterygieni), dipnoi, crosopterigieni. Aceşti peşti au plămâni saciformi, care nu pot fi confundaţi cu vezica gazoasă (înotătoare), datorită diferenţelor de origine (plămânii se desprind de pe partea ventrală a esofagului embrionar), vascularizaţie şi structură. La tetrapode se întâlnesc două tipuri de plămâni: cei saculari şi cei parenchimatoşi.

50

Plămânul sacular apare ca o pungă, cu o cutare internă mai mult sau mai puţin accentuată, ce determină o compartimentare în loje şi lojete. Suprafaţa lor respiratorie este în general redusă, crescând în sens centriped. Este prezent la amfibieni şi reptile. Plămânul parenchimatos, caracteristic păsărilor şi mamiferelor, prezintă elementele morfofuncţionale înconjurate de un parenchim conjunctiv. Suprafaţa respiratorie este considerabil mărită, creşterea ei făcându-se în sens centrifug. La păsări pulmonul are o structură parenchimatoasă de tip tubular, în care unitatea morfofuncţională este capilarul aerian (fig. 8.2); din punct de vedere funcţional este foarte eficient (are loc un dublu schimb respirator), având anexaţi şi sacii aerieni. Mamiferele au plămân de tip parenchimatos alveolar, cu unitatea morfofuncţională reprezentată de alveola pulmonară (fig. 8.2), un fund de sac care reţine o cantitate de aer rezidual. Plămânii la mamifere sunt înveliţi în pleură (constituită din două foiţe, una viscerală, alta parietală, între care se află un spaţiu virtual - cavitatea pleurală). La păsări pleurele sunt slab dezvoltate şi de aceea plămânii sunt lipiţi de coaste, care adesea îşi lasă amprenta pe faţa lor dorsolaterală. 8.2.2. Căile respiratorii La peştii care prezintă pulmoni, calea respiratorie care face legătura cu esofagul, nu conţine elemente scheletice şi este în general neomologabilă cu traheea. La tetrapode se diferenţiază drept căi respiratorii: fosele nazale, laringele, traheea. Fosele nazale arată în seria tetrapodelor tendinţa de separare a căii respiratorii de cea alimentară, realizată pe deplin la mamifere, precum şi la crocodili. Laringele, cu un schelet şi o musculatură proprie, apare diferenţiat de la urodelele mai evolute, care au cartilajele aritenoide. Anurele neavând un gât bine distinct, prezintă o cameră laringotraheaiană. Reptilele şi păsările au laringele în strânsă conexiune cu hiodul, cu cartilajele aritenoide, cricoide şi un inel traheal. La mamifere, laringele este organul fonaţiei, mucoasa laringiană formând repliuri numite corzi vocale, situate cartilajul tiroid şi cele aritenoide. Elementele scheletice ale laringelui mamalian sunt cartilajele aritenoide, cartilajul cricoid, tiroid, şi epiglota. Traheea prezintă o lungime proporţională cu cea a gâtului. Peretele său este susţinut de inele cartilaginoase care pot fi complete sau incomplete. Păsările au, în dreptul ultimelor inele traheale sau la graniţa dintre trahee şi bronhii, aparatul fonator numit siringe.
Autoevaluare 1. La rechini sistemul respirator are următoarele caracteristici: a. comunicarea cu exteriorul se face prin fante branhiale; b. septele branhiale sunt foarte scurte şi lamele branhiale libere; c. septele branhiale sunt lungi şi lamele branhiale fixate pe ele; d. camera branhială este unică şi acoperită de opercul. 2. Împerechează fiecare grup de tetrapode cu tipul de plămân caracteristic: k. amfibieni 1. sacular l. reptile - chelonieni 2. parenchimatos alveolar m. reptile - ofidieni 3. sacular cu căi intrapulmonare n. păsări 4. parenchimatos tubular o. mamifere 3. Alege afirmaţiile corecte despre căile respiratorii: e. laringele este organul fonator la toate tetrapodele; f. păsările emit sunete din segmentul numit sirinx; g. camera laringotraheală este prezentă la păsări; h. epiglota este prezentă numai la amniote.

51

9. Sistemul circulator
9.1. Caractere generale
Organismele pluricelulare şi-au dezvoltat mecanisme de transport bazate pe sistemul deplasării în masă a soluţiei (convecţie), căci difuziunea nu poate face faţă cerinţelor unei mase celulare mari şi active, când este vorba de distanţe mari. La unele nevertebrate cu dimensiuni prea mari pentru ca difuziune să facă faţă solicitărilor organismului, dar totodată lipsite de posibilitatea de a realiza o circulaţie sistemică a lichidelor corpului, sistemul de transport se bazează pe migrarea unor celule vehiculate ale substanţelor nutritive. Aceste celule, numite amoebocite, încorporează mici particule de hrană şi apoi se detaşează de epiteliu deplasându-se cu ajutorul pseudopodelor spre celule din alte regiuni. În acelaşi timp se produce şi digestia intracelulară. Transportul unor cantităţi mari de substanţe utilizează în general apa ca “solvent universal” , dar şi unii compuşi chimici purtători speciali ai unor substanţe vitale - precum hemoglobina care transportă gazele respiratorii. Este necesară de asemenea o cale de transport şi un mecanism de pompare a lichidului circulant. La animale, lichidele circulante sunt extracelulare. Nevertebratele inferioare au intestinul primitiv ca principală cavitate a organismului care este scăldat de mediu extern. Un spaţiu care poate fi menţinut izolat de mediu extern şi folosit pentru schimburile nutritive, este celomul format în evoluţie între ţesuturile intestinului şi peretele corpului. Se delimitează astfel un compartiment lichid extracelular mobil. Dacă iniţial mişcarea acestuia se realizează prin mişcările generale ale corpului, la nevertebratele superioare şi la toate vertebratele apare pompa musculară în acest scop, numită inimă. În cazuri mai simple inima împrăştie numai lichidele, ele reîntorcându-se la inimă nu tot prin vase, ci prin spaţiile corpului, având de-a face cu un sistem deschis. O nouă etapă în evoluţie a constituit-o închiderea completă a lichidului circulant în interiorul unor vase, rezultând sisteme circulatorii închise, caracteristice vertebratelor şi câtorva nevertebrate.

9.2. Sistemul circulator la vertebrate
Sistemul circulator asigură circulaţia sanguină şi cea limfatică, fiind alcătuit din vase de diferite tipuri şi calibre (artere, vene sanguine şi limfatice, capilare sanguine şi limfatice) şi din inimă. 9.2.1. Vasele sistemului circulator Circulaţia este întotdeauna orientată într-un singur sens: centrifug în artere şi centripet în vene. Arterele îşi micşorează calibrul cu cât se îndepărtează de inimă. Peretele arterial este gros, alcătuit din trei tunici: intima (formată din endoteliu şi subendoteliu), media (cu elemente musculare netede şi elemente elastice) şi adventicea (de natură conjunctivă). Arterele de calibru mare au tunica medie abundentă în fibre elastice, numite de aceea artere de tip elastic; arterele de calibru mijlociu sunt numite de tip muscular întrucât media lor este bogată în fibre musculare netede (la acest tip de artere, între intimă şi medie există o limitantă elastică internă). Venele au întotdeauna pereţii mai subţiri decât arterele de un acelaşi calibru (fig. 9.1); de asemenea au mai puţine elemente musculare şi elastice. Peretele venos are în structura sa aceleaşi trei tunici (intima, media şi adventicea), media fiind ceva mai bogată în elemente musculare. Venele poartă adesea valvule de formă semilunară (la nivelul arterelor acestea nu există decât în mod excepţional), reprezentând nişte repliuri ale intimei. Vasele limfatice au pereţii cu o structură mai puţin diferenţiată, doar la nivelul celor mai mari putându-se evidenţia prezenţa celor trei tunici; la nivelul tunicii medii lipsesc în general fibrele musculare. Ca şi venele, vasele limfatice au valvule, mai ales la păsări şi mamifere. La mamifere, pe traiectul vaselor limfatice se diferenţiază ganglionii limfatici. La vertebratele inferioare se găsesc elemente contractile, numite inimi limfatice, situate de regulă în apropierea locurilor unde vasele limfatice se deschid în vene, având rolul de a împinge limfa către vene.

52

de forma unui inel redus.2. numite sinusoidale. un ventricul şi un con arterial la peştii cartilaginoşi sau un bulb arterial la teleosteeni (fig. sau porte. circulaţia fiind simplă şi completă. este asimetrică şi alcătuită dintr-un sinus venos. 9. Prin inimă trece în permanenţă sânge venos. interpuse între sistemul arterial şi cel venos.2). constituindu-se apoi un acelaşi tip de vas. Peştii prezintă compartimentele inimii dispuse în forma literei “S”: un sinus venos. protejând organul). provine dintr-u vas profund modificat. pătura mijlocie numită miocard (muşchiul inimii) şi pătura externă. la periferia căreia se află un strat subţire reticular. Există şi capilare cu un calibru variabil şi discontinuităţi în perete. un atriu. Uneori capilare se găsesc pe traiectul unei artere sau a unei vene care se capilarizează. de la care pleacă artera aortă. Peretele lor este alcătuit dintr-un endoteliu cu celulele puternic aplatizate. inima prezintă modificări. un ventricul şi un con rudimentar cu 2 valvule.1. Schema structurii vaselor sanguine. în cazul unei artere (de exemplu glomerulul renal). în strânsă legătură cu respiraţia branhială. dispuse pe o membrană bazală. Inima Inima. La ciclostomi inima are un caracter foarte primitiv. La peştii dipnoi. iar la vertebratele inferioare se pot dilata mult dând saci limfatici. Capilarele limfatice sunt de regulă mai largi decât cele sanguine şi încep în fund de sac. în cazul unor vene (de exemplu sistemul porthepatic sau cel porthipofizar). cu structură vasculară. 9. care are structură cardiacă. încât prin ea să circule şi sânge oxigenat: separarea incompletă în două părţi a atriului (în partea stângă ajunge 53 . atunci când cea branhială devine imposibilă din cauza scăderii apei. pericardul (de natura conjunctiva. Vertebratele primar acvatice au o alcătuire tipică a inimii. astfel încât în structura peretelui cardiac se regăsesc trei pături: pătura internă numită endocard (continuarea intimei vasculare). Înlocuirea conului arterial. de către bulbul arterial. aceste reţele capilare speciale se numesc admirabile. organul motor al circulaţiei.2. telesteenii păstrând un mic rest din con. cu valvule interne. se face treptat la peşti şi nu în totalitate. un atriu. Figura 9. care au o respiraţie pulmonară.Capilarele sanguine sunt vase de calibru redus. Au calibru neregulat.

Ventriculul este unic. mai mică. iar în cea dreaptă sânge neoxigenat).sânge oxigenat de la plămâni. dar incompletă. 9. adus din partea stângă a ventriculului. La reptile (fig. Alcatuirea inimii la pesti. Figura 9. şi îndreptat apoi spre artera pulmocutanată).3). Amfibienii prezintă la nivelul inimii modificări (fig. şi orientat spre cârjele aortice) şi cea pulmonară (prin care trece sânge neoxigenat. Astfel circulaţia dipnoilor este dublă. dar incompletă. venit dinspre partea dreaptă a ventriculului. Circulaţia amfibienilor este dublă. Ventriculul prezintă un sept incomplet care-l împarte în două loji: una dreaptă. precum şi a ventriculului. dar musculatura lui.2. apărute odată cu trecerii la viaţa terestră şi deci la respiraţia aeriană. cu o dispoziţie specială diminuează amestecul celor două feluri de sânge. numită şi pulmonară (aici ajunge sângele din atriul drept). Atriul este separat complet în: atriul drept mai mare şi cel stâng (în care se deschide trunchiul venelor pulmonare). Ventriculul se continuă cu un con. bine dezvoltat. împărţit în două rampe de către o cută spirală: rampa aortică (prin care trece sânge oxigenat. în parte amestecat. 9. 54 . complet la anure) în două camere: atriul drept mai mare în care se deschide sinusul venos şi cel stâng mai mic în care se deschid venele pulmonare (aduc sânge oxigenat).4). atriul este împărţit inegal (cu discontinuităţi la urodele. Sinusul venos este mai puţin dezvoltat decât la peşti. ele pierzându-şi individualitatea. inima nu mai are sinusul şi conul distincte. bineînţeles tot incompletă.

continuat cu artera pulmonară. Alcătuirea inimii la amfibieni. Figura 9. cârja aortică stângă (cu sânge amestecat).4. Alcătuirea inimii la reptile. Figura 9. numită aortică care se continuă cu cârja aortică dreaptă (cu sânge oxigenat).3. Circulaţia este dublă. alta stângă. dar incompletă. 55 . din poziţie mediană porneşte recurbându-se spre stânga.

precum şi unul omolog celui de la mamifere denumit Aschoff-Tawara. purtând sânge oxigenat. Cârja aortică stânga a dispărut. care şi-au păstrat caracterul embrionar. funcţional însă se manifestă la nivelul sinusului venos şi a atriului. nodulul atrioventricular sau Aschoff-Tawara (în partea inferioară a septului interatrial).5). Sistemul excitoconducător al inimii Automatismul inimii este asigurat de o un sistem special de celule musculare.Păsările au inima tetracamerală.6. fascicolul atrioventricular (pornit din nodulul atrioventricular. nodul sinoatrial nodul atrioventricular fascicul Hiss ram stâng ram drept reţea Purkinje Figura 9. la nivelul deschiderii venei cave superioare drepte. La exterior şanţul atrioventricular (coronar). La păsări. se diferenţiază un nodul sinusal. având jumătatea stângă (prin care trece sânge oxigenat) complet separată de cea dreaptă (prin care trece sânge neoxigenat). numite auricule. cât şi cel interventricular sunt bine marcate. Sinusul a fost cuprins în cadrul ventriculului drept. reţeaua lui Purkinje (continuă fascicolul atrioventricular în pereţi ventriculari). rămânând cea dreaptă care porneşte din ventriculul stâng.5. Alcătuirea inimii la păsări (A) şi mamifere (B). în septul atrioventricular). Din ventriculul drept porneşte artera pulmonară. cât şi a ventriculelor fiind completă. despărţirea atriilor. 9. La vertebratele inferioare acest sistem este mai slab diferenţiat histologic.6): nodulul sinoatrial sau Keith-Flack (în peretele atriului drept). constituind sistemul excitoconducător. Circulaţia este dublă şi completă. Inima mamiferelor seamănă din punct de vedere funcţional cu cea de la păsări. Mamiferele au sistemul excitoconductor mai bine diferenţiat (fig. Conul arterial şi sinusul venos dispar la adulţi (sinusul venos intrând în constituţia atriului drept). 56 . Atriile prezintă de obicei prelungiri. 9. atriul stâng aorta atriul drept ventriculul drept trunchi pulmonar ventriculul stâng atriul drept ventriculul stâng aorta atriul stâng ventriculul drept A B Figura 9. iar din cel drept (care are pereţii mai groşi) o cârjă aortică care se curbează spre stânga (fig. din ventriculul drept porneşte artera pulmonară prin care pleacă sângele neoxigenat spre plămâni. Sistemul excitoconducător la mamifere.

b. Identifică planul comun de structură al vaselor sanguine. este dublă şi deschisă la tetrapode. două atrii şi două ventricule. 2. este simplă şi închisă la vertebratele primar acvatice. sinus venos. precizează apoi si particularităţile structurale pentru artere. d. sinus venos.Autoevaluare 1. d. La peştii teleosteeni inima este constituită din: a. este dublă şi închisă la păsări şi mamifere. b. c. sinus venos. 4. vene si capilare. 3. două atrii şi un ventricul. atriu. apoi si pe cea a compartimentului atrial. este simplă şi deschisă la vertebratele primar acvatice. atriu. ventricul şi bulb arterial. Descrie evoluţia compartimentului ventricular al inimii în seria vertebratelor. Alege afirmaţiile incorecte despre circulaţie: a. 57 . c. ventricul şi con arterial.

. are glomerului dezvoltat chiar pe traiectul tubuşorului urinar.2). În evoluţia vertebratelor se disting mai multe tipuri de rinichi (fig. La amniote. prezent la unii teleosteeni marini.1. Sistemul excretor Existenţa unui mediu intern. nefronul glomerular închis prezintă o evoluţie maximă. În dezvoltarea ontogenetică a vertebratelor superioare (amniotele) se succed toate aceste trei tipuri de rinichi. telesteeni şi amfibieni. La unele animale nevertebrate de apă aceste funcţii sunt îndeplinite de aceleaşi suprafeţe de schimb specializate şi pentru schimbul de gaze respiratorii (în cel mai simplu caz este implicată întreaga suprafaţă a corpului). prezentând o alungire considerabilă a segmentelor sale bine diferenţiate morfologic. ansa Henle. numit conductul lui Wolff. elimină resturile metabolice. dar pot permite şi reabsorbţia unor substanţe sau secreţia altora în fluidul care circulă prin ele. funcţional rămânând la adulţi metanefrosul .10. . funcţionează în general pentru eliminarea apei. De asemenea. Metanefrosul este rinichiul funcţional al amniotelor (reptile. punând în legătură cavitatea corpului cu mediu extern. cu o presiune osmotică determinată şi sensibil constantă. . prevăzute de regulă cu cili. la care se ataşează un glomerul vascular admirabil. în care numărul nefronilor s-a înmulţit apreciabil. funcţia sa principală fiind cea de a forma în embriogeneză ureterul primar.nefronul închis. Acestea pot apărea ca nişte tuburi. - 58 . Nefronii în seria vertebratelor sunt şi ei de diferite tipuri: nefronul deschis cu glomerul extern. Pronefrosul este considerat în general un organ tranzitoriu la vertebrate. forma cea mai simplă. structural şi funcţional: capsula. constituie o condiţie esenţială pentru funcţionarea diferitelor sisteme din organism.rinichiul superior organizat. Mezonefrosul apare în embriogeneza amniotelor. tubul contort distal. la masculii amniotelor se formează epididimul (o parte a căilor sexuale). în preajma căreia se găseşte un glomerul vascular extern) în cavitatea generală a corpului şi distal în canalul Wolff. Dar există în lumea animală şi o diversitate de sisteme celulare care realizează echilibru ionic.nefronul deschis cu glomerul intern. prezent la pronefrosul larvelor de ciclostomi. prezent în mezonefrosul unor amfibieni. iar glomerul este intern. iar forma care rămâne funcţională pentru toate anamniotele se numeşte şi opistonefros. îndeosebi la mamifere. fiind lipsit în mod secundar de glomerul. Cele mai complexe structuri de acest tip sunt rinichii vertebratelor. mezonefrosul (rinichiul troncal) şi metanefrosul (rinichiul caudal). 10. fiindu-i asociată capsula Bawman şi alcătuind împreună corpusculul lui Malpighi. porţiunea de conectare la canalul colector Bellini (fig. din partea sa anterioară. păsări şi mamifere).1): pronefrosul (rinichiul cranial sau cefalic). Sistemul excretor reglează mediul intern prin menţinerea unei aceleiaşi cantităţi de săruri şi de apă. la care nefrostomul dispare (se pierde legătura cu celomul). deschis proximal printr-un nefrostom (pâlnie ciliată. 10. Rinichiul Unitatea funcţională şi structurală a rinichiului este nefronul (tubuşorul urinar). ei şi căile urinare constituie sistemul urinar (excretor). tubul contort proximal. 10.nefronul aglomerular. este o formă adaptativă a nefronului evoluat. întâlnit în mezonefrosul vertebratelor inferioare sau în metanefrosul celor superioare.

Evoluţia rinichiului la vertebrate. 59 .1.Figura 10.

Căile urinare Din unirea între ele a porţiunilor distale ale nefronilor rezultă ureterul primar sau conductul lui Wolff. La amniote se dezvoltă un ureter secundar (prin înmugurirea părţii distale a ureterului primar). Ureterul primar este la ciclostomi uroduct. Autoevaluare Descrie alcătuirea sistemului urinar la amfibieni si mamifere. şerpi. în dreptul căilor urinare se găseşte vezica urinară. Originea vezicii urinare este diferită: tubară (din conducterele urinare) la peşti. Figura 10. inclusiv a tubuşoarelor colectoare Bellini La cele mai multe vertebrate. iar cel primar rămâne numai spermiduct (canal deferent).2. Structura rinichiului la mamifere. 60 . Ureterul secundar va sta la originea căilor excretoare extra.2. dar la masculii celor mai mulţi gnatostomieni el devine şi spermiduct.şi intrarenale. cloacală la amfibieni şi amniote (la amniote participă la formarea vezicii urinare şi pedicelul alantoidei). păsări.10. Vezica urinară lipseşte în mod secundar la crocodili. în care poate fi depozitată urina (secretată continuu de către rinichi) şi astfel eliminată numai la anumite intervale de timp.

sunt prinse în apropierea extremităţii anterioare a rinichiului (corpuri adipoase galbene sunt ataşate testiculelor). destul de masive. odată cu activitatea ciclică a gonadei. În forma cea mai simplă.1. poziţia testiculelor este variabilă: intraabdominale – caz numit criptorhidie (multe insectivore. mai înapoia decât la amfibieni. Gameţii sunt produşi în gonade. situată în jumătatea posterioară a cavităţii abdominale. spermatozoizii fiind eliminaţi în cavitatea generală. Sistemul reproducător 11. cu rol în transportul gameţilor. Reproducerea prin muguri pluricelulari se întâlneşte la numeroase animale sesile. în saci scrotali . Elasmobrannhii prezintă testiculele alungite. La mamiferele cu exorhidie permanentă canalul inghinal se închide complet. organismul parental îşi păstrează identitatea. la femelele multor grupe căile genitale asigură ş dezvoltarea progeniturii în primele etape ale dezvoltării. Astfel la adulţi. ovarul şi respectiv testiculul. ocupând regiunea opistonefrotică anterioară. Caractere generale Procesul de reproducere prezintă mecanisme variabile în lumea animală. Gnatostomienii au o pereche de testicule. carnivore. Din punct de vedere structural (după forma structurii în care se diferenţiază spermatozoizii) se deosebesc două tipuri de testicule: cele cu ampule de la ciclostomi. Gnatostomienii au şi structuri asociate gonadelor. proboscidieni. primatele primitive).fenomen frecvent întâlnit la om. La anure testiculele ovale. 11. procesul încheindu-se cu separarea celulelor fiice. 61 . testiculele adesea au volum inegal şi sunt dispuse uşor asimetric la partea cranială a rinichilor. La păsări. una purtând capul şi cealaltă păstrând coada. este situată în cavitatea generală. Reptilele au gonada masculină de formă rotunjită sau ovală. numit canal inghinal. Caracteristicile sale sunt destul de unitare la vertebrate.2. înafara corpului. la nivel pluricelular. sirenieni. artiodactile.1. Exorhidia poate fi permanentă (la primatele superioare. peşti şi amfibieni şi cele care prezintă canalicule seminifere de la amniote şi unii teleosteeni. Vertebratele prezintă o singură formă de înmulţire. testiculele coborând în sacii scrotali numai în perioada de reproducere şi apoi revenind în cavitatea abdominală (la unele insectivore. Canaliculele seminifere sunt structuri permanente. cetacee. Coborârea testiculului se face printr-un spaţiu situat între peretele abdominal şi pelvis. precum sunt celenteratele. La ciclostomi testiculul este un organ impar.11. care reprezintă structurile de bază ale sistemului reproducător. fiind legat de pereţii acesteia prin mesorhiu. descendenţii primind doar puţină materie de la care prin dezvoltare vor rezulta organisme noi. Testiculul Gonada masculină în care se formează spermatozoizii.caz numit exorchidie. Gonadele 11. edentate). În mod similar. La mamiferele are loc în timpul dezvoltării intrauterine o deplasare a gonadelor mascule de la locul de formare (porţiune anterioară a mezonefrosului) spre partea posterioară a bazinului sau chiar înafara abdomenului. în câteva zile fiecare jumătate regenerează structurile ce-i lipsesc. resorbindu-se în perioada de repaus şi fiind înlocuite de altele. Ampulele se dezvoltă sezonier. un vierme plat (planaria de exemplu) se poate reproduce strangulându-şi corpul şi formând două mase celulare. perisodactile) sau temporară. care necesită participarea celulelor reproducătoare (gameţi): spermatozoidul şi ovulul. rozătoarele. iar deschiderea sa congenitală sau produsă de o ruptură ulterioară determină apariţia herniei inghinale prin pătrunderea unei anse intestinale până în scrot . La majoritatea organismelor pluricelulare. Teleosteeni au testicule voluminoase (volumul creşte mult în perioada reproducerii).2. Agnatele sunt lipsite de căi genitale. reprezentate de conducte (căi genitale). cea sexuată. la microorganisme reproducerea constă in diviziunea celulară precedată de o perioadă de sinteză şi însoţită de dublarea tuturor componentelor structurale ale celulei. Forma iniţială a descendenţilor variază întâlnind atât forme de reproducere pluricelulară (muguri) cât şi structuri unicelulare (gameţi).

însa de obicei peretele ovarului este destul de aproape de deschiderea oviductului care este mai largă şi poartă denumirea de pavilion. speciale. glandele veziculare. este situată ca şi testiculul în cavitatea generală. numit ureter secundar. numită spermiduct (fig. situaţie întâlnită la condrostei. ajungerea ovulelor la maturitate făcându-se numai într-o anumită perioadă. chiar şi metateriene) se regăsesc încă unele caractere reptiliene (lobare externă. La reptile ovarele sunt saculari. ca şi formaţiunea foliculară în care se dezvoltă. Amfibienii au ovare saculare.11. Ciclostomii au un singur ovar situat pe linia medio-dorsală a cavităţii abdominale. Păsările au de regulă un singur ovar funcţional (cel stâng. La elasmobranhi ovarul poate fi unic sau pereche (dispuse asimetric). la reptilele şi păsările ovarul creşte mult căpătând forma unui ciochine întrucât ovulele sunt de dimensiuni mari. cu puţine excepţii (la chiroptere ovarul stâng este mai mic).2. odată cu apariţia metanefrosului. cu formă variabilă după cea a corpului (mai scurt la anure). Canalele proprii de eliminare a gameţilor.3. mai consistenţi la crocodili şi broaştele ţestoase. La amfibieni are loc separarea parţială sau chiar totală a căilor genitale de cele urinare. La mamifere variaţiile gonadei sunt minime întrucât ovulul este microscopic. La mamiferele primitive (prototeriene. Conductele genitale femele sunt reprezentate la vertebrate (cu excepţia agnaţilor care nu au conducte. fiind legat de pereţii acesteia printr-un mezovarium. Pe traseul căilor genitale mascule pot exista şi glande anexe: glanda Leydig. Intre ovar si oviduct există o discontinuitate. La euterieni. 11. La vertebratele inferioare (peşti şi amfibieni) creşterea ovarelor este puternică în perioada de reproducere. deasupra ovarelor se dezvoltă corpurile adipoase. dreptul degenerând în timpul dezvoltării embrionare). canalul Wolff va fi spermiduct în timp ce un fel de ureter “secundar” va drena urina. a teleosteenilor si a lui Lepisosteus dintre peştii holostei care au un tip special de oviducte) de canalul Muller. se formează şi un canal de neoformaţie pentru drenare a urinei. ureterul primar (canalul Wolff) va constitui calea genitală. ele umplând cavitatea generală întrucât şi numărul de ovule este imens. datorată dimensiunilor mai mare ale ovulelor). Căile genitale Agnatele nu prezintă căi genitale. Ovarul Gonada femelă. La amniote. egal dezvoltate.în cavitatea generală si apoi prin porii genitalei în apa înconjurătoare. iar in cazurile de oviviparie sau de viviparie de a păstra embrionul până la dezvoltarea sa.2. holostei şi la Neoceratodus dintre dipnoi. de către opistonefros.1). deosebite pentru fiecare sex. Ovarele au o activitate ciclică. ovulul eliminat trebuind sa străbată cavitatea generală. La elasmobranhi partea anterioară a opistonefrosului îşi modifică nefroniii în vederea transportului de gameţi. apar la gnatostomieni. Teleosteeni au un ovar cu un gol central (în care sunt eliberate ovulele). Funcţia primara a oviductului este de a conduce ovulele în locul unde vor fi fecundate. prostata. la şopârle asemănători celor de la amfibieni. 62 . Teleosteeni au pentru ambele sexe conducte genitale proprii. dar de la multe vertebrate are si funcţia de a forma membranele terţiare ale ovulului. atât spermatozoizii cât şi ovulele eliminându-se într-un mod primitiv . prelungit cu oviductul. Chiar şi dintre amniote. glandele lui Cowper (bulbouretrale). Conductele genitale mascule sunt reprezentate în modul cel mai primitiv. ovarele sunt perechi. opistonefrosul având funcţie exclusiv urinară. multilobat. 11.

Într-un mod asemănător apar diferenţiate şi oviductele reptilelor şi păsărilor (fig. este “vaginul care prin contracţie elimină ouăle în cloac. Mamiferele vivipare (meta. uter simplu cu fuzionare totală (la multe primate. uter bipartit cu fuzionare distală scurtă (la porc. puţine chiroptere. uterul este slab dezvoltat. 63 . trompă. istmul. organul nidamentar. fiecare oviductul este diferenţiat pe mai multe segmente (trompa. uter şi vagin. după care urmează trompa mai lungă şi musculoasă. La elasmobranhi conductele genitale sunt pare şi simetrice. leneş). 11. apoi cu o porţiune mai lărgită numită “uter”. denumită “vagin” să se deschidă în cloac. ultimul deschizându-se la nivelul sinusului urogenital. cu puţine excepţii se diferenţiază numai oviductul stâng. în “uter” se dezvoltă embrionul). La păsări. La metaterieni. Mamiferele euteriene au uterele bine dezvoltate cu diferite grade de fuzionare între ele: utere neunite şi deschise separat în vagin (la iepure şi alte rozătoare. deseori reunindu-se la extremitatea cranială pentru a forma medial un pavilion unic. unele chiroptere.şi euteriene) au oviductul diferenţiat în pavilion. Mamiferele prototeriene (care depun ouă) au oviducte asemănătoare celor de la reptile şi păsări. ultima porţiune a oviductului. uter bicorn cu fuzionare mai lungă dar incompletă proximal (la insectivore. gestaţia fiind foarte scurtă. însă la euterienii se remarcă tendinţa de unire a oviductelor dinspre partea terminală. Conductele genitale mascule la tetrapode. cuprinzând vaginul (devine unic). carnivore. porc. cetacee. In continuarea pavilionului. urmând ca ultima porţiune.2). “uterul”).1. Metaterienii au aceste formaţiuni duble. unele chiroptere). inclusiv omul. Conductul genital începe cu un pavilion. unele rozătoare). oviductul se continuă cu istmul scurt (la acest nivel se formează membranele cochiliere). mai strâmtă şi musculoasă . precum şi la alte mamifere (alte primate. La om.Figura 11. tatuu. lemurieni). la nivelul său glandele secretând albuşul. cetacee. precum şi uterul parţial sau total. în care se formează coaja propriu zisă (la reptilele ovovivipare sau vivipare. multe copitate.

două perechi de labii). încât ele vor avea în general dezvoltate organe copulatorii la masculi (penisul). glandele clitoridiene. 64 . la gimnofioni se întâlneşte o copulaţie. La peşti care prezintă fecundaţie internă. membranele şi coaja la rechini. masculii au porţiuni ale aripioarelor (pelviene la condrihtieni sau anale la teleosteeni) modificate pentru conducerea spermatozoizilor pe căile genitale femele. glandele anexe ale oviductelor sunt fine dezvoltate: glandele vestibulare. La mamiferele.2. Organele genitale externe sunt diferenţiate mai bine la masculi. Autoevaluare Descrie alcătuirea sistemului reproducător la păsări şi la mamifere. reptile şi păsări sau formaţiunea mucoidă la amfibieni). clitorisul. Dintre amfibieni. cloacul mascul fiind protractil şi folosit ca organ copulator. secreţia lor constituie învelişurile oului (albuşul. hipopotam). Amniotele au întotdeauna fecundaţie internă. Conductele genitale femele prezintă şi ele glande.rumegătoare. porţiunea caudală a uterului este îngustă diferenţiindu-se un col care marchează comunicarea cu vaginul. Conductele genitale femele la tetrapode. în vederea copulaţiei. copulaţia făcându-se prin simpla apoziţie a cloacului mascul cu cel femel. La speciile ovipare.mai cu seamă ale mamiferelor (vestibulul genital. Figura 11. Sphenodon dintre reptile şi majoritatea păsărilor nu au organe copulatorii. dar şi la femele .

Pisică. S. Haimovici. Comănescu.Vertebrates. vol..Elemente de Anatomie comparată a animalelor... I (sistemul locomotor). S. 1978 ... Editura Pim. L. Matic. Cuza”. Bucureşti. M. G. I.. vol. Neagu. Z. Cuza”... Tomescu... C.H. I. 2002 . Iaşi. vol. II (sisteme de relaţie). D. Evolution. D. 1982 . I.Anatomia comparată a vertebratelor. Comănescu.. N. K.Lucrări practice de anatomia comparată a vertebratelor.. Editura didactică şi pedagogică. Iaşi. International Edition.. Iaşi.Bibliografie Bejenaru. Haimovici. L.Biologia organismelor. Haimovici. S...Lucrări practice de anatomia comparată a vertebratelor. I (splanhnologia).. I. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. 1981 . S. Universitatea „Al. G.. Cuza”. Kardong. 1998 .. Bucureşti. Stanc.. 1983 . WCB/McGraw-Hill. Tefler. Năstăsescu. 1979 . Iaşi.. vol. 65 .V. Comparative Anatomy. Universitatea “Al.Anatomia comparată a vertebratelor. Cuza”. Haimovici.. M. Bucureşti.. Solomon. S. Antoniu. F. 1982 . I. Editura didactică şi pedagocică. Mailat-Mişcalencu. Ştirbu. Suciu. Mişcalencu. Kennedy. II. S.Zoologia nevertebratelor. W. Universitatea „Al. Iaşi. Function. A. M.Anatomia comparată a vertebratelor. Universitatea “Al. 1986 .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->