UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” FACULTATEA DE BIOLOGIE SPECIALIZAREA BIOLOGIE - ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

ANATOMIE COMPARATĂ
SUPORT DE CURS

IAŞI 2010

Coordonator disciplină şi tutore : Conferenţiar Dr. Luminiţa BEJENARU (e-mail: lumib@uaic.ro) Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: - organizare generală (principii, planuri, similarităţi); - sisteme de relaţie; - sisteme de nutriţie; - sisteme de reproducere. Obligaţii minime pentru promovarea examenului: - prezenţa la activităţile asistate şi cele de tip tutorial (minim 50%); - media minimă 5 a testelor de evaluare şi nota minimă 6 la un proiect de documentare. Modul de stabilire a notei finale: 50% testele de evaluare pe parcurs, 25% testul de evaluare final, 25% proiectul de documentare. Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei: variabilitatea anatomică (morfologică şi structurală) a unor organe la diferite grupe de animale.

2

Cuprins
1. Definiţii şi principii generale …………………………………………………………………………. 1.1. Termeni anatomici …………………………………………………………………………… 1.2. Similarităţi …………………………………………………………………………………….. 2. Sistemul tegumentar …………………………………………………………………………………. 2.1. Pielea …………………………………………………………………………………………. 2.1.1. Epiderma …………………………………………………………………………. 2.1.2. Derma …………………………………………………………………………….. 2.2. Producţii (anexe) ale pielii ………………………………………………………………….. 2.2.1. Producţii epidermice …………………………………………………………….. 2.2.2. Producţii dermice ………………………………………………………………… 3. Sistemul scheletic ……………………………………………………………………………………... 3.1. Exoscheletul ………………………………………………………………………………….. 3.2. Endoscheletul ………………………………………………………………………………... 3.2.1. Scheletul axial ……………………………………………………………………. 3.2.2. Scheletul apendicular …………………………………………………………… 4. Sistemul muscular …………………………………………………………………………………….. 4.1. Musculatura scheletică ……………………………………………………………………… 4.1.1. Musculatura trunchiului …………………………………………………………. 4.1.2. Musculatura capului ……………………………………………………………... 4.1.3. Musculatura apendiculară ………………………………………………………. 4.2. Derivate ale musculaturii scheletice ……………………………………………………….. 4.2.1. Musculatura pieloasă ……………………………………………………………. 4.2.2. Organele electrice ……………………………………………………………….. 5. Sistemul nervos ………………………………………………………………………………………... 5.1. Caractere generale ale sistemului nervos în seria animală …………………………….. 5.2. Sistemul nervos la vertebrate ………………………………………………………………. 5.2.1. Sistemul nervos central …………………………………………………………. 5.2.2. Sistemul nervos periferic ………………………………………………………... 5.2.3. Sistemul nervos vegetativ ………………………………………………………. 6. Sistemul endocrin ……………………………………………………………………………………… 6.2. Sistemul endocrin la vertebrate ……………………………………………………………. 6.2.1. Hipofiza (glanda pituitară) ………………………………………………………. 6.2.2. Tiroida …………………………………………………………………………….. 6.2.3. Corpul ultimobranhial şi glanda paratiroidă …………………………………… 6.2.4. Glanda adrenală …………………………………………………………………. 6.2.5. Paraganglionii ……………………………………………………………………. 6.2.6. Insulele pancreatice ……………………………………………………………... 6.2.7. Epifiza (glanda pineală) …………………………………………………………. 6.2.8. Urofiza …………………………………………………………………………….. 6.2.9. Gonadele …………………………………………………………………………. 6.2.10. Organe endocrine secundare …………………………………………………. 7. Sistemul digestiv ………………………………………………………………………………………. 7.1. Caractere generale ………………………………………………………………………….. 7.2. Sistemul digestiv la vertebrate ……………………………………………………………... 7.2.1. Cavitatea bucală …………………………………………………………………. 7.2.3. Faringele ………………………………………………………………………….. 7.2.4. Esofagul …………………………………………………………………………... 7.2.5. Stomacul ………………………………………………………………………….. 7.2.6. Intestinul mediu ………………………………………………………………….. 7.2.7. Intestinul posterior ……………………………………………………………….. 7.2.8. Glandele anexe ………………………………………………………………….. 8. Sistemul respirator …………………………………………………………………………………….. 8.1. Sistemul respirator branhial ………………………………………………………………… 8.1.1. Branhii interne ……………………………………………………………………. 8.1.2. Branhiile externe …………………………………………………………………. 8.2. Sistemul respirator pulmonar ………………………………………………………………. 8.2.1. Plămânii …………………………………………………………………………... 5 5 6 9 9 9 9 10 10 12 13 13 13 13 17 23 23 23 24 25 25 25 26 27 27 27 27 31 34 36 36 36 37 38 39 39 40 40 40 41 41 42 42 42 43 43 44 44 44 46 47 49 49 49 49 50 50

3

10..1.2. Sistemul excretor ……………………………………………………………………………………. 9.1. 9. Căile urinare ………………………………………………………………………………… 11. Ovarul ……………………………………………………………………………. Inima ……………………………………………………………………………….2. 10. Bibliografie …………………………………………………………………………………………………. Sistemul circulator ……………………………………………………………………………………. Caractere generale ………………………………………………………………………….. 9.2.1.1.2. Căile genitale ………………………………………………………………………………. 9. Căile respiratorii ………………………………………………………………….. Vasele sistemului circulator …………………………………………………….2.2.3. Sistemul reproducător ………………………………………………………………………………. Caractere generale ………………………………………………………………………… 11.2.8. Gonadele …………………………………………………………………………………….1.. 11. Rinichiul …………………………………………………………………………………….. Testiculul ………………………………………………………………………… 11.2.2.2. 11.. 11.. 51 52 52 52 52 53 58 58 60 61 61 61 61 62 62 65 4 .2. 10. Sistemul circulator la vertebrate …………………………………………………………… 9..

caudal = opus extremităţii cefalice .parietal = referitor la peretele părţii . muşchii masticatori la un şoarece acţionează pentru închiderea fălcilor şi pentru a mesteca hrana. Anatomia comparată este o ştiinţă de sinteză care studiază organele şi sistemele de organe prin comparaţie. . Aceeaşi structură lucrează atât pentru organism (deci are o funcţie) cât şi corespunzător cerinţelor din mediu. . analiza morfologică urmăreşte: definirea problemei abordate. Definiţii şi principii generale Termenul de anatomie provine din limba greacă antică (anatome = disecţie).sagital = planul longitudinal care trece din faţă în spate. diferite şcoli de morfologie sunt orientate pe problemele de integrare structurală a părţilor şi semnificaţia acestora în funcţionarea organismului. Funcţia şi rolul biologic sunt două noţiuni diferite.visceral = referitor la organele dintr-o cavitate. Rolul biologic indică cum partea respectivă (structura) este folosită de către în mediu.ventral = spre faţa corpului sau a unei părţi din corp . inferior). de la bun început. în cursul vieţii istorice a unui organism.mediosagital = planul sagital care trece chiar prin linia mijlocie a corpului (în acest caz celelalte planuri sagitale sunt denumite parasagitale) . .lateral = depărtat de linia medială a corpului .proximal = apropiat de originea părţii . Analiza rolului se face în natură (studiu de teren). Analiza morfologică se concentrează pe nivelurile înalte de organizare biologică: organe. central) = depărtat de suprafaţă . ele desemnând studiul alcătuirii biologice a organismelor prin disecţie.medial = apropiat de linia mijlocie a corpului . Formularea problemei. precum şi cu potenţialul său evolutiv (cum o structură. .superficial (extern. desemnând acţiunea sau proprietatea unei părţi în organism. . în mediu ele îndeplinesc mai multe roluri biologice: termoreglarea. urmărind în principal legile evoluţiei acestora pe plan morfologic. .extensie = mărirea unghiului dintre două axe. stabilirea funcţiei şi al rolului biologic. Termeni anatomici Anatomia animală utilizează o serie de termeni specifici. 1. . . . Denumiri de planuri sau secţiuni prin corp : . anterioară şi posterioară (în cazul omului. organismul neseparat din contextul ecologic. . Denumiri de mişcări: . superior.1. 5 . conturarea aerodinamică a corpului pentru zbor. . La multe păsări penele au funcţia de a acoperi corpul. sisteme de organe. prin propria sa alcătuire devine un factor în evoluţia altor forme).cranial. divizând verticala corpului în două porţiuni laterale (dreapta şi stânga) . la nivel internaţional. uneori etalarea pentru atragerea atenţiei partenerului în timpul reproducerii. Funcţia este în general observată în laborator (studiu de laborator). .dorsal = spre spatele corpului sau a unei părţi din corp . Termeni de direcţie şi de localizare : .1. De exemplu. Termenul de funcţie biologică este mai restrictiv. Termenul de morfologie desemnează studiul formei în corelaţie cu funcţia ei (cum o structură şi funcţiile sale devine o parte integrată în organism). .transversal = planul care divide corpul sau organul în două porţiuni. În demersul ei. Astăzi. dintre care cei mai frecvenţi sunt prezentaţi mai jos. .flexie = închiderea unghiului dintre două axe. periferic) = pe sau aproape de suprafaţă . cefalic = spre extremitatea cefalică . cu limitările şi posibilităţile lor pentru procesul evolutiv.distal = depărtat de originea părţii . constă în descrierea anatomică şi relaţionarea animalului la alte specii (deci din punct de vedere).profund (intern.

2). adducere = apropierea unui segment de la un ax sagital dat. iar cele care seamănă doar între ele sunt homoplastice. aparenţa. Localizări. părţile (structurile) care au origine comună sunt considerate omoloage. Exemple de serii omoloage pot fi: arcurile viscerale la vertebrate. funcţia. cele care au o funcţie similară sunt analoage. Figura 1. supinaţie = rotirea laterală a unui segment în raport cu axul său lung.1.2. protracţie = ducerea spre înainte a unui segment. direcţii şi planuri/secţiuni. părţi corespunzătoare pot fi considerate similare pe baza a trei criterii: originea. 6 . Astfel. pronaţie = rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung.2. Anterior (cranial) Dorsal Dorsal Ventral Posterior (caudal) Anterior (cranial) Posterior (caudal) Ventral Plan sagital Plan orizontal Plan transversal Figura 1. scheletul membrului propriu zis la tetrapode (fig. Similarităţi În diferite organisme. 1.- abducere = depărtarea unui segment de la un ax sagital dat. Omologia recunoaşte similaritatea bazată pe originea comună.scheletul membrului propriu zis la diferite tetrapode. 1. Serie omoloagă . retracţie = ducerea spre înapoi a unui segment.

1. ele având doar o aparentă asemănare. De exemplu aripa de insectă şi cea de pasăre (fig. Analogia. însă pot avea sau nu origine comună. adică omoloage. evenimente accidentale pot determina apariţia unei simple asemănări homoplastice.4.aripa de insectă şi cea de pasăre. Ocazional. dar se şi suprapun în anumite cazuri. 7 . Homoplazia recunoaşte similaritatea bazată pe asemănare. similarităţile dentiţiei. delfinii şi ichtiosaurienii (reptile acvatice fosile) au şi ele elemente comune. deci fiind strict homoplastice (fig. De exemplu. Originea comună imprimă descendenţilor structuri similare.3). determinate de această dată de mediul comun de viaţă . ale scheletului. fiind mamifere.apa: forma hidrodinamică. funcţii similare în medii similare pot produce convergenţa formelor. Figura 1. adică analogii.insecte cu aripi în formă de frunze. 1. Serie analoagă . Homopastie . glandele mamare. Structurile analoage îndeplinesc funcţii similare. Cele mai reprezentative exemple sunt cele de mimetism sau camuflaj: unele insecte au aripi în formă de frunze care folosesc la zbor nu pentru fotosinteză (deci nu sunt analoage) şi cu siguranţă nu au origine comună (nu sunt nici omoloage). fiecare separat contribuie la organizarea (structurarea) biologică.Analogia recunoaşte similaritatea bazată pe o funcţie comună. totuşi ambele grupe. fără a fi omoloage ori analoage.4). Prin urmare. delfinii şi liliecii trăiesc în medii separate (diferite). Pe de altă parte. Figura 1.3. omologia şi homoplastia. membrele transformate în înotătoare. Structurile homoplastice seamănă între ele. au câteva caractere fundamentale care le apropie: firele de păr.

Numeşte şi explică o serie de structuri care să fie atât omoloage cât şi analoage. depărtat de originea părţii 2. posterior la animale 3. ventral c. sagital a. depărtat de linia medială a corpului 4. spre spatele corpului sau a unei părţi din corp 5. planul longitudinal care divide corpul în două porţiuni laterale 4. Împerechează fiecare termen cu definiţia corespunzătoare: 1.Autoevaluare 1. rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung 3. pronaţie d. mişcarea de mărire a unghiului dintre două axe 5. profund d. Împerechează fiecare termen cu definiţia corespunzătoare: 1. depărtat de suprafaţă 3. caudal b. dorsal a. distal e. opus extremităţii cefalice. distal e. lateral c. extensie b. spre faţa corpului sau a unei părţi din corp 8 . depărtat de originea părţii 2. 2.

fiind înlocuite prin activitatea celor bazale). alta intermediară laxă. în general.1). fibre colagene şi elastice.şi mezodermul). derma are trei pătura: una superficială mai subţire şi densă. eliminarea substanţelor toxice sau inerte din organism. respiraţie. asigură mobilitatea penei sau firului de păr. inclusiv la cordatele inferioare. reptile). cu celule. numit şi corion. peşti. 2. pene etc.2. Derma Derma. care au trei foiţe embrionare (ecto-. amfibieni). Celule pigmentare localizate în derma apar mai cu seamă la vertebratele poikiloterme ( peşti. şi cea profundă tot densă. Toate vertebratele au epiderma stratificată şi superficial pavimentoasă. vie pe toată grosimea sa la vertebratele primar acvatice (ciclostomi. acestea realizând legătura cu formaţiunile subiacente. reptile. delimitarea şi protecţia corpului împotriva agenţilor externi sunt realizate de către tegument.2.1. peşti). de origine mezodermică). pielea este formată în principal din două structuri diferite: epiderma (care este un epiteliu de origine ectodermică) şi derma (un ţesut conjunctiv. slab dezvoltat la amfibieni şi foarte puternic la amniote (reptile. vine în contact cu mediul extern. amfibieni.1. epiderma este simplă (un singur strat celular). numită şi corpul mucos al lui Malpighi. La amfibieni. Tegumentul mai intervine în reglarea temperaturii. La rândul său. pot exista şi formaţiuni conjunctive subcutanate (burse. Sistemul tegumentar În lumea animalelor pluricelulare. peri. sau apical cornificată la tetrapode (amfibieni. fibre musculare netede. prezentând în grosimea sa zone de diferite densităţi. are o alcătuire tipică de ţesut conjunctiv. fiind supusă modificărilor adaptative determinate de acesta. păsări şi mamifere). situată subepidermic. celule pigmentare. acumularea de rezerve cu substanţe nutritive. fascii sau hipoderm) situate în profunzimea tegumentului. La anamniote (ciclostomi. Epiderma vertebratelor primar acvatice se caracterizează prin fenomenul de producere a mucusului (secreţie formată din mucopolizaharide). 2. iar la vertebratele tetrapode specifică este cornificarea rezultată din impregnarea celulelor din straturile superficiale (urmată de moartea lor) cu cheratină (proteină impermeabilă pentru apă şi gaze. cele dermice fiind numai dure. Diferenţierea dermei este mai accentuată la vertebrate. iar în stadiul adult produce atât mucus cât şi cheratină.şi endodermul). 2. păsări şi mamifere). trebuie menţionat faptul că ea apare doar la metazoarele triblastice. alta superficială formată din straturi epidermice cornificate (straturi la nivelul cărora celulele superficiale se descuamează mereu în fracţiuni mici ori mai mari – cazul năpârlirii.1. Cornificarea superficială a epidermei apare odată cu trecerea la viaţa pe uscat. 9 . lipsind la diblastice. grup de trecere de la vertebratele primar acvatice la cele terestre. fiind un mijloc de apărare împotriva uscăciunii. aşezată ca orice epiteliu pe o membrană bazală. epiderma larvelor elaborează mucus. La unele vertebrate. La nevertebrate. iar pe baza schimbării poziţiei lor în grosimea dermei (sau a pigmenţilor în cadrul celulelor pigmentare) se realizează modificarea fiziologică a culorii tegumentare. înconjură glanda uropigială sau alte glande poliptihe ale sauropsidelor. de aceea epiderma este şi componenta pielii care generează cele mei multe producţii (fig. conţine de asemenea vase şi terminaţii nervoase. solzi. glandele mamare la mamifere. Fibrele musculare netede din dermă asigură legătura dermo-epidermică la amfibieni. Pielea 2.). cele din prima categorie putând fi moi (glandele) sau tari-cornoase (cuticule. Anexele pielii pot fi generate atât de epidermă cât şi de dermă. insolubilă în unii solvenţi organici). Epiderma amniotelor. mezo. recepţia unor stimuli externi. care prezintă doar două foiţe embrionare (ecto.1. osoase. mai ales a mamiferelor (grup la care în celule din stratul bazal epidermic sunt localizaţi şi pigmenţii) este clar diferenţiată în două pături : una profundă cu straturi celulare vii. Tegumentul este alcătuit din piele şi producţiile (anexele) acesteia. Epiderma Epiderma. Având în vedere originea embrionară a dermei.

granuloase sau claviforme. La majoritatea nevertebratelor. precum dinţii cornoşi de la ciclostomi şi larvele amfibienilor. lipsind la amfibieni. mult mai rare la om (concentrate în zonele axilare.La amniote pătura superficială se reduce. la masculi în perioada de reproducere (de exemplu la boiştean). Secreţia lor este de tip holocrin. Glandele monoptihe ale mamiferelor sunt glandele sudoripare. cea genitală). celulele care se distrug şi se elimină odată cu produsul secretat fiind înlocuite pe baza stratului bazal generator. pe toată suprafaţa pielii. unele cu secreţie mucoasă. care este veninos. Dintre vertebrate. unele cu secreţie mucoasă. La rândul lor. cea laxă va constitui stratul papilar (cu o sinuozitate mai mult sau mai puţin accentuată a limitei dintre epidermă şi dermă). păstrând însă legătura cu suprafaţa pielii. strânsă în glomerul. sunt diseminate printre celulele epiteliale ale stratului epidermic.1. Există glande apocrine modificate: glandele ciliare din dreptul pleoapelor. sunt situate mai profund. în care datorită hipertrofierii lor celulele glandulare apar scufundate în grosimea dermei. având un rol foarte important în marcarea teritoriului şi recunoaşterea sexelor. secreţia holo-merocrină (cu distrugerea doar a capetelor apicale ale celulelor glandulare) imprimă un mirosul caracteristic fiecărei specii şi chiar fiecărui individ. pot fi grupate în glande apocrine şi glande ecrine. de ambele tipuri. celulele glandulare mucoase. acest strat este cel care prin prelucrare industrială formează “pielea”).2. Salamandra). niciodată holocrine. existând însă şi cazuri (de exemplu la moluşte). Acest tip de glande caracterizează reptilele (de exemplu “porii femurali” ai şopârlelor. Producţii tari epidermice La nevertebrate. pe toată suprafaţa corpului. fiind legate cel puţin în stadiul iniţial al dezvoltării de folicului pilos. Aşa sunt de pildă: cuticulele de la viermi. se face prin distrugerea celulelor care l-au secretat). albuminoidă. Amniotele pe lângă cornificarea superficială. altele cu secreţie seroasă. mai rare la restul mamiferelor. la exteriorul căruia sunt dispuse celule mioepiteliale) şi poliptihe (cu celulele secretorii dispuse pe mai multe rânduri. fiind în general grupate în anumite regiuni (de exemplu glandele paratoide de la Bufo. dar şi la celelalte grupe pot apărea anexe tegumentare de această natură. secreţia merocrină este apoasa (sudoarea). epiderma poate genera variate tipuri de anexe tari. formaţiunile perlate ce apar pe piele unor peşti. La amfibieni glandele monoptihe sunt acinoase simple. Pot fi întâlnite uneori şi aglomerări de celule glandulare. de formă tubulare. altele cu secreţie seroasă. de forma unor calicii (caliciforme) se găsesc în partea apicală a pielii. Sunt foarte bine răspândite la animale. Glandele poliptihe au celulele secretorii aşezate pe mai mute rânduri. pluricelulare şi cu canal de eliminare a produsului secretat. Producţii epidermice Producţii moi epidermice (glandele) Nevertebratele şi vertebratele primar acvatice au la nivelul pielii doar celule glandulare. Vertebratele tetrapode au glande adevărate (mai abundente la amfibieni şi mamifere). Glandele monoptihe se găsesc numai la amfibieni şi mamifere. cochilia moluştelor. cornificarea mai puternică a epidermei apare la amniote. pe când cele seroase. Glandele ecrine bine reprezentate la om şi uniform răspândite. Producţii (anexe) ale pielii 2. glandele cu mosc ale crocodililor situate în dreptul fălcii inferioare) pasările (glanda uropigială de e faţa dorsală a regiunii coccigiene) şi mamiferele (glandele sebacee care se deschid în foliculii firelor de par). Există două tipuri de glande tegumentare la tetrapode: monoptihe (cu celulele secretorii aşezate pe un singur rând. lipsind la reptile şi păsări. Cele mucoase sunt merocrine (eliminarea produsului se face fără distrugerea celulelor secretorii) şi răspândite constant. iar pătura profundă densă se organizează ca o reţea prin predominarea fibrelor colagene (foarte bine reprezentat la mamifere. au porţiunea secretorie foarte îngustă şi lungă. constituind un fel de pseudoglande care sunt lipsite de conduct propriu-zis. 2. glandele mamare. celulele glandulare. Glandele seroase secretă holocrin (eliminarea produsului. La vertebratele primar acvatice. dispuse intradermic. Glandele apocrine au porţiunea secretorie mai largă. precum: 10 . glandele ceruminoase din conductul auditiv extern. artropode.2. se diferenţiază şi formaţiuni cornoase distincte.

unghia şi copita. ori chiar acoperă întregul corp ca la pangolin şi tatuu. Figura 2. dau dermatoglifele.. formaţiuni care protejează falanga distală a degetelor la amniote. . Diferenţieri epidermice si dermice la vertebrate.ciocul ce mărgineşte fanta bucală la păsări şi la ornitorinc dintre mamifere.pintenul ce acoperă un ax osos de pe tarsometatarsul unor păsări. formate din alipirea între cu cheratină a unor fibre cornoase.calozităţile din zonele în care tegumentul vine in contact cu substratul. . la care si femelele poartă coarne). unde acesta vine în contact cu substratul. caracteristice cervidelor.crestele papilare care la om. coarnele goale neramificate. . caracteristice ambelor sexe de cavicorne şi coarnele rinocerilor neomoloage cu primele. iar la mamifere pot exista doar pe coadă sau interdigital (la rozătoare). permanente. . . prezente numai la masculii (cu excepţia renului. .firul de păr specific mamiferelor considerat.gheara. formate mai ales la mamifere (de exemplu calozităţile fesiere ale maimuţelor. 11 . chiar şi la maimuţele superioare. ale încheieturilor de la nivelul membrelor cămilei). la păsări doar porţiunea distală a membrului posterior. omoloagă solzului reptilian (se dezvoltă asemănător acestuia. a fi o neoformaţiune.pana caracteristică păsărilor.perinuţele de pe faţa plantară a autopodului.coarnele mamiferelor diferenţiate la rândul lor în coarne pline şi ramificate.solzii cornoşi. care la reptile îmbracă tot corpul. după modul de formare. .1. . . având o dezvoltare ciclică anuală legată de cea sexuală.

în stratul viu al epidermei d. solzul cornos 9. în epidermă d. producţii dermice tipice sunt plăcuţele osoase ale tegumentului de echinoderme. pline.2. acoperite de velur în perioada de creştere d. solzii placoizi de la elasmobranhi şi solzii elasmoizi ai teleosteenilor. la peşti este diferenţiată în strat cornos şi mucos b. în derma densă b. este sudat de vertebre şi coaste c. la nevertebrate este unistratificată d. glandă uropigiană 2. permanente. sacii scheletogeni ai dermei laxe 12 . în derma densă 6. derma densă 7. Coarnele de ren sunt: a. Solzii osoşi ai peştilor sunt de diferite tipuri structurale: solzii cosmoizi ai crosopterigienilor. fiind corionul pielii. este format din plăci osoase şi solzi cornoşi d. în derma laxă b. Pielea de şopârlă este: a. teleosteeni c. Printre mamiferele actuale foarte rar apar plăcile osoase tegumentare. subţire. insecte 4. conţine o placă nepereche. bulbul firului de păr b. nepigmentată c. stratul bazal al epidermei c. Dintre plăcile osoase ale reptilelor. stratul cornos al epidermei d. stratul bazal al epidermei c. Alege afirmaţiile corecte despre epidermă: a. acoperite fiind la exterior de solzi cornoşi. Celule pigmentare din pielea de mamifer sunt localizate în: a. cuticulă groasă chitinizată 1. amintim pe cele care constituie exoscheletul chelonienilor (carapacea şi plastronul). fire de păr 5. ramificate 5. stratul cornos al epidermei d. Vertebratele au ca producţii dermice solzii osoşi şi radiile externe ale aripioarelor înotătoare de la peşti. la reptile este cornificată în totalitate 3. bine adaptată la viaţa terestră d. derma laxă b. şi anume la tatuu. pline.2. mamifere e. caduce. Împerechează fiecare anexă tegumentară cu grupul de animal corespunzător: a. păsări d. Autoevaluare 1. 2. caduce. are toate celulele vii la vertebratele primar acvatice c. Celulele stem sunt localizate în: a. Care din următoarele caracteristici atribuite plastronului de broască ţestoasă este falsă? a. deasupra epidermei c. deasupra epidermei c. solzi elasmoizi 3. Solzii crapului sunt localizaţi: a. plăcile osoase de la reptile şi mamifere. prezente numai la masculi b. numită endoplastron b. goale. Producţii dermice Derma. chelonieni b. Solzii şarpelui sunt localizaţi: a.2. ramificate. solzi cornoşi aplatizaţi 4. aproape lipsită de glande tegumentare 10. slab cornificată b. Descrie comparativ structura pielii la peşti şi mamifere. ramificate c. prezintă o tendinţa specifică de a genera osificări. Pentru nevertebrate. are rol de protecţie 8.

constituie partea pasivă a sistemului locomotor – cel care asigură susţinerea corpului. mărind elasticitatea regiunilor.1. precum spiculii spongierilor sau scheletul octocoralilor. mişcarea.3. la care constituie aşa numitul nucleu pulpos).Scheletul animalelor poate fi de două tipuri: . O vertebră tip este formată din corp. a. precum notocordul la cordate). 3. arc dorsal şi arc ventral. protejând sistemul nervos central şi statocistele. . Reducerea notocordului poate fi totală (păsări) sau parţială la restul vertebratelor. delimitată de o membrană elastică externă. Endoscheletul La nevertebrate endoscheletul apare rar. circumscrie gaura neurală (prin a căror suprapunere se formează canalul neural în care este adăpostită măduva spinării). La nevertebrate. la care se adăuga şi discurile intervertebrale fibrocartilagioase prezente numai la mamifere intre corpii vertebrali. iar uneori şi protecţia lui. se formează vertebrele. Axul scheletic dorsal al corpului este constituit la vertebratele cele mai inferioare de către notocord (coarda dorsală). 3. Arcul neural se prelungeşte medio-dorsal cu o spină neurală. coaste. compus dintr-o parte axială şi alte apendiculară.sau endoscheletului unele elemente produse în mezogleea animalelor diblastice. Este mai greu de atribuit exo. Arcurile vertebrale se formează separat de corp şi înaintea acestuia. Resturile notocordale păstrate pot fi regăsite la nivelul corpilor vertebrali (la urodele. Scheletul axial Scheletul axial este reprezentat de coloana vertebrală. .ţesutul osos. generat de ectoderm. cu rol de neurocraniu. situat în interiorul corpului.ţesutul conjunctiv (reprezentat de ţesutul mezenchimatos embrionar. deşi creşte mai încet. Arcul dorsal. ca şi scheletul hexacoralilor. fie pentru inserţie musculară (apofizele transverse). La ceilalţi peşti şi la toate tetrapodele. peşti condrostei şi dipnoi. Vertebratele au endoscheletul bine dezvoltat. generat de mezenchimul profund. Sistemul scheletic Scheletul animalelor.endoscheletul. . . Ţesuturile scheletice care pot alcătui scheletul la animale sunt: .1. b. care are avantajul plasticităţii sale crescute (creşte mai repede decât osul). cochilii) pot fi considerate piese exoscheletice. prezintă avantajul vascularizării (cartilajul fiind nevascularizat) şi al rezistenţei căpătate prin mineralizare. în jurul notocordului care se reduce în ontogeneză. Notocordul La toate vertebratele în stadiul embrionar notocordul este o tijă cilindrică formată dintr-un ţesut cordal vacuolizat înconjurat de o teacă fibroasă groasă şi rezistentă. dintre care cel mai important este capsula cefalică. 3. Notocordul se păstrează ca principal ax scheletic tot timpul vieţii la ciclostomi. Un schelet intern tipic întâlnim la sepie.ţesutul cartilaginos. dar şi de alte tipuri de ţesut conjunctiv ale adulţilor. Formaţiunile tipice exoscheletice sunt constituite din plăci osoase de natură dermică la echinoderme. situat superficial şi format in general prin osificarea desmală a dermei pielii. numite vertebre. reptile).2. prezentate şi ca producţii tegumentare.2. Exoscheletul Exoscheletul asigură atât susţinerea corpului cât şi protecţia lui. de asemenea pe el se dezvoltă perechi de apofize. numit şi neural. stern şi craniu. fie pentru articulaţie intervertebrală (zigapofizele anterioare şi cele 13 . iar la restul vertebratelor de către coloana vertebrală – formaţiune care dă şi numele grupului. fiind reprezentat de mai multe piese cartilaginoase. unele produse tegumentare epidermice tari (cuticule.exoschelet. ori la nivelul cartilajelor intervertebrale (la mamifere. chelonieni. Coloana vertebrală Este alcătuită dintr-o succesiune de elemente cartilagioase sau osoase.

2 vertebre atipice: Nr. păsările şi mamiferele câte cinci regiuni. variabil de Nr. fie oblic (la bipede). 2 vertebre atipice: Nr. coloana. precum si ultimele vertebre codale de atlasul si axisul. apare numai la vertebrele codale. La tetrapode vertebrele capătă zigapofize. concreştere a sudează intre ele formând independente. Există şi vertebre lipsite de corp vertebral în mod primar (ciclostomi) sau secundar (la sturioni). numit şi hemal. . Corpul vertebral se formează în două moduri: fie prin invadarea tecii conjunctive a notocordului cu material scheletogen migrat din arcuri. intre ele si tipice. caz în care vertebra este arcocentrică. variabil de Nr. prezintă diferite regionalizări morfo-funcţionale. la om ea capătă după naştere forma unui resort orientat vertical. ultimele se unesc spinoase formând pigostilul. . peşti Amfibieni: Reptile: Păsări Mamifere 14 . Numărul de vertebre din fiecare regiune variază (Tabelul 3. hemale la crocodili tipice in nr. variabil de vertebre vertebre sacrale vertebre. toracice si primele codale se după pigostil rămân . vertebre. variabil de Nr. Astfel in timp ce animalele tetrapodele au coloana vertebrala ca un arc orientat fie orizontal (la cele patrupede).posterioare). prin diferenţierea zonei dorsale într-una toracica purtătoare de coaste si alta lombara. variabil de vertebre (mai multe O singura La urodele mai proatlantica la urodele decât la anure) unite cu vertebra sacrala multe vertebre rudimente costale. variabil de atlasul si axisul.vertebre cerv.cinci vertebre cerv. Forma coloanei vertebrale exprimă adaptarea la o anumita postura si un anumit mod de deplasare. încât sunt posibile mişcări între acestea. fără coaste. care este reprezintă o formaţiune rigidă (vertebrele sunt lipsite de zigapofize) dar elastică. caz în care vertebra este numită cordacentrică. Ciclostomi. variabil de Nr. toracica Reg. formând osul sacrum. coccigiana). vertebre unite vertebre. tendinţa de tipice in nr. vertebre O singura vertebra. Arcul ventral. (notarium) 2 vertebre atipice: Nr. dorsala Reg. ca adaptare la verticalitatea specific umana. Nr. ultimele fără Nr. cum se întâmplă la peştii holostei. vertebre. prevăzute cu arcuri hemale. codala Reg. iar cealaltă ca zonă de legătură dintre coloana vertebrală şi centura pelviană. prima realizând legătura mobilă la craniu (la vertebratele primar acvatice aceasta legătura fiind fixa). la anure concrescute intr-un urostil. variabil. cervicala Reg. fie prin dispunerea materialului scheletogen migrat de la baza arcurilor la periferia tecii externă a notocordului. variabil de Doua vertebre Nr. Legătura coloanei vertebrale la craniu (fixa la vertebratele primar acvatice) se realizează la tetrapode prin intermediul primei vertebre cervicale care poarta una sau doua cavităţi glenoide de articulare cu condilul occipital unic la majoritatea reptilelor şi la păsări sau dublu la amfibieni şi mamifere. dorsala. Regionalizarea coloanei vertebrale. iar apofizelor sinsacrumul. teleosteeni şi la toate tetrapodele. are numai două regiuni: troncală şi codală. sacrala. Regiunea troncala Reg. Tabelul 1. iar reptilele. coccigiana Vertebre in număr variabil. variabil de coaste. în funcţie de grup. variabil. Prin urmare diferenţierea la tetrapode este mai accentuata. De asemenea apar regiuni noi: cervicală şi sacrală. lombara Reg. sacrala Reg. La vertebratele primar acvatice. El are rolul de a proteja artera aortă la vertebratele la care coada joacă un rol important în locomoţie (de exemplu la peşti. amfibienii prezentând patru regiuni (cervicala. crocodil). variabil de Vertebrele lombare si cele Următoarele vertebre care au sacrale. în ansamblul ei. acesta fiind suplinit de notocord. cele mai multe poarta coaste. cu arcuri atlasul si axisul. Coloana vertebrală. urodele. ca la peştii selacieni.vertebre cerv.1).

corpul din restul manubriului segmentat sau nu in sternebre şi xifisternul (apendice xifoid) mic şi rămas de obicei cartilaginos. este de la început o structură situată bazal în cadrul craniului. cu pereţii 15 . pe care-l au cele mai multe mamifere. este bine legat de centura scapulara. la aceştia neexistând stern. coaste şi stern. dar în partea anterioara contribuind şi elemente ale centurii scapulare (precoracoidele). 9 si 10. in dreptul vertebrelor. f. osificată la păsări. Condrocraniu. care se articulează la centura scapulara. La restul tetrapodelor (reptile. d. un mezostern. Din punct de vedere morfofunctional se pot distinge două tipuri de cuşti toracice: tipul carenat. Coastele Coastele sunt formaţiuni scheletice care se formează în septele conjunctive dintre miomere. coastele fiind rudimentare. La păsări sternul este reprezentat de o singura piesa bine osificata cu o carena sternala la cele mai multe dintre ele. care fiind mai scurte nu mai ajung sa se articuleze cu sternul). coaste false (perechile 8. 3. Peştii au coastele libere ventral. fiecare cu o alta origine (fig. denumit neostern. denumit arhistern. coastelor. optice.c. Cuşca toracica Cuşca sau cutia toracică are rolul de susţine organele cu funcţie vitală din partea anterioara a cavităţii generale la tetrapode (la peşti aceste organe sunt susţinute de musculatura laterala a corpului. La reptile. Amfibienii au in general coaste rudimentare care nu ajung sa se prindă ventral de stern. care corespunde mezosternului. caracteristică numai tetrapodelor. care serveşte drept schelet pentru dezvoltarea creierului şi suport pentru capsulele senzoriale (olfactive. la majoritatea vertebratelor. Scheletul cefalic La vertebrate craniul este o formaţiune scheletică complexa.si euteriene) precoracoidele dispar. fiind format din oase endocondrale (rezultate din cartilaj) sau cartilaje. la care se articulează sternul. aplatizat in sens anteroposterior. care se articulează la stern prin intermediul cartilajului coastei a 7-a) si coaste flotante (perechile 11 si 12. din care se considera că ar proveni. Reptilele au cele trei porţiuni cartilaginoase. tipul turtit.1). la care se articulează. care la început susţinea deschiderile faringiene la protocordate. sunt grupate in: coaste adevărate (primele şapte perechi care se articulează direct cu sternul). cu diametrul antero-posterior mai mare decât cel lateral. La peştii teleosteenii coastele pot fi însoţite de formaţiuni osoase numite metaximioste. după modul in care se articulează cu sternul. La amfibieni. La om exista 12 perechi de coaste care. formata din trei părţi distincte. cuşca toracică fiind delimitată doar de coloană. iar la unele specii (inclusiv omul) – anterior . păsări si mamiferele primitive (prototeriene) cuşca toracică este formata pe seama coloanei vertebrale. rezultate din osificări intramusculare. Restul mamiferelor (meta. conferind astfel o mai mare soliditate cuştii toracice. la care se prin coastele si un xifistern mai puţin dezvoltat. Sternul Sternul este o formaţiune situata pe linia medioventrală a corpului. care se articulează la apofiza transversă a vertebrei corespunzătoare. una intermediara si alta distală. Numărul coastelor variază. Regiunea vertebrala este cea care se articulează la coloana vertebrala prin intermediul unei singure suprafeţe la peşti sau a doua porţiuni la tetrapode: capul care se prinde intre doi corpi vertebrali si tuberculul. prezent la puţine mamifere şi in special la om adaptat staţiunii bipede şi verticale. dată fiind strânsa legătura cu coastele. rolul de cuşcă toracică este îndeplinit de centura scapulară. Regiunea sternală. ca o excrescenta triunghiulară care se aplica pe coasta următoare. de mediu dens în care trăiesc). păsări şi mamifere) sternul. dermatocraniu. Cea mai veche parte este craniul visceral (splanhnocraniu). e. Păsările mai au in regiunea vertebrala a coastei o apofiza unciformă. sternului. cea care se articulează la stern este cartilaginoasă la reptile si mamifere. ar avea fi o neoformaţiune de origine costala. La mamifere in cadrul sternului se diferenţiază un manubriu din presternum şi prima porţiune a mezosternului. numită condrocraniu. A treia parte. Ciclostomii au un condrocraniu rudimentar. fiind reprezentat de oasele desmale (rezultate din osificări directe ale ţesutului mezenchimal). La amfibieni sternul. O coasta tipica are o regiune vertebrala. A doua parte.si de clavicule. protejează şi susţine creierul. otice). contribuie la vertebratele actuale la formarea cutiei craniene. Neosternul prezintă în general un presternum.

pleurosfenoidele.1.reduşi. Craniul visceral este constituit în general din şapte perechi de arcuri viscerale (arcul oral. peştii şi amfibienii având mai puţine vertebre asimilate (craniu protometamer) decât amniotele (craniu auximetamer). orbitostenoidul şi oasele occipitale. presfenoidul. bazisfenoidul. dermatocraniu. nesegmentate în stadiu mezenchimatos. spanhnocraniul în general susţine branhiile şi oferă suprafeţe de inserţie pentru muşchii respiratori. arcul hioidian şi cinci arcuri branhiale). la gnatostomieni. elementele splanhnocraniului contribuie şi la formarea fălcilor (figura 9). La elasmobranhi condrocraniu nu se osifică. rezultând: oasele etmoidale. La restul vertebratelor însă condrocraniu se osifică. B. Gnatostomienii prezintă regiunea occipitală. cartilajele sale cresc formând un perete protector complet pentru creier. dar 16 . La vertebrate. care este de origine vertebrală. Figura 3. Splanhnocraniu (viscerocraniul) de la primele cordate este asociat suprafeţelor de filtrare a hranei. Alcătuirea unui craniu sintetic: A – condrocraniu. fără regiune occipitală. C – condrocraniu şi viscerocraniu. viscerocraniu. D – condrocraniu.

cutia craniană este o capsulă cartilaginoasă. ale cărui elemente susţin podeaua buco-faringiană şi limba. La peşti aparatul hio-branhial. determină la rândul ei modificări: în cadrul fălcilor (care aparţin de arcul oral) apar pătratul în falca superioară şi articularul în cea inferioară. La peştii şi amfibienii actuali oasele dermatocraniului au tendinţa de a se reduce. cerato-. Fălcile. caracteristice gnatostomienilor. Falca superioară constă în cartilajul palatopătrat. Din punct de vedere filogenetic. în schimb din piesa distală vor rezulta mai multe segmente (stilo-. La unele tetrapode.2. permiţând consumarea unor prăzi mai mari. iar în completarea cutiei craniene sunt oase desmale. maxilare. din arcul al doilea (arcul hioidian) se formează proximal hiomandibularul şi distal hioidul. epi-. Scheletul aripioarelor înotătoare Înotătoarele neperechi sunt prezente atât la ciclostomi cât şi la peşti. iar la tetrapode de scheletul membrelor (anterioare şi posterioare). pleurosfenoide. scheletul fiind în întregime cartilaginos. şi capătul anterior al cartilajului se osifică. din arcul hioidian hiomandibularul se osifică ca atare. şi hipohialul). constituit din partea ventrală a perechii arcului hioidian (II) şi din arcurile branhiale. La peştii condrihtieni. cartilajul lui Meckel persistă. în exclusivitate la condrihtieni. cerato-. Scheletul apendicular Scheletul apendicular este reprezentat la vertebratele primar acvatice de scheletul aripioarelor înotătoare (neperechi şi perechi). capătul posterior al cartilajului se osifică dând osul articular (la mamifere constituie ciocanul din urechea medie).care ulterior se segmentează. aceste oase provin din plăcile tegumentare pe care aveau primele vertebrate. palatine. craniul cuprinde cutia craniană (neurocraniu). plăci care ulterior s-au scufundat din ce în ce mai profund. de asemenea furnizează columela (la tetrapodele nemamifere). sunt situate la capătul podelei sfenoidale. Osificarea endocondrală ulterioară a arcurilor viscerale. nicovala şi scăriţa (la mamifere). Oasele occipitale (bazioccipitalul. La mamifere mandibula constă într-un singur os dermic. arcurile branhiale formează fiecare segmentele: faringo-. presfenoid. La amniote însă. orbitosfenoide). Dermatocraniu este constituit din oase dermice.ciocanul. Podeaua endocondrală este asamblată dintr-o serie de oase sfenoide (bazisfenoid. prin doar două derivate: epipterigoidul. Ciclostomii au un neurocraniu cu podeaua cartilaginoasă şi bolta conjunctivă. oasele dermatocraniului predomină. Falca inferioară (mandibula) este reprezentată de cartilajul lui Meckel. complet funcţional la condrihtieni. Elemente osoase de natură dermică s-au asociat şi cu piesele endocondrale ale centurii pectorale. respectiv cele trei oase ale urechii medii . Platforma (podeaua) are elemente endocondrale ce susţin encefalul. ajungând să se aplice la condrocraniu şi splanhnocraniu (în special la nivelul fălcilor). susţine podeaua cavităţii buco-faringiene şi sistemul branhial. O serie de oase dermice completează falca superioară: premaxilare. persistă aparatul hioidian. Din punct de vedere morfologic.2. au apărut prima dată la peştii acantodieni şi placodermi. constituind componentele dermice ale acestora. care fuzionează cu neurocraniul. acesta de regulă participă limitat. prin care trece nevraxul. 17 . rezultând osul mental. şi pătratul. dermatocraniul este absent. formând cea mai mare parte din cutia craniană şi din fălci. închizând posterior cutia craniană. segmentele arcurilor branhiale se osifică ca atare. In stadiu cartilaginos. supraoccipitalul şi occipitalele laterale). situat în urma fălcilor. din primul arc visceral (arcul oral) se formează proximal cartilajul palatopătrat (falca superioară) şi distal cartilajul lui Meckel (falca inferioară). Occipitalele delimitează gaura occipitală. La majoritatea peştilor osoşi şi tetrapode. numit dentar. Capsulele otice rămân în partea posterioară a platformei endocondrale şi închid părţile senzoriale otice. cutia craniană este osificată. regiune occipitală lipseşte la ciclostomi. dar este îmbrăcat în oase desmale. pterigoide.cu excepţia mamiferelor la care constituie nicovala din urechea medie. La mulţi peşti şi tetrapode. Morfologia craniului. Aparatul hio-branhial este un derivat ventral al splanhnocraniului. La tetrapode arcurile branhiale regresează (resturi se regăsesc în scheletul laringo-traheal). care par a avea origine vertebrală. epi-. Splanhnocraniul contribuie cu epipterigoidele (alisfenoidele în cazul mamiferelor) la platforma endocondrală. La peştii osoşi şi tetrapode. şi hipobranhialul. care suspendă falca în cazul tetrapodelor . 3. fălcile şi aparatul hiobranhial la peşti sau hiodul la tetrapode.

fiind alcătuită din scapular. Dintre înotătoarele neperechi. iar la teleosteeni ea se compune din două plăci osoase unite între ele median la nivelul unei simfize. la unele grupe (de exemplu crocodili) cu porţiuni cartilaginoase păstrate. Scheletul membrelor La tetrapode. La păsări. asimetria externă a lobilor se poate şterge.La ciclostomi. heterocercă şi homocercă. cartilaginoase la selacieni şi osificate la teleosteeni. iar la anure precoracoidul este înlocuit de un os dermic numit claviculă. centura scapulară prezintă caractere specifice (prin poziţie şi formă) în legătură mai ales cu eliberarea membrului superior de funcţia de locomoţie şi susţinere şi posibilitatea executării unor mişcări complexe în diferite planuri. subţiri şi nesegmentate. scheletul ambelor perechi de membre (anterioare şi posterioare) este alcătuit dintr-o parte proximală care face legătura cu scheletul axial (centura scapulară/pelviană) şi alta distală (scheletul membrului propriu zis). ea are forma unei plăci cartilaginoase unice. de formă triunghiulară (mai lat decât la celelalte mamifere) este situat pe partea posterioară şi superioară a 18 . prezente numai la peşti. Mamiferele euteriene au centura scapulară reprezentată în principal de osul scapular. rezultând astfel tipul homocerc de înotătoare codală. împărţind-o în doi lobi egali. cea codală prezintă o dezvoltare aparte.se accentuează. precoracoid şi claviculă.la noua regiune sacrală a coloanei vertebrale . sunt reprezentate de piese bazale şi radialia. Centura pectorală la peşti adesea este legată de scheletul axial (craniu sau coloana vertebrală. trecând în lobul superior al cozii. Scapularul (omoplatul). Razele interne. Înotătoarele perechi. La selacieni. clavicula. Claviculele pot fi (inclusiv la om) sau nu (la mamiferele bune alergătoare) prezente. Centura scapulară la amfibieni îndeplineşte şi rol de cuşcă toracică (coastele fiind rudimentare). În cazul formei dificerce. sub forma apofizei coracoide. prezentând atât oase endoscheletice (scapular. Se constituie astfel înotătoare de tip heterocerc. Reptilele au în general centura scapulară formată din două piese scapularul şi precoracoidul. Ea este foarte simplă la selacieni. segmentate. cu cei doi lobi dezvoltaţi inegali. fiind formate din fire de elasmoidină şi numite ceratotrichia. Ea prezintă şi porţiuni cartilaginoase. şerpii au această centură redusă complet. la nivelul înotătoarei codale razele interne sunt înlocuite de capătul coloanei vertebrale care deviază în sus. La peşti. La om. osificate şi compuse din două-trei piese la teleosteeni. postcleitrum. După morfologia sa externă şi internă. întâlnită la ciclostomi şi considerată cea mai primitivă şi slabă ca forţă. La peştii osoşi ele sunt raze osoase. La ambele perechi de centuri. cea a centurii pelvine . coloana vertebrală se prelungeşte în linie dreaptă până la extremitatea cozii. La teleosteeni. La peşti. Centurile ambelor perechi de membre au o schemă comună de alcătuire: o piesă dorsolaterală (scapular/ilion). numite supradorsalia. coracoid) cât şi exoscheletice care leagă strâns centura de craniu (cleitrum. cele trei piese se unesc între ele formând o cavitate de articulare cu scheletul membrului propriu zis (cavitatea glenoidă/cavitatea acetabulară). Legăturile centurilor la scheletul axial se fac diferit faţă de cele întâlnite la peşti: în timp ce legătura centurii scapulare se slăbeşte. supracleitrum. Centura pelviană la peşti este mai simplă şi nelegată de scheletul axial. posttemporal). Cele endoscheletice. se poate prezenta în trei forme principale: dificercă. Scheletul distal al înotătoarelor perechi este alcătuit din elemente endoscheletice şi exoscheletice. una ventrală şi anterioară (precoracoid/pubis) şi una ventrală şi posterioară (coracoid/pubis). La teleosteeni centura pectorală se complică în alcătuire. la nivelul endoscheletului. la care se sudează şi un rest din coracoid. numite şi radialia. iar cele exoscheletice de către ceratotrichii la selacieni si lepidotrichii la teleosteeni. scheletul lor este reprezentat dintr-un şir de raze cartilaginoase. numite lepidotrichia. lungi. întâlnită de regulă la selacieni. centura scapulară este în întregime osificată. Razele externe sunt la peştii elasmobranhi nesegmentate. de forma unui arc cartilaginos situat înapoia regiunii branhiale. sunt cartilaginoase şi nesegmentate în general la selacieni. înotătoarele sunt susţinute de două feluri de raze: raze externe exoscheletice (de natură dermică) şi raze interne endoscheletice. păstrându-se doar una internă. sunt în număr de două perechi (anterioară sau pectorală şi posterioară sau pelviană). fiind în ambele cazuri reprezentate de o parte proximală (centura) şi o parte distală ( scheletul aripioarei propriu-zise).

Adaptarea pentru înot se găseşte cel mai puternic exprimată la cetacee. la care chiar două dintre tarsiene se alungesc (tibialul şi peronealul). pubisele sunt orientate anterior. Modificările sunt şi mai puternice în cazul amfibienilor anuri. ca în centura pelviană a păsărilor actuale. concrescut cu baza celorlalte două mai lungi. căţărat. Degetele sunt şi ele în număr de trei: unul foarte scurt (o falangă) rămas înafara aripei. diferite grupe de tetrapode şi-au modificat adaptativ scheletul membrelor în vederea folosirii lor la alte moduri de locomoţie: salt. La mamifere cele trei componente ale centurii pelviene se unesc între ele formând osul sacru. Ilionul (articulat la singura vertebră sacrală) are forma unei baghete osoase. iar pe de altă parte prin reducerea numărului de degete. iar dintre cele rămase doar două rămân separate. centura pelviană este adaptată pentru bipedie. precum şi la alte utilizări precum săpatul. îndeplineşte un rol funcţional important. iar lateralul cu o falangă. reprezentând în acest caz o adaptare pentru salt. ca o adaptare la verticalitate şi bipedie. la care membrele posterioare dispar complet. ea urmărind în principal reducerea forţei de frecare cu solul. foarte lungă si dispusă preacetabular la anure. ovine.implicit şi membrele propriu-zise. pubisul orientat anterior şi unit cu simetricul său printr-o simfiză pubiană. având ilionul bine dezvoltat atât preacetabular cât şi postacetabular. fără a se uni între ele. caprine).3). fiind deja prezentă la speciile digitigrade. la mamifere se observă o gradaţie în această privinţă. ca la canguri. ca la multe carnivore) şi ajungând la membru unguligrad (sprijinit pe sol doar prin vârful degetelor). El se compune din trei segmente: stilopodul. Seria mezaxoniană 19 . unindu-se între ele prin simfiza pubiană. spre cel digitigrad (aplicat pe substrat doar prin suprafaţa degetelor. fiecare fiind reprezentat de anumite oase după cum reiese din tabelul 3. Carpienele se reduc ca număr. 3.2 şi fig. iar ischioanele sunt posterioare. socotit ca fiind folosit pentru mers. sudat la sinsacru. La păsări. Metacarpienele rămân în număr de trei: unul foarte scurt. Pornindu-se de la un membru primitiv cu o astfel de alcătuire. zbor. înot. situate superior. Centura pelviană la amfibieni prezintă piesele ventrale unite într-o placă ischio-pubiană. care devine astfel aripă. Dinosaurienii bipezi avea pubisele orientate posterior. 3. se constituie astfel o paletă înotătoare a cărei rigiditate este asigurată prin imobilizarea articulaţiilor (singura articulaţia a membrului care se păstrează mobilă fiind cea scapulo-humerală). foarte bine dezvoltată la om. pornindu-se de la membru plantigrad (aplicat pe substrat cu toată planta. depărtând între ele cele două cavităţi glenoide .mijlociul cu două falange. Adaptarea pentru zbor produce cele mai puternice modificări ale scheletului membrului anterior la păsări. Adaptarea pentru alergat afectează ambele perechi de membre. alergat.cuştii toracice datorită verticalităţii (la mamiferele patrupede fiind poziţionat în plan parasagital). încât ele să se poată mişca liber în diferite planuri. iar pubisul subţire este ataşat de marginea inferioară a ischionului. la toate tetrapodele. de regulă ischioanele şi pubisele nu formează simfize. Adaptarea pentru salt a afectat scheletul membrului posterior care s-a alungit mai ales prin zeugopod şi stilopod. Stilopodul şi zeugopodul se alungesc (oasele zeugopodului în plus se şi depărtează între ele pentru a lărgi aripa). orientat posterior. numite şi paracopitate. iar cele anterioare au scheletul puternic modificat: stilopodul şi zeugopodul sunt foarte scurte şi lăţite. dar mai puternică la unguligrade. Restrângerea suprafeţei de contact a membrului cu substratul (odată cu ea are loc şi o alungire a zeugopodului şi metapodului) s-a realizat pe de o parte prin “ridicarea” autopodului de pe substrat. iar autopudul se alungeşte prin polifalangie. apucatul (fig. ca la urs sau om). Seria paraxoniană cuprinde artiodactilele. restul concresc cu baza metacarpienelor. unită cu simetrica printr-o simfiză ischio-pubiană. La om porţiunile iliace ale coxalelor sunt foarte largi. La reptile ilionul de regulă se dezvoltă atât anterior cât şi posterior faţă de cavitatea acetabulară (articulându-se la cele două vertebre sacrale).2. zeugopodul şi autopodul (la rândul său împărţit în trei porţiuni: bazipodul. din care rezultă două serii morfologice: cea paraxoniană şi cea mezaxoniană. În ceea ce priveşte prima linie de modificări. Scheletul membrului propriu zis este alcătuit după aceeaşi schemă la ambele perechi de membre (anterioare şi posterioare). iar ischionul posterior şi unit cu simetricul să printr-o simfiză ischiatică. Reducerea numărului de degete se manifestă în paralel cu “ridicarea” autopodului. unit prin partea iliacă la sacrum. Perechea claviculelor. ca la bovine. metapodul şi acropodul). celelalte cuprinse în aripă . la care reducerea degetelor s-a realizat faţă de un ax care trece printre degetele trei şi patru (în cazul adaptării extreme rămânând doar aceste două degete. ischionul este şi el puternic.

Adaptarea pentru săpat. dar dezvoltă creste osoase puternice pentru inserţie musculară. devine opozabil. aşa cum se întâmplă la cârtiţă: humerusul se scurtează.2. Adaptarea la căţărat şi apucat este caracteristică primatelor. cubital. ca la equide). 20 . intermediar şi alte carpiene centrale şi distale. numit “falciform”. cât şi printr-un os suplimentar. intermediar. produce modificări la nivelul scheletului membrului anterior. 5 metacarpiene falange (fiecare deget cu un număr de falange specific grupului animal) Membru posterior Oase lungi Oase scurte femur tibie peroneu (fibulă) Tarsiene: tibial. iar degetul unu. Stilopod Zeugopod bazipod Membru anterior Oase lungi Oase scurte humerus radius cubitus (ulnă) carpiene: radial. Schema de alcătuire a membrului unui tetrapod. afectând mai ales scheletul membrelor anterioare. care se alungesc (mai ales prin zeugopod şi autopod).cuprinde perisodactilele sau imparicopitatele. Tabelul 3. peroneal şi alte tarsiene centrale şi distale 5 metatrsiene falange (fiecare deget cu un număr de falange specific grupului animal) Autopod: metapod acropod Figura 3. la care reducerea s-a realizat faţă de un ax ce trece prin degetul trei (în cazul adaptării extreme rămânând doar acest deget. autopodul se orientează cu faţa volară spre înapoi şi se lărgeşte atât prin lăţirea oaselor componente. cu metacarpul corespunzător. Variabilitatea scheletului membrului anterior.2.

Variabilitatea scheletului membrului posterior.Figura 3.3. 21 .

stilopod anterior 1. parietalul d. axis şi un număr variabil de vertebre tipice 2. întâlnit la peşti şi amfibieni b. alergat. falange 5. este lipsit de regiune occipitală 13. ciclostomi si rechini c. amfibieni e. salt 5. Împerechează segmentul scheletic cu oasele corespunzătoare: a. apofiză articulară intervertebrală d. protecţie c. depozit de substanţe minerale 2. Sunt oase ale neurocraniului de la mamifere: a. Sunt funcţii specifice sistemului scheletic. Ursus arctos e. metacarpiene. peşti d. atlas. condil articular 3. humerus d. femur c. mamifere adulte b. Împerechează fiecare caracteristică a regiunii cervicale cu grupul de animale corespunzător: a. cubitus b. autopod anterior 3. digitigrad 3. Columba livia b. Alege afirmaţiile corecte despre craniul protometamer: a. peroneu e. cu excepţia: a. păsări b. tibie. alergat. zeugopod anterior 4. malarul c. prezent la amniote d. este complet osificat la păsări d. cinci regiuni d. Coloana vertebrală de pasăre prezintă: a. Ovis aries 22 . mamifere c. Alege afirmaţiile corecte despre stern: a. carpiene. Canis lupus c. sinteză de hormoni d. faţetă articulară concavă c. asigurarea suprafeţelor de inserţie pentru muşchi b. radius. o apofiză impară întâlnită la axis b. atlas şi axis în regiunea cervicală 6. O zigapofiză este: a. mers plantigrad 1. o singură vertebră proatlantică 3. unguligrad – serie paraxoniană 4. cinci vertebre sacrale c. este caracteristic vertebratelor b. reptile 8. occipitalul b. Notocordul este prezent la: a.Autoevaluare 1. atlas. embrionii de vertebrate d. axis şi nouă vertebre tipice 4. este caracteristic tetrapodelor c. Împerechează fiecare tip de adaptare a scheletului membrului anterior cu specia corespunzătoare: a. mandibula 9. axis şi cinci vertebre tipice 1. are regiunea occipitală rezultată din sudarea unui număr mic de vertebre c. este complet osificat la mamifere 7. Macropus giganteus d. nu există regiune cervicală 5. zeugopod posterior 2. mers biped 2. stilopod posterior 5. ciclostomi si sturioni 4. atlas. două regiuni: troncală şi codală b.

Celulele musculare apar diferenţiate de la viermi. mai ales la mamifere. aşa cum se întâmplă în cazul existenţei unui suport solid pentru musculatură. Un sistem muscular primitiv este întâlnit la celenterate.şi ventral . uninucleate.1.muşchii spinali . restul formând pereţii cavităţii viscerale).mai constituie parte axială propriu-zisa. 4. Diferenţierea puternică şi reducerea musculaturii parietale. iar pe de altă parte creşterii importanţei musculaturii membrelor în condiţiile adaptării la viaţa şi locomoţia terestră (muşchii membrelor se dezvoltă considerabil. 4.1.1). elasticitatea.ţesutul muscular striat format din fibre musculare striate. prezente în cadrul muşchilor scheletici de la multe nevertebrate şi de la toate vertebratele. dar mai ales contractibilitatea. mobilitatea organismului animal. La nevertebratele lipsite de schelet. .1. aceste fibre musculare sunt multinucleate. Toate celulele musculare funcţionează prin scurtare. urodele păstrează caractere de primitivitate. care au cele mai perfecţionate sisteme scheletice. constituind de regulă la acest nivel pături musculare. formează împreună cu scheletul aparatul locomotor. la anure şi amniote (reptile. păsări şi mamifere) se datorează pe de o parte marii dezvoltări a cavităţii viscerale (în acest caz doar două benzi musculare înguste dispuse dorsal . întrecând în volum muşchii trunchiului). uninucleate. Persistă în acelaşi timp şi celulele musculare uninucleate. iar tipul de mişcare produs depinde de modul în care sunt ele interconectate. în cadrul lui partea contractilă fiind reprezentată de fapt de porţiunile bazale ale celulelor epiteliale.ţesutul muscular neted. La vertebrate se disting trei feluri de ţesut muscular. numite miosepte. în general constituind organe musculare . oferit de elementele scheletice. La tetrapode musculatura parietală se diferenţiază în alţi muşchi şi îşi reduce volumul (fig.ţesutul muscular cardiac alcătuit din celule musculare cardiace strâns interconectate într-un sinciţiu funcţional.4. muşchiul lateral păstrânduse ca atare metamerizat. numite miomere. Musculatura trunchiului Este reprezentat la vertebratele primar acvatice (ciclostomi şi peşti) de muşchiul lateral (parietal) cu metamerie păstrată (caracter primitiv) . inclusiv a diverselor sale viscere. 23 . prin proprietăţile sale caracteristice iritabilitatea. La artropode şi vertebrate.muşchi. cu miofibrile contractile dispuse longitudinal în sarcoplasmă. Anurele au musculatura trunchiului puternic evoluată în raport cu tipul primitiv. reprezentând partea sa activă. Musculatura scheletică La vertebrale cuprinde muşchii axiali (musculatura trunchiului şi cea a capului) şi muşchii apendiculari (musculatura aripioarelor înotătoare la vertebratele primar acvatice şi cea a membrelor de la tetrapode). nematelminţii având încă un tip intermediar de celulă. cu striaţii la nivelul miofibrilelor contractile dispuse ordonat în sarcoplasmă. cu specificitate morfofuncţională. împărţit în cele două etaje de către septul orizontal. multinucleate. cu miofibrile contractile dispuse ordonat în sarcoplastmă . Musculatura scheletică a corpului. specializat pentru contractibilitate doar la unul din capetele sale.conferind aspectul striat. numite de aceea epiteliomusculare.muşchii abdominali . separate de septe conjunctive. Dintre amfibieni. 4. Musculatura netedă întră în alcătuirea pereţilor diferitelor organe. în cadrul structurii organelor interne. La vertebratele gnatostomiene (peşti şi tetrapode) musculatura parietală este împărţită de un sept conjunctiv orizontal în două porţiuni: musculatura epaxonică (situată deasupra septului orizontal) şi cea hipaxonică (de sub septul orizontal). .fiind alcătuit din segmente musculare. celulele musculare alcătuiesc pături circulare sau longitudinale care prin contracţie îşi modifică diametrul sau lungimea fără a imprima o precizie mişcării. fiecare corespunzător unui tip de musculatură : . numit miocard. Fibrele musculare mai evoluate sunt cele striate. Sistemul muscular Sistemul muscular asigură. constituit din celule musculare netede. Musculatura cardiacă reprezintă muşchiul inimii.

2. 4. la cele din urmă diferenţierea fiind mai accentuată rezultând muşchii masticatori: temporal.1.Figura 4. Musculatura ce aparţine aparatului hiobranhial la peşti 24 . şerpi).1. maseter şi pterigoidul (la rândul său diferenţiat la mamifere în pterigoidul intern şi cel extern). Organizarea musculaturii trunchiului la vertebrate. Musculatura capului Musculatura scheletică a capului asigură în principal mişcarea elementelor splanhocraniene şi a globilor oculari. Falca superioară prezintă un muşchi ridicător doar la peşti şi la puţine tetrapodele amfibieni şi reptile cu craniu de tip streptostilic (şopârle. Musculatura fălcii inferioare este bine dezvoltată atât la peşti cât şi la tetrapode.

zbor etc. Evoluţia musculaturii faciale la tetrapode. dreptul extern.2. luând forma unor fâşii superficiale care asigură mişcarea tegumentului. La membrul de tip parasagital (la mamifere . foarte bine dezvoltaţi la om (fig.1. Musculatura extrinsecă a globului ocular asigură mobilitatea complexă a ochiului în cadrul orbitei.2.).1. muşchii constrictori şi ridicători ai faringelui. 4.2.2). provine din muşchii scheletici. trapezul. numită platysma muşchiul pielos al gâtului. La tetrapode musculatura membrelor devine preponderentă.3. Ea este reprezentată. 4. primatele) există şi un muşchi retractor al globului ocular. musculatura pieloasă de pe faţa ventrală a 25 . cât şi a trunchiului. Se consideră că această musculatură este caracteristică tetrapodelor. membrul inferior la păsări) această separare nu mai este întru totul valabilă întrucât la nivelul centurilor are loc o migrare a musculaturii ventrale pe partea dorsală. Derivate ale musculaturii scheletice 4. deşi apare şi la unii peşti care se pot umfla (peştii balon: Diodon. 4. dreptul intern. Diversitatea musculaturii apendiculare întâlnită la tetrapode este datorată şi adaptării membrelor la diferite moduri de locomoţie (mers. care se întinde şi în regiunea capului dând muşchii mimicii. musculatura apendiculară are o mică importanţă (rolul principal în locomoţie îl are muşchiul lateral al trunchiului).(existând muşchi diferenţiaţi pentru fiecare din arcurile acestuia) îşi modifică configuraţia la tetrapode. atât din regiunea capului. în detrimentul musculaturii troncale. La mamifere se individualizează sternomastiodienii şi cleidomastoidienii. Musculatura pieloasă In cea mai mare parte a ei. Musculatura apendiculară La vertebratele primar acvatice. alergare. de şase muşchi: dreptul superior. Tetrodon). Sfincterul superficial al gâtului la mamifere îşi diferenţiază o pătură superficială. la toate vertebratele. dreptul inferior. salt. Figura 4. fiind reprezentată de muşchii foarte simplu organizaţi la nivelul aripioarelor înotătoare. rezultând sfincterul superficial al gâtului (colli). La şerpi. La membrul de tip parasagital (unele reptile) există o separare a musculaturii apendiculare într-un grup de muşchi dorsali (extensori. La multe dintre tetrapode (excepţie fac păsările. abductori) şi unul de muşchi ventrali (flexori. adductori). oblicul superior şi oblicul inferior.

are două pături musculare: circulară şi longitudinală b. 4. Care set de muşchi se diferenţiază din musculatura arcurilor branhiale? a. Păsările prezintă la nivelul aripilor muşchi patagiali. Curentul electric produs este în general slab. Musculatura la Petromyzon sp. orificiile branhiale influenţează dispunerea miomerelor c. precum Torpedo. muşchii pieloşi faciali. muşchiul sternocleidomastoidian c. iar unele mamiferele pot avea toracele şi abdomenul aproape complet înconjurat de o pătură de musculatură pieloasă (de exemplul ariciul). miomerele au forma literei „V” culcat e. sub forma muşchilor mimicii. muşchiul trapez. muşchii drepţi ai globului ocular b.2.3). Figura 4. ca Electrophorus (fig. muşchiul platisma. muşchii oblici ai globului ocular 26 . muşchiul milohioidian (intermandibular). muşchiul ciocănelului d. La primate această musculatură troncală regresează şi dispare chiar la amtropomorfe. Localizarea organelor electrice la diferite specii de peşti. miomerele au aspect de arc d. 2. având în schimb puternic diferenţiată musculatura pieloasă a capului. Organele electrice Organele electrice. având ca unitate structurală aşa numita electroplacă capabilă să genereze impulsuri electrice.3. Identifică şi explică evoluţia organizării musculaturii trunchiului in seria vertebratelor. muşchii masticatori. La care descărcările electrice sunt mai puternice.: a.2. sau de teleosteeni. orificiile branhiale nu deviază dispunerea miomerelor 3. muşchii pieloşi faciali. întâlnite la peste 250 specii de peşti. Autoevaluare 1.corpului are un important rol în locomoţie. cu excepţia unor specii de elasmobranhi. 4. provin din muşchi scheletice transformaţi.

de cei motori. depărtându-se si mai mult de epidermă. include şi procesul de migrare a neuronilor senzitivi cutanaţi către centri. segmentară. Sistemul nervos la vertebrate 5. realizată prin creşterea numărului de neuroni. sistemul nervos este alcătuit din sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic. Celenteratele prezintă un sistem nervos difuz. ganglionul supraesofagian sau ganglionii optici. Unitatea morfofuncţională a sistemului nervos este neuronul. prin interrelare structurală şi funcţională. La vertebrate are loc o evoluţie a ierarhiei segmentelor centrale. până la cele mai complicate cu neuroni intermediari.2. Dezvoltarea tecii de mielină a permis conducerea rapidă prin fibre mici (nu gigante ca la nevertebrate). Totuşi aceste structuri cefalice din regiunea cefalică a unor nevertebratelor nu exercită o dominanţă cefalică. fiind astfel posibilă creşterea considerabilă a numărului de fibre într-un spaţiu dat. La vertebrate sistemul nervos capătă o masă considerabilă. neuronii săi senzitivi rămânând intraepiteliali. Organizarea neuronilor.2. în filogeneză. constituind un sistem de control “de urgenţă” (de exemplu retracţia rapidă a râmei în sol sau reflexul locomotor al crustaceelor). La animalele active aglomerarea senzorială din regiunea anterioară a corpului presupune o cantitate mare de materie nervoasă pentru prelucrarea informaţiilor. Dacă nevertebratele au sistemul nervos central cu trunchiul dispus ventral (fiind ventroneure). Fenomenul general de concentrare a neuronilor. numai dendrita lor alungită ramificânduse printre celulele epidermice. reprezintă o etapă evolutivă în organizarea sistemului nervos. cu aceleaşi proprietăţi fundamentale la toate metazoarele. Topografic. Centralizarea. asigurată de măduva spinării nu s-a pierdut. La vertebrate. apărută de la viermi. celenteratele şi viermii au neuroni senzitivi indraepidermici. Sistemul nervos Sistemul nervos pune în legătură organismul cu mediul extern şi coordonează activitatea organelor interne.1. fiind separaţi centrii senzoriali. neuronii senzitivi se concentrează în ganglionii cranieni şi spinali. 5. iar din punct de vedere funcţional. de la cele mai simple similare spongierilor. 5. Sistemul nervos central Sistemul nervos central la vertebrate este reprezentat de măduva spinării şi encefal. ea fiind evidentă în unele răspunsuri simple legate direct de supravieţuire. La moluşte şi artropode corpul neuronilor senzitivi se înfundă în dermă. ei venind în contact direct cu mediul extern prin dendrită. Centralizarea presupune o agregare a neuronilor în ganglioni. Prin acumularea unor mase mari şi deosebit de complexe de ţesut nervos în regiunea capului se realizează cefalizarea.5. ganglionii segmentari având o considerabilă autonomie reflexă. foarte bine exprimată la anelide şi artropode prin creier. diferenţiat ca sistem de conducere a impulsului nervos la distanţe mari şi mai ales de integrare a informaţiilor. vertebratele îl au dorsal (fiind dorso-neure). Sistemele nervoase ale anelidelor şi artropodelor prezintă în plus şi aşa numitele fibre gigant care aparţin unor neuroni cu viteză de conducere foarte mare. el cuprinde sistemul nervos somatic şi sistemul nervos vegetativ. Caractere generale ale sistemului nervos în seria animală Spongierii ar poseda forma cea mai simplă de sistem nervos. cu o serie de forme intermediare ale organizării. 27 . Singura porţiune care-şi păstrează caracterul primitiv din acest punct de vedere este mucoasa olfactivă. implicat în acţiuni locale. creierul ajungând să cunoască cea mai puternică dezvoltare şi să controleze actele comportamentale complexe. Creierul de vertebrate are o organizare topografică. precum şi de centrii de asociaţie şi memorie. în cadrul ţesutului nervos prezintă diferite nivele de complexitate în lumea animală. stabilindu-se astfel o distincţie netă între periferie (cu celule efectoare şi receptoare) şi centru. deşi autonomia locală. în care o singură celulă serveşte şi ca receptor şi ca efector. ca la vertebrate. Astfel.1.

substanţa cenuşie prezintă o pereche de prelungiri (aripi sau coarne) laterale.3). cu două coarne dorsale şi două ventrale. Substanţa albă periferică este aşezată tipic în cordoane: dorsale. văzută pe secţiune transversală. iar la tetrapode prezintă două intumescenţe (dilataţii): cea brahială. metencefalul. are un rol foarte important în reglarea reflexă a diferitelor procese fiziologice la toate vertebratele. cu un singur corn dorsal. 5. Encefalul Encefalul este format la toate vertebratele din cinci vezicule: mielencefalul. numit şi bulb rahidian sau măduvă prelungită. a substanţei cenuşii (formată din corpii neuronali). Figura 5. Măduva spinării Măduva spinării are forma unui cordon turtit dorso-ventral la ciclostomi şi cilindric la toţi gnatostomienii. diencefalul şi telencefalul. în jurul canalului ependimar. B. Cordonul medular este uniform calibrat la vertebratele primar acvatice.1. corelată cu dezvoltarea membrelor anterioare şi cea pelviană. sunt datorate slabei dezvoltări a sensibilităţii epicritice (fine) la acest grup de vertebrate.2. Morfologia internă a măduvei spinării la vertebratele primar acvatice. iar ventral tegmentumul . implicit şi neconturarea clară a cordoanelor de substanţă albă dorsale. laterale şi ventrale (fig. Morfologia interni a măduvei spinării la om. comună tuturor 28 . având o polaritate evidentă: celule nervoase mari .1). Mielencefalul. La toate tetrapodele. la toate vertebratele are comună dispunerea la exterior a substanţei albe (constituită din fibre nervoase) şi în interior. Peştii au substanţa cenuşie aranjată sub forma unui Y întors (fig. Figura 5. substanţa cenuşie are formă de fluture (sau de literă H). Structura măduvei spinării. pentru membrele posterioare. surprinsa la nivelul diferitelor segmente. (senzitiv) şi două coarne ventrale (motorii). 5. Prezenţa unui singur corn dorsal. Bulbul rahidian poartă dorsal ventriculul mielencefalic.partea fundamentală.2).motoneuroni .pe partea ventrală şi neuroni senzitivi pe partea dorsală (fig.A. 5. La ciclostomi.1). mezencefalul. fiecare având o variabilitate evolutivă (figura 5.

precum şi formaţiunile de coordonare bulbară: substanţa reticulară şi sistemul olivar. releele şi căile lor ascendente şi descendent. Pe partea lui ventrală. releele şi căile lor ascendente şi descendent. fiind centru de control al echilibrului. au cerebelul redus la o bandă transversală. La acipenseride corpul cerebelului este slab dezvoltat. Tegmentumul metencefalic conţine centri de origine sau de terminare ai unor nervi cranieni. Părţile noi apărute la mamifere sunt piramidele bulbare anterioare care conţin fasciculele motorii piramidale pornite din scoarţa cerebrală (celulele piramidale) şi îndreptate spre unii nuclei bulbari motori sau spre măduva spinării(trecând în cordoanele anterioare). în general ovoid. latero-ventrală. în general de genul de viaţă al speciei. rincocefalii şi lacertilienii. tonusului muscular şi al coordonării motoare. atitudinii..vertebratelor . cu conexiuni corticale şi neocerebeloase. Toţi gnatostomienii prezintă scoarţă cerebeloasă. iar la chelonienii şi crocodilienii se lărgeşte considerabil. pentru ambele grupe el fiind implicat în coordonarea complexă a mişcărilor. În plus la mamifere apar ca neoformaţiuni emisferele cerebeloase (adăugate porţiunilor mai vechi reprezentate de vermis şi floculi). care ating maximum de dezvoltare la om. în funcţie de gradul şi caracterul activităţii sale motoare.peste care se adaugă neoformaţiuni la mamifere. La peşti. având forma unei lame transversale. precum şi substanţa reticulară. fiind foarte slab dezvoltat. ca şi cazul mamiferelor. La ciclostomi cerebelul apare în forma sa cea mai primitivă. Amfibienii. La păsările cerebelul capătă volum mare şi structură polilamelară. cerebelul este mai bine dezvoltat. Metencefalul este alcătuit din cerebel. 29 . Variabilitatea evolutiva a encefalului la vertebrate.3. La nivelul sistemului olivar se diferenţiază de asemenea la mamifere o parte nouă. cu precădere la speciile pelagice şi prădătoare. şi două formaţiuni laterale numite auricule la elasmobranhi şi acipenseride sau eminenţe granulare la teleosteeni. Figura 5. ventral. El este alcătuit dintr-un corp. iar dintre reptile. Tegmentumul conţine centri de origine sau de terminare ai nervilor cranieni bulbari. de forma unei benzi înguste dispusă transversal. Cerebelul prezintă o mare variabilitate în ceea ce priveşte morfologia sa. dispus dorsal şi tegmentum. Corpul cerebelos al teleosteenilor prezintă o prelungire anterioară care pătrunde în ventriculul mezencefalului constituind aşa numita valvulă cerebeloasă.

Tegmentumul mezencefalic are în structura sa fibre nervoase ascendente şi descendente. proporţională. fiind diferenţiat în tuberculii bigemeni. ventral tegmentumul iar în interior ventriculul mezencefalic. nucleii de origine ai nervilor oculomotori III şi IV. De altfel păsările au la acest nivel şi complexitatea maximă. Ventriculul mezencefalic la peşti şi tetrapodele nemamifere conţine o pereche de torusuri semicirculare.4. talamusul (lateral). precum Hatteria (în acest caz. Mezencefalul sau creierul mijlociu poartă dorsal tectum opticum (acoperişul optic). excepţie făcând mamiferele care au tuberculi cvadrigemeni. Ganglionii habenulari. Dezvoltarea maximă. care au în general văzul bine dezvoltat. fiind apoi retransmise spre telencefal. a scoarţei tectale. Figura 5. corticopontine. Acoperişul optic. tuberculii bigemeni reprezentând aici porţiunea cea mai voluminoasă a encefalului. neurocraniul prezintă în dreptul său un foramen parietal). Organul parietal poate lipsi la adult sau din contră se poate diferenţia căpătând proprietăţi fotosensibile la unele reptile. formaţiuni care la mamifere ies la exterior constituind perechea posterioară de tuberculi. formaţiunea reticulară. La tetrapode tuberculii bigemeni îşi reduc mărimea. Ciclostomii nu au încă bine delimitaţi tuberculii bigemeni. Mamiferele are adăugată posterior încă o pereche de tuberculi. fibre pontocerebeloase şi fibre cerebelo-cerebeloase-transpontine. hipotalamus (ventral). Epifiza se dezvoltă ca o glandă endocrină. legată funcţional de simţul auditiv şi apărută prin ieşirea la exterior a torusurilor semicirculare. păstrându-şi un volum relativ mare însă la păsări. Odată cu creşterea în importanţă a telencefalului se dezvoltă şi rolul 30 . axul său fiind ocupat de ventriculul diencefalic. prevăzut cu scoarţă tectală (substanţă cenuşie dispusă la exterior). Acest fenomen determină la mamifere reducerea considerabilă a ventricului mezencefalic. Regiunea parietală (figura 5. Epitalamusul este format din ganglionii habenulari şi regiunea parietală.la mamifere se suprapune o neoformaţiune numită puntea lui Varolio. ganglionului istmului prezent toate vertebratele gnatostomiene . este înregistrată la peştii teleosteeni. reprezintă în mod primar un centru vizual. constituită numai din fascicule de fibre descendente corticospinale. care are individualizat de la reptile nucleul roşu. sunt două mase nervoase ovale care aparţin la sistemului olfactiv. Complexul pineal văzut pe secţiunea sagitală a unui encefal sintetic. din seria vertebratelor.excepţie făcând mamiferele. prezenţi la toate vertebratele. corticopontine. mai cu seamă în cazul peştilor răpitori pelagici la care văzul constituie simţul principal. însă la unele vertebrate inferioare (larvele de ciclostomi) se poate diferenţia într-un organ fotosensibil. care apar proporţional mediu dezvoltaţi. pe faţa ventrală a mezencefalului de diferenţiază pedunculii cerebrali. Peştii elasmobranhi au o delimitare clare a acestor formaţiuni. La mamifere. rămânând din el doar un canal îngust numit apeductul lui Sylvius. Talamusul constituie un releu de primă importanţă unde ajung impulsuri senzitive. care are fiecare în structura lui porţiunea veche a tegmentumului şi piciorul pedunculului ca neoformaţiune constituită numai fire de origine neocorticală (corticonucleare.4) are ca principale structuri organul parietal sau parapineal (anterior) şi epifiza sau organul pineal (posterior). corticospinale). Diencefalul sau creierul intermediar are ca formaţiuni componente epitalamusul (dorsal).

telencefalului se dezvoltă puternic. este alcătuită la peşti din lobul median impar. 31 . muşchi striaţi). însă la amniote şi în special la mamifere capătă dimensiuni din ce în ce mai mari şi o morfologie tot mai complicată. are o structură relativ simplă la vertebratele inferioare. cu importante funcţii neolfactive. La mamifere nucleii de releu în care ajung fibrele optice şi cele acustice se separă de restul talamusului constituind metatalamusul. Regiunea tuberială.şi paleocortexul. sistemul nervos periferic cuprinde nervi (cranieni şi spinali) şi ganglioni nervoşi. legaţi de tuberculii cvadrigemeni anteriori şi una de corpi genunchiaţi postero-mediali. Ciclostomii. situat la capătul anterior al encefalului. puntea lui Varolio şi piramidele bulbare ventrale. La reptilele. este foarte bine dezvoltată la peşti. siluride. gadiide) au lobii olfactivi pedunculaţi. la cele mai multe tetrapode. Între lobii inferiori se diferenţiază o formaţiune ependimo-meningeală. în special la mamifere. în corelaţie cu importanţa simţului olfactiv. telencefalul este relativ mare. la care se adaugă . telencefalul începe să constituie partea cea mai voluminoasă a encefalului. cu bulbii foarte mari. Structurile vechi telencefalice (arhi. cu lobii olfactivi foarte slab dezvoltaţi (păsările fiind microsmatice). în sens lateral şi antero-posterior. încât proporţiile diferitelor formaţiuni encefalice sunt altele decât cele ale unui mamifer relativ superior. Se adaugă nucleul preoptic. Telencefalul. În raport cu dezvoltarea neocortexului precum şi a neocerebelului sunt diferenţiate la mamifere şi neoformaţiunile anterior descrise: pedunculii cerebrali. fiind alcătuită dintr-o pereche de lobi inferiori. mărimea lor variind în funcţie de etologia speciilor (mai bine dezvoltate la peştii care-şi folosesc mai mult simţul olfactiv pentru căutarea hranei). au rinencefalul format din două emisfere. sunt pedunculaţi. în care se încrucişează tractusurile otice (încrucişarea este completă la vertebratele inferioare sau incompletă la mamifere). Hipotalamusul are diferenţiate funcţional două porţiuni: anterioară şi posterioară. pereche la elasmobranhi şi unică la ceilalţi peşti. restul avându-i sesili. La elasmobranhi. Acipenseridele au de asemenea emisferele cerebrale incomplet separate. Partea posterioară a hipotalamusului. Din punct de vedere anatomic. cu o pereche de corpi genunchiaţi antero-laterali. emisferele cerebrale se continuă cu lobii olfactivi (centri de recepţie a fibrelor olfactive). atingând maximum la mamifere. emisferele cerebrale se modifică în structură. neoformaţiunile apar foarte dezvoltate. La tetrapode lobii inferiori şi sacul vascular dispar. Telencefalul păsărilor are emisferele foarte voluminoase. La peştii teleosteeni. legaţi de tuberculii cvadrigemeni posteriori. considerată olfactivă. În zona optică se află chiasma optică. Sistemul nervos periferic Sistemul nervos periferic leagă sistemul nervos central de structurile viscerale (glande. De această formaţiune. ce reprezintă un centru de reglare pentru viaţa vegetativă. transmiţând informaţii senzitive şi motorii. telencefalul fiind numit lisencefal. Lobii olfactivi. Partea anterioară are o zonă optică şi una tuberială. La om girencefalia este foarte puternică şi în corelaţie cu ea. deşi sunt monorini.2.2. devine neglijabilă la reptile şi păsări. este legat infundibulul. În partea anterioară. globuloase (corpii striaţi sunt cei care se dezvoltă puternic. nucleul paraventricular. Puţine grupuri de teleosteeni (ciprinide. 5. emisferele cerebrale sunt clar delimitate. fiecare având dorsal din palium şi ventral din corpii striaţi. adăugându-se părţi noi încă de la reptile. Telencefalul. care conţine nuclei secundari motori vegetativi. Porţiunea dorsală (păturile optice) creşte constant în seria vertebratelor. lobii olfactivi apar pedunculaţi. corpii striaţi) constituie sistemul limbic.de staţie intermediară a talamusului încât el se dezvoltă din ce în ce mai mult în seria vertebratelor. rămânând regiunea mamilară. căpătând scoarţă cerebrală (paliumul transformat în cortex). iar la cele mai evoluate se cutează datorită măririi suprafeţei sale şi numit girencefal. musculatură netedă) şi somatice (piele. numită sac vascular. Porţiunea ventrală a talamusului este mai bine dezvoltată la peşti şi amfibieni. cu lobi olfactivi sesili. care în mod primar este un centru al olfacţiei (rinencefal). care devine la tetrapode eminenţa mediană (tuber cinereum). este alcătuit din două emisfere cerebrale. dezvoltată ca releu olfactiv. La mamifere. căpătând apoi o dezvoltare apreciabilă la mamifere (formând corpul lui Luys sau subtalamic). dar incomplet împărţit în cele două emisfere cerebrale. prin care se prinde lobul posterior al hipofizei. paliumul rămânând subţire). prin porţiunea numită neopalium apărută încă de la reptile în cadrul paliumului. De la amfibienii. Suprafaţa paliumului este netedă la mamiferele mai primitive.

păr). Nervul spinal prezintă în alcătuirea sa două rădăcini.5). ei formând plexuri. 31 perechi la om. Cea dorsală. trunchi şi ramuri (fig. 5. Odată cu ştergerea metameriei musculare se pierde şi dispoziţia metamerică a nervilor rahidieni. cea ventrală dintre două metamere). Alcătuirea nervului spinal la mamifere. neexistând ganglion dorsal. cele două rădăcini sunt complet separate funcţional: dorsala senzitivă. Ramul dorsal aparţine musculaturii epaxonice şi pielii spatelui. are pe traiectul său un ganglion (ganglion dorsal) în care se găsesc corpii protoneuronilor senzitivi somatici şi viscerali. nervii 32 . Rădăcinile sunt: dorsală şi ventrală. rădăcinile se formează altern (cea dorsală dintr-un metamer "n". Ramurile principale sunt: dorsal şi ventral. La vertebratele care au un lanţ ganglionar laterovertebral.5. Numai la mamifere. iar cel ventral este pentru musculatura hipaxonică şi pielea din regiunea ventrolaterală a corpului. plus cele somatomotorii. La gnatostomieni.Nervii spinali Nervii spinali aparţin de măduva spinării. Tetrapodele au două plexuri: cervicobrahial. La ciclostomi. având o dispoziţie metamerică. protoneuronul este situat în măduva spinării. La Amphioxus sp. apoi se unesc într-un trunchi mixt. peste 100 de perechi la unii şerpi). Figura 5.. Numărul lor variază odată cu cel al somitelor troncale (de exemplu 10 perechi la Rana sp. ambele rădăcini se formează în acelaşi metamer. nu se unesc între ele constituind fiecare câte un nerv separat: cel dorsal cu fibre senzitive (somatice şi viscerale) şi unele visceromotorii. iar cel ventral cu restul fibrelor visceromotorii. cu cât musculatura epaxonică îşi pierde din importanţă. ventrala motorie. Ramul dorsal este tot mai subţire în seria vertebratelor. La mamifere din acest ram comunicant se diferenţiază unul alb (preganglionar) şi altul cenuşiu (posganglionar) pentru periferie (glande tegumentare. lombosacral. din ramul ventral se desprinde un ram comunicant (visceral) cu fibre visceromotorii preganglionare.

XII). alte fibre independente culegând din regiunea trunchiului. şi nervul trigemen propriuzis (V). intern) şi muşchiul micul oblic. Are componenta somatosenzitivă. A pierdut aproape complet componenta somatosenzitivă. brahial.toracici păstrează metameria. formele acvatice de amfibieni (urodele exclusiv acvatice. Nervul lateral este reprezentat de nervii liniei laterale. Trebuie de menţionat că la formarea plexurilor participă numai ramurile ventrale. dar o are pe cea viscerosenzitivă generală şi specială. Nervul trigemen este lipsit de componenta viscerosenzitivă şi de cea visceromotorie generală. legat de diencefal. Denumirile lor utilizate frecvent sunt cele din anatomie umană. Astfel. Aceste din urmă elemente se reduc la vertebratele superioare. culegând informaţii de la neuromastele din teritoriul branhial. cele dorsale păstrându-şi metameria. care are ca ram pretrematic pe cel maxilar (senzitiv) şi ca ram postrematic (mixt) pe cel mandibular. IX. Ramul mandibular extern este motor. VII. Ramul faringian şi cel pretrematic confluează rezultând ramul palatin al facialului (care dă sensibilitatea plafonului regiunii faringiene). Nervii cranieni Nervii cranieni au rădăcinile cuprinse în encefal. ulterior aceştia se unesc cu cei ai nervilor branhiomerici. Nervul oculomotor comun (III) inervează trei din muşchii drepţi ai gobului ocular (superior. Nervul olfactiv (I) are caracter primitiv întrucât neuronii de origine sunt localizaţi periferic. Nervul oculomotor extern (abducens) (VI) inervează muşchiul drept extern şi muşchiul retractor bulbi când există. acest nerv mai include fibre parasimpatice care inervează musculatura intrinsecă a globului ocular (muşchii ciliari. peşti. maxilar şi mandibular. la care există două porţiuni ale nervului: vestibulară (cu origine în ganglionul Scarpa) şi acustică (cu origine în ganglionul Corti). Ca şi precedentul. 33 . inferior. Componenta motorie este slab dezvoltată la vertebratele superioare. De asemenea. Nervii cranieni pot fi grupaţi în: somatomotori (perechile III. chiar în epiteliul mucoasei olfactive. Ramul mandibular intern asigură inervarea gustativă a părţii anterioare a limbii şi secreţia glandelor salivare submaxilară şi sublinguală. La vertebratele superioare se formează plexurile: cervical. senzitiv (V1). care ar aparţine unui arc preoral. inervând o serie de muşchi al laringelui. atingând ponderea cea mai mare la mamifere. VI. este legat de telencefal. Nervul acustico-vestibular sau octavus (VIII). existând la agnate. în schimb apar componentele parasimpatice pentru glandele mucoase şi glanda lacrimală. la care se adaugă fibrele gustative. inervând musculatura pieloasă a feţei (musculatura mimicii la om). Glosofaringianul are doi ganglioni: intern (jugular) şi extern (pietros). nervul lateral) şi branhiomerici (V. somatosenzitivi (0. II. cei doi ganglioni se unesc în cadrul ganglionului semilunar (Gasser). lombar. Nervul glosofaringian (IX) este nervul primului arc branhial. Iniţial. În el predomină componenta viscerosenzitivă specială (sensibilitatea gustativă de la baza limbii). Astfel nervul lateral anterior însoţeşte trigemenul şi facialul. sacral. Partea posttrematică formează ramul mandibular intern (la mamifere coarda timpanului) şi ramul mandibular extern. Fibrele parasimpatice (visceromotorii generale) sunt pentru glanda salivară parotidă. Acestea din urmă sporesc de la amfibieni. larvele anurelor). dar mai sunt şi alţii nenumerotaţi (de exemplu nervul lateral). amniotele au 12 perechi. este de fapt un tractus intracerebral (cupa optică fiind de origine diencefalică). Nervul patetic (IV) inervează muşchiul marele oblic al globului ocular. Nervul terminal (0) apare la toate vertebratele (cu excepţia ciclostomilor şi păsărilor). nervii liniei laterale au ganglioni proprii. I. anamiotele ar avea 10 perechi. care asigură sensibilitatea generală a feţei şi motorie pentru musculatura arcului oral. din care pornesc astfel trei ramuri: oftalmic. nervul lateral posterior însoţeşte glosofaringianul şi vagul. XI). La mamifere. La vertebratele inferioare conţine predominant fibre vestibulare şi mai puţine acustice. Nervul optic (II). X. IV. ai irisului). pentru neuromaste. culegând informaţii de la neuromastele de pe cap. Nervul trigemen (V) la vertebratele inferioare conţine doi nervi (fiecare cu ganglion propriu): nervul oftalmic profund. cel puţin in stadiu embrionar. Nervul facial (VII) inervează arcul hiodian. VIII. Adevăratul nerv optic ar fi reprezentat de axonii celulelor bipolare din retină. Culege aferenţe din mucoasa olfactivă la peşti sau din organul vomeronazal Jocobson la tetrapode.

determină constricţia vaselor coronare. 5. iar la mamifere şi derivatele acestuia: sternomastoidianul şi cleidomastoidianul (sternocleidomastoidianul la om). stimulează glicogeneza) sunt antagonice celor produce de simpatic. Ganglionii prevertebrale (etajul intermediar) sunt caracteristici păsărilor şi mamiferelor (sporadic apar şi la teleosteeni.2. Axonii mielinizaţi porniţi din aceşti centri constituie fibrele preganglionare incluse în rădăcina ventrală a nervilor spinali. El intensifică activitatea viscerelor (contracţii ale spinei care determină punerea în circulaţie a rezervei de hematii. submucos). inervând la acestea musculatura limbii. dar dispunerea lor în lanţuri paravertebrale (etajul profund) apare numai de la peştii osoşi. scade presiunea sanguină.Nervul vag (X) este pentru următoarele arcuri branhiale. ficat. Centrii nervoşi parasimpatici sunt localizaţi în deuterencefal (parasimpaticul cranian) şi măduva sacrală (parasimpaticul pelvian). Componenta viscerosenzitivă specială (gustativă) este bine dezvoltată la peşti şi redusă la tetrapode. musculatura netedă a viscerelor. Sistemul nervos parasimpatic. ganglioni vegetativi extraaxiali şi fibre nervoase vegetative (care inervează glandele. Sistemul nervos simpatic nu este individualizat la mixine. de la care pornesc fibre postganglionare cenuşii. dar în cursul evoluţiei multe organe capătă dublă inervaţie vegetativă. creşterea ritmului cardiac. numit şi adrenergic (neurotransmiţătorii lui sunt adrenalina.3. rinichi. Fiecare ram branhial are iniţial ganglionul său. Sistemul nervos vegetativ Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţiile organelor interne (activează involuntar). sistemul nervos vegetativ cuprinde centri nervoşi vegetativi intraaxiali. a presiunii sanguine. dilatarea vaselor coronare. în timp ce digestia este stimulată. anure. Ramul comunicant cenuşiu apare numai la mamifere. La peşti prezintă patru ramuri branhiale şi un ram intestinal pentru trunchi. La vertebratele inferioare cele două sisteme vegetative inervează teritorii diferite (la ciclostomi şi condrihtieni regiunea cefalică are inervaţie parasimpatică). Ganglioni mai numeroşi există la peştii condrihtieni. vaselor sanguine periferice şi glandelor sudoripare (numai inervaţie simpatică). al ganglionilor previscerali (prevertebrali).etajul periferic. în cadrul nervilor sistemului cerebro-spinal) şi componenta motorie (individualizată ca sistem vegetativ simpatic şi sistem vegetativ parasimpatic). . La mamifere aproape toate organele au dublă inervaţie vegetativă. Ramul intestinal devine la amniote componenta cea mai importantă. al ganglionilor juxta. Din punct de vedere funcţional. noradrenalina) pregăteşte corpul pentru activităţi dificile. cu caracter metameric. Sistemul nervos simpatic. dar fără 34 . crocodili). Nervul spinal are două componente: una desprinsă din vag (cu origine în partea caudală a nucleului ambiguu) şi una de origine spinală.etajul profund sau lanţul ganglionilor laterovertebrali (paravertebrali). Din punct de vedere anatomic. cu excepţia glandei adrenale. Toate vertebratele au celule ganglionare juxta. . vaselor). fiind pentru motricitatea viscerală generală (fibre parasimpatice pentru organele cavităţii generale). dar la amniote rămân doar doi: proximal (ganglionul jugular) şi distal (ganglionul nodos). Este un nerv motor care inervează muşchiul trapez.şi intramurale.etajul intermediar. cu numeroşi ganglioni din care pornesc fibre postganglionare pentru stomac. existând complet numai la mamifere. dar la petromizoni există celule postganglionare dispersate în plexuri terminale sau ganglioni mici. dar încetineşte procesele digestive (inhibă activitatea tractusului digestiv). Efectele parasimpaticului (reduce ritmul cardiac. Nervul hipoglos (XII) este prezent numai la amniote. mienteric. creşterea glucogenezei). pentru organele toracice. Din aceasta din urmă se desprinde ramul comunicant alb care se îndreaptă spre sistemul de ganglioni. Nervul spinal sau accesoriu (XI) este caracteristic amniotelor. Parasimpaticul cranian există de la ciclostomi. Componenta somatosenzitivă este mai importantă la mamifere. Sistemul de ganglioni prezintă trei etaje distincte: .şi intraviscerali (plexurile subseros. intestin. numit şi colinergic (neurotransmiţătorul lui este adrenalina) readuce corpul la starea vegetativă încetinindu-i activităţile. Sistemul simpatic prezintă centri nervoşi în regiunea toracolombară a măduvei spinării (la mamifere în coarnele laterale). sistemul nervos vegetativ prezintă: componenta senzitivă (alăturată celei somatice.

ganglionul otic) sau intramural în cazul fibrele care aparţin vagului. implicare în reflexe vizuale şi auditive 3. tuberculi cvadrigemeni d. VII. amfibieni anuri b. vertebrate primar acvatice 3. ganglionul spinal f. cerebel d. Care din următoarele structuri nu fac parte din sistemul nervos central al vertebratelor? a. staţie pentru majoritatea căilor senzitive 4. IX (respectiv ganglionul ciliar. măduva spinării b. alături de arheocortex şi paleocortex 3. Împerechează fiecare afirmaţie referitoare la măduvei spinării cu grupa de animale caracteristică: 1. prezintă două intumescenţe: brahială şi pelviană b. fiind bine organizat numai la mamifere. Grupează segmentul encefalic cu structura corespunzătoare: a. are formă de cordon cilindric e. mezencefal 2. ganglionii pterigopalatin şi submandibular. sacul vascular are dimensiuni reduse d. VII. tractusul optic c. hipotalamus b. Fibrele preganglionare pornite din centrii parasimpaticului cranian merg alături de nervii cranieni III. nervi care formează plexul hipogastric inferior (plexul pelvic) pentru organele pelviene. rădăcina ventrală b. coordonarea mişcărilor şi menţinerea echilibrului 5. mamifere 2. Autoevaluare 1. peşti teleosteeni d. mezencefalul este format din tuberculii cvadrigemeni şi pedunculii cerebrali c. IX) asigură inervarea parasimpatică a capului. cerebelul are aspectul unei lame cu dispoziţie transversală b. Unele fibre preganglionare sinapsează cu cele postgaglionare în ganglionul acestui plex. ramul ventral 35 .ganglioni (aceştia apar de la condrihtieni). nervul spinal e. mezencefalul este reprezentat dorsal de tuberculii cvadrigemeni c. mielencefalul este reprezentat de puntea lui Varolio şi piramidele bulbare d. Alege afirmaţiile corecte despre encefalul de la păsări: a. hipotalamus c. emisferele cerebrale d. rădăcina dorsală c. din care se desprinde pentru a forma nervii splanhnici pelvieni. Care din grupele de vertebrate de mai jos nu prezintă scoarţă cerebrală? a. apoi prin ramul său ventral. telencefal 3. Parasimpaticul pelvian este mult mai nou din punct de vedere filogenetic. emisfere cerebrale 6. gnatostomieni 4. are calibru uniform a. diencefal 5. in mod primar 7. făcând sinapsă cu fibrele postgaglionare ganglionii de pe traseul nervilor III. talamus c. Trei nervi cranieni (III. în timp ce fibrele parasimpatice ale vagul inervează viscerele toracice şi marea parte a celor abdominale. VII. dar cele mai multe rămân să sinapseze în pereţii organelor (intramural). mielencefal 4. păsări 5. X. cerebel a. are forma unui cordon turtit d. Fibrele preganglionare pornite din centrii parasimpaticului sacral merg prin rădăcina ventrală a nervului spinal. Alege afirmaţiile incorecte despre encefalul de la mamifere: a. controlul reflexelor vegetative 2. scoarţa tectală este foarte bine dezvoltată 4. emisferele cerebrale au neocortex. ciclostomi 2. metencefal 1. reptile c. telencefalul are scoarţa cerebrală subţire şi corpi striaţi bine dezvoltaţi b. ramul dorsal d. IX. Care din următoarele componente ale nervului spinal la mamifere conţine numai fibre motorii? a. tectum opticum b. fasciculul spinobulbar 8. Împerechează fiecare structura nervoasă cu funcţia corespunzătoare: 1. bulb rahidian e. reflexe olfactive. emisferele cerebrale e.

2. glandele protoracice. metamorfoză. prezintă o dublă origine: .la crustacei: hormoni pentru creştere. intestinul posterior. glanda adrenală. 6.la anelide: hormoni pentru maturarea sexuală. cu variate localizări. mesageri chimici diferiţi pot îndeplini funcţii analoage la diferite organisme şi invers. Glandele endocrine care există la insecte sunt: corpora allata. Structurile secretorii sunt răspândite în tot corpul. năpârlirea. 6. apar diferenţiate glande endocrine. sunt foarte variaţi. mai mult sau mai puţin diferenţiate. controlând creşterea. se constată în evoluţie o tendinţă generală de concentrare. 6. a căror secreţie (ecdizomi = hormonul năpârlirii) are rol în metamorfoză. răspândirea lor dispersată fiind considerată un caracter de primitivitate. De asemenea mai îndeplinesc funcţii endocrine următoarele structuri: gonadele. corpii ultimobranhiali şi paratiroidele. . Ei sunt vehiculaţi prin lichidul sistemului vascular sau liber în absenţa acestuia (ca la hidră).la hidră: hormon accelerator al creşterii. Corpora allata şi corpora cardiaca (uneori cele două structuri fuzionează) sunt legate de sistemul nervos simpatic. În ceea ce priveşte partea secretoare. hormonală şi receptoare (ţinta). celulele pericardiace. a doua secretă hormoni care reglează activitatea glandelor protoracice. activitatea gonadelor şi a cromatoforilor. specificitatea fiind dată de celula ţintă (specificitatea celulei ţintă este determinată de receptorii acesteia. Sistemul endocrin Sistemul endocrin. Prima are şi rol de organ neurohemal. a doua cu celule secretorii dispuse în cordoane).la insecte: hormoni pentru coordonarea vieţii vegetative. paraganglionii. Embriologic. corpora cardiaca.din punga lui Rathke a stomodeumului (adenohipofiza). dar şi ţesuturile ţintă asupra cărora se exercită efectul mesagerilor chimici. 36 . metamorfoza. aşa cum sunt insectele dintre nevertebrate şi toate vertebratele. Mesageri chimici produşi. . Cele două formaţiuni hipofizare se deosebesc clar prin structura histologică (prima cu fibre nervoase şi pâlcuri de celule nevroglice. dar şi structuri endocrine incluse în alte organe: insulele pancreatice. urofiza. numiţi în general hormoni. Hipofiza (glanda pituitară) Hipofiza este prezentă la toate vertebratele. regenerare. Glandele protoracice degenerează la adulţi. diapauza. mesagerii chimici produşi de aceştia.2. secretaţi de celule neurosecretorii din pars intercerebralis (regiunea mediană a protocerebronului) şi din ganglionii lanţului nervos ventral. De aceea. năpârlire.diencefalică (neurohipofiza). cele tractusul gastro-intestinal sau din rinichii.1. acelaşi hormon poate avea efecte diferite (chiar opuse) acţionând pe două celule diferite ale aceluiaşi organism. În evoluţia sistemului endocrin apar schimbări la nivelul fiecăreia din cele trei componente secretoare. dar niciodată printr-un duct. Structuri endocrine la nevertebrate Majoritatea nevertebratelor prezintă celule neurosecretorii care elaborează hormoni cu diferite acţiuni: .1. epifiza. prin afinităţi specifice pentru coloranţi şi prin poziţie anatomică. tiroida. epitochie (metamorfoză genitală). acţiunea lor fiind orientată asupra a cel puţin câteva celule ţintă. care recunosc hormonul). Sistemul endocrin cuprinde structurile secretorii endocrine (de regulă glande). Mesagerul chimic (hormonul) îndeplineşte de fapt o funcţie de comunicare specifică.6. La animalele superior organizate. conform necesităţilor fiziologice ale organismului. împreună cu cel nervos (şi sub coordonarea lui) reglează activitatea organelor. . . structurile endocrine de la nivelul gonadelor. Sistemul endocrin la vertebrate Vertebratele prezintă mai multe glande endocrine: hipofiza.

de aceea apare mai dezvoltat acest lob la reptile (în corelaţie cu posibilitatea schimbarea culorii tegumentului). păsări). fiind de origine endodermică (se diferenţiază din câmpul mezobranhial Hiss al faringelui embrionar).reprezentat de nucleii paraventricular şi supraoptic. În mod primitiv. leneş.2. Hipofiza la om. Tiroida Tiroida este comună tuturor vertebratelor. Morfologia acestei glande variază în seria vertebratelor (fig.2). reprezintă porţiunea cea mai mare. Hormonii sunt secretaţi de celulele neurosecretorii din hipotalamus. Lobul tuberal se dezvoltă în jurul infundibulului (legătura neurohipofizei cu hipotalamusul). iar la majoritatea 37 . furnicar). luteotrop (prolactina). fiind implicat în procesul de reproducere. Neurohipofiza include două porţiuni (fig.1). sunt depozitaţi în partea nervoasă a neurohipofizei. 6. Secretă un hormon stimulator pentru melanină. apar foliculi tiroidieni diseminaţi la ciclostomi în lungul aortei ventrale. Apare numai la tetrapode (lipseşte la squamate. Un scurt sistem vascular port face legătura dintre eminenţa mediană (situată anterior părţii nervoase) şi lobul anterior al adenohipofizei. 6. la toate vertebratele.1): partea nervoasă şi eminenţa mediană (fiecare cu propria sa vascularizaţie). şi lobul tuberal (fig. tirotropina.Adenohipofiza are diferenţiate trei regiuni: lobul anterior. reglând secreţia acesteia din urmă. putând fi împărţită la rândul său în lobi (la ciclostomi) sau regiuni (la teleosteeni. lobul intermediar. 6. a arterelor branhiale aferente sau în peretele ventral al faringelui. gonadotropina. Cei produşi în sistemul magnocelular (cu neuroni secretori mari) . 6. de unde prin sistemul port vascular vor fi transportaţi în adenohipofiză. Hormonii produşi în sistemul parvicelular (cu neuroni secretori mici) al hipotalamusului ajung în eminenţa mediană. Lobul anterior. Funcţia lui nu este bine cunoscută. nucleul paraventricular nucleul supraoptic chiasma optică lob tuberal infundibul artera hipofizară inferioară eminenţa mediană artera hipofizară superioară vena portă hipofizară lob anterior venă venă lob intermediar lob nervos (posterior) Figura 6. adrenocorticitropina. reptile. tatuu). El produce hormonul somatotrop (de creştere). Lobul intermediar este situat la graniţa dintre adeno. Este vorba de vasopresină (hormonul antidiuretic) şi ocitocină (determină contracţia musculaturii uterine şi a celulelor mioepiteliale din glandele mamare).1. Lipseşte la păsări şi unele mamifere (balenă.şi neurohipofiză (lobul conţine o fantă ce reprezintă fostul lumen al pungii lui Rathke).2.

reptile şi păsări. 6. Structura este destul de constantă în seria vertebratelor. Tiroida la vertebrate. ea nu se diferenţiază decât după metamorfoză. Denumirea glandei indică strânsa asociere cu glanda tiroidă.2. mai abundente.teleosteenilor în regiunea branhială. dipnoi (sub epiteliul ce acoperă limba). la mamifere. Structura glandei este reticulară (cordoane şi pâlcuri de celule secretorii). crocodili. iar la gnatostomieni ei sunt stocaţi în cantităţi mari extracelular . La mamifere are o distribuţie aparte. amfibieni ciclostomi. Celulele principale.2.3). secretă parathormonul. Foliculul (vezicula) tiroidiană este considerat unitatea structurală şi funcţională a tiroidei. embriologic. paratiroida lipseşte. Tiroida apare ca organ compact la peştii elasmobranhi (între cartilajele mandibulare). La ciclostomi aceşti hormoni sunt depozitaţi intracelular. al căror rol nu este bine cunoscut (fig. Ciclostomii par să nu aibă această formaţiune glandulară. la toate tetrapodele (dublă la amfibieni. 6. păsări şi unică la chelonieni). iar la mamifere se mai adaugă celulele parafoliculare. La peşti. iar paratiroida . 38 .în lumenul folicular plin cu un coloid secretat tot de celulele foliculare. amfibieni. lacertilieni. Celulele foliculare secretă doi hormoni (două tiroglobuline iodate): tetraiodotironina (T4) şi triiodotironina (T3). Corpul ultimobranhial şi glanda paratiroidă Aceste glande secretă hormoni antagonici: corpul ultimobranhial elaborează calcitonina (scade nivelul calciului şi fosforului din sânge). de asemenea la amfibieni. Peretele foliculului este constituit din celule epiteliale secretorii (celule foliculare). Mobilizarea hormonilor din lumenul folicular este realizată tot de către celulele foliculare. provine din a V-a pungă branhială (sursa embrionară mai exactă fiind ectomezenchimul din crestele neurale migrat la acest nivel).parathormonul (creşte nivelul calciului şi fosforului din sânge). La om şi alte câteva specii de mamifere există în structura glandei şi celule oxifile. şerpi. separat dispuse în regiunea faringiană la peşti. Corpul ultimobranhial. diseminate ca celule parafoliculare.3. celulele sale fiind incorporate în tiroidă. Glanda paratiroidă provine din endoblastul pungilor branhiale (depinde de specie care pungi anume). Corpul ultimobranhial este reprezentat de mase celulare de obicei perechi. La mamifere tiroida este dispusă pe faţa anterioară a cartilajului tiroid şi a primelor inele traheene (la celelalte tetrapode tiroida este dispusă pe faţa anterioară a traheii) şi este alcătuită din doi lobi uniţi între ei printr-un ist. teleosteenei elasmobranhi şerpi chelonieni capilar sanguin celulă parafoliculară celulă foliculară om şopârle păsări şoarece coloid foliculul tiroidian la mamifere Figura 6.

mineralocorticoizi. cele două părţi secretoare se amestecă sau sunt adiacente.4. La mamifere se formează o glandă adrenală compusă. formând şiruri de ţesut adrenal. cu origine în epiteliul celomic (mezodermul splahnic din regiunea învecinată).3. 6. existând trei categorii de paraganglioni: . Cealaltă porţiune este reprezentată de ţesutul sau corpul cromafin. Glanda adrenală Glanda adrenală este formată din două porţiuni diferite ca origine. ţesutul interrenal formează glande distincte de-a lungul rinichilor. produce hormonii corticosteroizi (glucocorticoizi.5. La amfibieni. ele sunt separate: . 39 . elasmobranhi teleosteeni salamandră broască broască ţestoasă păsări şoarece Figura 6. la elasmobranhi. La ciclostomi şi peşti. dar ţesutul cromafin este încă separat. provenit din celule crestelor neurale. .4). constituită dintr-o corticală (ţesut interrenal) şi o medulară (ţesut cromafin). iar celulele cromafine fiind situate în vecinătate. între rinichi. Glanda adrenală la vertebrate. Poziţia celor două porţiuni diferă în seria vertebratelor (fig. glanda adrenală la amniote tinde să se localizeze numai pe sau în rinichi. 6. O parte este reprezentată de ţesutul sau corpul interrenal.la teleosteeni.2. Sunt larg răspândiţi la mamifere. Paraganglionii Paraganglionii sunt formaţiunii neuroendocrine cu origine în crestele neurale.simpatici. produce catecolamine: adrenalina şi noradrenalina. cei mai numeroşi (elaborează adrenalina). Cele două ţesuturi secretoare se amestecă de asemenea la reptile şi păsări. estrogeni şi androgeni). Detaliu structural din paratiroida de om. ţesutul interrenal este inclus ca insule diseminate în rinichi sau înconjoară venele cardinale posterioare. numită suprarenală.2. dar nu în contact cu cele interrenale.celulă oxifilă celule principale capilar sanguin Figura 6.la primii ţesutul interrenal fiind situat de-a lungul venelor cardinale posterioare (în apropierea rinichiului).4. 6.

40 . Insula Langerhans. în jurul canalelor excretoare exocrine.6. 6.vagali (secretă acetilcolina). La toate tetrapodele există aglomerări de celule cu secreţie endocrină.celule alfa sau A (secretă glucagonul). având în structură acini .cu secreţie exocrină şi insule Langerhans .2. capilar sanguin acini seroşi exocrini celulele insulei Langerhans Figura 6. La unele vertebrate are rol fotoreceptor (a se recapitula epitalamusul şi ochiul parietal!). ambele structuri secretorii s-au dezvoltat din mugurii pancreatici ai intestinului embrionar. printre care se găsesc capilare sinusoide (fig. dar la păsări şi mamifere acest efect este mai puţin important. în partea terminală a măduvei spinării. intervine în reglarea bioritmului circadian.4.şi endocrine ca structuri adiacente.7. . dar separate şi diseminate. Este de fapt un ţesut glial. corpusculul carotidian). numite insule Langerhans. secretă melatonina. partea endocrină fiind sub formă de insule sau pătură subţire. La ciclostomi. în care se depozitează secreţia unor celule neurosecretoare situate în partea posterioară a măduvei. puternic vascularizat. . Insulele pancreatice Pancreasul este o glandă mixtă. .5). Această secreţie este implicată în osmoreglare.celule delta sau D (secretă somatostatina).celule PP (secretă PP = polipeptid pancreatic). fie ca organ compact în peretele intestinului (la mixine).2.. există un pancreas compact. Insula Langerhans este structurată în cordoane de celule. pancreasul endocrin apare fie ca agregare celulară în epiteliu intestinal (la petromizoni). Mulţi dintre peştii teleosteeni au porţiunile exo. Epifiza (glanda pineală) Această glandă este o evaginare dorsală a diencefalului.celule beta sau B (secretă insulina). mici (de exemplu.cu secreţie endocrină. 6. situate printre acinii exocrini. La elasmobranhi. 6.8.simpaticoparasimpatici. La vertebratele inferioare acest hormon afectează melanoforii din piele.2. . Glanda pineală reglează desfăşurarea sezonală a reproducerii. Urofiza Urofiza există cu probabilitate la toţi peştii. În cadrul cordoanelor au fost identificate mai multe tipuri de celule: . Când epifiza are structură de glandă endocrină. 6.

.. b... corpus luteum.. e. precum secretina... rechinii au un pancreas difuz............ componenta endocrină este constituită din acini...... 6....... la tetrapode... Alege afirmaţiile incorecte despre pancreas : a..................... care secretă renina..................... d. enterocrinina şi alţii... secretă ca hormoni principali insulina şi glucagonul....... situate între tubii seminiferi......... e.. enterogastrona....... La femele. Tractusul gastrointestinal......... este o glandă mixtă prezentă la toate vertebratele........... Organe endocrine secundare Rolul principal al acestor organe este altul decât cel endocrin....... la mamifere adăugându-se şi celulele tecilor foliculare....... La masculi..... celulele Leydig (interstiţiale). epifiza se diferenţiază la embrion printr-o evaginare dorsală a .. colecistochinina.mucoasa gastrică secretă gastrină.......... b...... componenta endocrină este constituită din insulele Langerhans.. c.. d........... astfel încât să fie adevărate: a...... ... unitatea structurală şi funcţională a tiroidei este .... 2... Rinichii au ca structură endocrină aparatul juxtaglomerular (organizat în jurul arteriolelor renale). Peretele să produce hormoni: ... c................ corpul ultimobranhial elaborează hormonul numit .....2......... hipofiza este prezentă la toate ...... gonadele secretă şi hormoni.. 41 ..... hormonii depuşi în neurohipofiză sunt secretaţi în ... Completează enunţurile de mai jos................ structurile endocrine ale ovarului sunt ţesutul interstiţial........2......... Gonadele In afară de producerea gameţilor.............9....mucoasa intestinală secretă o serie largă de hormoni.. produc hormoni androgeni (testosteronul fiind principalul).10... celulele foliculare......... care determină caracteristicile sexuale secundare............ Autoevaluare 1.......6. Principalii hormoni produşi sunt estrogenul şi progesteronul....

sporirea lungimii intestinale prin încolăciri caracteristice. iar următoarele sunt reprezentate de intestinul mediu respectiv intestinul posterior.1. respectiv cea a tractusului digestiv (la protozoarele şi metazoarele inferioare este suficientă simpla absorbţie a particulele nutritive prin pinocitoză). Segmentul cefalic este reprezentat la vertebratele primar acvatice de către regiunea bucofaringiană. Caractere generale La majoritatea animalelor metazoare procesul de înglobare a hranei. mediu şi posterior. iar la tetrapode de către cavitatea bucală şi faringe. de forma unui buzunar înfundat.1. numite la mamifere vilozităţi intestinale). Tipuri de implantare si de înlocuire a dinţilor. Celenteratele şi viermii plaţi au un tractus digestiv simplu. cu diferite modalităţi de mărire a suprafeţei de absorbţie (diferenţierea tiflosolisului intestinal la unele anelide. extinderea suprafeţei echivalente a secţiunii transversale prin cutări sau evaginări. Sistemul digestiv 7. La formele superioare de nevertebrate şi la toate cordate întâlnim un tub digestiv deschis la ambele capete. 42 . Segmentul anterior este format din esofag şi stomac. Tractusul digestiv prezintă mai multe segmente: cefalic.7. Figura 7. a necesitat diferenţierea unui comportament precum şi a unei anatomii specifice.2. 7. Sistemul digestiv la vertebrate La vertebrate. sistemul digestiv este alcătuit din tractusul digestiv şi glandele anexe. în vederea asigurării substanţelor de structură şi energetice. anterior.

1). ciclostomii având doar dinţi cornoşi. Figura 7. Dinţii adevăraţi sunt prezenţi la gnatostomieni. cu 32 de dinţi. cu doar două generaţii dentare (difiodonte). fie scurţi (brahiodonţi). premolari şi cea definitivă constituită din setul secund al incisivilor. 7. foarte rar în alveolă (la crocodili). Omul are dentiţie bunodontă. reprezintă sursa diferenţierii multor organe: pungile branhiale. atât ontogenetice cât şi filogenetice. implanţaţi în alveole (tecodonţi). Mamiferele prezintă diferite tipuri specializate de dentiţie (fig. există mai multe generaţii de înlocuire (polifiodonţie).4). cât şi adaptărilor la diferite modalităţi de hrănire (fig.2): bunodontă la omnivore. C1/1. sectorială la carnivore.3 şi fig. lofodontă şi lofoselenodontă la ierbivore. PM 2/2.2.2. cu rol apucător (haplodonţi). în cadrul lor dinţii fiind. în cursul dezvoltării sale.Porţiunile tractusului digestiv au suferit modificări morfologice şi structurale determinate atât de evoluţia progresivă a vertebratelor. 7.cea de lapte sau deciduală formată din incisivi. 7. de aceeaşi formă conică (homodonţi).3. 7. camera urechii medii şi trompa eustachiană. canini. diferenţiaţi morfologic şi funcţional (heterodonţi). Cavitatea bucală Conţine dinţii. Mamifere au un număr mic şi fix de dinţi (există o formulă dentară pentru fiecare specie). Tipuri de dinţi la mamifere. tiroida.2. iar in pereţii săi glandele salivare. premolarilor şi în plus dinţi molari. M3/3. La vertebratele nemamifere dinţii sunt de obicei într-un număr mare. Faringele Deşi la formele adulte nu reprezintă decât un simplu coridor de pasaj pentru hrană şi aer. 7. în funcţie de gradul de uzură la care sunt supuşi.1. limba. paratiroidele. fixaţi de suportul osos acrodont sau pleurodont (fig. 43 . caninilor. amigdala palatină. după următoarea formulă: I2/2. selenodontă. fie alungiţi (hipsodonţi). 7. timusul.

La tetrapode nu se mai întâlnesc astfel de formaţiuni. în cazul rumegătoarelor din patru compartimente: ierbar. precum ciprinidele. În mod secundar stomacul poate lipsi la unii peşti . există grupe răpitoare care au totuşi un intestin mediu scurt. pe cea mai mare parte a feţei interne intestinale este dezvoltată valvula spirală. esofagul lung prezintă o dilatare caracteristică.4. alungit. De la sturioni apar apendicii pilorici. Alungirea intestinului mediu determină formarea de anse. fusiformă. asemănător celui sifonal. Printre peşti. precum ştiuca. care comunică cu intestinul mediu. Duodenul este diferenţiat structural de restul intestinului ( numit ileon) doar la mamifere. regiunea fundică şi cea pilorică. O parte dintre mamifere au stomacul simplu. mică. deosebind următoarele tipuri: . ca formaţiuni digitiforme externe. . La peşti stomacul poate avea diferite forma. biban. ciur.6. dar şi pentru digestia mecanică şi chimică a hranei. şi una musculoasă. întâlnit de exemplu la şalău.stomacul sifonal sau în formă de “J”. Astfel la selacieni.fiind distinctă de celelalte. chiar şi acipenseride. prima ansă la tetrapode . 44 . . iar la restul tetrapodelor mai lung . Stomacul Este o regiune lărgită a tractusului digestiv. cu partea cardială mai lungă şi cea pilorică mai scurtă îndoită. la unele specii răpitoare. La om intestinul mediu este alcătuit din duoden. diferenţiată ca un compartiment de depozit. Amfibienii şi reptilele au în general un stomac de tip fusiform. în număr mai mare ( păstrăv. foarte bine dezvoltată. cazuri în care suprafaţa internă este mărită considerabil prin structuri specifice. Specii de teleosteeni răpitori au apendici pilorici mai bine diferenţiaţi. prezintă diferite lungimi.alungirea făcându-se treptat. . Esofagul Leagă faringele de stomac. Păsările au un stomac compus. ultimele două fiind aproape nediferenţiate structural. 7. care comunică cu esofagul. Altele prezintă un stomac compus. Intestinul mediu La nivelul căruia se continuă digestia şi se realizează absorbţia nutrienţilor. 7. formaţiune care se păstrează şi la acipenseride. fiind mai scurt la vertebratele primar acvatice. prezent la păstrăv de exemplu sau la peştii selacieni.2. jejun şi ileon.7. Din punct de vedere morfo-structural. căpătând pereţi foarte groşi şi devenind un fel de pipotă.5). la care se pot deosebi: regiunea cardia. numită guşă. la răpitoare nu există guşă. însă mult mai slabă. format dintr-o porţiune glandulară. chiar şi la amfibieni.5. odată cu cea a gâtului. La apăsări.2. la nivelul stomacului se port deosebi în principal două regiuni: cea cardială. el conţinând în submucoasă glandele Brunner. scrumbia albastră) sau mai mic (şalău).stomacul compus (la chefal de exemplu) este un stomac cecal la care regiunea pilorică este foarte dezvoltată. foios şi cheag (fig. dar cu o prelungire în fund de sac a ramului cardial. permanentă la unele grupe. în funcţie de regimul alimentar: este de regulă mai scurt la vertebratele carnivore şi mai lung la cele erbivore. şi cea pilorică.stomacul fusiform sau simplu.stomacul cecal. 7. numită pipotă.numită duodenală . situate la limita dintre stomac şi intestin.2.

Figura 7. Variabilitatea tractusului digestiv la vertebratele primar acvatice. 45 .3.

numit cec. unul transvers şi altul descendent. dar intestinul posterior se prelungeşte cu rectul (restul dorsal din cloac).4. cu rol în reabsorbţia apei. adăugându-se şi o ansă sigmoidă. fiind dispus ca un “U” întors cu un colon ascendent. care prin orificiul cloacal comunică cu exteriorul. 46 . prezentând la elasmobranhi glanda rectală care secretă o soluţie hipersalină.Figura 7. La om cecul este scurt. formându-se mai multe anse. Peşti au intestinul posterior scurt şi drept. cu o prelungire de mic calibru numită apendice vermiform. care se deschide la exterior prin orificiul anal. Capătul posterior al intestinului posterior se deschide la majoritatea vertebratelor în cloac. rol limfoid.şi euteriene. nu au de asemenea cloac. La om el are lungime medie. la aceeaşi limită se poate găsi un diverticul în fund de sac. În cloac se mai deschid căile urinare şi cele genitale. Intestinul posterior Este mai scurt şi de regulă mai larg decât cel mediu (intestin gros). La peştii teleosteeni intestinul posterior deschizându-se la exterior direct prin orificiul anal. 7. digestia celulozei. Lungimea intestinului posterior se măreşte mai ales la mamiferele erbivore.2. mai bine dezvoltat la unele păsări erbivore şi mamifere erbivore nerumegătoare. Limita dintre intestinul mediu şi cel posterior este adesea marcată la tetrapode de valvula şi apendici cecali. bogat în formaţiuni limfoide. De asemenea. Mamiferele meta. Variabilitatea tractusului digestiv la tetrapode.7.

Figura 7. 47 .7. cu excepţia mamiferelor. Pancreasul. la selacieni şi tetrapode.2. 7.5. mai mult sau mai puţin abundent.8. Figura 7. şi centrată de o venă centrolobulară. Ficatul are la toate vertebratele. a cărei parte secretorie exocrină este reprezentată de acini seroşi. B – nerumegătoare. sau compactă. faţă de care se dispun radiar cordoanele de hepatocite separate de capilare sinusoidale (fig. Glandele anexe Situate în cavitatea generală.6). secreţia lor vărsându-se în prima parte a intestinului mediu. poate apare ca o glandă difuză. la peştii teleosteeni. Structura lobului hepatic la mamifere.6. o structură în reţea. Mamiferele au o structură hepatică lobulară. sunt ficatul şi pancreasul. în care grupuri de 2-3 cordoanele de hepatocite sunt separate de capilare sinusoidale. fiecare unitate structurală de forma unei prisme (lobulul) fiind delimitată de un înveliş de ţesut conjunctiv. Modificări adaptative pentru digestia celulozei la mamiferele erbivore: A – rumegătoare.

lofodonta 2. depăşind 20 m b. bunodontă b. Equus caballus 4. Intestinul mediu la Canis familiaris are următoarele caracteristici: a. esofag. f. esofag. esofag. 5. stomac sifonal. Împerechează fiecare specie cu tipul de stomac corespunzător: f. stomac simplu i. lofoselenodeontă c. Care set de organe aparţine de tractusul digestiv la păsări? e. 5. Capreolus capreolus 3. Împerechează fiecare specie de mamifer cu tipul de dentiţie caracteristic: a. este foarte lung. intestin cu apendici pilorici. b. fără stomac 48 . 4. c. d. stomac sifonal h. intestin cu valvulă spirală.Autoevaluare 1. Cyprinus carpio 2. Bos taurus 3. stomac compus j. este compus din cecum şi colon. Sus scrofa 2. izodontă e. stomac sifonal. stomac fusiform g. lobulul hepatic este centrat de o arteră centrolobulară. Oryctolagus cuniculus 1. este diferenţiat în duoden. în acord cu regimul de hrană c. intestin. jejun şi ileon d. stomac tetracameral. esofag. g. Oryctolagus cuniculus 1. Salmo trutta fario 5. Rana sp. h. 4. are la mamifere o structură lobulară. are la toate vertebratele o structură în reţea. 3. stomac bicameral (glandular şi triturator). intestin. Delphinus sp. selenodontă d. conţine cordoane de hepatocite separate de capilare sinusoidale. Alege afirmaţiile corecte despre ficat: a. este scurt.

49 . Branhii interne Vertebratele primar acvatice au branhii interne (fig. servind pentru respiraţie. care depăşesc dificultatea principală pe care o întâmpină epiteliile în aer. lamele branhiile sunt fixate pe toată lungimea lor de un sept cărnos bine dezvoltat ce ajunge până la nivelul tegumentului. pot fi aprovizionaţi cu aer proaspăt bogat în oxigen prin difuziune sau prin mişcări active de umplere. Sistemul respirator branhial Este diferenţiat în regiunea branhială fiind reprezentat de branhii interne sau externe. în cazurile mai simple.structuri interne. Branhiile larvare ale amfibienilor (fig.8. acestea fiind la rândul lor alcătuite din lamele branhiale. care este de două tipuri: branhial şi pulmonar. 8. Organismele terestre au alte mijloace care facilitează schimbul gazos . suplimentează doar schimburile respiratorii care se desfăşoară la prin suprafaţa corpului. La acipenseride septul branhial se scurtează încât lamele branhiale devin parţial libere. numite mişcări de ventilaţie. Ciclostomii au pungi branhiale (marsipobranhii). dar la artropode. Aceste suprafeţe respiratorii se găsesc în cadrul sistemului respirator. cea de pierdere a apei. rămân libere şi mobile. sau exodermică (apar înaintea formării pungilor branhiale şi a pliurilor operculare). ele preiau în întregime funcţia schimbului de gaze .2. la peşti. dar şi pentru absorbţia substanţelor nutritive preluate din ou sau din uterul matern. 8. fiecare comunicând pe de o parte cu exteriorul. La teleosteeni septul dispare cu totul. chiar dacă devin interne. rămânând o singură cameră branhială. protejată de opercul. 8.1.1. cât şi cei ai melcilor cu respiraţie aeriană sau cazul unor crustacee. La elasmobranhi. separă fantele branhiale (în număr de cinci) care adăpostesc branhiile. Aceste branhii pot fi de origine endodermică (reprezentând prelungiri ale lamelor branhiale care ies în afara pungilor branhiale). Odată cu dispariţia septelor se şterg şi fantele branhiale. subţiri şi intens vascularizate. prinse doar prin baza lor direct pe arcul branhial. Sistemul respirator Schimbul gazos care se reprezintă etapa respiraţiei externe se realizează la nivelul unor membrane cu suprafaţă mare. Branhiile externe Branhiile externe apar la embrionii şi larvele de la numeroşi peşti. iar lamele branhiale perechi. numite plămâni. Branhiile. septele. Dispar aproape întotdeauna la adult. Plămânii tetrapodelor.1).1) sunt de origine ectodermică. susţinute de arcurile branhiale. 8. deoarece restul suprafeţei corpului are o permeabilitate mult redusă. Peştii au branhia formată din lamele branhiale. 8. iar pe de altă parte cu faringele.1. Ele au de regulă forma unor filamente bipenate (branhii plumoase).1.

Figura 8.1. Sistemul respirator branhial.

Figura 8.2. Suprafeţele respiratorii la plămânul parenchimatos de tip alveolar (mamifere) si la cel de tip tubular (păsări).

8.2. Sistemul respirator pulmonar
8.2.1. Plămânii Plămânii caracterizează în general vertebratele tetrapode, dar pot apărea şi la unele grupe de peşti precum Polypteridae (Brachiopterygieni), dipnoi, crosopterigieni. Aceşti peşti au plămâni saciformi, care nu pot fi confundaţi cu vezica gazoasă (înotătoare), datorită diferenţelor de origine (plămânii se desprind de pe partea ventrală a esofagului embrionar), vascularizaţie şi structură. La tetrapode se întâlnesc două tipuri de plămâni: cei saculari şi cei parenchimatoşi.

50

Plămânul sacular apare ca o pungă, cu o cutare internă mai mult sau mai puţin accentuată, ce determină o compartimentare în loje şi lojete. Suprafaţa lor respiratorie este în general redusă, crescând în sens centriped. Este prezent la amfibieni şi reptile. Plămânul parenchimatos, caracteristic păsărilor şi mamiferelor, prezintă elementele morfofuncţionale înconjurate de un parenchim conjunctiv. Suprafaţa respiratorie este considerabil mărită, creşterea ei făcându-se în sens centrifug. La păsări pulmonul are o structură parenchimatoasă de tip tubular, în care unitatea morfofuncţională este capilarul aerian (fig. 8.2); din punct de vedere funcţional este foarte eficient (are loc un dublu schimb respirator), având anexaţi şi sacii aerieni. Mamiferele au plămân de tip parenchimatos alveolar, cu unitatea morfofuncţională reprezentată de alveola pulmonară (fig. 8.2), un fund de sac care reţine o cantitate de aer rezidual. Plămânii la mamifere sunt înveliţi în pleură (constituită din două foiţe, una viscerală, alta parietală, între care se află un spaţiu virtual - cavitatea pleurală). La păsări pleurele sunt slab dezvoltate şi de aceea plămânii sunt lipiţi de coaste, care adesea îşi lasă amprenta pe faţa lor dorsolaterală. 8.2.2. Căile respiratorii La peştii care prezintă pulmoni, calea respiratorie care face legătura cu esofagul, nu conţine elemente scheletice şi este în general neomologabilă cu traheea. La tetrapode se diferenţiază drept căi respiratorii: fosele nazale, laringele, traheea. Fosele nazale arată în seria tetrapodelor tendinţa de separare a căii respiratorii de cea alimentară, realizată pe deplin la mamifere, precum şi la crocodili. Laringele, cu un schelet şi o musculatură proprie, apare diferenţiat de la urodelele mai evolute, care au cartilajele aritenoide. Anurele neavând un gât bine distinct, prezintă o cameră laringotraheaiană. Reptilele şi păsările au laringele în strânsă conexiune cu hiodul, cu cartilajele aritenoide, cricoide şi un inel traheal. La mamifere, laringele este organul fonaţiei, mucoasa laringiană formând repliuri numite corzi vocale, situate cartilajul tiroid şi cele aritenoide. Elementele scheletice ale laringelui mamalian sunt cartilajele aritenoide, cartilajul cricoid, tiroid, şi epiglota. Traheea prezintă o lungime proporţională cu cea a gâtului. Peretele său este susţinut de inele cartilaginoase care pot fi complete sau incomplete. Păsările au, în dreptul ultimelor inele traheale sau la graniţa dintre trahee şi bronhii, aparatul fonator numit siringe.
Autoevaluare 1. La rechini sistemul respirator are următoarele caracteristici: a. comunicarea cu exteriorul se face prin fante branhiale; b. septele branhiale sunt foarte scurte şi lamele branhiale libere; c. septele branhiale sunt lungi şi lamele branhiale fixate pe ele; d. camera branhială este unică şi acoperită de opercul. 2. Împerechează fiecare grup de tetrapode cu tipul de plămân caracteristic: k. amfibieni 1. sacular l. reptile - chelonieni 2. parenchimatos alveolar m. reptile - ofidieni 3. sacular cu căi intrapulmonare n. păsări 4. parenchimatos tubular o. mamifere 3. Alege afirmaţiile corecte despre căile respiratorii: e. laringele este organul fonator la toate tetrapodele; f. păsările emit sunete din segmentul numit sirinx; g. camera laringotraheală este prezentă la păsări; h. epiglota este prezentă numai la amniote.

51

9. Sistemul circulator
9.1. Caractere generale
Organismele pluricelulare şi-au dezvoltat mecanisme de transport bazate pe sistemul deplasării în masă a soluţiei (convecţie), căci difuziunea nu poate face faţă cerinţelor unei mase celulare mari şi active, când este vorba de distanţe mari. La unele nevertebrate cu dimensiuni prea mari pentru ca difuziune să facă faţă solicitărilor organismului, dar totodată lipsite de posibilitatea de a realiza o circulaţie sistemică a lichidelor corpului, sistemul de transport se bazează pe migrarea unor celule vehiculate ale substanţelor nutritive. Aceste celule, numite amoebocite, încorporează mici particule de hrană şi apoi se detaşează de epiteliu deplasându-se cu ajutorul pseudopodelor spre celule din alte regiuni. În acelaşi timp se produce şi digestia intracelulară. Transportul unor cantităţi mari de substanţe utilizează în general apa ca “solvent universal” , dar şi unii compuşi chimici purtători speciali ai unor substanţe vitale - precum hemoglobina care transportă gazele respiratorii. Este necesară de asemenea o cale de transport şi un mecanism de pompare a lichidului circulant. La animale, lichidele circulante sunt extracelulare. Nevertebratele inferioare au intestinul primitiv ca principală cavitate a organismului care este scăldat de mediu extern. Un spaţiu care poate fi menţinut izolat de mediu extern şi folosit pentru schimburile nutritive, este celomul format în evoluţie între ţesuturile intestinului şi peretele corpului. Se delimitează astfel un compartiment lichid extracelular mobil. Dacă iniţial mişcarea acestuia se realizează prin mişcările generale ale corpului, la nevertebratele superioare şi la toate vertebratele apare pompa musculară în acest scop, numită inimă. În cazuri mai simple inima împrăştie numai lichidele, ele reîntorcându-se la inimă nu tot prin vase, ci prin spaţiile corpului, având de-a face cu un sistem deschis. O nouă etapă în evoluţie a constituit-o închiderea completă a lichidului circulant în interiorul unor vase, rezultând sisteme circulatorii închise, caracteristice vertebratelor şi câtorva nevertebrate.

9.2. Sistemul circulator la vertebrate
Sistemul circulator asigură circulaţia sanguină şi cea limfatică, fiind alcătuit din vase de diferite tipuri şi calibre (artere, vene sanguine şi limfatice, capilare sanguine şi limfatice) şi din inimă. 9.2.1. Vasele sistemului circulator Circulaţia este întotdeauna orientată într-un singur sens: centrifug în artere şi centripet în vene. Arterele îşi micşorează calibrul cu cât se îndepărtează de inimă. Peretele arterial este gros, alcătuit din trei tunici: intima (formată din endoteliu şi subendoteliu), media (cu elemente musculare netede şi elemente elastice) şi adventicea (de natură conjunctivă). Arterele de calibru mare au tunica medie abundentă în fibre elastice, numite de aceea artere de tip elastic; arterele de calibru mijlociu sunt numite de tip muscular întrucât media lor este bogată în fibre musculare netede (la acest tip de artere, între intimă şi medie există o limitantă elastică internă). Venele au întotdeauna pereţii mai subţiri decât arterele de un acelaşi calibru (fig. 9.1); de asemenea au mai puţine elemente musculare şi elastice. Peretele venos are în structura sa aceleaşi trei tunici (intima, media şi adventicea), media fiind ceva mai bogată în elemente musculare. Venele poartă adesea valvule de formă semilunară (la nivelul arterelor acestea nu există decât în mod excepţional), reprezentând nişte repliuri ale intimei. Vasele limfatice au pereţii cu o structură mai puţin diferenţiată, doar la nivelul celor mai mari putându-se evidenţia prezenţa celor trei tunici; la nivelul tunicii medii lipsesc în general fibrele musculare. Ca şi venele, vasele limfatice au valvule, mai ales la păsări şi mamifere. La mamifere, pe traiectul vaselor limfatice se diferenţiază ganglionii limfatici. La vertebratele inferioare se găsesc elemente contractile, numite inimi limfatice, situate de regulă în apropierea locurilor unde vasele limfatice se deschid în vene, având rolul de a împinge limfa către vene.

52

constituindu-se apoi un acelaşi tip de vas. de la care pleacă artera aortă. în strânsă legătură cu respiraţia branhială. telesteenii păstrând un mic rest din con. este asimetrică şi alcătuită dintr-un sinus venos. 9. Peştii prezintă compartimentele inimii dispuse în forma literei “S”: un sinus venos. cu valvule interne. un atriu.Capilarele sanguine sunt vase de calibru redus. La peştii dipnoi. interpuse între sistemul arterial şi cel venos. numite sinusoidale. Au calibru neregulat. care are structură cardiacă.2.2. dispuse pe o membrană bazală. atunci când cea branhială devine imposibilă din cauza scăderii apei. Vertebratele primar acvatice au o alcătuire tipică a inimii. cu structură vasculară. în cazul unor vene (de exemplu sistemul porthepatic sau cel porthipofizar). astfel încât în structura peretelui cardiac se regăsesc trei pături: pătura internă numită endocard (continuarea intimei vasculare). Există şi capilare cu un calibru variabil şi discontinuităţi în perete. aceste reţele capilare speciale se numesc admirabile. încât prin ea să circule şi sânge oxigenat: separarea incompletă în două părţi a atriului (în partea stângă ajunge 53 . de către bulbul arterial. 9.1. Capilarele limfatice sunt de regulă mai largi decât cele sanguine şi încep în fund de sac. se face treptat la peşti şi nu în totalitate. un atriu.2). Figura 9. Prin inimă trece în permanenţă sânge venos. provine dintr-u vas profund modificat. în cazul unei artere (de exemplu glomerulul renal). la periferia căreia se află un strat subţire reticular. La ciclostomi inima are un caracter foarte primitiv. Peretele lor este alcătuit dintr-un endoteliu cu celulele puternic aplatizate. organul motor al circulaţiei. Uneori capilare se găsesc pe traiectul unei artere sau a unei vene care se capilarizează. inima prezintă modificări. circulaţia fiind simplă şi completă. un ventricul şi un con arterial la peştii cartilaginoşi sau un bulb arterial la teleosteeni (fig. sau porte. Înlocuirea conului arterial. Schema structurii vaselor sanguine. care au o respiraţie pulmonară. un ventricul şi un con rudimentar cu 2 valvule. pericardul (de natura conjunctiva. iar la vertebratele inferioare se pot dilata mult dând saci limfatici. Inima Inima. de forma unui inel redus. pătura mijlocie numită miocard (muşchiul inimii) şi pătura externă. protejând organul).

2. Figura 9. Atriul este separat complet în: atriul drept mai mare şi cel stâng (în care se deschide trunchiul venelor pulmonare). apărute odată cu trecerii la viaţa terestră şi deci la respiraţia aeriană. inima nu mai are sinusul şi conul distincte. iar în cea dreaptă sânge neoxigenat). şi îndreptat apoi spre artera pulmocutanată). bineînţeles tot incompletă. 54 . mai mică. ele pierzându-şi individualitatea. şi orientat spre cârjele aortice) şi cea pulmonară (prin care trece sânge neoxigenat. La reptile (fig. Amfibienii prezintă la nivelul inimii modificări (fig. Astfel circulaţia dipnoilor este dublă. Alcatuirea inimii la pesti. Sinusul venos este mai puţin dezvoltat decât la peşti. complet la anure) în două camere: atriul drept mai mare în care se deschide sinusul venos şi cel stâng mai mic în care se deschid venele pulmonare (aduc sânge oxigenat). atriul este împărţit inegal (cu discontinuităţi la urodele. Circulaţia amfibienilor este dublă. dar musculatura lui. Ventriculul se continuă cu un con. Ventriculul prezintă un sept incomplet care-l împarte în două loji: una dreaptă. precum şi a ventriculului.4). 9. 9. dar incompletă.sânge oxigenat de la plămâni. venit dinspre partea dreaptă a ventriculului. dar incompletă. Ventriculul este unic. în parte amestecat. bine dezvoltat.3). adus din partea stângă a ventriculului. cu o dispoziţie specială diminuează amestecul celor două feluri de sânge. împărţit în două rampe de către o cută spirală: rampa aortică (prin care trece sânge oxigenat. numită şi pulmonară (aici ajunge sângele din atriul drept).

Alcătuirea inimii la reptile.continuat cu artera pulmonară. cârja aortică stângă (cu sânge amestecat). Alcătuirea inimii la amfibieni.3. Figura 9. numită aortică care se continuă cu cârja aortică dreaptă (cu sânge oxigenat). Circulaţia este dublă.4. Figura 9. 55 . alta stângă. din poziţie mediană porneşte recurbându-se spre stânga. dar incompletă.

precum şi unul omolog celui de la mamifere denumit Aschoff-Tawara. 9. se diferenţiază un nodul sinusal. Cârja aortică stânga a dispărut. Din ventriculul drept porneşte artera pulmonară. La vertebratele inferioare acest sistem este mai slab diferenţiat histologic. din ventriculul drept porneşte artera pulmonară prin care pleacă sângele neoxigenat spre plămâni. în septul atrioventricular). care şi-au păstrat caracterul embrionar. iar din cel drept (care are pereţii mai groşi) o cârjă aortică care se curbează spre stânga (fig. la nivelul deschiderii venei cave superioare drepte. cât şi cel interventricular sunt bine marcate. având jumătatea stângă (prin care trece sânge oxigenat) complet separată de cea dreaptă (prin care trece sânge neoxigenat). La păsări. despărţirea atriilor. Conul arterial şi sinusul venos dispar la adulţi (sinusul venos intrând în constituţia atriului drept). 56 . atriul stâng aorta atriul drept ventriculul drept trunchi pulmonar ventriculul stâng atriul drept ventriculul stâng aorta atriul stâng ventriculul drept A B Figura 9.6. Circulaţia este dublă şi completă.6): nodulul sinoatrial sau Keith-Flack (în peretele atriului drept).5). Sistemul excitoconducător al inimii Automatismul inimii este asigurat de o un sistem special de celule musculare. cât şi a ventriculelor fiind completă. numite auricule. 9. reţeaua lui Purkinje (continuă fascicolul atrioventricular în pereţi ventriculari). purtând sânge oxigenat. nodulul atrioventricular sau Aschoff-Tawara (în partea inferioară a septului interatrial). funcţional însă se manifestă la nivelul sinusului venos şi a atriului. rămânând cea dreaptă care porneşte din ventriculul stâng. Mamiferele au sistemul excitoconductor mai bine diferenţiat (fig. Sinusul a fost cuprins în cadrul ventriculului drept. La exterior şanţul atrioventricular (coronar).Păsările au inima tetracamerală. fascicolul atrioventricular (pornit din nodulul atrioventricular. constituind sistemul excitoconducător. Inima mamiferelor seamănă din punct de vedere funcţional cu cea de la păsări. Atriile prezintă de obicei prelungiri.5. Alcătuirea inimii la păsări (A) şi mamifere (B). nodul sinoatrial nodul atrioventricular fascicul Hiss ram stâng ram drept reţea Purkinje Figura 9. Sistemul excitoconducător la mamifere.

Autoevaluare 1. sinus venos. sinus venos. este dublă şi deschisă la tetrapode. c. este simplă şi deschisă la vertebratele primar acvatice. 2. Identifică planul comun de structură al vaselor sanguine. este dublă şi închisă la păsări şi mamifere. două atrii şi două ventricule. atriu. Alege afirmaţiile incorecte despre circulaţie: a. La peştii teleosteeni inima este constituită din: a. două atrii şi un ventricul. vene si capilare. ventricul şi con arterial. 3. ventricul şi bulb arterial. c. sinus venos. 4. b. apoi si pe cea a compartimentului atrial. d. b. Descrie evoluţia compartimentului ventricular al inimii în seria vertebratelor. este simplă şi închisă la vertebratele primar acvatice. 57 . d. precizează apoi si particularităţile structurale pentru artere. atriu.

numit conductul lui Wolff. în preajma căreia se găseşte un glomerul vascular extern) în cavitatea generală a corpului şi distal în canalul Wolff. nefronul glomerular închis prezintă o evoluţie maximă. prezent în mezonefrosul unor amfibieni. la care nefrostomul dispare (se pierde legătura cu celomul). punând în legătură cavitatea corpului cu mediu extern. telesteeni şi amfibieni. întâlnit în mezonefrosul vertebratelor inferioare sau în metanefrosul celor superioare.nefronul deschis cu glomerul intern. Rinichiul Unitatea funcţională şi structurală a rinichiului este nefronul (tubuşorul urinar).rinichiul superior organizat. ei şi căile urinare constituie sistemul urinar (excretor). iar forma care rămâne funcţională pentru toate anamniotele se numeşte şi opistonefros. De asemenea. în care numărul nefronilor s-a înmulţit apreciabil. din partea sa anterioară. funcţia sa principală fiind cea de a forma în embriogeneză ureterul primar.1): pronefrosul (rinichiul cranial sau cefalic). . la care se ataşează un glomerul vascular admirabil. prezent la pronefrosul larvelor de ciclostomi. la masculii amniotelor se formează epididimul (o parte a căilor sexuale).10. iar glomerul este intern. fiindu-i asociată capsula Bawman şi alcătuind împreună corpusculul lui Malpighi. păsări şi mamifere). tubul contort proximal. constituie o condiţie esenţială pentru funcţionarea diferitelor sisteme din organism. 10. elimină resturile metabolice. ansa Henle. Cele mai complexe structuri de acest tip sunt rinichii vertebratelor. Pronefrosul este considerat în general un organ tranzitoriu la vertebrate. cu o presiune osmotică determinată şi sensibil constantă. . 10. . 10. prezent la unii teleosteeni marini. structural şi funcţional: capsula. funcţionează în general pentru eliminarea apei. deschis proximal printr-un nefrostom (pâlnie ciliată. Sistemul excretor reglează mediul intern prin menţinerea unei aceleiaşi cantităţi de săruri şi de apă. Dar există în lumea animală şi o diversitate de sisteme celulare care realizează echilibru ionic. Nefronii în seria vertebratelor sunt şi ei de diferite tipuri: nefronul deschis cu glomerul extern. În evoluţia vertebratelor se disting mai multe tipuri de rinichi (fig. dar pot permite şi reabsorbţia unor substanţe sau secreţia altora în fluidul care circulă prin ele. porţiunea de conectare la canalul colector Bellini (fig. Acestea pot apărea ca nişte tuburi. fiind lipsit în mod secundar de glomerul. este o formă adaptativă a nefronului evoluat.nefronul aglomerular. funcţional rămânând la adulţi metanefrosul . are glomerului dezvoltat chiar pe traiectul tubuşorului urinar. prezentând o alungire considerabilă a segmentelor sale bine diferenţiate morfologic.1. mezonefrosul (rinichiul troncal) şi metanefrosul (rinichiul caudal). tubul contort distal. Metanefrosul este rinichiul funcţional al amniotelor (reptile. prevăzute de regulă cu cili. - 58 . Sistemul excretor Existenţa unui mediu intern.2). În dezvoltarea ontogenetică a vertebratelor superioare (amniotele) se succed toate aceste trei tipuri de rinichi. La amniote.nefronul închis. îndeosebi la mamifere. La unele animale nevertebrate de apă aceste funcţii sunt îndeplinite de aceleaşi suprafeţe de schimb specializate şi pentru schimbul de gaze respiratorii (în cel mai simplu caz este implicată întreaga suprafaţă a corpului). Mezonefrosul apare în embriogeneza amniotelor. forma cea mai simplă.

1. Evoluţia rinichiului la vertebrate. 59 .Figura 10.

10. La amniote se dezvoltă un ureter secundar (prin înmugurirea părţii distale a ureterului primar). Vezica urinară lipseşte în mod secundar la crocodili.2. Ureterul secundar va sta la originea căilor excretoare extra. Figura 10. Autoevaluare Descrie alcătuirea sistemului urinar la amfibieni si mamifere.şi intrarenale. dar la masculii celor mai mulţi gnatostomieni el devine şi spermiduct. inclusiv a tubuşoarelor colectoare Bellini La cele mai multe vertebrate.2. Originea vezicii urinare este diferită: tubară (din conducterele urinare) la peşti. Căile urinare Din unirea între ele a porţiunilor distale ale nefronilor rezultă ureterul primar sau conductul lui Wolff. 60 . Ureterul primar este la ciclostomi uroduct. şerpi. în care poate fi depozitată urina (secretată continuu de către rinichi) şi astfel eliminată numai la anumite intervale de timp. iar cel primar rămâne numai spermiduct (canal deferent). păsări. cloacală la amfibieni şi amniote (la amniote participă la formarea vezicii urinare şi pedicelul alantoidei). în dreptul căilor urinare se găseşte vezica urinară. Structura rinichiului la mamifere.

2. La păsări. care necesită participarea celulelor reproducătoare (gameţi): spermatozoidul şi ovulul. una purtând capul şi cealaltă păstrând coada. cea sexuată. spermatozoizii fiind eliminaţi în cavitatea generală.2. procesul încheindu-se cu separarea celulelor fiice. Reproducerea prin muguri pluricelulari se întâlneşte la numeroase animale sesile. Reptilele au gonada masculină de formă rotunjită sau ovală. la nivel pluricelular. Gnatostomienii au o pereche de testicule. Canaliculele seminifere sunt structuri permanente.1. Teleosteeni au testicule voluminoase (volumul creşte mult în perioada reproducerii). ocupând regiunea opistonefrotică anterioară. sunt prinse în apropierea extremităţii anterioare a rinichiului (corpuri adipoase galbene sunt ataşate testiculelor). Sistemul reproducător 11. cu rol în transportul gameţilor. Elasmobrannhii prezintă testiculele alungite. Gonadele 11. În mod similar.1. cetacee. Gnatostomienii au şi structuri asociate gonadelor. 61 . situată în jumătatea posterioară a cavităţii abdominale. resorbindu-se în perioada de repaus şi fiind înlocuite de altele.caz numit exorchidie. În forma cea mai simplă. este situată în cavitatea generală. sirenieni. La ciclostomi testiculul este un organ impar. Gameţii sunt produşi în gonade. Din punct de vedere structural (după forma structurii în care se diferenţiază spermatozoizii) se deosebesc două tipuri de testicule: cele cu ampule de la ciclostomi. Astfel la adulţi. Exorhidia poate fi permanentă (la primatele superioare. La majoritatea organismelor pluricelulare. în câteva zile fiecare jumătate regenerează structurile ce-i lipsesc. La mamiferele are loc în timpul dezvoltării intrauterine o deplasare a gonadelor mascule de la locul de formare (porţiune anterioară a mezonefrosului) spre partea posterioară a bazinului sau chiar înafara abdomenului. odată cu activitatea ciclică a gonadei. reprezentate de conducte (căi genitale). perisodactile) sau temporară. 11. carnivore.fenomen frecvent întâlnit la om. Ampulele se dezvoltă sezonier.11. iar deschiderea sa congenitală sau produsă de o ruptură ulterioară determină apariţia herniei inghinale prin pătrunderea unei anse intestinale până în scrot . Vertebratele prezintă o singură formă de înmulţire. Caractere generale Procesul de reproducere prezintă mecanisme variabile în lumea animală. primatele primitive). La anure testiculele ovale. La mamiferele cu exorhidie permanentă canalul inghinal se închide complet. la femelele multor grupe căile genitale asigură ş dezvoltarea progeniturii în primele etape ale dezvoltării. edentate). destul de masive. fiind legat de pereţii acesteia prin mesorhiu. poziţia testiculelor este variabilă: intraabdominale – caz numit criptorhidie (multe insectivore. un vierme plat (planaria de exemplu) se poate reproduce strangulându-şi corpul şi formând două mase celulare. Caracteristicile sale sunt destul de unitare la vertebrate. testiculele coborând în sacii scrotali numai în perioada de reproducere şi apoi revenind în cavitatea abdominală (la unele insectivore. peşti şi amfibieni şi cele care prezintă canalicule seminifere de la amniote şi unii teleosteeni. artiodactile. Testiculul Gonada masculină în care se formează spermatozoizii. proboscidieni. precum sunt celenteratele. înafara corpului. ovarul şi respectiv testiculul. Forma iniţială a descendenţilor variază întâlnind atât forme de reproducere pluricelulară (muguri) cât şi structuri unicelulare (gameţi). numit canal inghinal. care reprezintă structurile de bază ale sistemului reproducător. descendenţii primind doar puţină materie de la care prin dezvoltare vor rezulta organisme noi. Agnatele sunt lipsite de căi genitale. Coborârea testiculului se face printr-un spaţiu situat între peretele abdominal şi pelvis. organismul parental îşi păstrează identitatea. în saci scrotali . testiculele adesea au volum inegal şi sunt dispuse uşor asimetric la partea cranială a rinichilor. rozătoarele. mai înapoia decât la amfibieni. la microorganisme reproducerea constă in diviziunea celulară precedată de o perioadă de sinteză şi însoţită de dublarea tuturor componentelor structurale ale celulei.

deasupra ovarelor se dezvoltă corpurile adipoase. la reptilele şi păsările ovarul creşte mult căpătând forma unui ciochine întrucât ovulele sunt de dimensiuni mari. ele umplând cavitatea generală întrucât şi numărul de ovule este imens. La mamifere variaţiile gonadei sunt minime întrucât ovulul este microscopic. Teleosteeni au pentru ambele sexe conducte genitale proprii. numită spermiduct (fig. ovarele sunt perechi. speciale. Canalele proprii de eliminare a gameţilor. Conductele genitale femele sunt reprezentate la vertebrate (cu excepţia agnaţilor care nu au conducte. 62 . iar in cazurile de oviviparie sau de viviparie de a păstra embrionul până la dezvoltarea sa. La euterieni.11. canalul Wolff va fi spermiduct în timp ce un fel de ureter “secundar” va drena urina. fiind legat de pereţii acesteia printr-un mezovarium. Ovarul Gonada femelă. 11.1). este situată ca şi testiculul în cavitatea generală. se formează şi un canal de neoformaţie pentru drenare a urinei. La mamiferele primitive (prototeriene. Pe traseul căilor genitale mascule pot exista şi glande anexe: glanda Leydig. prelungit cu oviductul. 11. Ovarele au o activitate ciclică. La vertebratele inferioare (peşti şi amfibieni) creşterea ovarelor este puternică în perioada de reproducere. Căile genitale Agnatele nu prezintă căi genitale. Funcţia primara a oviductului este de a conduce ovulele în locul unde vor fi fecundate. La amfibieni are loc separarea parţială sau chiar totală a căilor genitale de cele urinare. deosebite pentru fiecare sex. cu formă variabilă după cea a corpului (mai scurt la anure). Conductele genitale mascule sunt reprezentate în modul cel mai primitiv. însa de obicei peretele ovarului este destul de aproape de deschiderea oviductului care este mai largă şi poartă denumirea de pavilion. La reptile ovarele sunt saculari. Ciclostomii au un singur ovar situat pe linia medio-dorsală a cavităţii abdominale. numit ureter secundar. ca şi formaţiunea foliculară în care se dezvoltă. mai consistenţi la crocodili şi broaştele ţestoase. la şopârle asemănători celor de la amfibieni. Păsările au de regulă un singur ovar funcţional (cel stâng. odată cu apariţia metanefrosului. La elasmobranhi partea anterioară a opistonefrosului îşi modifică nefroniii în vederea transportului de gameţi. opistonefrosul având funcţie exclusiv urinară. multilobat.în cavitatea generală si apoi prin porii genitalei în apa înconjurătoare.2. ajungerea ovulelor la maturitate făcându-se numai într-o anumită perioadă. Amfibienii au ovare saculare. cu puţine excepţii (la chiroptere ovarul stâng este mai mic). La amniote. ovulul eliminat trebuind sa străbată cavitatea generală. dar de la multe vertebrate are si funcţia de a forma membranele terţiare ale ovulului.3. egal dezvoltate. glandele lui Cowper (bulbouretrale). atât spermatozoizii cât şi ovulele eliminându-se într-un mod primitiv . dreptul degenerând în timpul dezvoltării embrionare). chiar şi metateriene) se regăsesc încă unele caractere reptiliene (lobare externă. apar la gnatostomieni. glandele veziculare.2. a teleosteenilor si a lui Lepisosteus dintre peştii holostei care au un tip special de oviducte) de canalul Muller. holostei şi la Neoceratodus dintre dipnoi. situaţie întâlnită la condrostei. prostata. La elasmobranhi ovarul poate fi unic sau pereche (dispuse asimetric). Chiar şi dintre amniote. Intre ovar si oviduct există o discontinuitate. Teleosteeni au un ovar cu un gol central (în care sunt eliberate ovulele). datorată dimensiunilor mai mare ale ovulelor). ureterul primar (canalul Wolff) va constitui calea genitală. de către opistonefros.

este “vaginul care prin contracţie elimină ouăle în cloac. cetacee. apoi cu o porţiune mai lărgită numită “uter”. Mamiferele vivipare (meta. La păsări. tatuu. In continuarea pavilionului. cu puţine excepţii se diferenţiază numai oviductul stâng. puţine chiroptere. La metaterieni. Conductul genital începe cu un pavilion. în “uter” se dezvoltă embrionul). multe copitate. Metaterienii au aceste formaţiuni duble. unele chiroptere).şi euteriene) au oviductul diferenţiat în pavilion. în care se formează coaja propriu zisă (la reptilele ovovivipare sau vivipare. fiecare oviductul este diferenţiat pe mai multe segmente (trompa. “uterul”). Conductele genitale mascule la tetrapode. deseori reunindu-se la extremitatea cranială pentru a forma medial un pavilion unic. uter simplu cu fuzionare totală (la multe primate. gestaţia fiind foarte scurtă. uterul este slab dezvoltat. însă la euterienii se remarcă tendinţa de unire a oviductelor dinspre partea terminală. La om.2). 63 . uter bipartit cu fuzionare distală scurtă (la porc. precum şi la alte mamifere (alte primate. uter bicorn cu fuzionare mai lungă dar incompletă proximal (la insectivore. La elasmobranhi conductele genitale sunt pare şi simetrice. porc. după care urmează trompa mai lungă şi musculoasă. urmând ca ultima porţiune. Mamiferele prototeriene (care depun ouă) au oviducte asemănătoare celor de la reptile şi păsări. organul nidamentar. cuprinzând vaginul (devine unic). Mamiferele euteriene au uterele bine dezvoltate cu diferite grade de fuzionare între ele: utere neunite şi deschise separat în vagin (la iepure şi alte rozătoare. unele chiroptere. denumită “vagin” să se deschidă în cloac. trompă. Într-un mod asemănător apar diferenţiate şi oviductele reptilelor şi păsărilor (fig. oviductul se continuă cu istmul scurt (la acest nivel se formează membranele cochiliere). 11.Figura 11. leneş). ultima porţiune a oviductului. carnivore. precum şi uterul parţial sau total. la nivelul său glandele secretând albuşul.1. mai strâmtă şi musculoasă . ultimul deschizându-se la nivelul sinusului urogenital. istmul. lemurieni). inclusiv omul. uter şi vagin. cetacee. unele rozătoare).

mai cu seamă ale mamiferelor (vestibulul genital. Amniotele au întotdeauna fecundaţie internă. glandele clitoridiene. membranele şi coaja la rechini. două perechi de labii). în vederea copulaţiei. La speciile ovipare. dar şi la femele . hipopotam). masculii au porţiuni ale aripioarelor (pelviene la condrihtieni sau anale la teleosteeni) modificate pentru conducerea spermatozoizilor pe căile genitale femele. 64 . Figura 11. cloacul mascul fiind protractil şi folosit ca organ copulator. secreţia lor constituie învelişurile oului (albuşul. porţiunea caudală a uterului este îngustă diferenţiindu-se un col care marchează comunicarea cu vaginul. Autoevaluare Descrie alcătuirea sistemului reproducător la păsări şi la mamifere. încât ele vor avea în general dezvoltate organe copulatorii la masculi (penisul). Sphenodon dintre reptile şi majoritatea păsărilor nu au organe copulatorii.2. reptile şi păsări sau formaţiunea mucoidă la amfibieni). Dintre amfibieni. Conductele genitale femele prezintă şi ele glande. Conductele genitale femele la tetrapode. Organele genitale externe sunt diferenţiate mai bine la masculi. clitorisul. glandele anexe ale oviductelor sunt fine dezvoltate: glandele vestibulare. La mamiferele. copulaţia făcându-se prin simpla apoziţie a cloacului mascul cu cel femel. la gimnofioni se întâlneşte o copulaţie. La peşti care prezintă fecundaţie internă.rumegătoare.

. Iaşi.H. Stanc.. Haimovici. 1986 .. G. I. D. 1983 . Function. W. M. vol. M.Anatomia comparată a vertebratelor.Biologia organismelor. I (sistemul locomotor). Z. vol. WCB/McGraw-Hill.V. Ştirbu. Iaşi. Cuza”. Haimovici. K. S.. Pisică. Kardong.. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. I.. Solomon.. Suciu. Mişcalencu.. Matic. Haimovici. Iaşi..Lucrări practice de anatomia comparată a vertebratelor. Comănescu. 1982 .. Editura Pim. Comparative Anatomy. Editura didactică şi pedagogică. International Edition..Anatomia comparată a vertebratelor.. Bucureşti. I. S.. F. Bucureşti.. S. S. 1978 . S. S. II (sisteme de relaţie). Cuza”. I (splanhnologia). 1982 . Tomescu.. vol. 1998 . Neagu. Cuza”.Zoologia nevertebratelor.Lucrări practice de anatomia comparată a vertebratelor. vol. L... L.. Cuza”.. II. I. Universitatea „Al. Tefler.Elemente de Anatomie comparată a animalelor.Vertebrates. G. Bucureşti. 65 .. Antoniu. Năstăsescu. 1981 . C. 2002 . D. Comănescu.Anatomia comparată a vertebratelor. Iaşi. M.Bibliografie Bejenaru. Universitatea “Al.. Mailat-Mişcalencu. Universitatea „Al. 1979 . Haimovici. I. Iaşi. N.. Universitatea “Al. Kennedy. A. Evolution. Editura didactică şi pedagocică.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful