Sunteți pe pagina 1din 4

Cetateanul Turmentat este un personaj nenominalizat din piesa O scrisoare

pierdut de Ion Luca Caragiale, care apare ca un leitmotiv n diferite faze ale evoluiei
tempoale a aciunii. n ciuda aparentei prezentri nemgulitoare, Cetenul
turmentat reprezint, dintre toate personajele piesei, singurul care se apropie de omul
obinuit de pe strad, ale crui nedumeriri simple, dar pline de bun sim, reflect deziluzia i
chiar consternarea oamenilor normali n faa murdriei proceselor electorale ale
unei democraii aparent participativ, dar fals i orchestrat n realitate.
Ion Luca Garagiale (1852-1912) a ramas definitiv in literatura romana printr-o opera
monumentala, alcatuita din comedii, nuvele, momente si schite, prin intermediul carora
scriitorul face o adevarata radiografie a societatii romanesti, inagurand o epoca literara de
inalta valoare artistica, atat din punct de vedere tematic, cat si al limbajului surprins cu
maiestrie neegalata pana astazi. Caragiale se remarca prin arta compozitiei, fiind cel mai
priceput creator de caractere din literatura romana. Sarcastic si necrutator, Caragiale
satirizeaza sclipitor incultura, imoralitatea, coruptia, prostia omeneasca in cea mai larga
acceptie a cuvantului, atitudini ce se manifest nu numai la indivizi izolati, ci la intregi
categorii sociale.
Comedia "O scrisoare pierduta" de I.L.Caragiale s-a jucat cu un succes rasunator pe
scena Teatrului National din Bucuresti, la data de 13 noiembrie 1884.
"O scrisoare pierduta" este o comedie realista de moravuri sociale si politice, Caragiale
ilustrand dorinta de parvenire a burgheziei in timpul campaniei electorale pentru alegerea
de deputati. Pe fondul agitatiei oamenilor politici aflati in campanie electorala, se nasc
conflicte intre reprezentantii opozitiei -Catavencu si grupul de "intelectuali independenti" - si
membrii partidului de guvernamant- Stefan Tipatescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi si
Branzovenescu, personaje ridicole puse in situatii comice, cu scopul de a satiriza moravurile
sociale si politice ale vremii.
Cetateanul turmentat, reprezentantul omului simplu, al alegatorului care nu are ambitii,
este mereu ametit si confuz pentru ca tot ceea ce se intampla in zona politicului este neclar
si incoerent. El gaseste scrisoarea de amor pe care o pierduse Zoe Trahanache si, pentru ca
fusese postas, intentia lui este de a duce scrisoarea "andrisantului", dar nu este nici el un
cetatean tocmai cinstit, pentru ca mai intai o citeste sub felinar.
Comicul de caracter compune structura morala, care reiese, in mod indirect, din
atitudinea, faptele si vorbele cetateanului, iar in mod direct din didascalii sau din relatia cu
celelalte personaje. Ca "apropitar" (proprietar de bunuri, cu drept de vot - n.n.), adica
platitor de impozite, cetateanul are drept de vot si este mandru ca-l cunoaste "conul Zaharia
de la 11 fevruarie". Aluzia personajuiui se refera la faptui ca la 11 februarie 1866 a avut loc
inlaturarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza printr-o lovitura de stat, iar el fusese atunci de
aceeasi parte a baricadei cu Trahanache, de aceea se simte foarte apropiat de acesta.
Cetateanul este vicios, fiind mereu beat si asteapta sa" fie dirijat, pentru ca el nu are nicio
opinie, "apoi, daca-i pe pofta, eu nu poftesc pe nimeni". Atunci cand insista sa i se raspunda
la intrebarea: "eu cu cine votez?", prefectul, dezgustat de mirosul de alcool al cetateanului, ii
raspunde, sarcastic, sa-i dea votul "lui onorabilul d. Catavencu... Pentru asa alegator, mai
bun ales nici ca se putea...". Reactia cetateanului este de data aceasta sovaitoare: "Nu e
vorba, tinem la d.Nae Catavencu... e din Sotietate... dar vorba e, eu alegator... eu... (sughite)
apropitar, eu pentru cine votez?". Retinerea evidenta a cetateanului de a-l vota pe
Catavencu este motivata de faptui ca avocatul este fondatorul "Societatii Enciclopedice
Cooperative Aurora Economica Romana si liderul partidului de opozitie din care fac parte
institutorii Ionescu si Popescu, "dascalimea", adica cetateni care traiesc din salarii, care nu
sunt "apropitari" si nici nu au merite istorice, ca Trahanache, care se implicase in
evenimente importante ca cel cu abdicarea lui Cuza.
Abureala Cetateanului este sugestiva nu pentru ca este bautor, ci pentru ca toata viata
politica a vremii il ameete pe omul de rand, care se si simte agresat de aceasta, "nu mampinge, c-ametesc", "nu ma zgudui!".
Este o fire lenesa, comoda, gasindu-si scuze superficiale, "da-i cu bere, da-i cu vin, da-i cu
vin, da-i cu bere", pentru a se disculpa de pierderea scrisorii. Replica cea mai sugestiva
pentru caracterul sau labil si pentru lipsa de opinie a devenit memorabila: "Eu cu cine

votez?", iar pentru ca Zoe il lamureste, voteaza disciplinat cu cine i s-a indicat, apoi bea "in
sanatatea coanii Joitichii ca e dama buna!". Cetateanul turmentat este cel care creeaza un
comic de situatie remarcabil, prin gasirea, pierderea si inapoierea scrisorii de amor, cel care
provoaca intriga actiunii, dar si cel care aplaneaza conflictul in finalul piesei. El apare in
momentele cele mai nepotrivite, enerveaza pe toata lumea cu prezenta lui, este dispretuit
tocmai de clasa politica, desi este reprezentantul electoratului care urma sa se prezinte la
vot pentru a-si desemna alesul in Camera Deputatilor.
Cetateanul turmentat nu are nume, el este alegatorul anonim, bulversat de campania
electorala confuza pentru omul de rand, care simte nevoia sa fie indrumat de catre cineva,
crede el, priceput la politica, de aceea intrebarea "Eu pentru cine votez?" devine obsedanta
si a facut cariera pana in zilele noastre.
In comediile sale, I.L.Caragiale ramane fidel propriei conceptii, conform careia cuvantul este
cea mai sincera exprimare a gandirii, riscul cel mai mare prin care se poate demasca prostia,
incultura, demagogia si fariseismul: "Niciodata gandirea n-are alt vrajmas mai cumplit decat
vorba, cand aceasta nu-i vorba supusa si credincioasa, nimic nu arde pe ticalosi mai mult ca
rasul".
O scrisoare pierduta de I.L. Caragiale Aparand pe parcurs Cetateanul, odata cu intrarea lui in
scena VII din actul II, se lamurese misterul scrisorii pierdute si gasite si iar pierdute Absurd al
absurdului, este caracterizat chiar de autor si caracterizarea se mentine ulterior Cetateanul
(sovaind): Sluga! (In tot jocul sughite si sovaie) La intrebarea ce pofteste, pusa de Tipatescu
si Cine e asta? de Zoe, Cetateanul imperturbabil, sughitand, raspunde: Eu? Eu sunt alegator
si din nou sovaind refuza sa spuna cum il cheama. Precizeza ca nu este turmentat, dar face
o destainuire menita sa contureze si mai bine pesonalitatea lui Trahanache si a intregului
clan: Nu sunt turmentat spune el (zambind precizeaza autorul) coana Joitico Las ca ne
cunoastem Ma cunoaste Conu Zaharia de la 11 februarie (n.n. 11 februarie 1866 data
complotului reactionar care a dus la detronarea lui Al. I. Cuza). Nu e vorba, tinem la d. Nae
Catavencu e din sotietate dar vorba e, eu alegator eu (sughite) apropritar, eu pentru cine
votez? (sughite) d-aia am venit (sovaie). Iata conturata persoana Cetateanului care face un
laitmotiv din intrebarea eu pentru cine votez?, intrebare combinata insa cu sughituri si
sovairi. Astfel, Caragiale isi supravegehaza personajul si in miscari, nu numai in vorbe,
facand si din el un partizan in marele ghem incalcit al politicului. Destainuirile lui si el cu
aspect derutant ca si Agamita sugereaza nu numai o cunoastere a politicii, ci si o participare
activa. Si Cetateanul, ca si toate celelalte pesonaje, precizeza Mircea Tomus: sunt angrenate
intr-un conflit politic, e drept o tensiune surda sau exploziva le dicteaza cuvintele, reactiile si,
totusi, ele executa, in acelasi timp, un ritual, dupa anumite legi imuabile si cu sfintenie
respectate: ca prezident, Trahanache oficiaza, ca oratori, Farfuridi si Catavencu, asemenea;
ascultatorii insisi oficiaza, si daca Cetateanul turmentat este scos afara in imbranceli de
partizanii celui de al doilea orator, daca interpelarile lui il deranjeaza pe acesta, obligandu-l
sa apeleze la autoritatea prezidentiala, nu ne putem multumi sa vedem aici o simpla
ilustrare a inconsecventei unui personaj, care abia cu cateva replici in urma declarase foarte
raspicat ca nu se teme de intreruperi. Cetateanul a tulburat tocmai ritualul discursurilor si al
intreruperilor care fac parte organica din acest ritual; el insusi, cu toata bunavointa care il
caracterizeaza, ar dori sa participe la acest dialog sacru ale carui elemente le si detine de
altfel: si eu sunt!, incearca el sa exclame, sculandu-se sovaind si ridicand mana; Prezidentul
simte aderenta lui la logica scenei si nu-l bruscheaza: Ce? ce esti d-ta stimabile? Ca, pana la
urma, Cetateanul nu reuseste sa participe la joc se datoreaza starii lui de totala confuzie
alcoolica, din cauza careia nu reuseste sa prinda firul coerentei limbajului si al
comportamentului politic de care, pe buna dreptate, putem considera ca nu era strain
(Marile comedii, in opera lui I.L. Caragiale, vol. I). Astfel, scena VI, actul III este elocventa in
ce priveste indicatiile scenice referitoare la Cetatean: care, de la intrare, a venit sovaind
pana la mijloc si s-a turnat pe un scaun in fata tribunei, se scoala si ridica mana () sovaie si
iar se toarna pe scaun. Rasete in fund, rumoase in fata () Sughitand si strigand. Imbrancit de
dascali si opunandu-se rosteste: Nu ma-nbranciti ca ametesc! Ionescu, Popescu si Grupul:
Afara! Cetateanul: membru! Scena de bruscare incheindu-se cu aprecierile autorului: Toata
scena aceasta a fost insotita de rasete si rumoare. Dascalii au dat afara pe Cetateanul

turmentat. Revenind in scena VIII, din ultimul act, el dezleaga planul confuziilor, in limita
unui absurd asemenea lui Urmuz. Cetateanul turmentat cu palaria alba a lui Catavencu in
mana (precizarea autorului) intra in scena, unde se gaseau Zoe si Catavencu bine dispus,
cautandu-si palaria proprie. Raspunzand mucalit la intrebarea Ce vrei? se adreseaza Joitichii:
Ce vreau eu, ei bine vreau. Eu am o vorba: o mie de ani pace! (Gest de impacienta din
partea femeii) Eu, coana Joitico, am gasit o scrisoare. Zoe: Pe care ai last-o sa ti-o fure
onorabilul D. Catavencu Catavencu (zdrobit): Doamna! Cetateanul: Las-o aia am mai gasit
una! Zoe: Ei, ce-mi pasa! In continuare, Cetateanul se autocaracterizeaza, dezvaluindu-si
inclusiv si profesia: Si atunci, care va sa zica, eu dau scrisoarea dupa adresa. Daca nu
gasesc andrisantul, scriu pe ea cu plaivas: andrisant necunoscut, ori nu se afla, ori mort,
care va sa zica, fiecare dupa cum devine (Zoe se plimba impacientata in fund) Bunioara
acuma Eu am gasit alaltaieri in invalmasala de la primarie, o palarie Surprins, Catavencu,
calificandu-l ca mizerabil, vazandu-se pierdut, asteapta povestea cu infiorare: O palarie da,
asta si astazi tot indesand-o pe capul meu s-o potrivesc ca mi-era stramta am vrut sa-i scot
captuseala s-o mai largesc cand colo in captuseala peste ce dau? () O scrisoare, da, domnule
Nae Nu mai mergem la o tuica? Aluzia si ironia pentru gestul facut de Catavencu sunt
evidente. Apoi Cetateanul continua sa explice: E de la Conul Fanica: andrisantul sunteti dvoastra. Nerabdadoare, Zoe cere scrisorea degraba, intrebandu-l daca o are. Cetateanul
confirma si da scrisorea. O am, n-am pierdut-o, nu m-am mai intalnit (sughite si arata pe
Catavencu) cu onorabilul! (scoate scrisoarea din captuseala palariei si i-o da Zoii).
Catavencu, neputincios rosteste (incet spune autorul catre Cetateanul turmentat, care a
trecut langa el) simuland inocenta (n.n.): Nenorocitule! ti-ai aruncat norocul in garla: te
faceam om! Raspunsul este in antiteza jocului perfid al lui Catavencu, aruncand o lumina
oarecum favorabila asupra caracterului Cetateanului turmentat: nu puteam andrisantul cu
domiciliu cunoscut (arata pe Zoe). Zoe, privind cu bucurie scrisoarea trece de la Ce cauti? ()
Ce vrei cu mine la caracterizarea, dintr-o alta perspectiva, a interlocutorului sau: Domnule,
domnule esti un om onest, esti un om admirabil, fara pereche. Cum te cheama, ma rog?
spune-mi recunostinta mea Cetateanul: Ce trebuie sa mai spui cum ma cheama? ma
cunoaste conu Zaharia de la 11 februarie!? Iaca, un cetatean si eu Identitatea ramane
nedescoperita pana in finalul comediei. Intrebat de recompensa ce i s-ar cuveni de la Zoe,
Cetateanul raspunde, prin obsesiva lui intrebare: Sa-mi spui d-ta pentru cine votez. Iaca mai
e un sfert de ceas si se inchide alegerea Eu pentru cine votez? Raspunde Catavencu
recomandandu-l pe Agamita Dandanache. Vorbele aspre se incruciseaza ca niste sabii Zoe si
Catavencu. Pentru Cetatean insa este valabil numai ceea ce confirma Zoe: Coana Zoitico,
adevarat? Zoe: Da, adevarat pentru d. Agamita Dandanache: da, adevarat; poate ca e
singurul adevar pe care d. Catavencu l-a spus in viata d-sale Cetateanul: Atunci ma duc sa
votez (vrea sa plece) dar cum ii zice? Si iata mecanismul votarii si el un instrument docil in
apararea intereselor pesonale. Zoe: D-le Catavencu, fii bun, scrie-i, ma rog, votul acestui
onest cetatean. (Catavencu sta pe loc) Te rog (Ii arata scrisoarea. Catavencu trece la masa,
scrie un buletin si i-l da Cetateanului turmentat.) Imi dai voie? (Ia buletinul) Agamita
Dandanache Bravo, d-le Catavencu, esti un om de buna credinta si jocul politic se incheie
Cetateanul plecand repede, nemaifiind vreme se-nchide alegerea. Cetateanul mai are, in
ultima scena a comediei, de rostit celebra urare: In sanatatea coanii Joitichi! ca e (sughite)
dama buna! (Ciocneste cu ea; ea-i strange mana din toata inima. Urale, ciocnire).
Participarea Cetateanului la ceremonialul final subliniaza apartenenta sa la o singura lume, o
lume in care se vede ca se simte foarte bine. Caragiale realizeaza prin cetateanul turmentat
un personaj, un tip la fel de original ca si celelalte personaje ridicol, inofensiv si naiv, dar si
el cu planuri ascunse, astfel ca prostia are limite, ca si ramolismentul. In acelasi timp, gestul
Cetateanului subliniaza modul in care este prezent motivul incurcaturii in comedie si nu
numai aici. Prin acest motiv se refuza de fapt solutionarea definitiva a incurcaturilor, lasand
cititorul spectatorul sa mediteze asurpa multiplelor situatii si nu numai a uneia. De aceea
personajele unele personaje, cum este si cazul Cetateanului sunt aduse de scriitor in
momente cruciale fara a acoperi tot spatiul operei. Vin, spun si pleaca. Este si aceasta un
mod de a privi viata ca teatru, fiecare cu masca sa, din care nu poate iesi fiindca: Vreme
trece, vreme vine, / Toate-s vechi si noua toate; / Ce e rau si ce e bine / Tu te-treaba si

socoate; // Privitor ca la teatru / Tu in lume sa te-nchipui. / Joace unul si pe patru / Totusi tu


ghici-vei chipu-i, / Si de plange, de se cearta, / Tu in colt petreci in tine / Si-ntelegi din a lor
arta / Ce e rau si ce e bine // Nu spera cand vezi miseii / La izbanda facand punte, / Te-ar
intrece nataraii, / De ai fi cu stea in frunte; // De te-ating, sa feri in laturi, / De hulesc, sa taci
din gura; / Zica toti ce vor sa zica, / Treaca-n lume cine-o trece; / Ca sa nu-ndragesti nimica, /
Tu ramai la toate rece. (Glossa, M. Eminescu). Reflectia noastra este confirmata de T. Vianu:
O singura data in teatrul sau satira lui Caragiale a devenit mai cruda, in O scrisoare pierduta.
In O scrisoare pierduta, satira institutiilor noastre democrate functioneaza fara sprijinul
educatiei interioare a omului chemat sa se bucure de binefacerile lui, neadevarul regimului
politic al vremii, relevat de atatea ori de critica junimista, se ascute in viziunea Cetateanului
turmentat personaj construit cu largi mijloace de stilizare tipizanta, ca in comedia
moliereasca, in care este infatisat martorul naiv, dezinteresat si perplex al farsei politice,
omul anonim din marea natiune nesocotita. Caragiale este un observator lucid si exact, dar
materialul observatiilor sale nu ramane niciodata in stare de pulbere infinitezimala, ci se
aduna in viziunile unor caractere tipice (s.n.). Vorbind despre aspectele critice ale realismului
lui Caragiale, criticul fixeaza si unele trasaturi specifice ale clasicismului scriitorului: Estetica
lui coincide insa cu aceea a clasicismului numai pe portiuni marginite, caci in lucrarea de
reliefare a criticului, el simplifica imaginea omului, pana la a nu retine din ea decat singurele
ei trasaturi general umane, asa cum fac clasicii. Pe primul plan al creatiilor sale sta omul
social si numai intr-un plan mai adanc, sustinandu-l pe acela, apare caracterul omenesc
general. Trahanache, Catavencu, Joitica, Farfuridi, Agamita Dandanache sunt actorii
comediei politice in jurul anului 1870, notabilitati ale provinciei, oameni ai vremii si ai locuui
lor, dar, in acelasi timp, Trahanache este un vanitos naiv, Catavencu o canalie, Joitica o
femeie voluntara, Farfuridi un prost, Dananache un imbecil siret (I.L. Caragiale in vol. Istoria
literaturii romane moderne de Serban Cioculescu, Vladimir Streinu si T. Vianu, Bucuresti,
Casa Scoalelor, 1944). (C.B.)