Bacalaureat 2009: Varianta 10: Tema şi viziunea despre lume într-o

nuvelă: Moara cu noroc de Ioan Slavici

Specia literară a nuvelei începe să fie abordată în literatura română cu precădera
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada marilor clasici.
Notabilă fusese însă în perioada paşoptistă, apariţia primei nuvele istorice din
literatura română, devenită şi rămasă capodoperă, „Alexandru Lăpuşneanul” de
Costache Negruzzi, în care viziunea asupra vieţii este cea romantică.
În epoca marilor clasici, tipurile de nuvelă vor fi diversificate, astfel vom avea
nuvela filosofico-fantastică a lui Mihai Eminescu, nuvela realistă a lui Ioan Slavici şi
nuvela psihologică a lui Caragiale.
Creatorul nuvelei realist-psihologice în literatura română rămâne Ioan Slavici,
autorul volumului „Novele din popor”, publicat în anul 1881.
Capodopera volumul este nuvela „Moara cu noroc”, reprezentativă pentru viziunea
autorului asupra existenţei şi mai ales asupra vieţii din satul transilvănean.
Opera de caracter psihologic, întrucât sunt prezente toate particularităţile
acestei specii: tematică, puternic conflict interior, personaje complexe şi modalităţi
de caracterizare şi de investigaţie psihologică a acestora. Realismul nuvelei este
susţinut de temă, de personaje, plasarea acţiunii într-un timp şi spatiu cât mai
exacte, de existenţa unui determinism social (personajele au un caracter format în
strânsă legătură cu mediul de viaţă). Alte elemente care susţin caracterul realist
sunt reprezentate de existenţa unui puternic conflict exterior, impresia de
veridicitate, prezenţa unui narator obiectiv care narează la persoana a III-a, precum
şi redarea atmosferei de epocă.
Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste, morale şi existenţiale ale patimii
banului. Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul, ca fatalitate
impusă de adâncimile sufleteşti ale personajelor. Această temă sintetizează viziunea
despre lume a scriitorului, una de factură realist-moralizatoare şi izvorâtă din
mentalitatea omului din popor: cumpătarea omului în toate şi frica de Dumnezeu.
De altfel, incipitul nuvelei, constituit din vorbele bătrânei, mama Anei, despre
viaţă, reprezintă aceaşi concepţie profund moralizatoare a autorului („Omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face
fericit”). Aceste cuvinte stau la baza întregii acţiuni, fixând destinul personajelor în
funcţie de respectarea sau nerespectarea lor.
Cel care trebuie să le rostească în final este Ghiţă, a cărui moarte le conferă rol
testamentar.
Întâmplările narate sunt plasate, temporal, în a doua jumătate a secolului al
XIX, iar spaţiul, în zona Ardealului, la Moara cu noroc (ultimul „prag înaintea
lucrurilor rele). Ghiţă, cizmar într-un umil sat transilvănean se hotărăşte să renunţe
la „liniştea colibei” şi ia în arendă Moara cu noroc (un loc aşezat la răscruce drumuri,
în pustiu), transformând-o într-un han.
Împreună cu el vor veni Ana, soţia sa, bătrâna şi cei doi copii şi vor începe sa
muncească făcând ca locul să pară binecuvântat.
Lucrurile merg bine, iar hanul îşi păstrează ipostaza benefică, până la sosirea lui
Lică Sămădăul, personaj malefic, care va schimba destinul familiei. Acesta distruge
echilivrul şi liniştea familiei lui Ghiţă, astfel Ghiţă intră într-un puternic conflict
exterior cu Lică, conflict ce îl va genera şi pe cel interior, care va duce la degradarea
morală şi la dezumanizarea personajului principal.
Specific nuvelei realiste, amploarea conflictului exterior şi finalizarea acestuia
vine să confirme atitudinea moralizatoare a scriitorului şi viziunea sa despre lume.
Astfel, Ghiţă intrat în mecanismul necruţător al afacerilor necurate ale lui Lică va fi
stăpânit de setea de bani şi se va înstrăina de Ana şi de copii săi.
Într-o zi, Lică soseşte la cârciumă pe neaşteptate şi îi cere lui Ghiţă toţi banii din
ladă, promiţându-i că-i va înapoia, dacă va trăi. Este încă un pas în pactul cu
diavolul, de acum înainte, cârciumarul fiind nevoit sa îl apere pe Lică pentru a-şi
recupera banii.
În preajma sărbătorii Sfântului Dumitru, Sămădăul şi oamenii lui vin să petreacă
la cârciumă, Lică rămând să şi doarmă acolo. Peste noapte însă, Ghiţă îl vede
plecând însoţit de un străin, pentru a se întoarce mai târziu, spre zorii zilei.
Tot atunci, soseşte de la Ineu jandarmul Pintea, aducând vestea că în timpul nopţii
arendaşul fusese bătut şi jefuit.
Ulterior, Ghiţă este chemat în faţa comisarului, mărturiseşte în favoarea lui Lică
(de frică), este eliberat „pe chezăşie” şi trimis acasă sub escortă. Dus la Oradea, în
faţa judecătorului, Lică se foloseşte de relaţiile cu cei bogaţi şi scapă.
Eroarea cârciumarului îşi are izvorul în permanenta oscilare între bine şi rău; ar
dori să-l dea pe Lică pe mâna jandarmului Pintea, dar nu poate renunţa la mirajul
câştigului „Dar Ghiţă nu voia să plece, nu-l lăsa inima să părăsească locul în care în
scurt timp putea să devină om cu stare”. Aşa se face că primind de la Lică bani
furaţi spre a-i schimba, Ghiţa îl anunţă pe Pintea, dar nu îi spune ca jumătate sunt
ai săi.
Pe măsură ce trece timpul, iar banii se înmulţesc, Ghiţă este tot mai dornic de
îmbogăţire: amână aducerea doevezilor în mâna jandarmului, ba chiar se gândeşte
să fugă în lume ca să-şi salveze această neaşteptată avuţie; totodată spaima că Lică
ar putea veni să-l prade şi imaginea femeii ucise de Sămădău în pădure, îi sfâşie
inima. De Paşte, Ghiţă şi Ana rămân la han, în timp ce bătrâna pleacă, împreună cu
nepoţii.
Intenţionând să-l predea pe Sămădău, cârciumarul îl lasă singur cu Ana, plecând
să-l anunţe pe Pintea. Astfel a reuşit să o împingă pe soţia sa în braţele
Sămădăului, aceasta simţindu-se atrasă de caracterul puternic al porcarului,
devenind o victimă a împrejurărilor, mai mult decât a propriului păcat.
La întoarcere, simţind că i s-a pus ceva „de-a curmezişul în cap”, Ghiţă o înjunghie
pe Ana, cuprins de remuşcări că Dumnezeu nu i-a dat la timp „gândul cel bun”.
Sămădăul (care se întorsese să-şi ia serparul uitat la han), îi porunceşte lui Răuţ
să-l împuşte pe Ghiţă şi să incendieze hanul. Urmărit de Pintea, Sămădăul îşi
zdrobeşte capul de un copac.
Deznodământul este pregătit de momentul în care bătrâna pleacă la rude,
singură cu copii şi mâhnită până în adâncul inimii. La întoarcere, ea nu găseşte
decât zidurile afumate ale hanului şi grămezile de praf şi cenuşă din care ieşeau
oasele celor care fuseseră Ghiţă şi Ana. Astfel, personajele şi-au primit răsplata
propriilor fapte, ei încălcând norme morale: „omul să fie mulţumit cu ceea ce are,
căci nu există bogăţie mai mare decât chibzuinţa, adevărul şi omenia”.
Bătrâna îşi ia nepoţii şi pleacă (spre a-i salva din spaţiul malefic), crezându-se că
într-o lume care respectă norma moralei, aceştia vor avea un alt destin. Nuvela se
încheie tot cu vorbele bătrânei: „Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! Zise ea într-
un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată!”
Astfel, bătrâna simbolizează înţelepciunea şi cumpătarea; ea este purtătoarea
mesajului nuvelei, iar semnificaţia cuvintelor rostite în deschiderea acţiunii este
profundă.
Astfel, nuvela „Moara cu noroc” – cea mai izbutită dintre scrierile lui Ioan Slavici
în care autorul înfăţişează lumea satului transilvănea, în care trăiesc ţărani,
cârciumari, preoţi, oameni buni şi răi ca în viaţa reală, întruneşte caractere tari de
oameni primitivi, puternic influenţaţi de mediul în care trăiesc, care în final îşi
primesc răsplata pentru propriile fapte.