(structură şi limbaj în textul dramatic/ comedia; citat Adrian Marino)

Cel mai mare dramaturg român, I. L. Caragiale a fost înţeles de critica literară atât ca un
scriitor realist, interesat de social şi de epoca în care trăieşte, cât şi ca un scriitor clasic,
un observator al naturii umane. De altfel, această ambivalenţă este specifică teatrului
comic dintotdeauna, chiar înainte de naşterea clasicismului sau a realismului. Adrian
Marino afirmă de fapt, că prin interesul ei pentru actualitate, comedia deschide drum
realismului, dar fundamentele ei sunt, am putea deduce noi, clasice. Piesa O scrisoare
pierdută (1884) este reprezentativă pentru această ambivalenţă.
A treia dintre comediile lui Caragiale este o capodoperă a genului dramatic, reunind
trăsăturile esenţiale ale acestei specii literare. Astfel,opera stârneşte râsul prin
surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu final
fericit. Personajele sunt inferioare din punct de vedere intelectual şi social.Comedia are
un fundament conflictual, realizat prin contrastul dintre aparenţă şi esenţă.Diferitele
forme ale comicului(de situaţie,de moravuri,de limbaj,de nume) contribuie la satirizarea
unor defecte omeneşti, piesa prezentând aspecte din viaţa politică şi de familie a unor
reprezentanţi corupţi ai politicianismului românesc.
În primul rând, structura comediei,prin rigurozitatea sa, confirmă ceea s-ar putea numi
clasicismul ei. Dar prin unele aspecte care fixează totul într-un spaţiu familiar nouă,
capătă o dimensiune realistă. În ansamblu, timpul şi spaţiul sunt vag menţionate: acţiunea
comediei este plasată în capitala unui judeţ de munte,în zilele noastre, adică la sfârşitul
secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile. În plan
particular însă, detaliile cu privire la spaţiu şi timp sunt mult mai complexe. Astfel, actul
al III-lea surprinde decorul primăriei,actul al IV-lea grădina lui Trahanache. Faptul că
accentul cade pe coordonate spaţiale şi temporale raportate la individ şi nu la
colectivitate, realizează o corespondenţă între personajul lui Caragiale şi omul
contemporan. Acesta din urmă este, ca şi Caţavencii şi Farfuridii dramaturgului, interesat
în permanenţă de viaţa sa şi a celor din imediata apropiere, total detaşat faţă de cei care se
află în afara ariei lor de priorităţi.
Acţiunea este structurată în patru acte. În expoziţiune este prezentat Ghiţă Pristanda,
poliţaiul oraşului,care îi raportează lui Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, informaţii
privind îndeplinirea misiunii pe care o avusese seara trecută.Această misiune consta în
plasarea unor steaguri în zonele importante ale oraşului, cu scopul de a sprijini campania
electorală. Intriga comediei este reprezentată de venirea lui Trahanache, preşedintele
grupării locale, cu vestea că Nae Caţavencu, adversarul politic, deţinea o scrisoare de
amor, care va face posibilă alegerea sa în Camera Deputaţilor. Siguranţa cu care voia să
apeleze la şantaj îi era alimentată de faptul că scrisoarea pe care o obţinuse de la un
cetaţean turmentat era din partea prefectului către soţia lui Zaharia Trahanache, Zoe
Trahanache. Se declanşeaza astfel,conflictul dramatic.Fiind şi director de ziar, Caţavencu
ameninţă pe cei vizaţi cu publicarea documentului în cazul în care nu i se va sprijini
candidatura. Desfăşurarea acţiunii o surprinde pe Zoe propunându-i lui Tipătescu un
compromis politic şi anume să-l sprijine pe avocat în alegeri, pe care însă prefectul îl
refuză. Acest lucru o determină să promită lui Nae Caţavencu ajutorul său.Tipătescu se
recunoaşte învins de situaţie şi, în final, trece de partea adversarului. Conflictul secundar
se manifestă prin intermediul cuplului Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea
prefectului. Cei doi membri ai partidului trimit o anonimă, pe care Tipătescu o opreşte.
Punctul culminant prezintă acţiunea în sala mare a primăriei, unde au loc discursurile
candidaţilor Farfuridi şi Caţavencu, în cadrul întrunirii electorale.În timpul unei
pauze,Trahanache le spune lui Tipătescu şi Zoei că deţine o poliţă falsificatoare a lui
Caţavencu, cu ajutorul căreia vrea să-l şantajeze la rândul său. Numirea candidatului
susţinut de comitet, cea a lui Agamiţă Dandanache, creează tensiune de ambele părţi.
Încercarea lui Caţavencu, drept răzbunare pentru promisiunea nerespectată, de a vorbi în
public despre scrisoare eşuează. Acest fapt este datorat scandalului pus la cale de
Pristanda, în urma căruia avocatul o pierde. Deznodământul aduce rezolvarea
conflictului. În primul rând, scrisoarea ajunge din nou la Zoe prin intermediul
cetăţeanului turmentat, iar în al doilea rând, rivalii politici se împacă. Reconcilierea lor
este justificată indirect, prin faptul că ei află că cel ce le-a luat locul, este cu mult mai
imoral decât ei. Agamiţă Dandanache este o sinteză a corupţiei existente în caracterul lui
Caţavencu şi al lui Tipătescu (obţine voturile tot prin şantaj).
Modurile de expunere au un rol important în operă. Prin intermediul dialogului,
personajele îşi dezvăluie intenţiile, sentimentele, opiniile. De asemenea, tehnica
bulgărelui de zăpadă utilizată în spatele acestui dialog, prezintă evoluţia actiunii
dramatice. Oralitatea stilului susţine caracterului autentic al comediei (gesturi, mimică,
intonaţie, accent, pauză). La nivelul limbajului oral, se mai remarcă:forme populare sau
regionale, forme familiare, repetiţii, exprimare eliptică, interogaţie, exclamaţie,
simplitatea frazei. Monologul este, de asemenea, prezent în discursurile electorale
Farfuridi-Brânzovenecu, ca şi aparteul, uneori. Prin limbajul ei variat şi dinamic, comedia
lui Caragiale are o actualitate care concurează actualitatea vorbirii personajelor. Deşi au
trecut peste o sută de ani de când s-a jucat piesa, limba ei nu şi-a pierdut nici
autenticitatea, nici prospeţimea.
Organizarea riguroasă a operei este realizată, de asemenea, cu ajutorul indicaţiilor scenice
didascaliile , numărul mare de tablouri secvenţe narative, iar, prin intermediul, acestor
elemente, putem trage concluzia că opera se încadrează curentelor culturale realist şi
clasicist .
În al treilea rând, personajele constituie un argument în susţinerea afirmaţiei lui Adrian
Marino, pentru că prin ele sunt evocate tipuri şi moravuri contemporane. Pompiliu
Constantinescu precizează în articolul Comediile lui Caragiale nouă clase tipologice,
dintre care următoarele sunt identifcate în „O scrisoare pierdută”: tipul cochetei şi al
adulterinei (Zoe), tipul încornoratului (Trahanache), tipul donjuanului (Tipătescu), tipul
omului politic şi al demagogului (Tipătescu, Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu,
Trahanache, Dandanache), tipul cetăţeanului (Cetăţeanul turmentat), tipul funcţionarului
(Pristanda), tipul confidentului (Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu), tipul raisoneurului
(Pristanda). Aceste personaje se individualizează prin diferite tipuri de comic. Comicul
de limbaj are cel mai mare efect asupra cititorului. Prin intermediul lui, scriitorul reflectă
adâncimea contrastului comic (ceea ce vor să pară / ceea ce cred că sunt faţă de ceea ce
sunt cu adevărat). De exemplu,Trahanache îşi trădează lipsa de instrucţie stâlcind
neologismele: „soţietate”, ”prinţip”. Incultura îi este reflectată prin pronunţarea greşită a
neologismelor din sfera limbajului politic, dar şi prin exprimarea confuză, cu abateri de la
normele literare: „unde nu e moral, acolo e corupţie” (truism), „enteresul şi iar enteresul”
(tautologia), „va să zică nu le are” (cacofonia).Ticul său verbal Aveţi puţintică răbdare
reflectă viclenia, tergiversarea individului abil, care sub masca bătrâneţii, caută să câştige
timp pentru a găsi o soluţie. Dar, poate, mai actual decât toate este Cetăţeanul turmentat,
prototipul omului confuz în ceea ce priveşte votarea. El repetă în fiecare secvenţă în care
apare replica :”eu cu cine votez? “. S-ar putea să fie ignorant, derutat , dar eu cred că este
o caricatură a omului care nu doar este manipulat, ci chiar reclamă să fie. Omul care a
renunţat cu totul la povara propriei decizii...
Un al treilea argument în sprijinul afirmaţiei lui Adrian Marino, este oferit de comicul de
moravuri. Piesa prezintă, în fond, democraţia românească a secolului XIX, cu instituţiile
ei nesigure şi cu un fundal social în care moravurile orientalo-bizantine şi balcanice dau
tonul. Şantajul, demagogia, victoria unui impostor dau măsura vieţii politice. Felul în care
evolueză Tipătescu şi Trahanache este lămuritor. Contrastul dintre modul în care
abordează cei doi problema şantajului este atât de mare, încât putem spune despre ei că se
completează reciproc. Din momentul declanşării conflictului dramatic şi până la
soluţionarea lui, Tipătescu reacţionează impulsiv şi violent, ordonă arestarea fără mandat
şi fără vină din punct de vedere legal a lui Caţavencu, iar în confruntarea directă îl
ameninţă că îl ucide cu bastonul. În naivitatea sau poate abilitatea sa, Trahanache refuză
să accepte vreo calomnie adusă prietenului său, Tipătescu, îşi păstrează calmul
imperturbabil în faţa ameninţărilor avocatului şi caută, cu „diplomaţie” o armă de
contraşantaj:” altă plastografie”.
În concluzie, capodopera lui Caragiale surprinde în spirit realist lumea politicii româneşti
din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi îşi păstrează actualitatea prin
autenticitatea tipurilor create, fixate într-o epocă, dar depăşind-o prin ceea ce este esenţial
în arta unui autor comic. Aşa cum remarca în aceeaşi perioadă Titu Maiorescu, „Lucrarea
d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră
socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu
expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor.”