ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

Catedra "Bănci şi Burse de Valori"

Anatolie Gheorghe
Caraganciu Iliadi

(M A N U A L)
Chişinău 2004

2
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

Catedra "Bănci şi Burse de Valori"

Anatolie Gheorghe
Caraganciu Iliadi

MONEDĂ ŞI CREDIT
(M A N U A L)

Editura ASEM

3
4
CZU 336.7 (075.8)
C23

Lucrarea a fost recomandată pentru editare de Consiliul

metodico-ştiinţific al ASEM (proces-verbal nr. 1 din 24
februarie 2004) şi aprobată de Senatul ASEM (proces-verbal
nr. 6 din 25 februarie 2004)

Referenţi: conf. univ. dr. V.Fetiniuc, ASEM

conf. univ. dr. E.Fuior, UCCM

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Caraganciu Anatolie

Monedă şi credit: man. / Anatolie Caraganciu, Gheorghe

Iliadi; Acad. de Studii Econ. din Moldova. Catedra „Bănci şi
Burse de Valori”. – Ch.: ed. ASEM, 2004. – 249 p.
Bibliogr. p. 249 (2 tit.)
ISBN 9975-75-232-2
200 ex.
336.7 (075.8)

©A.
Caraganciu
© G. Iliadi
Chişinău – 2004
ISBN 9975-75-232-2

5
Departamentul Editorial-Poligrafic al ASEM

6
 CUPRINS
Introducere 4

Partea I. Moneda şi sistemul monetar 6

Capitolul 1. Originea şi esenţa banilor Tipurile lor 6
Capitolul 2. Funcţiile banilor şi circulaţia monetară 23
Capitolul 3. Sistemul bănesc şi elementele sale de bază 41
Capitolul 4 Principalele teorii monetare 61

Partea II. Creditul şi dobânda 77

Capitolul 5. Esenţa sistemului de credit, structura şi
funcţiile sale 77
Capitolul 6. Relaţiile de credit şi formele de credit 103
Capitolul 7. Piaţa capitalurilor de împrumut şi rata dobânzii 117
Capitolul 8. Teoriile asupra creditului 132

Partea III. Băncile şi sistemul bancar 140

Capitolul 9. Banca centrală şi rolul ei în sistemul bancar 140
Capitolul 10. Băncile comerciale şi funcţiile lor 160
Capitolul 11. Instituţiile financiar-creditare internaţionale 182

Partea IV. Moneda şi creditul în economia de piaţă 195

Capitolul 12. Echilibrul monetar şi inflaţia 195
Capitolul 13. Piaţa monetară şi politica monetar-creditară 207
Capitolul 14. Direcţiile politicii de stabilizare în condiţiile
economiei de tranziţie 222

7
 Introducere

La etapa de tranziţie la economia de piaţă moneda,

creditul, băncile au un rol determinant în economia naţională,
în asigurarea şi perfecţionarea circuitului fluxurilor monetare în
diferite ramuri şi sectoare ale economiei. Dezvoltarea relaţiilor
de credit, nivelul de dezvoltare şi stabilitatea circulaţiei
monetare determină situaţia economică într-o ţară.
Anume studiile în domeniul monetar, creditar, bancar
conduc la aprofundarea cunoştinţelor unui specialist în
domeniu. Ele pun baza tuturor specialităţilor economice şi în
special, în domeniul finanţelor.
În conexiune directă cu disciplinele financiare, cursul
“Monedă şi credit” ocupă un rol important în cunoaşterea şi
perceperea realităţii studiate a noilor concepţii teoretice şi
metodologice, a legităţilor obiective şi a diferitor probleme de
ordin monetar şi bancar, precum şi practica internaţională în
domeniu.
Pe lângă rolul mai sus numit, disciplina universitară
“Monedă şi credit”, de asemenea mai are un rol de iniţiere a
studenţilor sub un aspect evolutiv a banilor şi relaţiilor creditar-
bancare la etapa actuală.
Disciplina "Monedă şi credit" este de pregnantă importanţă
pentru cursul "Bazele activităţii bancare". Ea este compusă din
patru compartimente. Primul compartiment este dedicat
monedei şi sistemului monetar, unde este tratată apariţia
monedei, esenţa, funcţiile monedei, formele monedei, masa
monetară. De asemenea, în acest compartiment se studiază
organizarea monetară la nivel naţional şi internaţional. În
compartimentul II “Creditul şi dobânda” sunt abordate
problemele sistemului creditar, formele creditului, sunt
analizate esenţa, funcţiile creditului şi dobânda. În
compartimentul III “Băncile şi sistemul bancar” este analizată
apariţia şi evoluţia băncilor şi a sistemului bancar naţional,

8
precum şi a sistemului bancar internaţional. În fiecare
compartiment sunt evidenţiate toate nuanţele teoriilor
monetare, teoriilor despre credit, şi teoriilor privind circulaţia
monetar-creditară. În compartimentul IV este abordată
problema monedei şi a creditului în perioada de tranziţie la
economia de piaţă, respectiv e analizat echilibrul monetar şi
inflaţia, precum şi politica monetar-creditară.
În cadrul disciplinei "Monedă şi Credit", studenţii anului II
în decursul unui semestru susţin două testări. Iar testul final
este examenul. Programa cursului este realizată pentru 32 ore
prelegeri şi 14 ore seminare.
Autorii prezentului manual menţionează faptul că la
elaborarea capitolelor:
„Teorii asupra creditului” şi “Piaţa monetară şi politica
monetar-creditară” cu drept de coautor a participat dna drd.
Veronica Cuhal; de asemenea la traducerea materialelor în
limba româna au participat dna drd. Veronica Cuhal şi dna
asistent Oxana Untu; tehnoredactarea a fost efectuată de dna
drd. Liliana Dragoman şi dna laborant Ludmila Trocinel.
Aducem sincere mulţumiri persoanelor menţionate.
Meritele pentru configurarea de ansamblu a lucrării revin
deplin profesorului Anatolie Caraganciu.

9
 Partea I. MONEDA ŞI SISTEMUL MONETAR

Capitolul 1. ORIGINEA ŞI ESENŢA BANILOR.

TIPURILE LOR

Obiectivele de studiu:
♦ Moneda: concept, esenţă, etape în evoluţia monedei.
♦ Formele monedei: moneda metalică, moneda de hârtie,
titlurile de credit, titluri de credit contemporane
♦ Rolul monedei în economia mondială.

Noţiunile fundamentale:
Moneda, valoarea de schimb, valoarea de întrebuinţare,
echivalent general, moneda metalică, moneda de hârtie, titlurile
de credit, cambia, biletul la ordin, cecul, biletul de bancă,
moneda electronică, teoria raţionalistă, teoria evoluţionistă,
divizarea muncii.

Inventarea banilor a fost una din cele mai mari realizări ale
civilizaţiei umane. Ei au apărut stihinic şi, pe parcursul
dezvoltării producţiei de mărfuri, au suferit numeroase
modificări. Extinderea schimbului de mărfuri s-a soldat cu
desprinderea spontană de masa celorlalte mărfuri a unei mărfi
specifice, căreia i-a fost atribuită funcţia de echivalent general.
Prin urmare, banii au apărut o dată cu schimbul de mărfuri ca un
derivat al acestui schimb (operaţiilor comerciale).
Rolul banilor se rezumă la funcţiile de intermediar în
schimbul de diverse mărfuri în diferite etape ale dezvoltării
societăţii. Aceasta înseamnă că, în calitate de categorie istorică şi
economică, banii sunt o marfă deosebită, marfă-intermediar,
marfă-semn de valoare.
Ca o categorie istorică, banii, din cele mai vechi vremuri şi
până în prezent, se află în centrul atenţiei gândirii umane. Din

10
timpul Greciei antice, de la Xenophon, Platon şi Aristotel şi până
la începutul secolului XX (adică într-o perioadă de circa 2300 de
ani), potrivit calculelor făcute de cercetători, au fost publicate
circa 6 mii de lucrări (monografii, manuale, articole ştiinţifice
etc.) – toate consacrate problemei banilor. Se presupune că, în
secolul trecut, numărul acestor publicaţii a sporit considerabil,
iar în prezent creşte în progresie geometrică.
Un volum atât de mare de investigaţii, precum şi
profunzimea cercetărilor ştiinţifice consacrate problemelor
teoriei monetare au făcut să scadă simţitor numărul „petelor
oarbe” din spaţiul cunoştinţelor acumulate. Cu toate acestea, în
literatura economică persistă diverse interpretări ale originii şi
esenţei banilor, lipsind unitatea de opinii şi asupra altor probleme
fundamentale, conceptuale ale sistemului bănesc. Diversitatea
şcolilor şi abordărilor soluţionării problemelor monetare,
caracterul contradictoriu al sintezelor şi concluziilor ştiinţifice
asupra cercetărilor teoretice, interpretărilor, conceptelor
(definiţiilor), precum şi al recomandărilor practice confirmă
actualitatea acestor probleme şi necesitatea continuării studierii
şi perfecţionării sistemului bănesc. Totodată, este în afara
oricăror dubii ideea utilităţii banilor pentru oameni, ca
instrument de reglementare a vieţii individului, precum şi rolul
lor în dirijarea societăţii umane, în general. Importanţa mereu
crescândă a banilor determină ideea ipotetică precum că banii ca
atare vor exista întotdeauna, servind indivizilor şi comunităţilor
umane ca instrument util de intermediere privind soluţionarea
problemelor perfecţionării relaţiilor în domeniul schimbului.
În primul rând, banii au o însemnătate utilitar-aplicativă,
deoarece, fiind cel mai important instrument de reglementare a
asigurării necesităţilor vitale, ei sunt necesari nu numai fiecărui
individ, ci şi întregii societăţi umane. În al doilea rând, nu e mai
mică importanţa lor ştiinţifico-cognitivă, căci banii constituie
unul din cele mai interesante domenii ale ştiinţei economice, în
general, şi ale teoriei financiar-bancare, în particular.

11
 Aşadar, dacă banii, ca formă, reprezintă un document care
oferă oficial dreptul de a procura orice bunuri vitale şi
patrimoniale, apoi, după conţinut, ei reprezintă ceva mult mai
esenţial, decât un simplu instrument pasiv, ce contribuie la
dezvoltarea economiei.
Interpretarea originii banilor include două tipuri de abordări
conceptuale: raţionalistă şi evolutivă.
Primul tip – abordarea raţionalistă explică – apariţia banilor
ca rezultat al unui acord între oameni, ce favorizează mişcarea
valorilor în cadrul operaţiunilor de schimb, efectuate cu ajutorul
unui instrument ales special – o marfă deosebită, care
îndeplineşte funcţia convenţională de echivalent general. Această
teză conceptuală a fost enunţată pentru prima dată de către
Aristotel în opera sa filozofică „Etica lui Nicomah”: „toate
lucrurile care participă la procesul de schimb au nevoie să fie
cumva comparate cu ceva... Dacă acest ceva lipseşte, nu vor
exista nici schimbul, nici relaţiile (sociale) dintre oameni... E
necesar să existe o anumită unitate (de măsură), însă (bazată) pe
convenţionalitate... Ea va face ca toate lucrurile să fie
comensurabile, căci totul se va măsura cu moneda”. (Vezi:
Filozofia Greciei. Edit. „Foglio”, 1955, pp.891-892).
Mai târziu, în lumea antică, această idee a lui Aristotel şi-a
găsit întruchiparea legislativă într-una din formulele dreptului
roman, prin care se declara stabilirea de către împărat, prin
decret, a valorii banilor.
Accentul subiectiv-psihologic în problema originii banilor,
condiţionat de abordarea conceptuală raţionalistă a interpretării
naturii, esenţei lor, există şi în concepţiile şi opiniile unor
economişti de vază contemporani. Astfel, de exemplu,
economistul american Paul A. Samuelson întrevede în bani un
convenţionalism social artificial (Самуэльсон П. Экономика.
Вводный курс. Москва, 1964, стр.69), iar un alt economist de
vază, John K. Galbrith, susţine că „atribuirea îndeplinirii
funcţiilor de bani unor metale preţioase, precum şi altor obiecte

12
scumpe este rezultatul unui acord între oameni (K.J. Galbrith –
Money when it Came, when it Went. London: 1976, p.7). Prin
urmare, reprezentanţii acestei concepţii consideră că banii sunt
produsul unei convenţii încheiate între oameni, adică un
instrument de schimb tehnic.
Abordarea conceptual-evolutivă a explicării originii banilor
a fost formulată pentru prima dată de către K. Marx, a cărui
merit constă în fundamentarea caracterului mărfar al
provenienţei banilor. Conform teoriei sale, banii au apărut ca
urmare a procesului evolutiv care, cu sau fără voia oamenilor,
după o lungă perioadă de dezvoltare a relaţiilor de schimb, s-a
soldat cu faptul că anumite mărfuri s-au desprins de masa
celorlalte şi au căpătat proprietatea de marfă deosebită, specială,
îndeplinind funcţia de bani.
În faza timpurie a evoluţiei societăţii umane, nu era nevoie
de bani, căci tot ce se producea sau se dobândea se şi consuma
imediat de către membrii tribului. Doar în unele cazuri
(bunăoară, dacă se nimerea vreun an deosebit de roditor) se
iveau surplusuri de anumite produse, care erau schimbate pe alte
produse necesare, propuse de triburile vecine. Schimbul în cazul
acestor operaţii rare se făcea ocazional, fără să existe reguli,
norme sau alte condiţii prestabilite.
De-a lungul dezvoltării societăţii umane, o dată cu ivirea
unor surplusuri stabile de produse, apare necesitatea schimbului
permanent de rezerve acumulate. În consecinţă, formă-valoare
simplă evoluează în formă-valoare dezvoltată (ce se
caracterizează prin aceea că o marfă poate fi schimbată pe o serie
de alte mărfuri-echivalente), apoi aceasta formă-valoare din
urmă cedează locul formei-valoare generale, când procesul de
schimb este mijlocit de echivalentul general al valorii. De
remarcat că, în etapa iniţială a evoluţiei formelor valorii, rolul
echivalentelor a fost atribuit unei serii de mărfuri-intermediare
ale schimbului. Mărfurile menţionate reprezentau ca şi cum
prototipul echivalentului general, un fel de bani primitivi.

13
Totodată, măsurarea valorii cu ajutorul lor se făcea într-un mod
foarte convenţional, rudimentar, în fond – cu bucata, căci
conţinutul material al mărfurilor destinate schimbului nu vădea
nici un fel de caracteristici calitative sau cantitative, ce ar fi
permis efectuarea unor operaţiuni de schimb cu caracter stabil
sau normativ.
Dezvoltarea ulterioară a producţiei de mărfuri şi a
schimbului s-a datorat separării meşteşugurilor de agricultură în
urma avansării diviziunii sociale a muncii. Anume în aceste
condiţii s-a cristalizat forma bănească a valorii, ce se
caracterizează prin desprinderea unei mărfi speciale, cea mai
potrivită pentru rolul de „unitate de măsură a tuturor mărfurilor”
– echivalentul general. Acest fapt a fost favorizat şi de
circumstanţa că celelalte mărfuri au încetat să mai corespundă
rolului de obiecte de bază ale procesului de schimb, iar
supremaţia în sfera elaborării mijloacelor de producţie începe să
o deţină metalele. Astfel, treptat, pe cale firească, evolutivă, a
apărut forma-valoare bani, ce pretinde la rolul de echivalent
general şi se referă la o singură marfă specială – banii.
În ultimă instanţă, funcţia echivalentului general şi-a găsit
cel mai bine expresia în două metale preţioase: aurul şi argintul.
Aceasta a fost cu putinţă datorită faptului că, spre deosebire de
celelalte echivalente, banii de metal posedă calităţi extrem de
specifice şi au o serie de priorităţi, graţie cărora doar lor le-a
putut reveni funcţia de bani universali: propria valoare înaltă,
omogenitatea materialului monetar, care permitea divizarea lor
în fragmente de orice mărime, siguranţa integrităţii (fiind
inalterabili etc.). Aşadar, atribuirea funcţiei de echivalent general
banilor de metal, în decursul istoriei civilizaţiei umane, a fost ca
o consecinţă a unei selecţii naturale multiseculare, la a cărei bază
stăteau însuşirile fizice ale mărfii, condiţiile naturale şi
economice ale statului dat, poziţia geografică, istoria şi tradiţiile
sale.

14
 După cum s-a remarcat, însă, banii nu sunt doar o marfă
ordinară, ce nu reprezintă decât întruchiparea valorii lor de
consum. Orice marfă are şi o valoare a sa, specifică, unică, de
întrebuinţare, ce rezidă în capacitatea ei de a satisface o anumită
necesitate, bine determinată (de exemplu, pâinea satisface nevoia
de hrană, paltonul – nevoia de îmbrăcăminte, automobilul –
nevoia deplasării ş.a.m.d.). Toate acestea se referă întru totul şi la
marfa monetară (aurul e întrebuinţat pentru confecţionarea
bijuteriilor). Dar, în afară de aceasta, spre deosebire de celelalte
mărfuri, banii, ca marfă, posedă o valoare generală de
întrebuinţare, ce constă în posibilitatea de a putea fi schimbaţi pe
orice marfă.
Pentru fiecare producător propria marfă serveşte drept
valoare de schimb, reprezentând o corelaţie cantitativă bine
determinată, în care o marfă este schimbată pe o altă marfă, iar
mărfurile celorlalţi producători servesc drept valori de
întrebuinţare. Dar nu toate mărfurile pot servi concomitent şi ca
valori de întrebuinţare, şi ca echivalente generale.
Deoarece banii sunt „marfa mărfurilor”, ei posedă un
caracter special privind funcţionarea valorii de întrebuinţare şi
valorii ca atare. Contradicţia internă a mărfii dintre valoarea de
întrebuinţare şi valoarea ei efectivă se manifestă în procesul
schimbului şi-şi găseşte soluţionarea pe calea diviziunii
mărfurilor în mărfuri propriu-zise şi bani. Anume banii
reprezintă acea marfă specifică ce posedă calitatea de
schimbabilitate generală nemijlocită, de valoare generală de
întrebuinţare. Spre deosebire de celelalte mărfuri, doar banii pot
apărea în calitate de întruchipare generală şi nemijlocită a valorii.
Deci banii, ca marfă specifică, servesc drept echivalent general,
fiindcă valoarea lor de întrebuinţare exprimă valoarea altor
mărfuri.
Generalizând rezultatele analizei evoluţiei trecerilor
reciproce a diverselor forme ale valorii de la forma-valoare
simplă la forma-valoare bani şi punând accentul pe rolul

15
important al banilor ca factor ce reflectă relaţiile sociale
avansate, nu doar ca un mijloc tehnic de rulaj, se poate conchide
că esenţa banilor constă în calitatea lor de a fi un tip specific de
marfă, a cărui formă naturală fuzionează cu funcţia socială de
echivalent general al valorii.
Conţinutul esenţial al banilor, ca o categorie economică
independentă, dezvăluie trinitatea proprietăţilor fundamentale ale
acestora:
− imediata schimbabilitate generală;
− cristalizarea valorii de schimb;
− materializarea timpului total de muncă.
Rezultă deci că banii nu pot fi bunuri economice decât ca
mijloc de schimb, nu de întrebuinţare sau de producţie: ei îşi
gătesc utilitatea în sfera economică a operaţiilor de schimb
intermediate (ca măsură a valorilor mijlocului de circulaţie şi a
mijlocului de acumulare) în cazul recunoaşterii lor generale în
această funcţie în cadrul unei asociaţii de plăţi.
Deci banii reprezintă un element activ necesar şi o
componentă firească a activităţii economice a societăţii, servind
drept echivalent general al relaţiilor comerciale (marfare) dintre
participanţii şi verigile procesului de reproducţie.
Plenitudinea conţinutului esenţei economice a banilor e
asigurată de caracteristicile participării lor la realizarea
diverselor tipuri de relaţii sociale, la repartiţia produsului
naţional brut şi la procurarea de bunuri imobiliare şi funciare,
precum şi la stabilirea preţurilor, care exprimă valoarea
mărfurilor. În condiţiile actuale ale cristalizării şi maturizării
relaţiilor de piaţă, semnele monetare şi banii din circulaţia prin
virament (fără numerar) îşi pierd treptat propria valoare, deşi pot
fi folosiţi în continuare ca valoare (monedă) de schimb. Această
tendinţă firească vădeşte faptul că banii din ce în ce mai mult
diferă de celelalte mărfuri, pierzându-şi caracterul de marfă şi
transformându-se într-o categorie economică independentă, ce

16
nu-şi păstrează, în asemenea caz, decât unele proprietăţi
specifice, care sunt inerente mărfii propriu-zise.
Generalizarea făcută mai sus ne permite să dăm definiţia
banilor. Din toate definiţiile, cele mai frecvent folosite şi
publicate în literatura economică sunt două:
1) Banii reprezintă o marfă deosebită care îndeplineşte
funcţia de echivalent general;
2) Banii sunt un mijloc de schimb care favorizează
producţia de mărfuri şi este acceptat de toţi în spaţiul dat
de efectuare a plăţilor.
Prin urmate, cu ajutorul banilor, sub forma lor monetară, se
calculează valoarea oricărei mărfi, garantându-se schimbul de
bani pe orice marfă. Apariţia banilor a contribuit masiv la
dezvoltarea şi perfecţionarea relaţiilor social-economice în sfera
producţiei de mărfuri. Cu alte cuvinte, banii sunt ceea ce folosim
în calitate de monedă. Deci toate lucrurile care îndeplinesc
funcţia de monedă se şi numesc bani.
Din cele de mai sus, rezultă că definiţia banilor completează
esenţa lor, dar aceasta din urmă se manifestă cel mai bine în
funcţiile îndeplinite de bani, care vor fi analizate mai detaliat în
cadrul următorului capitol.
Pe parcursul evoluţiei lor, banii, în diverse stadii ale
procesului diviziunii sociale a muncii, au avut diverse
echivalente sau au fost reprezentaţi de diverse mărfuri speciale.
Acelaşi popor, în diferite perioade ale istoriei sale, precum şi
diferite popoare au folosit concomitent diferite echivalente
pentru bani. De regulă, funcţia echivalentului era îndeplinită de
marfa care se bucura de cea mai mare cerere sau care, în virtutea
faptului că se afla din belşug, forma oferta.
Dar cel mai frecvent şi cea dintâi marfă-intermediar în multe
din primele state au fost vitele. Acest adevăr e confirmat de
faptul că în majoritatea limbilor lumii atât banii, cât şi vitele se
numeau la fel, cu acelaşi cuvânt sau cu cuvinte apropiate ca sens,
a căror rădăcină, fonetică era comună. De exemplu, bogăţia

17
eroilor în eposul lui Homer şi a triburilor germanice se măsura
cu numărul capetelor de vite. Drept mărfuri-echivalente
intermediare serveau, de asemenea, blănurile, cerealele, sarea şi
alte bogăţii naturale.
În perioadele mai târzii ale constituirii lor, pe măsură ce
avansa diviziunea socială a muncii şi se perfecţionau relaţiile
marfă-bani, întreaga diversitate a tipurilor monetare poate fi
redusă la banii de metal.
La început, banii de metal aveau aspectul unor lingouri de
diverse forme (bară, placă, sârmă ş.a.). În Grecia antică (Sparta),
în calitate de bani se folosea fierul, în Roma antică – bronzul.
Iniţial lingourile de metal aflate în circulaţie aveau o anumită
greutate, de aceea denumirile mai multor unităţi băneşti indicau
o masă concretă de metal: liră sterlină, livră (funt), marcă
(jumătate de funt) ş.a.m.d. În Rusia Kieveană (sec. XIII) grivna
cântărea o livră (funt) de argint, iar grivna tăiată în două se
numea rublă (de la rus. rubiti – a tăia), fiindcă o bară din argint
era tăiată cu dalta în bucăţi egale – ruble. Aproximativ, în
aceeaşi perioadă, masa unui peni englezesc echivala cu greutatea
a 32 de boabe de grâu.
Începând cu sec. XIII, funcţia de bani o îndeplineau în egală
măsură atât aurul, cât şi argintul, între care fusese stabilit prin
lege un anumit raport de greutate – echivalent. De exemplu, în
Franţa, pentru luidorul de aur şi pentru ecu-ul de argint exista o
singură unitate monetară de calcul – livra. Însă, deja în sec. XIV,
în istoria banilor începe o nouă perioadă – depăşirea treptată a
dificultăţilor în sfera funcţionării bimetalismului, argintul cedând
teren în faţa aurului. În consecinţă, regimul monometalismului
de aur a fost introdus în cele mai mari ţări ale lumii.
În decursul istoriei umane, banii metalici au suferit mutaţii
esenţiale în urma trecerii rapide de la banii „cântăriţi” la banii
socotiţi, „număraţi”, la baterea pretutindeni a monedelor, adică a
semnelor băneşti, ale căror formă, aspect şi conţinut al masei
metalice se stabileau prin lege. Primele monede (în fond, primii

18
bani adevăraţi) au apărut într-o colonie a Greciei antice – statul
Lidia (Asia Mică), în secolul VII î.Hr., fiind bătute dintr-un aliaj
natural de aur şi argint (electrum). Baterea monedelor a marcat
etapa care a încheiat procesul de constituire a banilor.
Pe la începutul secolului XX, în cele mai de frunte ţări
industriale ale lumii s-a instaurat monometalismul de aur, când
rolul principal aparţinea aurului, în vreme ce argintului i-a fost
rezervat un rol mult mai modest, acesta având o valoare mai
mică. Aurul a obţinut prioritatea datorită luării în considerare a
proprietăţilor sale absolut specifice – este cea mai valoroasă
bogăţie naturală, preţul lui neputând fi influenţat decât de
cantitatea aurului însuşi dobândit în lume. Anume valoarea
stabilă a aurului a făcut ca acesta să devină unitate de măsură
pentru calcularea valorii tuturor celorlalte mărfuri şi, respectiv, a
putut servi drept argument pentru utilizarea lui în calitate de
monedă universală (bani mondiali).
Dar în anii 70 ai secolului XX s-a produs fenomenul
demonetizării aurului – acest metal şi-a pierdut funcţiile
monetare. Mai întâi aurul a încetat să îndeplinească funcţiile de
mijloc de circulaţie şi plată în cadrul rulajului intern al ţărilor,
apoi, mai târziu, începând cu anul 1976, şi funcţiile de bani
universali.
Astfel, în sistemele monetare ale principalelor ţări s-au
produs schimbări radicale – banii cu valoare deplină (adică banii
a căror valoare nominală corespundea valorii metalului nobil ce-l
conţineau) au fost substituiţi de banii convenţionali, depreciaţi
(adică bani de hârtie şi de credit, care îndeplineau funcţiile de
semne valorice).
Procesul demonetizării aurului a avut loc din pricina unor
cauze obiective. În primul rând, extragerea aurului a prins a
rămânea în urmă faţă de ritmul creşterii economice a majorităţii
ţărilor lumii şi, respectiv, faţă de procesul asigurării cu mijloace
de circulaţie şi de executare a plăţilor. Utilizarea în continuare a
monedelor de aur în acest scop frâna modernizarea şi

19
introducerea metodelor progresiste în sistemul de organizare a
decontărilor. Necesităţile sporite de aur pentru tehnologiile
avansate ale industriei moderne au dus la limitarea resurselor
destinate baterii monedelor.
Un alt motiv, mai puţin important, al preschimbării în semne
valorice a banilor metalici cu valoare deplină, remarcat încă de
K. Marx, a fost durata prea scurtă de funcţionare a banilor ca
mijloace de circulaţie. Cauzele acestui fenomen constau în
uzarea rapidă a monedelor, precum şi deteriorarea şi falsificarea
acestora. Aceasta ducea la dezechilibrarea schimbului şi la
deprecierea ulterioară a banilor, precum şi la emisiuni
suplimentare de semne valorice cu scopul acoperirii propriilor
cheltuieli, care aveau aceleaşi consecinţe dezastruoase de
dezorganizare a procesului de schimb.
În fine, o cauză esenţială a substituirii banilor cu valoare
reală (deplină) de către semnele monetare au fost aşteptările
zadarnice privind reducerea considerabilă a costurilor de
circulaţie, accelerarea circuitului economic şi prosperarea
comerţului.

Banii de hârtie (biletele de tezaur)

Trecerea la utilizarea în rulaj a semnelor valorice a marcat
începutul unei noi etape în dezvoltarea şi perfecţionarea
sistemelor monetare: aurul pe pieţele interne şi pe piaţa mondială
a fost dezlocuit de banii de hârtie şi de credit (bancnote). Banii
de hârtie, reprezentând semne monetare sau bani cu valoare
deplină, istoriceşte, au apărut ca urmare a circulaţiei banilor
metalici şi participă la circulaţia monetară în calitate de
înlocuitori ai monedelor de argint sau de aur.
Posibilitatea obiectivă a circulaţiei substituenţilor banilor
reali a apărut datorită specificului funcţiei banilor ca mijloc de
circulaţie, când aceştia joacă rolul de intermediar în schimbul de
mărfuri. Evoluţia acestor operaţii de substituire reciprocă a fost
un proces istoric destul de îndelungat şi a cunoscut trei etape:

20
 etapa I – uzarea firească a monedelor şi scăderea lor în
greutate, urmată de transformarea ulterioară a acestora în semne
ale valorii;
etapa II – reducerea premeditată de către emitent a
conţinutului metalic cu scopul de a obţine venituri suplimentare
pentru vistieria statului;
etapa III – emiterea banilor de hârtie (bilete de tezaur) cu
un curs forţat în scopul obţinerii beneficiului de emisiune.
Cele trei etape sus-indicate de evoluare a posibilităţilor de
circulaţie a substituenţilor monedelor de aur în posibilităţi reale
de circulaţie ne permit să remarcăm o particularitate importantă a
banilor de hârtie: aceştia pierzându-şi în procesul evoluţiei
valoarea lor iniţială, statul le atribuie un alt curs, forţat (nominal)
şi, ca rezultat, capătă o valoare reprezentativă în sfera circulaţiei,
iar o data cu aceasta şi posibilitatea de a îndeplini funcţia de
mijloc de cumpărare şi plată.
Natura economică a introducerii în circulaţie a banilor de
hârtie este condiţionată de principala predestinare a acestora –
obţinerea unor vărsăminte suplimentare în vistierie, necesare
pentru acoperirea deficitului bugetar. În acest scop, e lansată o
emisiune directă de bani de hârtie de către organul
guvernamental de resort – Ministerul Finanţelor (administraţia
financiară, trezoreria), care gestionează direct formarea şi
executarea bugetului de stat sau indirect – banca centrală a ţării,
care pune la dispoziţia guvernului creditele necesare, folosite de
acesta din urmă pentru acoperirea cheltuielilor bugetare.
Diferenţa dintre valoarea nominală a banilor de hârtie emişi şi
costul emiterii lor (cheltuielile pentru hârtie şi tipar) constituie
venitul de emisie – adevăratul obiectiv, final al emisiunii banilor
de hârtie.
Deoarece emiterea banilor de hârtie (bilete de tezaur) de
către guvern este condiţionată de nevoia de resurse financiare
suplimentare, adică aceasta nu este reglementată de necesităţile
de bani ale circulaţiei monetare şi marfare, în sistemul monetar

21
apar posibilităţi şi premise reale ale instabilităţii circulaţiei
banilor. Întrucât prima necesitate mereu creşte, iar cea de a doua,
(de mărfuri), de regulă, rămâne pe loc (sau chiar scade – din
cauza declinului economic), o emisiune excedentară ar putea
provoca devalorizarea banilor de hârtie. Situaţia se agravează şi
din cauză că banii de hârtie, neavând valoare proprie şi neputând
fi acumulaţi funcţional şi nici păstraţi ca economii sau ca tezaur,
încetează să mai circule, blocând canalele rulajului şi provocând
devalorizarea inflaţionistă şi instabilitatea întregului sistem
monetar.
Banii de hârtie au apărut pentru prima dată în China – sec.
XII, iar în Europa şi America – în sec. XVII-XVIII. În Rusia,
hârtia-monedă (asignaţia) este cunoscută din 1769.

Banii de credit
În condiţiile producţiei capitaliste, baza metalică a
circulaţiei băneşti a devenit o adevărată frână a sistemului
monetar, fiindcă impunea o neîncetată creştere a costurilor nete
ale rulajului pe măsură ce sporeau producţia şi volumul
operaţiilor comerciale. Apăruse necesitatea înlocuirii banilor
metalici cu mijloace de credit pentru asigurarea circulaţiei, care
nu aveau valoare proprie, dar serveau ca semne de credit ale
banilor cu valoare deplină.
După ce relaţiile marfă-bani au căpătat un caracter general
în domeniul activităţii economice, s-a extins considerabil
practica folosirii creditului comercial şi bancar. În condiţiile
date, banii de credit devin o marfă universală, ce ţine de sfera
superioară a procesului social-economic. De aceea sunt
guvernaţi de cu totul alte legi.
În societatea capitalistă avansată, când, în locul circulaţiei
mărfurilor, se intensifică circulaţia capitalului, acesta din urmă
separă din mediul său un segment căruia îi atribuie funcţii
monetare. Dacă în formaţiunea precapitalistă, în condiţiile
simplei producţii de mărfuri (M–B–M1), circulaţia e separată de

22
producţie, şi mărfurile nu sunt recunoscute public decât atunci
când se transformă în bani, în formaţiunea dezvoltată a
capitalismului (B–M–B1) nu e necesar ca marfa să fie
recunoscută public, căci ea apare ca un capital ce reprezintă o
relaţie socială.
O dată cu creşterea volumului circulaţiei, forma monetară
este din ce în ce mai efemera, iar timpul lucrat inclus în mărfuri,
se manifestă tot mai clar ca o necesitate socială abia în faza
procesului de producţie. Prin urmare, posedarea capitalului de
producţie a oferit premisele necesare pentru ca banii de credit să
apară dintr-o formă modificată, specifică a producţiei, din rotaţia
capitalului, nu din circulaţia.
Cambia (vecselul) reprezintă un titlu de creanţă a cărei bază
o constituie creditul comercial. O dată cu dezvoltarea relaţiilor
marfă-bani, cambia devine un instrument universal de credit şi
plată (decontare). Principala funcţie economică a cambiei constă
în folosirea ei ca instrument în operaţiile de credit.
Există mai multe tipuri de cambii.
Cambia simplă reprezintă un titlu de creanţă, prin care
emitentul se obligă să plătească înainte de scadenţă deţinătorului
cambiei o anumită sumă de bani.
Cambia transferabilă (trata) conţine o dispoziţie în scris a
deţinătorului (trasului) dată plătitorului (trăgătorului) ca acesta să
plătească suma de bani indicată în cambie unei terţe persoane
către care a fost transferată cambia – destinatarului
(remitentului). Trăgătorul trebuie să accepte cambia, adică să
confirme că este de acord să o plătească girând-o.
Cambiile bazate pe tranzacţiile comerciale se numesc
comerciale. Cambii de acest tip dacă se respectă toate cerinţele
privind perfectarea lor, sunt acceptate de bănci în calitate de gaj
sau se iau în calcul la garantarea împrumuturilor acordate.
Cambii financiare se numesc cambiile ai căror plătitori sunt
băncile. O varietate a cambiilor financiare o reprezintă obligaţiile
de tezaur, emise pentru acoperirea cheltuielilor bugetare.

23
 Bancnota (biletul de bancă) este un titlu de creanţă al băncii
şi reprezintă banii de credit. Bancnotele sunt emise prin
efectuarea operaţiunilor de credit – pe calea scontării cambiilor
de către banca emitentă.
Bancnota diferă de cambie, dar şi de banii de hârtie.
Bancnota se deosebeşte de cambiile comerciale după:
• durata termenului (urgenţa scadenţei) –
cambia reprezintă un angajament (titlu de creanţă) pe
termen scurt (de 3-6 luni), iar bancnota un
angajament (titlu de creanţă) perpetuu;
• tipul garanţiei – cambia este lansată în
circulaţie individual, de către orice întreprinzător şi e
garantată individual; bancnotele în prezent sunt emise
de Banca Centrala şi sunt garantate de guvern.
În plus, bancnota se bucură de circulaţie universală, fiind
lansată de Banca Centrală de emisiuni, a cărei solvabilitate nu
poate fi pusă la îndoială.
Principalele căi de emitere a bancnotelor actuale sunt:
− creditarea bancară a economiei, care asigură
relaţia dintre circulaţia monetară şi dinamica
reproducţiei capitalului public;
− creditarea bancară a guvernului (când, în locul
titlurilor de creanţă, sunt emise bancnote);
− sporirea rezervelor de valută aur în ţările cu
balanţa activă a plăţilor.
Din cauza suspendării schimbului de bancnote pe aur,
acestea nu şi-au păstrat decât parţial fundamentala condiţie de
marfă sau de credit, supunându-se, în temei, legităţilor circulaţiei
banilor de hârtie. Bancnotele emise în scopul creditării circulaţiei
de mărfuri reprezintă bani de credit, iar dacă sunt folosite pentru
acoperirea cheltuielilor de stat, se transformă de fapt din bani de
credit în bani de hârtie.
Cecul este un document întocmit după o anumită formă şi
conţine dispoziţia necondiţionată a emiţătorului cecului către

24
instituţia de credit, pentru ca această să-i plătească deţinătorului
suma indicată în cec. Cecul poate fi folosit pentru a primi (banii
respectivi) de la bancă, precum şi pentru plătirea mărfurilor
cumpărate sau serviciilor prestate. Circulând în cadrul ciclului
comercial şi deservind operaţiile de cumpărare-vânzare a
mărfurilor, cecurile îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie.
Caracterul economic al cecului constă în faptul că el poate fi
folosit ca mijloc de circulaţie şi plată, ca mijloc de încasare a
banilor cash din bancă, precum şi ca element al sistemului de
decontări prin virament (fără numerar).
În condiţiile capitalismului dezvoltat, circulaţia cecurilor
joacă un rol extrem de important, majoritatea plăţilor pentru
mărfuri şi servicii executându-se fără numerar – prin intermediul
cecurilor. Volumul operaţiilor cu cecuri îl depăşeşte considerabil
pe cel cu bani cash.
Banii electronici. Aceştia sunt bani depuşi în conturile
incluse în memoria computerelor băncilor şi pot fi gestionaţi cu
ajutorul unui dispozitiv electronic special. Apariţia noilor metode
de stingere sau de transferare a datoriilor a fost condiţionată de
trecerea la utilizarea pe larg a calculatoarelor electronice, de
mecanizarea şi automatizarea operaţiunilor bancare. Această
etapă reprezintă o treaptă calitativ nouă în evoluţia circulaţiei
monetare. Noile posibilităţi tehnice ce s-au ivit în activitatea
bancară permit înlocuirea cecurilor cu cartele de material plastic
– carduri (de debit şi de credit). Cardul este un mijloc modern de
decontări, care vine în locul banilor cash şi cecurilor şi prin care
posesorul poate lua de la bancă împrumuturi pe termen scurt.
Cele mai răspândite şi populare sunt cardurile comerciale.

25
Concluzie
În urma divizării muncii din totalitatea mărfurilor a fost
stihinic selectată una, care executa funcţia de echivalent general
în intermedierea schimburilor de marfă. Pe parcursul dezvoltării
industriei şi comerţului moneda schimba formele evoluând la
unele tot mai favorabile volumelor mari şi vitezei accelerate a
tranzacţiilor. O dată cu dezicerea de standardul de aur în
sistemele băneşti valoarea intrinsecă a banilor tinde spre zero,
concomitent creşte pericolul dezechilibrelor monetare.

Subiecte pentru verificarea cunoştinţelor:

1. Descrieţi esenţa abordării conceptuale raţionaliste
a banilor.
2. Descrieţi esenţa abordării conceptuale evolutive a
banilor.
3. Ce rol îi revine avansării diviziunii sociale a
muncii în apariţia şi dezvoltarea banilor.
4. Explicaţi conţinutul esenţial al banilor ca
categorie economică independentă ce dezvăluie trinitatea
proprietăţilor fundamentale ale acestora.
5. Prezentaţi definiţiile categoriei economice „bani”.
6. Descrieţi formele istorice al banilor.
7. Explicaţi esenţa valorii de schimb, valorii de
întrebuinţare şi valorii de echivalent general.

Literatura:
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă, credit,
bănci. Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997,
pag. 5 - 25
2. Жуков Е. Ф. Общая теория денег и кредита,
Москва: ЮНИТИ, 2000, c. 80-88.
3. Cоколова О. В. Финансы, деньги и кредит,
М. Юристь, 2001, с. 35-39

26
Capitolul 2. FUNCŢIILE BANILOR ŞI CIRCULAŢIA
MONETARĂ

Obiectivele de studiu
♦ Funcţiile monedei: etalon al valorii, mijloc de circulaţie,
mijloc de plată, instrument de rezervă al valorii, bani
universali. Caracteristica funcţiilor monedei prin prisma
diferitelor opinii.
♦ Circuitul monetar şi circulaţia monetară – trăsături
caracteristice, esenţă.
♦ Masa monetară: concept, structură, conţinut. Agregatele şi
indicatorii masei monetare
♦ Factorii ce determină masa monetară. Multiplicatorul
monetar şi al creditului.

Noţiunile fundamentale:
Funcţiile monedei, circuitul monetar, circulaţia monetară,
masa monetară, agregatele monetare, lichiditate, necesarul
banilor în circulaţie.

După cum s-a menţionat în capitolul precedent, esenţa

banilor se manifestă prin funcţiile lor, a căror proprietate
principală (pe care ne vom strădui să o argumentăm în
prezentul capitol) este stabilitatea. Într-adevăr, vă veţi putea
convinge că funcţiile banilor aproape că nu se supun
modificărilor, în vreme ce, bunăoară, rolul banilor, în diverse
condiţii, se poate schimba. Totodată, principala particularitate a
funcţiilor banilor, în majoritatea cazurilor, de asemenea,
rămâne neschimbată şi constă în faptul că aceste funcţii nu sunt
îndeplinite decât de aceiaşi bani.
Pe parcursul evoluţiei lor istorice, pe măsură ce se
dezvoltau şi se perfecţionau relaţiile marfă-bani, în afară de
cele două funcţii obligatorii – măsură a valorii şi mijloc de
circulaţie, banii, ca echivalent general, au început să

27
îndeplinească şi alte funcţii: cea de mijloc de tezaurizare
(mijloc de acumulare) şi cea de mijloc de plată. Pe lângă
funcţiile enumerate, adesea e recunoscută şi funcţia lor de
monedă universală (ca mijloc internaţional de plată), când banii
sunt folosiţi în tranzacţiile monetare dintre ţări. De remarcat că
îndeplinirea acestei funcţii, în condiţiile existenţei banilor de
aur sau a valutei convertibile (monedă liber schimbabilă), nu
poate fi supusă îndoielilor. Deci, în etapa actuală, banii
îndeplinesc cinci funcţii, pe care le vom analiza mai jos.

1. Banii ca măsură a valorii

Mărimea valorii mărfurilor e determinată în urma raportării
acestora la (sau asimilării lor cu) un anumit număr de bani, de
aceea aceştia din urmă servesc drept întruchipare şi unitate de
măsură generală a valorilor marfare. Totodată, trebuie să se ţină
cont de faptul că criteriul de bază al comensurabilităţii
mărfurilor nu sunt banii propriu-zis, ci valoarea însăşi a
mărfurilor, care exprimă consumul de muncă socialmente
necesară producerii lor, concretizată în bani. Această constatare
ne permite să tragem concluzia că la baza stabilirii preţurilor la
mărfuri stă mărimea cheltuielilor de muncă socialmente
necesară pentru producerea lor. La calcularea preţurilor
mărfurilor, ca mărime iniţială se ia nu volumul individual al
cheltuielilor de muncă necesară unui singur producător de
mărfuri, ci volumul cheltuielilor de muncă socialmente
necesară producerii mărfurilor. Tocmai de aceea în preţuri sunt
incluse cheltuielile socialmente necesare pentru producerea
fiecărui tip de marfă. Acest mod de abordare a problemei
determinării valorii mărfurilor pe calea stabilirii preţurilor ne
ajută să înţelegem mai bine cum îşi îndeplinesc banii funcţia de
mijloc de măsură a valorii. Caracterul activ al influenţei banilor
se manifestă prin modul de folosire a lor în scopul stimulării
reducerii costurilor de producţie a mărfurilor, precum şi prin
modul de exprimare de către ei nu numai a mărimii absolute, ci

28
şi a mărimii relative a valorii anumitor mărfuri şi, prin urmare,
a raportului de preţuri dintre mărfuri.
În faza timpurie a constituirii relaţiilor schimbului de
mărfuri (perioada circulaţiei banilor de metal), evaluarea în
bani a mărfurilor se efectua cu ajutorul unor unităţi speciale,
legalizate de măsurare a substanţei materiale a unui singur
echivalent general al valorii – aur sau argint. Datorită acestui
fapt, mărfurile puteau fi raportate între ele potrivit unei
proporţii constante de metal monetar, adică unei unităţi de
măsură strict stabilite. Ulterior, aceasta se numea etalon al
preţurilor – o cantitate anumită de metal, care în ţara dată era
considerată unitate monetară. Ca rezultat, banii au făcut ca
mărfurile să devină comensurabile cu ajutorul etalonului oficial
al preţurilor, ce servea pentru calcularea preţurilor costului
tuturor mărfurilor.
Prin urmare, banii, îndeplinind funcţia de măsură a valorii,
jucau rolul de intermediar la stabilirea preţului mărfii. Totodată,
funcţia banilor, ca măsură a valorii, o îndeplineau banii reali
(cu valoare deplină), fiindcă aceştia posedau ei înşişi o valoare
concretă, creată de munca socialmente necesară. În acelaşi
timp, îndeplinirea acestei funcţii a banilor decurgea în mod
ideal, ca un proces bine gândit încă înainte de schimbul pe bază
de bani, şi de aceea nici nu avea nevoie de prezenţa banilor
reali.
Mai târziu, însă, etalonul preţurilor, treptat, a început a se
separa de conţinutul exprimat prin masă (greutate), fapt care, în
ultimă instanţă, s-a soldat cu ivirea contradicţiei dintre unitatea
de măsură stabilită oficial (etalon) şi conţinutul efectiv de metal
al unităţii monetare însăşi. Sistemul valutar din Jamaica (1976-
1978) a anulat preţul oficial la aur, parităţile de aur în vigoare
(proporţiile conţinutului de aur al unităţilor băneşti) şi,
respectiv, etalonul oficial al preţurilor, care a fost înlocuit cu
etalonul efectiv al preţurilor, stabilit spontan în procesul
schimbului de piaţă.

29
 În noile condiţii ale circulaţiei banilor de credit lipsiţi de
valoare proprie (discreţi), modul de executare a funcţiilor de
măsură a valorii a suferit unele schimbări. În primul rând,
trebuie să se ţină cont de faptul că banii de credit, ca expresie a
capitalului bănesc, servesc circulaţia capitalului, nu a mărfii, şi
de aceea îndeplinirea de către ei a funcţiei de măsură a valorii
depăşeşte cadrul sferei de schimb, servind şi sfera de producţie.
Acest fapt denotă faptul că, în circulaţia banilor de credit
neconvertibili (de hârtie), preţurile se reflectă nemijlocit în
mărfuri, iar aurul îşi pierde importanţa lui ca unitate de măsură
specifică a valorii reprezentative a banilor de credit şi de hârtie.
Aşadar, în condiţiile relaţiilor de marfă-bani dezvoltate,
preţul începe a se forma deja în procesul de producţie, iar în
sfera schimbului are loc definitiva recunoaştere publică a lui.
Mărimea (nivelul) preţului este determinată, în primul rând, de
valoarea bancnotei, care e stabilită de valoarea mărfurilor
reprezentate de ea şi de numărul bancnotelor aflate în circulaţie.
În plus, mărimea preţului depinde de raportul dintre cererea şi
oferta pieţei pentru această marfă. Tocmai de aceea, în
condiţiile economiei de piaţă dezvoltate, preţul reprezintă o
formă de manifestare a raportului de schimb al mărfii date faţă
de toate celelalte mărfuri, nu numai faţă de o singură marfă
monetară sub formă de metal nobil. Datorită acestui fapt, esenţa
funcţiei de măsură a valorii banilor actuali trebuie să includă şi
ideea că funcţia menţionată o pot îndeplini şi banii cu valoare
redusă (nominali). Dar în asemenea caz e nevoie, în primul
rând, de recunoaşterea publică a comodităţii utilizării unităţii
monetare în calitate de etalon pentru măsurarea valorilor
relative ale diferitelor bunuri şi resurse.
Totodată, e necesar să fie recunoscute şi unele noi
particularităţi sau caracteristici ale etalonului preţurilor, ale
nivelurilor şi corelaţiilor dintre preţurile diverselor mărfuri,
care deocamdată, se prea poate, că se bazează în mare măsură
pe tradiţionalele corelaţii existente în cazul utilizării banilor cu

30
valoare deplină. E important să se aibă în vedere faptul că
schimbarea preţurilor nu se produce numai în legătură cu
schimbarea etalonului lor, cu procesele informaţionale, ci şi în
legătură cu schimbarea valorii mărfurilor.
În plus, la stabilirea preţurilor la mărfuri trebuie să se ţină
cont de faptul existenţei unei cereri solvabile, de raportul
efectiv dintre oferta de mărfuri şi cererea solvabilă etc. Căci,
când oferta depăşeşte cererea, preţurile scad şi, prin urmare,
pentru a putea vinde mărfurile, trebuie reduse preţurile.

2. Funcţia banilor ca mijloc de circulaţie

În sfera schimbului de mărfuri M–B–M, banii ca mijloc de
circulaţie asigură executarea plăţilor pentru cumpărarea
materiei prime şi a materialelor şi achitarea cu producătorii de
mărfuri pentru producţia finită. De aici rezultă că, în acest
proces, banii joacă rolul de factor intermediar în schimbul de
mărfuri şi îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie.
Circulaţia de mărfuri, intermediată de bani, are o seamă de
avantaje comparativ cu schimbul de marfă pe marfă, fiindcă nu
necesită:
− corespunderea reciprocă a necesităţilor celor
doi producători de mărfuri;
− coincidenţa în timp şi spaţiu a actelor de
vânzare şi cumpărare.
După cum se poate vedea, circulaţia de mărfuri este
deservită de bani, datorită cărui fapt pot fi depăşite hotarele
spaţiului, timpului şi particularităţilor acestui proces, care sunt
caracteristice schimbului direct de mărfuri. Prin urmare,
depăşind cadrul schimbului de mărfuri, banii, ca mijloc de
circulaţie contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea sferei
operaţiilor comerciale (aceluiaşi schimb de mărfuri).
După apariţia banilor, caracterul contradictoriu al
procesului de schimb nu dispare, ci dimpotrivă – se amplifică.
Circulaţia mărfurilor se separă în două procese de

31
metamorfoză: M–B şi B–M, adică vânzare şi cumpărare, între
care se poate produce un decalaj. Totodată se modifică formele
valorii: la vânzarea mărfii, valoarea acesteia se transformă din
marfară în monetară, iar în urma cumpărării pe banii câştigaţi a
altei mărfi, forma monetară a valorii devine marfară.
În felul acesta, actele de cumpărare şi de vânzare se separă,
devenind independente. Fiecare producător de marfă, fiind
totodată proprietarul mărfii sale, are dreptul să o vândă, apoi să
cumpere în schimb noi materii prime şi materiale, conducându-
se după interesele economice personale. Mişcarea mărfurilor
este iniţială, determinată, iar circulaţia banilor derivată, fiind
însă totodată necesară pentru asigurarea continuităţii circulaţiei
de mărfuri şi procesului de reproducţie. Astfel, de exemplu,
mărfurile, după vânzarea lor, dispar din circulaţie, iar banii nu
pleacă din această sferă, rămânând pentru deservirea perpetuă a
schimbului de mărfuri. Totuşi, după ce-şi vinde marfa,
proprietarul mărfii s-ar putea să nu cumpere o altă marfă – în
asemenea caz, un alt proprietar va rămâne cu marfa nevândută,
neputând, la rândul său, cumpăra marfa unui al treilea
proprietar de mărfuri ş.a.m.d. Eventualitatea unei discordanţe
(rupturi) în procesul de cumpărare şi vânzare, condiţionată de
funcţia banilor ca mijloc de circulaţie, este una din premisele
declinului economic, căci anume schimbările structurale în
procesul de producere şi vânzare a produsului social sunt
cauzele iniţiale ale situaţiilor de criză.
Funcţia banilor ca mijloc de circulaţie o îndeplinesc banii
reali, nu banii ideali, care nu trebuie neapărat să aibă valoare
deplină. Îndeplinind rolul de intermediar efemer la cumpărare-
vânzare, banii efectivi (cu valoare deplină) pot fi înlocuiţi cu
bani semne ale valorii. În prezent, când aurul se demonetizează,
funcţia de mijloc de circulaţie o îndeplinesc banii de credit şi
banii de hârtie. În plus, dacă procesul de metamorfoză M–B–M
nu se întrerupe, circulaţia banilor se produce pe baza banilor cu
funcţia de mijloc de cumpărare. Această deducţie rezultă, în

32
primul rând, din faptul prevalării cantitative a tranzacţiilor în
care banii sunt folosiţi tocmai în calitatea respectivă.

3. Funcţia banilor ca mijloc de tezaurizare, acumulare şi

păstrare ca economii
Banii sunt întruchiparea (expresia) generală a avuţiei
publice – astfel se explică năzuinţa oamenilor spre acumularea
lor – lucru posibil, dacă vânzarea (M–B) nu este urmată de
cumpărare (B–M).
Acest fenomen (al acumulării) este favorizat de lichiditatea
înaltă a banilor, fapt care, de asemenea, determină o formă
comodă de păstrare a bogăţiilor, cu toate că stăpânirea lor, cu
rare excepţii, nu e aducătoare de venituri băneşti, care ar putea
fi obţinută dacă banii ar fi puşi la păstrare în hârtii de valoare,
sub formă de bunuri imobiliare etc. Prin urmare, banii îşi
îndeplinesc funcţia de formare a tezaurelor, acumulări şi
economii, când sunt scoşi un timp din circulaţie şi se află la
producătorii de mărfuri, adică fezabilitatea acestei funcţii
rezultă din separarea în spaţiu şi timp a celor două acte –
vânzare şi cumpărare.
Acumularea banilor e o condiţie necesară a dezvoltării
continue a populaţiei de mărfuri. Pentru procurarea utilajului,
materiei prime, combustibilului, pentru capitalizarea profitului
în vederea lărgirii producţiei, producătorul trebuie sa
acumuleze sub formă de bani o parte din profitul realizat. La
procedura de acumulare a banilor recurg şi persoanele fizice
atunci când vor să-şi cumpere mărfurile necesare.
Pentru îndeplinirea funcţiei de tezaurizare (mijloc de
acumulare şi economie), banii, pe vremuri, în acelaşi timp
aveau şi valoare deplină, şi erau reali (fiind de aur şi argint). În
condiţiile circulaţiei monetare metalice, funcţia de acumulare a
tezaurelor juca un rol economic important – cea de regulator
spontan al legii circulaţiei băneşti. Dacă cererea de bani
metalici scădea, o parte dintr-aceştia era depusă în tezaur, iar

33
dacă cererea de bani creştea – dimpotrivă, aceştia erau scoşi din
tezaur şi puşi în circulaţie. În prezent, această funcţie a rezervei
de aur (tezaur) a Băncii Centrale nu mai există – din cauza
retragerii aurului din circulaţia bănească internă, iar funcţia de
mijloc de acumulare şi păstrare a economiilor populaţiei a
revenit banilor de credit.
Banii de credit fără valoare proprie (inconvertibili),
introduşi în circulaţie, nu mai pot juca acest rol, fiindcă, după
natura lor, întocmai ca şi capitalul monetar, pe care-l reprezintă,
nu pot forma un tezaur. Tezaurele au început să fie considerate
un fel de fonduri de garanţie (asigurare), absolut necesare în
condiţiile instabilităţii economice şi politice.
Banii de credit, posedând o valoare reprezentativă,
îndeplinesc funcţia de acumulare şi economisire pe calea
mobilizării veniturilor temporar disponibile (libere) şi a
acumulărilor sub formă monetară şi transformării acestora în
capital de împrumut. Acumularea capitalului (de împrumut) pe
termen lung se realizează, de regulă, cu ajutorul emisiunilor de
titluri şi acumulării mijloacelor băneşti libere (devenite
disponibile) în rezerve ale circulaţiei monetare interne şi
externe, din care acestea sunt scoase după necesitate.

4. Funcţiile banilor ca mijloc de plată

Ca o urmare a inegalităţii ciclurilor producţiei diferitelor
mărfuri şi perioadelor circulaţiei lor, a caracterului sezonier al
producţiei şi desfacerii mărfurilor, cumpărătorii potenţiali, către
momentul apariţiei pe piaţă a proprietarului de mărfuri, s-ar
putea să nu dispună de bani în numerar. În asemenea situaţie,
devine necesară cumpărarea-vânzarea în credit a mărfurilor,
adică e vorba de o amânare a plăţilor. În cazul dat, ca mijloc de
circulaţie nu servesc banii înseşi, ci titlurile de creanţă
exprimate de aceştia. La folosirea lor, banii îndeplinesc funcţia
de mijloc de plată.

34
 Procesul de cumpărare-vânzare în credit poate fi redat
precum urmează:
C–M; M–B; B–C, unde C reprezintă titlul de creanţă
(creanţa), de exemplu, angajamentele pe termen asupra
împrumuturilor sau cambiilor bancare.
În funcţia de mijloc de plată, banii apar ca o verigă ce
încheie procesul de schimb şi ca o realizare independentă a
valorii însăşi. Ca mijloc de plată, banii funcţionează nu numai
în momentul achitării plăţilor pentru mărfurile cumpărate în
credit, ci şi pe parcursul amortizării împrumuturilor băneşti,
achitării arendei funciare, impozitelor şi taxelor etc.
Către momentul scadenţei creanţelor, debitorul poate
deveni insolvabil şi, întrucât mulţi proprietari de mărfuri
cumpără unul de la altul mărfuri în credit, insolvabilitatea unuia
dintre ei va provoca neapărat insolvabilitatea celorlalţi. Cu alte
cuvinte, în cazul funcţionării banilor ca mijloc de plată, apare
pericolul unei rupturi în lanţul onorării obligaţiilor de credit
(creanţelor), fapt care poate provoca situaţii de criză şi
falimentarea masivă a proprietarilor de mărfuri. Aceste
consecinţe negative în sfera operaţiilor de plată pot fi atenuate
întrucâtva prin introducerea sistemului de plăţi anunţate din
timp, implementării utilizării banilor electronici, cartelelor de
credit (cardurilor) etc.

5. Funcţia banilor universali

Dezvoltarea relaţiilor politice şi economice internaţionale
oferă condiţii favorabile pentru evoluarea formelor funcţionale
ale banilor universali, ce deservesc aceste relaţii pe piaţa
mondială. Istoriceşte, funcţia banilor universali s-a stabilit
iniţial sub formă de lingouri din diverse metale nobile, iar mai
târziu, în condiţiile capitalismului dezvoltat – doar din aur. Dar
şi mai târziu, sub influenţa procesului demonetizării, rolul
aurului a suferit o serie de schimbări importante din cauza
eliminării lui din sfera relaţiilor valutare internaţionale.

35
 Banii, ca echivalent general, în funcţia de monedă
universală, îşi află expresia în relaţiile mutuale dintre ţări sau
dintre subiecţii economici-persoane juridice sau fizice. După
orientarea lor funcţională şi destinaţie, banii îndeplinesc funcţia
de:
− mijloc internaţional de plată. Utilizarea largă a
creditului internaţional poate crea o situaţie când
volumul de plăţi al ţării în străinătate va depăşi volumul
încasărilor din ţările străine. Aurul, în cazul dat, e
folosit ca mijloc de plată în balanţele internaţionale, în
special, balanţa de plăţi;
− mijloc internaţional de cumpărare – de exemplu, în
cazul unor circumstanţe extraordinare (secetă etc.), când
e nevoie de importarea unor mărfuri cu achitarea
urgentă a plăţilor în aur;
− întruchipare generală a avuţiei publice. Folosirea
banilor în calitate de mijloc de transferare a avuţiei
naţionale dintr-o ţară în alta (pentru achitarea
contribuţiilor, acordarea de împrumuturi şi credite
externe).
O dată cu perfecţionarea relaţiilor marfă – bani şi
dezvoltarea rapidă a relaţiilor economice internaţionale, funcţia
banilor universali a fost supusă la o serie de limitări esenţiale în
sfera executării decontărilor în aur. Mijloacele internaţionale de
plată, cumpărare şi acumulare a rezervelor au prins a exercită
funcţia valutelor celor mai dezvoltate ţări (în primul rând, a
dolarului american). Pe piaţa mondială a apărut o serie de noi
forme funcţionale ale banilor universali sub aspectul unor
substituenţi (înlocuitori) de bani:
− SDR (drepturi speciale de tragere – mijloace
de plată emise de Fondul Valutar Internaţional,
destinate reglementării soldului balanţelor de plată);
− ECU (unitate valutară europeană, folosită de
ţările-membre ale Sistemului Valutar European –

36
 S.V.E.), care, începând de la 1 ianuarie 2000, este
înlocuit treptat de moneda unică – EURO.
Valoarea convenţională a noilor substituenţi monetari este
determinată, prin metoda „coşului de valute” al ţărilor-membre,
în funcţie de ponderea fiecăreia în volumul operaţiilor
comerciale, cursul mediu ponderat al valutelor etc. Dar, în
primul rând, aceşti substituenţi reprezintă: unităţi internaţionale
de calcul; mijloace de decontări interstatale pentru intervenţiile
valutare; baza de exprimare a parităţilor valutelor ţărilor-
membre; regulatoare ale raporturilor dintre cursurile valutare de
piaţă.
Renunţarea la baza metalică a banilor a constituit una din
schimbările cele mai radicale produse în evoluţia banilor. Dar
mai există un principiu foarte esenţial în teoria monetară şi în
practica folosirii banilor – tendinţa de reducere a echivalentului
general concrescut cu aurul. În condiţiile relaţiilor actuale de
marfă – bani, acest metal nobil, înlocuit cu succes în unele
cazuri, continuă să joace rolul de bani cu funcţia de tezaur în
calitate de fond de garanţie (asigurare), unde nu se admite
folosirea oricăror substituenţi. Proprietatea aurului de a se
transforma în orice mijloace băneşti (actuale şi viitoare) care
circulă realmente, iar prin intermediul acestora – în orice marfă,
îi atribuie tezaurului de aur semnificaţia de marfă absolută atât
la nivel privat, cât şi la nivel de stat, valoarea unei rezerve
stabile şi sigure „pentru toate timpurile şi popoarele”.

Circulaţia bănească
Pentru deplina realizare a posibilităţilor influenţei
economice a banilor asupra dezvoltării economiei de piaţă, e
nevoie de anumite condiţii. Cea mai importantă dintre ele –
mişcarea banilor în ţară în sfera circulaţiei, îndeplinind funcţiile
de mijloc de circulaţie şi de mijloc de plată, trebuie să fie
stabilă. Cu alte cuvinte, e necesar ca circulaţia monetară să-şi
păstreze sau să-şi crească capacitatea de cumpărare şi cursul în

37
valută forte. Baza obiectivă a acestui proces o constituie
producţia de mărfuri, care generează diverse contradicţii
(creând totodată condiţiile necesare înlăturării acestora) între
două elemente principale în care se împarte lumea mărfurilor:
marfă şi bani. Lipsa sau maturitatea insuficientă a acestei
condiţii ar putea îngreuia mult îndeplinirea funcţiilor monetare
în cadrul dezvoltării producţiei sociale, fiind o cauză serioasă a
tensionării situaţiei social-economice din ţară.
O importanţa nu mai mică are corelaţia dintre masele
monetară şi marfară care, în ultimă instanţă, determină starea
circulaţiei băneşti din ţară. O dată cu avansarea diviziunii
sociale a muncii şi formarea pieţelor naţionale şi mondiale în
perioada capitalismului, circulaţia monetară deserveşte circuitul
şi rotaţia capitalurilor, mijloceşte circulaţia şi schimbul
produsului social total. O circulaţie monetară raţional
organizată, în numerar şi prin virament, poate contribui la
realizarea procesului de circulaţie a mărfurilor şi de mişcare a
capitalurilor fictiv şi de împrumut.
Analizând evoluţia formelor valorii şi circulaţiei monetare,
K. Marx a descoperit legea circulaţiei băneşti ca o formă de
funcţionare (expresie) a legii valorii în sfera circulaţiei.
Funcţionarea acestor legi are o importanţă universală, deci este
caracteristică tuturor formaţiunilor sociale, în care există relaţii
marfă-bani. De aceea cercetarea ei, este absolut motivată din
punct de vedere metodologic pentru condiţiile economiilor de
tranziţie, adică pentru ţările care-şi reformează economia
naţională pe baza relaţiilor de piaţă.
Esenţa legii circulaţiei băneşti îşi găseşte expresia în faptul
că orice cantitate de bani, necesară pentru exercitarea funcţiei
de mijloc de circulaţie, trebuie să fie echivalentă cu suma
preţurilor (costurilor) mărfurilor vândute, împărţită la numărul
de rotaţii (viteza circulaţiei) ale unităţilor monetare omonime:
PQ
M =
V , unde:

38
 M indică suma de bani;
P – preţul mărfii;
Q – cantitatea de bani;
V – viteza circulaţiei banilor.
În felul acesta, legea circulaţiei băneşti exprimă
dependenţa reciprocă dintre masa mărfurilor aflate în circulaţie,
nivelul preţurilor acestora şi viteza circulaţiei băneşti.
O dată cu dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, pe măsura
trecerii de la stilul de gospodărire administrativ de comandă şi
planificare centralizată la mecanismul de piaţă de autoreglare a
economiei, rolul banilor s-a schimbat în mod radical. Înlocuirea
rigidelor instrumente limită-normativ prin alegerea liberă a
genurilor şi sferelor activităţii de antreprenoriat şi acordarea
unor drepturi largi proprietarilor – producători de mărfuri
pentru realizarea actelor de cumpărare-vânzare după principiul
concurenţei şi formării liberale a preţurilor le-a atribuit banilor
un rol activ în organizarea producţiei sociale.
Trocul, acest proces voalat, într-un fel condamnabil, de
schimb în natură între producătorii de marfă, în condiţiile
planificării centralizate a producţiei şi repartizării produselor
finite este exprimat în mod artificial prin două acte
independente:
M – B (vânzarea mărfii cu bani);
B – M (cumpărarea mărfii cu bani).
În perioada timpurile a economiei tranzitorii, o serie de
dificultăţi specifice au apărut în cazul primului act, când, spre
deosebire de economiile cu relaţii de piaţă stabilite deja, poziţia
dominantă pe piaţă nu o deţin vânzătorii, ci cumpărătorii.
Aceştia din urmă controlează cu ajutorul banilor volumul şi
calitatea mărfurilor, formează conjunctura cererii şi ofertei, iar,
în consecinţă, producătorii sunt aceia care suferă pierderi. Dar,
respectând legile pieţei în etapele iniţiale de valorificare a ei,
producătorii de mărfuri se văd în mod obiectiv nevoiţi să-şi
restructureze producţia şi să ia măsuri în vederea îmbunătăţirii

39
calităţii şi asortimentului mărfurilor, adică să facă investiţii în
proporţii considerabile. De altfel, concurenţa predetermină
necesitatea reducerii costurilor producţiei, căci la baza
preţurilor stă valoarea mărfii sau cuantumul (volumul)
cheltuielilor de muncă socialmente necesară pentru producerea
şi vânzarea ei.
În condiţiile trecerii la economia de piaţă, doar ramurile
care asigură fabricarea unor mărfuri noi, necesare şi economice
pentru societate se dovedesc a fi rentabile. Drept rezultat,
anume în aceste sectoare se îndreaptă capitalurile disponibile,
sporesc investiţiile şi, respectiv, creşte producţia. În felul
acesta, datorită interacţiunii legii valorii şi legii circulaţiei
monetare ca formă de expresie a celei dintâi, în sfera circulaţiei,
se poate asigura o influenţă regulatoare efectivă asupra
procesului de formare a preţurilor şi deci dezvoltarea
proporţională a economiei de piaţă. În ultimă instanţă, o dată cu
schimbarea rolului banilor şi cu modificarea relaţiilor băneşti
sporeşte şi eficienţa producţiei sociale.
Pe măsura însuşirii metodelor şi factorilor de reglementare
a dezvoltării producţiei de mărfuri şi perfecţionării circulaţiei
monetare după principiul folosirii banilor ca mijloc de plată,
asupra cantităţii (masei) banilor necesari circulaţiei îşi exercită
impactul (influenţa) diverşi factori şi diverse condiţii de
dezvoltare a sectorului productiv. Cel mai important factor este
schimbarea volumului mărfurilor aflate în circulaţie şi a
nivelului preţurilor la mărfurile şi serviciile care exercită o
influenţă decisivă asupra cuantumului necesităţii de bani a
economiei sau a unităţii economice.
Totodată, o influenţă inversă asupra cantităţii de bani aflaţi
în circulaţie este exercitată de gradul de evoluare a creditului
(deoarece cu cât mai multe mărfuri se vând în credit, cu atât
mai mică este cantitatea (masa) de bani necesară circulaţiei), de
dezvoltarea sectorului decontărilor prin virament şi de viteza
circulaţiei banilor.

40
 Astfel, legea circulaţiei monetare formulată de K. Marx
poate fi redată prin formula:

PQ − K + a − b
M = , unde:
V

K – indică suma costurilor (preţurilor) mărfurilor

vândute în credit;
a – plăţile scadente (suma plăţilor pentru stingerea
creanţelor);
b – suma plăţilor reciproc rambursabile.
Din relaţia sus-prezentată se poate deduce că masa
monetară necesară circulaţiei se schimbă direct proporţional cu
suma totală a costurilor (preţurilor) mărfurilor vândute efectiv
minus suma costurilor (preţurilor) mărfurilor vândute în credit,
precum şi cu volumul plăţilor scadente (ce trebuie onorate),
fără a include suma creanţelor reciproc rambursabile, şi invers
proporţional – cu viteza circulaţiei banilor.
Legea circulaţiei băneşti se poate referi la orice tip de bani.
Totodată există şi o serie de legi speciale ale circulaţiei banilor
de hârtie şi de credit.
După cum s-a remarcat mai sus, în epoca circulaţiei banilor
de metal, masa monetară se reglementa spontan, stihinic, prin
intermediul banilor cu funcţie de tezaurizare. Dacă necesitatea
de bani scădea, monedele de aur erau scoase din circulaţie şi
vărsate în tezaur, iar, dacă necesitatea creştea, se declanşa
procesul invers de scurgere a banilor din tezaur în sfera
circulaţiei, restabilindu-se astfel nivelul normal (necesar).
Când pentru circulaţie sunt folosite bancnotele şi banii de
hârtie, întră în vigoare legea circulaţiei hârtie-bani. În această
etapă a evoluţiei monetare, puterea de cumpărare a banilor nu
este determinată de aur, ci de valoarea mărfurilor şi serviciilor
vândute pe bani lichizi. De aceea emisiunile suplimentare de
semne băneşti fac să scadă puterea de cumpărare a unităţii

41
monetare şi neapărat implică creşterea nivelului general al
preţurilor mărfurilor. De remarcat că nu preţurile mărfurilor
depind de cantitatea banilor în circulaţie, ci dimpotrivă,
cantitatea banilor aflaţi în circulaţie depinde de preţurile la
mărfuri. Preţul mărfurilor, fiind expresia monetară a valorii
acestor mărfuri, se formează înaintea începutului circulaţiei. În
circulaţie intră doar cantitatea de bani necesară pentru
realizarea sumei date a preţurilor mărfurilor. Această stare de
balansare se menţine până în momentul când se stabileşte un
echilibru între valoarea mărfurilor vândute şi a serviciilor
contra plată şi volumul masei monetare aflate în circulaţie.
Dacă emiterea semnelor băneşti continuă, survine din nou
starea de dezechilibru, şi, de fiecare dată, în aceleaşi condiţii,
puterea de cumpărare a unităţii băneşti va scădea, iar preţurile
şi volumul operaţiilor băneşti vor creşte.
Masa monetară include totalitatea mijloacelor de
cumpărare şi de plată, ce deservesc circuitul economic din ţară,
aparţinând persoanelor particulare, întreprinderilor şi statului.
Diversele mijloace de cumpărare şi de plată, aflate în
componenţa masei monetare, au diferite grade de lichiditate, de
aceea, când e analizată starea circulaţiei băneşti, trebuie să se
ţină cont în special de aspectul calitativ al masei monetare,
exprimat prin agregatele băneşti ce urmează:
M0 – masa banilor cash în circulaţie;
M1 – agregatul M0 plus mijloacele din conturi,
depunerile aflate în bănci şi depozitele la cerere;
M2 – agregatul M1 plus depunerile pe termen ale
populaţiei;
M3 – agregatul M2 plus certificate şi obligaţiuni.
După cum vedem, agregatele băneşti sunt nişte mărimi
alternative ale masei monetare, calculate cu ajutorul grupărilor
de active lichide în ordine descrescândă până la lichiditatea
zero, adică până la acele mijloace băneşti, pentru a căror
transformare în „bani lichizi” e nevoie de un termen lung.

42
 O asemenea organizare a structurii masei monetare
sporeşte eficacitatea gestionării circulaţiei băneşti, fiindcă
permite să se ţină mai bine cont de gradul de presiune a
mijloacelor băneşti asupra fiecărui agregat pentru formarea
cererii, deci, prin urmare, şi a preţurilor pe piaţa de mărfuri şi
servicii.
Pentru a efectua o analiză eficace a modificării circulaţiei
băneşti, în afară de agregate monetare, se utilizează şi o serie de
indicatori speciali.
Volumul masei monetare depinde atât de volumul
operaţiilor economice din ţară, cât şi de viteza circulaţiei
banilor. Dacă circulaţia banilor se accelerează, poate fi deservit
un volum mai mare de operaţii economice cheltuind mai puţini
bani; cu alte cuvinte, accelerarea circulaţiei băneşti este direct
proporţională (echivalentă) cu creşterea masei monetare. Viteza
circulaţiei este determinată de raportul dintre produsul naţional
brut sau venitul naţional şi masa monetară (M1 sau M2).
Indicatorul vitezei de rotaţie a banilor în volumul operaţiilor de
plăţi este calculat raportând suma mijloacelor transferate din
conturile bancare curente la cuantumul (volumul) mediu al
masei băneşti.
O mare importanţă are calculul multiplicatorului (masei)
monetare – un indicator ce ne arată care sunt posibilităţile
economiei, în ansamblu, şi ale sistemului bancar, în particular,
de sporire a masei monetare în circulaţie. Acest indicator se
calculează prin raportarea agregatului monetar M2 faţă de baza
monetară (ce include agregatul M0 plus mijloacele băneşti din
casele băncilor, plus rezervele obligatorii ale băncilor şi plus
mijloacele din conturile corespondente).
Accelerarea sau reducerea vitezei circulaţiei banilor
reflectă o serie de factori – atât de ordin general economic, cât
şi monetari. Însă, în alte condiţii similare, accelerarea
circulaţiei banilor este echivalentă (direct proporţională) cu
creştere masei monetare, fiind totodată unul din factorii.

43
Concluzie
Evoluţia formelor istorice a banilor şi dezvoltarea
economiei nu schimbă esenţa funcţiilor monedei, se modifică
doar unele particularităţi de manifestare a lor. În evaluarea
masei monetare într-o economie concretă un rol determinant
revine agregatelor monetare. La rândul său complexul
agregatelor monetare luat în consideraţie este determinat de
condiţiile specifice a sistemelor financiar-bancare a diferitor
ţări.

Subiecte pentru verificarea cunoştinţelor:

2. Enumeraţi funcţiile banilor.
3. funcţia banilor – bani universali. Explicaţi funcţia –
banii ca măsura valorii.
4. Explicaţi funcţia banilor ca mijloc de circulaţie.
5. Explicaţi funcţia banilor ca mijloc de tezaurizare,
acumulare şi păstrare ca economii.
6. Explicaţi funcţia banilor ca mijloc de plată.
7. Explicaţi
8. Explicaţi Legea circulaţiei băneşti.
9. Formulaţi criteriile determinării agregatelor monetare.

Literatura:
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă, credit,
bănci. Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997,
pag. 76 -85
2. Жуков Е. Ф. Общая теория денег и кредита,
Москва: ЮНИТИ, 2000, c. 88-121
3. Cоколова О. В. Финансы, деньги и кредит,
М. Юристь, 2001, с. 40-46
4. Дробозина Л. А. Финансы, денежное
обращение, кредит, М. ЮНИТИ, 1997, с. 13-33

44
 Capitolul 3. SISTEMUL BĂNESC: TIPURILE ŞI
ELEMENTELE SALE DE BAZĂ

Obiectivele de studiu
♦ Sistemul monetar naţional: concept, elemente, evoluţie.
♦ Sistemul monetar (valutar) internaţional: concept,
elemente, evoluţie, caracteristica generală.
♦ Necesitatea şi particularităţile sistemului valutar
contemporan;
♦ Caracteristica sistemului valutar european.

Noţiunile fundamentale:
Sistemul monetar, bimetalismul, monometalismul, sistemul
valutar, politica scontului, targhetarea, emisiunea banilor, euro.

Tipuri de sisteme băneşti

Sistemul bănesc, privit ca o corelaţie dialectică între
formele şi funcţiile componentelor sale în cadrul procesului
circulaţiei băneşti, a luat naştere istoriceşte o dată cu
consolidarea statalităţii diferitelor ţări ale lumii în secolele
XVI-XVII, deşi unele elemente ale acestui sistem apăruseră
mult mai înainte. Pe măsură ce se consolidau modul capitalist
de producţie, se formau pieţele monetare şi se cristalizau
premisele obiective pentru introducerea reglementării de stat a
circulaţiei băneşti, fiecare ţară a început să determine pe cale
legislativă, formele, condiţiile şi mecanismul funcţionării
sistemelor sale băneşti. Adoptând o serie de legi, ce
reglementau organizarea circulaţiei băneşti, statul ţinea cont de
tradiţiile, condiţiile politice şi social-economice stabilite de-a
lungul istoriei ţării. Fireşte, dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, au
implicat unele corective în procesul de modificare a sistemelor
băneşti în diferite etape ale evoluţiei acestora.
Potrivit conceptelor actuale, definiţia de „sistem bănesc”
reflectă totalitatea mai multor elemente de bază:

45
 − denumirea unităţii monetare ca unitate de
calcul a banilor, care e necesară pentru exprimarea
valorii mărfii;
− etalonul preţului;
− tipurile de bani şi de semne băneşti care se
află în circulaţie şi reprezintă mijlocul legal (oficial)
de plată;
− modul (procedura) de emisiune şi caracterul
garantării semnelor băneşti puse în circulaţie;
− metodele de reglementare a circulaţiei
monetare;
− modul de organizare a rotaţiei banilor în ţară.
Unele dintre conceptele expuse ceva mai sus au fost
analizate în materialele din prelegerile anterioare, altele vor fi
studiate în cele ce urmează, însă, până şi o simplă enumerare a
elementelor fundamentale ale sistemului bănesc ne permite să
tragem concluzia ce urmează.
Definiţia „sistemului bănesc” include o serie de factori
obiectivi şi subiectivi ce determină formele şi conţinutul acestui
sistem, condiţionate de existenţa şi puterea de influenţă
exercitată asupra lui de către relaţiile marfă-bani în dezvoltare,
modul de organizare a circulaţiei băneşti la nivelurile micro- şi
macro- ale economiei naţionale.
Fireşte, primii (factori) includ, sub raport evoluţional,
relaţiile marfă-bani în curs de dezvoltare, iar cei de-ai doilea –
actele juridice ale statului, ce reglementează atât componentele
structurale, cât şi componenta funcţională a sistemului bănesc.
În această ordine de idei, statul poate modifica parţial sau în
întregime unele elemente ale sistemului, însă nu poate să nu
ţină cont de ele, dacă va fi necesar să modernizeze în
permanenţă anumite laturi ale organizării sistemului bănesc ca
urmare a perfecţionării în mod obiectiv a raporturilor marfă-
bani.
Tipul sistemului bănesc e determinat de forma de

46
funcţionare a banilor: ca marfă-echivalent general sau ca semne
monetare. Astfel, sistemele băneşti se clasifică în următoarele
tipuri:
• sistemul circulaţiei metalice, când marfa bănească
(metalele nobile) circulă nemijlocit şi îndeplineşte toate
funcţiile banilor, iar banii de credit pot fi schimbaţi pe
aceste metale;
• sistemul circulaţiei semnelor monetare, când în
circulaţie se află bani de credit şi de hârtie, care nu pot
fi schimbaţi pe aur şi argint, iar banii efectivi (cu
valoare deplină) sunt scoşi din circulaţie.
După cum ne arată experienţa istorică, sistemele băneşti
depind de o serie de factori-condiţii:
• stabilitate şi echilibru, care indică invariabilitatea
relativă a valorii masei monetare;
• elasticitate, adică de capacitatea circulaţiei monetare
de a se extinde sau restrânge corespunzător necesităţilor
băneşti ale circuitului economic.
În funcţie de metalul care a fost acceptat în ţara dată în
calitate de echivalent general şi de bază a circulaţiei monetare,
există două tipuri de sisteme băneşti: bimetalic şi monometalic
(bimetalismul şi monometalismul).
Bimetalismul prevede că rolul de echivalent general,
conform legislaţiei în vigoare, îl îndeplinesc concomitent şi
aurul, şi argintul. Monedele din aceste metale, în stadiul iniţial
al funcţionării lor, erau bătute liber şi circulau în condiţii egale.
Bimetalismul, ca sistem bănesc, a căpătat o largă răspândire în
epoca acumulării primitive a capitalului, când organizarea
circulaţiei băneşti nu era prerogativa absolută, adică dreptul de
monopol al statului.
Sunt cunoscute trei varietăţi ale bimetalismului:
1. Sistemul de valută paralelă, când raportul
dintre monedele de aur şi argint se stabilea spontan,
în procesul circulaţiei, corespunzător preţului de

47
 piaţă al metalului.
2. Sistemul de valută dublă, când statul fixa
un raport ferm între metale, iar baterea monedelor
de aur şi de argint şi primirea lor de către populaţie
se efectua conform acestui raport.
3. Sistemul valutei „şchioape”, când
monedele de aur şi de argint exercitau concomitent
funcţia de mijloace de plată legale. Nu difereau
decât condiţiile emisiunii. De exemplu, dacă
monedele de argint erau bătute în regim închis
(discret), acestea îndeplineau, practic, rolul
semnelor de aur, fiindcă monedele de aur, fiind
bătute liber, nu cunoşteau au nici un fel de restricţii
şi limite.
Bimetalismul a căpătat o largă răspândire în secolele XVI-
XVIII, iar în câteva ţări din Europa de Vest – şi în secolul XIX.
În 1865, Franţa, Belgia, Elveţia şi Italia au încercat să
perpetueze bimetalismul printr-o convenţie internaţională,
înfiinţând aşa-zisa Uniune Monetară a Ţărilor Latine (1865-
1878). Această convenţie monetară prevedea baterea liberă din
ambele metale a monedelor în valoare de 5 franci şi mai mult,
fiind stabilit raportul valoric oficial dintre aur şi argint de
1:15,5.
Totuşi sistemul bănesc bimetalic era inadecvat
necesităţilor economiei capitaliste dezvoltate, căci utilizarea
concomitentă, în calitate de măsură a valorii, a două metale –
aur şi argint – nu se potrivea caracterului funcţiei banilor,
frânând dezvoltarea relaţiilor de piaţă. Drept măsură a valorii
nu putea servi decât o singura marfă. În plus, raportul valoric
rigid fixat între aur şi argint nu corespundea valorii lor de piaţă.
Ca urmare a ieftinirii procesului de extragere şi elaborare a
argintului, la finele sec. XIX, şi a deprecierii lui, monedele de
aur au prins a se scurge din sfera circulaţiei în tezaure. În epoca
bimetalismului, bani „răi” sunt banii a căror valoare pe piaţa de

48
metale scumpe e mai mică decât valoarea oficială a banilor, iar
bani „buni” sunt banii care ajung să fie mai scumpi decât
valoarea lor oficială, fapt ce reflectă funcţionarea legii lui
Copernic-Greshem: „banii buni sunt eliminaţi din circulaţie de
banii răi”.
Dezvoltarea capitalismului şi cerinţele riguroase ale
funcţionării legii valorii au adus, în ultimă instanţă, la
instaurarea monometalismului – sistem bănesc, care prevede că
un singur metal (aurul sau argintul) poate servi ca echivalent
general şi drept bază a circulaţiei băneşti, iar monedele şi
semnele valorice aflate în funcţiune sunt convertibile în aur sau
argint.
Monometalismul argint a funcţionat în Rusia (aa. 1843-
1852), în India (aa. 1852-1893), în Olanda (aa. 1847-1875).
Monometalismul aur (standard), ca tip de sistem bănesc,
s-a constituit mai întâi în Marea Britanie (sfârşitul sec. XVIII)
fiind consfinţit prin lege în anul 1816. În majoritatea altor state,
monometalismul a fost introdus în ultima treime a secolului
XIX: în Germania – în anii 1871-1873, în Suedia, Norvegia şi
Danemarca – în 1892, în Franţa – în anii 1876-1878; în Austria
– în 1892, în Rusia şi Japonia – în 1897, în S.U.A. – în 1990.
Din cauza restricţiilor privind extragerea aurului şi
argintului în lume, a apărut tendinţa generală de stopare a
creşterii masei monetare şi, drept urmare, de încetinire a
dezvoltării producţiei de mărfuri. Discordanţa dintre cantitatea
(volumul) mărfii monetare şi necesitatea de bani a pieţei a putut
fi înlăturată prin punerea în circulaţie a semnelor valorii banilor
efectivi (cu valoare deplină): de credit şi de hârtie.
Evoluţia sistemelor valutare naţionale vom analiza-o în
detaliu mai jos. Aici putem remarca doar faptul că, în funcţie de
caracterul circulaţiei şi al schimbului semnelor valorice băneşti
în aur, există trei varietăţi de monometalism-aur: standardul-
aur, standardul-aur lingouri şi standardul-aur devize (aur
valută).

49
 Cel mai stabil şi mai flexibil (elastic) dintre sistemele
băneşti a fost sistemul standardului-aur (monedă), care
corespundea mai bine cerinţelor capitalismului din perioada
liberei concurenţe, contribuind la dezvoltarea rapidă a
producţiei, sistemului de credit, comerţului mondial şi
exportului de capital, şi de aceea ulterior este recunoscut ca
sistem clasic de circulaţie bănească. Acest standard se evidenţia
prin următoarele particularităţi fundamentale:
− în sfera circulaţiei interne a ţării se aflau monede de
aur, aurul îndeplinind toate funcţiile băneşti;
− se permitea baterea liberă a monedelor de aur cu
conţinut fix de aur de către persoane private (de
regulă, la monetăria ţării);
− banii de credit aflaţi în circulaţie (bancnote, monede
metalice divizionare) puteau fi schimbaţi liber şi în
cantităţi nelimitate pe monede de aur după valoarea
lor nominală;
− se permitea exportarea şi importarea fără restricţii a
aurului şi valutei străine şi funcţionarea pieţelor de aur
libere.
Din cauză că valoarea aurului-marfă era supusă doar unor
fluctuaţii nesemnificative, iar surplusul de bani în monedă de
aur se scotea din circulaţie, acumulându-se la particulari sub
formă de tezaur, standardul-aur, ca sistem bănesc autocrescând,
datorită elasticităţii şi stabilităţii sale, corespundea perfect
cerinţelor economiei de piaţă. Acest sistem bănesc stabil
stimula dezvoltarea relaţiilor de credit, legăturilor economice
externe, realizarea plenară a legilor economiei de piaţă, deci,
prin urmare, contribuia la accelerarea ritmului creşterii
producţiei sociale.
Dar funcţionarea standardului-aur cerea ca băncile centrale
de emisiuni să dispună de rezerve suficiente de aur, care puteau
fi fonduri de rezervă pentru circulaţia internă, asigurând
preschimbarea în aur a bancnotelor şi servind totodată drept

50
rezervă de bani universali. Tocmai din acest motiv, în anii
primului război mondial, creşterea deficitelor bugetare,
acoperirea acestora cu împrumuturi şi cu emisiuni monetare
sporinde s-au soldat cu creşterea masei băneşti în circulaţie, ce
depăşea vădit ca volum rezervele de aur ale băncilor de
emisiune, fapt ce a pus în pericol schimbul liber al banilor cu
valoare redusă (nominală) pe monede de aur. În această
perioadă, standardul-aur a încetat să mai existe şi, ulterior, nici
o ţarăi n-a mai reuşit să-şi stabilizeze moneda prin restabilirea
standardului-aur.
Pe parcursul reformelor băneşti (1924-1929) revenirea la
standardul-aur s-a produs sub două forme reduse – de standard-
aur lingouri şi de standard-aur devize, căci şi o formă şi cealaltă
formă avea ca scop limitarea preschimbării în aur a semnelor
valorice.
Standardul-aur lingouri, păstrând aurului rolul de marfă
monetară, prevedea, totuşi, restricţii severe la utilizarea lui în
operaţiile comerciale. Spre deosebire de standardul-aur
(monedă), în circulaţie lipseau monedele de aur şi nu se
permitea baterea lor liberă, iar schimbul bancnotelor se efectua
pe bază de lingouri-aur. În circulaţie se aflau bancnote
inconvertibile în aur, fiind interzisă libera migraţie a aurului
dintr-o ţară în alta. În Marea Britanie valoarea unui lingou-
standard de 12,4 kg de aur echivala cu 1700 de lire sterline, în
Franţa valoarea unui lingou de 12,7 kg era de 21500 de franci.
După Primul Război mondial, în Austria, Germania,
Danemarca, Norvegia şi încă în vreo 30 de ţări a fost fixat
standardul-aur devize (aur valută), când de asemenea nu mai
circula monede de aur şi nu era permisă baterea liberă a banilor,
iar preschimbarea bancnotelor se făcea pe devize (mijloace de
plată în valută străină), care erau schimbate în valuta ţărilor cu
standard-aur lingouri.
Metoda politicii de devize permite cumpărarea în cantităţi
mari a valutei străine sau vânzarea monedei naţionale pe bani

51
străini în funcţie de cursul de piaţă al acestora din urmă,
menţinând astfel cursul stabil al monedei naţionale. Prin
această metodă s-a reuşit ca încă pe o scurtă perioadă să fie
păstrată raportul indirect dintre aur şi unităţile băneşti ale ţărilor
standardului-aur şi devize. Datorită acestui fapt, au apărut
create condiţii favorabile pentru restaurarea temporară a
stabilităţii sistemelor băneşti ale multor ţări şi au putut fi
concentrate în băncile centrale ale statelor economic dezvoltate
a rezervelor naţionale de aur şi a rezervelor valutare. Totodată a
crescut rolul statelor în reglementarea organizării circulaţiei
băneşti, fiind reduse costurile de deservire a acestui proces.
Însă marele crah economic din anii 1929-1933 a eliminat
monometalismul aur din circulaţia monetară1, iar în locul lui a
fost implementat noul sistem de rulaj intern de semne valorice
inconvertibile – un sistem monetar al banilor de credit şi de
hârtie neconvertibili aur neacoperiţi în aur. Semnele valorice
(bancnote, cecuri, cambii, bilete de tezaur) au eliminat aurul din
circulaţie. Acesta s-a depus în băncile centrale, a fost tezaurizat
de gospodăriile casnice şi de diverse firme şi companii.
O nouă tentativă de reanimare a standardului-aur şi devize
a fost făcută în 1944 prin înfiinţarea sistemului valutar mondial
din Bretton-Wood cu participarea ţărilor cu valută liber
convertibilă. De menţionat că acest sistem a fost introdus doar
pentru băncile centrale şi instituţiile guvernamentale ale ţărilor
care cumpărau lingouri-aur pe dolari S.U.A. Şi numai Sistemul
valutar internaţional din Jamaica (1976-1978) a consfinţit prin
lege demonetizarea aurului, care a fost scos definitiv şi din
circuitul internaţional de bancnotele inconvertibile.
Sistemul monometalismului-aur s-a prăbuşit din cauza mai
multor cauze: costurile prea mari ale circulaţiei; limitarea
extragerii metalelor nobile ş.a. Totodată, o altă cauză decisivă a

1
În S.U.A. preschimbarea în aur a bancnotelor a fost suspendată în
august 1971 (până atunci acest schimb era permis, însă numai băncilor
centrale străine).

52
fost intensificarea procesului reglementării de către stat a
circulaţiei băneşti şi necesităţii redistribuirii venitului naţional
prin intermediul beneficiului de la emisiunea banilor.
Din acel moment, pe arena evoluţiei istorice a banilor şi a
sistemelor băneşti ale ţărilor străine a început să funcţioneze
sistemul de circulaţie a semnelor monetare inconvertibile în aur
– banii de credit şi de hârtie. Să analizăm deci mai detaliat
evoluţia şi starea actuală a elementelor de bază ale sistemului
bănesc, enumerate la începutul prelegerii date.
Formarea şi consolidarea, în orice ţară, a unui anumit tip de
sistem bănesc au fost condiţionate de mai mulţi factori social-
politici, în primul rând, de nivelul dezvoltării producţiei
sociale. De aceea, când analizăm şi evaluăm elementele
sistemelor băneşti, după cum s-a remarcat la începutul
prelegerii, trebuie să pornim de la realitatea materială şi de la
forma de funcţionare a banilor.
Constituirea sistemului bănesc al oricărei ţări presupune
determinarea denumirii însăşi a unităţii băneşti, adică
consfinţirea prin legea semnului monetar care, ulterior, va fi
utilizat pentru comensurarea şi exprimarea valorilor (preţurilor)
tuturor mărfurilor. Unitatea bănească are, de regulă, în
majoritatea ţărilor, un sistem zecimal de divizare: 1:10:1000 (1
dolar S.U.A. echivalează cu 100 de cenţi, 1 liră sterlină – cu
100 de peni; 1 rupie indoneziană – cu 100 de seni ş.a.m.d.).
Cel de-al doilea element al sistemului bănesc – etalonul
preţurilor – este instituit de stat luând în calcul puterea de
cumpărare a banilor pe piaţa internă. Din cauza creşterii
necontenite a preţurilor la aur, ţările-membre ale F.M.I., în anul
1978, au renunţat la stabilirea unui conţinut fix în aur pentru
unităţile băneşti.
Astfel, etalonul oficial al preţurilor, o dată cu dezvoltarea
capitalismului monopolist de stat şi încetarea schimbului în aur
a banilor de credit, şi-a pierdut sensul economic. Reforma
valutară din Jamaica a substituit preţul oficial la aur şi

53
conţinutul de aur al unităţilor băneşti.
Un element nu mai puţin important al sistemului bănesc îl
reprezintă categoriile (felurile) de bani – mijloace legale de
plată. E vorba, în primul rând, de biletele de bancă şi de banii
de hârtie (bilete de tezaur), precum şi de monedele divizionare
(banii mărunţi). De exemplu, în S.U.A. se află în circulaţie:
bilete de bancă de 100, 50, 20, 10, 5, 2 şi 1 dolar (emisiunea
bancnotelor de 500 dolari şi cu o valoare mai mare a fost
suspendată); bilete de tezaur în valoare de 100 dolari; monede
de argint şi de aramă-nichel de către 1 dolar, 50, 25, 10 şi 1
cent. În Marea Britanie, circulă bancnote de 50, 20, 10, 5 şi 1
liră sterlină, monede de 1 liră sterlină şi de câte 50, 10, 2 peni, 1
şi ½ peni. Se mai află în circulaţie şi vechile monede
divizionare de 1 şi 2 şilingi, care valorează, respectiv, 5 şi 10
peni noi. Dacă în ţările puternic industriale, de regulă, nu se
mai emit bani de hârtie de stat (bilete de tezaur), în unele ţări în
curs de dezvoltare aceştia se află în circulaţie în cantităţi destul
de mari.
Un alt element al sistemului bănesc îl constituie emisiunea
– procedură, consfinţită prin lege, de emitere a semnelor
băneşti. În ţările cu economie avansată, banca centrală deţine
dreptul de emisiune a biletelor de bancă (bancnotelor), care
constituie segmentul majoritar al circulaţiei băneşti în numerar.
O parte neînsemnată a emisiunilor de bani cash (circa 10%),
revine trezoreriilor, care emit, de regulă, monede divizionare şi
semne monetare de hârtie de mică valoare – bilete de tezaur.
Banca de emisiune, în calitatea sa de creditor final (de
ultimă instanţă), se achită cu băncile comerciale în bancnote.
Bancnotele puse în circulaţie reprezintă bani de credit.
În afară de bancnote, instrumentele de credit ale circulaţiei
includ cambiile, cecurile. Circulaţia banilor de credit, din
momentul emiterii şi până în momentul scoaterii lor din circuit,
e necesar să fie intermediată de mişcarea (traficul) mărfurilor.
Un asemenea mecanism de emisiune a banilor creează un

54
sistem elastic de „reglementare automată” a masei monetare
aflate în circulaţie. Într-adevăr, pe măsură ce sporeşte volumul
de producţie, creşte volumul circulaţiei de mărfuri, creşte
cererea de credit. Băncile de emisiune îşi sporesc investiţiile de
credit în economia naţională prin emiterea banilor de credit,
satisfăcând în felul acesta necesitatea pieţei de mijloace
suplimentare de plată.
Un alt element important al sistemului bănesc îl constituie
procedura emisiunii banilor de credit şi de hârtie neconvertibili
în aur. Premisele economice şi istorice diferite ale apariţiei şi
utilizării banilor de credit şi de hârtie au predeterminat şi o
procedură diferită a emiterii lor. Banii de credit sunt emişi de
băncile de emisiune. Volumul emisiunilor este limitat. Banii de
credit puşi în circulaţie sunt asiguraţi (acoperiţi) de rezerva de
aur a băncii emitente, precum şi de rezervele valutare şi
cambiile de care dispune.
Emisiunea banilor de hârtie o executa statul (trezoreria).
Banii emişi nu aveau o acoperire specială. Era suficientă
autoritatea puterii de stat (guvernului). În prezent, emisiunea
semnelor monetare inconvertibile în aur este monopolizată de
stat. Emiterea tuturor tipurilor de semne monetare intră în
atribuţiile băncilor de emisiune – responsabile de organizarea
circulaţiei băneşti în ţară şi răspunzătoare de buna funcţionare a
acesteia. Regulile de emisiune nu fac nici o deosebire între
banii de credit şi cei de hârtie, căci ambele tipuri de bani
reprezintă mijloace de cumpărare şi de plată obligatorii pe piaţa
internă a ţării, iar unele valute (convertibile) – şi pe piaţa
externă. În plus, ambele tipuri de bani, treptat, încep a îndeplini
în circuitul bănesc funcţia de bancnote.
Datorită faptului că politica monetară e strâns legată de cea
a creditelor, statul este acela care realizează reglementarea
bănească şi de credit a economiei. În multe ţări puternic
industrializate, în anii 70 a fost implementată targhetarea,
adică stabilirea unor repere (scopuri) privind reglementarea

55
creşterii masei monetare în circulaţie şi a creditului pentru
perioada ulterioară, după care se orientează în politica lor
băncile centrale. În S.U.A., începând din 1975, Sistemul
Federal de Rezervă (S.F.R.) prezintă periodic Congresului dări
de seamă cu privire la ritmurile de creştere sau de reducere a
masei monetare în circulaţie, planificate pentru viitoare 12 luni.
S.F.R. publică cu regularitate datele privind reperele (scopurile)
şi ritmurile de creştere a mijloacelor băneşti.
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, organizarea
întregii circulaţii băneşti, a componentelor ei este reglementată
de stat conform legislaţiei. Banca Centrală, ca centru de
emisiune a ţării, asigură monitorizarea circulaţiei băneşti şi
perfecţionează mereu sistemul ei de organizare. La dispoziţia
B.C. se află un întreg sistem de măsuri economice şi
administrative de reglementare a masei monetare puse în
circulaţie.
Cea mai răspândită măsură de reglementare economică a
circulaţiei băneşti constă în participarea Băncii Centrale la
operaţiile de pe piaţa publică de hârtii de valoare. Activizând
procesul de vânzare şi cumpărare (în proporţii mari) a hârtiilor
de valoare, B.C. îşi exercită influenţa asupra volumului şi
structurii masei monetare în circulaţie.
O metodă eficace de reglementare a circulaţiei băneşti o
reprezintă politica scontului (sau procentuală) a Bănci
Centrale. Majorând sau scăzând taxa scontului, banca
stimulează când „expansiunile de creditelor”, când „restricţiile
de credit”, fapt ce influenţează rata dobânzii de piaţă.
Volumul investiţiilor de credit este influenţat prin aplicarea
unei asemenea măsuri ale Băncii Centrale ca modificarea
normativului de rezerve obligatorii ale băncilor comerciale,
depozitate în Banca Centrală. Ea îndeplineşte funcţia de
acumulare a rezervei de asigurare şi funcţia de reglementare
monetară şi de credit a masei de bani în circulaţie.
Operaţiile băncilor comerciale de asemenea contribuie la

56
sporirea masei monetare, căci suma creditului acordat, trecută
în contul clientului, influenţează agregatul M2, făcându-l să
crească, iar creşterea soldurilor (rămăşiţilor de mijloace) în
conturile de decontare şi conturile curente face să sporească
resursele de credit ale băncii comerciale şi, prin urmare, să
crească şi investiţiile de credit. Totodată, cambiile bancare
emise de băncile comerciale, certificatele de depozit pot fi
folosite ca mijloace de plată, fapt ce va spori considerabil masa
monetară în circulaţie.
Măsurile administrative de reglementare a masei monetare
aflate în circulaţie includ restricţiile impuse băncilor comerciale
privind acordarea anumitor feluri de credite (creditul pentru
consum, creditul oferit speculanţilor de bursă etc.). În unele
ţări, băncilor comerciale le-au fost stabilite norme-limită pentru
sporul anual de credit bancar (conform deciziei Băncii Centrale
sau organului guvernamental de resort).
Pentru organizarea eficientă a circulaţiei băneşti în ţară, are
o deosebită importanţă emisiunea biletelor bancare, efectuată în
procesul de creditare a statului, a băncilor comerciale, în timpul
operaţiilor de cumpărare a valutei străine, sau hârtiilor de
valoare de stat (H.V.S.). În asemenea cazuri, masa monetară
creşte ca rezultat al sporirii atât a soldurilor (rămăşiţelor) de
bani cash, cât şi, în special, a mijloacelor de plată în sfera
decontărilor prin virament (fără numerar).
După cum se ştie, în ţările cu economie avansată, peste
90% din volumul operaţiilor băneşti se face sub formă de
decontări prin virament. Datorită acestui fapt, masa monetară
aflată în circulaţie sporeşte, în primul rând, pe baza emisiunilor
de depozit-cecuri, care se efectuează prin trecerea sumei de
credit în conturile corespondente ale băncilor comerciale, în
conturile bugetului de stat din Banca Centrală.
În felul acesta, analizând elementele sistemelor băneşti în
diferite faze ale constituirii şi dezvoltării, putem remarca cele
mai tipice trăsături caracteristice care reflectă particularităţile

57
lor actuale:
− anularea conţinutului oficial de aur, asigurării
în aur a bancnotelor şi preschimbării lor în aur,
retragerea aurului din circulaţie;
− trecerea la banii de credit inconvertibili în
aur, care, treptat, se transformă (degenerează) în bani
de hârtie;
− punerea bancnotelor în circulaţie nu numai
pentru creditarea bancară a unităţilor economice, ci şi,
într-o mai mare măsură, pentru acoperirea
cheltuielilor statului (emisiunile fiind asigurate, în
fond, cu titluri de stat);
− predominarea în circulaţia bănească a
operaţiilor prin virament;
− intensificarea reglementării monopoliste de
stat a circulaţiei băneşti.
O parte componentă, dar relativ independentă, a sistemului
bănesc o constituie sistemul valutar naţional ca formă juridică
de stat de organizare a relaţiilor valutare, consfinţită prin
legislaţia naţională. Separarea treptată (pe măsură ce se
dezvoltă raporturile comerciale internaţionale) de sistemul
bănesc a fost provocată de nevoia de a reglementa procedura şi
condiţiile decontărilor (achitărilor) băneşti reciproce între ţara
dată şi alte state.
Pătrunderea capitalurilor ţărilor dezvoltate în economia
naţională a altor ţări, intensificarea relaţiilor şi
interdependenţelor economice au condiţionat apariţia şi
cristalizarea elementelor sistemului economic general, care a
integrat în acest proces şi sistemele valutare naţionale. În
ultimă instanţa, economia de piaţă contemporană, în afară de
sistemele valutare naţionale, include sistemul mondial şi
sisteme regionale de organizare a relaţiilor valutare, ce au
apărut ca o relaţie de cauză şi efect a funcţionării banilor în
cadrul operaţiilor internaţionale.

58
 Lista principalelor elemente ale sistemelor valutare este
identică pentru toate nivelurile şi include anumite valute şi
unităţi monetare de calcul, condiţii speciale de convertibilitate,
regimuri de parităţi şi cursuri ale valutelor, de reglementare a
lichidităţii valutare, utilizare a mijloacelor de credit ale
circulaţiei, a formelor de decontare, a pieţelor valutare şi a
pieţelor de aur şi, în sfârşit, organizaţiile de executare a
reglementării valutare. Fireşte, emitenţii sistemelor diferă după
nivelurile sarcinilor, condiţiilor şi sferelor de funcţionare,
deservind diverse ţări, regiuni, precum şi întreaga comunitate
mondială.
Evoluţia sistemului valutar mondial s-a derulat pe
parcursul internaţionalizării raporturilor economice şi
reglementării procedurii decontărilor reciproce, a căror început
a fost pus prin introducerea în viaţa economică a standardului
de aur în perioada 1816-1821, ce prevedea schimbul valutelor
naţionale pe aur şi invers, corespunzător conţinutului lor în aur
declarat. Perioada standardului-aur (monedă) începe din 1821 o
dată cu adoptarea de către guvernul Marii Britanii a hotărârii cu
privire la convertibilitatea în aur a lirei sterline. Ceva mai
târziu, o decizie similară a fost luată de guvernul S.U.A. Astfel,
dacă după conţinutul în aur o liră engleză echivala cu 0,3 grame
de aur, iar un dolar american – cu 1,5 grame de aur, cursul lirei
sterline în raport cu dolarul era de 1:5.
Fluxurile transnaţionale de aur au stabilizat cursurile de
schimb ale valutelor şi, în felul acesta, au apărut condiţii
favorabile pentru dezvoltarea comerţului internaţional. Valutele
dependente de standardul-aur erau corelate după cursul ferm.
Însă, perfectarea juridică a Primului sistem valutar mondial a
fost încheiată şi legalizată printr-un acord interstatal abia în
1867, la Conferinţa de la Paris, care a recunoscut oficial aurul
drept unica formă de bani universali. Standardul-aur reţinea
creşterea nejustificată a volumului circulaţiei băneşti, căci nu
permitea sporirea necontrolată a masei monetare. Valutele

59
(monede naţionale) ale ţărilor aveau un anumit conţinut în aur,
ce determina parităţile-aur ale acestora, erau liber convertibile
în aurul ce fusese recunoscut ca monedă universală. Apăruseră
condiţii favorabile pentru instituirea regimului de cursuri
valutare liber-flotante în funcţie de cererea şi oferta pieţei.
Totodată, treptat, au prins a se manifesta şi părţile negative
ale standardului-aur (monedă). Descoperirea noilor zăcăminte
aurifere erau urmate de fiece dată de salturi ale inflaţiei, iar
schimbările spontane privind cantitatea aurului dobândit
implicau grave fluctuaţii ale masei monetare. Standardul-aur
(monedă) a încetat să mai corespundă proporţiilor crescânde ale
relaţiilor economice şi condiţiilor economiei de piaţă dirijată,
pierzându-şi efectiv funcţiile de sistem bănesc şi valutar.
Cel de-al II-lea sistem valutar mondial a fost înfiinţat la
Conferinţa de la Genova din 1922. În calitate de mijloace de
decontări internaţionale urmau să fie folosite aurul şi valutele
(devize) a 30 de ţări. Aceşti bani de credit naţionali au prins a
îndeplini funcţiile de mijlocare internaţionale de plată şi
rezervă. Reglementarea valutară se realiza prin promovarea
unei politici valutare active. În condiţiile menţinerii parităţilor-
aur şi regimului cursurilor valutare liber-flotante ale parităţilor-
aur, conversiunea în aur a valutelor era implementată nu numai
direct (S.U.A., Marea Britanie, Franţa), ci şi indirect, prin
intermediul valutelor străine (Germania şi încă vreo 30 de ţări).
În perioada interbelică, însă sistemul valutar se caracteriza
prin instabilitate, statutul valutei de rezervă nefiind atribuit
vreunei valute, iar în sfera raporturilor economice
internaţionale predominau relaţiile comerciale şi de plăţi
bilaterale. În anii ′ 30, sistemul valutar mondial s-a descompus
în câteva blocuri: ale dolarului, lirei sterline, francului ş.a., iar
în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial decontările
internaţionale se efectuau după schema de schimb clearing (fără
numerar) din cauza unor stricte limitări valutare.
Agravarea crizei Sistemului valutar din Geneva a impus

60
necesitatea elaborării unui nou sistem valutar mondial.
Cel de-al III-lea sistem valutar mondial a fost numit
Bretonn-Wood, preluând denumirea localităţii unde a avut loc
Conferinţa ordinară valutar-financiară internaţională (S.U.A.,
1944), la care a fost adoptată decizia de a crea Fondul Monetar
Internaţional (F.M.I.).
Principalele elemente ale acestui sistem se bazau pe
următoarele principii:
− aurul îndeplinea funcţia de bani universali în calitate
de mijloc pentru stingerea creanţelor internaţionale şi
de mijloace de rezervă păstrate în conturile băncilor
din S.U.A. şi Marea Britanie sau în hârtii de valoare
pe termen scurt ale guvernelor acestor ţări;
− în calitate de bani universali, erau folosite valutele
S.U.A. – dolarul şi Marii Britanii – lira sterlină;
− dorind să atribuie dolarului statutul de valută de
rezervă, trezoreria S.U.A. îl preschimba pe aurul
băncilor centrale străine potrivit echivalentului său
oficial în aur existent în 1934, adică cu câte 35 de
dolari S.U.A. pentru 1 uncie monetară, care era egală
cu 31,1035 grame aur;
− ţările-membre ale F.M.I. au stabilit parităţile
propriilor monede în dolari S.U.A., pe care nu le
puteau modifica, fără acordul conduceri F.M.I., mai
mult decât cu 10%, iar cursurile valutei mai mult
decât cu ± 1%.
Sistemul Bretonn-Wood, în care şi-au găsit expresia
poziţiile dominante ale S.U.A., a prins a fi considerat sistem al
standardului dolar-aur. Însă, deja la începutul anilor ′ 70,
principiile acestui sistem au încetat să mai corespundă noii
amplasări de forţe în lume (crescuse inflaţia şi instabilitatea
balanţelor de plăţi), cea ce s-a soldat, până la urmă, cu
prăbuşirea sistemului.
Actualul, cel de al IV-lea sistem valutar mondial, a căpătat

61
denumirea de Sistem Jamaican, fiindcă a fost legalizat în 1976
prin Acordul statelor-membre ale F.M.I. de la Kingston
(Jamaica). La baza lui stau principiile de mai jos:
− nici o valută naţională n-a obţinut de-jure statutul de
valută de rezervă, iar rolul de mijloc principal
internaţional de plată şi rezervă a fost atribuit unei noi
valute (monede) colective – unitatea bănească
internaţională D.S.T. (drepturi speciale de tragere, sau
SDR – în engleză: Special Drawing Rights);
− valoarea D.S.T. se calculează pe baza „coşului valutar”
a 5 ţări (din 1981) şi este revăzută peste fiecare 5 ani.
Cu toate acestea, ponderea valutelor S.U.A. în coşul
valutar constituie cca 40%, dolarul continuând să fie în
mod efectiv principala valută de rezervă:
− fiecărei ţări i se acordă dreptul să-şi aleagă singură orice
regim pentru cursul valutar, iar principala sarcină a
F.M.I. constă în intensificarea reglementării valutei
interstatale;
− printr-o decizie a Conferinţei valutar-financiare, a fost
anulat preţul oficial la aur, la materialele din aur,
precum şi cotizaţiile ce trebuiau plătite în aur de ţările-
membre ale F.M.I., fapt care, în fond, a dat un caracter
legal procesului de demonetizare a aurului.
Cu toate acestea, deşi fusese eliminat pe cale legală din
sistemul valutar mondial, aurul continuă să îndeplinească
funcţia de bani universali ca mijloc internaţional de rezervă.
Impactul proceselor internaţionale asupra procesului de
transformare a sistemelor băneşti naţionale în sisteme regionale
se manifestă cel mai pregnant în Europa, în special, în cadrul
Uniunii Europene (U.E.). Sistemul valutar regional sau S.V.E.
(Sistemul valutar european) a fost formulat în 1979. Acest
sistem nu se bazează pe unitatea D.S.T., ci pe ecu (unitate
valutară europeană, de la englez ECU – European Currency
Unit), a cărei valoare este determinată pe baza „coşului

62
valutelor” a 12 ţări, 32% din valoarea cărora revin mărcii
germane.
Conform Acordului cu privire la Uniunea Europeană,
semnat în februarie 1992 la Maastricht (Olanda), ia fiinţă o
uniune valutară, bazată pe introducerea în locul monedelor
naţionale a unei singure unităţi monetare – euro, care, în
prezent, a reuşit să înlocuiască deja celelalte semne băneşti şi
ECU, devenind monedă (valută) unică a ţărilor Uniunii
Europene.
Noua unitate bănească, euro, potrivit proiectelor creatorilor
săi, a aşezat baza necesară sub pieţele unice de mărfuri,
servicii, capitaluri, deja formate în ţările U.E., să consolideze o
piaţă internă şi uniune vamală unică.
Ca urmare a integrării avansate, introducerea monedei euro
a făcut să dispară deosebirile existente privind organizarea
decontărilor şi creditului, politica cursurilor valutare, sistemul
fiscal, preţurile şi politica monetară, în ansamblu. Se
preconizează că aceste transformări vor permite să fie mai uşor
stopată inflaţia, reduse ratele dobânzilor, povara fiscală şi
stimulată creşterea investiţiilor capitale şi a productivităţii
muncii, asigurată stabilitatea finanţelor statului. Monedei euro
devine valută internaţională de rezervă, care impune dolarului
american să se retragă de pe unele pieţe de capitaluri.
De la 1 ianuarie 2002, a început, practic, introducerea în
circulaţie a bancnotelor şi monedelor de tip unic, precum şi
înlocuirea cu acestea a monedelor naţionale.
Începând din 1999, soluţionarea diverselor probleme
valutare este de competenţa Bănci Centrale Europene din
Francfurt-pe-Main, iar în atribuţiile băncilor naţionale ale
statelor-membre nu intră decât înfăptuirea politicii valutare, şi
nicidecum definirea acesteia. A fost stabilită şi o serie de
criterii economice destul de severe ale integrării cu drepturi
depline în noua uniune economică şi valutară.

63
 Concluzie
Etapele evoluţiei sistemelor monetare naţionale şi
internaţionale marchează limitarea treptată şi renunţarea
definitivă în final la implicarea directă a metalelor preţioase în
formarea sistemelor monetare. Sistemele monetare tot mai mult
se bazează pe convenţii între grupuri de ţări sau comunitatea
mondială în întregime.

Subiectele pentru verificarea cunoştinţelor:

1. Numiţi elemente de bază ce reflectă definiţia de „sistem
bănesc”.
2. Enumeraţi şi definiţi sistemele băneşti.
3. Numiţi elementele de bază a sistemului valutar mondial
Bretton-Wood..
4. Numiţi metodele răspândite de reglementare economică
a circulaţiei băneşti.
5. Numiţi principalele principii a formării sistemului
valutar naţional.
6. Enumeraţi principalele poziţii ale acordului statelor-
membre ale F.M.I. de la Kingston (Jamaica).

Literatura:
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă, credit,
bănci. Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1997, 29-46
2. Жуков Е. Ф. Деньги, кредит, банки, Москва:
ЮНИТИ, 2000, c. 122-130.
3. Cоколова О. В. Финансы, деньги и кредит,
М. Юристь, 2001, с. 70-86
4. Дробозина Л. А. Финансы, денежное
обращение, кредит, М. ЮНИТИ, 1997, с. 43-50

64
 Capitolul 4. PRINCIPALELE TEORII MONETARE

Obiectivele de studiu
0 Teoria monetară metalistă: esenţă, adepţii şi contribuţia
lor.
1 Teoria monetară nominalistă.
2 Teoriile monetare cantitative (clasice): esenţă,
contribuţia diferitor adepţi la dezvoltarea ei.
3 Teoriile actuale a monetarismului contemporan.

Noţiunile fundamentale:
Teoriile monetare, metalism, neometalism, nominalism,
teoriile cantitative, şcoala din Chicago, monetarismul
contemporan.

Modificările principiilor conceptuale de bază ale teoriilor

monetare sunt determinate de condiţiile social-economice şi
politice din fiecare ţară, într-o etapă sau alta a dezvoltării sale.
Totodată, însă, premisele metodologice fundamentale ale
acestor teorii au o singură tendinţă – orientarea lor spre
elaborarea recomandărilor practice privind perfecţionarea
politicii economice, ce trebuie să fie adecvată situaţiilor
concrete şi fazelor ciclului economic sau specificului
economiei tranzitorii.
În teoriile monetare, este necesar să remarcăm trei orientări
de bază: metalistă, nominalistă şi cantitativă.

Metalismul (teoria monetară metalistă).

Principiile primare ale metalismului timpuriu s-au format
în perioada acumulării primitive a capitalului, adică în secolele
XVI-XVII, în Anglia – una din cele mai dezvoltate ţări din acea
epocă. Fondatorul metalismului a fost W.Stafford (1554-1612).
Pentru metalismul timpuriu era caracteristică identificarea
banilor, ca avuţie a societăţii, cu metalele nobile (aurul şi

65
argintul), cărora li se atribuia îndeplinirea exclusivă (pe bază de
monopol) a tuturor funcţiilor banilor. Reprezentanţii acestei
teorii (T. Man, D. Nors, A. Mocretien) s-au postat pe aceeaşi
poziţie de luptă împotriva deteriorării monedelor.
Metalismul exprima, în primul rând, interesele capitalului
comercial şi se baza pe una din orientările politicii economice a
acelei epoci – mercantilismul. Conform acestei premise
teoretice iniţiale, izvorul avuţiei societăţii este comerţul exterior
(operaţiile de export), al căror sold activ favorizează afluxul de
metale nobile în economia naţională.
Deficienţele metalismului timpuriu constau într-o serie de
principii greşite.
În primul rând, reprezentările despre avuţia societăţii ale
adepţilor acestei teorii erau mărginite, căci ei nu înţelegeau
faptul că bogăţia unei comunităţi nu constă în cantitatea de aur
sau de argint, ci în totalitatea relaţiilor materiale de producţie
precum şi celor spirituale.
În al doilea rând, metaliştii nu prevedeau oportunitatea şi
caracterul firesc al procesului de substituire a banilor efectivi
(cu valoare deplină) de către banii de hârtie.
Mai târziu, în sec. XVIII – prima jumătate a sec.XIX,
teoria metalistă a banilor, care anterior exprimase interesele
comerţului, nu pe cele ale burgheziei industriale, îşi pierde
adepţii şi poziţiile.
După încheierea epocii de acumulare primitivă a
capitalului, s-au schimbat concepţiile asupra izvoarelor avuţiei
societăţii: se considera că acestea nu erau comerţul exterior şi
metalele nobile, ci producţia manufacturieră în plină dezvoltare
şi agricultura, deci, cu alte cuvinte, capitalul funcţional (pus în
funcţiune). Se acorda prioritate pieţei interne, iar circulaţia
banilor de metal se considera prea costisitoare pentru bugetul
statului. În stadiul de dezvoltare atins în acea perioadă,
metalismul servea pentru argumentarea reformelor băneşti, al
căror obiectiv prioritar era stoparea inflaţiei.

66
 În cea de-a doua jumătate a sec. XIX, economistul german
K. Knis (1821-1898) nu numai că a contribuit la renaşterea
concepţiilor metaliştilor din prima perioadă a metalismului, ci
şi a implementat un nou principiu conceptual. Dânsul a
modernizat esenţial opiniile precedesorilor săi asupra noilor
condiţii, impuse de introducerea standardului-aur monedă în
Germania (aa.1871-1873). E vorba de cea dintâi metamorfoză a
metalismului, ce consta în faptul că economiştii germani
începuseră a fi de părerea că material bănesc poate fi nu numai
metalul (nobil), ci şi bancnotele Băncii Centrale. De menţionat
că, între timp, creditul a prins a juca un rol important în
economia naţională, iar acest fapt, la rândul său, era un
argument solid pentru noi emisiuni de bancnote. Dar,
recunoscând rostul bancnotelor, K. Knis se pronunţa contra
banilor de hârtie, ce nu puteau fi convertiţi în bani de metal.
Cea de a doua metamorfoză a metalismului s-a produs
după Primul Război Mondial, când adepţii teoriei metaliste,
dându-şi seama de imposibilitatea restabilirii standardului-aur
monedă, încercau să-şi adapteze teoria pentru implementarea
unor noi standarde – aşa-numitele forme „reduse” – standardul-
aur lingouri şi standardul-aur devize.
În anii ’60, s-a produs a treia metamorfoză a teoriei
metaliste a banilor, cunoscută cu denumirea de neometalism.
Mai târziu, economistul american M. Halperin şi economistul
francez Ch. Ristte promovau ideea refacerii standardului-aur şi
în cadrul circulaţiei interne a banilor. Economiştii francezi
A. Toullemone, J. Rueffe şi M. Debres, susţinând politica
guvernului Franţei de convertire a în aur a părţii majoritate a
avuarelor păstrate în dolari, au lansat ideea necesităţii
introducerii standardului-aur.
După prăbuşirea Sistemului valutar Bretton-Vood la
începutul anilor ′ 70, au fost făcute noi încercări de
argumentare a necesităţii restabilirii standardului-aur. Partizanii
reanimării acestei idei erau reprezentaţi de o seamă de savanţi,

67
consultanţi (consilieri) şi funcţionari americani – autori ai
politicii economice Regan („regonomica”). Ajungând, însă,
preşedinte al S.U.A., R.Regan a înfiinţat o Comisie specială
pentru problema dată, care a decis definitiv că reintroducerea
standardului-aur nu este raţională şi nici oportună.
Nominalismul (teoria monetară nominalistă). Cei dintâi
reprezentanţi ai nominalismului timpuriu, care negau valoarea
intrinsecă (de marfă) a banilor, pentru a justifica deteriorarea
premeditată a monedelor în vederea sporirii veniturilor
vistieriei statului, au fost economiştii englezi J. Barkly (1685-
1753) şi J. Stuart (1712-1780). Această teorie s-a constituit în
perioada pătrunderii masive în sfera circulaţiei băneşti a
monedelor depreciate. La baza nominalismului stăteau trei
principii fundamentale: banii sunt fabricaţi (emişi) de stat,
valoarea lor este indicată de nominal, esenţa banilor se rezumă
la etalonul ideal al preţurilor. Cu alte cuvinte, potrivit acestei
teorii, banii erau consideraţi un fel de scară a preţurilor cu
gradaţii egale.
Eroarea nominaliştilor constă în principiul lor teoretic
precum că valoarea banilor o stabileşte statul, negând astfel
teoria valorii muncii. Renunţarea la ideea naturii (caracterului)
de marfă a banilor îi lipseşte pe aceştia din urmă de valoarea lor
independentă, pierzându-şi astfel capacitatea de etalon al valorii
mărfurilor şi fiind consideraţi doar un simplu instrument tehnic
în relaţiile de schimb.
Ulterioara evoluţie a nominalismului (în special, în
Germania) s-a produs în perioada de la sfârşitul sec. XIX şi
începutul sec. XX:
Esenţa nominalismului s-a manifestat cel mai pregnant în
teoria monetară a economistului german G. Knapp (1842-
1926). Banii, în opinia sa, au o anumită putere de cumpărare, a
căror valoare reprezentativă le-o atribuie statul. Dar, spre
deosebire de nominalismul timpuriu, G. Knapp, la bază teoriei
sale, nu punea moneda cu valoare deplină, ci hârtia-monedă

68
(biletul de tezaur). Totodată, analizând conceptul de masă
monetară, nu lua în calcul decât biletele de tezaur şi monedele
divizionare (de schimb) ale statului. Banii de credit (cambii,
bancnote, cecuri) au fost excluşi din studiul său, fapt care a
condiţionat caracterul nefondat al concepţiei sale, ce se
adeverea pe măsură ce se răspândeau şi creştea popularitatea
banilor de credit.
În opinia lui G. Knapp, banii reprezintă un mijloc de plată
de hârtie sau, altfel-zis, semne monetare înzestrate de către stat
cu putere de cumpărare, şi de aceea esenţa banilor nu constă în
materialul din care sunt confecţionate aceste semne, ci în
normele de drept care reglementează utilizarea lor.
Economistul austriac F. Bendicsen a încercat să
fundamenteze din punct de vedere economic teoria monetară de
stat (oficială), apreciind banii ca o dovadă a prestării unor
servicii membrilor societăţii, care acordă dreptul de a beneficia
de alte servicii în schimbul celor dintâi. Tentativa sa de a
argumenta din punct de vedere economic nominalismul a eşuat,
deoarece când a încercat să aprecieze esenţa banilor, a ignorat
teoria valorii.
Nominalismul a evoluat, ca bază teoretică pentru
justificarea renunţării la standardul-aur, în perioada crahului
economice din anii 1929-1933. De exemplu, J.M. Keynes
considera banii de aur „un vestigiu al epocii barbariei”, „a
cincea roată la căruţa”. El a declarat ca ideali doar banii de
hârtie, fiind mai „elasici” decât aurul, şi, prin urmare, ei ar
asigura continua prosperitatea societăţii, iar eliminarea din
circulaţie a aurului de către banii de hârtie considera că e o
emancipare a banilor faţă de aur.
Astfel, obiectivul practic al nominalismului lui Keynes se
rezuma la fundamentarea teoretică a trecerii la circulaţia banilor
de hârtie şi reglementarea economiei prin gestionarea
procesului inflaţiei. În opinia lui J.M. Keynes, toţi banii
civilizaţi sunt de hârtie, fapt care, în ultimă instanţă, conduce la

69
identificarea banilor cu etalonul preţurilor şi unitatea ideală de
calcul.
E foarte aproape de această opinie punctul de vedere al
economistului contemporan american P. Samuelson, care
consideră că banii reprezintă o convenţionalitate socială
artificială şi de aceea nu sunt decât nişte semne convenţionale.
Principala eroare a nominaliştilor consta în faptul că,
separând hârtia-monedă nu numai de aur, ci şi de costul mărfii,
ei le atribuiau acestora „valoare”, „putere de cumpărare” prin
adoptarea unor decrete de stat. În opinia lor, banii sunt un
produs al ordinii de drept a statului, o creaţie a puterii de stat, a
căror funcţie de bază este cea de mijloc de plată, nu de măsură
(etalon) a valorii.
Nominalismul a jucat un rol important în economia politică
a Germaniei, care a făcut uz pe larg de emisiunile băneşti (pe
suport de hârtie) pentru a-şi finanţa necesităţile sale militare în
Primul Război Mondial. Însă, perioada hiperinflaţiei din
Germania anilor ′ 20 a pus capăt supremaţiei nominalismului în
domeniul teoriilor monetare.
O serie de economişti contemporani nu împărtăşesc
concepţiile fundamentale ale economistului G. Knapp şi
adepţilor săi. Preluând de la nominalişti negarea concepţiei
metaliste a teoriei muncii, ei nu consideră că valoarea banilor
poate fi stabilită printr-un decret guvernamental, iar în sfera
relaţiilor de plată, determinau această valoare pe calea estimării
subiective a „utilităţii” banilor, a capacităţii lor de cumpărare.
În consecinţă, poziţia dominantă în teoriile monetare a fost
deţinută de teoria cantitativă.
Teoria monetară cantitativă. Această doctrină economică
ne explică nivelul preţurilor la mărfuri şi valoarea banilor prin
cantitatea lor (masa monetară) aflată în circulaţie. Ipoteza
privind teoria monetară cantitativă, care a apărut în secolele
XVI-XVII, a fost lansată pentru prima dată de economistul
francez. J. Bodens (1530-1596). Dânsul explica pricina

70
scumpetei mărfurilor de pe piaţa europeană prin creşterea
afluxului de metale nobile. Noua teorie a fost preluată şi
dezvoltată de englezii David Hume (1711-1776), James Mill
(1773-1836), precum şi de francezul Charle Montesquieu
(1689-1755), care, însă, remarcau proporţionalitatea dintre
schimbarea cantităţii banilor aflaţi în circulaţie şi valoarea lor.
Încercând să stabilească legătura cauzală şi proporţională dintre
afluxul de metale nobile din America şi majorarea preţurilor în
secolele XVI-XVII, D. Hume a emis teza: „Valoarea banilor
este determinată de cantitatea lor.”
Un reprezentant remarcabil al teoriei monetare cantitative
în sec. XVIII a fost David Ricardo (1772-1823). Totodată, e
necesar să se ţină cont de caracterul duplicitar al concepţiilor
sale: pe de o parte, el recunoştea faptul că valoarea banilor este
determinată de consumul de muncă necesar pentru fabricarea
lor, iar pe de altă parte, considera că, în anumite „perioade,
valoarea unei unităţi monetare se schimbă în funcţie de
schimbarea cantităţii banilor”. Astfel, Ricardo explica, în
special, care sunt cauzele deprecierii bancnotelor Băncii
Engleze după anularea în 1797 a legii convertirii lor în aur.
Adepţii teoriei cantitative, după cum se poate vedea din
cele relatate mai sus, porneau de la ideea că banii nu sunt decât
mijloc de circulaţie, susţinând în mod greşit că în procesul
circulaţiei, datorită apariţiei situaţiei de echilibru între masa
monetară şi volumul de mărfuri, s-ar putea stabili preţurile şi
determina valoarea banilor.
O altă eroare a lor constă, pe de o parte, în concepţia
precum că întreaga masă monetară se află în circulaţie, iar pe
de altă parte – în ignorarea legii economice obiective, prin care
se determină cantitatea de bani necesară în circulaţie, în vreme
ce, dacă există monede cu valoare deplină, în circulaţie nu e
pusă decât cantitatea de bani necesară către momentul dat
pentru asigurarea rulajului, cu luarea în calcul a decontărilor
prin virament, vitezei circulaţiei unităţilor băneşti şi termenelor

71
de prorogare a plăţilor.
Punctul vulnerabil al teoriei monetare cantitative era
nerecunoaşterea tezaurului ca regulator spontan al circulaţiei
metalice, deşi trebuie să ţinem cont de faptul că în prima
perioadă a existenţei sale nu circulau bani de hârtie, ci doar de
metal.
La începutul secolului XX, teoria monetară cantitativă
prinde a cuceri poziţii dominante în gândirea economică
occidentală ca element important al teoriei neoclasice a
reproducţiei.
În etapa contemporană a evoluţiei teoriei cantitative, putem
remarca faptul că ea este pe deplin bazată pe banii de credit şi
pe circulaţia banilor de hârtie.
Cea mai mare popularitate o au două variante ale acestei
teorii:
1) „varianta tranzacţionară” a lui Irving Fisher (englez.
transaction – tranzacţie, afacere);
2) „varianta Cambridge” sau concepţia „soldurilor de
casă” a lui Alfred Marshall şi Artur Pigou.
Prima variantă a teoriei monetare cantitative, elaborată de
către economistul american I. Fisher (1867-1947), nega
valoarea muncii şi pornea de la „puterea de cumpărare a
banilor”. Această variantă e bazată pe expresia dublă a sumei
tranzacţiilor de schimb de mărfuri pentru o anumită perioadă.
În acest scop, I. Fisher evidenţia patru factori de care depinde
„puterea de cumpărarea a banilor”:
M – masa monetară în circulaţie;
V – viteza circulaţiei băneşti;
P – nivelul mediu ponderat al preţurilor (preţul mediu);
Q – cantitatea mărfurilor.
Prezentând tranzacţiile de schimb de mărfuri ca produs al
înmulţirii masei monetare M cu viteza medie a circulaţiei
banilor şi ca produs al înmulţirii cantităţii mărfurilor vândute Q
cu preţul lor mediu P, Irving Fisher, admite egalitatea lor şi, în

72
felul acesta, determină ecuaţia sau „formula schimbului”:
MV = PQ
Ulterior, I. Fisher, procedând în spiritul teoriei monetare
cantitative, a admis că în decursul unor perioade de scurtă
durată, mărimile sus-indicate rămân neschimbate, viteza
circulaţiei banilor este determinată de factorii de lungă durată
(gradul de dezvoltare a creditului, starea mijloacelor de
telecomunicaţie etc.), producţia de mărfuri poate fi sporită,
întrucât, potrivit doctrinei neoclasice, capitalismului îi este
proprie utilizarea completă a resurselor.
Eliminând, în felul acesta, din procesul de analiză V şi Q,
Fisher trage din relaţia funcţională a formulei (ecuaţiei)
concluzia că preţurile mărfurilor P sunt direct proporţionale cu
masa monetară din circulaţie M, ceea ce şi constituie esenţa
teoriei cantitative a banilor. Eroarea lui I. Fisher consta în
faptul că el nu considera mărimi variabile decât două mărimi –
cantitatea banilor (masa monetară) şi preţurile. În activitatea
economică efectivă, cantitatea (volumul) mărfurilor şi viteza
circulaţiei unităţilor monetare se schimbă (din cauza
caracterului ciclic al economiei şi specificului etapei de
tranziţie a constituirii pieţei) şi influenţează în mod esenţial
circulaţia bănească şi formarea preţurilor. Practica economică
confirmă faptul că orice creştere a preţurilor nu este
condiţionată doar de masa monetară, ci şi de o serie de alţi
factori, în special de politica producătorilor monopolişti.
Varianta Cambridge a teoriei monetare cantitative (sau a
teoriei „soldurilor de casă”) a fost preluată şi dezvoltată de
economiştii englezi A. Marshall, A. Pigou, D. Robertson. Dacă
în „varianta tranzacţionară” a lui I. Fisher banii nu apar decât în
funcţiile de mijloc de circulaţie şi de mijloc de plată, apoi, spre
deosebire de acesta, A. Pigou le atribuia o deosebită importanţă
ca mijloc de acumulare la subiecţii economici. Totodată, în
ambele variante ale teoriei monetare cantitative se ignoră
funcţia banilor ca măsură a valorii şi rolul lor de echivalent
73
general al valorii.
A doua deosebire nu mai puţin importantă constă în faptul
că, dacă teoria monetară cantitativă a lui I. Fisher se baza iniţial
pe analiza ofertei de bani, Şcoala din Cambridge punea la baza
cercetărilor sale cererea de bani, pe care o considera egală cu
cererea de mărfuri şi servicii. În plus, dacă pentru I. Fisher
elementul determinant este aflarea nemijlocită a banilor în
circulaţie, pentru adepţii Şcolii din Cambridge principalul
constă în ideea că banii se bucură de o cerere specifică şi rămân
în afara circulaţiei (la anumite persoane juridice şi fizice) sub
formă de „solduri de casă”. Spre deosebire de I. Fisher, care
analizează cuantumurile globale ale întregului capital public şi
nivelul general al preţurilor, A. Pigou accentuează importanţa
capitalurilor individuale şi a comportării proprietarilor lor,
atrăgând atenţia asupra preţurilor „relative”, nu asupra nivelului
lor „absolut”. Totodată, după A. Pigou, „soldurile de casă”
includ banii în numerar şi resturile de fonduri disponibile din
conturile curente, adică dânsul defineşte cantitatea banilor ca pe
o sumă totală a numerarului (soldurilor) de casă al populaţiei şi
întreprinderilor.
Deşi modul de abordare al lui A. Pigou diferă de cel al lui
I. Fisher, totuşi acesta, în esenţă, rămâne în limitele teoriei
monetare cantitative, căci stabileşte o relaţie directă între bani
şi preţuri. Acest lucru e confirmat prin formula lui A. Pigou:
M=KPQ sau P=M/Q, care este analoagă cu „ecuaţia (formula)
schimbului” a lui I. Fisher, întrucât în ea:
M – exprimă masa monetară,
P – nivelul preţurilor,
Q – cantitatea (volumul) mărfurilor (sau volumul fizic
al circulaţiei mărfurilor),
K – partea venitului anual pe care participanţii la rulaj
sunt dispuşi să o păstreze sub formă de bani lichizi.
Formula cambridgiană, în fond, este identică cu „ecuaţia
schimbului”, deoarece K exprimă mărimea inversă

74
(coeficientul) a indicatorului vitezei circulaţiei banilor
 1
K = 
 V
Diferenţa dintre cele două abordări constă în faptul că
I. Fisher lega caracterul constant al vitezei circulaţiei unităţii
băneşti V de invariabilitatea factorului rotaţiei, iar A. Pigou
prezenta coeficientul K drept mărime inversă (ca semnificaţie)
indicatorului V şi îl lega de factorul psihologic, adică de
abilităţile şi deprinderile partenerilor de circulaţie. Dacă în
formula lui Pigou se va schimba coeficientul K, vom obţine
formula lui Fisher.
Aşadar, similaritatea variantelor teoriei monetare
cantitative se manifestă prin faptul că ambii teoreticieni păstrau
aceleaşi variabile M şi P, deducând cauzalitatea creşterii
preţurilor (P) din modificarea masei monetare (M), adică, în
ultimă instanţă, din ambele variante poate fi trasă aceeaşi
concluzie – schimbarea cantităţii banilor (masei monetare) este
cauza şi nu efectul schimbării preţurilor.
Principala greşeală a reprezentanţilor teoriei monetare
cantitative constă în acea că, în opinia lor, mărfurile intră în
circulaţie fără preţuri, iar banii – fără valoare, „apoi, în timpul
acestui proces, o parte din „amalgamul” de mărfuri este
schimbată ca o parte corespunzătoare din mormanul de metale
(K. Marx).
În anii ’20-’30 s-a vădit inconsistenţa teoriei monetare
cantitative – devenise clar că viteza circulaţiei banilor,
considerată invariabilă de către reprezentanţii acestei teorii, este
supusă unor fluctuaţii puternice. În plus, Marele Crah din anii
1929-1933 a demonstrat caracterul eronat încă al unei premise
– privind utilizarea maximală a resurselor. Mai mult decât atât,
concepţia dată nu prevedea influenţa exercitată de asociaţiile
monopoliste asupra practicii formării preţurilor, considerând
acest proces un rezultat al schimbării cantităţii banilor aflaţi în

75
circulaţie. Toate acestea au determinat scăderea popularităţii
acestei concepţii.
Monetarismul contemporan. Contingentul adepţilor
teoriei monetariste contemporane include o serie de economişti
celebri ca M. Friedman, C. Brunner, A. Meltser şi D. Laidner.
Pornind de la modelele echilibrului în economie (ale lui
A. Marshall şi L. Walras), ei consideră că aceasta şi în prezent
se poate realiza automat pe calea modificării preţurilor
„relative”, sau a preţurilor diverselor mărfuri, iar principalul
obiect al cercetării trebuie să fie trecerea de la nivelul
echilibrului la alt nivel, adică „absolut” – nivelul general al
preţurilor. Cauza schimbării acestui nivel ei o deduc din
cuantumul masei monetare. Cu alte cuvinte, conform acestei
teorii, numărul banilor puşi în circulaţie constituie factorul
determinant al formării conjuncturii economice, întrucât există
o legătură directă între fluctuaţiile masei monetare în circulaţie
şi cuantumul produsului naţional brut. Liderul monetariştilor
„şcolii din Chicago”, înfiinţată în anii ’50, M. Friedman nu
includea în masa monetară doar banii în numerar (bancnotele şi
monedele), ci şi toate depozitele băncilor comerciale (atât pe
cele la cerere, cât şi pe cele scadente). Totodată, dinamica
venitului naţional şi nivelul preţurilor le considera fenomene
derivate din masa monetară.
Monetariştii au introdus o serie de momente noi în teoria
monetară cantitativa a predecesorilor lor:
− în primul rând, ei s-au dezis de ideea privind
proporţionalitatea dinamicii masei monetare şi
preţurilor, continuând să confirme doar relaţia
unilaterală de cauză-efect;
− în al doilea rând, ei recunosc că este necesar
să se ţină cont de schimbările vitezei circulaţiei
unităţii monetare, deşi nu acordă acestui factor o
prea mare importanţă;
− în al treilea rând, ei au renunţat la condiţia

76
 formulată de I. Fisher, privind invariabilitatea
volumului (masei) de mărfuri, când analizau
perioadele lungi;
− în al patrulea rând, dinamica masei monetare
are pentru monetarişti importanţă maximă când vor
să explice fluctuaţiile din procesul reproducţiei, iar
politica monetară şi de credit este considerată de ei
cel mai eficient instrument de dirijare şi
reglementare a dezvoltării economice.
În opinia lui M. Friedman, economiei stihinice de mărfuri
îi este proprie o deosebită stabilitate internă, condiţionată de
funcţionarea mecanismelor de concurenţă şi de formare a
preţurilor. Adepţii săi se pronunţau adversari ai concepţiei
keynesiste de intervenţie în procesele economice. Ei susţineau
că măsurile guvernamentale în vederea stimulării cererii,
recomandate de keynesişti nu numai că nu asigură ameliorarea
stării economice, ci şi, dimpotrivă, fac să apară noi decalaje şi
crize în economie.
Concepţia lui M. Friedman poate fi exprimată printr-o
formulă ce nu diferă decât sub aspect exterior de formula lui
I. Fisher, dar în esenţă are funcţia de fundamentare a aceleiaşi
relaţii cauzale unilaterale dintre masa monetară şi preţuri:
M = kPI, unde:
M – indică masa monetară;
k – coeficientul rezervei de bani raportată la beneficiu;
P – indicele preţurilor;
I – venitul naţional calculat în preţuri invariabile.
După cum rezultă din formula de mai sus, schimbarea
mărimii masei monetare (M) poate implica o serie de schimbări
corespunzătoare: sau privind majorarea preţurilor (P), sau
privind sporirea venitului naţional real (I), sau privind
modificarea coeficientului, care reflectă relaţia dintre rezerva
bănească şi venit.
Analizând această relaţie, M. Friedman, ca şi toţi ceilalţi
77
exponenţi ai teoriei cantitative, pleacă de la masa monetară spre
preţuri, fără a ridica, însă, problema posibilităţii unei relaţii
inverse şi ignorând practica formării monopoliste a preţurilor.
Cu toate că monetarismul se caracterizează printr-o serie
de orientări şi modificări ce se completează reciproc, alcătuind
o baza teoretică unică, concepţia sa contemporană enunţă, în
modul cel mai clar şi plenar, versiunea lui Milton Friedman,
care include:
− teoria monetară cantitativă, care serveşte
pentru argumentarea relaţiei cauzale dintre
cantitatea de bani aflată în circulaţie şi nivelul
preţurilor comerciale;
− teoria monetară a ciclurilor industriale,
conform căreia fluctuaţiile conjuncturii economice
pot fi determinate de schimbările produse în masa
monetară;
− un mecanism specific „de transmisie” a
influenţei banilor asupra factorilor reali de
reproducţie: nu prin intermediul ratei dobânzii, după
cum credeau keynesiştii, ci prin intermediul
nivelului preţurilor comerciale;
− teza (ipoteza) privind ineficienţa măsurilor
de reglementare economică, adoptate de guvern în
legătură cu prezenţa costurilor variabile (loch-uri)
între modificarea indicatorilor valorici în expresie
bănească şi factorii reali ai producţiei;
− „legea monetară” (sau regula K – a
procentelor), potrivit căreia masa monetară aflată în
circulaţie sporeşte automat cu câteva procente anual,
indiferent de starea gospodăriei, întreprinderii,
indiferent de fază, ciclu etc.;
− sistemul cursurilor valutare flotante pentru
„autoreglementarea” echilibrului economic extern.
O largă răspândire a curentului neoclasic al

78
monetarismului şi a versiunii cambridgeiste a teoriei monetare
cantitative, bazată pe acesta, al cărei reprezentant este
D. Patinkin, a fost înregistrată în anii ’70 ai secolului XX.
În lucrările sale, D. Patinkin porneşte de la dependenţa
cauzală direct proporţională dintre masa monetară şi preţuri.
Totodată, el consideră că „rezervele de casă” sunt cea mai
lichidă formă investiţonală, după care urmează investiţiile în
hârtii de valoare, apoi – în capital efectiv.
D. Patinkin, în cazul dat, leagă utilizarea beneficiilor
pentru trei scopuri (consum, investiţii şi „rezerve de casă”) atât
de stabilirea preţurilor „convenţionale”, cât şi de nivelul
general al preţurilor. Astfel, el a complicat formula simplă a
dependenţei direct proporţionale dintre masa monetară şi
preţuri. Drept consecinţă, rolul activ al masei monetare a
început să fie determinat nu numai de emisiune, ci şi de
modificarea „rezervelor de casă”.
Tezele conceptuale sus-enunţate ale monetarismului
contemporan (modern) au fost utilizate de către organele
guvernamentale în combaterea stagflaţiei şi au servit drept bază
teoretică pentru programele statului de reglementare monetară
şi de credit a economiei. Implementarea ideilor monetariste,
deşi a contribuit întrucâtva la stoparea proceselor inflaţioniste,
au grăbit, încă, apariţia fenomenelor de criză în economie,
favorizând creşterea şomajului într-o serie de ţări capitaliste
dezvoltate.

Concluzie
Modificările principiilor conceptuale ale teoriilor
economice la general, precum şi celor monetare sunt
determinate de condiţiile social-economice într-o etapă sau alta
a dezvoltării societăţii. În teoriile monetare, clar se evidenţiază
trei orientări de bază: metalistă, nominalistă şi cantitativă.
Principala divergenţă a teoriilor monetare contemporane constă
în faptul că adepţii lui M. Friedman atribuie economiei stihinice

79
de mărfuri o deosebită stabilitate internă, condiţionată de
funcţionarea mecanismelor de concurenţă şi de formare a
preţurilor; adepţii lui J. Keynes se pronunţă pentru intervenţie
în procesele economice.

Subiectele pentru verificarea cunoştinţelor:

1. Caracterizaţi principalele poziţii ale metalismului
(teoria monetară metalistă).
2. Caracterizaţi principalele poziţii ale teoriei monetare
nominaliste.
3. Caracterizaţi principalele poziţii ale teoriei monetare
cantitative.
4. Caracterizaţi principalele poziţii ale variantei
Cambridge a teoriei monetare cantitative (sau a teoriei
„soldurilor de casă”).
5. Caracterizaţi principalele poziţii ale monetarismului
contemporan.

Literatura:
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă, credit, bănci.
Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997, pag. 91-
100
2. Жуков Е. Ф. Общая теория денег и кредита, Москва:
ЮНИТИ, 2000, c. 147-154

80
 Partea II. CREDITUL ŞI DOBÂNDA

Capitolul 5. ESENŢA SISTEMULUI DE CREDIT,

STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE SALE

Obiectivele de studiu
♦ Creditul: necesitate, conţinut, esenţă, principii, trăsăturile
caracteristice ale creditului.
♦ Funcţiile creditului: de redistribuire, de economisire, de
înlocuire a monedei efective cu titlurile de credit, de
accelerare a concentraţiei capitalului, de stimulare.
♦ Rolul sistemului bancar şi a Băncii Centrale în efectuarea
operaţiilor de creditare.
♦ Formele organizaţiilor bancare şi financiare de creditare.

Noţiunile fundamentale:
Sistem creditar, funcţia de redistribuire a capitalului,
funcţia de economisire, funcţia de înlocuire a monedei,
concentrarea capitalului, organizaţiile financiare de creditare.

Activitatea de credit reprezintă o sferă a iniţiativei private

(antreprenoriatului), al cărei scop este atragerea şi acumularea
mijloacelor temporar disponibile, apoi repartizarea acestora
între anumite verigi economice în condiţii de plată, exigibilitate
şi rambursabilitate. Operaţiunile de credit întră în atribuţiile
celor mai diverse instituţii bancare şi parabancare. De aceea
sistemul de organizare a deservirii financiare şi de credit joacă
un rol important în dezvoltarea businessului subiecţilor
economici şi al populaţiei, precum şi în soluţionarea
problemelor sectorului cheltuieli a bugetului de Stat. De
eficacitatea şi funcţionarea neîntreruptă a mecanismului
financiar şi de credit, de accesul liber la resursele băneşti, de
siguranţa şi gradul de garanţie a îndeplinirii obligaţiilor de către

81
debitori şi creditori depinde în mare măsură nu numai obţinerea
la timp şi în cantităţi suficiente a mijloacelor necesare de către
anumite unităţi gospodăreşti, organizaţii administrativ-
teritoriale şi alte structuri, ci şi ritmurile dezvoltării economiei
naţionale în ansamblu.
Fiecărei etape a dezvoltării economiei îi corespunde un
anumit sistem de forme organizaţionale şi metode economice
de realizare a obiectivelor sus-enunţate, care corespund
nevoilor efective ale producţiei sociale. La rândul lor, formele
şi mecanismele preponderente de gospodărire pot favoriza
dezvoltarea şi perfecţionarea relaţiilor financiare şi de credit,
dar pot fi şi un obstacol, frânând realizarea firească şi eficientă
a scopurilor lor practice.
Trecerea la reformarea sistemului directiv-distributiv de
reglementare centralizată şi rigidă a economiei, inclusiv a
relaţiilor financiare şi de credit, a făcut să devină necesară şi
reformarea radicală a sistemului de credit – acest pivot al
activităţii vitale a societăţii, în special a sferei producţiei
materiale şi serviciilor.
Sistemul de credit modernizat, care a unit din punct de
vedere organizaţional băncile şi alte instituţii financiare de
credit, în faza tranzitorie de constituire a principiilor economiei
de piaţă, se caracterizează prin forme juridice de organizare
mult mai progresiste, verificate de experienţa mondială,
dispunând de un mecanism adecvat realizării operaţiunilor de
credit. Spre deosebire de finanţarea bugetară nerambursabilă,
gratuită, sistemul de credit a prins a stimula mai eficace atât
întrebuinţarea propriului capital, cât şi a mijloacelor
împrumutate. Actualul sistem de credit are ca scop mobilizarea
capitalurilor şi veniturilor temporar disponibile ale societăţii,
acumularea şi transformarea acestora în capital de împrumut,
pentru a-l oferi ulterior spre folosinţă pe un anumit termen, cu
condiţia rambursării şi achitării unei plăţi prestabilite,
subiecţilor economici, populaţiei şi statului (guvernului).

82
 În ţările industriale avansate, unde funcţionează normal
mecanismul de piaţă care autoreglează procesul de deservire a
necesităţilor pieţei prin intermediul masei monetare, sistemul
de credit s-a constituit, ca un ansamblu, un complex de forme şi
funcţii organizaţional-juridice specializate, în vederea
implementării relaţiilor de credit. Acest sistem întruneşte
diverse forme de credit şi, respectiv, este diversă şi structura
organizaţiilor de credit, fiecare dintre acestea îndeplinindu-şi
funcţiile specifice de acumulare şi distribuire a capitalului
bănesc. De aceea împărţirea funcţiilor între anumite verigi ale
sistemului de credit este motivată obiectiv prin diversitatea
metodelor şi mijloacelor de activitate ale acestora şi rolul diferit
pe care îl au în procesul de reproducţie a capitalului. Pot fi
evidenţiate două grupuri omogene de relaţii de credit specifice:
cele din cadrul instituţiilor bancare şi cele din cadrul
instituţiilor nebancare. Respectiv, ambele verigi ale sistemului
de credit, care reprezintă organizaţiile bancare şi parabancare,
formează aşa-numitele subsisteme bancar şi parabancar. Primul
susbsistem include bănci şi alte instituţii de tip bancar (de
exemplu, casele de scont). Cel de-al doilea sistem este
reprezentat de instituţiile specializate financiare şi de credit şi
cele poştale şi de asigurări.
Pentru majoritatea ţărilor puternic industrializate din
Europa de Vest, S.U.A., Japonia, în condiţiile actuale, sunt
caracteristice sistemele de credit cu trei sau patru niveluri. De
regulă, în primele niveluri intră diverse tipuri de bănci, iar în
ultimele – instituţiile specializate financiare şi de credit
nebancare. Gradul de dezvoltare a structurilor enumerate, care
alcătuiesc, în ansamblul lor, conceptul de „sistem de credit”, în
diferite ţări, este diferit. După numărul de verigi ale sistemului
de credit şi gradul de dezvoltare a acestora, pot fi definite
particularităţile sistemelor de credit din diverse ţări.
Sistemul de credit, ca şi orice ramură a economiei
naţionale, necesită o organizare corespunzătoare a verigilor

83
sale, o anumită ordine ierarhică a structurii elementelor ce o
alcătuiesc: evidenţierea verigii centrale administrative şi a
organelor inferioare (funcţionale). În vederea coordonării
activităţii acestora din urmă, organul administrativ este abilitat
cu funcţia de supraveghere (monitorizare) a activităţii
instituţiilor de credit, efectuând totodată analiza acestei
activităţi şi îndreptând-o, prin folosirea pârghiilor existente, pe
făgaşul necesar. Principala sarcină a organului administrativ
constă în a asigura continuitatea şi siguranţa funcţionării
sistemului de credit, eficienţa financiară şi de credit a ciclului
economic, în a nu permite creşterea sau reducerea neîntemeiată
a volumului operaţiunilor de credit.
Conform specializării funcţionale şi volumului serviciilor
financiare de credit, prestate către anumite unităţi economice,
nucleul sistemului de credit îl alcătuieşte sistemul bancar,
căruia îi revine cea mai mare pondere a sarcinii de deservire
financiară şi de credit a ciclului economic. Unicul organ
coordonator al activităţii instrumentelor de credit este Banca
Centrală (de emisiune), care îndeplineşte funcţiile de gestiune a
proceselor de organizare a deservirii financiare şi de credit-
decontare a economiei.
Banca Centrală, însă, nu-şi exercită direct influenţa şi nu-şi
îndeplineşte funcţiile de reglementare, verificare şi
supraveghere decât privind instituţiile bancare, precum şi alte
instituţii specializate în operaţii pur bancare, care deţin licenţa
sa. Asupra celorlalte verigi ale sistemului de credit, Banca
Centrală şi instituţiile sale nu-şi pot exercita influenţă directă
decât în anumite situaţii, iar în majoritatea cazurilor – doar o
influenţă intermediată, ce se manifestă prin interconexiunea
operaţiunilor financiare şi de credit şi prin raporturile reciproce
dintre diverse sectoare ale pieţei serviciilor financiare şi de
credit.
În afară de aceasta, instituţiile financiare şi de credit
specializate (I.F.C.S.) se caracterizează prin subordonare dublă:

84
pe de o parte, fiind legate de efectuarea operaţiunilor financiare
şi de credit, acestea sunt nevoite să se conducă după regulile în
vigoare ale Băncii Centrale; pe de altă parte, specializându-se
în anumite operaţiuni financiare, de asigurare, investiţionale
etc., I.F.C.S. nimeresc sub impactul acţiunilor de reglementare
ale departamentelor de resort.
În felul acesta, verigile inferioare ale sistemului de credit
se pot afla concomitent în subordonare dublă sau triplă. Şi nu
rareori se întâmplă că unele cerinţe normative, de rigoare ale
unui departament nu se potrivesc cu indicaţiile altui
departament, situaţie care permite instituţiilor de credit să
manevreze, făcând uz de indicaţiile normative cele mai
convenabile lor.
Pentru a stabili contacte şi relaţii durabile între veriga
superioară, de conducere, şi verigile inferioare, e nevoie de
existenţa unor canale sigure de legătură, de un „mecanism de
transmisie” adecvat, care să contribuie la aducerea cât mai
operativă la cunoştinţa verigilor inferioare a deciziilor adoptate
de conducerea de vârf. Ca propagatori ai măsurilor adoptate de
Banca Centrală pot servi instituţiile sale regionale, iar la nevoie
– instituţiile special desemnate şi abilitate de către Banca
Centrală.
În scopul creşterii gradului de eficacitate şi operativitate a
măsurilor de reglementare ale Băncii Centrale, se practică
divizarea sistemului bancar şi parabancar în sectoare, ce includ
o serie de instituţii similare după caracteristicile lor funcţionale.
De exemplu, sectorul băncilor funciare, sectorul creditului
de consum, sectorul companiilor leasing ş.a. Scopul principal al
acestei divizări constă în instituirea unor reguli şi proceduri
regulatoare diferenţiate în funcţie de specificul organizării
operaţiunilor şi activităţii instituţiilor fiecărui sector. Pentru
realizarea principalelor obiective ale politicii Băncii Centrale,
aceasta din urmă desemnează o Instituţie Centrală a sectorului
respectiv, abilitată cu organizarea acţiunilor şi măsurilor de

85
reglementare şi verificare.
În funcţie de modul de cosubordonare a instituţiilor de
credit, conform legislaţiei bancare şi ierarhiei sistemului de
credit, pot fi remarcate, în primul rând, două tipuri de structură
a sistemului bancar: cu un singur nivel şi cu două niveluri, care
sunt parte integrantă a întregului sistem bancar.
Sistemul bancar cu un singur nivel presupune
predominarea relaţiilor orizontale dintre bănci, universalizarea
operaţiunilor şi funcţiilor lor. În cadrul sistemului bancar cu un
singur nivel, toate instituţiile de credit, inclusiv Banca Centrală,
se află pe aceeaşi treaptă ierarhică, îndeplinind funcţii
analogice de prestare a serviciilor de credit şi de decontare şi
plată pentru clientela sa. Acest principiu structural este
caracteristic atât ţărilor cu structuri economice în curs de
dezvoltare, cât şi ţărilor cu regimuri totalitare de guvernare
(administrativă de comandă).
Sistemul bancar cu două niveluri se bazează pe relaţiile
reciproce dintre bănci sub două aspecte: pe verticală şi pe
orizontală. Relaţiile de subordonare pe verticală sunt relaţiile
dintre Banca Centrală, ca centru administrativ, de conducere, şi
verigile inferioare – băncile comerciale specializate; relaţiile pe
orizontală presupun relaţii de parteneriat bazate pe drepturile
egale dintre diferite verigi. În cazul dat, se produce divizarea
funcţiilor administrative şi operaţionale, legate de deservirea
economiei. Banca Centrală nu mai rămâne bancă, în sensul
deplin al cuvântului, decât pentru două categorii de clienţi –
băncile comerciale şi cele specializate şi structurile
guvernamentale, devenind însă prioritare funcţiile sale de
„bancă a băncilor” şi de administrare a activităţii instituţiilor
bancare, pentru reglementarea şi supravegherea funcţionării
pieţei de servicii financiare şi de credit.
Astfel, după cum rezultă din analiza structurii
organizaţional-funcţionale, cele mai importante unităţi
structurale, care ocupă primele două niveluri ale sistemului

86
bancar, sunt băncile. Acesta este cel mai răspândit grup de
instituţii de credit (ele, tradiţional, ocupă primul loc după
volumul propriilor resurselor), care prestează partea majoritară
a serviciilor şi, în fond, sunt instituţii de profil universal (cu
excepţia doar a unui număr mic dintre acestea). În categoria
operaţiunilor bancare tipice întră:
− atragerea mijloacelor în conturile de
decontare (curente) şi pentru depuneri (investiţii) pe
termen;
− darea cu împrumut a mijloacelor acumulate
în condiţii de plată, exigibilitate şi rambursabilitate;
− executarea decontărilor.
Actualmente, cadrul operaţiunilor bancare s-a lărgit
considerabil, dispărând treptat limita dintre tradiţionalele
operaţiuni bancare şi cvasibancare, apoi, respectiv, şi limita
dintre operaţiunile bancare şi parabancare (din nivelurile 3 şi 4
ale sistemului de credit, pe care le vom analiza la sfârşitul
acestei prelegeri).
Totuşi, specificul activităţii băncilor constă în faptul ca
resursele bancare se formează pe bază de titluri de creanţă
(depozite, depuneri) fixate pe sume. Practicând intermedierea
în sfera creditelor, decontărilor în numerar, băncile îşi asumă
anumite riscuri (legate de pierderea rezervelor şi veniturilor
băneşti acumulate) faţă de clientelă şi deponenţi.
Prin urmare, sfera de activitate a băncilor include comerţul
(tranzacţiile) cu bani şi prestarea de servicii, legate de acest gen
de activitate, persoanelor juridice şi fizice (intermedierea
plăţilor, servirea de casă, gestionarea depozitelor şi altor bunuri
ale clienţilor). În funcţie de specificul funcţiilor îndeplinite,
băncile se clasifică în doua categorii de bază: cu drept de
emisiune şi fără drept de emisiune.

Băncile de emisiuni. Acestea, de regulă, sunt băncile

centrale, abilitate cu dreptul de emitente a semnelor monetare

87
destinate circulaţiei. Principala sarcină a băncilor care
îndeplinesc funcţiile de băncii centrale şi care nu fac comerţ cu
marfă monetară decât în mediul bancar, fără a stabili nemijlocit
relaţii cu anumite unităţi economice, constă în gestionarea
activităţii de emisiune, de credit şi de decontare şi plată a
sistemului bancar. Ele nu reprezintă nici organizaţii comerciale,
nici organe ale conducerii (administraţiei) de stat în sensul
tradiţional al cuvântului.
Statul, de regulă, nu abilitează cu dreptul de emisiune decât
o singură bancă, căci dacă ar fi împuternicite toate băncile cu
dreptul de emitere a banilor, s-ar dezorganiza întreaga circulaţie
bănească a ţării. Banca de emisiuni dispune de sume foarte
mari de bani, de care nu pot dispune alte bănci, fiindcă pasivele
sale includ mijloacele bugetare şi numerarul aflat în circulaţie.
Această situaţie îi o sferă posibilitatea de a acorda sprijin
tuturor celorlalte bănci şi de a dirija activitatea acestora. Banca
de emisiuni devine un adevărat centru de organizare a activităţii
bancare a ţării, în jurul căruia se grupează toate celelalte bănci
şi instituţii de credit.
Printre alte funcţii, cele mai caracteristicile pentru Banca
Centrală sunt:
− emiterea banilor şi controlul asupra circulaţiei băneşti;
− funcţia de centru de decontare şi de rezervă al băncilor;
− rolul de „creditor în ultimă instanţă”, „bancă a
băncilor”, „bancher al guvernului”;
− stabilirea obiectivelor prioritare ale politicii monetare şi
de credit şi ale politicii valutare a ţării şi realizarea lor;
− determinarea bazelor juridice şi precizarea principiilor
de funcţionare a instituţiilor financiare şi de credit, a
pieţelor de operaţiuni de credit pe termen scurt şi pe
termen lung, precum şi a tipurilor documentelor de plată
care circulă în ţara dată.
Practica mondială cunoaşte diferite metode de constituire a
băncilor centrale, a structurii lor organizaţionale. În ierarhia

88
sistemelor bancare ale ţărilor cu o economie de piaţă
dezvoltată, Banca Centrală ocupă un loc special. Ea nu numai
că deţine monopolul emiterii bancnotelor (biletelor de bancă),
reglementării circulaţiei băneşti, a creditului, nu numai că
păstrează rezervele oficiale de aur şi valută, ci şi îndeplineşte
funcţia de organ al reglementării de către stat a economiei.
Abilitarea Băncii Centrale cu drepturile sus-enumerate şi
cu alte drepturi (acestea vor fi analizate mai detaliat într-o
prelegere special rezervată) asigură funcţionarea eficientă a
primelor două niveluri ale sistemului bancar. Pentru a-şi putea
îndeplini funcţiile, Banca Centrală are nevoie de o largă reţea
de instituţii regionale şi de un aparat central.
În conformitate cu funcţiile sus-indicate, sunt sistematizate
şi operaţiunile active şi pasive ale Băncii Centrale. Principala
sursă a rezervelor sale este emiterea semnelor băneşti, care
reprezintă unul din capitolele de bază ale pasivului bilanţului
său. Un rol important în organizarea operaţiunilor în pasiv ale
Băncii Centrale îl joacă resturile de mijloace (soldurile) în
conturile bancare corespondente şi de rezervă, conturile
structurilor şi organizaţiilor guvernamentale, precum şi
capitalul (fondurile) şi rezervele băncilor, alte pasive.
Dintre operaţiunile active, cea mai mare importanţă o au
tranzacţiile cu hârtii de valoare de stat, depunerile de valori în
aur şi valută, numerarul (soldurile) de casă, operaţiunile de
credit şi reescont.
Principalele forme juridice de organizare a activităţii
Băncii Centrale, în condiţiile actuale, sunt:
− Banca Centrală unitară cu o participare de
100% a statului la formarea capitalului ei;
− societatea pe acţiuni, o parte din ale cărei
acţiuni aparţin statului (sau statul nu participă de
loc);
− uniunea de tip asociativ (cu participarea sau
fără participarea structurilor de stat);

89
 − sistemul de bănci independente, care
îndeplinesc, în ansamblu, funcţiile de Bancă
Centrală.
Băncile comerciale (universale). Alcătuiesc veriga
inferioară a sistemului bancar (ocupând al doilea nivel în
ierarhia sistemului de credit), care constă dintr-o reţea de
instituţii bancare independente (autonome) şi care prestează
nemijlocit servicii de credit şi decontare pentru clientelă pe
baze comerciale. Principala componentă a acestei verigi o
reprezintă băncile comerciale (universale) a căror activitate este
universală. Băncile celui de-al doilea nivel asigură
intermedierea în sfera creditelor şi investiţiilor, executării
plăţilor, altor servicii bancare. Activitatea de intermediere a
băncilor face să scadă gradul de risc şi incertitudine în sfera
economică atât în ţară cât şi dincolo de hotarele ei.
Concentrând cea mai mare parte a capitalului de împrumut,
băncile comerciale se ocupă, practic, cu toate tipurile de
operaţiuni financiare, de credit şi decontare, legate de
deservirea ciclului economic al clientelei lor. Principalele
funcţii tradiţionale ale băncii comerciale sunt:
− acumularea mijloacelor, economiilor şi sumelor
băneşti temporar disponibile;
− asigurarea funcţionării mecanismului de decontare şi
plăţi, organizarea decontărilor în domeniul economiei
naţionale, sistematizarea operaţiunilor de efectuare a
plăţilor;
− creditarea anumitor unităţi economice, persoane
juridice şi fizice, prestarea serviciilor financiare şi de
credit pentru ciclul economic intern şi extern;
− scontarea cambiilor şi evidenţa operaţiunilor cu aceste
titluri.
În ultima perioadă, băncile comerciale universale, care
execută, potrivit unor calcule, de la 100 la 300 de feluri de
operaţiuni, se angajează din ce în ce mai mult într-o activitate

90
necaracteristică lor, pătrunzând în anumite sfere, netradiţionale
pentru bănci, de antreprenoriat financiar, leasing şi factoring şi
practicând şi alte genuri de servicii financiare şi de credit,
lărgind mereu spectrul serviciilor prestate şi îmbunătăţind
calitatea lor, concurând pentru atragerea noilor clienţi cu
perspectivă.

Băncile specializate. Activitatea băncilor specializate are

ca scop prestarea, de regulă, a unui sau două servicii pentru
majoritatea clienţilor lor. Drept un alt tip de specializare poate
servi prestarea de servicii doar unei anumite categorii de clienţi
(de exemplu, băncilor bursiere, cooperatiste, comunale) sau
specializarea într-o anumită ramură. Cel mai pregnant se
manifestă specializarea funcţională a băncilor, căci acest tip de
specializare influenţează în principiu caracterul activităţii
băncii, determină specificul formării activelor şi pasivelor,
structurii bilanţului băncii, precum şi modul de organizare a
lucrului cu clientela. Aceste bănci adesea sunt foarte eficiente
atât din punct de vedere a sistemului bancar însuşi, cât şi a
întregii ramuri industriale.

Băncile de investiţii şi de inovaţii sunt specializate în

acumularea mijloacelor băneşti pe termene lungi, inclusiv pe
calea lansării împrumuturilor prin emiterea de obligaţiuni şi
acordării de împrumuturi pe termen lung. O particularitate a
activităţii băncilor de investiţii constă în orientarea acestora
spre deservire şi participarea la activitatea de emisiune şi de
fundare a companiilor industriale, includerea lor în componenţa
holdingurilor bancare sau a marilor companii financiare ce pot
presta un spectru larg de servicii financiare.

Băncile de scont şi de depozit sunt specializate în operaţiuni

de acordare a creditelor pe termen scurt (în medie, de la 3 la 6
luni), pentru atragerea şi plasarea mijloacelor băneşti temporar

91
disponibile, iar, în volumul total al operaţiunilor active, o
pondere esenţială au operaţiunile de credit şi de scont cu poliţe
(cambii) comerciale cu scadenţă scurtă.
Băncile de economii (banca de împrumut şi economii,
banca de împrumut şi ajutor reciproc) acumulează venituri şi
economiile populaţiei şi acordă împrumuturi pentru necesităţi
de consum. Aceste bănci îşi organizează activitatea pe baza
atragerii depunerilor mici pe un anumit termen, deşi, de regulă,
majoritatea lor practică administrarea facturilor scadente cu
diverse regimuri de utilizare, care permit retragerea mijloacelor
depuse la termen, practic, oricând şi fără nici o restricţie, cu
excepţia sumelor deosebit de mari, pentru a căror retragere
băncile cer să fie informate din timp, ca să-şi înştiinţeze
clientela. Termenul informării diferă în mod esenţial de la
bancă la bancă. În volumul operaţiunilor active predomină
depunerile ipotecare gajate cu bunuri imobiliare şi hârtii de
valoare, precum şi acordarea de credit populaţiei.

Băncile ipotecare (funciare) efectuează operaţiuni de

credit pentru atragerea şi plasarea mijloacelor pe termen lung,
gajate cu bunuri imobiliare (pământ, clădiri, alte construcţii).
Specificul formării pasivului băncilor ipotecare constă în
ponderea considerabilă a fondurilor proprii şi atrase pe calea
lansării de obligaţiuni ipotecare şi a titlurilor de gaj, garantate
cu imobile. Specializarea băncilor ipotecare constă în acordarea
de credit ipotecar garantat (reipotecat) cu bunuri imobiliare.
Scopul organizării şi activităţii băncilor cooperatiste
(cooperativelor) nu este obţinerea profitului, ci satisfacerea
necesităţii de servicii bancare a membrilor cooperativei de
credit sau, altfel zis, contribuirea la deservirea financiară şi de
credit şi la dezvoltarea sferei cooperaţiei. Factori ai băncilor
cooperatiste sunt, desigur, cooperativele. Specificul
operaţiunilor constă în existenţa, pe lângă fondurile
tradiţionale, şi a fondurilor de rezervă cu destinaţie specială. În

92
volumul operaţiunilor active se evidenţiază împrumuturile pe
termen scurt şi pe termen mediu, inclusiv din fondurile
speciale; operaţiunile de scont şi factoring, operaţiunile de
andosare (prin procură), păstrarea valorilor, operaţiunile de
leasing şi factoring. Totodată, băncilor cooperatiste le este
caracteristică practica acordării de împrumuturi, garantate, de
regulă, cu valori financiare şi materiale.
Crearea şi activitatea băncilor comunale sau a băncilor
care deservesc economia locală, au căpătat răspândire în mai
puţine ţări. Fundarea băncilor comunale (municipale) are ca
scop contribuirea la dezvoltarea şi prestarea serviciilor
financiare şi de credit sferei economice locale.
Forma organizaţional-juridică de activitate este un factor
extrem de important pentru crearea, consolidarea şi dezvoltarea
economică ulterioară a persoanei juridice atât ca instituţie
bancară, cât şi ca orice altă unitate economică. De alegerea
corectă a formei juridice, mai târziu, depind posibilităţile reale
de sporire a fondurilor proprii şi de atragere a mijloacelor
băneşti împrumutate, caracterul şi specificul organizării
procesului de gestiune şi, respectiv, a procesului de producţie,
formele şi felurile de control, fapt ce are o mare importanţă
pentru activitatea băncilor.
În funcţie de forma de organizare a activităţii, instituţiile
bancare se clasifică în bănci unitare, sociale (în participaţie) şi
pe acţiuni.

Băncile unitare reprezintă instituţii bazate pe o conducere

autoritară, unipersonală şi au un singur proprietar – statul sau o
persoană privată.

Băncile sociale (în participaţie) sunt bazate pe participarea

colectivă, de parteneriat a diferitelor persoane fizice şi juridice
la formarea propriului capital. Există două tipuri principale:
asociaţii şi societăţi pe acţiuni.

93
 Asociaţia reprezintă o uniune de întreprinderi şi organizaţii
(precum şi de cetăţeni), fundată în baza unui acord şi asocieri a
unei părţi din patrimoniul membrilor care o alcătuiesc după
principiul calităţii de membru, în scopul desfăşurării activităţii
economice în comun şi obţinerii profitului.

Societatea pe acţiuni este principala, iar actualmente şi cea

mai eficientă formă juridică de organizare a activităţii, fiind şi
una din cele mai răspândite varietăţi de societăţi cu răspundere
limitată. În funcţie de caracterul relaţiilor reciproce cu
compania-pilot, societăţile pe acţiuni pot avea statut de
companie subordonată sau de filială.
În scopul coordonării şi elaborării de comun acord a
acţiunilor, sporirii eficienţei politicii promovate, sunt create
diverse uniuni bancare, interbancare şi asociaţii
intergospodăreşti, bazate atât pe principiile de asociere
benevolă a unor structuri independente, cât şi pe drepturile de
proprietate, control şi administrare centralizată, subordonare şi
dependenţă directă.
Băncile, în scopul protecţiei intereselor lor profesionale,
înfiinţează diverse uniuni, grupări bancare, sau devin membre
ale asociaţiilor interbancare sau intergospodăreşti, bazate pe
sistemul de participare mutuală la capital sau pe relaţii
contractuale.
Specializarea se manifestă cel mai pregnant în activitatea şi
structura organizatorică a uniunilor asociative şi corporative, iar
între cele asociative – în activitatea organizaţiilor necomerciale
(asociaţii, uniuni, ligi) şi comerciale (carteluri, sindicate,
consorţii).

Asociaţiile şi uniunile. Principalele particularităţi şi

caracteristici ale activităţii structurilor asociative sunt:
− caracterul benevol al calităţii de membru

94
 bazat pe comunitatea de interese;
− delegarea unei serii de împuterniciri uniunii
asociative în baza deciziilor adoptate de membrii
săi;
− forma convenţională (pe baza de contract) de
organizare a relaţiilor dintre asociaţie şi membrii
acesteia.
Uniunile şi asociaţiile reprezintă organizaţii de sine
stătătoare înfiinţate ca unităţi structurale independente, ce s-au
unit după principiul benevol şi pe baza comunităţii de interese
economice.
Principalul obiectiv al activităţii lor este asigurarea
îmbinării intereselor dezvoltării economice cu satisfacerea
intereselor comerciale ale membrilor şi favorizarea dezvoltării
şi sporirii volumului de producţie a mărfurilor şi serviciilor
prestate organizaţiilor, întreprinderilor, cooperativelor şi
populaţiei.
Asociaţiile şi uniunile au statut de persoană juridică,
balanţă şi patrimoniu autonom, iar membrii lor îşi păstrează
independenţa economică deplină şi drepturile de persoană
juridică. Toate relaţiile economice şi de producţie şi celelalte
raporturi reciproce dintre membrii asociaţiei şi dintre aceştia şi
asociaţie se stabilesc pe bază de contract.
Pentru administrarea diverselor tipuri de structuri
asociative poate fi instituit un aparat executiv care să asigure
funcţionarea organului superior şi celui executiv, procesele de
pregătire şi realizare a deciziilor.
Pentru conducerea întregii activităţi, în perioada dintre
întrunirile generale, adunarea generală alege organul
administrativ (consiliul de conducere).
Întreaga activitatea operativă valutar-financiară şi
contractual-juridică este realizată de aparatul de specialişti
calificaţi incluşi în schema de personal.

95
 Ligile. În majoritatea lor, reprezintă sau asociaţii
internaţionale, sau uniuni pur interbancare, sau alte uniuni
profesionale. Membri ai ligilor pot fi băncile comerciale,
uniunile şi asociaţiile bancare, organizaţiile financiare şi de
credit, precum şi alte persoane juridice şi fizice, care contribuie
la dezvoltarea sferei bancare şi participă energic la activitatea
băncilor. Toţi membrii ligilor sunt egali în drepturi.
Sensul principal al activităţii ligii băncilor constă în unirea
eforturilor tuturor membrilor lor în vederea perfecţionării
sistemului bancar. Funcţiile de bază ale ligii bancare sunt:
favorizarea dezvoltării independente a tuturor varietăţilor şi
tipurilor de bănci şi instituţii de credit, participarea la
formularea bazei legislative şi normative pentru prosperarea
activităţii bancare, ţinând cont de practica mondială, şi
coordonarea activităţii băncilor comerciale, uniunilor bancare
în scopul realizării programelor cu caracter general bancar
(informaţie, comunicaţii, programe investiţionale etc.).
Organul suprem de conducere a ligii este adunarea
generală a membrilor săi. În perioada dintre adunările generale,
activitatea ligii bancare e dirijata de un consiliu coordonator, iar
conducerea curentă a activităţii ligii o înfăptuieşte organul ei
executiv – direcţia ligii bancare.

Consorţiul. O formaţiune asociativă foarte răspândită, de

tip comercial, este consorţiul, care reprezintă o asociaţie
provizorie, pe bază contractuală, de diverse unităţi economice,
inclusiv bănci, a cărei scop este implementarea unui proiect.
După atingerea scopului – realizarea programelor
investiţionale, sociale, tehnico-ştiinţifice sau altor programe –
consorţiul sau îşi încetează activitatea, iar patrimoniul său este
împărţit proporţional contribuţiei fiecărui participant (membru),
sau se încheie un nou contract consorţial. Activitatea
consorţiului este organizată după principiul finanţării comune
în participaţie a lucrărilor, corespunzător specificului activităţii

96
organizaţiilor fondatoare, precum şi după principiul răspunderii
materiale pentru neexecutarea sau executarea lor inadecvată.

Sindicatele bancare. Adesea uniunile consorţiale bancare

se mai numesc sindicate bancare. În practica bancară, sunt
cunoscute cu denumirea de sindicate şi asociaţiile bancare
provizorii, înfiinţate pentru realizarea unor lansări (emisiuni)
importante de hârtii de valoare, deservirea activităţii de
emitere-fondare, desfăşurată de clienţi.

Cartelul este o asociaţie de întreprinderi, organizaţii, bănci,

la a cărui bază stă acordul cu privire la cotarea volumului de
producţie, mărfuri şi servicii, preţurile şi tarifele de vânzare,
condiţiile de comercializare şi delimitare a pieţelor de
desfacere. Persoanele juridice-membre ale cartelului îşi
păstrează independenţa economică, comercializează de sine
stătător producţia în conformitate cu contractul încheiat.

Sindicatul. Este un tip de asociaţie de întreprinderi,

organizaţii, bănci, ce presupune centralizarea aprovizionării
membrilor săi şi desfacerii mărfurilor produse de ei, fapt care
permite eliminarea concurenţei dintre partenerii lui în domeniul
achiziţiilor de materie primă şi vânzării producţiei finite.
Sindicatul poate fi condus, conform unei înţelegeri între parteneri,
de sindicat, sau de unul dintre membrii săi, sau de un organ
administrativ special creat în acest scop, care trebuie să fie abilitat
cu drepturile corespunzătoare şi să aibă statut de persoană juridică.
Membri ai sindicatului pot fi nu numai întreprinderile şi băncile,
ci şi asociaţiile acestora. În asemenea caz, acestea îşi pierd
independenţa comercială complet, iar pe cea de producţie –
parţial, deşi toţi membrii sindicatului continuă să fie persoane
juridice de sine stătătoare. Direcţia, care asigură în mod centralizat
desfacerea şi efectuează achiziţiile, adună toate comenzile de
producţie, furnizată de întreprinderile sindicatului, şi le

97
repartizează corespunzător cotelor stipulate în contract.
Concernele. Cea mai cunoscută formă de tratare a noţiunii
de concerne este aceea de uniune a unui număr mare de
întreprinderi industriale, financiare şi comerciale, de
organizaţii, societăţi şi bănci, bazată pe forma publică de
proprietate şi deţinere a pachetului majoritar de acţiuni.
Întreprinderile-membre al concernului, înfăptuiesc o activitate
în comun pe baza centralizării funcţiilor pentru dezvoltarea
tehnico-ştiinţifică şi de producţie, precum şi o activitate
investiţională, financiară, economică externă şi administrativă.
În componenţa concernului intră holdingul (societate-pilot pe
acţiuni) şi societăţile pe acţiuni subordonate lui.
Nivelurile trei şi patru ale structurii ierarhice a sistemului
de credit includ organizaţiile parabancare. Aceste instituţii
financiare şi de credit specializate diferă de celelalte prin
orientarea lor, sau prin faptul că deservesc anumite categorii de
clienţi, sau prin aceea că prestează, în temei, unul ori două
tipuri de servicii. Activitatea lor se concentrează, în fond,
asupra organizării micului credit, deservirii unui segment redus
al pieţei şi, de regulă, prestării de servicii pentru o clientelă mai
specifică (de exemplu, servicii de factoring).
Instituţiile financiare şi de credit nebancare completează
spectrul operaţiunilor efectuate de bănci pe piaţa capitalurilor
de împrumut, unind diverse structuri ale pieţei respective într-
un singur sistem. Spre deosebire de bănci, instituţiile financiare
de credit nebancare îşi formează resursele pe baza creanţelor
specifice, fără calcularea precisă a sumei acestora. Acumulările
şi economiile persoanelor juridice şi fizice sunt investite de
instituţiile financiare şi de credit ale sferei nebancare în efecte
corporative şi de stat.
În funcţie de gradul de stricteţe a reglementării şi licenţierii
activităţii instituţiilor parabancare, putem remarca două tipuri
de organizaţii de acest gen, care, în fond, determină în sistemul
de credit, respectiv, nivelurile sale trei şi patru:

98
 − creditul specializat, când există o delimitare precisă
între operaţiunile bancare şi cele parabancare şi când se
aplică interdicţii şi se impun limite pentru bănci privind
efectuarea operaţiunilor cvasibancare şi nu este permisă
exercitarea funcţiilor bancare „clasice” ale instituţiilor
financiare de credit specializate (I.F.C.S.);
− creditul universal, care oferă, practic, tuturor tipurilor de
instituţii de credit posibilitatea de a presta diferite
genuri de servicii financiare şi de credit (ce-i drept, s-ar
putea stabili unele restricţii).

Companiile de asigurări sunt cele mai importante dintre

instituţiile financiare şi de credit specializate, care înfăptuiesc
asigurarea, adică îşi asumă obligaţia să recompenseze pagubele
o dată cu intrarea în vigoare a cazului de asigurare. Mijloacele
acumulate, din contul vânzării poliţelor de asigurare cetăţenilor
şi oamenilor de afaceri (întreprinzătorilor) sunt folosite pentru
cumpărarea obligaţiunilor companiilor industriale şi
comerciale, acţiunilor, efectelor de stat. Deoarece afluxul de
mijloace băneşti sub formă de prime şi venituri din asigurări
este cu mult mai mare decât sumele plăţilor anuale către
deţinătorii de poliţe, companiile de asigurări pot face investiţii
substanţiale în efecte de mare rentabilitate cu termene fixe de
stingere. Marile societăţi de asigurări se organizează sub formă
de companii mutuale, când fiecare posesor de poliţă de
asigurare este totodată coproprietar al companiei, iar cotele lui
de participare reprezintă partea sa socială. O altă formă de
organizare a societăţilor de asigurări sunt societăţile pe acţiuni.

Companiile de investiţii au căpătat o răspândire largă în

ţările cu economie de piaţă avansată şi reprezintă societăţi pe
acţiuni care se ocupă cu acumularea de fonduri băneşti de la
investitorii particulari prin metoda emiterii propriilor hârtii de
valoare şi plasarea ulterioară a acestora în acţiuni şi obligaţiuni

99
ale persoanelor juridice din ţară şi din străinătate. Deoarece
capitalul poate fi investit în diferite hârtii de valoare, riscul
acestor investiţii scade considerabil pentru investitorii privaţi,
care şi-au încredinţat propriile economii companiilor de
investiţii. Producându-se în calitate de intermediar financiar,
aceste companii tind, în definitiv, să-şi asigure lor şi
investitorilor beneficii cât mai mari şi mai sigure.
În funcţie de metodele de acumulare a resurselor,
companiile de investiţii se clasifică în două categorii principale:
de tip închis (cu un număr fix de acţiuni emise, care se cotează
pe piaţa titlurilor de valoare şi nu pot fi răscumpărate până în
momentul lichidării companiei); de tip deschis (aceste
companii oricând îşi pot vinde şi răscumpăra noile acţiuni
emise de ele). În afara propriilor mijloace, companiile de
investiţii sunt în drept să folosească în proporţii limitate,
mijloacele luate cu împrumut: companiile de tip închis pot
lansa (emite) obligaţiuni de împrumut plasabile pe piaţa
hârtiilor de valoare, iar companiile de tip deschis – pot atrage
credite bancare.

Fondurile de pensii sunt create de companiile private sau

de stat pentru a executa plata pensiilor muncitorilor şi
funcţionarilor care au atins vârsta respectivă. Resursele lor se
acumulează din vărsămintele regulate ale persoanelor juridice
şi fizice, precum şi din veniturile provenite din operaţiunile
active (în temei, efectuate cu hârtii de valoare ale fondurilor).
Aceste mijloace se investesc, mai cu seamă, în efectele
întreprinderii care a creat fondul, precum şi ale companiilor
conexe şi subordonate (fondurile de pensii constituite din
fondul centralizat), iar plata pensiilor este executată din
încasările şi veniturile curente (fonduri de pensii care n-au fost
constituite din fondul centralizat).
Fondurile pot fi gestionate de către întreprinderi sau, prin
procură, de către bănci (fondurile neasigurate) şi companiile de

100
asigurare (fonduri asigurate).
Companiile financiare acordă credit solicitanţilor
(clientelei) cumpărând titlurile lor de creanţă. Există trei tipuri
de companii financiare: cele de credit pentru consuma,
destinate cumpărării mărfurilor de folosinţă îndelungată; cele
de intermediere, când companiile industriale îşi acordă reciproc
credite comerciale; cele specializate în acordarea unor
împrumuturi mici solicitanţilor individuali. În mediul
companiilor financiare, ocupă un loc important holdingurile.
Principalele surse de mijloace ale companiilor financiare
sunt depozitele pe termen. În plus, acestea acumulează un
număr mare de acţiuni de la firmele industriale şi comerciale,
instituţiile financiare şi populaţie, fapt ce le permite să
controleze activitatea acestora. Companiile financiare, în ultima
perioadă, îşi extind spectrul de operaţiuni şi servicii prin
efectuarea tranzacţiilor leasing, factoring etc.

Camerele de decontare (de cliring) sunt instituite pentru

efectuarea plăţilor prin compensarea reciprocă a datoriilor şi
creanţelor între bănci. Camera de decontare nu efectuează
compensările decât în bază de cecuri, cambii şi alte documente
prezentate băncilor-membre ale Camerei. La sfârşitul zilei,
Camera calculează soldul global al fiecărei bănci. Băncile care
au sold debitor la decontările zilei expirate, efectuate cu toţi
ceilalţi membri ai Camerei, trebuie să verse suma ce o
datorează în contul Camerei de decontare, iar băncile cu sold
creditor – să primească banii cuveniţi de la ea.

Sistemul poştal şi de economii reprezintă o varietate

deosebită a instituţiilor financiare de credit specializate. Prin
intermediul oficiilor poştale, acestea din urmă acumulează
economii de la populaţie, încasează şi eliberează mijloace
băneşti, efectuând totodată operaţiuni financiare de credit şi
coordonând toate acţiunile.

101
 Firmele de leasing cumpără maşini şi utilaj, apoi le dau cu
chirie întreprinderilor arendaşe, care achită chiria pe parcursul
utilizării obiectelor de arendă. De regulă, de procurarea
maşinilor şi utilajului se ocupă companiile şi firmele de leasing
subordonate băncilor. Leasingul este avantajos atât pentru
organizaţiile de leasing, cât şi pentru arendaşi. Primele obţin
din aceste tranzacţii beneficii, aceştia din urmă, fără a-şi cheltui
banii, se aleg cu fondurile fixe de care au nevoie în activitatea
lor economică.

Firmele de factoring organizează vânzarea de conturi către

firma-factor, care poate fi reprezentată de orice bancă
comercială, companie financiară sau firmă factorială
specializată. În cazul acestor tranzacţii, plătitorul pe bază de
cont (debitorul) primeşte un aviz cu privire la vânzarea
creanţelor sale şi este dator să achite plăţile necesare nemijlocit
factorului. Totodată, există diverse tipuri de servicii factoriale:
cumpărarea facturilor cu rabat şi cu achitarea plăţii către factor;
asumarea de către factor a răspunderii pentru toate operaţiunile
de evidenţă a vânzărilor companiei şi de administrare a
conturilor (facturilor) debitorilor acesteia, de întocmire regulată
a situaţiilor cu privire la starea conturilor şi încasarea datoriilor
(împrumuturilor); garantarea achitării totale a plăţii pentru
marfa livrată, chiar dacă cumpărătorul depăşeşte termenul de
plată.
Serviciile de factoring sunt prestate, de regulă, marilor
companii, firme, care efectuează un volum impunător de
operaţii comerciale. Deoarece întregul risc de neplată a
facturilor şi-l asumă factorul, acesta, de regulă, achită iniţial
doar partea majoritară din plata cuvenită (80-90% din suma
totală a facturilor), iar ceilalţi bani îi trece în rezerva ce
urmează să fie restituită după achitarea de către debitor a
întregii sume datorate.

102
 Lombardurile practică, în temei, acordarea de împrumuturi
pe termen scurt, gajate cu bunuri imobiliare, ce alcătuiesc 50-
80% din valoarea bunului dat în gaj. Pe lângă acordarea de
credite, ele efectuează operaţiuni de păstrare a valorilor depuse
de clienţii lor, de vânzare pe baze de comision a bunurilor
lombardate. În funcţie de gradul de participare a statului şi a
capitalului privat la activitatea lombardurilor, acestea din urmă
se clasifică în lombarduri publice, private şi mixte (cu capital
privat şi de stat).

Asociaţiile (alianţele) de credit sunt organizaţii

cooperatiste de economii, create, de regulă, de către sindicate
sau grupuri de persoane private, care se unesc pe bază de
interese materiale comune. Fondurile lor se acumulează din
cotizaţiile şi cotele de participare ale asociaţilor şi din
mijloacele provenite din emisiunile de obligaţiuni. Activele
asociaţiilor de credit includ, în temei, împrumuturile de consum
acordate membrilor lor; scontarea poliţelor; operaţiunile de
intermediere a tranzacţiilor comerciale şi de comision;
serviciile de consultanţă şi audit prestate membrilor asociaţiei.

Societăţile de credit sunt create în vederea prestării

serviciilor de credit şi plată pentru propriii membri. Fondurile
lor se formează din cotele de participare şi taxele
nerambursabile de înscriere, din atragerea operaţiunilor
comerciale şi de intermediere pe baze de comision. Mijloacele
acumulate sunt destinate acordărilor de împrumutări.

Societăţile de creditare reciprocă sunt destinate, în temei,

deservirii businessului mic şi mijlociu. Membri ai societăţii pot
fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Capitalul
societăţilor se acumulează din taxele de înscriere (înregistrare)
ale membrilor. Fiecare membru al societăţii, în momentul

103
intrării, varsă o parte din suma creditului (ce i-a fost deschis) cu
titlu de plată a cotei sale de asociat. La ieşirea din societate,
achită creditul (plătind dobânda) şi o parte din suma pagubelor
societăţii, apoi i se restituie taxa de înscriere şi bunurile depuse
în gaj.
Asemenea societăţi sunt instituţiile parabancare, care, de
regulă, practică organizarea sferei micului credit şi se
specializează în prestarea serviciilor pentru un cerc restrâns de
clienţi, sau în efectuarea unor operaţiuni strict determinate. Mai
mult decât atât, după cum s-a remarcat deja, în ultima perioadă
organizaţiile parabancare şi-au extins spectrul de operaţiuni,
însuşind multe din tranzacţiile analogice bancare (recepţionarea
depunerilor, acordarea împrumuturilor, efectuarea calculelor
ş.a.), numai că în proporţii mult mai mici.
Dezvoltarea sistemului bancar cu multe niveluri a făcut să
se intensifice concurenţa dintre diferite instituţii financiare de
credit. O dată cu înfiinţarea noilor instituţii de credit, a crescut
nu numai rivalitatea dintre instituţiile „noi” şi „vechi”, ci şi
rivalitatea dintre noile organizaţii nebancare financiare şi de
credit specializate.
Creşterea tensiunii concurenţiale dintre diverse instituţii
financiare de credit reflectă situaţia de pe pieţele capitalurilor
de împrumut în diferite faze ale ciclului economic. Astfel, în
perioada de depresie, se înteţeşte lupta pentru investirea
capitalului de împrumut; în perioada de înviorare şi avânt
economic – lupta pentru atragerea mijloacelor acumulate şi a
economiilor populaţiei sub formă de depuneri pe termen, taxe
de asigurare şi vărsăminte în fondul de pensii. Companiile de
asigurări rivalizează cu fondurile de pensii pentru atragerea
economiilor viitorilor pensionari şi investirea lor în sfera
creditului de consum.
Între instituţiile de credit se desfăşoară o aprigă luptă de
concurenţă – atât a preţurilor, cât şi fără acestea. De exemplu,
băncile de economii folosesc din plin posibilităţile concurenţei

104
valorice (de preţuri). Sporind dobânzile la depuneri, băncile de
economii, obţin avantaje în lupta de atragere a economiilor
populaţiei.
Companiile de asigurări, fondurile de pensii utilizează
metodele concurenţei nonvalorice (fără implicarea preţurilor).
De exemplu, prestează clienţilor o gamă mult mai variată de
servicii, implementează noi tipuri de asigurare, cât mai
flexibile, asigură condiţii avantajoase la încheierea contractelor.
Pentru a-şi spori competitivitatea, instituţiile financiare de
credit mai mari au început să presteze servicii firmelor mici şi
mijlocii, fapt ce a condus la creşterea considerabilă a volumului
operaţiunilor şi tranzacţiilor lor active. Urmărind acelaşi scop,
marile instituţii financiare şi de credit utilizează pe larg noile
realizări ale tehnicii şi tehnologiile informaţionale avansate.
Astfel, introducerea tehnicii electronice de calcul în activitatea
băncilor, companiilor de asigurări, altor instituţii financiare şi
de credit a făcut să scadă considerabil cheltuielile, să crească
nivelul şi calitatea administrării acestora din urmă.

Concluzie
Sistemul de credit modernizat, se caracterizează prin forme
juridice de organizare mult mai progresiste, verificate de
experienţa mondială, dispunând de un mecanism adecvat
realizării operaţiunilor de credit. Spre deosebire de finanţarea
bugetară nerambursabilă, gratuită, sistemul de credit a prins a
stimula mai eficace atât întrebuinţarea propriului capital, cât şi
a mijloacelor împrumutate. Actualul sistem de credit are ca
scop mobilizarea capitalurilor şi veniturilor temporar
disponibile ale societăţii, acumularea şi transformarea acestora
în capital de împrumut, pentru a-l oferi ulterior spre folosinţă
pe un anumit termen, cu condiţia rambursării şi achitării unei
plăţi prestabilite, subiecţilor economici, populaţiei şi statului
(guvernului).

105
 Subiectele pentru verificarea cunoştinţelor:
1. Explicaţi rolul creditului în economie.
2. Prezentaţi trăsăturile caracteristice ale creditului în
diferite sisteme economice.
3. Explicaţi necesitatea reglementării domeniului creditar.
4. Explicaţi rolul Băncii Centrale în reglementarea
relaţiilor de credit.
5. Numiţi cele mai caracteristice funcţii ale Băncii
Centrale.
6. Numiţi funcţiile caracteristice ale băncilor comerciale.
7. Enumeraţi şi caracterizaţi instituţiile financiare, abilitate
pentru eliberarea creditelor.

Literatura:
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă, credit, bănci.
Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997, pag 125 -131
2. Cоколова О. В. Финансы, деньги и кредит, М.
Юристь, 2001, с. 105-115

106
Capitolul 6. RELAŢIILE DE CREDIT ŞI FORMELE DE
CREDIT

Obiectivele de studiu
♦ Obiectivitatea necesităţii apariţiei relaţiilor de credit.
♦ Formele creditului: esenţă, caracteristică, clasificare.
♦ Rolul şi locul relaţiilor de credit în economie.

Noţiunile fundamentale:
Creditul comercial, creditul bancar, relaţiile de credit,
aportul la formarea sistemelor băneşti contemporane, relaţii
financiare internaţionale.

Relaţiile de credit

Un anumit tip de relaţii sociale, determinat de dinamica

(circulaţia) valorii pe bază de restituire exprimă categoria
economică – relaţii de credit. În cadrul sistemului economic de
astăzi creditul se acordă şi se restituie sub formă bănească.
Deoarece în tranzacţiile de credit nu are loc un schimb echivalent
marfă-bani, ci, de fapt, se transmite o valoare în folosinţă
temporară cu restituirea obligatorie a acesteia în termenul stabilit
şi plata dobânzii pentru folosirea ei, rambursarea valorii
împrumutate reprezintă trăsătura distinctivă proprie creditului în
calitatea sa de categorie economică.
Cu alte cuvinte, apariţia relaţiilor de credit ca o forma
specială (distinctă) a relaţiilor valorice are loc o dată cu
disponibilizarea de valoare (capital) la un subiect economic, care
nu este folosită în tranzacţiile economice şi deci nu intră în ciclul
de reproducţie. Totodată, datorită creditului, această valoare poate
fi transmisă altui subiect care duce lipsă de mijloace proprii şi, în
felul acesta, asigurând funcţionarea ei în cadrul procesului de
reproducţie. Prin urmare, numai odată cu dezvoltarea circuitului
mijloacelor producătorilor de mărfuri şi atingerea unui anumit

107
nivel al producţiei de mărfuri şi al circulaţiei mărfurilor au apărut
şi premisele formării relaţiilor de credit.
În condiţiile relaţiilor marfare (comerciale) avansate, legităţile
evoluţiei relaţiilor de credit au început a se defini ca legităţi ale
eliberării valorii sub formă bănească în procesul circuitului de
capital la producătorii de mărfuri, cât şi ca legităţi ale folosirii
valorii împrumutate în circuitul de capital la debitor. În felul
acesta, datorită încheierii circuitului valorii la un debitor concret
se formează posibilităţi economice favorabile pentru rambursarea
creditului.
În economia de piaţă a zilelor noastre, pe baza relaţiilor de
credit nu se acumulează numai capital bănesc, care a devenit
disponibil în procesul de reproducţie a capitalului industrial şi a
capitalului-marfă, ci şi veniturile băneşti şi economiile diferitelor
grupuri sociale ale societăţii, precum şi mijloacele temporar
disponibile ale statului.
Cu ajutorul creditului, se asigură transformarea capitalului
bănesc în capital de împrumut, adică capitalurile băneşti
disponibile şi veniturile întreprinderilor, ale gospodăriilor casnice
(particulare) şi ale statului se acumulează şi se transformă în
capital de împrumut, care este transmis în folosinţă temporară
contra unei plăţi numită dobândă.
Utilizarea mijloacelor mobilizate în baza relaţiilor de credit
nu se limitează exclusiv la deservirea circuitului capitalului
industrial şi al capitalului-marfă. În scopul unei elucidări mai
detaliate şi mai profunde a esenţei relaţiilor de credit, ca o
categorie economică, e necesar nu numai să scoatem la iveală
cauzele obiective ale apariţiei lor, dar şi să înţelegem rolul
creditorului şi debitorului în organizarea raporturilor de credit.
Totodată, trebuie avut în vedere faptul că legităţile circuitului
de capitaluri determină particularităţile mişcării creditului în toate
formele lui, indiferent cine apare în calitate de subiect al relaţiilor
de credit.

108
 În calitate de subiect ai relaţiilor de credit apar creditorul şi
debitorul. Creditorul este subiect al relaţiilor de credit, proprietar
al mijloacelor împrumutate, care acordă împrumut şi pentru care
primeşte dobândă. Debitorul reprezintă subiectul care obţine
credit şi îşi asumă obligaţia să restituie în termenul stabilit
valoarea luată cu împrumut şi să plătească dobândă pentru timpul
cât a folosit împrumutul. În cadrul relaţiilor de credit, unul şi
acelaşi subiect economic se poate prezenta în acelaşi timp şi ca
creditor, şi ca debitor. Banca însă, acţionând ca intermediar, în
toate cazurile se prezintă în numele său şi îşi asumă toate riscurile
ce decurg din aceasta. În condiţiile unui sistem bancar dezvoltat,
relaţiile de credit se pot realiza şi fără participarea băncilor.
Relaţiile dintre creditor şi debitor se construiesc ca relaţii între
subiecţii juridic independenţi, care asigură răspunderea
patrimonială a unuia faţă de celălalt. La baza relaţiilor dintre
creditor şi debitor stă interesul economic reciproc în ce priveşte
transmiterea în folosinţă temporară a valorii.
Totodată, relaţiile de credit sunt o categorie în dezvoltare,
care reflectă legităţile disponibilizării, acumulării şi întrebuinţării
valorii în procesul circuitului de capitaluri, care de asemenea
poartă un caracter obiectiv.
În calitatea sa de categorie economică, creditul reprezintă o
formă de mişcare a capitalului de împrumut, datorită căruia se
formează capitalul de împrumut şi se asigură folosirea lui
productivă.
Nivelul şi caracterul relaţiilor de credit între subiecţii
economici ai pieţei sunt determinate de modul de producţie, căruia
îi corespunde gradul său de maturitate a relaţiilor de credit, prin
urmare şi de influenţă a creditului asupra dezvoltării economiei
naţionale, a întregului proces de reproducţie.
Redistribuind mijloacele materiale şi băneşti, temporar
disponibile, pe bază de restituire şi plată a dobânzii, creditul
soluţionează contradicţiile ce pot apare la orice subiect economic
între cheltuielile de producţie curente şi venituri, între caracterul

109
sezonier al producţiei şi desfacerea mărfii în ramurile economiei
naţionale, între volumul necesar al cheltuielilor capitale şi
propriile acumulări existente (sub formă de profit şi amortizare).
Spre deosebire de finanţarea rambursabilă şi nerambursabilă
de la buget, creditul stimulează economic folosirea eficientă atât a
propriului capital, cât şi a mijloacelor împrumutate. În legătură cu
aceasta, una din condiţiile obligatorii de formare a pieţei în etapa
de tranziţie de la economia administrativă de comandă la cea de
piaţă, este restructurarea circulaţiei băneşti şi a creditului. Esenţa
acestei reformări constă în reducerea la maximum a redistribuirii
centralizate a resurselor băneşti şi trecerea la mişcarea
preponderent orizontală pe piaţa financiară, crearea căreia
înseamnă schimbarea de principiu a rolului instituţiilor creditare în
dirijarea relaţiilor economice.
Capitalul natural-material, sub formă de mijloace de
producţie, nu poate migra dintr-o ramură în altă, ceea ce în mod
obişnuit se realizează sub formă de mişcare a capitalului bănesc.
De aceea, creditul este necesar ca mecanism flexibil de transfuzie
a capitalului dintr-o ramură în alta, uniformizare a ratei profitului,
depăşire a caracterului limitat al capitalului individual.
În condiţiile economiei de piaţă, plasarea eficientă a
capitalului de împrumut se reglementează prin acţiunea legii
valorii. Capitalul bănesc pe principii de credit migrează din
ramurile cu o rată scăzută a profitului în ramurile cu o rată înaltă a
profitului, ceea ce asigură proporţionalitatea necesară în
dezvoltarea producţia socială. Fără participarea creditului,
procesul constituirii şi lărgirii unei producţii de înaltă rentabilitate
din contul propriilor acumulări ar decurge extrem de lent.
Capitalul de împrumut se redistribuire între ramuri, migrând
(orientându-se după reperele pieţei) în acele sfere cărora li se
acordă preferinţă conform programelor naţionale de dezvoltare a
economiei ţării. Această funcţie de redistribuire a creditului poartă
un caracter social şi influenţează activ asupra dirijării capitalului
bănesc total. Creditul este capabil să influenţeze volumul şi

110
structura masei băneşti, volumul operaţiilor de plăţi, viteza de
circulaţie a banilor. Contribuind la constituirea diferitelor forme a
banilor de credit, el creează baza pentru dezvoltarea decontărilor
fără numerar, ceea ce conduce la micşorarea cheltuielilor de
circulaţie şi la sporirea eficienţei reproducţiei sociale în ansamblu.
Concentrarea şi centralizarea cu ajutorul creditului a unor
importante resurse băneşti permite efectuarea unor cheltuieli mari
legate de realizarea programelor la scara economiei naţionale,
crearea unor noi întreprinderi de producţie prioritare, cu
implementarea tehnicii noi, reutilarea tehnică a întreprinderilor în
funcţiune. Creditul asigură întreţinerea circuitului neîntrerupt al
capitalului în producţia socială, contribuind astfel la sporirea
eficienţei lui.
Creditul este unul din factorii de transformare a
întreprinderilor individuale în societăţi pe acţiuni, de creare a unor
firme mai mari, de formare a companiilor transnaţionale, precum
şi a firmelor, a întreprinderilor în cadrul micului business,
implementarea altor tipuri ale activităţii de întreprinzător.
Reglementând accesul solicitanţilor de credit, la piaţa
capitalurilor de împrumut, statul acordă garanţii şi facilităţi din
partea guvernului, orientează băncile spre creditarea prioritară a
întreprinderilor şi ramurilor a căror activitate corespunde
sarcinilor de dezvoltare social-economică, stimulare a investiţiilor
în construcţia de locuinţe, exportul de mărfuri, valorificarea
sectoarelor, ramurilor rămase în urmă etc.
Tot spre aceasta, în condiţiile economiei de piaţă, sunt
orientate şi alte funcţii ale creditului. În ţările economic dezvoltate
toţi participanţii la producţia socială – persoane juridice şi fizice –
îşi păstrează economiile şi mijloacele băneşti temporar disponibile
în conturile la băncilor. Aceasta permite să se efectueze decontări
băneşti prin înscrierea în conturi de bancă, adică fără participarea
banilor numerar. Acest mod de efectuare a operaţiilor cu mijloace
băneşti sub aspect tehnic este simplu, sigur şi economicos. El
accelerează dinamica mijloacelor băneşti în economia naţională,

111
sporeşte resursele creditare ale băncilor şi reduce cheltuielile de
circulaţie, costurile legate de confecţionarea, transportarea,
numărarea şi paza banilor numerar.
Funcţionarea normală a economiei de piaţă este condiţionată
nemijlocit de asigurarea volumului operaţiilor de plăţi; ceea ce se
realizează în procesul de creditare a economiei naţionale din
contul emisiunii monetare. Acestea pot fi emisiuni de bani
numerar (bancnote), dar şi emisiuni de cecuri-depozite. Ca
rezultat, resursele materiale şi de muncă existente în economia
naţională se includ în circuitul economic, se formează o cerere
suplimentară de mărfuri şi servicii.
Datorită creditului, se pot rezolva şi multe probleme sociale
legate de bunăstarea populaţiei (procurarea mărfurilor de folosinţă
îndelungată, construcţia de vile, cumpărarea lucrurilor necesare
pentru gospodărire). Cu ajutorul creditului se întăresc relaţiile
economice internaţionale îndreptate spre dezvoltarea economiei
mondiale.
Funcţionarea economiei naţionale pe principii de piaţă,
crearea infrastructurii de piaţă necesare nu sunt cu putinţă fără
utilizarea şi perfecţionarea pe o perioadă îndelungată a relaţiilor de
credit şi a formelor de credit, care de asemenea au un caracter
obiectiv.

Formele de credit

Formele de credit corespund structurii relaţiilor de credit,

reflectând particularităţile creditorului şi debitorului, precum şi
întrebuinţarea valorii împrumutate. Totodată, e necesar să se aibă
în vedere faptul că oricum s-ar schimba relaţiile dintre creditor şi
debitor şi caracterul folosirii valorii împrumutate, noţiunea de
credit ca un tot unitar se păstrează.
După cum se ştie, forma cea mai simplă, forma iniţială sub
aspect istoric a creditului, şi de aceea mai puţin dezvoltată, este
considerat creditul cămătăresc. Asupra acestei forme de credit ne

112
vom opri mai amănunţit cu altă ocazie, aici însă vom menţiona
doar că ea a avut două particularităţi distincte. În primul rând,
banii luaţi cu împrumut erau folosiţi neproductiv, adică nu în
calitate de capital, ci ca mijloc de plată sau de cumpărare. În al
doilea rând, ratele foarte înalte ale dobânzilor pentru credit şi
diversitatea mare a cotelor acestora.
Monopolul cămătăriei a durat până la apariţia băncilor, după
care mişcarea capitalului de împrumut a fost subordonată
intereselor reproducţiei lărgite, iar creditul cămătăresc în multe
ţări a fost interzis prin lege.
În condiţiile actuale, în ţările cu o economie de piaţă
dezvoltată creditele se prezintă sub mai multe forme: bancar,
comercial, pentru consum, de stat şi internaţional.

Creditul comercial este creditul pe care întreprinzătorii în

funcţiune şi-l acordă unul altuia sub formă de marfă cu amânarea
plăţii. Creditul bancar este creditul pe care băncile şi alte instituţii
creditare îl acordă întreprinzătorilor care funcţionează şi altor
debitori sub formă de împrumuturi băneşti.
Obiectul creditului comercial este capitalul-marfă, iar
obiectul creditului bancar este capitalul bănesc de împrumut.
Creditori debitori, în cazul creditului comercial, sunt
întreprinzătorii în funcţiune. În cazul creditului bancar
întreprinzătorii în funcţiune apar numai în rolul de debitori, iar
creditori întotdeauna sunt băncile.
Creditul comercial este limitat de:
− mărimea capitalurilor de rezervă ale
întreprinzătorilor care funcţionează, adică de volumul
capitalului-marfă şi al celui bănesc, care în momentul
dat nu este necesar pentru circulaţie;
− destinaţia sa: el poate fi acordat de către
ramurile producătoare de mijloace de producţie
ramurilor ce consumă mijloace de producţie, dar nu

113
 invers. Creditul comercial este un credit pe termen
scurt.
Spre deosebire de creditul comercial, care deserveşte numai
circulaţia mărfurilor, creditul bancar are o sferă de utilizare mai
largă: el contribuie de asemenea şi la acumularea capitalului,
transformând în capital o parte din veniturile băneşti şi economiile
tuturor păturilor societăţii.
Creditul comercial se întocmeşte (perfectează) prin cambie –
obligaţie de plată a cumpărătorului faţă de furnizor de o formă
strict stabilită. Dobânda pentru creditul comercial, inclusă în
preţul mărfii şi în suma cambiei, este mai mică decât pentru
creditul bancar, care are ca scop obţinerea profitului de la
împrumuturi.
Creditul bancar întotdeauna apare sub formă bănească, de
aceea obiectul creditării este capitalul bănesc. Debitorii pot să
obţină credit în orice sumă, pentru orice termen şi să folosească
mijloacele primite în orice sferă a activităţii economice.
Împletirea creditului comercial cu cel bancar se manifestă în
creditarea consumatorului final, care se realizează sub formă de
credit pentru consum.
Creditul pentru consum îşi găseşte expresia mai cu seamă în
acordarea termenelor de amânare a plăţii la vânzarea mărfurilor.
El poate fi dat şi de către bănci sau alte instituţii creditoare în
cazul cumpărării mărfurilor de consum şi plăţii serviciilor.
Obiectul său îl constituie mărfurile de folosinţă îndelungată şi
serviciile. Creditul pentru consum poate îmbrăca formele de marfă
şi bănească. Dobânda la creditul pentru consum, care se
deosebeşte printr-un nivel înalt, se plăteşte din veniturile
populaţiei şi apare ca o formă secundară a redistribuirii venitului
naţional.
Creditul de stat şi creditul privat. Creditul de stat, dacă în
calitate de debitor sau creditor apare statul, se realizează sub
forma împrumuturilor de stat prin emiterea obligaţiilor de tezaur,
plasarea soldurilor depunerilor din instituţiile de economii în

114
efecte publice. În condiţiile capitalismului dezvoltat,
împrumuturile de stat devin una din modalităţile cele mai
importante de finanţare a cheltuielilor bugetare ale statelor.
Rezultatul recurgerii la împrumuturile de stat este creşterea
datoriei de stat, suma dobânzii pentru achitarea acesteia deseori
depăşeşte volumul lansării de noi împrumuturi. Mijloacele
obţinute din împrumuturile de stat nu participă la circuitul
capitalului productiv, la producţia valorilor materiale, ci sunt
folosite pentru acoperirea deficitelor bugetare.
Prin toate acestea, creditul de stat se deosebeşte de cel privat,
în cazul căruia creditori şi debitori sunt persoane juridice şi fizice.

Creditul internaţional. Baza obiectivă pentru apariţia acestui

timp de credit a constituit-o intensificarea internaţionalizării vieţii
economice şi dezvoltarea formelor internaţionale ale
capitalismului monopolist de stat.
Creditul internaţional, adică mişcarea capitalului de împrumut
în sfera relaţiilor economice internaţionale, înseamnă acordarea
împrumuturilor de către guverne, bănci, alte persoane juridice ale
unor state guvernelor, băncilor şi altor persoane juridice ale altor
ţări în condiţii de exigibilitate şi pe bază de plată.
Creditul internaţional se caracterizează prin următoarele
particularităţi:
− creditori şi debitori sunt persoane juridice private (bănci,
companii), instituţii şi organizaţii de stat, instituţii valutar-
creditare internaţionale;
− mijloacele împrumutate sunt folosite în ţara debitorului
drept capital care aduce dobândă;
− drept sursă a dobânzii pentru împrumut serveşte munca
lucrătorilor salariaţi din ţara debitoare.
Creditul internaţional participă, în strânsă interacţiune cu
creditul intern, la schimbarea formelor valorii, la circulaţia
capitalului în toate stadiile lui.

115
 Creditul internaţional îndeplineşte funcţii specifice,
determinate de mişcarea capitalului de împrumut în sfera relaţiilor
economice internaţionale:
− redistribuirea capitalurilor între ţări în scopul
asigurării reproducţiei capitaliste lărgite;
− reducerea cheltuielilor de circulaţie în sfera
decontărilor internaţionale prin dezvoltarea plăţilor
fără numerar în diferite valute;
− intensificarea concentrării şi centralizării
capitalului.
Cu ajutorul creditului internaţional, se lărgesc posibilităţile de
acumulare a capitalului, se accelerează capitalizarea plusvalorii.
În cadrul internaţionalizării producţiei şi a schimbului, au
cunoscut o mai largă dezvoltare diferite forme ale creditului
internaţional, care se clasifică după:
− termenele de rambursare: pe termen scurt
(până la 1 an), pe termen mijlociu (de la 1 an până la 5
ani), pe termen lung (mai mult de 5 ani);
− condiţiile de realizare: creditele, pe care
creditorii le trec în contul debitorului şi accepte
(credite prin acceptare), la baza cărora stă acceptarea
tratei de către debitor sau bancă;
− modul de garantare: credite garantate (cu
mărfuri, documente ordonatoare de mărfuri şi alte
documente comerciale şi valori) şi credite în alb (de
blanchetă, negarantate);
− obiectele de creditare: comerciale, legate de
operaţiile de comerţ exterior, şi financiare;
− formă: în mărfuri şi în valută;
− tipul creditorului: credite private acordate de
către persoane juridice (de companie), bănci (bancare),
uneori de către intermediari – brokeri; împrumuturi şi
credite de stat acordate pe bază bilaterală (interstatale)
şi pe bază multilaterală (acordate de către instituţii

116
 valutare şi de credit internaţionale); credite mixte cu
participarea creditorilor privaţi şi a statului.
Creditele internaţionale private şi de companie sunt o
varietate a creditului comercial în sfera relaţiilor economice
internaţionale, reprezintă un împrumut acordat de compania
(firma) unei ţări unei companii a altei ţări sub formă de livrări de
mărfuri cu amânarea plăţii. De regulă, ele se efectuează prin trată.
Decontările pentru creditele de companie se pot face şi în cont
deschis. Cea mai largă răspândire o cunosc creditele de companie
acordate de exportatori importatorilor.
După cum am mai menţionat, în funcţie de termenul pentru
care au fost acordate, distingem credite pe termen scurt (până la 1
an), pe termen mijlociu (până la 5 ani) şi pe termen lung (mai mult
de 5 ani). În baza creditelor pe termen scurt, se creditează exportul
de carburanţi şi materii prime, loturi nu prea mari de maşini şi
utilaje, piese de schimb; a creditelor pe termen mijlociu – loturi
mari de maşini şi utilaje, utilaj în complet, semifabricate, articole
din metal; a celor pe termen lung – utilaj complex pentru
întreprinderile metalurgiei grele şi obiecte de infrastructură, nave,
tehnică de aviaţie.
Dobânzile pentru creditele de companie în mod curent sunt
mai mici decât dobânzile de pe piaţă, fiindcă sistemul de creditare
a exportului, într-o măsură sau alta, este subvenţionat de stat.

Creditele bancare internaţionale sunt o formă de credit în

cazul căreia băncile unei ţări acordă mijloace băneşti în folosinţă
temporară debitorilor din altă ţară (statului, persoanelor juridice şi
fizice) pe termen scurt, mediu şi lung. Creditele bancare nu au
caracter „legat”, adică mijloacele împrumutate pot fi folosite în
orice scopuri, după cum găseşte de cuviinţă debitorul. Rolul de
frunte în acordarea lor îl joacă SUA, Europa Occidentală, Japonia,
care concurează între ele.
O varietate a creditelor bancare internaţionale sunt creditele
bancare pentru export, acordate importatorilor străini nemijlocit de

117
către băncile comerciale sau consorţii ale acestora, precum şi de
către bănci specializate pentru comerţul exterior.
Un segment mare al creditelor bancare internaţionale îl
constituie piaţa creditelor europene – împrumuturi internaţionale
acordate de către marile bănci comerciale din contul resurselor
pieţei valutare europene pe un termen de la 2 până la 10 ani cu
rate ale dobânzii flotante.
Euroobligaţiunile (eurobonduri), adică titlurile de creanţă
emise de debitor la primirea unui împrumut pe termen lung pe
piaţa europeană, au apărut la începutul anilor ′ 70 ca urmare a
creşterii interesului marilor bănci internaţionale de a avea surse de
capitaluri de împrumut pe termen lung pentru clienţii lor –
corporaţiile transnaţionale.
Spre deosebire de tradiţionalele obligaţiuni străine emise de
persoane juridice străine pe piaţa de capital a unei ţări,
euroobligaţiunile sunt plasate concomitent pe pieţele câtorva ţări.
Pentru creditori, valuta împrumutului în euroobligaţiuni este cea
străină (de exemplu, împrumut în dolari SUA plasat în Franţa sau
Elveţia). Plasarea împrumutului în euroobligaţiuni se realizează,
obişnuit, de către un sindicat de emisiune, în care sunt
reprezentate băncile câtorva ţări. Valuta principală a
euroobligaţiunilor este dolarul SUA, pe seama căruia revin circa
60% din totalul emisiunilor de euroobligaţiuni.

Creditele de stat internaţionale – împrumuturi şi credite

bilaterale (interguvernamentale) care au apărut în anii primului
război mondial în legătură cu livrările de mijloace de către SUA în
Europa sub formă bănească sau de mărfuri acordate de către o ţară
altei ţări în baza unor acorduri interguvernamentale.
În timpul celui de-al doilea război mondial, împrumuturile
internaţionale nu au jucat un rol semnificativ. Mai târziu, în
condiţiile internaţionalizării producţiei şi a capitalului,
schimbărilor structurale în economie, accentuării dezvoltării

118
inegale a ţărilor capitaliste volumul împrumuturilor
interguvernamentale a început să crească rapid.
Împrumuturile interguvernamentale se acordă preponderent
de către ţările industrial dezvoltate ţărilor în curs de dezvoltare.
După veniturile ce se obţin de la acestea, ele se împart în
împrumuturi cu dobândă şi fără dobândă, iar după termenul pentru
care au fost acordate – în împrumuturi pe termen scurt, mijlociu şi
lung. Împrumuturile pot fi lansate în valuta ţării creditoare, a ţării
împrumutătoare sau în valuta unei terţe ţări. După formă, se
clasifică în împrumuturi în valută şi împrumuturi în mărfuri (sub
formă de subvenţii şi de aşa-numite donaţii, deşi acestea din urmă,
strict vorbind, nu sunt împrumuturi internaţionale). Stingerea
împrumuturilor internaţionale se face în rate egale după expirarea
aşa-zisei perioade de graţie (3-5 ani), în cursul căreia se plăteşte
numai dobânda. Împrumuturile internaţionale ale statelor
capitaliste au, de regulă, destinaţie specială sau o clauză aferentă
(80% din volumul total al împrumuturilor).

Împrumuturile şi creditele internaţionale universale

(multilaterale). După cel de-al doilea război mondial au apărut
organizaţii valutare şi de credit internaţionale, a căror funcţie de
bază este realizarea reglementării valutare şi de credit interstatale.
Beneficiari de credite sunt statele care au nevoie de resurse
financiare pentru soluţionarea problemelor cu care se confruntă.
Creditele acordate de organizaţiile valutare şi de credit
internaţionale prevăd clauze obligatoare. Când se hotărăşte asupra
chestiunii acordării creditului, ţara care îl solicită trebuie să
prezinte o informaţie detaliată privind situaţia sa economică şi
financiară, în baza căreia se elaborează recomandări ce urmează a
fi executate în mod obligatoriu. În cazul în care ţara solicitantă nu
acceptă recomandările respective, creditul, de regulă, nu se
acordă.

Concluzie

119
 Odată cu dezvoltarea circuitului mijloacelor producătorilor de
mărfuri şi atingerea unui anumit nivel al producţiei de mărfuri şi al
circulaţiei mărfurilor au apărut şi premisele formării relaţiilor de
credit. Ele au început a se defini ca legităţi ale eliberării valorii sub
formă bănească în procesul circuitului de capital la producătorii de
mărfuri, cât şi ca legităţi ale folosirii valorii împrumutate în
circuitul de capital la debitor.

Subiectele pentru verificarea cunoştinţelor:

1. Explicaţi apariţia relaţiilor de credit ca o forma specială
(distinctă) a relaţiilor valorice.
2. Descrieţi rolul creditului în asigurarea activităţilor de
producţie şi celor comerciale.
3. Numiţi şi explicaţi esenţa formelor de credit.
4. Explicaţi noţiunea economică de credit comercial şi
bancar.
5. Explicaţi noţiunea economică de credit de consum.
6. Explicaţi noţiunea economică de credit comercial şi
bancar.
7. Explicaţi noţiunea economică de credit de stat şi privat.
8. Explicaţi noţiunea economică de credit comercial şi
bancar.
9. Explicaţi noţiunea economică de credit internaţional.

Literatura:
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă, credit,
bănci. Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997,
pag. 131-144
2. Жуков Е. Ф. Общая теория денег и кредита,
Москва: ЮНИТИ, 2000, c. 22-30
3. Cоколова О. В. Финансы, деньги и кредит, М.
Юристь, 2001, с. 180-186

120
 Capitolul 7. PIAŢA CAPITALURILOR DE
ÎMPRUMUT ŞI RATA DOBÂNZII

Obiectivele de studiu
− Caracteristica pieţei creditului: noţiune,
participanţi şi intermediari
− Elemente definitorii a dobânzii şi formele ei.
− Funcţiile şi factorii ce determină nivelul
dobânzii.

Noţiunile fundamentale:
Piaţa creditului, dobânda reala, dobânda nominală,
capitalul de împrumut, capitalul industrial, capitalul comercial,
banii, cererea şi oferta de credit.

În decursul evoluţiei istorice a formaţiunilor sociale,

înainte de apariţia capitalurilor de împrumut, au existat alte
forme de credit, primare, care nu erau condiţionate nemijlocit
de circuitul fondurilor producătorilor de mărfuri. Acestea
deserveau cheltuielile neproductive ale nobilimii, micilor
meseriaşi şi ţăranilor.
În formaţiunile precapitaliste, era practicat pe larg creditul
cămătăresc – împrumuturi băneşti acordate cu condiţia ca
solicitantul (debitorul) să achite dobândă. Obiectul creditului
cămătăresc este capitalul cămătăresc.
Creditul cămătăresc (zarafii) a apărut în perioada
descompunerii orânduirii comunei primitive, o dată cu
proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, pe baza
dezvoltării relaţiilor marfă-bani şi diferenţierii patrimoniale a
societăţii. Cămătarii acordau credit în natură sau în bani, care
era garantat prin ipotecarea pământului. În timpul orânduirii
sclavagiste, creditul cămătăresc a continuat să se dezvoltate, iar
în perioada feudalismului s-a trecut definitiv la creditul sub
formă bănească. Concentrarea unor sume mari de bani în

121
mâinile cămătarilor a favorizat acumularea capitalului iniţial.
Solicitanţi de credit erau, în majoritate, producătorii locali –
ţăranii şi meşteşugarii, care foloseau împrumuturile pentru
satisfacerea propriilor nevoi de diverse obiecte de consum,
mijloace de producţie, pentru achitarea impozitelor şi altor taxe
şi datorii. Creditori erau negustorii, arendaşii de impozite,
precum şi templele, bisericile, mănăstirile. Deoarece specificul
creditului cămătăresc consta în preponderenţa utilizării
neproductive a împrumuturilor de către debitori şi rata înaltă a
dobânzii, această formă de credit a jucat un rol dublu în istoria
evoluţiei societăţii umane: pe de o parte, creditul cămătăresc a
contribuit la zdruncinarea formelor de proprietate care stăteau
la baza orânduirii politice; pe de altă parte – la crearea
premiselor economice necesare cristalizării relaţiilor capitaliste
de producţie. Sumele mari de bani, care se concentrau în
mâinile cămătarilor (zarafilor) reprezentau nişte surse
importante pentru acumularea iniţială a capitalului industrial.
Capitalul cămătăresc investit în producţia industrială se
transforma în capital funcţional. Totodată, creditul cămătăresc
reţinea investirea mijloacelor în ramurile de producţie, căci, din
cauza dobânzilor excesive, cămătarii se alegeau cu cea mai
mare parte din venituri.
O dată cu instaurarea capitalismului, creditul cămătăresc a
fost substituit de creditul capitalist. În perioada capitalismului,
creditul reprezintă una din formele circulaţiei capitalului de
împrumut – capitalul bănesc dat cu împrumut în condiţii de
exigibilitate, rambursare, garanţie şi plată sub formă de
dobândă. Creditului capitalist se caracterizează printr-o serie de
particularităţi:
− solicitanţii de credit sunt, de regulă, capitaliştii din
comerţ şi industrie;
− mijloacele împrumutate sunt folosite în calitate de
capital funcţional (în funcţiune), adică servesc ca
mijloc de obţinere a plusvalorii.

122
 În cadrul întregii diversităţi a circuitului mijloacelor
producătorilor de mărfuri, esenţa capitalului de împrumut este
determinată de cauzele obiective ale apariţiei sale în condiţiile
relaţiilor capitaliste de producţie, care reflectă circuitul
capitalului industrial şi comercial. Anume, capitalurile băneşti,
temporar devenite disponibile în procesul circuitului capitalului
industrial şi comercial au servit drept sursă primară pentru
acumularea capitalurilor de împrumut. Disponibilitatea
capitalului bănesc este condiţionată de factorii ce urmează:
− caracterul rotaţiei capitalului fix. După vânzarea
mărfurilor, partea uzată a capitalului fix se acumulează
sub formă de fonduri de amortizare până în momentul
sosirii termenului de înnoire a capitalului fix. În
perioada dintre amortizarea anuală parţială şi de
amortizare totală a capitalului fix, o parte din valoarea
lui se acumulează sub formă de capital bănesc
temporar disponibil;
− caracterul circulaţiei unei părţi constante a capitalului
circulant. În intervalul cuprins între vânzarea
mărfurilor finite şi cumpărarea materiei prime şi a
materialelor necesare producţiei de noi mărfuri, de
regulă, trece o bucată de timp. De aceea o parte din
veniturile băneşti provenite din vânzarea mărfurilor se
eliberează sub formă de capital bănesc temporar
disponibil;
− existenţa unui decalaj vremelnic între momentul
vânzării mărfii şi momentul achitării salariilor. Din
cauza necoincidenţei perioadei desfacerii producţiei-
marfă şi perioadei achitării salariilor, capitalul variabil
se transformă în capital bănesc temporar disponibil;
− necesitatea acumulării plusvalorii sub formă bănească
până atinge proporţiile necesare lărgirii producţiei.
Dacă partea plusvalorii anuale destinate capitalizării
nu va ajunge pentru a cumpăra tehnică nouă şi a

123
 implementa tehnologii avansate, capitalistul va trebui
să o economisească în fiecare an, păstrând-o sub formă
bănească.
În plus, sursele de bază ale capitalului de împrumut includ
economiile băneşti ale populaţiei (gospodăriile casnice) şi
acumulările băneşti ale statului.
Aşadar, apariţia capitalului de împrumut se produce doar
atunci când valoarea, care devine disponibilă la un agent
economic, într-un anumit moment poate fi inclusă în ciclul de
producţie sau poate fi folosită în tranzacţiile economice. De aici
rezultă că apariţia capitalului bănesc temporar disponibil este o
necesitate obiectivă. Dar întrucât banii deţinuţi nu aduc
plusvaloare, venind în contradicţie cu natura însăşi a capitalului
ca valoare aflată mereu în circulaţie, această contradicţie poate
fi soluţionată prin acordare de credite, adică prin împrumutarea
capitalului bănesc temporar disponibil.
O altă sursă de acumulare a capitalurilor de împrumut o
reprezintă capitalurile rentiere. Rentierii, sau capitaliştii
financiari, nu-şi investesc capitalurile nici în industrie, nici în
comerţ, ci le dau cu împrumut altor capitalişti (sau statului). Şi,
în definitiv, încă o sursă de acumulare a capitalurilor de
împrumut o reprezintă economiile băneşti ale diferitelor pături
ale societăţii capitaliste, care sunt plasate sub formă de
depuneri în instituţiile de credit. Totodată, în capital de
împrumut se transformă şi mijloacele băneşti temporar
disponibile ale Bugetului de Stat, precum şi ale companiilor de
asigurări, fondurilor de pensii şi altor instituţii.
Analizând cauzele disponibilităţii capitalurilor băneşti şi
sursele de acumulare a capitalurilor de împrumut, se poate da
acestora din urmă definiţia de mai jos:
Capital de împrumut este capitalul bănesc dat cu împrumut
de către capitaliştii-proprietari, care de serveşte, în temei,
circuitul capitalului în funcţiune (funcţional) şi care aduce

124
dobânzi. Sistemul de circulaţie al acestui capital se numeşte
credit.
Particularităţile capitalului de împrumut se deosebeşte în
multe privinţe de cele ale capitalului industrial sau comercial.
Capitalul de împrumut este capital-proprietate spre deosebire
de capitalul-funcţie. Capitalul de împrumut este cedat în
gestiune (folosinţă) vremelnică capitalistului industrial
(fabricant) sau capitalistului-comerciant. Totodată, capitalul în
funcţiune îşi începe şi îşi încheie ciclul de rotaţie în
întreprinderea debitorului, iar în calitate de capital-proprietate,
aceeaşi sumă a valorii aparţine capitalistului-creditor, căruia
aceasta trebuie restituită după expirarea termenului de
împrumut.
În societatea capitalistă, capitalul, în aparenţă, se prezintă
ca o marfă specifică, pe care capitaliştii-creditori „o vând”
capitaliştilor-comercianţi sau capitaliştilor-industriaşi.
Utilizarea capitalului bănesc dat cu împrumut se exprimă prin
faptul că întreprinzătorul-debitor îşi cumpără cu acest capital
mijloace de producţie şi braţe de muncă şi, prin exploatarea
muncitorilor salariaţi, îşi însuşeşte plusvaloarea sub formă de
profit. În condiţiile modului capitalist de producţie, banii se
transformă în capital, căci devin instrument de exploatare a
muncitorilor salariaţi, de „stoarcere” a plusvalorii. Această
stare de lucruri atribuie banilor (în funcţia de capital)
plusvaloare de consum – capacitatea de a aduce profit – calitate
improprie lor în simpla economie producătoare de produse-
marfă. Deoarece capitaliştii cumpără cu bani forţă de muncă
(precum şi mijloace de producţie), banii apar în calitate de
valoare producătoare de plusvaloare.
Capitalul de împrumut se caracterizează printr-o formă de
circulaţie specifică. Spre deosebire de circuitul capitalului
industrial D – T...P...T – D1 şi de circuitul capitalului comercial
D – T – D1, circulaţia capitalului de împrumut se reduce la
formula D – D1, adică banii sunt daţi împrumut cu scopul de a

125
fi restituiţi cu dobândă proprietarului după expirarea unui
anumit termen. Deoarece capitalul industrial îmbracă trei forme
(băneasca, productivă şi de marfă), iar capitalul comercial –
două (bănească şi de marfă), capitalul de împrumut îşi
păstrează mereu aceeaşi formă – bănească.
Capitalul de împrumut se caracterizează printr-o formă
specifică de înstrăinare –cea de împrumut. La cumpărare-
vânzare, marfa e transmisă de la vânzător cumpărătorului şi,
concomitent, suma de bani echivalentă valorii mărfii trece de la
cumpărător la vânzător. Împrumutul se deosebeşte de procesul
cumpărare-vânzare prin deplasarea unilaterală a valorii:
capitalul trece mai întâi doar de la creditor la debitor, în vreme
ce rambursarea lui cu dobândă nu are loc decât după expirarea
termenului stabilit. De acea, în sfera capitalului de împrumut,
contradicţia dintre capital şi muncă atinge apogeul.
Capitalul de împrumut reprezintă cea mai fetişizată formă
de capital. Caracterul fetişist al capitalului de împrumut constă
în faptul că proprietatea de a crea un spor (dobândă) se atribuie
banilor ca atare. În circulaţia (dinamica) de împrumut D – D 1
nu se observă alte verigi de intermediare între acordarea de
capital cu împrumut şi rambursarea lui cu dobândă. De aceea se
creează aparenţa că banii „dau naştere” la alţi bani. Relaţia
socială a căpătat forma definitivă de raport între un anume
lucru (în cazul dat banii) şi acesta însuşi.

Relaţia dintre capitalul de împrumut şi capitalul

industrial
Circulaţia specifică a capitalului de împrumut nu este
posibilă decât pe baza şi ca rezultat al circuitului capitalului
industrial D – T...P...T – D1. Debitorul are posibilitatea să
restituie creditorului banii cu dobândă doar dacă banii fac o
rotaţie efectivă în calitate de capital şi sunt folosiţi pentru
obţinerea plusvalorii în urma exploatării muncitorilor salariaţi
în procesul de producţie.

126
 Capitalistul împrumutător nu vine în contact şi nu are
relaţii nemijlocite cu muncitorii salariaţi; acest capitalist intră
direct în relaţii doar cu debitorul – capitalistul industrial sau
capitalistul financiar. Însă, capitalistul industrial, care a luat cu
împrumut un capital bănesc de la capitalistul-creditor,
angajează şi exploatează muncitorii, obţine plusvaloare, o parte
din care o întoarce sub formă de dobândă capitalistului-
creditor.

Legătura reciprocă dintre capitalul de împrumut şi

capitalul real şi bani
O dată cu dezvoltarea economiei de piaţă sporesc atât
capitalul efectiv (real), cât şi capitalul de împrumut. Dar
ritmurile creşterii lor diferă: capitalul de împrumut se
acumulează mai rapid decât cel efectiv (real). De exemplu, din
1960 şi până în 1995, în S.U.A., datoria totală publică şi privată
(ce reflectă cuantumul capitalului) a crescut în expresie reală
(preţuri invariabile) de 2,8 ori, iar valoarea efectivă a clădirilor
şi utilajului industriei prelucrătoare – doar de 1,6 ori.
Cauzele faptului că ritmul de acumulare a capitalului de
împrumut depăşeşte ritmul de acumulare a capitalului efectiv,
constau în creşterea păturii de rentieri şi dezvoltarea sistemului
de credit. Deoarece are loc transformarea în proporţii din ce în
ce mai mari a veniturilor băneşti şi a economiilor diverselor
clase sociale în capital de împrumut. În cazul dat, acumularea
capitalului de împrumut nu exprimă acumularea capitalului
efectiv, ci doar mobilizarea de către sistemul de credit a unui
volum din ce în ce mai mare de venituri şi rezerve băneşti.
Capitalul de împrumut nu se deosebeşte numai de capitalul
efectiv, ci şi de bani ca atare, deşi nu are formă bănească.
Deosebirea din punct de vedere calitativ a capitalului de
împrumut de banii ca atare constă în faptul că acesta reprezintă
capitalul în sine, adică valoarea, sau plusvaloarea obţinută;
banii înşişi îndeplinesc funcţia de măsură a valorii, mijloc de

127
circulaţie etc., însă nu asigură creşterea (sporul) valorii.
Capitalul de împrumut se deosebeşte de bani şi din punct de
vedere cantitativ: masa (volumul) capitalurilor de împrumut în
cadrul societăţii depăşeşte considerabil cantitatea de bani aflată
în circulaţie. În S.U.A., la finele anului 1995, suma totală a
datoriei publice şi private constituia 20 trilioane de dolari, iar
cantitatea de bani lichizi în circulaţie – circa 146 miliarde de
dolari. Masa capitalurilor de împrumut depăşeşte cantitatea
banilor în circulaţie, deoarece una şi aceeaşi unitate bănească
poate îndeplini de repetate ori funcţia de capital de împrumut.
Relaţiile reciproce de credit dintre creditori şi debitori au
loc pe piaţa capitalurilor de împrumut, care face parte din piaţă
financiară.
Piaţa capitalurilor de împrumut reprezintă totalitatea
instituţiilor financiare şi de credit, care-şi orientează fluxul de
mijloace băneşti de la proprietari (creditori) spre beneficiarii de
credit (debitori) şi invers, a cărei funcţie principală constă în
transformarea fondurilor băneşti pasive (inactive) în capital de
împrumut pentru deservirea circuitului capitalurilor industrial şi
comercial în funcţiune.
Mecanismul funcţionării pieţei capitalurilor de împrumut
este cel de intermediere autoreglementată a procesului de
redistribuţie a capitalului în funcţie de conjunctura cererii şi
ofertei de capital.
Piaţa capitalurilor de împrumut se divizează în două
sectoare: piaţa monetară şi piaţa de capitaluri.
Prin piaţa monetară se subînţelege piaţa operaţiunilor de
credit cu scadenţă scurtă, de regulă, pe termene de până la un
an. Instrumentele pieţei monetare au un grad înalt de lichiditate
şi pot fi vândute şi cumpărate. Cel mai mare sector al pieţei
monetare este piaţa obligaţiunilor de tezaur cu scadenţa mai
mică de un an.

128
 Piaţa de capitaluri este piaţa unde se încheie tranzacţii de
cumpărare-vânzare a hârtiilor de valoare cu scadenţa de peste
un an. Această piaţă include, de asemenea, operaţiunile de
credit pe termen lung şi pe termen mediu. Ce mai extins dintre
sectoarele sale este piaţa de acţiuni, dacă vom ţine cont de
faptul că valoarea totală a titlurilor prezentate la licitaţii se află
nemijlocit în mâinile persoanelor private; cealaltă parte de
acţiuni individualii o stăpânesc, de regulă, prin factori de
intermediere – fondurile de pensii, companiile şi corporaţiile de
asigurări. Al doilea sector (element), după volumul de valori, al
pieţei de capitaluri este piaţa ipotecară, adică piaţa titlurilor de
ipotecă pentru bunuri imobiliare. Al treilea sector dintre cele
mai mari ale pieţei de capitaluri este piaţa de obligaţiuni
corporative. Principalii posesori ai acestor titluri adesea deţin
până la 30% din volumul total al obligaţiunilor corporative. În
definitiv, piaţa de capitaluri include şi piaţa efectelor de stat pe
termen lung, procurate de instituţii şi persoane particulare, care
alcătuiesc un vast spectru de cumpărători. Partea atractivă a
obligaţiunilor de stat pe termen lung şi mediu, pentru
investitorii privaţi, constă în faptul că sunt protejate contra
riscului de credit.
Diferenţa dintre piaţa monetară şi piaţa de capitaluri nu
este esenţială, căci este bazată pe un criteriu simplu – durata
lungă a operaţiunilor de credit. Totodată, trebuie să se ţină
seama de faptul că între aceste pieţe există o strânsă şi
permanentă legătură reciprocă, care determină raporturile dintre
diverse taxe procentuale ce apar pe piaţa capitalurilor de
împrumut.

Esenţa dobânzii pentru împrumut. Dobânda pentru

împrumut este o categorie economică obiectivă. Dobânda
pentru împrumut reprezintă costul unei valorii cedate temporar
în folosinţă sub formă bănească, sau sub formă de bunuri
materiale. Încă în antichitate, erau cunoscute o mulţime de

129
feluri de împrumuturi în natură, pentru care se plăteau dobânzi,
de asemenea, sub formă naturală: vite, cereale şi alte produse.
Dacă împrumuturile erau băneşti, dobânda era achitată,
respectiv, în bani. Deoarece capitaliştii în funcţiune apar în
calitate de „cumpărători” ai acestui tip specific de marfă –
capitalul, dobânda care o plătesc capitaliştilor-creditori
reprezintă „preţul” capitalului.
Dobânda de împrumut este partea plusvalorii pe care
capitaliştii în funcţiune o dau capitaliştilor-creditori. Profitul
obţinut din capitalul de împrumut se divizează în două
elemente: 1) dobânda însuşită de capitalistul-creditor şi 2)
venitul antreprenorial însuşit de capitalistul-debitor în funcţiune
(industriaş sau comerciant). Divizarea profitului în dobândă şi
venit antreprenorial capătă importanţă universală şi poate fi
aplicată până şi faţă de venitul la propriul capital al
întreprinzătorilor, nu numai faţă de venitul obţinut la capitalul
de împrumut.
Astfel, în cazul folosirii productive a creditului, sursa
dobânzii pentru împrumut o reprezintă profitul realizat de
întreprinzător în urma utilizării valorii împrumutate. De aceea
între creditorul-posesor al valorii date cu titlu de împrumut şi
întreprinzătorul care cumpără mijloacele primite în rulaj există
mereu o discordanţă a intereselor economice.
Nevoia de a achita dobânda pentru împrumutul acordat îl
sileşte pe debitor să folosească (gestioneze) cu eficienţă
maximă atât propriile mijloace, cât şi mijloacele împrumutate,
să-şi sporească profitul din capitalul investit. Dacă capitalul
circulant, constituit atât pe baza mijloacelor proprii, cât şi a
celor împrumutate va fi gestionat iraţional, costul creditului s-ar
putea dovedi foarte mare şi va înghiţi tot profitul.
Dobânda pentru împrumut îndeplineşte încă o funcţie. Ea
stimulează din punct de vedere economic achitarea totală şi la
timp a creditului oferit de bancă. Creditorul, când calculează
mărimea dobânzii pentru împrumutul acordat, ia în calcul mai

130
mulţi factori: mărimea şi termenul de achitare a creditului,
situaţia pe piaţa de capitaluri de împrumut, în sfera circulaţiei
băneşti, disponibilul şi modul de garantare a creditului,
posibilitatea îndeplinirii la timp de către debitor a obligaţiilor
sale faţă de creditor.

Rata dobânzii şi factorii determinării ei. Dobânda pentru

împrumut are un anumit nivel, sau rată. Rata dobânzii exprimă
raportul dintre suma venitului anual realizat din capitalul de
împrumut şi suma capitalului dat cu împrumut. De exemplu,
dacă capitalul de împrumut echivalează cu suma de 100.000 lei,
iar venitul anual din acest capital este de 3.000 lei, rata
dobânzii va fi 3 (3.000/100.000 × 100).
Rata dobânzii depinde nemijlocit de rata profitului: în
condiţii obişnuite, rata medie a profitului indică limita maximă
pentru rata dobânzii.
Rata dobânzii e stabilită prin intermediul mecanismului
concurenţei existente pe piaţa capitalurilor de împrumut şi
depinde de fiece dată de raportul dintre oferta şi cererea de
capitaluri de împrumut. E necesar să se facă diferenţă dintre
rata dobânzii de piaţă, înregistrată la moment pe piaţa
monetară, şi rata medie a dobânzii, adică media dobânzii
calculată pe întregul ciclu. Rata dobânzii este supusă
fluctuaţiilor provocate de schimbarea mărimii ofertei şi cererii
de capitaluri de împrumut.
Dinamica ratei media dobânzii (media dobânzii) se
calculează prin raportarea ofertei la cererea de capital de
împrumut.
Însă rata dobânzii, calculată pe fiecare împrumut concret,
depinde în fiece moment de o mulţime de factori care se
schimbă mereu. În primul rând, trebuie să se ţină cont de durata
(scadenţa) creditului. Creşterea scadenţei conduce la creşterea
riscului bancar de neachitare a creditului şi a dobânzilor
calculate pentru împrumutul acordat. De aceea, de regulă, cu

131
cât este mai lungă durata împrumutului, cu atât mai mare este
dobânda.
Rata dobânzii depinde de mărimea creditului, deoarece, în
cazul insolvabilităţii debitorului, pierderile creditorului cresc.
În plus, probabilitatea falimentării concomitente a câtorva
debitori este mai mică decât probabilitatea falimentării unui
singur debitor. Totodată, deservirea micilor creditori duce la
creşterea costurilor băncii, făcând ca tranzacţia să devină
nerentabilă. De aceea, în funcţie de mărimea creditului, rata
dobânzii se diferenţiază pe categorii: pentru credite mici, pentru
credite medii şi pentru credite mici.
Rata dobânzii depinde şi de modul de garantare a
creditului. Rate mai mari se stabilesc la creditul de blanchetă
(în alb, adică negarantat), fiindcă acesta prezintă pentru creditor
un risc sporit. Rate mai mici se stabilesc la împrumuturile cu un
grad înalt de garanţie – sub formă de bunuri lichide mobiliare şi
imobiliare, titluri de valoare uşor vandabile.
Mărimea dobânzii este influenţată şi de destinaţia
creditului. Dobânzi mari se stabilesc şi la acordarea
împrumuturilor cu un grad înalt de risc. De exemplu: la
împrumuturile date pentru depăşirea dificultăţilor financiare,
pentru realizarea unor scopuri investiţionale etc.
Nivelul dobânzilor depinde de forma creditului (comercial,
bancar, de stat, de consum) şi de profilul (caracterul) activităţii
beneficiarului de credit (companie industrial-comercială,
întreprindere agricolă, persoană particulară).
În condiţiile actuale ale concurenţei pe piaţa monetară,
putem observa că există tendinţa de a se stabili o rată unică a
dobânzii pentru împrumut. S-a constituit un spectru larg de rate
a dobânzilor. De exemplu, în S.U.A., în anul 1991, rata
dobânzii pentru credite a oscilat de la 4,99% (la obligaţiile de
tezaur cu termenul vânzării de 90 de zile) la 18,24% (dobânda
încasată la cumpărarea cartelelor de credit).

132
 Există rate nominale şi reale ale dobânzii pentru împrumut.
Rata nominală este calculată în expresie bănească. Rata reală
e aceeaşi rată nominală corectată corespunzător ritmurilor
inflaţiei. Aşadar, factorii care influenţează mărimea dobânzilor
se află în corelaţie cu evoluţia diverselor procese economice
atât la nivelul macroeconomic, cât şi la nivelul microeconomic,
adică pot fi de ordin general sau particular (individual). La
factorii de ordin general trebuie atribuite fazele ciclului
industrial. Astfel, în prima fază a ciclului industrial, rata
dobânzii pentru împrumut este mică, fiindcă în perioada
respectivă producătorii de mărfuri folosesc cu precădere
propriul capital, nu capitalul de împrumut.
În faza superioară a ciclului industrial, rata dobânzii
creşte, căci ritmul de sporire a investiţiilor pe bază de credit
depăşeşte considerabil ritmul de creştere a producţiei. Creditul
nu este folosit doar pentru lărgirea producţiei, ci şi pentru
tranzacţiile speculative pe pieţele de devize (valutară), de valori
şi de mărfuri.
În perioada de criză, rata dobânzii atinge cota maximă. În
această fază a ciclului industrial are loc goana pentru bani ca
mijloace de plată, iar oferta de capitalul de împrumut scade.
În faza de depresie, rata dobânzii este minimă. Oferta de
capital de împrumut creşte, iar cererea scade. În faza respectivă,
din cauza reducerii şi stagnării producţiei, volumul capitalurilor
industrial şi marfar scade, iar mijloacele băneşti retrase din
circulaţie şi devenite disponibile completează capitalul de
împrumut. Prin urmare, capitalul de împrumut, în diverse faze
ale ciclului industrial, circulă în sensul invers al circulaţiei
capitalului industrial.
Factorii de ordin general pot include, de asemenea, situaţia
circuitului bănesc, nivelul de dezvoltare a pieţelor monetare,
pieţei de efecte (hârtii de valoare), iar factorii de ordin
particular – genurile de tranzacţii creditoare pentru atragerea
mijloacelor temporar disponibile şi plasarea acestora.

133
 Rata dobânzii poate să se modifice (devenind flotantă) sau
poate să rămâne aceeaşi pe toată durata împrumutului. Creditul
acordat în condiţiile ratei flotante din băncile străine se numeşte
credit roll-over. Acest gen de relaţii de credit poate fi practicat
atât pe piaţa naţională, cât şi pe piaţa internaţională a
capitalurilor de împrumut. Modificarea ratei dobânzilor reflectă
fluctuaţia ratei dobânzilor pe pieţele capitalurilor de împrumut
în decursul termenului de utilizare a creditului.
În afara factorilor de piaţă, ce influenţează formarea
dobânzii pentru împrumut, preţul creditului poate fi
reglementata de stat. Reglementând nivelul dobânzilor, statul,
pe căi indirecte, influenţează asupra cuantumului investiţiilor
creditoare, masei monetare aflate în circulaţie, stimulează
dezvoltarea anumitor ramuri ale economiei, perfecţionarea
sistemului de credit.
În primul rând, este vorba de stabilirea ratei oficiale a
dobânzii, pe a cărei bază Banca Centrală să acorde credite
băncilor comerciale. Într-o serie de ţări, drept rată oficială a
B.C. se ia taxa scontului, adică taxa de rescontare a cambiilor
(poliţelor) de către Banca Centrală. Cumpărând cambia (poliţa)
înainte de scadenţa acesteia, banca plăteşte creditorului
valoarea ei minus dobânzile, a căror mărime depinde de taxa
scontului şi durata perioadei de stingere a cambiei.

Concluzie
Piaţa capitalurilor de împrumut reprezintă totalitatea
instituţiilor financiare şi de credit, care-şi orientează fluxul de
mijloace băneşti de la proprietari (creditori) spre beneficiarii de
credit (debitori) şi invers, a cărei funcţie principală constă în
transformarea fondurilor băneşti pasive (inactive) în capital de
împrumut pentru deservirea circuitului capitalurilor industrial şi
comercial în funcţiune. Mecanismul funcţionării pieţei
capitalurilor de împrumut este cel de intermediere

134
autoreglementată a procesului de redistribuţie a capitalului în
funcţie de conjunctura cererii şi ofertei de capital.

Subiectele pentru verificarea cunoştinţelor

1. Numiţi şi explicaţi esenţa formelor istorice de credit.
2. Explicaţi particularităţile capitalului de împrumut.
3. Explicaţi deosebirile între capitalul de împrumut,
capitalul real şi bani.
4. Numiţi segmentele pieţei de capital.
5. Explicaţi factorii determinanţi al ratei dobânzii.
6. Explicaţi rolul ratei dobânzii în reglementarea stihiinică
a economiei.
7. Explicaţi dependenţa ratei dobânzii de fazele ciclurilor
economice.

Literatura:
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă, credit,
bănci. Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997,
pag.144 -159.
2. Cоколова О. В. Финансы, деньги и кредит,
М. Юристь, 2001, с.186-188

135
 Capitolul 8. TEORII ASUPRA CREDITULUI

Obiectivele de studiu
♦ Etapele dezvoltării teoriilor asupra creditului.
♦ Teoria naturalistă a creditului
♦ Teoria capitalo - creativă a creditului

Noţiunile fundamentale:
Dobînda, pîrghia de auto-reglementare a economiei

Relaţiile de credit au existat încă în economiile

premonetare, când au apărut şi s-au dezvoltat raporturile
marfă-bani. Creditul a apărut pe baza dezvoltării producţiei de
mărfuri. Apariţia creditului se leagă de un anumit stadiu de
dezvoltare al schimbului, când vânzătorul preda valori de
întrebuinţare în schimbul unor promisiuni că va primi cândva o
valoare.
Teoriile economice atestă apariţia iniţială a noţiunii de
credit încă în antichitate, în Orientul Mijlociu, unde constituia
monopolul marilor proprietari funciari şi al preoţilor. Dovezi
privind activitatea de acordare a împrumuturilor au fost găsite
încă în Codul de legi a lui Hammurabi în Babylonul Antic în
sec.XVIII î.Hr. Negustoria de bani a existat probabil la egipteni
şi fenicieni, dar în mod sigur la greci (“trapeziţi”) şi romani
(“argentari”). Activitatea acestora era însă în realitate
cămătărie2 şi zărăfie3. Primele institute care au efectuat operaţii
de profilul actualelor bănci au fost, probabil, cele din oraşele-
republici italiene, adică în sec. XII-XIV. Una din celebrele
2
Cămătărie provine de la noţiunea de camătă, care reprezintă o dobîndă
foarte ridicată percepută la împrumuturi şi practicată în sclavagism,
feudalism şi capitalismul în ascensiune, din cauza resurselor băneşti limitate
şi a riscului de nerambursare.
3
Zărăfie înseamnă îndeletnicirea zarafului de a schimba banii.

136
familii italiene din domeniul activităţii de credit a fost familia
Medici, care aflându-se la guvernarea provinciei Florenţa,
acorda împrumuturi familiilor princiare din Italia şi din întreaga
Europă. Prima bancă a fost, de asemenea, înfiinţată in Italia, în
1171, cunoscută sub denumirea Banca din Veneţia, însă ea a
fost recunoscută oficial ca bancă de viramente abia în 1587 sub
denumirea Banco di Rialto. Creditul a devenit unul din
mecanismele fundamentale ale vieţii economice începând din
1850, după revoluţia industrială, făcând posibilă anticiparea
cumpărărilor, şi, astfel, exercitând un efect multiplicator asupra
activităţii economice.
Pe parcursul dezvoltării ştiinţei economice au fost
formulate diverse concepţii şi expuse păreri cu privire la credit.
Platon considera că „statul trebuie să ţină sub control încasarea
dobânzii pentru împrumuturi (a cametei), precum şi vânzarea
mărfurilor în credit, reglementând preţurile în aşa mod încât
acestea să asigure vânzătorilor un profit moderat.”
În viziunea lui Aristotel, culmea hrematisticii
(acumularea bogăţiei sub forma de bani) o constituie camăta,
pe care, fireşte o condamnă în termeni categorici, deoarece,
susţine el ”banii nu nasc bani”.
Profeţii biblici (Eremia, Isaia, Daniel, Zaharia) în
încercarea lor de a impune în viaţa de toate zilele principiile
adevărului, justiţiei şi echităţii sociale, condamnă mai ales
camăta, considerată a se afla la temelia îmbogăţirii unora şi
sărăcirii altora.
În viziunea lui Adam Smith împrumutatul poate dispune
de credit, fie ca de un capital, fie ca de o rezervă destinată
pentru consumul său imediat. Dacă împrumutatul utilizează
creditul în calitate de capital destinat pentru întreţinerea
lucrătorilor productivi, care îi reconstituie valoarea cu un
profit, atunci el poate să reconstituie capitalul şi să plătească şi
dobânda, fără a folosi alt izvor de venit. Dacă, însă,
împrumutatul se serveşte de credit ca de un fond destinat

137
pentru consumul lui imediat, el face ca un risipitor care
iroseşte pentru întreţinerea unor inactivi ceea ce era destinat
pentru susţinerea celor activi. În acest caz, el nu poate nici să
înapoieze capitalul, nici să plătească dobânda, fără a înstrăina
sau ataca vre-un alt izvor de venit, cum ar fi proprietatea sau
renta pământului. Singurii oameni cărora li se împrumută de
obicei fonduri băneşti, fără a se aştepta să se facă din ele o
întrebuinţare prea folositoare, sunt nobilii rurali, care se
împrumută pe ipotecă. Aproape toate împrumuturile se fac în
bani, spune Smith, dar în realitate lucrul de care împrumutatul
are nevoie şi pe care şi împrumutătorul i-l dă, nu sunt banii, ci
valoarea banilor sau bunurile care se pot cumpăra cu ei.
Mai târziu, Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865), adept
al socialismului de piaţă şi în acelaşi timp părintele
anarhismului va înainta teoria creditului gratuit. Căutând să
acţioneze în spiritul socialiştilor idealişti, adică să convingă
prin exemplu personal, Proudhon creează o „ bancă populară”,
care urma să acorde credit fără dobândă. Prin crearea acestei
bănci, Proudhon urmează mai multe scopuri: făcând creditul
accesibil muncitorilor, el intenţiona să-i prefacă pe micii
producători în proprietari, totodată creditul gratuit urma să
ducă la scăderea preţurilor şi deci la creşterea nivelului de trai
al maselor largi populare. Banca lui n-a funcţionat nici o zi,
deoarece nimeni nu s-a găsit predispus să împrumute cuiva
bani „pe degeaba”. Dar ideea unui credit ieftin sau gratuit a
rămas, fiind apoi preluată de John Maynard Keynes.
După Karl Marx, creditul apare în cadrul acelor relaţii
prin care înstrăinarea mărfii este separată în timp de realizarea
preţului ei. El considera că dobânda, ca şi profitul, este o formă
a plusvalorii şi are la temelia sa munca neplătită a
muncitorilor.
În formularea, dezvoltarea şi perpetuarea concepţiilor cu
privire la credit şi dobândă, gânditorii s-au angajat în

138
explicarea, justificarea şi utilizarea dobânzii, latură specifică a
relaţiilor de credit.
În general dobânda se considera ca ceva contrar eticii, în
ciuda faptului că realitatea relaţiilor economice afirma
permanent prezenţa acestui „accident” economic în cadrul
procesului de creditare. Această poziţie a filosofilor, teologilor
şi profeţilor s-a manifestat din cele mai vechi timpuri şi a durat
secole.
John Maynard Keynes, considerat a fi cel mai mare
economist al secolului XX, va avea alte idei referitoare la
credit, dobândă şi rata dobânzii. Keynes pune accentul pe o
intervenţie indirectă de natură creditară. Tot el consideră că
stimularea investiţiilor private urma să se înfăptuiască prin
intermediul micşorării ratei dobânzii.
Unul din scopurile principale ale politicii monetare ale
lui Keynes este menţinerea ratei dobânzii la cel mai scăzut
nivel posibil. Asemeni lui Aristotel şi canoniştilor medievali,
savantul englez considera că banii nu produc nimic, de aceea
trebuie stimulaţi şi încurajaţi, cei care produc şi nu cei care,
tezaurizând moneda, obţin venituri fabuloase. Un credit ieftin
nu numai că ar stimula investiţiile private, ci şi ar scoate
terenul de sub picioarele rentierilor. Iar printr-o micşorare
progresivă a ratei dobânzii până la zero, această clasă
parazitară, care nu investeşte, nu produce, ar fi sortită pieirii.
Reducerea ratei dobânzii poate fi realizată pe calea sporirii
cantităţii de bani aflaţi în circulaţie (măsură care în mod
evident duce la inflaţie). Dar doctrina lui Keynes suferă de un
şir de neajunsuri şi inexactităţi. Astfel, s-a dovedit a fi
insuficientă propunerea de a micşora rata dobânzii în scopul
stimulării investiţiilor private. Deoarece când în timpul crizei
statul micşorează rata dobânzii, pentru a stimula investiţiile,
capitalurile private preferă să plece peste hotare. Ridicarea
ratei dobânzii în perioada expansiunii economice nu reuşea să

139
încetinească ritmurile de creştere economică, întrucât creşterea
era stimulată nu atât de rata dobânzii, cât de rata profitului.
Francezul Charles Gide defineşte creditul ca fiind
schimbul unei bogăţii prezente contra unei bogăţii viitoare, iar
profesorul F.Leitner este de părere că ”sub credit înţelegem
cedarea şi primirea unui bun la o epocă, în credinţa că acelaşi
bun sau altul de aceeaşi valoare va fi restituit la o dată în viitor,
potrivit înţelegerii între părţi”.
Una din cele mai complete definiţii a dat-o germanul
Wagner, conform căreia creditul se caracterizează în acel act
de schimb privat-economic, prin care un subiect economic
cedează în proprietatea unui alt subiect economic, valori
economice, cu rezerva dreptului de a avea pretenţiuni asupra
lor.
Implicaţiile creditului în multiplele sfere ale economiei şi
influenţa sa asupra creşterii economice şi echilibrului monetar
explica interesul specialiştilor pentru conţinutul creditului şi
definirea lui. În teoriile economice contemporane creditul este
definit ca o relaţie bănească între o persoană fizică sau
juridică, numită creditor, care acordă unei alte persoane
numită debitor, un împrumut în bani sau care vinde
mărfuri sau servicii pe datorie, în general cu o dobândă
stabilă în funcţie de riscul pe care şi-l asumă creditorul sau
de reputaţia debitorului.
Creditul permite disponibilizarea de fonduri lichide
pentru investiţii sau activităţi curente. Fondurile disponibile,
constând în economii pentru diferite perioade de timp, precum
şi fondurile strânse prin vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni pot fi
folosite pentru acordarea de împrumuturi întreprinderilor de
stat şi particulare. Creditul este unul din motoarele principale
ale întregului angrenaj economico-social. Utilizarea raţională a
creditului sporeşte puterea productivă a capitalului şi asigură un
volum mare de produse. Pe măsura dezvoltării economico-
sociale, rolul şi importanţa creditului în economia fiecărei ţări

140
au marcat o creştere considerabilă, având loc totodată,
diversificarea funcţiilor îndeplinite de credit.
În primul rând, creditul îndeplineşte o funcţie
distributivă prin faptul că redistribuie rezervele băneşti
disponibile la un moment dat în economie sub forma
împrumuturilor acordate anumitor ramuri, sectoare sau domenii
de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare. Prin
disponibilităţi sunt desemnate atât excedentele din conturile
întreprinderilor deschise la bănci şi aflate temporar în stare
inactivă, rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi la
bănci, cât şi sumele economisite de populaţie pentru diferite
scopuri şi depuse spre păstrare la băncile comerciale. Deci,
creditul apare ca un sistem de relaţii între bănci şi întreprinderi,
în cadrul căruia mijloacele băneşti ale întreprinderilor, cât şi
mijloacele băneşti ale sistemului financiar devin, în urma
mobilizării lor de către bănci, resurse ale sistemului de credit şi
sunt utilizate prin redistribuire la acordarea creditelor
economiei.
Oferind întreprinzătorilor toate aceste disponibilităţi,
băncile, prin creditarea acestora, transformă economiile sterile
în capitaluri productive, contribuind astfel la creşterea avuţiei
reale a societăţii. Din acest motiv se poate afirma că, creditul
sporeşte puterea de acţiune productivă a capitalului.
Printr-o analiză atentă a cererilor de credite se
favorizează orientarea disponibilităţilor spre ramurile sau
activităţile mai rentabile, acest lucru asigurând o mai mare
posibilitate de adaptare la cerinţele pieţei interne şi externe.
Având în vedere cele prezentate, creditul, prin funcţia sa
distributivă, participă la creşterea gradului de centralizare şi
concentrare a capitalului.
Economisirea fără investire conduce la tezaurizare, care
poate provoca recesiune. Din faptul că nu orice individ dispune
de calităţile necesare sau capitalului necesar pentru a desfăşura
activitatea de întreprinzător, se poate observa importanţa pe

141
care o are creditul în procesul de transformare a economiilor în
investiţii. Deci, creditul este un important factor al creşterii
economice.
Prin urmărirea şi verificarea atentă a modului de utilizare
a sumelor primite, creditul joacă un rol de diminuare a
iniţiativelor nerentabile, care provoacă pierderi. Un
întreprinzător care prezintă iniţiative riguros fundamentate şi
însoţite de garanţii reale acoperitoare poate să obţină un credit.
Astfel, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici
dimensiuni, adesea promotoare ale inovaţiei ceea ce
favorizează concurenţa, cu efectele sale pozitive asupra
economiei în ansamblul său.
O altă funcţie importantă a creditului este cea de
emisiune monetară. Odată cu diversificarea tehnicii de plată
(virament, cec, trată etc.) s-a ajuns la diminuarea utilizării
numerarului şi în consecinţă la creşterea în proporţii mari a
monedei de cont (scripturale). Prin aceasta s-a asigurat şi
importanta reducere a cheltuielilor cu circulaţia banilor, noile
tehnici şi instrumente de plată oferite de existenţa creditului
făcând faţă creşterii volumului de tranzacţii.
Reglând dimensiunile cererii şi ale ofertei de mărfuri
tocmai prin creditarea consumului pe de o parte şi creditarea
stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie la stabilitatea
preţurilor.
Ca urmare a naturii sale, creditul contribuie la viteza de
rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la
rularea continuă a fondurilor.
Un rol deosebit îl are creditul în promovarea relaţiilor
economice internaţionale prin creditarea activităţilor de comerţ
exterior cel mai frecvent cu avantaje deosebite pentru
producător. Nu putem ignora nici importanţa creditului în
acoperirea bugetului de stat prin creditul public, nici prezenţa
din ce în ce mai masivă a lui în rândul populaţiei sub formele
sale de credit de consum, credit ipotecar etc. De asemenea,

142
creditul exercită o influenţă benefică asupra consumului, prin
cumpărarea pe credit şi plata în rate a unor bunuri de folosinţă
îndelungată.
Pe acest fond, rolul şi amploarea creditului au crescut
mult, o dată cu dezvoltarea economico-socială, devenind o
activitate economică deosebit de importantă. Odată cu relevarea
acestor funcţii importante, trebuie menţionat, în acelaşi timp că
abuzul de credit prezintă şi dezavantaje importante, putând să
determine pierderi pentru instituţiile de credit, falimente ale
instituţiilor insolvabile sau influenţe negative asupra
conjuncturii economice.

Concluzie
În dezvoltarea sa teoriile asupra creditului actualmente
îi oferă ultimului un rol activ în procesele de autoreglementare
în economie. Implicaţiile creditului în multiplele sfere ale
economiei şi influenţa sa asupra creşterii economice şi
echilibrului monetar explica reflectarea lui în teoriile
economice contemporane.

Subiectele pentru verificarea cunoştinţelor:

1. Numiţi etapele apariţiei şi dezvoltării creditului.
2. Formulaţi definiţia creditului.
3. Enumeraţi principalele teorii asupra creditului şi
explicaţi particularităţile specifice a lor.
4. Explicaţi esenţa teoriilor de credit – creator a
capitalurilor.

Literatura:
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă, credit, bănci.
Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997,
pag.160-167
2. Жуков Е. Ф., Общая теория денег и кредита,
Москва: ЮНИТИ, 2000, c. 74-79.

143
 Partea III. BĂNCILE ŞI SISTEMUL BANCAR

Capitolul 9. BANCA CENTRALĂ ŞI ROLUL EI ÎN

SISTEMUL BANCAR

Obiectivele de Studiu
♦ Concept de bancă şi sistem bancar: privire
generală asupra apariţiei, dezvoltării băncilor şi a
sistemului bancar.
♦ Funcţiile Băncii Centrale: (emisiunea
monetară, păstrarea rezervelor oficiale ale ţării,
reglementarea activităţii instituţiilor de creditare,
bancher al statului, politica monetar-creditară şi
valutară).
♦ Formele de organizare şi structura
organizatorică a Băncii Centrale.
♦ Particularităţile sistemul bancar al Republicii
Moldova.

Noţiunile fundamentale:
Sistem bancar, Banca Centrală, emisiunea monetară,
reglementarea activităţii bancare, politica monetară

Apariţia băncilor centrale. În prima perioadă a dezvoltării

capitalismului nu exista o deosebire clară între băncile centrale
(de emisiune) şi băncile comerciale. Băncile comerciale
practicau pe larg emiterea bancnotelor ca sursă de mobilizare a
mijloacelor băneşti. Pe măsură ce se dezvolta sistemul creditar,
evolua procesul de concentrare a emisiunii biletelor de bancă
într-un număr restrâns de bănci comerciale mari, pentru ca, în
consecinţă, dreptul de monopol asupra emiterii bancnotelor să se
atribuie doar unei singure bănci.
Apariţia băncilor centrale a fost condiţionată istoriceşte de
concentrarea emisiunii biletelor de bancă în mâinile câtorva

144
bănci comerciale dintre cele mai fiabile, care se bucurau de
încrederea generală şi ale căror bancnote puteau îndeplini cu
succes funcţia de instrument de credit universal în sfera
circulaţiei. Statul, promulgând o serie de legi corespunzătoare,
sprijinea activ acest proces, căci bancnotele emise pentru
împrumuturi de o sumedenie de bănci mărunte, în cazul
falimentarii emitenţilor, îşi puteau pierde capacitatea de mijloc
de circulaţie. La finele sec.19 – începutul sec.20, în majoritatea
ţărilor emisiunea tuturor bancnotelor se concentrase într-o
singură bancă, care a început să fie numită Bancă Centrală de
Emisiune, iar în etapa actuală se numeşte simplu – Bancă
Centrală. Această denumire reflectă rolul băncii pe care îl joacă
în sistemul de credit al ţării. Banca Centrală îndeplineşte într-un
fel funcţia de subdiviziune organizatorică de bază a sistemului
naţional de credit.
De-a lungul istoriei, au existat două căi (metode) de
înfiinţare a băncilor centrale. Unele dintre bănci au devenit
centrale ca urmare a îndelungatei evoluţii istorice. Acest
fenomen s-a produs, în primul rând, în ţările ale căror relaţii
capitaliste s-au constituit relativ devreme (la mijlocul sec.19 –
începutul sec.20). Astfel, Banca Engleză a devenit centru de
emisiune în anul 1844, Banca Franceză – în 1848, Banca
Spaniolă – în 1874.
În epoca capitalismului monopolist de stat, a prins a evolua
rapid procesul de naţionalizare a băncilor centrale, care mai
înainte aveau statut de bancă acţionară. Naţionalizarea băncilor
centrale au grăbit Marele Crah din anii 1929-1933 şi izbucnirea
Celui de-al Doilea Război Mondial, care au făcut să crească
tendinţele reglementării monopoliste de stat a economiei. În
1938, a fost naţionalizată Banca Canadiană, în 1942 – Banca
Niponă, în 1946 – Banca Engleză şi Banca Franceză.
Alte bănci (băncile federale ale S.U.A., fundate în 1913,
băncile centrale ale multor state latinoamericane) au fost
întemeiate chiar de la bun început ca centre de emisiune.

145
 După Primul Război Mondial, au apărut instituţii de
emisiune de stat în R.F.G. – Bundes bank (1957) şi în Austria –
Banca de Rezervă a Austriei (1960).
În condiţiile actuale, în majoritatea ţărilor, băncile centrale
sunt, în fond, bănci naţionale, până şi în cazurile în care, din
punctul de vedere formal, nu aparţin statului. De exemplu, doar o
parte din capitalul Băncii Naţionale a Elveţiei, 55% din capitalul
Băncii Nipone, 50% din capitalul Băncii Naţionale a Bulgariei
sunt capitaluri de stat.
Formele de organizare a băncilor centrale. Istoria dezvoltării
instituţiilor bancare demonstrează că, în funcţie de caracterul
proprietăţii asupra capitalului, băncile centrale pot fi clasificate
în: bănci de stat, bănci pe acţiuni şi bănci mixte – societăţi pe
acţiuni, o parte a capitalului cărora aparţine statului. După cum
am remarcat mai sus, unele bănci centrale au fost de la bun
început înfiinţate ca bănci de stat, altele – ca bănci pe acţiuni,
fiind naţionalizate ulterior. Însă, indiferent de faptul dacă statul
era sau nu era posesorul capitalului băncii, istoriceşte, între
bancă şi stat s-au constituit relaţii strânse, care în etapa actuală
au devenit deosebit de puternice. Statul este interesat în
fiabilitatea Băncii Centrale – datorită rolului extrem de important
al acesteia din urmă în sistemul de credit al ţării, în procesul de
promovare a politicii sale economice.
Totuşi, strânsele relaţii dintre Banca Centrală şi stat nu
indică faptul că acesta din urmă îşi poate exercită fără nici o
limită influenţa asupra politicii băncii. Banca Centrală, indiferent
de cine-i posesorul capitalului, este, din punct de vedere juridic,
independentă: proprietatea ei se consideră separată de cea a
statului. Banca Centrală dispune de ea ca proprietar. Gradul de
independenţă a Băncii Centrale faţă de organele executive ale
puterii diferă de la ţară la ţară. De cea mai mare independenţă
beneficiază acele bănci care, conform legii, sunt subordonate
Ministerului Finanţelor. În această categorie intră majoritatea
băncilor.

146
 Un anumit grad de independenţă faţă de guvern a Băncii
Centrale este o condiţie obligatorie a eficacităţii activităţii sale de
menţinere a stabilităţii valutare băneşti şi de credit, care nu
arareori ajunge în contrazicere cu obiectivele de scurtă durată ale
guvernului, acesta fiind preocupat, bunăoară, de problemele în
legătură cu apropierea campaniei electorale. Acest fapt e
deosebit de important, de asemenea, şi sub aspectul limitării
posibilităţilor statului de a beneficia de resursele Băncii Centrale
pentru a acoperi deficitul bugetar. De remarcat că în anii (80-(90,
tendinţele de obţinere a independenţei faţă de guvern ale băncilor
centrale au crescut.
Totodată, independenţa Băncii Centrale are un caracter
relativ, fiindcă politica economică a guvernului nu poate fi
promovată cu succes, fără o corelare strânsă a principalelor sale
elemente: politica bănească şi de credit şi politica financiară. Din
acest motiv, în planul pe termen lung de realizare a politicii
Băncii Centrale sunt indicate nemijlocit priorităţile cursului
macroeconomic al guvernului. În definitiv, orice Bancă Centrală,
într-o anumită măsură, îmbină în sine şi trăsături de bancă, şi
trăsături de instituţie (organ) de stat.
Funcţiile băncilor centrale. Fiecare bancă centrală are o
sarcină prioritară – să menţină puterea de cumpărare şi cursul
valutar al monedei naţionale şi să asigure stabilitatea şi
lichiditatea sistemului bancar, eficienţa şi fiabilitatea sistemului
de plăţi. Pentru a realiza aceste obiective, Banca Centrală
îndeplineşte următoarele funcţii de bază: reglementarea
sistemului bănesc şi de credit, emiterea cu drept de monopol a
bancnotelor, precum şi funcţiile – economică externă, de bancă a
băncilor, de bancă a guvernului, de control şi supraveghere
(monitorizare) a activităţii instituţiilor de credit.
În sistemul măsurilor de exercitare a influenţei
managementului bancar asupra implementării politicii băneşti şi
de credit a statului, funcţia de reglementare a sistemului bănesc
şi de credit este cea mai eficientă şi ocupă un loc prioritar.

147
Tocmai de aceea aici o vom menţiona doar printre celelalte
funcţii, consacrându-i un spaţiu mai larg în cadrul unei prelegeri
speciale.
Funcţia de emitere cu drept de monopol a bancnotelor.
Băncii Centrale, în calitate de reprezentant al statului, i se
atribuie monopolul doar asupra emisiunii bancnotelor, adică a
monedei naţionale de credit, unanim acceptată în ţară ca mijloc
de stingere a creanţelor.
Aceasta este una dintre cele mai vechi şi importante funcţii
ale băncilor centrale. O dată cu dezvoltarea capitalismului, ea a
suferit o serie de modificări esenţiale: dacă în prima perioadă de
constituire a sistemelor de credit atât băncile comerciale, cât şi
băncile centrale înfăptuiau emisiunea bancnotelor, apoi, în urma
procesului de centralizare (concentrare) a emiterii bancnotelor în
mâinile celor mai mari bănci şi transformării acestor bănci în
bănci centrale, monopolul asupra emisiunii biletelor de bancă a
fost atribuită doar unei singure bănci – Centrală.
În epoca monometalismului-aur, bancnotele Băncii Centrale
erau garantate dublu: în aur şi în cambii comerciale. După
renunţarea la sistemul standardului-aur, emisiunea bancnotelor
este înfăptuită cu precădere în bonuri de tezaur ale guvernului. În
această situaţie, legătura nemijlocită dintre bancnote şi circulaţia
mărfurilor a slăbit evident.
Actualmente, Banca Centrală e abilitată cu dreptul exclusiv
de lansare a banilor lichizi în circulaţie, drept exercitat în
procesul creditării băncilor comerciale, bugetului de stat,
cumpărării titlurilor de valoare în valută.
În unele ţări, Banca Centrală asigură cu drept de monopol
emisiunea banilor în monedă, însă, de regulă, de baterea acestora
se ocupă Ministerul Finanţelor. În ce priveşte cazul din urmă,
Banca Centrală cumpără monede de la vistieria statului după
valoarea lor nominală, iar diferenţa dintre valoarea nominală şi
costul de producţie a monedelor este inclusă în veniturile
bugetului de stat. Monedele cumpărate sunt lansate în circulaţie

148
de către Banca Centrală o dată cu bancnotele emise de ea.
Bancnotele, după cum s-a menţionat deja, alcătuiesc doar o
parte neînsemnată a masei monetare a ţărilor puternic
industrializate, însă emisiunea de bancnote continuă să rămână
absolut necesară – pentru efectuarea plăţilor în sfera comerţului
en-detail, precum şi pentru asigurarea lichidităţii sistemului de
credit. Monopolul (dreptul exclusiv) de emitere a banilor a făcut
ca Banca Centrală să devină centru de emisiune-casă al
sistemului bancar, deoarece obligaţiunile (titlurile) emise de B.C.
pot servi drept rezervă de casă pentru orice bancă comercială.
Funcţia de realizare (implementare) a politicii valutare.
Banca Centrală este promotorul politicii valutare de stat, ce
prevede un complex de măsuri al căror scop constă în
consolidarea poziţiilor economice externe ale ţării. Obiectivele
(direcţiile) politicii valutare sunt determinate de situaţia
economică şi politică din ţară, de starea balanţei de plăţi şi
circulaţiei băneşti, precum şi de angajamentele sale pe plan
extern, asumate ca participant (membru) al organizaţiilor
internaţionale valutare şi de credit.
În linii generale, politica valutară constă în:
− reglementarea cursului valutar pe calea menţinerii
cursului de schimb al monedei naţionale;
− înfăptuirea reglementării (gestiunii) valutare şi a
controlului valutar pe calea reglementării decontărilor
internaţionale, balanţei plăţilor, controlului circulaţiei
valorilor valutare atât în propria ţară, cât şi dincolo de
frontierele ei, participarea la elaborarea prognozei şi
organizarea procesului de întocmire a balanţei de plăţi;
− formarea rezervelor valutare şi administrarea acestora,
realizând operaţiuni în sfera circulaţiei rezervelor
valutare în aur;
− înfăptuirea colaborării valutare internaţionale şi
participarea la lucrările de pregătire a acordurilor
(convenţiilor) internaţionale asupra problemelor

149
 respective, colaborării cu băncile centrale ale altor ţări,
precum şi cu organizaţiile valutare şi de credit
internaţionale şi regionale, reprezentând ţara dată în
aceste organizaţii.
Instrumentele politicii valutare constau în intervenţiile
valutare şi în mulţimea de mecanisme ale reglementării monetare
şi de credit (politica scontului, tranzacţiile pe piaţa deschisă,
instituirea cerinţelor de rezervă faţă de bănci ş.a.).
Funcţia de bancă a băncilor. Spre deosebire de băncile
comerciale, Banca Centrală nu se implică în relaţii directe cu
oamenii de afaceri şi populaţia. Clientela sa de bază o
alcătuiesc băncile comerciale, care acţionează ca un fel de
intermediari între sfera economică şi Banca Centrală. Aceasta
din urmă păstrează numerarul disponibil al băncilor comerciale,
adică rezervele lor de casă. Istoriceşte, băncile comerciale plasau
aceste rezerve în Banca Centrală cu titlu de fond de garanţie
pentru amortizarea depozitelor. În sec.20, băncile comerciale din
majoritatea ţărilor, conform legii, erau datoare să-şi păstreze o
parte din rezervele de casă la Banca Centrală. Aceste rezerve se
mai numesc rezerve bancare obligatorii. Banca Centrală
stabileşte raportul minimal dintre rezervele obligatorii şi
obligaţiile depozitare (norma rezervelor obligatorii).
Preluând spre păstrare rezervele de casă ale băncilor
comerciale, Banca Centrală le acordă asistenţă de credit. Ea
organizează decontările interbancare, coordonează şi
reglementează organizarea sistemelor de decontare, serveşte
drept centru de decontare al sistemului bancar.
Funcţia de bancă a guvernului. După cum s-a remarcat,
indiferent de cui aparţine capitalul, băncile centrale sunt strâns
legate de instituţia statului. În calitate de bancher al guvernului,
Banca Centrală se prezintă şi în calitate de casier, creditor,
consultant financiar. Banca Centrală îşi deschide conturile pentru
guvern şi departamentele guvernamentale. În majoritatea ţărilor,
una din atribuţiile Băncii Centrale este executarea de casă a

150
bugetului de stat. Veniturile guvernului, provenite din impozite,
taxe şi împrumuturi, sunt trecute într-un cont fără dobândă al
trezoreriei din Banca Centrală, toate cheltuielile guvernului fiind
acoperite din acest cont.
Banca Centrală creditează statul, oferă consultaţii
Ministerului Finanţelor în problemele alegerii zilei pentru
organizarea emisiunilor şi calcularea gradului de rentabilitate al
efectelor de stat în funcţie de situaţia pe piaţa hârtiilor de
valoare, gestionează datoria publică. Prin gestiunea datoriei
publice se au în vedere operaţiunile Băncii Centrale de plasare şi
amortizare a împrumuturilor, organizarea achitării dobânzilor
pentru ele, conversiunilor şi consolidării acestor împrumuturi.
Banca Centrală aplică diverse metode de gestionare a datoriei
publice:
− cumpără sau vinde titluri (obligaţiuni) de stat cu scopul
de a influenţa cursul şi rentabilitatea lor;
− modifică condiţiile vânzării;
− prin diverse metode, sporeşte atractivitatea titlurilor de
stat pentru mobilizarea (atragerea) investitorilor privaţi.
Funcţia de control şi supraveghere (monitoring). În
majoritatea ţărilor lumii, Banca Centrală exercită controlul şi
supravegherea băncilor în scopul menţinerii stabilităţii şi
fiabilităţii sistemului bancar, apărării intereselor deponenţilor şi
creditorilor. Într-o serie de ţări (Australia, Italia, Rusia) funcţia
de control şi supraveghere o îndeplineşte în mod exclusiv Banca
Centrală; în alte ţări (Germania, Elveţia, Franţa) – Banca
Centrală, în colaborare cu de alte organisme (trezoreria, comisia
bancară etc.), iar în unele ţări (Canada, Austria, Danemarca,
Norvegia) – alte organisme, nu Banca Centrală.
Principalele obiective ale funcţiei de supraveghere şi
control, exercitată de Banca Centrală asupra băncilor comerciale,
sunt:
− eliberarea licenţelor pentru activitatea bancară
şi efectuarea anumitor tipuri de operaţiuni (valutare,

151
 cu hârtii de valoare, cu metale preţioase);
− verificarea şi analiza dărilor de seamă
financiare, prezentate de instituţiile bancare,
efectuarea reviziilor pe teren;
− stabilirea normativului pentru rezervele
obligatorii şi instituirea sistemului de normative
economice, controlul respectării lor.
În ultimele decenii ale secolului 20, sistemul de control
bancar, treptat, a căpătat un caracter internaţional, fapt
condiţionat de internaţionalizarea băncilor (activităţii bancare).
În 1975, preşedinţii băncilor centrale a 10 ţări europene puternic
industrializate au înfiinţat la Basel Comitetul pentru problemele
controlului şi reglementării bancare, sau „Comitetul lui Cook”,
numit astfel în cinstea directorului Băncii Engleze Piter Cook –
iniţiatorul creării acestui organism internaţional de control
(supraveghere).
În aprilie 1977, Comitetul din Basel a prezentat documentul
„Principiile fundamentale de supraveghere eficientă a activităţii
bancare”, conţinând 25 de principii care stau la baza organizării
unui control şi gestiuni bancare eficiente. „Principiile de la
Basel” au fost elaborate de grupul „celor zece” ţări, în colaborare
cu reprezentanţii organelor de control bancar din 15 ţări. Aceste
principii au fost aprobate de conducerea băncilor centrale ale
„celor zece”, iar organelor de control bancar din toate ţările li s-a
propus să se conducă după respectivele principii. În fond, ele
conţin o serie de cerinţe standard, aplicate în statele cele mai
dezvoltate ale lumii.
Toate funcţiile Băncii Centrale sunt strâns corelate între ele.
Creditând statul şi băncile, Banca Centrală creează instrumentele
necesare de credit pentru circulaţie, asigurând totodată emisiunea
şi stingerea titlurilor (obligaţiunilor) guvernamentale. Ea îşi
exercită influenţa asupra ratei dobânzii pentru împrumutul
acordat.
Această situaţie determină poziţia specială ocupată de Banca

152
Centrală în sistemul bancar şi creează premise obiective pentru
exercitarea funcţiei sale principale – de reglementare bănească
şi de credit.
Banca Naţională a Moldovei este banca centrală a ţării, a
cărei sarcină principală constă în asigurarea şi menţinerea
stabilităţii monedei naţionale. Urmărind acest scop. B.N.M.
stabileşte şi susţine (menţine) condiţiile impuse de pieţele
monetară, de credit şi valutară, care contribuie la dezvoltarea
consecventă şi stabilă a ţării, elaborează şi realizează principalele
obiective ale politicii monetare (valutare) şi de credit bazate pe
relaţiile de piaţă.
Structura organizatorică a Băncii Naţionale include
departamente, direcţii, servicii, alte subdiviziuni. Banca
Naţională este condusă de Consiliul Administrativ, alcătuit din
cinci membri: Preşedintele Băncii Naţionale (preşedintele
Consiliului Administrativ), prim-vicepreşedintele (locţiitorul
preşedintelui Consiliului Administrativ), trei vicepreşedinţi.
Preşedintele Băncii Naţionale este desemnat de Parlament.
Toţi membrii Consiliului Administrativ sunt numiţi pe un termen
de 7 ani.
Preşedintele prezintă Consiliului Administrativ propunerile
cu privire la politica monetară şi valutară şi asigură
implementarea lor, reprezintă Banca Naţională în relaţiile cu alte
instituţii, este abilitat cu o serie de atribuţii care nu sunt de
competenţa Consiliului Administrativ.
Consiliul Administrativ determină regulile de funcţionare a
Băncii Naţionale. În cadrul îndeplinirii funcţiilor sale, participă
la discutarea rapoartelor despre situaţia economică şi politică a
ţării, în care scop, locţiitorul preşedintelui Consiliului
Administrativ asigură prezentarea periodică de către
departamente, direcţii şi secţii (filiale) a dărilor de seamă asupra
următoarelor probleme:
− administrarea operaţiunilor Băncii Naţionale
şi a efectuării lor;

153
 − situaţia sistemului financiar, inclusiv a
băncilor;
− alte dări de seamă conform deciziei
Consiliului Administrativ.
Consiliul Administrativ îndeplineşte funcţiile ce urmează:
− determină politica monetară a statului,
inclusiv restricţiile asupra operaţiunilor pe piaţa
liberă, efectuate de Banca Naţională, rata dobânzii
pentru depozitele din Banca Naţională, condiţiile de
acordare a creditelor, tipurile şi volumul rezervelor
pe care instituţiile financiare sunt obligate să le
păstreze la Banca Naţională, stabileşte valoarea
nominală, modul de prezentare grafică a bancnotelor
şi monedelor, procedura de lansare în circulaţie şi
condiţiile de retragere din circulaţie;
− determină politica valutară a ţării, inclusiv
regulile de stabilire a cursului monedei naţionale,
primeşte şi aprobă actele de uz general ale Băncii
Naţionale, aprobă rapoartele, dările de seamă
financiare anuale (gestiunea financiară) şi
recomandările ce urmează să fie prezentate de către
Banca naţională Guvernului şi Parlamentului. De
asemenea, adoptă deciziile cu privire la colaborarea
Băncii Naţionale cu organizaţiile internaţionale;
− aprobă fiecare credit acordat Guvernului în
limitele stabilite de politica monetară; aprobă, cu o
majoritate de cel puţin două treimi din voturile
membrilor Consiliului prezenţi la şedinţă, punerea la
dispoziţie a altor instrumente financiare bancare,
prezintă propuneri cu privire la sporirea capitalului
Băncii Naţionale;
− adoptă decizii cu privire la noi emisiuni de
titluri (obligaţiuni) ale Băncii Naţionale, volumul şi
condiţiile emiterii lor, defineşte titlurile de creanţă,

154
 aprobă devizul (planul de cheltuieli) al Băncii
Naţionale;
− aprobă Statutul (Regulamentul) Băncii
Naţionale şi stabileşte regulile de administrare şi de
funcţionare a băncii, determină structura Băncii
Naţionale, procedura şi condiţiile de angajare a
personalului Băncii Naţionale, influenţează şi
desfiinţează secţii şi reprezentanţe ale Băncii
Naţionale.
Organul de control intern al Băncii Naţionale este condus de
controlorul-şef, desemnat pe o perioadă de cinci ani de către
Consiliul Administrativ. Controlorul-şef, în colaborare cu
experţii controlului intern, stabileşte regulile de control intern;
efectuează controlul asupra operaţiunilor Băncii Naţionale,
modului de verificare a conturilor şi registrelor contabile,
procedurilor de gestiune contabilă şi executării devizului băncii,
prezintă Consiliului Administrativ rapoarte de expertiză şi
recomandări (sugestii) asupra rezultatelor controlului; efectuează
verificarea contabilă a dărilor de seamă contabile şi a
documentelor contabile necesare şi prezintă concluzii asupra lor.
Banca Naţională colaborează cu Guvernul Republicii
Moldova în vederea realizării obiectivelor sale, reprezintă ţara la
consfătuirile (forurile) interguvernamentale, în consiliile şi
organizaţiile pentru soluţionarea problemelor politicii monetare
şi de credit, licenţierea activităţii bancare şi controlului bancar.
B.N.M. cooperează cu organizaţii internaţionale care au ca
obiectiv asigurarea stabilităţii financiare şi economice pe calea
colaborării internaţionale. În limita competenţei sale, îşi asumă
obligaţii şi execută operaţiuni legate de participarea R.Moldova
în organizaţiile internaţionale.
Banca Naţională, periodic, informează asupra indicatorilor
analizei macroeconomice, datelor monitorizării pieţei monetare
şi gestiunii statistice, inclusiv asupra masei monetare, acordării
creditelor, balanţei de plăţi şi situaţiei pe piaţa valutară.

155
 Banca prezintă Parlamentului comisiilor sale permanente
note explicative asupra problemelor politicii promovate de ea şi,
la cererea Parlamentului, avizează proiectele de legi.
Pentru a-şi îndeplini funcţiile, Banca Naţională emite
decizii, regulamente, instrucţiuni şi dispoziţii, care au forţă
obligatorie (putere de lege) pentru instituţiile financiare, alte
persoane juridice şi fizice. Conform sarcinii şi funcţiilor sale de
bază, Banca Naţională, în colaborare cu Guvernul, determină şi
implementează politica monetară şi valutară a ţării. În fiece an,
nu mai târziu de 1 februarie, B.N.M. prezintă Parlamentului şi
Guvernului şi publică ulterior un raport de evaluare a situaţiei
economice şi financiare a statului, o expunere a politicii
monetare şi valutare dirijate pentru anul următor şi pentru o
perioadă mai lungă, precum şi condiţiile de la care a pornit
pentru determinarea acestei politici, întocmirea bilanţului şi
evaluarea politicii monetare şi valutare pe anul trecut.
În colaborare cu Guvernul, Banca Naţională prezintă
Parlamentului prognoza îndeplinirii balanţei de plăţi a ţării pe
anul în curs şi pe anul viitor. Capitalul Băncii Naţionale poate fi
sporit prin decizia Consiliului Administrativ, aprobată de
Parlament. Statul alocă întregul capital şi este posesorul lui.
Capitalul băncii nu poate fi micşorat decât cu condiţia
introducerii modificărilor necesare în Legea Băncii Naţionale.
În cazul scăderii valorii activelor din balanţa Băncii
Naţionale faţă de suma pasivelor şi a capitalului disponibil,
Ministerul Finanţelor, în timp de 60 de zile după publicarea
balanţei, transferă B.N.M. cantitatea de capital care lipseşte sub
forma unor titluri de valoare ale Guvernului, care prevăd
achitarea dobânzilor, calculate după rata pieţei.
Venitul net (beneficiul) Băncii Naţionale, pe fiecare an
financiar, se calculează după scăderea costurilor operaţionale din
anul respectiv şi acoperirea datoriilor riscante şi compromise,
minus cotele de amortizare; răscumpărarea hârtiilor de valoare
păstrate în Banca Naţională, transmise acesteia de Ministerul

156
Finanţelor în contul capitalului care lipseşte; după prelevarea a
20% din suma de venituri rămasă, în fondul de rezervă, până în
momentul în care acesta va depăşi de două ori volumul de capital
de care dispune. Suma venitului net este trecută în contul de
venituri al Bugetului de Stat.
Controlul devizului, aprobat de Consiliul Administrativ al
Băncii Naţionale, este efectuat de Curtea de Conturi.
În afară de funcţiile principale deja enumerate ale băncilor
centrale, banca Naţională a Moldovei:
− efectuează analiza economică şi monetară
(financiară) şi, în baza rezultatelor, prezintă Guvernului
propunerile sale, aducându-le totodată la cunoştinţa
opiniei publice;
− emite (acordă) licenţe şi reglementează
activitatea instituţiilor financiare, monitorizează sistemul
naţional de plăţi, contribuind la funcţionarea eficientă a
sistemului de achitări interbancare;
− în numele guvernului (statului), îşi asumă
obligaţii, execută operaţiuni legate de participarea
Republicii .Moldova la activitatea organizaţiilor publice
internaţionale în sfera bancară, de credit şi monetară, în
conformitate cu condiţiile convenţiilor internaţionale,
întocmeşte balanţa de plăţi a statului.
Banca Naţională a Moldovei stabileşte pentru băncile
comerciale norme de rezerve obligatorii în raport cu volumul
depozitelor şi altor active similare destinate acestui scop.
Rezervele obligatorii sunt menţinute prin metoda de reţinere a
numerarului în case sau în conturile corespondente ale băncilor
ori în conturile speciale ale conturilor din Banca Naţională.
Aceasta din urmă plăteşte (acoperă în numerar) o mică parte din
rezervele obligatorii, ce depăşeşte 5% din suma pasivelor pe a
căror bază sunt calculate aceste rezerve, sau chiar partea
majoritară.
În cazul nerespectării de către băncile comerciale a

157
cerinţelor privind rezervele obligatorii, banca Naţională le
administrează o amendă în mărime de un salariu de bază pe o zi,
existent la data fixării lipsei de capital, pentru întreaga perioadă a
acestei încălcări. Amenda este încasată la Bugetul de Stat prin
decontarea peremptorie a banilor din contul băncii sancţionate în
contul Băncii Naţionale.
Creditele pot fi acordate de Banca Naţională sub formă de
avans, împrumut, vânzare, evaluare şi reevaluare a
instrumentelor (pe bază de concurs şi fără concurs). Creditele
negarantate nu sunt acordate decât în cazuri excepţionale, când e
nevoie să fie păstrată integritatea sistemului bancar. Periodic,
Banca Naţională aduce la cunoştinţa opiniei publice rata minimă
a dobânzii pentru creditele acordate băncilor, criteriile obiective
după care sunt admise băncile la concursul de obţinere a
creditelor.
Banca Naţională poate acorda băncilor credite garantate cu:
− hârtii de valoare, care au fost emise de Guvern
şi fac parte din emisiunea de stat, având un termen de
rambursare de maximum un an din ziua procurării lor de
Banca Naţională;
− hârtii de valoare emise de Banca Naţională;
− cambii simple şi trate, emise şi prezentate
pentru scopuri comerciale, industriale sau agricole
oneste, cu două sau mai multe andosamente cambiale,
dintre care măcar unul aparţine uneia dintre bănci, cu
termenul de rambursare nu mai lung de nouă luni din
ziua procurării lor de Banca Naţională;
− documente prevăzute în lista de titluri, emise
pe baza valorilor în mărfuri şi materiale, asigurate contra
riscurilor, în volumul stabilit de Banca Naţională;
− depozite şi alte conturi în Banca Naţională sau
într-o altă instituţie financiară acceptată de bancă. Banca
Naţională funcţionează în calitate de bancher şi agent
fiscal al statului şi organelor acestuia. Însă, nici o

158
 tranzacţie sau operaţiune (exceptând acordarea de credite
statului) nu poate servi ca asistenţă financiară pentru
organele respective. Banca prezintă Guvernului
explicaţiile de rigoare cu privire la problemele băneşti şi
financiare ce ţin de competenţa ei, iar Guvernul se
consultă cu B.N.M. în problemele de competenţa sa.
La intervenţia Guvernului, Banca Naţională primeşte
depozite de la trezorerie şi de la alte organisme de stat; în funcţie
de depozitariu, primeşte şi eliberează sume de bani, ţine evidenţa
pe conturi şi prestează alte servicii financiare; execută plăţi în
limitele soldurilor aflate pe conturi; abilitează alte bănci să
primească depozitele respective în condiţiile stabilite după
principiul înţelegerii mutuale.
Impozitele, taxele şi alte plăţi obligatorii încasate de la
contribuabili şi intrate în conturile Bugetului de Stat şi în
fondurile extrabugetare din băncile care le deservesc pe acestea
sunt trecute în contul unic al trezoreriei din Banca Naţională sau
într-un alt cont corespunzător al bugetului local nu mai târziu de
sfârşitul zilei care urmează după ziua încasării lor.
Banca Naţională exercită funcţia de agent fiscal al statului în
organizaţiile de servire a efectelor de stat sub formă de înscrisuri
în conturi, vizând următoarele domenii:
− marketingul hârtiilor de valoare emise de stat
şi de organismele sale;
− achitarea sumei majoritare pentru hârtiile de
valoare, dobânzilor şi altor comisioane;
− alte domenii care corespund sarcinilor şi
funcţiilor principale ale Băncii Naţionale.
Banca Naţională acordă statului credite doar în lei, care sunt
garantate cu titluri de creanţă negociabile, emise şi eliberate de
către stat Băncii Naţionale cu dobânzi la nivelul ratelor de piaţă
şi cu termene de rambursare corespunzătoare termenului
respectiv al creditului garantat de ele. Pentru fiecare credit, se
perfectează un acord între Guvern (în persoana Ministerului

159
Finanţelor) şi Banca Naţională, în care se indică suma creditului,
termenele, rata dobânzii pentru ele şi alte comisioane.
Banca Naţională este în drept să cumpere şi să vândă hârtii
de valoare emise de stat, dacă acestea sunt pasibile de stingere în
termen de 180 de zile, sau dacă sunt necesare pentru acordarea
de credite băncilor.
În scopul licenţierii (emiterii licenţelor), exercitării
controlului (supravegherii) şi reglementării activităţii instituţiilor
financiare, Banca Naţională are dreptul să:
− editeze actele normative necesare şi să ia
măsurile corespunzătoare pentru a-şi exercita
împuternicirile şi a-şi îndeplini obligaţiile;
− să controleze (inspecteze) toate instituţiile
financiare;
− să ceară instituţiilor financiare să prezinte
Băncii Naţionale informaţia necesară pentru a-şi
desfăşura activitatea; să ceară instituţiilor financiare să
adopte măsuri în vederea ameliorării situaţiei în care s-au
pomenit sau să aplice faţă de acestea sancţiunile
prevăzute de lege.
Banca Naţională exercită funcţia de agent al statului la
aplicarea legislaţiei controlului valutar. Prin intermediul B.N.M.,
se transmit dări de seamă, informaţii şi alte date prevăzute de
legislaţie.
Referitor la problemele de reglementare valutară, Banca
Naţională editează acte normative, eliberează şi retrage licenţe,
monitorizează şi reglementează activitatea instituţiilor care
practică schimbul valutar; determină metodele de stabilire a
cursului valutar al leului moldovenesc în raport cu alte monede
naţionale; în bilanţul său, ţine cont de rezervele internaţionale de
valută ale statului, prezentându-le: în aur, valută străină, în
bancnote şi monede sau conturi bancare în valută străină plasate
în străinătate; oricare alte active recunoscute pe plan
internaţional; poliţe (cambii) cu achitarea în valută străină, emise

160
şi garantate de alte state, de băncile centrale ale acestora sau de
organizaţii publice financiare internaţionale, precum şi în
acorduri încheiate de ele asupra operaţiunilor forvard şi de
răscumpărare (a titlurilor).
Rezervele valutare internaţionale sunt menţinute de Banca
Naţională la nivelul necesar realizării politicii monetare şi
valutare a statului. Dacă rezervele valutare scad la nivelul care
pune în pericol politica valutară a statului sau realizarea în
termenul convenit a tranzacţiilor internaţionale, banca prezintă
Parlamentului şi Guvernului un raport asupra situaţiei rezervelor
valutare internaţionale, indicând cauzele care au condiţionat
reducerea acestora. Raportul va conţine, de asemenea, o serie de
recomandări cu privire la modul de ameliorare a situaţiei. Banca
va prezenta raporturi şi recomandări de acest gen până se va
constata că situaţia s-a redresat.
În termen de patru luni după încheierea anului financiar,
Banca Naţională prezintă Parlamentului:
− darea de seamă financiară aprobată prin avizul
organizaţiei de control intern;
− raportul asupra activităţii sale şi operaţiunilor
efectuate în decursul anului precedent;
− raportul asupra situaţiei economice a statului.
În afară de aceasta, până la data de 25 a fiecărei luni, Banca
Naţională prezintă Parlamentului şi Guvernului o scurtă sinteză
asupra situaţiei financiare din luna precedentă.
Banca Naţională nu este în drept să acorde nici un fel de
sprijin financiar, fie prin acordare de credit directă sau indirectă,
fie prin procurare de credit, participaţie la credit, fie prin
utilizarea oricăror instrumente care implică diverse genuri de
obligaţii, fie prin asumarea datoriei sau a altor acţiuni analogice;
nu i se permite să practice nici o activitate comercială, în special,
să achiziţioneze acţiunile subiecţilor economiei, inclusiv ale
instituţiilor financiare, să cumpere (dobândească) dreptul de
proprietate cu caracter financiar, comercial, agricol, industrial.

161
 Totodată, Băncii Naţionale i se permite:
− să investească nu mai puţin de 29 la sută din
capitalul propriu şi din fondurile sale în organizaţii care
se obligă să presteze servicii de evaluare, gestionare,
păstrare a bunurilor gajate, procesare şi transmitere a
informaţiei, editare a instrumentelor financiare, efectuare
a operaţiunilor cliring, prestare a serviciilor de curier şi
vânzare a patrimoniului, însă – doar Băncii Naţionale şi
altor instituţii financiare;
− să-şi investească mijloacele financiare în
titluri lichide, emise de emitenţi fiabili;
− să dobândească, în scopul achitării datoriei
sale, orice drepturi în sfera operaţiunilor pe care banca nu
este abilitată să le efectueze, cu condiţia înstrăinării lor
cât mai urgente;
− să acorde credite oricărui salariat în baza
regulamentului aprobat de Consiliul Administrativ al
băncii.
Banca Naţională adună informaţia statistică primară, de care
are nevoie pentru activitatea sa, de la organele de stat
competente, instituţiile financiare, alte persoane juridice şi fizice;
contribuie la sistematizarea regulilor şi practicii de culegere,
procesare şi utilizare a datelor statistice în limitele competenţei
sale, determină genurile şi procedura prezentării informaţiei
statistice primare de care are nevoie de către organizaţiile care
sunt datoare să o prezinte băncii, stabileşte condiţiile de păstrare
a secretului privind această informaţie.
Banca Naţională, proprietatea, bunurile şi veniturile sale,
precum şi tranzacţiile şi operaţiunile efectuate de ea sunt scutite
de plata impozitelor, taxelor vamale şi altor taxe.
Dacă se constată că au fost încălcate legile sau nerespectate
cerinţele prevăzute de actele normative ale Băncii Naţionale,
aceasta din urmă este abilitată:
− să pedepsească cu avertizare în scris;

162
 − să încheie cu instituţia, ce şi-a permis să
încalce legea, un acord care să prevadă o serie de măsuri
pentru înlăturarea respectivelor încălcări (abateri);
− să aplice amenzi şi să le încaseze în mod
forţat (peremptoriu) într-o proporţie de trei ori mai mare
decât venitul obţinut sau paguba cauzată;
− să suspendeze pe un timp sau pentru
totdeauna activitatea vinovatului;
− sa retragă licenţe.
Litigiile apărute între Banca Naţională şi alţi subiecţi sunt
judecate în instanţă sau examinate de judecata arbitrală (arbitraj).

Concluzie
Apariţia Băncilor Centrale este determinată de faptul că în
majoritatea ţărilor emisiunea tuturor bancnotelor se concentrase
într-o singură bancă, care a început să fie numită Bancă Centrală
de Emisiune. Această denumire reflectă rolul băncii pe care îl
joacă în sistemul de credit al ţării. Banca Centrală îndeplineşte
într-un fel funcţia de subdiviziune organizatorică de bază a
sistemului naţional de credit.

Subiectele pentru verificarea cunoştinţelor:

1. Numiţi etapele constituirii a băncilor centrale.
2. Explicaţi necesitatea existenţei Băncii Centrale.
3. Enumeraţi şi explicaţi funcţiile băncilor centrale.
4. Explicaţi necesitatea reglementării activităţii bancare.
5. Definiţi noţiunea şi elementele cheie a politicii monetare.
6. Descrieţi principalele caracteristici a Băncii Naţionale
din Moldova.

Literatura:
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă, credit, bănci.
Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997, pag.
230-240

163
 2. Ionescu L. Băncile şi operaţiunile bancare, Editura
Economică, 1996., pag.71-90
3. Жуков Е. Ф. Общая теория денег и кредита, Москва:
ЮНИТИ, 2000, c. 158-169.

Capitolul 10. BĂNCILE COMERCIALE

ŞI FUNCŢIILE LOR

Obiectivele de studiu
♦ Băncile Comerciale: esenţă, concept şi principii de
funcţionare;
♦ Tipuri de operaţiuni ale băncilor comerciale.
♦ Structura organizatorică a băncilor comerciale.

Noţiunile fundamentale:
Baca comercială, depozit, credit, investiţii, piaţa de
capital, intermediator în relaţii economice ale agenţilor
economici.

Termenul de „bancă comercială” a apărut în primele etape

de dezvoltare ale activităţii bancare, când băncile sprijineau
preponderent comerţul, schimbul de mărfuri şi plăţile.
Principalii clienţi ai acestor bănci erau „comercianţii” – de aici
se trage şi noţiunea de „bancă comercială”.
Odată cu dezvoltarea industriei, au apărut operaţiile de
creditare pe termen scurt a ciclului de producţie. Termenul de
creditare se majora treptat, o parte a resurselor bancare a
început să se învestească în capital fix, hârtii de valoare ş.a.,
astfel termenul „comercial” în noţiunea de bancă şi-a pierdut
sensul iniţial. Acum acest termen presupune caracterul „de
afacere” al băncii, orientarea ei spre deservirea tuturor agenţilor
economici indiferent de sfera de activitate.

164
 În mecanismul de funcţionare al sistemului de creditare al
statului un rol important îl au băncile comerciale. Ele sunt nişte
organizaţii multifuncţionale ce activează în diferite sectoare ale
pieţei capitalului de împrumut. Băncile acumulează partea de
bază a resurselor de creditare şi oferă clienţilor ei un complex
de servicii financiare, care includ creditarea, deschiderea
depozitelor, decontări, vânzarea-cumpărarea şi păstrarea
valorilor mobiliare, a valutei străine etc. În economia de piaţă
modernă activitatea băncilor comerciale are un rol major
datorită legăturii lor cu toate sectoarele economiei. Scopul
băncilor este de a asigura circulaţia continuă a capitalului şi a
banilor, creditarea întreprinderilor industriale, a statului şi a
populaţiei, crearea condiţiilor favorabile pentru creşterea
economică.
Băncile comerciale moderne, având rolul de intermediari
financiari, îndeplinesc o funcţie macroeconomică importantă,
asigurând redistribuirea interramurală şi interregională a
capitalului bănesc. Mecanismul bancar de distribuire şi
redistribuire a capitalului pe sfere şi ramuri permite dezvoltarea
economiei în dependenţă de necesităţile obiective ale
producerii şi contribuie la restructurarea economiei.
Creşterea rolului economic al băncilor comerciale se
observă în prezent şi prin lărgirea sferei lor de activitate şi
dezvoltarea unor tipuri noi de servicii financiare. În prezent,
băncile comerciale ale unor ţări pot presta clienţilor lor până la
câteva sute de servicii.
O trăsătură specifică băncilor comerciale constă în faptul
că scopul de bază al activităţii lor este obţinerea profitului. În
aceasta şi constă „interesul comercial” din sistemul relaţiilor de
piaţă. În Republica Moldova crearea şi funcţionarea băncilor
comerciale se bazează pe „Legea cu privire la instituţiile
financiare”, aprobată la 21 iulie 1995. În conformitate cu
această lege, banca – este o instituţie financiară care primeşte
de la persoane fizice sau juridice depozite sau echivalentele lor,

165
ce pot fi transferate prin intermediul diferitor instrumente de
plată, şi care foloseşte total sau parţial aceste mijloace pentru
acordarea de credite sau investire pe propriul său cont şi risc.

166
Formele organizatorico-juridice ale băncilor comerciale
Băncile comerciale reprezintă al doilea nivel al sistemului
bancar. În calitate de persoană juridică, cu scopul de a obţine
profit, banca:
– atrage pe depozite mijloace băneşti ale persoanelor
fizice şi juridice;
– plasează aceste mijloace din nume propriu şi pe cont
propriu, în condiţii de rambursare, achitare, urgenţă;
– ţine evidenţa conturilor bancare ale persoanelor fizice
şi juridice.
Banca comercială poate fi creată ca societate economică cu
capital acţionar, adică în formă de societate pe acţiuni (SA).
Activitatea băncilor, create sub formă de societate pe acţiuni
(BCA), se reglementează conform „Legii cu privire la instituţiile
financiare” şi „Legii cu privire la societăţile pe acţiuni”.
Societatea pe acţiuni este organizaţia comercială al cărei
capital social este divizat într-un număr anumit de acţiuni, care
atestă drepturile obligatorii ale acţionarilor faţă de această
societate. Acţionarii nu răspund de angajamentele societăţii şi
poartă riscul legat de activitatea ei, în limita costului acţiunilor
pe care le deţin. Acţionarii care nu au achitat pe deplin
acţiunile, poartă responsabilitate solidară privind angajamentele
întreprinderii în limita costului acţiunilor neachitate.
Banca pe acţiuni poartă răspundere pentru angajamentele
sale în limita întregului său patrimoniu, dar nu este responsabilă
pentru angajamentele acţionarilor săi.
Dacă falimentul băncii pe acţiuni este condiţionat de
activitatea sau pasivitatea acţionarilor săi sau a altor persoane, care
dădeau instrucţiuni obligatorii personalului băncii şi dirijau cu
activitatea ei, atunci, în caz de insuficienţă de patrimoniu, asupra
acestor acţionari sau altor persoane, se poate impune
responsabilitatea subsidiară pentru angajamentele băncii.

167
 Banca acţionară poate fi societate pe acţiuni de tip deschis
sau închis, fapt determinat de statutul ei. Dacă banca este o
societate pe acţiuni de tip deschis, atunci ea este în drept să
efectueze subscrierea deschisă la acţiunile emise şi să le
realizeze liber pe piaţă. Acţionarii băncii pot vinde acţiunile pe
care le deţin fără acordul celorlalţi acţionari. BCA de tip
deschis i se permite şi subscrierea închisă. În acest caz acţiunile
se repartizează doar fondatorilor băncii sau unui cerc restrâns
de persoane dinainte stabilit. Cu toate acestea, dreptul de a
petrece subscriere închisă la acţiunile emise trebuie să fie
prevăzut în Statutul BCA deschise şi în actele legislative ale
Republicii Moldova. Numărul de acţionari ai BCA deschise nu
este limitat.
Banca creată sub formă de SA de tip închis nu are dreptul
să petreacă subscriere deschisă la acţiunile emise sau să le ofere
printr-o altă modalitate unui număr nelimitat de persoane. O
BCA de tip închis nu poate avea mai mult de 50 acţionari. Dacă
numărul acţionarilor depăşeşte cifra de 50, atunci banca trebuie
să se transforme în SA de tip deschis pe perioada de un an. În
caz contrar, banca va fi lichidată prin judecată. Acţiunile BCA
de tip închis se repartizează doar fondatorilor săi sau unui cerc
restrâns de persoane dinainte stabilit.
În Republica Moldova fondatori ai băncilor comerciale pot fi
atât persoane juridice, cât şi fizice. Pentru formarea capitalului
social al băncii nu se permite utilizarea mijloacelor din bugetul
consolidat, fondurilor extrabugetare de stat, mijloacelor băneşti
libere, aflate sub administrarea organelor centrale ale puterii de
stat (cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie).
Mijloacele băneşti ale subiecţilor Republicii Moldova,
precum şi mijloacele băneşti libere ale subiecţilor Republicii
Moldova, aflate în administrarea organelor puterii de stat,
organelor de administraţie locală, pot fi utilizate pentru
formarea capitalului social al băncii, dacă acest fapt este

168
prevăzut de legislaţia specială a Republicii Moldova sau de
hotărârea organului de administraţie locală.
Pentru formarea capitalului social al băncii poate fi atras şi
capital străin. În prezent, ponderea lui în sistemul bancar din
Republica Moldova este limitată de o cotă, care se calculează
ca raportul dintre suma capitalului instituţiilor creditare cu
investiţii străine şi a capitalului filialelor băncilor străine şi
capitalul social total al instituţiilor creditare, înregistrate în RM.

Organele de conducere ale Băncii Comerciale

Organul suprem de conducere al băncii (în orice formă
organizatoro-juridică a ei) este Adunarea Generală a
Acţionarilor sau Membrilor. Ea se convoacă anual pentru
hotărârea următoarelor întrebări:
– modificarea statutului băncii sau a capitalului social;
– aprobarea rezultatelor financiare ale activităţii anuale;
– distribuirea profitului;
– alegerea Consiliului băncii etc.
În băncile acţionare în care numărul de acţiuni cu drept de
vot depăşeşte 100, se formează comisia de numărare a
voturilor. Componenţa numerică şi personală a acestei comisii
este propusă de Consiliul Directorilor băncii şi este stabilită de
Adunarea Generală a Acţionarilor.
Consiliul Directorilor (Consiliul de Supraveghere)
realizează conducerea generală a activităţii băncii, executând
dispoziţiile Consiliului băncii şi a Adunării Generale a
Acţionarilor şi îşi asumă responsabilitatea pentru rezultatele
activităţii băncii.
Consiliul directorilor stabileşte direcţiile prioritare de
activitate, precum şi politicile de creditare, de investiţii şi
valutară ale băncii. Politica dusă de bancă trebuie să asigure
atingerea scopurilor propuse, chiar şi în cazul unor schimbări
radicale în situaţia economică din ţară şi pe piaţa valutară.
Consiliul directorilor recomandă mărimea dividendelor,

169
utilizarea fondului de rezervă, crearea filialelor şi
reprezentanţelor, aprobă încheierea contractelor importante,
acordarea unor credite mari etc.
La existenţa a peste 1000 acţionari, Consiliul directorilor
trebuie să fie format din cel puţin 7 persoane; peste 10000 de
acţionari – cel puţin 9 persoane. Activitatea Consiliului
directorilor este condusă de Preşedintele consiliului.
Consiliul directorilor ia decizia referitor la structura băncii,
aprobă dările de seamă a subdiviziunilor structurale. Structura
organizatorică a băncii este determinată de funcţiile ei:
creditare, investiţii, servicii de trust, transferuri internaţionale,
deschiderea şi deservirea depozitelor.
Activitatea curentă a băncii este condusă de Organul executiv
unitar (director, director general) sau de Organul executiv colegial
(administraţia băncii, direcţia). În ultimul caz, directorul băncii
mai îndeplineşte şi funcţia de preşedintele consiliului băncii. În
competenţa organului executiv intră toate întrebările referitoare la
activitatea curentă a băncii (cu excepţia celor care, conform
statutului, sunt soluţionate de Adunarea Generală).
Numărul de secţii în bancă depinde de mărimea băncii şi
caracterul activităţii ei, dificultăţii şi diversităţii serviciilor
bancare oferite clienţilor, şi include următoarele compartimente
structurale:

2. Secţia 3. Secţia
1. Secţia de investiţii depozite
de creditare şi valori şi operaţiuni
mobiliare de casă

4. Secţia
operaţiuni 5. Secţia 6. Secţia
economice marketing contabilitate
externe

170
 În scopul asigurării controlului activităţii economico-
financiare a băncii, la Adunarea generală a acţionarilor, se
alege comisia de cenzori sau cenzorul. Comisia de cenzori
verifică rezultatele activităţii băncii în decursul anului şi mai
mult, cât din iniţiativă proprie, atât şi conform hotărârii
Adunării generale a acţionarilor, conducerii băncii. Adunarea
generală a acţionarilor stabileşte organul de audit al băncii şi
costul serviciilor lui.
În conformitate cu legea, operaţiunile bancare se realizează
în funcţie de tipul de licenţă acordată de către BNM. BNM
duce evidenţa permanentă a activităţii băncilor comerciale prin
intermediul normativelor economice şi a altor norme
prudenţiale, pe care băncile trebuie să le respecte.

Funcţiile băncilor comerciale

Principalele funcţii ale băncilor sunt:
– acumularea şi mobilizarea capitalului bănesc;
– intermedierea în operaţiunile de creditare;
– efectuarea decontărilor şi plăţilor;
– crearea instrumentelor de plată;
– organizarea emisiunii şi plasării valorilor mobiliare;
– servicii de consulting.
1. Mobilizarea mijloacelor băneşti temporar libere şi
transformarea lor în capital este una dintre cele mai timpurii
funcţii bancare. Mijloacele băneşti libere ale persoanelor
juridice şi fizice acumulate de către bancă, pe de o parte aduc
venit deţinătorilor lor sub formă de dobândă, iar pe de altă parte
creează baza operaţiunilor de creditare. Economiile acumulate
pot fi utilizate pentru diferite necesităţi economice şi sociale.
Astfel, în special prin intermediul băncilor are loc concentrarea
mijloacelor băneşti şi transformarea lor ulterioară în capital.
2. O altă funcţie importantă a băncilor este intermedierea
în operaţiunile de creditare. În faţa relaţiilor directe dintre
deţinătorii de mijloace băneşti libere şi debitorii de capital

171
apare problema necoincidenţei dintre volumul de capital oferit
şi cel cerut, precum şi diferenţa dintre termenul de rambursare a
împrumutului termenul, necesar debitorului respectvei sume.
Relaţiile de creditare directă dintre deţinătorii de capital şi
debitori sunt împiedicate şi de riscul de nerambursare a
creditului. Deţinătorul de capital nu dispune de informaţie
despre situaţia financiară reală a debitorului. Băncile
comerciale, intrând în rolul de intermediari financiari, înlătură
aceste greutăţi. Creditele bancare se îndreaptă în diferite
sectoare ale economiei, asigurând diversificarea producţiei. O
economie stabilă nu poate exista fără un sistem de decontări
băneşti organizat şi bine reglat. De aici rezultă şi importanţa
mare a băncilor în efectuarea decontărilor şi plăţilor.
3. Majoritatea decontărilor dintre întreprinderi se
realizează fără numerar. Băncile, deţinând rolul de intermediari
în plăţi efectuează decontări la ordinul clienţilor, primesc bani
în cont şi ţin evidenţa tuturor întrărilor şi ieşirilor de mijloace
băneşti.
Funcţionarea efectivă a sistemului de plăţi în ţările cu o
infrastructură destul de dezvoltată necesită o performanţă a
tehnicilor de plată. Din acest motiv, în astfel de ţări se creează
diferite sisteme de plată. De exemplu, sistemele de „clearing” a
marilor bănci comerciale cu o reţea densă de filialele şi
sucursale, sau girosistemele în formă de societăţi pe acţiuni,
create de băncile participante la decontări, inclusiv şi băncile
centrale. Decontările se realizează şi prin intermediul băncilor
corespondente, când între bănci se înfiinţează relaţii reciproce,
ce presupun deschiderea conturilor corespondente.
Centralizarea plăţilor în bănci duce la micşorarea cheltuielilor
de circulaţie, iar pentru a accelera decontările şi a mări
siguranţa plăţilor se introduc sistemele de decontare
electronică.
O funcţie specifică băncilor comerciale este capacitatea lor
de a crea sau lichida bani, adică de a majora sau micşora masa

172
monetară. Crearea mijloacelor de plată este legată direct de
activităţile de creditare şi depozitare ale băncilor. Depozitul
poate fi creat pe două căi: introducerea numerarului în bancă de
către client sau acordarea creditului debitorului. Cu toate
acestea, aceste operaţiuni influenţează diferit masa monetară în
circulaţie. Astfel, dacă clientul a introdus în bancă 100000 USD
şi a încredinţat băncii să depună această sumă în contul său la
vedere, atunci rezultatul acestei operaţiuni va fi majorarea
soldului de casă în activul bilanţului şi majorarea soldului
depozitelor în pasiv cu aceeaşi sumă. Totodată, volumul total
de mijloace băneşti în economie va rămâne neschimbat,
deoarece s-a realizat un transfer de bani din formă de numerar
în forma fără numerar. Alt exemplu, debitorul a primit un credit
în valoare de 100000 USD şi banca a depus această sumă în
contul de depozit a clientului. Drept rezultat, în economie
volumul total de mijloace băneşti s-a majorat cu 100000 USD,
deoarece prin procesul de creditare banca a creat mijloace noi
de plată.
Totuşi, băncile pot nu doar să creeze ci şi să lichideze
banii. Acest fapt se realizează prin rambursarea creditelor de
către debitori prin decontarea banilor din conturile lor de
depozite. În acest caz, totalul masei monetare din economie se
diminuează.
Existenţa cererii la credite permite mecanismului modern
de emisiune să lărgească limitele emisiunii monetare, fapt care
se confirmă prin creşterea masei monetare în ţările industrial
dezvoltate. Dar economia are nevoie de o cantitate optimală, nu
excesivă de bani în circulaţie, fapt datorită căruia băncile
comerciale activează în limita anumitor restricţii (rezerve
obligatorii), impuse de băncile centrale.
Băncile comerciale îndeplinesc şi funcţia emitent-
constitutivă, realizând emisia şi plasarea valorilor mobiliare, în
special a acţiunilor şi obligaţiilor. Pe lângă aceasta, băncile au
posibilitatea să direcţioneze economiile lor în scopuri de

173
producţie. Piaţa valorilor mobiliare completează sistemul de
creditare şi colaborează cu el. La ordinul întreprinderilor, care
au nevoie de investiţii pe termen lung şi care recurg la emisiuni
de acţiuni şi obligaţii, băncile îşi asumă determinarea mărimii,
condiţiilor, termenului emisiei, alegerea tipului de valori
mobiliare, precum şi obligaţiunea de plasare şi organizare a
circulaţiei lor secundare. Băncile garantează cumpărarea
valorilor mobiliare emise, cumpărându-le şi apoi vânzându-le
din cont propriu sau creează în acest scop sindicate bancare,
care oferă credite cumpărătorilor de acţiuni şi obligaţiuni.
Angajamentele cu privire la sume impunătoare, luate de
companiile mari, pot fi distribuite de bancă prin vinderea lor
directă clienţilor săi, dar nu prin metoda de vânzare liberă la
bursa de valori.
Competenţa economică suficientă şi posibilitatea de
control a situaţiilor economice permit băncilor să desfăşoare
activitatea de „consulting” a clienţilor. Băncile efectuează
analiza activităţii financiare a întreprinderilor, starea evidenţei
lor contabile, apreciază strategia de dezvoltare şi depistează
direcţiile posibile de majorare a veniturilor. Ocupându-se de
operaţiunile cu valori mobiliare, băncile apreciază perspectiva
de emitere a noilor acţiuni ale clientului şi posibilitatea plasării
lor; consultă clienţii în alegerea firmelor, care sunt gata să-şi
asume responsabilitatea privind plasarea noilor valori
mobiliare. Băncile oferă următoarele servicii de consultanţă:
acoperirea conturilor, activitate creditară şi de casă,
recomandări privind efectuarea operaţiunilor pe pieţele valutară
şi de mărfuri.
Lista serviciilor de consultanţă, oferite de băncile
comerciale în diferite sfere ale activităţii lor, poate include:
– în domeniul de creditare şi decontări – informaţii
despre conjunctura pieţei monetare, modificarea ratei
dobânzii, despre condiţiile şi formele de creditare,
eliberarea de recomandări referitor la deservirea

174
 creditelor în diferite tranzacţii, analiza organizării
decontărilor fără numerar, cercetarea modalităţilor de
perfecţionare a lor;
– în sfera emisiunii valorilor mobiliare şi a operaţiunilor
cu ele – informaţie despre conjunctura pieţei valorilor
mobiliare, modificarea cursului lor, despre emitenţii de
valori mobiliare, explicarea ordinii de emitere a
valorilor mobiliare şi regulile de utilizare a lor;
– în sfera investiţiilor capitale – informaţii cu privire la
conjunctura pieţei serviciilor de construcţie, preţurile la
materialele de construcţie şi tarifele la diferite lucrări de
montare şi de construcţie, efectuarea calculului
eficienţei economice a investiţiilor capitale etc.
În prezent, băncile comerciale se confruntă cu o
intensificare a concurenţei din partea multor instituţii de
creditare specializate, precum şi a corporaţiilor industriale mari,
care au creat companii financiare proprii. Concurenţa
stimulează băncile să găsească noi sfere de activitate, să
mărească numărul serviciilor oferite clienţilor şi să
îmbunătăţească calitatea deservirii.
Tendinţa de lărgire a spectrului de funcţii al băncilor
comerciale evoluează în condiţiile contemporane. Pentru
întărirea poziţiei pe piaţă, băncile tot mai des îndeplinesc
operaţiuni necaracteristice băncilor, pătrunzând în sferele
netradiţionale ale antreprenoriatului financiar. Astfel, se
măreşte rolul băncilor în funcţionarea economiei.

Operaţiunile băncilor comerciale

Băncile comerciale pot îndeplini un întreg complex de
diferite operaţiuni. Să examinăm mai amănunţit caracterul
operaţiunilor comerciale efectuate de bancă.
Definirea băncii ca instituţie, care acumulează mijloace
băneşti libere şi le plasează în baza rambursabilă, permite să
evidenţiem în activitatea ei operaţiuni pasive şi active.

175
 Cu ajutorul operaţiunilor pasive băncile îşi formează
resursele. Esenţa lor constă în atragerea diferitor tipuri de
plasamente, primirea creditelor de la alte bănci, emisia valorilor
mobiliare proprii, precum şi realizarea altor operaţiuni în
rezultatul cărora se măresc resursele băncii. Din punct de
vedere istoric, operaţiunile pasive aveau un rol prioritar faţă de
cele active, astfel, pentru efectuarea operaţiunilor active o
condiţie obligatorie este suficienţa resurselor.
Prin urmare, operaţiunile pasive includ:
– primirea depozitelor (plasamentelor);
– deschiderea şi deservirea conturilor clienţilor, inclusiv
şi cele ale băncilor corespondente;
– emisia valorilor mobiliare proprii (obligaţiuni, cambii,
certificate de depozit şi de economii);
– primirea creditelor interbancare, şi resurselor creditare
centralizate;
– operaţiunile REPO;
– creditele eurovalutare.
O formă specială a resurselor bancare îl reprezintă
capitalul propriu al băncii. Capitalul propriu având un suport
legislativ bine conturat şi o determinare funcţională, este baza
financiară de dezvoltare a băncii. El permite realizarea plăţilor
de compensaţie investitorilor şi creditorilor în caz de pierderi
sau falimentul băncii; menţine volumul şi diversitatea
operaţiunilor în conformitate cu scopurile băncilor.
Capitalul propriu al băncii include:
– capitalul social;
– capitalul de rezervă;
– fonduri speciale;
– profitul nedistribuit timp de un an.
Elementul de bază al capitalului propriu este capitalul
social. El se formează diferit, în funcţie de forma
organizaţională a băncii. Dacă banca este societate pe acţiuni,
atunci capitalul ei social se formează din mijloacele

176
acţionarilor, acumulate în rezultatul vânzării acţiunilor. Banca
formată ca SRL îşi creează capitalul social din contul cotei de
participare a membrilor. Indiferent de forma organizatorico-
juridică a băncii, capitalul ei social se formează totalmente din
contul depunerilor membrilor (persoanelor fizice şi juridice) şi
asigură respectarea de către bancă a obligaţiunilor sale.
Capitalul de rezervă are scopul de acoperire a pierderilor
posibile ale băncii în urma operaţiunilor efectuate. Mărimea lui
se determină ca cotă procentuală din capitalul social. Sursa de
formare a capitalului de rezervă sunt alocaţiile din profit.
Băncile creează şi alte fonduri speciale, precum: „Uzura
mijloacelor fixe”, „Uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă
durată”, formate pe calea alocaţiilor pentru amortizare, precum
şi fondurile stimulării economice create din profit. La fondurile
speciale bancare se atribuie şi mijloacele, primite din
supraevaluarea fondurilor de bază, conform hotărârilor
guvernului; mijloacele acumulate din vânzarea acţiunilor
primilor posesori la un preţ mai mare decât valoarea nominală
etc.
Structura modernă a bazei de resurse a băncilor comerciale
de regulă se caracterizează printr-o pondere mică a mijloacelor
proprii. În ţările cu economie de piaţă bine dezvoltată cota
mijloacelor proprii în total resurse constituie 15-20%, ceea ce
permite asigurarea stabilităţii şi siguranţei băncilor. Capitalul
propriu în totalul resurselor băncii, constituie nu mai mult de
10%.
Partea de bază a resurselor băncii o formează mijloacele
atrase, care acoperă de la 80% la 90% din tot necesarul de
mijloace băneşti pentru realizarea operaţiilor bancare active.
Mărimea maximă a mijloacelor atrase depinde de capitalul
propriu al băncii. În diferite ţări există mai multe normative de
corelaţie dintre capitalul propriu şi mijloacele atrase. Aceste
normative variază de la raportul 1:10 la 1:100. D e exemplu, în
Elveţia, acest raport este de 1:12, iar în Japonia de 1:83.

177
 Banca comercială are posibilitatea de a atrage mijloacele
întreprinderilor, organizaţiilor, instituţiilor, populaţiei şi altor
bănci. După fixarea termenului resursele atrase se divizează în
resurse dirijate şi în pasive curente. Resursele dirijate includ
depozite la termen, atrase de bancă, şi credite interbancare.
Pasivele curente se formează din soldurile conturilor de
decontare, curente şi corespondente.
Depozitul – mijloacele băneşti (în numerar sau fără
numerar, în monedă naţională sau valută străină), transferate
băncii de către deţinătorul lor pentru păstrare cu anumite
condiţii. Operaţiunile legate de atragerea mijloacelor fixe în
depozite se numesc operaţiuni de depunere. Pentru bănci,
depozitele sunt principala modalitate de operaţiune pasivă şi,
prin urmare, resursa de bază pentru desfăşurarea operaţiunilor
active de creditare.
Există mai multe principii de clasificare a depozitelor. În
funcţie de depunător, depozitele se clasifică în depozite ale
persoanelor juridice şi depozite ale persoanelor fizice;
depozitele se mai clasifică conform termenului de retragere în:
depozite la termen şi la vedere.
Depozitele la vedere sunt plasate de către bancă în diferite
conturi deschise de client. Ele sunt utilizate pentru realizarea
decontărilor curente şi, în orice moment, pot fi total sau parţial
folosite. Retragerea depozitelor poate fi în numerar sau în
forma decontărilor fără numerar.
Depozitele la vedere sunt, în general, instabile, ceea ce
îngustează sfera lor de utilizare de către băncile comerciale.
Din acest motiv, deţinătorilor de conturi li se oferă o dobândă
mică sau nu li se plăteşte deloc. În condiţii de concurenţă
aprigă, în vederea atragerii depozitelor, băncile comerciale tind
să atragă mai mulţi clienţi şi stimulează sporirea depozitelor la
vedere prin acordarea serviciilor suplimentare deţinătorilor de
conturi, precum şi prin îmbunătăţirea calităţii deservirii.

178
 Depozitele la termen sunt mijloacele băneşti, transferate în
conturile de depozit pe un termen stabilit cu o plată a dobânzii.
Rata dobânzii depinde de mărimea şi termenul depozitului.
Obligaţiunea că deţinătorul depozitului la termen va folosi
banii doar la scadenţă nu exclude posibilitatea de retragere a
mijloacelor băneşti înainte de termen. Dar, în acest caz, la
client se micşorează volumul mijloacelor în depozit. Banca este
interesată în atragerea depozitelor la termen, deoarece ele sunt
stabile şi permit băncii să utilizeze mijloacele depunătorilor
termen îndelungat.
O varietate a depozitului la termen este şi certificatul de
depozit, destinat să atragă mijloace pe un termen exact stabilit.
Pentru prima dată el a fost introdus în 1961 de o bancă
americană. Deţinătorilor de conturi li se oferă un certificat
nominal special, în care este indicată scadenţa şi rata dobânzii.
Certificatul de depozit este o dovadă scrisă a depunerii în bancă
a unei sume de bani suficient de mari, în care se indică
termenul obligatoriu de rambursare de către bancă şi mărimea
supraplăţii.
Certificatele de depozit se acordă doar persoanelor juridice.
Ele pot fi nominale sau la purtător. Dreptul de primire a
depozitului conform certificatului de depozit poate fi transferat
unei terţe persoane. Certificatele de depozit se emit de către
bănci cu o rată a dobânzii stabilită în contract, pe un termen
fixat sau la vedere. Pentru persoanele fizice se utilizează
certificatele de economii, oferite de către bănci pe termen
stabilit sau la vedere.
Un rol important în resursele băncii îl joacă depozitele de
economii ale populaţiei, în special, depozitele cu destinaţie
specială. Ele se plasează şi se retrag în suma totală sau parţială
şi se confirmă prin eliberarea livretului de economii. Acestea
pot fi depozitele, plata cărora este legată de concediu, zi de
naştere, aşa-numitele depozite de sărbători. Aceste depozite
sunt deosebit de populare în ţările înalt dezvoltate.

179
 Depozitele sunt o sursă importantă a băncilor comerciale.
Structura lor în bancă este flexibilă şi stabilită în dependenţă de
conjunctura pieţei valutare. Totuşi, acestei surse de formare a
mijloacelor bancare îi sunt caracteristice şi unele neajunsuri. În
primul rând, este vorba despre cheltuielile considerabile ale
băncii pentru atragerea mijloacelor în depozite, insuficienţa
mijloacelor băneşti libere în anumite regiuni. Pe lângă aceasta,
mobilizarea mijloacelor în depozite depinde considerabil de
depunători şi nu de bancă, şi totuşi, lupta concurenţială dintre
bănci pe piaţa resurselor de credit, le impune să ia măsuri de
diversificare a serviciilor care contribuie la atragerea
depozitelor.
În condiţiile actuale, pentru atragerea operativă a
mijloacelor băneşti suplimentare, băncile comerciale folosesc
posibilităţile pieţei interbancare de resurse, unde are loc
vânzarea mijloacelor băneşti, mobilizate de alte instituţii
creditare. Creditul interbancar se oferă, de regulă, în condiţiile
relaţiilor de corespondenţă. Mecanismul relaţiilor
corespondente interbancare presupune deschiderea conturilor
corespondente de către o bancă în alta, pentru realizarea
operaţiilor de decontare şi plată la ordinul fiecăreia.
Operaţiunea pasivă a băncilor comerciale este primirea
resurselor de credit centralizate. Creditele băncilor centrale se
oferă băncilor comerciale cu scopul de refinanţare în bază
concurenţială, precum şi în formă de credite lombard.
O altă metodă de atragere a mijloacelor sunt tranzacţiile
REPO. Acestea reprezintă un acord încheiat între o bancă şi o
firmă sau dealer-ii hârtiilor de valoare de stat. Când firma vrea
să investească o sumă mare de bani pe un termen scurt, ea
cumpără de la bancă hârtii de valoare de stat cu condiţia
răscumpărării lor ulterioare de către bancă. Firma îşi poate
rambursa mijloacele chiar în ziua următoare şi poate primi o
dobândă puţin mai mică decât cea la certificatele de depozit.

180
 Acordurile de acest fel au devenit o sursă importantă de
atragere a mijloacelor băneşti temporar libere.
Operaţiunile active. Operaţiunile active ale băncii
reprezintă plasarea resurselor mobilizate ale băncii cu scopul de
a obţine profit şi de asigurare a lichidităţii.
Operaţiunile active ale băncii pot fi divizate în patru grupe:
1. de creditare, în rezultatul cărora se formează
portofoliul de credite al băncii;
2. de investiţii, ce creează baza formării portofoliului de
investiţii;
3. de decontare şi de casă, care reprezintă unul din
serviciile oferite de bancă clienţilor ei;
4. alte operaţiuni.
Operaţiuni de creditare. Operaţiunile de creditare
reprezintă baza activităţii bancare în plasarea resurselor ei. Ele
aduc băncilor o parte importantă din venituri. Băncile
comerciale oferă clienţilor lor diferite tipuri de credite, care pot
fi clasificate conform următoarelor criterii:
– după debitor: credite întreprinderilor, guvernului şi
organelor administraţiei publice locale, populaţiei,
băncilor;
– după termenul de utilizare: credite pe termen scurt
(până la un an), pe termen mediu (1-5 ani), pe termen
lung (peste 5 ani);
– în funcţie de sfera de funcţionare: credite în sfera
productivă şi credite pentru circulaţie;
– după ramura economiei în care activează debitorul:
credite pentru industrie, comerţ, agricultură, transport;
– după caracterul de asigurare: credit ipotecar, garantat
şi negarantat (credit în alb), asigurat;
– după modul de rambursare: credite rambursate total
sau în tranşe.
Băncile oferă credite în conformitate cu respectarea
următoarelor principii (adică condiţiile de oferire a creditelor),

181
care se folosesc în comun şi stipulează realizarea lor în comun:
garanţie, rambursare, termen, solvabilitate şi destinaţie.
Organizarea activităţii de creditare presupune diferite
forme de acordare a creditului. În majoritatea ţărilor creditele se
acordă, de regulă, prin deschiderea liniei de credit. Astfel, în
SUA, Germania, Olanda, Belgia şi alte ţări este larg răspândită
forma de impunere a limitei la contul curent, deschis
debitorului de credit. Contul curent reprezintă îmbinarea
contului de creditare cu contul de decontare. Soldul debitor al
acestui cont înseamnă acordarea creditului clientului, iar soldul
creditor – existenţa resurselor proprii în cont. Acest fel de
credit este legat de satisfacerea necesităţii curente de mijloace
împrumutate şi se caracterizează prin scurtă durată. Prin
prezenţa contractului corespunzător acordarea unui astfel de
credit se face practic automat, fără analiza cauzelor apariţiei
necesităţii lui, ceea ce asigură operativitatea satisfacerii lui.
Băncile altor ţări (Marea Britanie, Canada, SUA etc.)
folosesc overdraft-ul ca formă de creditare pe termen scurt. Prin
overdraft banca acordă credit, eliberând clientului banii prin
cec sau plătind diferenţa de sold a contului lui curent, în limita
restricţiilor impuse. Drept rezultat, în contul curent apare un
sold debitor. Suma maximă a overdraft-ului se indică în
contract la deschiderea contului curent. Această formă de
creditare, fiind o varietate a contului curent, permite
satisfacerea nevoilor clientului în mijloace, în momentul
insuficienţei lor pentru finisarea decontărilor curente. Plata
pentru credit se încasează doar pentru folosirea de facto a
creditului.
Reglarea volumului creditului acordat se realizează în
multe ţări prin stabilirea limitei liniei de credit. În acest caz
între bancă şi client se încheie o înţelegere, conform căreia
banca se obligă să-i ofere debitorului credit într-o sumă
anumită pe termen stabilit. Linia de credit se deschide de obicei
pe termen de un an. Pe parcursul termenului stabilit, debitorul

182
poate primi credit în orice moment, fără convorbiri adiţionale
sau oarecare alte înregistrări. Totuşi, banca are dreptul să
anuleze înţelegerea până la scadenţa, dacă situaţia financiară a
clientului se înrăutăţeşte. Linia de credit se foloseşte doar în
cazul debitorilor fideli băncii cu un grad înalt de încredere.
Încheierea contractului, de regulă, este însoţită de condiţia de
menţinere de către client a unei sume minime de compensaţie,
în valoare de 20-30% din limita liniei de credit.
O formă de organizare a activităţii de creditare bancare în
alte ţări este eliberarea împrumutului prin contul de credit. În
acest caz suma creditului acordat se transferă din debitul
contului de împrumut în creditul contului de decontare al
clientului. Este posibilă şi achitarea directă a documentelor de
plată a debitorului din contul de credit.
În grupa operaţiilor active de credit ale băncilor se includ şi
operaţiunile de factoring şi leasing. Factoring-ul reprezintă
cesiunea în contul băncii a creanţelor neplătite, ce apar între
agenţii economici în procesul de realizare a producţiei şi
reprezintă o variaţie a operaţiunilor comerciale ce se îmbină cu
creditarea. Astfel este vorba despre creanţe pe termen scurt.
Banca procură dreptul de a cere plata şi de cumpărător al
producţiei. Concomitent ea creditează capitalul circulant al
beneficiarului şi ia asupra sa riscul lui de credit.
La hotărârea întrebării privind acordarea creditului, banca
analizează solvabilitatea clientului şi informaţia despre starea
debitorilor lui. Deoarece tot riscul de insolvabilitate şi-l asumă
banca (factor), ea, de obicei, plăteşte debitorului doar 80-90%
din suma totală, iar restul (rezerva) i se rambursează după
achitarea întregii sume a creditului. Băncile comerciale,
utilizând acest fel de credit, obţin posibilitatea suplimentară de
diversificare a operaţiunilor sale, mărind volumul profitului şi
intensificând relaţiile cu clienţii.
Operaţiunile de leasing reprezintă darea în arendă pe
termen lung a maşinilor, echipamentelor, imobilelor şi a altor

183
elemente de capitalul fix ale întreprinderilor arendatoare.
Băncile pot participa la operaţiunile de leasing sub diferite
forme. Cea mai răspândită dintre ele este creditarea de către
bancă a companiilor de leasing. Băncile pot, de asemenea, să
crediteze şi întreprinderile producătoare, care dau în arendă
maşini şi echipamente, şi care efectuează deservirea lor tehnică.
Pe lângă aceasta, banca poate singură să ofere în arendă
maşinile şi echipamentele proprii.
Băncile şi companiile de leasing din toată lumea folosesc
leasing-ul financiar. El se caracterizează prin termenul mediu şi
lung al contractelor, nivelul înalt de amortizare, care presupune,
practic, costul total al bunului dat în arendă. La sfârşitul
termenului contractului arendatorul poate răscumpăra obiectul
de leasing la valoarea rămasă.
Eficacitatea operaţiunilor de credit ale băncii este
determinată de politica ei de creditare. Politica de creditare
formează direcţiile de bază de acordare a creditelor.
Plasamentele de credit trebuie să fie rentabile şi sigure pentru
bancă. Nivelul riscului de credit poate fi determinat ca mărimea
maximă admisibilă de risc la un debitor. Scopul băncii constă
în atingerea corelaţiei optime dintre risc şi profitul operaţiilor
de credit.
Direcţiile principale ale politicii de credit sunt: alegerea
posibililor clienţi debitori şi a tipurilor de credite oferite,
organizarea optimală a activităţii de creditare. În procesul de
creditare nu trebuie de încălcat aşa-zisa „regulă bancară de
aur”, conform căreia termenul creditelor acordate nu trebuie să
întreacă termenul resurselor băncii.

Operaţiunile băncilor cu valori mobiliare

O altă operaţiune activă a băncii comerciale este activitatea
ei investiţională, în procesul căreia banca apare drept investitor,
investind resurse în valori mobiliare sau procurând drepturi de
activitate economică comună. Astfel de valori mobiliare pot fi

184
acţiunile simple şi privilegiate, obligaţiunile, obligaţiunile de
stat, cambiile etc. De exemplu, operaţiile active cu cambii
includ: operaţiile de scontare şi de rescontare, cele de creditare,
operaţiile de acceptare, de încasare, oferirea cauţiunilor
cambiale etc. Operaţiile cu valorile mobiliare includ şi
operaţiile cu valorile mobiliare cotate la bursă.
Investind în valori mobiliare, băncile urmează, în primul
rând, scopul obţinerii profitului.
Profitabilitatea activităţii investiţionale ale băncilor este
influenţată de următorii factori:
– starea economiei;
– structura sistemului financiar-creditar;
– nivelul de dezvoltare al pieţei valorilor mobiliare;
– starea bazei normativ-legislative, care reglează
emisiunea şi circulaţia valorilor mobiliare;
– existenţa valorilor mobiliare cu o lichiditate înaltă;
– structura portofoliului valorilor mobiliare, care la
rândul său, depinde de modificarea dividendelor la
acţiuni, dobânzilor la obligaţiuni şi cambii.
Profitabilitatea valorilor mobiliare depinde de scadenţa lor.
Cu cât scadenţa valorii mobiliare este mai mică, cu atât preţul
ei de piaţă este mai stabil. Cu cât scadenţa este mai mare, cu
atât mai des se va modifica preţul valorii mobiliare. Din acest
motiv, pentru băncile comerciale, sunt mai favorabile
investiţiile în valori mobiliare pe termen scurt decât în cele pe
termen lung.
Investind în valori mobiliare, băncile se conduc nu numai
de interesul profitabilităţii şi siguranţei depunerilor, dar
urmăresc şi un alt scop – dirijarea solvabilităţii şi lichidităţii
lor. Investiţiile băncii în valori mobiliare cu lichiditate înaltă îi
permit să le vândă uşor în caz de necesitate şi să efectueze plăţi
pe contul de corespondenţă.

185
 Concluzie
Băncile comerciale au rolul de intermediari financiari şi
îndeplinesc o funcţie macroeconomică importantă, asigurând
redistribuirea interramurală şi interregională a capitalului
bănesc. Mecanismul bancar de distribuire şi redistribuire a
capitalului pe sfere şi ramuri permite dezvoltarea economiei în
dependenţă de necesităţile obiective ale producerii şi contribuie
la restructurarea economiei. Creşterea rolului economic al
băncilor comerciale se observă în prezent şi prin lărgirea sferei
lor de activitate şi dezvoltarea unor tipuri noi de servicii
financiare destinate deservirii clientelei.

Subiectele pentru verificarea cunoştinţelor:

1. Descrieţi rolul băncilor comerciale în economie.
2. Numiţi formele organizatorico-juridice ale băncilor
comerciale.
3. Descrieţi organele de conducere ale Băncii Comerciale.
4. Clasificaţi funcţiile băncilor comerciale.
5. Clasificaţi operaţiunile băncilor comerciale.

Literatura:
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă, credit,
bănci. Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997,
pag. 190-225
2. Жуков Е. Ф. Общая теория денег и кредита,
Москва: ЮНИТИ, 2000, c. 170-269.
3. Cоколова О. В. Финансы, деньги и кредит,
М. Юристь, 2001, с. 132-164

186
Capitolul 11. INSTITUŢIILE FINANCIAR-CREDITARE
INTERNAŢIONALE

Obiectivele studiului
♦ Cadrul organizatoric şi legislativ actual a activităţii
monetar-financiare internaţionale.
♦ Structura organizatorică a organismelor creditar-
financiare internaţionale.

Noţiunile fundamentale:
Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca
Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Instituţiile financiar-creditare internaţionale au fost create

şi activează pe baza convenţiilor interstatale. Ele sunt menite să
regleze relaţiile economice internaţionale. Ele urmăresc
scopurile lor, rezolvă diferite probleme şi activează pe scară
globală sau regională.
Banca decontărilor internaţionale (BDI).
Banca decontărilor internaţionale – este prima bancă creată
pe baza convenţiei interguvernamentale a Angliei, Belgiei,
Germaniei, Italiei, Franţei şi Japoniei. Aceste ţări au semnat de
asemenea o convenţie cu Elveţia în conformitate cu care sediul
BDI a fost stabilit la Basle. Printre primii ei acţionari în afară
de băncile centrale ale ţărilor menţionate, mai erau şi băncile
comerciale separate din Statele Unite în frunte cu Casa bancară
Morgan.
Scopul creării BDI a fost contribuţia la colaborarea
băncilor centrale ale ţărilor participante şi asigurarea
decontărilor internaţionale între ele. Peste doi ani de activitate
încă 19 ţări europene au devenit membrii ei.
Fiind acţionari ai BDI, băncile centrale ale acestor ţări sunt
simultan şi clienţii ei. De aceea BDI mai este numită şi banca
internaţională a băncilor centrale. Prioritatea în conducerea

187
activităţii BDI tradiţional aparţine ţărilor din Europa de Vest,
cu toate că influenţa SUA aici sporeşte.
În prezent mai mult de 30 de state sunt membri ai BDI,
inclusiv statele europene – foste socialiste: Albania, Bulgaria,
Ungaria, Polonia ş.a. care au devenit membri încă până la al
doilea război mondial. Componenţa participanţilor şi geografia
operaţiunilor BDI contemporane atestă transformarea ei dintr-o
organizaţie vest-europeană regională într-o organizaţie valutar-
creditară internaţională.
Conducerea activităţii BDI se efectuează de către
Adunarea Generală şi de Consiliul Directorilor, dar banca
însuşi este palata de decontări. Conform statutului funcţiile ei
principale sunt asigurarea condiţiilor favorabile pentru
efectuarea operaţiunilor financiare internaţionale şi îndeplinirea
rolului de persoană împuternicită la realizarea decontărilor
internaţionale ale participanţilor. Banca efectuează operaţiuni
de depozitare-creditare, de bursă şi altele, inclusiv cele cu aur,
şi de asemenea realizează reglementarea interstatală a relaţiilor
valutar-creditare. Francul de aur elveţian a fost aprobat ca
valută de decontare, dar dolarul SUA se foloseşte pentru plata
dividendelor acţionarilor.
BDI este recunoscută în toată lumea ca un important centru
informaţional de cercetare. Ea duce o politică de colaborare
activă cu alte organizaţii financiar-creditare internaţionale,
activitatea cărora va fi examinată mai jos.
Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca
Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca
Mondială).
Pentru restabilirea şi stabilizarea economiilor ţărilor
europene distruse în timpul celui de-al doilea război mondial, în
anul 1944 Conferinţa Valutar-financiară Internaţională de la
Bretton-Woods (SUA) a înfiinţat două organizaţii: Fondul
Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională de
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).

188
 Primul a fost destinat să susţină stabilitatea sistemelor
valutare mondiale, dar a doua să stimuleze dezvoltarea
economică îndelungată a ţărilor-participante, scopul lor comun
fiind de a contribui la formarea economiei de piaţă deschisă în
lume.
Fondul Monetar Internaţional a început să activeze în luna
martie a anului 1947 în calitate de organ specializat al ONU.
Reşedinţa lui se află în New-York. Organul de conducere
al FMI este Consiliul Directorilor şi este format din miniştrii
finanţelor sau conducătorii băncilor centrale ale ţărilor-
participante şi se întrunesc anual.
Directoratul – organul executiv include şase reprezentanţi
ai ţărilor cu cea mai mare cotă de participare în capitalul
Fondului şi 16 – din alte ţări, alese după criteriul geografic.
Capitalul FMI se constituie din contribuţiile participanţilor
(în conformitate cu cotele fixate), mărimea cărora depinde de
potenţialul economic şi de activitatea ţării în comerţul
internaţional.
În perioada iniţială de activitate Fondul întrunea 49 de ţări
şi dispunea de un capital de 8 mld $ SUA. În prezent numărul
participanţilor a cresut aproape de 4 ori, iar capitalul s-a
majorat practic de 16 ori. Două treimi din capital aparţine unui
contingent restrâns de ţări dezvoltate, restul aparţine
numeroaselor ţări în curs de dezvoltare. Numărul voturilor
fiecărei ţări în organele de conducere ale Fondului se stabileşte
în funcţie de cota de participare la capital.
Numărul cel mai mare de voturi îl posedă SUA (peste
19%) şi ţările Uniunii Europene (circa 30%). În ultimii ani au
crescut cotele şi respectiv şi numărul de voturi al membrilor.
Funcţiile principale ale FMI sunt:
– contribuţia la dezvoltarea comerţului internaţional şi
cooperării valutare;
– susţinerea stabilităţii parităţii valutare şi înlăturarea
restricţiilor valutare;

189
 – acordarea resurselor creditare oricăror ţări-
participante pentru echilibrarea balanţelor de plăţi.
Titlu de membru al Fondului este o cerinţă obligatorie
pentru intrarea ţării în BIRD şi în alte organizaţii valutar-
creditare înrudite. În 1993 Republica Moldova a devenit
membru BIRD cu toate drepturile.
Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare
funcţionează din anul 1946 în calitate de organ specializat
independent de ONU în deciziile sale.
În măsura extinderii activităţii sale Banca a creat 4
subdiviziuni înrudite:
– Corporaţia financiară internaţională (CFI) în 1956;
– Asociaţia internaţională de dezvoltare (AID) – în
1960;
– Centrul internaţional de reglementare a problemelor
investiţionale (CIRPI) – în 1966;
– Agenţia multilaterală de garantare a investiţiilor
(AMGI) – în 1988.
În prezent toate aceste instituţii formează echipa Băncii
Mondiale cu reşedinţa în Washington, dar BIRD, fiind
întemeietoarea şi lanţul de bază al echipei, este numită Banca
Mondială (BM). Echipa BM este un partener în crearea pieţei,
întărirea potenţialului economic, contribuie la ridicarea
nivelului de trai al cetăţenilor, mai ales în ţările sărace şi în cele
în curs de dezvoltare.
Banca Mondială este cea mai mare subdiviziune a Echipei,
posedând un capital social în mărime de circa 200 mld $, iar
numărul fondatorilor în prezent include 180 de ţări. Fiecare ţară
în funcţie de cotă în FMI, posedă partea sa de acţiuni şi,
respectiv, voturile în organele de conducere. Cel mai mare
acţionar este SUA având circa 17% de voturi, Federaţia Rusă
posedă circa 3%.
Consiliul Directorilor – organul suprem de conducere al
Băncii. El este format din miniştrii finanţelor sau conducătorii

190
 băncilor centrale ale ţărilor-participante, este condus de
preşedinte şi rezolvă problemele admiterii noilor ţări,
modificarea mărimii capitalului social, suspendarea temporară
a calităţii de membru etc. Consiliile Directorilor BM şi FMI
anual organizează şedinţe comune.
Consiliul executiv de directori conduce activitatea zilnică,
se află permanent în reşedinţă şi săptămânal petrece şedinţe.
Preşedintele Băncii este în acelaşi timp şi preşedintele
consiliului executiv. Consiliul este constituit din 24 de persoane
– câte un reprezentant de la cei mai mari acţionari şi 19 regiuni.
Reprezentanţii regionali se aleg de la o singură sau câteva ţări.
Preşedintele înaintează spre examinare propunerea în legătură
cu alocarea împrumuturilor, aprobarea devizelor financiare,
numirea în funcţie şi concedierea personalului, care depăşeşte
7000 de persoane etc. Conducerea principalelor direcţii
funcţionale ale activităţii este executată de trei directori
coordonatori.
Funcţiile principale ale BM sunt:
– activitatea de investire în ţările în curs de dezvoltare
conform unui spectru larg de direcţii – de la ocrotirea sănătăţii,
educaţie, mediul înconjurător, până la infrastructura şi
reformele politicii economice;
– activitatea analitică şi consultativă asupra problemelor
economice;
– rectificarea permanentă a componenţei şi conţinutului
serviciilor prestate şi, de asemenea, detaliilor programelor
realizate;
– intermedierea în redistribuirea resurselor între ţările
bogate şi sărace.
Banca are un venit stabil (mai mult de 1 mld $ anual), deşi
maximizarea lui nu este scopul primordial.
Venitul se foloseşte la dezvoltarea proprie, dar dividende
acţionarilor nu se plătesc.

191
 În activitatea sa BM se conduce după următoarele
principii:
– alocarea resurselor – numai pentru investiţii de capital
efective care contribuie la creşterea economică a
ţărilor în curs de dezvoltare;
– luarea deciziilor investiţionale – pe baza
considerentelor economice ţinând cont de gradul
probabilităţii rambursării resurselor;
– acordarea creditelor – numai contra garanţiile
guvernelor ţărilor-debitoare, mijloacele financiare nu
se investesc în capitalurile sociale;
– lipsa restricţiilor la folosirea resurselor acordate în
limita ţării-participante.
– Orientarea activităţii preşedintelui şi personalului doar
în interesele Băncii dar nu a altor subiecţi, inclusiv
guvernele ţărilor.
Direcţia principală a activităţii BM până la mijlocul anilor
’50 era stimularea dezvoltării economiilor ţărilor vest-europene
distruse în timpul războiului. Succesiv politica creditară se
schimba şi acum o parte esenţială a resurselor se alocă ţărilor în
curs de dezvoltare în Asia, Africa, America Latină şi Europa de
Est. În afară de aceasta, în comparaţiei cu sectorul industrial a
crescut partea mijloacelor îndreptate pentru dezvoltarea
agriculturii, ocrotirii sănătăţii, educaţiei etc.
Banca acordă împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare pe
termen de 15-17 ani cu rata dobânzii mai redusă decât cele
acordate de către băncile comerciale. În fiecare jumătate de an
ratele dobânzii se reexaminează. Ultimul timp mărimea lor s-a
schimbat în limitele de 7-7,5%. Se practică acordarea unei
perioade de graţie de aproximativ cinci ani până la termenul de
rambursare a sumei de bază a împrumuturilor.
Pe parcursul activităţii sale de 50 de ani BM a acordat
împrumuturi în suma ce depăşeşte 300 mld $,pentru realizarea a
mai mult de 6000 de programe în 140 de ţări ale lumii,

192
depăşind de două ori rezultatele FMI. Participarea la ea aproape
a tuturor ţărilor lumii îi dă posibilitatea de a acţiona la scară
globală. Executând diferite funcţii, BM şi FMI sunt parteneri şi
se completează reciproc.
Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) a fost creată
pentru stimularea activităţii sectorului privat al economiei
ţărilor în curs de dezvoltare fără primirea garanţiilor
guvernamentale. Ea emite obligaţiuni proprii, care deţin cel mai
înalt rating pe piaţa mondială. Circa o cincime din necesităţile
de resurse atrase sunt acoperite din contul împrumuturilor de la
Banca Mondială.
Corporaţia poate investi mijloace în capitalurile sociale ale
întreprinderilor, cărora le acordă credite. Ea finanţează crearea
întreprinderilor noi şi reconstrucţia celor în funcţiune – de la
uzine până la bănci. De asemenea se acordă multă atenţie
dezvoltării business-ului mic şi ocrotirii mediului înconjurător.
La fel se acordă servicii de consulting şi ajutor tehnic organelor
locale de conducere şi întreprinderilor după un spectru larg de
direcţii. Unul dintre cele mai importante principii ale activităţii
CFI este:
– finanţarea nu mai mult de 25% din suma totală de
cheltuieli la proiecte;
– achiziţionarea nu mai mult de 35% de acţiuni ale
întreprinderilor şi neparticiparea în conducerea lor
(neavând în posesie pachetul de control).
Mărimile ratelor dobânzilor depind de potenţialul
economic al ţărilor şi de caracterul proiectului finanţat.
Rambursarea împrumuturilor se efectuează timp de 3-15 ani cu
posibilitatea de amânare a plăţii până la 12 ani. În prezent
Corporaţia aprobă anual împrumuturi pentru peste 200 proiecte
în sumă care depăşeşte 3 mld $. Participanţii ei sunt 170 de ţări.
Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (AID) a fost creată
pentru acordarea ajutorului celor mai sărace ţări în curs de
dezvoltare, care nu sunt în stare să ia împrumuturi de la BM.

193
Asociaţia, ca regulă, acordă împrumuturi fără dobândă pe
termen de 30-40 ani, în funcţie de solvabilitatea ţării şi cu o
perioadă de graţie până la 10 ani. În prezent, dreptul de a primi
astfel de credite îl au ţările cu venit anual pe cap de locuitor
care nu depăşeşte 835 dolari.
Mijloacele AID se formează în măsura contribuţiilor (de
subscriere şi voluntar) a participanţilor mai bogaţi şi, de
asemenea, de la venituri şi plăţi la creditele acordate. Federaţia
Rusă contribuie mult la completarea mijloacelor Asociaţiei.
În pofida independenţei sale juridice, AID în multe cazuri
realizează activitate comună cu BM, are un personal comun,
încăperi şi alt utilaj tehnic. În prezent Asociaţia anual acordă
credite la peste 125 de proiecte în sumă totală de circa 6 mld $,
participanţii ei fiind 159 de ţări.
Centrul Internaţional de Reglementare a Problemelor
Investiţionale (CIRPI) a fost creat pentru stimularea extinderii
investiţiilor pe calea asigurării condiţiilor pentru ţinerea
tratativelor conciliatorii şi de arbitraj între guvernele ţărilor şi
investitorii străini. Centrul realizează, de asemenea, activitate
consultativă şi de editură cu privire la asigurarea legală a
investiţiilor străine. În prezent participanţii lui sunt 126 de ţări,
dar numărul total al cazurilor de litigii examinate depăşeşte 30.
Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI)
– a fost creată pentru acordarea ajutorului ţărilor în curs de
dezvoltare privind atragerea investiţiilor străine private pe calea
acordării garanţiilor investitorilor de riscuri politice cum ar fi:
– exproprieri;
– operaţiuni militare şi dezordini publice;
– încălcarea condiţiilor contractelor etc.
Agenţia de asemenea acordă servicii consultative
guvernelor cu privire la posibilităţile şi condiţiile atragerii
investiţiilor. Dintre cererile privind asigurarea investiţiilor
prioritate se acordă celor argumentate din punct de vedere
financiar, economic şi ecologic şi care sunt apte să contribuie la

194
dezvoltarea ţării. Poliţele de asigurare AMGI garantează
investiţiile private timp de 15-20 ani, astfel mărimea maximă
de asigurare pe un singur proiect nu depăşeşte 50 mln $.
În prezent contractele eliberate de Agenţie asigură anual
fluxul investiţiilor directe în mărime peste 2,5 mld dolari, ce
permite ţărilor în curs de dezvoltare să creeze circa 10 mii
locuri de muncă suplimentare. Numărul total de contracte
eliberate (aproximativ 200) în prezent asigură o acoperire în
sumă de peste 2 mld $. Membri ai AMGI sunt 132 de ţări.

Instituţiile financiar-creditare regionale internaţionale

Apariţia acestor instituţii este legată de accelerarea
distrugerii sistemului colonial mondial în anii ’60, de
extinderea colaborării regionale şi integrarea economică a
ţărilor în curs de dezvoltare. La băncile regionale se referă:
– Banca Americană de Dezvoltare (BAD) – înfiinţată în
1959;
– Banca Africană de Dezvoltare (BAD) – 1964;
– Banca Asiată de Dezvoltare (BAD) – 1966.
Fondatorii băncilor, în afară de ţările în curs de dezvoltare
ale regiunilor corespunzătoare, au devenit şi alte state: SUA,
Japonia, unele state din Europa de Vest. Aceasta a permis
extinderea posibilităţilor financiare ale activităţii lor.
Băncile au scopuri comune, efectuează operaţiuni de
acelaşi tip, colaborează între ele şi cu alte instituţii
internaţionale.
Ţările-participante în curs de dezvoltare primesc ajutorul
lor financiar pentru realizarea în special a proiectelor
infrastructurale şi, de asemenea, pentru dezvoltarea
întreprinderilor cu profil extractiv şi prelucrativ.
Banca Europeană pentru Investiţii (BEI) – a fost înfiinţată
în 1958 de către ţările-membre ale UE. Scopurile creării băncii
au fost finanţarea pe termen lung (20-25 ani) a regiunilor slab
dezvoltate, realizarea proiectelor comune a ţărilor –participante,

195
îmbunătăţirea structurii ramurale de producere în ţările
europene şi, de asemenea, creditarea privilegiată (până la 30-40
ani) a participanţilor-asociaţi.
Consiliul Directorilor, care este constituit din miniştrii
finanţelor ţărilor-participante şi Directorat – preşedintele şi
câţiva adjuncţi ai lui se află în fruntea Băncii. Astfel de ţări ca
Germania, Franţa, Anglia şi Italia deţin cota cea mai mare în
capitalul social care constituie circa 15 mld EURO. Mărimea
capitalului de rezervă depăşeşte 10% din capitalul social.
BEI atrage mijloacele pe pieţele de capital europene şi
internaţionale, efectuând o emisiune sistematică a
obligaţiunilor, valoarea nominală a cărora se exprimă în dolari
SUA, EURO şi alte valute. Dezvoltarea energeticii,
transportului, telecomunicaţiilor – sunt direcţiile principale ale
investiţiilor Băncii. Completând mijloacele debitorilor,
creditele ei, de obicei, acoperă nu mai mult de jumătate din
cheltuielile la proiecte şi pot fi acordate în EURO şi în alte
valute. Conjunctura pieţei determină mărimea plăţii pentru
credite. Astfel de ţări ca Italia, Anglia, Franţa şi Irlanda sunt
debitori potenţiali ai Băncii.
Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)
– a fost înfiinţată în 1991 pentru susţinerea ţărilor Europei
Centrale şi de Est, inclusiv CSI în reconstituirea economiei de
piaţă. Fondatorii Băncii în prezent sunt 60 de state, inclusiv
toate ţările europene, Rusia, un şir de ţări din alte regiuni ale
lumii (SUA, Japonia) şi astfel de organizaţii, precum UE şi
BEI.
Capitalul social constituie 20 mld EURO. Banca îşi
desfăşoară activitatea în ţările – operaţiuni, numărul cărora a
atins 26 după intrarea, în 1996 a Bosniei şi Herţegovinei.
Reşedinţa BERD este la Londra, având 28 reprezentanţe în
toate ţările-operaţiuni (în afară de Armenia). Spre deosebire de
alte ţări, Rusia are patru reprezentanţe: centrală – Moscova şi
regionale – Sankt Petersburg, Ekaterinburg şi Vladivostok.

196
 Consiliul de administraţie, în frunte cu preşedintele şi doi
adjuncţi, conduce Banca şi este constituit din miniştrii
finanţelor sau conducătorii băncilor centrale ale ţărilor-
participante şi reprezentanţii UE şi BEI.
Multe din obligaţiile sale el le deleghează Consiliului
Directorilor, care realizează conducerea activităţii zilnice şi
care este constituit din preşedinte, patru adjuncţi şi 23 de
directori. Fiecare din directori intră în componenţa unuia din
cele trei Comitete ale Consiliului: de revizie, pe probleme
bugetare şi administrative, de politică financiară şi
operaţională.
În afară de aceasta, structura organizatorică a Băncii
include un rând de filiale teritoriale şi ramurale şi, de asemenea,
alte subdiviziuni funcţionale (departamente şi secţiuni).
Numărul total al personalului depăşeşte 1100 persoane (luând
în consideraţie guvernele în ţările-operaţiuni).
Atrăgând mijloacele pe pieţele internaţionale în condiţii
destul de favorabile, BERD acordă serviciile sale la preţuri
comerciale. În principal aceasta este o completare a eforturilor
altor creditori pentru acordarea ajutorului întreprinderilor care
au nevoie de resurse financiare.
Banca activează atât în sectorul public, cât şi în cel privat
al economiei asumându-şi riscuri care sunt peste puterile multor
investitori naţionali şi străini.
În 1997 Banca a alocat peste 2,3 mld EURO pentru
realizarea a 143 proiecte noi. La începutul anului 1998 Banca
avea aprobate circa 600 proiecte în sumă de peste 14 mld
EURO.
Strategia de dezvoltare a BERD în perioada 1998-2001
prevedea mărirea sumei angajamentelor noi anuale până la 2,7
mld EURO, iar volumului total – 15 mld EURO.
Funcţiile principale ale BERD sunt:
– finanţarea directă i.e. acordarea creditelor pentru
realizearea proiectelor concrete;

197
 – investirea mijloacelor în capitalul social şi, de
asemenea, garantarea plasării acţiunilor
întreprinderilor de stat şi private;
– acordarea garanţiilor pentru asigurarea debitorului
accesului la sursele de capital;
– finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii cu ajutorul
intermediarilor.
Priorităţile operaţionale ale Băncii includ:
– dezvoltarea sectorului privat;
– cuprinderea tuturor ţărilor-operaţiuni;
– colaborarea cu intermediari financiari;
– investiţii în capitalul social.
În afară de aceasta, Banca tinde spre asigurarea dezvoltării
ecologic pure şi stabile a economiilor, eficienţei utilizării
resurselor energetice.
În activitatea sa Banca se conduce după următoarele
principii:
– limitarea volumului finanţării la 35% din cheltuielile
totale pe fiecare proiect;
– cerinţele faţă de alţii, în special investitorii industriali,
privind achiziţionarea pachetelor de control de acţiuni
sau drepturilor suficiente pentru conducerea
întreprinderilor;
– acordarea pentru proiectele sectorului privat nu mai
mult de două treimi din suma mijloacelor
împrumutate şi nu mai puţin de o treime din capitalul
social;
– cerinţele de la alţi participanţi ai cofinanţării privind
acordarea mijloacelor suplimentare;
– neacordarea mijloacelor investitorilor pentru
achiziţionarea acţiunilor deja emise sau care se emit
din nou;
– neobligativitatea prezenţei în formă bănească a cotei
de participare la proiect.

198
 Concluzie
Instituţiile financiar-creditare internaţionale au fost create
şi activează pe baza convenţiilor interstatale. Ele sunt menite să
formeze nişte mecanisme pentru rezolvarea diferitelor
probleme de ordin economic şi financiar pe scară globală sau
regională.

Subiectele pentru verificarea cunoştinţelor:

1. Determinaţi necesitatea şi constituirea băncii
decontărilor internaţionale.
2. Explicaţi atribuţiile Fondului Monetar Internaţional
(FMI) şi Băncii Internaţionale de Reconstrucţie şi
Dezvoltare (Banca Mondială).
3. Numiţi instituţiile financiar-creditare regionale
internaţionale.

Literatura
1. Dumitrescu F., Căile stabilităţii monetare, Ed.
Academiei române, bucureşti, 1993, pag. 339-344
2. Floricel C., Relaţii valutar-financiare internaţionale, Ed.
Didactică şi pedagogică, R.A. - Bucureşti, 1997, pag.
316-334

199
 Partea IY. MONEDA ŞI CREDITUL ÎN
ECONOMIA DE PIAŢĂ

Capitolul 12. ECHILIBRUL MONETAR ŞI INFLAŢIA.

Obiectivele de studiu
♦ Echilibrul monetar: concept, cauze, forme, efecte.
♦ Inflaţia: esenţa, forme de manifestare, tipuri.
♦ Politici antiinflaţioniste şi reformele monetare.

Noţiunile fundamentle:
Inflaţia, hiperinflaţia, nulificare, denominare, devalvare,
restaurare, politica antiinflaţionistă.

În condiţiile când legătura între semnele valorice şi aur

practic nu există, devine inevitabilă apariţia dereglărilor în
funcţionarea legilor circulaţiei monetare. Devalorizarea banilor
de hârtie, datorată unei emisii băneşti excesive (drept urmare a
ignorării legităţilor circulaţiei monetare), poartă denumirea de
inflaţie. Provenienţa latină – inflaţio (umflare).
Drept simplificare este considerarea de inflaţie a orice
creştere a preţurilor. În baza acestei simplificări se afla teoria
cantitativă a banilor. Însă, inflaţia e un proces mult mai
complicat, care implică nu numai schimbarea raportului între
marfă şi preţuri. Nu fiecare ieftinire a banilor de hârtie poartă
caracter inflaţionist. Ea poate fi determinată şi de alţi factori,
cum ar fi, de exemplu - faza ciclică de creştere a economiei. În
acest caz tot apare creşterea preţurilor. Însă ea este determinată
de creşterea dimensiunilor de reproducere, reînnoirea
capitalurilor productive şi nu de inflaţie.
Inflaţia – creşterea nivelului general al preţurilor, însoţită
de reducerea puterii de cumpărare a banilor, care duce la
supraîncarcarea canalelor de circulaţie cu sume excesive de
bani de hârtie neacoperiţi cu creşterea respectivă a masei

200
mărfare. Cele din urmă duc la redistribuirea produsului intern
brut.
Cazuri multiple de inflaţie au avut loc în secolele XVIII –
XIX. În aceste cazuri inflaţia era periodică, fiind provocată de
emisii excesive de bani de hârtie pentru finanţarea războaielor.
Inflaţie puternică a însoţit războiul de independenţă a SUA în
anii 1775–1783; războiul civil în Franţa în anii 1861–1865; în
Marea Britanie în anul 1797 în timpul războiului cu Franţa
ş.a.m.d. În perioade scurte preţurile au crescut sute şi mii de ori,
atingând rate majore în Germania interbelică.
Până la prima criză mondială din anii 1929-1933 inflaţia se
finaliza prin restabilirea standardului metalic, ce asigura
stabilitatea relativă a preţurilor. Standardul aur–monedă,
dominant în secolul XIX asigura stabilitatea preţurilor şi a
circulaţiei monetare. În perioada interbelică el este înlocuit de
circulaţia banilor de hârtie. Au apărut premise pentru
dezechilibrarea circulaţiei monetare, ieftinirii permanente a
puterii de cumpărare a banilor. Până acest moment inflaţia avea
un caracter provizoriu şi local; mai târziu – permanent şi
global; devine cronică, dependentă de mai mulţi factori,
inclusiv nemonetari.
Apare noţiunea de inflaţie nemascată (se manifestă prin
creşterea preţurilor) şi de inflaţie mascată, care se manifestă
prin reducerea ofertei de mărfuri sau/şi pierderea calităţii lor. În
cazul inflaţiei mascate statul î-şi asumă controlul preţurilor. De
aceea cererea ridicată determină apariţia decalajului între cerere
şi ofertă; între preţul de echilibru şi cel administrativ. Preţul
administrativ se plasează mai jos de preţul de echilibru, dispar
stimulentele pentru sporirea calităţii şi ofertei mărfurilor. Drept
consecinţă, apare deficitul relativ şi absolut.
Dinamica proceselor inflaţioniste parcurge câteva etape,
care diferă prin gradul manifestării inflaţiei:
− în prima etapă a inflaţiei rata ieftinirii banilor
rămâne în urmă de rata creşterii masei monetare. Creşte

201
 cererea pentru mărfuri şi servicii. Cererea excesivă se
manifestă prin creşterea preţurilor, care creează
posibilităţi pentru obţinerea profiturilor exagerate.
Producerea şi comerţul î-şi iau proporţii crescânde, dar
concomitent descreşte cererea pentru credit şi se
micşorează viteza de rotaţie a banilor. Creşterea masei
monetare este economic justificată. Puterea banilor de
cumpărare î-şi păstrează tendinţa de creştere. Emisiile
suplimentare complet sau parţial sunt însuşite de sfera
comercială, saturând necesităţile pieţei în bani;
− în a doua etapă rata inflaţiei depăşeşte rata creşterii
masei monetare. Surplusul banilor emişi deja nu
stimulează extinderea producerii şi a comerţului. Căderea
puterii de cumpărare a banilor iniţiază o neîncredere faţa
lor. Populaţia “fuge de bani”. “Banii ard mâinile”. Frica
ieftinirii continuă a banilor impune posesorii de bani să le
transforme cât mai repede în diferite bunuri materiale.
Viteza rotaţiei banilor se măreşte; volumul producţiei
descreşte, fapt ce determină diminuarea cererii pentru
mijloacele de plată. Drept consecinţă rata devalorizării
banilor depăşeşte viteza emisiei. Altă cauză a inflaţiei –
creşterea cheltuielilor de producţiei în rezultatul creşterii
salariilor, costului materiei prime, precum şi indicelui
preţurilor în segmentele separate ale pieţei. În acest caz
procesul inflaţionist poate fi lansat fără excesul cererii.
Indicile preţurilor şi rata ieftinirii banilor determină diferite
tipuri ale inflaţiei.
În teoria monetară se determină:
1. Inflaţia înceată (târâtă), indicele preţurilor nu
depăşeşte 5-10% pe an;
2. Inflaţia galopantă, indicile preţurilor constituie de la
10 până la 100% pe an;
3. Hiperiflaţia, rata creşterii preţurilor depăşeşte 100%
pe an;

202
 4. Superhiperinflaţia, rata creşterii preţurilor depăşeşte
50% pe lună.
Menirea metodelor statistice de analiză nu se limitează
numai la determinarea tipului inflaţiei. Mult mai important este
determinarea factorilor determinanţi a inflaţiei şi pârghiilor de
stăpânire a ei.
Ţările dezvoltate consideră că inflaţia înceată nu numai nu
este periculoasă, dar şi este o condiţie obligatorie, premisa
extinderii producţiei.
Inflaţia poate să dăuneze orice ţară unde există relaţii
marfă – bani. Profunzimea şi longitudinea proceselor
inflaţioniste, efectul urmărilor sociale şi economice depind de
starea economiei, nivelul de dezvoltare a relaţiilor marfă – bani.
Teoria inflaţiei. Republica Moldova, mergând pe calea
reformelor, a întâmpinat greutăţi de ordin economic şi tensiune
socială şi politică. Criza economică s-a evidenţiat prin căderea
bruscă a producţiei, rate înalte a şomajului şi ca urmare căderea
nivelului de trai a păturilor largi a societăţii. În sfera relaţiilor
creditar-băneşti el s-a manifestat într-o inflaţie profundă şi
îndelungată.
Inflaţia ca proces social şi economic se manifestă prin
supraîncărcare a canalelor de circulaţie monetară de bani
devalorizaţi, creşterea preţurilor şi redistribuirea produsului
naţional în favoarea statului, grupelor separate a populaţiei,
care se îmbogăţesc din contul operaţiilor speculative pe pieţele
mărfare şi băneşti.
Apariţia şi dezvoltarea proceselor inflaţioniste în economia
naţională poate fi determinată precum de încălcarea legităţilor
circulaţiei monetare, creşterea nejustificată a masei monetare în
circulaţie(inflaţia cererii), aşa şi de creşterea preţurilor din
cauza creşterii cheltuielilor de producţie.
Creşterea deficitului bugetar, datoriilor statului,
expansiunea creditară a băncilor şi finanţarea forţată a
investiţiilor în industria grea provoacă încălcarea legităţilor

203
circulaţiei monetare şi inflaţiei cererii. Este posibilă şi apariţia
inflaţiei prin import, când se procedează la emisia expansivă
pentru cumpărarea valutelor străine.
Inflaţia cheltuielilor este determinată nu atât de factori
băneşti, cât de cei de producţie, care determină creşterea
preţurilor. De exemplu, căderea productivităţii muncii,
producţiei, creşterea cheltuielilor pentru producţie fără
creşterea concomitentă a productivităţii muncii.
În condiţiile inflaţiei banii se ieftinesc în raport cu marfă,
aur, valută străină. Aşadar inflaţia se manifestă în domeniul
circulaţiei marfar-băneşti. Însă cauzele ei primordiale se află în
domeniul proceselor de reproducere. Starea circulaţiei
monetare într-o economie poate fi considerată drept criteriu a
eficienţei vieţii economice sociale şi politice. Din aceste motive
economiştii demonstrează un interes sporit faţa problemelor
circulaţiei monetare.
Actualmente există trei direcţii în teoria inflaţiei: teoria
inflaţiei lui Keynes, determinată de cererea excesivă;
monetaristă, teoria cantitativă; teoria cheltuielilor extraordinare.
Teoria inflaţiei lui Keynes, determinată de cererea
excesivă. Adepţii acestei teorii (J.M.Keynes, B.Hunson) reiese
din analiza veniturilor şi cheltuielilor ale agenţilor economici şi
influenţei lor asupra creşterii cererii. Ei consideră, că mărirea
cererii din partea statului şi oamenilor de afaceri aduce la
creşterea producţiei şi ocupaţiei. În acelaşi timp creşterea
cererii din partea populaţiei, în cazul când ea are un caracter
neproductiv, conduce la inflaţie. Ei recomandă să fie stimulate
investiţiile statului şi cele private, concomitent limitând
fondurile de salarizare. În această concepţie, în conformitate cu
Keynes, rolul activ îl are cererea “eficientă” de bani, care e
capabilă să formeze masa monetară. Keynes evidenţiază două
tipuri de inflaţie:
− inflaţia parţială(moderată
sau înceată), creşterea masei monetare în condiţiile

204
 şomajului, care nu prezintă pericol precum contribuie
la atragerea şomerilor în câmpul muncii şi puţin se
reflectă în creşterea preţurilor;
− inflaţia reală(galopantă) –
are loc când rata şomajului este egală cu zero. În acest
caz creşterea masei monetare în întregime se reflectă
în creşterea preţurilor de marfă şi servicii.
Reieşind din cele expuse în lucrarea sa “Teoria generală a
şomajului, procentului şi banilor” (1936) Keynes recomanda
evitarea reducerii salariilor “băneşti”, lezând drepturile
angajaţilor. Soluţia, în conformitate cu Keynes, constă în
efectuarea unei “politici inflaţioniste monetare flexibile”,
chemată să diminueze salariile reale.
În baza teoriei inflaţioniste lui Keynes a apărut aşa numita
“curba lui Philips”, care reflecta relaţia inversă în formarea
preţurilor şi a şomajului în Marea Britanie. Cercetătorul din
Noua Zelandă, Philips, în baza analizei tendinţelor în economia
Marei Britanii între 1861-1957 a ajuns la concluzia că cu
ajutorul inflaţiei aproape 100 de ani s-a reuşit să confrunte
căderea producţiei şi stimularea ocupaţiei forţei de muncă; iar
stabilizarea preţurilor era însoţită de reducerea ratei ocupaţiei
forţei de muncă şi activităţii economice. În conformitate cu
“curba lui Philips” au fost elaborate propuneri pentru stăpânirea
inflaţiei, menţinând-o la un nivel moderat. Însă crizele
economice în anii 1974-1975 şi 1980-1982 au evidenţiat un
fenomen nou – stagflaţia, care neagă “curba lui Philips”,
precum în aceste perioade, perioadele de stagnare sau criză,
ratele inflaţiei nu se micşorau, dar se măreau.
Concepţia monetaristă a inflaţiei. Adepţii acestei teorii
(M.Fridmen) analizează inflaţia drept un fenomen monetar,
rezultatul excesului banilor în circulaţie. Ei analizează corelarea
indicilor masei monetare şi volumului real al PNB. Monetariştii
contrează metodele de reglare aciclice, propagate de noii
Keynesişti. Ei analizează ciclele industriale ca schimb al

205
diferitor faze – inflaţie(creştere) şi deflaţie(criză). Concluzia
generală fiind: precum inflaţia susţine creşterea producţiei, ea
trebuieşte menţinută la rate moderate.
Teoria inflaţiei, iniţiate de cheltuieli excesive de producţie
(J.M.Keynes, W.Thorry, P.Kuen). Această teorie explică
creşterea preţurilor prin creşterea cheltuielilor de producţiei. Ea
este strâns legată cu concepţia lui Keynes, care considera că
dacă prima fază a inflaţiei(parţială) reprezintă inflaţia cererii,
atunci faza a doua inflaţia(reală) – rezultatul inflaţiei
cheltuielilor de producţie. Conform acestei teorii inflaţia este
sensibilă doar la mărirea cheltuielilor ce ţin de salarizare. Ea
serveşte drept baza teoriei spiralei inflaţioniste “salariile –
preţurile”, care este susţinută de majoritatea economiştilor
contemporani. Teoria menţionată este drept bază a politicilor
antiinflaţioniste ce promovează “stabilizarea” salariilor şi
restricţionarea veniturilor populaţiei. Concluzia finală constă în
afirmaţia că rata creşterii salariilor nu trebuie să depăşească rata
productivităţii muncii. În caz contrar va fi iniţiată lansarea
spiralei inflaţioniste.
Experienţele istorice ne demonstrează că statul poate să
emite şi să lanseze în circulaţie orice cantitate a banilor e hârtie.
Însă din acest moment influenţa statului asupra circuitului
bănesc se termină. Puterea reală de cumpărare a banilor de
hârtie se determină de condiţiile economice a pieţei şi legităţile
economice. Dacă nu se ţine cont de menţionatele legităţi banii
se devalorizează în raport cu marfă, aur şi valută străină.
În ţările dezvoltate, datorând luptei concurenţiale între
producători de mărfuri – inflaţia cheltuielilor creează condiţii
pentru combaterea ei însuşi. Subaprecierea acestui fapt în
Moldova a subminat eficienţa politicii antiinflaţioniste statale,
limitând ultima la reducerea cererii, ce este factorul monetar al
inflaţiei.
Inflaţia se reflectă în toate domeniile activităţii sociale şi
economice ale societăţii. Aşa cum moneda naţională nu-şi

206
execută, sau nu pe deplin î-şi execută funcţiile ea este
substituită de valuta străină, marfă, diferite surogate monetare –
fapt ce dăunează economia naţională:
♦ Este frânată dezvoltarea relaţiilor
financiare şi de credit;
♦ Capitalul părăseşte sfera producerii şi se
plasează preponderent în circulaţia (comercializarea)
mărfurilor;
♦ Statul pierde eficienţa controlului asupra
fluxurilor monetare;
♦ Povara principală cazând pe umerii
păturilor largi a populaţiei, – creşte tensiunea socială.
Reducerea cererii din partea populaţiei induce căderea
continuă a producerii, urmată de toate consecinţele sociale şi
economice. Aşadar, sarcina primordială în politica economică a
guvernului Republicii Moldova este nu numai restabilirea
veniturilor populaţiei, dar şi depăşirea nivelului lor din perioada
anticipată a crizei – ce-i posibil de obţinut numai prin creştere
economică.
Metoda radicală de stabilizare a circulaţiei monetare este
reforma monetară. Însă efectuare unei reforme eficiente
necesită crearea unor condiţii de ordin economic şi social.
Programul reformei monetare, esenţa ei este determinată de
specificul procesului inflaţionist şi condiţiile concrete de
delimitare a circulaţiei băneşti în ţară. Sunt cunoscute câteva
tipuri de reformă monetară:
♦ Nulificare – presupune introducerea unei
unităţi noi de monedă, care va înlocui complect
moneda veche puternic devalorizată;
♦ Restaurare – restabilirea standardului de
aur a valorii monedei;
♦ Devalvare – reducere oficială a
standardului de aur a valorii monedei sau a ratei de
schimb valutar;

207
 ♦ Denominare – mărirea proporţională a
scalei preţurilor prin “radierea zerurilor”.
Pentru stabilizarea circulaţiei băneşti, reducerea nivelului
tensiunii sociale şi economice sunt posibile întreprinderea
diferitor acţiuni. Republica Moldova, în primul rând, sa
promovat politica monetară şi creditară deflaţionistă axată pe
reducerea relativă a masei monetare în circulaţie. Consecinţele
aferente acestei politici sunt – căderea drastică a producerii şi
creşterea ratei şomajului. Mai putem menţiona următoarele
politici:
♦ Politica veniturilor – controlul
concomitent al nivelului preţurilor şi salariilor.
Limitarea ratei de creştere a salariilor cu rata de
creştere a productivităţii muncii.
♦ Politica indexării – compensarea
pierderilor populaţiei în urma devalorizării banilor.
Pentru a avea efect trebuie coordonată în timp cu
creşterea respectivă a preţurilor.
♦ Politica stimulării extinderii producerii şi
creşterii economiilor populaţiei.
Inflaţia la etapa contemporană este un proces polifactorial.
Apariţia şi dezvoltarea ei este determinată de intercalarea şi
interacţiunea a diferitori factori, care acţionează cum în sfera
producerii şi comercializării aşa şi în circulaţia monetară. În
dependenţă de natura şi caracterul lor factorii inflaţionişti se
divizează în monetare şi nemonetare.
Printre cei mai importanţi factori nemonetari putem
menţiona factorii structurali şi formarea preţurilor de către stat
şi în condiţiile de monopol.
Printre factorii structurali ai inflaţiei putem menţiona:
♦ Discordanţa între structura investiţiilor şi
cererii solvabile, ce creează în consecinţă depăşirea
cererii asupra ofertei, dezechilibrării circulaţiei
băneşti ca urmare a creşterii preţurilor;

208
 ♦ Folosirea parţială a potenţialului de
producere, insuficienţa resurselor de investiţie şi
termenul mare de implementare a investiţiilor
capitale;
♦ Dezechilibrarea cererii şi ofertei drept
consecinţă a susţinerii cererii prin mărirea masei
monetare în circulaţie.

Metodele principale de formare a preţurilor în condiţii de

monopol sunt:
♦ Coordonare a preţurilor între monopoliile
de frunte. Principiul “liderismul în formarea preţului”
constă în faptul, că antreprenorii se orientează la
preţurile stabilite de monopolul-lider. Convenţiile de
cartel, negocierile deschise sau voalate vizavi de
strategia preţurilor între monopoluri creează
fundamentul pentru majorarea preţului. Corporaţiile
transnaţionale ce promovează politica unică în
formarea preţului la nivelul economiei mondiale,
agravează procesele inflaţioniste, încercând
concomitent să niveleze preţurile mondiale
orientându-se spre limita de sus;
♦ Concurenţa ce nu ţine de formare a
preţurilor. Ca consecinţă schimbării asortimentului şi
calităţii producţiei, condiţiilor comercializării,
influenţei cererii prin intermediul publicităţii induce la
creşterea cheltuielilor ce sunt incluse în preţ.
Monopolurile creează condiţii suplimentare pentru
majorarea preţurilor datorită metodelor defalcărilor
accelerate de amortisment, cheltuielilor pentru
majorarea remunerării muncii, reducerea producerii în
serii, etc.
Un rol important în dezvoltarea proceselor inflaţioniste, în
paralel cu monopolurile îi aparţine statului. Reglementarea

209
economiei de către stat are drept scop diminuarea crizelor
ciclice ale supraproducerii şi asigurarea creşterii economice.
Prin implicarea sa în procesele economice statul tinde să
înlăture disproporţiile create de situaţiile de crize. Emisia
banilor era stopată în perioadele de criză de băncile centrale din
motivul evitării intensificării excesive a proceselor de creditare.
În continuare, dificultăţile economice erau depăşite prin
intermediul finanţării din contul deficitului bugetar. Deficitul
bugetului de stat se măreşte proporţional cu nivelul implicării
statului în procesele economice. Reglementarea de stat a
economiei, deseori, iniţiază activizarea factorilor băneşti a
inflaţiei, şi anume:
♦ Criza sistemei finanţelor publice.
Deficitul bugetar apare când necesarul cheltuielilor
depăşeşte veniturile acumulate. Sumele prevalării
cheltuielilor asupra veniturilor (deficitul bugetar) sunt
finanţate din împrumuturile băncii centrale. Utilizarea
acestor împrumuturi pentru acoperirea deficitului
bugetar duce la mărirea masei monetare în circulaţie
şi, respectiv, la creşterea preşurilor;
♦ Expansia creditară – mărirea volumului
creditării în forma bănească scriptuală, ce creează
baza creşterii emisiei banilor creditări şi cererii
solvabile;
Influenţa inflaţiei asupra economiei naţionale poartă un
caracter contradictoriu. Pe de o parte, inflaţia moderată duce la
creşterea cererii solvabilă, ce la rândul său stimulează
dezvoltarea proceselor de producere. Pe de altă parte, inflaţia în
creştere duce la micşorarea consumului şi a economiilor,
reducerea investiţiilor şi exporturilor, mărirea importurilor,
creşterea deficitului balanţei de plăţi. În rezultatul inflaţiei se
redistribue venitul naţional în favoarea păturilor cu veniturile
înalte şi în detrementul restului populaţiei. Cel mai mare pericol
inflaţia prezintă pentru persoanele cu veniturile fixe,

210
creditorilor şi populaţiei, ce deţine economiile (primordial în
cash).

211
Concluzie
Inflaţia ca proces social şi economic se manifestă prin
supraîncărcare a canalelor de circulaţie monetară de bani
devalorizaţi, creşterea preţurilor şi redistribuirea produsului
naţional în defavoarea paturilor cu venituri mici. Apariţia şi
dezvoltarea proceselor inflaţioniste poate fi determinată precum
de încălcarea legităţilor circulaţiei monetare, creşterea
nejustificată a masei monetare în circulaţie(inflaţia cererii), aşa
şi de creşterea preţurilor din cauza creşterii cheltuielilor de
producţie (inflaţia cheltuielilor).

Subiectele pentru verificarea cunoştinţelor:

1. Prezentaţi definiţia inflaţiei.
2. Numiţi etapele procesului de inflaţie.
3. Prezentaţi clasificarea inflaţiei.
4. Numiţi şi explicaţi esenţa teoriilor asupra
inflaţiei.
5. Explicaţi efectele inflaţiei asupra domeniilor
economice şi financiare.

Literatura:
1. Basno C., Dardac N., Floricel C.
Monedă, credit, bănci. Editura Didactică şi pedagogică.
Bucureşti, 1997, pag.343-367.
2. Жуков Е. Ф. Общая теория денег и
кредита, Москва: ЮНИТИ, 2000, c.111-123.
3. Cоколова О. В. Финансы, деньги и
кредит, М. Юристь, 2001, с.87-102.

212
Capitolul 13. PIAŢA MONETARĂ ŞI POLITICA
MONETAR-CREDITARĂ
Obiectivele de studiu
• Piaţa monetară. Cererea şi oferta de monedă.
Factorii ce determină cererea şi oferta de monedă.
• Politica monetar-creditară: concept, obiective,
conţinut şi instrumentele realizării politicii monetar-
creditare.
Noţiunile fundamentale:
Piaţa moneteară, instrumentele politicii monetare,
rezervele obligatorii, rata capitalizării, credite selective,
operaţiuni pe piaţa deschisă, circuitul bănesc.
Politica economică a oricărui stat modern cuprinde mai
multe politici, fiecare având un rol bine determinat în
contribuirea la creşterea economică şi asigurarea bunăstării
populaţiei. Alături de aceste politici, cum ar fi politica bugetară,
comercială, a preţurilor, financiară şi valutară, o importanţă
deosebită îi revine politicii monetare şi de credit, care prin
intermediul instrumentelor şi pârghiilor sale exercită o influenţă
deosebită asupra cursului vieţii economice.
Între politica monetară şi de credit există o strânsă
interdependenţă, una presupunând-o şi completând-o pe
cealaltă. Din acest motiv, adesea în literatura de specialitate se
utilizează doar termenul politică monetară, prin care se
subînţelege şi politica de credit.
Tradiţional, politica monetară reprezintă un ansamblu de
acţiuni exercitate de stat şi de Banca Centrală destinate
controlului asupra ofertei de monedă şi utilizate ca un
instrument de realizare a obiectivelor generale ale politicii
economice (creşterea economică, ocuparea forţei de muncă,
stabilitatea preţurilor, echilibrul extern). Politica monetară
poate fi definită ca “ansamblu al măsurilor monetare luate de

213
stat şi de Banca Centrală pentru realizarea echilibrului dintre
masa banilor în circulaţie şi nevoile de bani ale economiei, sau
pentru influenţarea într-un anumit sens a conjuncturii
economice.”4 Politica monetară mai poate fi definită şi ca un
ansamblu de acţiuni exercitate de autoritatea monetară (Banca
Centrală) asupra masei monetare şi asupra activelor financiare,
în vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu. De
fapt, ansamblul de reguli pe care Banca Centrală le impune
celorlalte bănci şi instituţii financiare vizează atingerea unor
obiective generale ale ţării, cum sunt: stabilitatea,
restructurarea, expansiunea, deschiderea cu eficienţă a
economiei naţionale spre exterior.
„Având însă în vedere parţialitatea suprapunerii între
politica monetară şi controlul ofertei de monedă în abordarea
modernă a instrumentului monetar, politica monetară poate fi
definită funcţional ca regrupând ansamblul acţiunilor care
influenţează nivelul de activitate economică şi preţurile prin
intermediul volumului şi costului monedei”.5
Politica de credit poate fi definită ca “politica Băncii Centrale (în
unele state şi a Guvernului) care, cu ajutorul unor instrumente
specifice, urmăreşte să asigure prin intermediul creditului
echilibrul general economic. Întrucât acest echilibru este
fundamentat pe echivalenţa cererii şi ofertei de bunuri şi servicii,
politica de credit este menită să influenţeze indirect fluxul
cheltuielilor printr-o acţiune în trei trepte: (1) asupra mijloacelor
lichide ale băncilor; (2) prin intermediul mijloacelor lichide
bancare asupra capacităţii de credit a băncilor, deci asupra
volumului creanţelor bancare; (3) prin intermediul acordării de
credite, deci prin influenţarea volumului creanţelor bancare asupra
volumului plăţilor, implicit al cheltuielilor.”6

4
C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu Moneda. Mică enciclopedie. Bucureşti
1998, p.216.
5
Manolescu Gh. Politici economice. Concepte, instrumente, experienţe.
Bucureşti, 1997, p.160.

214
 Banca centrală – promotorul principal al politicii monetar-
creditare în cadrul reglementării economiei, ce constituie o parte
componentă a politicii economice a guvernului. Scopurile politicii
economice a guvernului pot fi multiple şi intercirelate. Situaţia în
domeniul economiei în mare măsură este dependentă de
activitatea domeniului monetar-creditar. Ţinând cont de faptul că
politica monetară a oricărei Bănci Centrale nu poate avea în
acelaşi timp mai multe obiective finale, cum ar fi stabilitatea
preţurilor, stabilitatea externă a monedei naţionale, creşterea
economică, reducerea şomajului etc., trebuie de menţionat faptul
că obiectivul politicii monetare a oricărei Bănci Centrale este strict
determinat de două aspecte generale:
− cadrul legislativ al Băncii
Centrale, care este determinat de orientările şi
priorităţile social-economice ale fiecărui stat şi,
− nivelul de dezvoltare al
economiei (piaţa financiar-bancară, dezvoltarea
infrastructurii economiei, nivelul de dezvoltare a unor
ramuri ale economiei etc.).
Drept exemplu al obiectivului final al politicii monetare
realizate de unele Bănci Centrale poate servi informaţia
prezentată în tabelul de mai jos:
ŢARA OBIECTIV FINAL
SUA Rata şomajului şi creşterea economică
Uniunea Europeană Stabilitatea preţurilor
Ţările scandinave (Suedia, Stabilitatea preţurilor şi rata şomajului
Norvegia, Finlanda)
România Rata inflaţiei
Bulgaria Stabilitatea externă
Republica Moldova Stabilitatea monedei naţionale

6
C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu Moneda. Mică enciclopedie. Bucureşti
1998, p.216.

215
 Este evident faptul că în funcţie de obiectivul final propus,
spre a fi atins de fiecare Bancă Centrală, variază atât obiectivele
intermediare, cât şi instrumentele utilizate in realizarea lor.
Fundamentul domeniului monetar-creditar constituie
băncile comerciale şi alte organizaţii de creditare (după numărul
instituţiilor şi volumului resurselor creditare). De menţionat
faptul, că în majoritatea ţărilor depozitele bancare constituie 75-
90% din masa monetară, iar bancnotele băncii centrale, doar 10-
25%. De aici rezultă că reglementarea de stat a domeniului
monetar-creditar poate fi eficient numai în cazul când statul
poate influenţa volumul şi specificul operaţiunilor băncilor
comerciale prin intermediul băncii centrale. Se cunosc diverse
metode a acestei influenţe, cele mai utilizate fiind:
♦ Dirijarea ratei dobânzii la operaţiunile băncii centrale
(politica dobânzii);
♦ Schimbarea normelor rezervelor minimale obligatorii
a băncilor;
♦ Operaţiuni pe piaţa deschisă, adică operaţiuni de
vânzare-cumpărare a cambiilor, obligaţilor de stat şi a
altor hârtii de valoare;
♦ Reglementarea normativelor economice pentru bănci
(proporţia între rezervele de casă şi depozite, activele
lichide şi depozite, capital propriu şi împrumutat
ş.a.m.d.);
Metodele indicate ale reglementării monetar-creditare pot
fi numite generale şi anume prin faptul că ele influenţează
operaţiunile tuturor băncilor comerciale şi piaţa capitalului de
împrumut la general.
Politica ratei de capitalizare constituie o metodă
tradiţională a reglementării creditare – ea este utilizată intens din
mijlocul secolului XIX. Apariţia acestei metode este legată de
transformarea băncii centrale în creditorul băncilor comerciale,
adică cu apariţia funcţiei a “băncii băncilor”. Banca centrală,
ridicând rata capitalizării, impunea organizaţiile creditare să

216
reducă împrumuturile. Aceasta, la rândul său, crea dificultăţi la
acumularea resurselor bancare, impunea mărirea ratei dobânzii
şi, ca rezultat, micşorarea volumului operaţiunilor creditare.
În perioada contemporana importanţa acestei metode în
comparaţie cu altele sa diminuat, însă ea continue să joace un rol
important în realizarea politicii monetar-creditare. Conform
Legii despre Banca Naţională a Moldovei (art.18), Banca
Naţională stabileşte şi periodic dă publicităţii rata minimală a
dobânzii (adică rata capitalizări, conform căreia sunt eliberate
creditele băncilor comerciale).
Mărind rata capitalizării, banca centrală micşorează
posibilitatea băncilor comerciale şi clienţilor săi la obţinerea
creditelor, ce la rândul său duce la reducerea împrumuturilor,
adică masei monetare şi măreşte nivelul mediu al dobânzii
pentru creditul comercial. Acesta influenţează şi echilibrarea
balanţei de plăţi şi cursului valutar. Creşterea ratelor contribuie
la atragerea capitalului străin pe termen scurt, ce activizează
balanţa de plăţi, măreşte oferta valutei străine. Respectiv scade
cursul valutei străine şi creşte cel a monedei naţionale.
Micşorarea ratei băncii centrale duce la rezultate contradictorii.
Deci, schimbarea ratelor oficiale joacă un rol de
avertisment pentru întreagă piaţă a capitalului de împrumut:
mărirea ratei duce la implementarea politicii creditare de
restricţionare, micşorarea – la expansia creditară.
Politica pieţei deschise constă în vânzare-cumpărare pe
piaţa liberă a hârtiilor de valoare de stat şi private, ce micşorează
sau măreşte sursele libere utilizate de bănci în scopurile
creditării.
Conform articolului 15 a Legii Băncii Naţionale a
Moldovei, ea poate realiza operaţiuni pe pieţele financiare cu
angajamentele financiare de lungă durată emise de stat, Banca
Naţională sau cu alte angajamente prin intermediul cumpărării,
vânzării sau păstrării (operaţiunile SPOT şi FORWARD).

217
 În ţările cu o piaţă dezvoltată a hârtiilor de valori cea mai
utilizată metodă a reglementării monetar-creditare constituie
operaţiile pe pieţele deschise, care influenţează activitatea
băncilor comerciale prin intermediul volumului rezervelor de
care dispun.
Procurând hârtiile de valoare, banca centrală transferă
sumele respective băncilor comerciale, mărind în aşa mod
rezervele lor. În aşa mod banca centrală impulsionează banii în
economie. Vânzând hârtiile de valoare, banca centrală transferă
sumele respective de la băncile comerciale în conturile sale. În
acest caz banca centrală micşorează rezervele băncilor
comerciale şi, respectiv capacitatea lor de creditare. În rezultat se
reduce suma banilor în circulaţie, creşte rata dobânzii.
Banca centrală, prin intermediul operaţiunilor de piaţa
deschisă, mai eficient reduce banii în circulaţie decât măreşte.
Cumpărarea hârtiilor de valoare de către banca centrală în
perioadele de încetinire a activităţii economice şi apariţia
posibilităţii de a mări volumul creditelor nu garantează că clienţii
vor dori să se împrumute. Aşadar politica pieţei deschise este
mai eficientă în perioadele de inflaţie.
Pentru reglementarea ratelor dobânzii la împrumuturile de
scurtă durată tradiţional sunt folosite operaţiunile băncii centrale
cu cambiile (trezorăriale şi comerciale) şi obligaţiile statale de
scurtă durată. Vânzarea lor reduce banii în piaţa monetară şi
contribuie la mărirea ratelor dobânzii. Iar dacă banca centrală nu
doreşte mărirea ratelor, ea susţine băncile, cumpărând din
rezervele lor hârtiile de valoare de scurtă durată cu preţul curent
de piaţă. Concomitent, cumpărarea-vânzarea cambiilor
trezorăriale schimbă raportul cerere-ofertă şi respectiv
profitabilitatea lor. În final, sunt influenţate ratele de scurtă
durată pe piaţa monetară şi cursul monedei naţionale.
Pentru reglementarea ratelor dobânzii la împrumuturile de
lungă durată tradiţional sunt folosite operaţiunile băncii centrale
cu angajamentele statale de lungă durată. Cumpărarea lor de

218
banca centrală duce la creşterea preţului lor de piaţă (în rezultatul
creşterii cererii). Creşterea preţului obligaţiunii înseamnă
reducerea profitabilităţii lor reale, care este determinată de
raportul dobânzii pe obligaţiune către preţul ei de piaţă.
Reducerea profitabilităţii obligaţiunilor de lungă durată duce la
diminuarea ratelor de lungă durată pe piaţa monetară. Vânzarea
pe piaţa deschisă a obligaţiunilor de către banca centrală, duce la
micşorarea preţului şi creşterea profitabilităţii lor, respectiv cresc
ratelor dobânzii la împrumuturile de lungă durată.
Aşadar, operaţiunile menţionate de piaţa deschisă
influenţează starea rezervelor al sistemului bancar şi sunt
folosite drept metodă de reglementare a resurselor bancare,
ratelor dobânzii şi preţului hârtiilor de valoare de stat.
O metodă eficientă de influenţare a resurselor băncilor
comerciale şi capacităţii lor de finanţare este modificarea
normelor rezervelor minimale obligatorii.
Banca centrală obligă băncile comerciale să depună în
conturile speciale a băncii centrale o parte stabilită a depunerilor
şi depozitelor obţinute. Acest sistem, iniţial a apărut pentru
asigurarea intereselor clienţilor – deţinători a depozitelor.
Ulterior el a devenit un instrumentariu de reglementare a
lichidităţii bancare. Schimbând norma rezervelor minimale
obligatorii, banca centrală influenţează direct lichiditatea băncii.
Mărirea normei înseamnă că mai marea parte a resurselor băncii
este rezervată în conturile băncii centrale şi nu poate fi folosită
pentru eliberarea creditelor. În consecinţă se reduc
împrumuturile bancare şi masa monetară, cresc dobânzile pentru
credite. Micşorarea normei sporeşte capacitatea de creditare şi
măreşte masa monetară, micşorează dobânda. De exemplu,
norma actuală e stabilită în mărime de 8%, iar atunci, când rata
inflaţiei era înaltă, norma era mult mai mare (în 1993 – 28%).
Stabilirea normei rezervelor obligatorii – este o metodă de
influenţă directă a rezervelor bancare. Iniţial aceasta metodă are
aplicată în SUA în a. 1993.

219
 Banca Naţională a Moldovei (BNM) stabileşte cerinţele
menţinerii rezervelor obligatorii ce ţin de depozite (stipulat
art.27 Legea cu privire la banca naţională).
Pot fi folosite diferite metode selective, destinate
reglementării diferitor forme de credit (de exemplu, de consum)
sau creditării diferitor ramuri (construcţie de locuinţe, comerţului
exterior). Printre metode selective se enumeră:
♦ Restricţionarea mărimii creditelor bancare pentru
unele bănci sau împrumuturi (plafonul de sus);
♦ Reglementarea condiţiilor obţinerii creditelor, cum ar
fi – stabilirea mărimii marjei, adică diferenţei între
suma asigurată prin gaj şi mărimea împrumutului
primit.
Scopul politicii creditare selective constă în orientare
creditelor neeficiente şi problematice spre utilizarea rentabilă şi
eficientă. Metodele de selecţie se implementează prin diferite
căi: aplicarea ratelor facilitare a dobânzii, elaborarea şi
distribuirea recomandărilor băncilor comerciale despre folosirea
eficientă a împrumuturilor. Dar, în general, politica creditară nu
poate asigura adaptarea totală a creditului la situaţie economică,
de aceea azi ea este realizată prin intermediul diferitor metode
fragmentare.
În Republica Moldova exemple de aceste metode sunt –
gazificarea întreprinderilor industriale, mari consumători de
energie; programele de creditare a construcţiei de locuinţe; alte
direcţii de creditare, determinate de necesitatea soluţionării
programelor de talie naţională.
Politica monetar-creditară trebuie examinată în sens larg şi
îngust. În sens larg ea este orientată spre combaterea inflaţiei şi
şomajului, spre asigurarea ratelor stabile de creştere economică.
Printre metode aici apar reglementările masei monetare în
circulaţie, lichidităţii sistemului bancar şi ratei dobânzilor la
împrumuturile de lungă durată. În sens îngust ea este orientată
spre stabilire cursului valutar optimal cu aplicarea intervenţiei

220
valutare, schimbarea cotelor procentuale a băncii centrale, altor
metode de reglementare a ratelor de scurtă durată. Intervenţia
valutară – politica vânzării-cumpărării pe piaţa valutară a valutei
străine de către banca centrală. Cumpărând sau vânzând valuta
străină banca centrală schimbă raportul cerere-ofertă la valuta
străină şi, respectiv, se schimbă cursul monedei naţionale. Dacă,
de exemplu, BNM vinde dolarii pe piaţă, - oferta dolarilor se
măreşte şi cursul lor de schimb se micşorează. Când BNM
cumpără dolari – cursul lor creşte.
În scopul reglementării relaţiilor de credit BNM stabileşte
în sistemul bancar următoarele normative economice: mărimea
minimală a capitalului statutar; raportul de limită între capitalul
statutar şi suma activelor, ponderate la risc; indicatorii lichidităţii
bancare în formă de raport între active şi angajamentele băncii în
dependenţă de termenul rambursării şi posibilitatea vinderii
activelor; riscul maximal ce revine unui consumător de
împrumuturi; cotele riscului valutar şi de dobândă; normele
folosirii surselor proprii ale băncii pentru cumpărarea acţiunilor
persoanelor juridice.
Reglementarea economiei prin influenţa stării creditului şi
circulaţiei băneşti – elementul principal al politicii economice a
guvernului. Scopurile principale ale acestei politici sunt –
atingerea creşterii stabile a economiei, nivelului jos al şomajului
şi inflaţiei, echilibrarea balanţei de plăţi.
Reglementare monetar-creditară a economiei Republicii
Moldova se efectuează de BNM aplicând modificarea normei
rezervelor minimale obligatorii, ratelor dobânzii la credite şi
depozite, comercializarea cu hârtiile de valoare, stabilirea
normativelor economice pentru băncile comerciale. Pentru
influenţare a lichidităţii sistemului bancar, BNM refinanţează
băncile comerciale, oferindu-le credite pe termen scurt şi
depozitând mijloacele libere a băncilor cu plata unei dobânzi
fixate.

221
 Banii şi relaţiile economice în societate. Cu apariţia
banilor relaţiile economice în societate sau complicat. Schimbul
natural între producători de mărfuri a fost înlocuit cu două acte
separate: primul M – B – vinderea mărfii contra bani; al-doilea B
– M – cumpărarea mărfii contra bani. În condiţiile economiei de
piaţă extrem de complicat s-a dovedit a fi primul act – vinderea
mărfii contra bani, precum anume cumpărătorul ocupă poziţia
preferenţială pe piaţă.
Cumpărând sau respingând marfa el, cu ajutorul banilor
controlează cantitatea, calitatea şi asortimentul mărfurilor.
Marfa, ce nu corespunde cerinţelor cumpărătorilor, sau rămâne
nevândută în stocuri sau se vinde cu preţ redus. Producătorii
suferă de pierderi. Supunându-se legilor pieţei, producătorii sunt
nevoiţi să reducă producerea mărfurilor inutile, să
îmbunătăţească calitatea şi să diversifice asortimentul. Prin
aceasta, în primul rând, se manifestă rolul activ al banilor în
organizarea producerii sociale.
În fundamentul preţului se află costul mărfii, cu alte
cuvinte – cantitatea muncii social necesare pentru producerea şi
comercializarea ei. În diferite zone ale ţării sau chiar în aceeaşi
zonă preţurile aceleiaşi mărfi pot fi diferite. Preţurile relativ
înalte în condiţiile neschimbate vorbesc despre existenţa cererii
excesive. Reducerea preţurilor vorbeşte despre existenţa ofertei
excesive. Lupta concurenţială impune producătorii nu numai să
îmbunătăţească calitatea, să diversifice asortimentul dar şi să se
reducă cheltuielile de producere. Producătorii, ce asigură
producerea celor mai necesare pentru societate mărfuri cu
cheltuieli mici, devin cei mai rentabili. În ramurile respective se
alocă capitalurile libere, cresc investiţiile ce duce la creştere
economică în unele ramuri a economiei naţionale şi cădere în
altele. Aşadar, datorând legii costului, ce reglementează procesul
formării preţurilor, se asigură dezvoltarea proporţională a
economiei de piaţă, sporirea eficienţei producerii sociale.

222
 Pentru realizarea deplină a capacităţilor influenţei banilor
asupra dezvoltării economiei de piaţă sunt necesare anumite
condiţii. În primul rând, circuitul bănesc în ţară trebuie să fie
stabil, adică să-şi păstreze sau sa-şi mărească capacitatea de
cumpărare şi cursul monedei naţionale. În caz contrar banii pot
să îngreuneze dezvoltarea economiei şi să provoace tensiunea
social-economică.
Starea circulaţiei monetare depinde de mulţi factori, dar de
bază este raportul între masa de mărfuri şi masa monetară. Legea
circulaţiei monetare, formulată de K.Marx, spune: cantitatea
manilor necesară pentru circulaţia mărfurilor depinde de preţurile
mărfurilor; cantitatea mărfurilor şi serviciilor prestate vândute în
rate; suma plăţilor la momentul expirării termenului de plată;
volumul achitărilor reciproce efectuate fără intermedierea bunilor.
În legătură cu faptul că fiecare unitate monetară într-o perioadă de
timp poate deservi câteva afaceri, trebuie de ţinut cont şi de viteza
circulaţiei. Puterea de cumpărare a banilor (de credit şi de hârtie)
depinde de raportul între bani, necesari pentru circulaţie, şi
efectivul banilor în circulaţie.
După părerea mai multor economişti puterea de
cumpărarea a banilor este determinată de costul mărfurilor şi
serviciilor vândute contra bani. Emisia suplimentară de bani
micşorează puterea de cumpărare a unităţii monetare şi
majorează preţurile. Schimbările continue până la atingere
echilibrului între costul mărfurilor şi serviciilor pe de o parte şi
masei monetare în circulaţie pe de altă parte. Dacă emisia
nejustificată continue procesul se repetă. Fiecare dată puterea de
cumpărare se va reduce iar preţurile şi masa monetară va creşte.
Cererea de bani. Există două motive principale ce
determină cointeresarea agenţilor economici şi gospodăriilor
casnice în lichiditatea monetară:
♦ Cererea de bani pentru afaceri;
♦ Cererea de bani din partea activelor.

223
 Primul motiv, evident constă în faptul că oamenii au nevoie
de bani ca mijloc de circulaţie, adică într-o metodă comodă de
încheiere a afacerilor de procurare a mărfurilor şi serviciilor.
Întreprinderile au nevoie de bani pentru plata procurărilor de
materie primă, energie, forţă de muncă ş.a.m.d. Gospodăriile
casnice trebuie să aibă destui bani pentru cumpărarea alimentaţiei,
mărfurilor de uz cotidian şi termen lung, serviciilor comunale
ş.a.m.d. Banii necesari pentru toate cele menţionate formează
cererea de bani pentru afaceri. Cantitatea de bani, necesari pentru
efectuarea afacerilor, se determină preponderent de produsul
intern brut (PIB). Cu cât mai mare este valoarea totală bănească a
mărfurilor şi serviciilor în circulaţie, cu atât mai mulţi bani sunt
necesari pentru deservirea afacerilor. Cererea pentru bani este în
corelare directă cu PIBul nominal (PIB în evaluarea monetară).
Întreprinderile sau gospodăriile casnice au nevoie de mai mulţi
bani sau în cazul creşterii preţurilor, sau în cazul creşterii
volumului producerii. În ambele cazuri volumul afacerilor în
expresie bănească va fi mai mare.
Al doilea motiv al existenţei cererii pentru bani decurge
din funcţia lor ca mijloc de economii. Oamenii pot păstra
activele lor financiare în diferite forme, de exemplu: acţiunile
corporaţiilor, obligaţiile de stat şi particulare sau în bani.
Respectiv banii sunt solicitaţi şi în calitate de active.
Pentru a determina cererea la bani în calitate de active e
necesar să conştientizăm ca toate formele existente ale activelor
financiare au atât avantaje câr şi dezavantaje. De exemplu:
activele financiare în forma de obligaţiuni şi în forma de bani
oferă prin capacitatea sa de a fi utilizaţi imediat la cumpărături.
Aceasta calitate este deosebit de importantă când se aşteaptă
căderea preţurilor la mărfuri, servicii şi altele. De exemplu, dacă
se micşorează preţurile la obligaţiuni proprietarul lor are
pierderi, în cazul când obligaţiunile pot fi vândute doar după
expirarea unui termen anumit.

224
 Dezavantajul posesiei banilor în calitate de activ în
comparaţie cu obligaţiuni constă în faptul că ei nu aduc venit în
formă de dividend.
În rezultatul comparaţiilor sus-numite este necesar de decis
câte active financiare sa fie păstrate în forma de bani şi câte în
forma de obligaţiuni. Decizia în primul rând depinde de rata
dobânzii. Fiind în posesia banilor, întreprinderile şi gospodăriile
casnice suportă pierderi temporare. Fiecare proprietar al banilor
refuză sau jertfeşte venitul în formă de dobândă. Dacă
obligaţiunea aduce un venit de 10%, atunci proprietarul a 100 lei
bani lichizi îşi pierde venitul anual de 10 lei.
De aceea este cert faptul, cererea de bani în calitate de
active se schimbă invers proporţional cu rata dobânzii. Când rata
dobânzii este mică, oamenii preferă sa deţină majoritatea activelor
în forma de bani. Şi invers – când rata dobânzii este înaltă, sa fii
posesorul unei sume importante în bani lichizi nu este convenabil
şi respectiv, cantitatea activelor în forma bani va fi mică.
Oferta banilor. În primul rând trebuie de conştientizat că
componentele principale ale ofertei de bani - banii de hârtie şi
banii în conturi – sunt datorii sau promisiuni de plată. Banii de
hârtie reprezintă angajamentele băncilor centrale aflate în
circulaţie, iar banii în conturi – datoriile băncilor comerciale faţa
clienţilor săi.
Statul are nevoie de pârghii de gestionare a ofertei de bani
ca să asigure cantitatea de bani în circulaţie necesară pentru
anumit nivel al activităţii economice. Aceasta va contribui
ocupaţiei depline, stabilităţii preţurilor şi creşterii economice. În
economia contemporană, crearea banilor este strâns legată cu
operaţiunile de creditare. Atragerea surselor băneşti libere şi
alocarea lor optimală este funcţia primordială a instituţiilor de
creditare. Economisind sursele băneşti populaţia devine creditor
al instituţiilor de creditare, care, la rândul său, alocând aceste
surse devin creditori al populaţiei.

225
 Circuitul monetar în economia de piaţă.
Interdependenţa a circuitului monetar cu sistema relaţiilor de
piaţă este prezentată în schema 1.
Sectorul extern al economiei Sectorul naţional al economiei

Sistemul relaţiilor de piţ

Relaţiile bănesc-marfare Relaţiile bănesc-nemarfare

Piaţa Piaţa
Piaţa Piaţa hârtiilor
mijloace- Piaţa forţei
mărfurilor serviciilor Piaţa
lor de de muncă
de consum de credit
producere de valoare

CIRCUITULBĂNESCGENERALI
ZAT

Circuitul bănesc de achitări Circuitul bănesc de achitări Circuitul bănesc de achitări

Schema 1. Intercorelarea compartimentelor separate a

circuitului bănesc cu sistemul relaţiilor de piaţă

Din schema 1 este evident că sistema relaţiilor de piaţă

este divizată în două domenii: bănesc-mărfare şi bănesc-
nemărfare. Specifica relaţiilor bănesc-marfare constă în faptul că
are loc nu numai circulaţia banilor dar şi circulaţia mărfurilor
(costurilor); circuitul banilor aici este legată cu circuitul invers
direcţionat al mărfurilor.

226
 În cadrul relaţiilor bănesc-nemarfare circuitul costurilor n-
are loc, se schimbă doar posesorii banilor. Pe piaţa resurselor
creditare, de exemplu, cantitatea banilor la creditor temporar se
micşorează şi corespunzător se reduce capacitatea lui de
activitate în alte domenii ale pieţei.
Fiecare compartiment al circuitului bănesc deserveşte
domeniul corespunzător al relaţiilor de piaţă. Banii liber circulă,
trecând dintr-o parte al circuitului bănesc în altul. Aceasta
permite transferul operativ al banilor în diferite domenii în
corespundere cu cerinţele pieţei.
Aşadar, putem formula două probleme majore, care sunt
soluţionate circuitul bănesc deservind sistemul relaţiilor de piaţă:
♦ Circuitul bănesc, distribuind banii între
compartimentele sale, asigură trecerea liberă a
capitalurilor între diferite sfere a relaţiilor de piaţă;
♦ Circuitul bănesc creează bani noi, care pot fi folosite
în diferite domenii.
Concluzie
Banca Centrală acţionează asupra lichidităţii bancare
începând să regleze cantitatea de monedă centrală pe care ea o
pune la dispoziţie băncilor, făcând să varieze costul acestei
monede centrale, prin utilizarea instrumentelor clasice ale
politicii monetare: manevrarea taxei scontului şi a rescontului,
cumpărările şi vânzările de titluri pe piaţa deschisă (open
market), variaţiile cotelor rezervelor obligatorii etc.
Subiectele pentru verificarea cunoştinţelor:
1. Explicaţi esenţa politicii monetare.
2. Numiţi metodele generale ale reglementării monetar-
creditare.
3. Explicaţi esenţa operaţiunilor pe piaţa deschisă.
4. Explicaţi esenţa rezervelor minime obligatorii.
5. Explicaţi esenţa creditării selective.
6. Explicaţi esenţa ratei de capitalizare.

227
Capitolul 14. DIRECŢIILE POLITICII DE STABILIZARE
ÎN CONDIŢIILE ECONOMIEI DE TRANZIŢIE

Obiectivele de studiu
• Bazele teoretice a politicii de stabilizare în
concepţiile keynesiste şi monetariste.
• Direcţiile de coordonare a politicilor monetar-
creditare şi fiscal-bugetare în scopul stabilizării
economiei naţionale.
• Eficienţa promovării politicii de stabilizare în
condiţiile economiei de tranziţie.
Noţiunile fundamentale:
Politica de stabilizare, concepţia keynesistă, concepţia
monetaristă, economia de tranziţie.
I. Bazele teoretice ale politicii de stabilizare în
conceptele keynesiste şi monetariste
Etapele ciclurilor economice ce parvin în urma scăderii şi
creşterii producţiei necesită realizarea unei politici de
stabilizare. Elaborarea ei devine primordială mai cu seamă în
condiţiile economiilor de tranziţie caracterizate printr-un
mecanism de piaţă insuficient de dezvoltat. Politica de
stabilizare depinde în mare măsură de concepţia teoretică
adoptată de adepţii diverselor opinii economice, ce expun în
mod diferit mecanismul funcţionării economiei de piaţă.
Discuţiile teoretice între neokeynesişti şi monetarişti se
axează în jurul problemei referitoare la influenţa banilor în
dezvoltarea economiei de piaţă.
Keynesiştii consideră politica fiscală o modalitate de
stabilizare a economiei deoarece cheltuielile publice pentru
mărfuri şi servicii constituie o parte componentă a cheltuielilor
agregate, exercitând o influenţă nemijlocită asupra schimbării
nivelului general de producere (PNB). Încasările fiscale, ce

228
reprezintă a doua parte a politicii fiscale au o influenţă directă
asupra veniturilor ce sunt îndreptate spre consum şi economii.
Rezultă, că prin mijlocirea consumului, ele de asemenea
influenţează nivelul PNB. Politica fiscală propusă de
neokeynesişti constă în reglarea de către stat a cererii agregate
prin acţiuni planificate de influenţare a impozitelor şi
cheltuielilor publice. Postulatul cel mai important al teoriei lor
– mecanismul economiei de piaţă nu este în stare să redreseze
situaţia economică în perioadele îndelungate de stagnare şi
crize. În acelaşi timp, ei nu neagă posibilitatea influenţării
procesului de stabilizare prin politica creditar-monetară, dar
care este considerată mai puţin eficientă în perioadele
descreşterii şi depresiei.
La fel ca neoclasicii, monetariştii sunt de părerea că
politica fiscală nu poate constitui un mijloc sigur de stabilizare
a economiei, deoarece economia de piaţă în condiţiile utilizării
integrale a resurselor în mod automat tinde să menţină starea de
echilibru unde activează impecabil anumite „pârghii” şi
„stabilizatoare” existente de dezvoltare economică. Politica lor
este fundamentată de „efectul de substituire”, conform căruia
creşterea cheltuielilor publice cauzează deficitul bugetar, statul
recurgând în această situaţie la împrumuturi bancare. Ca
urmare, creşte cererea pentru bani pe pieţele financiare ce
generează ridicarea ratei dobânzii. Respectiv, se produce o
scădere a cererii pentru banii destinaţi investiţiilor, scăderea
acestora provocând reducerea cheltuielilor agregate şi, în cele
din urmă, micşorarea PNB. Rezultă că politica fiscală realizată
în vederea stabilizării economiei nu-şi atinge scopul, deoarece
statul recurgând la împrumuturi pe piaţa financiară substituie
sau, mai exact, strâmtorează sfera businessului privat. Din cele
expuse mai sus, poate fi concluzionată necesitatea de reducere a
intervenţiei în procesele de reproducţie, deoarece ea dăunează
şi distruge libertatea individuală. Astfel, diferenţele dintre
tratările monetariste şi keynesiste se reduc la necesitatea

229
abordării unei probleme mai ample referitoare la posibilitatea şi
necesitatea reglementării pieţei.
Reprezentantul cel mai de vază al şcolii monetariste M.
Friedman susţine ideea lui Smith, conform căreia individul
contribuie la realizarea scopurilor sociale într-o măsură mai
efectivă atunci când urmăreşte interesele personale, decât
atunci când scopul este orientat spre realizarea interesului
social (conform principiului „mâinii invizibile” şi libertăţii
economice a lui Smith). Mai mult ca atât, M.Friedman se opune
unor iluzii, conform cărora intervenţia statului în perioada
descreşterii şi depresiei ar explica necesitatea reglării pieţei.
Keynesiştii sunt de părerea că piaţa nu este un sistem
autoregulator, iar intervenţia statului trebuie realizată în
perioada creşterilor şi descreşterilor ciclice, în primul rând, prin
intermediul politicii fiscale ce include un sistem impozitar
corespunzător, fixarea normelor procentuale şi alte metode.
E evident că poziţia monetariştilor decurge din tezele lor
fundamentale despre importanţa ofertei monetare în activitatea
economică şi despre politica monetar-creditară corectă ca factor
important de stabilizare.
Însă realizarea unei politici monetar-creditare optimale,
fundamentate ştiinţific comportă un şir de probleme. În primul
rând, perioada dintre schimbarea ofertei monetare şi a efectului
pe care-l exercită asupra PNB este destul de lungă. Acest
interval de timp poate fi relativ scurt (de la 6 la 8 luni) sau
îndelungat (până la 2 ani). Probabilitatea determinării
momentului exact al începutului influenţei ofertei monetare
asupra PNB este redusă. Mai mult ca atât, în cazul existenţei
unor indici care atestă tendinţa de descreştere a sferei bancare şi
antreprenoriale se recurge în mod urgent la politica banilor
ieftini, adică la diminuarea ratei dobânzii. Ca rezultat, peste
jumătate de an economia se poate pomeni în prag de inflaţie, iar
politica întreprinsă nu doar nu va opri acest proces, dar va
favoriza destabilizarea şi creşterea continuă a inflaţiei.

230
 În al doilea rând, pot surveni dificultăţi în reglarea
nivelului ratei dobânzii. Câteodată în scop de stabilizare
instituţiile de creditare practică scăderea ratei dobânzii în locul
majorării ei, fapt ce se poate însă solda cu o agravare a
procesului inflaţionist. În vederea evitării unei astfel de situaţii,
M.Friedman şi adepţii săi recomandă consolidarea legislativă a
unei reguli monetare, în conformitate cu care oferta monetară
să aibă acelaşi ritm de creştere ca şi PNB. Astfel, o creştere
anuală a PNB în mărime de 3-5% trebuie să fie acompaniată de
o creştere similară a ofertei monetare.
Aşadar, în opţiunea monetariştilor politica optimală pe
termen lung constă în creşterea permanentă a masei monetare
care s-ar egala cu creşterea reală a nivelului de producere în
mărime de aproximativ 3-5%. În aşa mod, oferta monetară în
creştere va favoriza cheltuielile şi, respectiv, nivelul de
producere. Asemenea keynesiştilor, ei susţin ideea
reglementării circulaţiei monetare prin intermediul
mecanismelor normative şi planice.
Este evident, în acelaşi timp, că dacă oferta monetară este
controlată şi nu depăşeşte o anumită limită, este exclusă
posibilitatea inflaţiei cauzate de o masă monetară limitată.
Discrepanţele opiniilor keynesiste şi monetariste decurg din
conceptele lor teoretice. Modelul macroeconomic monetarist
conferă rolul prioritar în reglarea cererii monetare agregate
politicii Băncii Centrale, în timp ce neokeynesiştii accentuează
importanţa atât a politicii monetar-creditare, cât şi a celei
fiscale a statului. Divergenţele şi similarităţile concepţiilor
keynesiste şi monetariste alternative devin mai clare în procesul
examinării grafice a cererii şi ofertei agregate, prima fiind
redată printr-o curbă descendentă, iar a doua - prin una
ascendentă.
În modelul monetarist, deplasarea curbei cererii agregate
în dreapta sau stânga se explică prin majorarea şi micşorarea
ofertei monetare: în cazul majorării cererii se produce o

231
deplasare a curbei spre dreapta, iar în cazul diminuării – spre
stânga.
Modelul keynesist ţine cont nu doar de cheltuielile
agregate dar şi de politica fiscală şi monetară a statului, acest
model având un caracter mai complex, cel puţin referitor la
cheltuielile agregate, deoarece la ele se adaugă achiziţiile
publice. În afară de aceasta încasările fiscale favorizează
consumul, care la rândul său contribuie la creşterea PNB.
Graficele cererii agregate (vezi schema 1,2) ilustrează mai
clar şi pronunţat diferenţele.
Graficul propus de monetarişti reprezintă o curbă bruscă
care trece într-o dreaptă verticală paralelă axei ordonatelor.
Anume aşa era redată oferta agregată de economiştii clasici. De
aceea se poate afirma că în cazul respectiv opiniile
monetariştilor se apropie de acele ale clasicilor.
Graficul ofertei agregate elaborat de keynesişti are o
prezentare diferită. El reprezintă o linie în ascendenţă lentă ce
trece într-o dreaptă orizontală paralelă axei absciselor. O
comparaţie a graficelor ne demonstrează că această linie
ilustrează nivelul economiei când o angajare totală a forţei de
muncă şi utilizarea deplină a potenţialului productiv nu au fost
atinse. În modelul monetarist linia ofertei agregate în
ascendenţă bruscă poate fi explicată printr-un nivel al
economiei cu un potenţial de angajare deplină care e asigurată
Preţ
de flexibilitatea preţurilor şi nivelul salarial.
AD2
Opiniile contradictorii despre caracterul ofertei agregate
explică discrepanţele examinate anterior în tratarea politicii de
stabilizare aAD1keynesiştilor şi monetariştilor.
AS Graficul
demonstrează că majorarea cererii agregate în modelul
keynesistPreflectată prin trecerea curbei AD1 în AD2 va cauza o
creştere neînsemnată
2
a preţurilor de la P1 la P2. În schimb,
P1 de producere va cunoaşte o creştere considerabilă
volumul real
exprimată prin deplasarea în dreapta a PNB AD(din poziţia PNB1
la PNB2). 2

AD1

ВНП1 ВНП2 232 BHП

Schema 1. Modelul lui Keynes
Oferte agregate
Preţ

AD2
AS
P2 AD1

AD2
AD1

ВНП1 ВНП2 BHП

Schema 2. Modelul monetarist 233

Oferte agregate
 Conform modelului monetarist, însă, deplasarea curbei
cererii din poziţia AD1 în AD2 va genera o creştere
neînsemnată a PNB şi o deplasare semnificativă a P1 la P2.
Divergenţele în opinii şi tratări pot avea următoarele
explicaţii. Keynesiştii se bazează pe concepţia că în condiţiile
antreprenoriatului privat este imposibilă utilizarea integrală a
potenţialului productiv. De aceea extinderea cererii agregate
favorizează creşterea nivelului real al producţiei şi angajării.
Monetariştii au o opinie contrară: o creştere neesenţială a
nivelului de producţie poate fi atinsă în baza creşterii preţurilor
şi a tendinţei spre atingerea angajării integrale.
Un compromis între keynesişti şi monetarişti este posibil
numai în condiţiile angajării totale. Însă este cert faptul că
amplasarea integrală în condiţiile antreprenoriatului privat este
imposibilă.
În asemenea context, se impune întrebarea despre
contrazicerea sau complementaritatea modelelor keynesiste şi
monetariste.
Răspunsul la această întrebare ar putea fi desprins în urma
unei examinării exhaustive a concepţiei generale. Modelul
monetarist se axează pe procesele de autoorganizare a
sistemului economic în general şi a mecanismului de piaţă în
particular. Însă trebuie să se ţină cont de faptul că un astfel de
sistem nu poate fi în exclusivitate autoorganizator, el presupune
şi o anumită influenţă de reglare. În mod contrar, modelul
keynesist accentuează necesitatea reglării exterioare a
sistemului economic, adică intervenţia statului.
Prin urmare, ambele modele se referă la aspecte diferite
ale aceleaşi probleme de dezvoltare economică şi respectiv se
complementează mai degrabă decât se exclud reciproc.
Politica monetară şi fiscală sunt interdependente.
Finanţarea deficitului bugetar realizată de către guvern
cauzează mai întâi de toate creşterea masei monetare, deoarece
se recurge la creditele Băncii Centrale, fapt ce este însoţit de

234
efectul de multiplicare a creşterii depozitelor bancare. Reiese că
politica fiscală se bazează pe politica monetară.
Politica monetară, în calitate de mecanism regulator, a
căpătat un număr impunător de adepţi nu numai printre
monetarişti, dar şi printre neokeynesişti. Ei recunosc că
metodele politicii monetare se realizează operativ şi flexibil
spre deosebire de metodele politicii fiscale care se
implementează numai după procese îndelungate de coordonare
între organele legislative şi administrative, fapt ce sporeşte
eficienţa lor. Politica monetară este un instrument eficient de
luptă împotriva inflaţiei şi de depăşire a crizelor.

II. Direcţiile de coordonare a politicilor monetar-

creditare şi fiscal-bugetare în scopul stabilizării
economiei naţionale

Elaborarea metodelor strategice de stabilizare a

economiei naţionale la etapa actuală de reformare a pieţei nu
poate să se producă în mod autonom. Ea constituie o parte
componentă a unui program integru de măsuri care prevăd
crearea noilor instrumente şi pârghii de stabilizare economică,
proces caracteristic economiilor de piaţă în tranziţie (care nu
are analogii în ştiinţa şi practica mondială).
Perioada care a succedat implementarea noilor reforme
care au respins mecanismul centralizat a dirijării de comandă a
economiei a confirmat inexistenţa unei alternative la metodele
bancare şi bugetare de reglare a pieţei. Atât teoriile economiei
de piaţă cât şi practica implimentării lor au contribuit la
pronunţarea tendinţelor de contopire şi legităţilor de
interdependenţă sincronizată a mijloacelor de stabilizare
bugetar-fiscale şi monetar-creditare. Astfel, economia naţională
capătă noi trăsături care ridică noi probleme în faţa ştiinţei şi
practicii economice. Aceste probleme necesită o evaluare
ştiinţifică a situaţiei , decizii bine fondate din punct de vedere

235
metodologic şi luarea măsurilor concrete menite să asigure
stabilizarea şi creşterea durabilă a economiei naţionale.
Problema asigurării continue a stabilităţii economiei
naţionale impune alegerea anumitor modalităţi de realizare a
politicii de corelare a intervenţiei statale şi a mecanismului de
autoregulare al pieţei care la rândul lor sunt determinate de
conceptele şi idealurile filosofice ce stau la baza diferitor şcoli
şi curente politico-economice ce reflectă gradul de intervenţie
statală în sistemul economic şi, mai întâi de toate, în sfera
financiară.
Nivelul de stabilitate şi menţinere a creşterii economice
este determinat de corelarea metodelor de autoreglare indirectă
a pieţei şi de influenţa statală directă. Pe parcursul ciclului
economic ce caracterizează inflaţia, criza şi depresia
mecanismele regulatorii ale pieţei pierd din intensitate ca
consecinţă a manifestării mai pronunţate a rolului statului, iar la
etapele creşterii economice, rolul pieţei se intensifică. E de
notat că în perioada de statornicire a economiei de piaţă în
majoritatea ţărilor străine, etapele ce se caracterizau prin
influenţă accentuată din partea statului alternau cu etapele de
libertate pentru antreprenoriat. Slăbirea mecanismului de
dirijare centralizată a realocării resurselor avea loc sub
influenţa tot mai pronunţată a liberalizării economiei utilizării a
metodelor indirecte de reglare bugetară şi bancară. Aceste din
urmă alcătuiesc modalitatea cea mai importantă de influenţă
statală asupra elementelor fundamentale ale procesului de
stabilizare a producerii în sisteme economice multisectoriale şi
complexe. Astfel, orice model naţional de reglare economică
trebuie să asigure statul cu pârghii de echilibrare
macroeconomică şi cu posibilitatea utilizării selective a
metodelor fiscal-bugetare şi monetar-creditare de reglare
economică.
În situaţia macreconomică creată la prima etapă a
reformei (1991-1993) Guvernul, în faţa sarcinii de realizare a

236
scopurilor prioritare ale politicii social-economice, a făcut o
alegere conceptuală în procesul de elaborare a reformelor ce
consta în schema monetaristă de „implementare de şoc” în
sistema relaţiilor de piaţă. A fost adoptată direcţia de
minimalizare a intervenţiei statale în economia care deja intrase
în perioada de hiper-inflaţie, modalitatea principală de reglare
indirectă a proceselor economice fiind considerată circulaţia
monetară. E cunoscut faptul, că tentativa tranziţiei rapide la
economia de piaţă liberalizată a generat o criză financiară
îndelungată.
În condiţiile actuale de reformare economică a Moldovei,
când se impun probleme de stabilizare macroeconomică şi,
respectiv, de creştere a producerii şi bunăstării, statul se
confruntă cu o sarcină mai dificilă, ce constă în încadrarea
economiei naţionale în contextul noilor relaţii de piaţă şi,
concomitent, în asigurarea echilibrului macroeconomic cu
ajutorul pârghiilor financiare şi monetar-creditare ce se
complementează.
Implementarea politicii fiscal-bugetare şi monetar-
creditare unice trebuie să asigure realizarea unor influenţe
macroeconomice mai ample asupra economiei naţionale
însoţită de posibilitatea corectării operative a măsurilor
întreprinse.
Practica economică internaţională confirmă rolul
determinant ce-l deţin sectoarele real şi financiar ale economiei
în depăşirea inflaţiei, menţinerea cursului de schimb stabil al
valutei naţionale şi activizarea proceselor de producere şi
investiţionale.
Dar în lipsa unei baze conceptuale cu privire la formarea
şi funcţionarea mecanismului de interdependenţă ale celor două
sectoare din economia naţională, determinate de trăsături
specifice perioadei de tranziţie, se ajunge în situaţia când
circuitul fondului de producere nu este asigurat în mod

237
suficient de volumul miljloacelor proprii pentru continuarea
procesului de reproducţie.
Întârzierea reformelor în sectorul real a cauzat în
momentul actual anumite disproporţii şi contradicţii.
Sfera de producere nu este în stare să concureze cu
sectorul financiar, care generează venituri mari, mai ales în
urma operaţiunilor pe piaţa de capital. Această situaţie a
provocat o stare de criză în circulaţia plăţilor pe plan intern,
ceea ce la rândul său condiţionează pe de o parte transferul
resurselor financiare şi creditare în sectorul financiar, asigurând
o acumulare considerabilă a lor, iar pe de altă parte crearea
diferitor forme de creditare mutuală fără aplicarea ratei
dobânzii, cum ar fi creanţe şi neachitări în sectorul real al
economiei.
Disproporţiile parvenite în dezvoltarea sectoarelor real şi
financiar ale economiei şi întârzierea redresării producerii
accentuează şi mai mult dezechilibrul între tempourile de
reducere a producerii mărfurilor şi de creştere a masei
monetare. Această situaţie este cauza schimbării accentelor în
economia politică de la teoriile monetariste la teoriile
keynesiste referitoare la reglarea financiară directă.
Actualmente condiţiile enumerate anterior nu sunt doar
prezente, ci deţin o poziţie determinantă în economia naţională.
De aceea, măsurile de activizare a relaţiilor interbugetare şi ale
metodelor bugetare, fiscale şi altor metode financiare de
creştere a cererii în scopul reglării economice sunt bine
fundamentate şi orientate, în primul rând, spre depăşirea
descreşterii producerii şi asigurarea protecţiei sociale a
populaţiei.
Reglarea statală în condiţiile actuale reprezintă un cadru
de măsuri de supraveghere a organelor de conducere în scopul
asigurării în baza legislaţiei în vigoare a unei funcţionări stabile
a structurilor sectorului financiar al economiei şi evitării
tendinţelor de destabilizare în sectorul real al economiei. Se

238
subînţelege o schemă mai adecvată a mişcării fondurilor
financiare atât la nivel macroeconomic, cât şi în cadrul
structurilor de piaţă aparte, dezvoltarea continuă a relaţiilor de
piaţă, consolidarea elementelor separate ale unei politici
monetare şi creditare eficiente, sistemului fiscal şi relaţiilor
bugetare, factori ce determină maturitatea stării financiare a
ţării.
În urma cercetării s-a ajuns la concluzia că impedimentul
cel mai important în dezvoltarea economiei Moldovei îl
constituie neconcordanţa acţiunilor întreprinse de structurile de
conducere. Ameliorarea mecanismului de reglare financiară şi
creditară în condiţiile actuale constituie priorităţi ale măsurilor
de supraveghere în cadrul instituţiilor ramurale şi urmăresc
scopul asigurării unei funcţionări durabile doar a structurilor
organizaţionale ale sectorului financiar al economiei.
Se impune problema elaborării unor noi măsuri de
stabilizare menite să asigure o executare flexibilă şi rapidă a
parametrilor schemei economiei naţionale în baza unui
complex de măsuri de influenţare economice, financiar-
creditare şi administrative. Direcţia strategică o constituie
menţinerea volumului de producţie şi angajare la un nivel cât se
poate de aproape de cel optimal în condiţiile unor ritmuri
stabile de inflaţie şi ameliorare a bunăstării populaţiei.
Realizarea măsurilor de stabilizare generează necesitatea
elaborării unui monitoring balanţier a circulaţiei financiare ce
ar asigura supravegherea tuturor etapelor de mişcare a
fluxurilor financiar-creditare la nivel macroeconomic.
Indicatorii şi baza de date a monitoringului permite
calcularea unui şir de indicatori sintetici noi şi a unor solduri
importante, reflectarea următoarelor etape a circulaţiei
fluxurilor financiar-creditare ale agenţilor interni şi externi, cât
şi stabilirea şi analizarea unor interdependenţe structurale şi
cauzale. Evaluările faptice ale resurselor financiare, efectuate în
baza examinării descrise anterior, pot fi utilizate la alegerea

239
preferinţelor şi priorităţilor de echilibrare a veniturilor şi
cheltuielilor economiei naţionale şi pot servi de asemenea drept
criterii de referinţă pentru elaborarea şi crearea unei politici
financiare, care cuprinde măsuri acceptabile, în condiţiile
economiei de piaţă, de intervenţie statală asupra dezvoltării
social-economice.
Indicatorii monitoringului sectorului financiar şi real al
economiei servesc drept semnal pentru alegerea opţiunii
corecte de utilizare a mecanismelor corespunzătoare de
stimulare sau, din contra, de stopare. Aceşti indicatori urmăresc
evoluţia parametrilor dezvoltării lor, detectând abaterile
maximale şi minimale acceptabile, cât şi cadrul normativ şi
argumentat din punct de vedere ştiinţific.
Totalitatea metodelor strategice de asigurare a echilibrului
economic naţional poate fi redus la următoarele direcţii
fundamentale, ce formează trei compartimente de metode de
reglare.

Compartimentul I
Mecanismul în vigoare de menţinere a inflaţiei la nivel
macroeconomic prin intermediul controlului creşterii masei
monetare din circulaţie nu este doar menţinut, ci capătă o
situaţie stabilă. Strategia de menţinere a circulaţiei băneşti
trebuie continuată printr-un control riguros al emisiunii
monetare şi prin organizarea circulaţiei băneşti în baza
circulaţiei echilibrate dintre bani lichizi şi hârtii de valoare.
Totalitatea relaţiilor enumerate necesită o armonizare dinamică
şi o reglare permanentă. Aceste relaţii monetare vor fi
menţinute printr-un mecanism financiar-creditar integru, ce ar
asigura o stabilitate a întregului sistem.

Compartimentul II
În calitate de mecanisme de echilibrare se va utiliza
întregul potenţial de mijloace de influenţă bugetare şi de

240
impozitare. Printre cele mai importante mijloace bugetare se
consideră cheltuielile publice (subsidii, subvenţii, ajutor
financiar etc.).
În scopul stabilizării sectorului real al economiei
naţionale este important de a utiliza metode de reducere a
deficitului bugetar cunoscute în practica mondială ţinând cont
de specificul sectorului respectiv (reducerea cheltuielilor şi
mărirea veniturilor, transferul cheltuielilor în sectoarele mai
puţin afectate de inflaţie, finanţarea deficitului prin metode cu
caracter inflaţionist redus). Modalităţi eficiente de
regulamentare fiscală pot fi şi schimbarea conţinutului şi
structurii impozitelor, utilizarea creditelor fiscale, schimbarea
obiectului şi metodelor de impozitare, reducerea impozitelor
directe şi extinderea celor indirecte, stimularea activităţilor
investiţionale şi inovative prin acordare de scutiri fiscale.

Compartimentul III
Stimularea sectorului structural-investiţional presupune
flexibilitatea în utilizarea modalităţilor indirecte de
regulamentare economică pe larg utilizate de către ţările
dezvoltate, cum ar fi: creditele fiscale pentru cercetare şi
investiţii, amortizarea accelerată, garanţiile guvernamentale
pentru creditele de investiţii oferite băncilor comerciale,
leasingul financiar şi comercial, sistemul de comenzi de stat
pentru mărfuri şi servicii, cât şi mijloace dinamice de
regulamentare indirectă valutară şi vamal-tarifară, care sunt
mult mai efective decât mijloacele de control valutar direct şi
restricţiile la import şi export.
Modalităţile fiecăruia din compartimentele enumerate mai
sus se includ în procesul de influenţare a sectorului real şi
financiar al economiei, cât şi în sectorul de asigurare socială a
populaţiei. Măsurile întreprinse trebuie realizate în aşa mod,
încât ele, în cadrul sistemului economic de piaţă, să-şi aducă
aportul la stabilizarea nivelului preţurilor, atingerea unui grad

241
înalt de angajare şi la echilibrul economic însoţit de o creştere
durabilă şi echilibrată a economiei. Astfel, funcţionarea
liberalizată a instrumentelor indirecte de echilibrare a
mecanismelor de piaţă poate fi complimentată de metode de
stimulare directă bugetar-fiscale şi de influenţă monetar-
creditară, care în cazul consolidării lor legislative va crea
premise favorabile pentru funcţionara sincronizată şi eficientă
nu doar a sectorului financiar, ci şi a celui real al economiei. În
acelaşi timp, soluţionarea acestei probleme va semnifica pentru
organele de reglementare statale asigurarea stării de echilibru şi
la nivel macroeconomic. Anume cu ajutorul mecanismelor
recomandate se poate elabora un complex de măsuri comune şi
specializate, ce ar asigura o influenţă sistemică din partea
statului asupra dimensiunii sectorului şi interdependenţele lui
cu alte sectoare, care determină mişcarea limitelor lor într-o
economie complexă şi multisectorială. Adică, implementarea
unei politici fiscal-bugetare şi monetar-creditare unice şi bine
coordonate ar permite nu doar exercitarea funcţiilor de
stimulare a reglementării statale, dar şi realizarea influenţelor
macroeconomice asupra sectorului financiar şi real al
economiei cu combinarea posibilităţii de corectare operativă a
măsurilor întreprinse în domeniul privatizării.

Elaborarea unui proiect de legi „Cu privire la armonizarea

acţiunilor de asigurare a echilibrului economic” este destul de
concludentă în această ordine de idei. Menirea de bază a acestei
legi trebuie să fie înaintarea unui set de măsuri de coordonare a
activităţii îndreptate spre menţinerea economiei în parametrii
stării de echilibru. Articolele legii respective vor dezvălui
conţinutul bazei legislative şi economice de asigurare a
stabilităţii financiar-economice, de asigurare organizaţional-
informaţională a evaluării analitice a conjuncturii, cât şi
particularităţile reglementării din partea statului a relaţiilor
bugetar-fiscale şi monetar-creditare în condiţiile stimulării

242
economiei „în proces de slăbire„ sau încetinire a ritmului său de
„încălzire”.
Realizarea metodelor sus-menţionate de formare şi
funcţionare a totalităţii instrumentelor de reglementare din
partea statului a economiei în condiţiile noi se va solda neapărat
cu stabilizarea sectoarelor financiare şi reale, aşa cum ele ţin
cont de legăturile obiective dintre categoriile valorice şi
realitate. În acelaşi timp, e valabilă presupunerea conform
căreia tendinţa spre un sistem economic cu dezvoltare dinamică
nu poate asigura rezultatul scontat, dacă ea parcurge calea de
evoluţie firească. Se face simţită nevoia de eforturi conştiente
de transformare, bazate pe prelucrarea ştiinţifică ulterioară a
problemei în cauză şi pe activitatea bine determinată a
organelor decizionale în domeniul reformelor de piaţă în
economia naţională.

I. Eficienţa politicii de stabilizare în condiţiile

economiei de tranziţie

Instrumentele fiscal-bugetare şi monetar-creditare sunt

considerate drept element principal al politicii economice
generale la etapa trecerii la relaţiile de piaţă. Practica
internaţională din ultimii ani permite formularea unui şir de
concluzii cu privire la eficienţa politicii bugetare şi monetare.
Dacă ar fi să considerăm că circulaţia monetară poartă
un caracter stabil şi previzibil, iar oferta monetară e exogenă,
rezultă că prin politica monetară se poate atinge mărirea sau, în
mod contrar, reducerea cheltuielilor agenţilor economici, adică
reglarea eficientă a dezvoltării economice. Dacă, însă, cererea
monetară e instabilă, iar oferta monetară are un caracter
endogen, politica monetară se dovedeşte a fi neeficientă, caz în
care politica fiscală şi bugetară prezintă o cale mai sigură de
reglementare.

243
 În astfel de condiţii rolul de bază în realizarea unei
politici statale reuşite de stabilizare este atribuit Băncii
Centrale, Ministerului de Finanţe, Ministerului de Economie şi
altor ramuri ale organelor de conducere implicate în reglarea
circuitului monetar al ţării. În cadrul acestui proces, banca
centrală deţine poziţia dominantă în Republica Moldova
(BNM) atât în sfera emisiunii monetare cât şi în cea de
realizare a politicii monetare statale prevăzute pentru perioade
scurte de timp şi efectuată prin metode indirecte.
Prin politica monetar-creditară Banca Centrală tinde să
asigure condiţii favorabile pentru creşterea economică şi
urmăreşte scopuri concrete cum ar fi monitorizarea şi reglarea
tempourilor dezvoltării economice, atenuarea fluctuaţiilor
ciclice pe piaţa de mărfuri, capital şi forţei de muncă,
menţinerea nivelului inflaţiei, asigurarea echilibrului balanţei
de plăţi. Cel mai important instrument la realizarea acestui
obiectiv îl constituie operaţiunile pe piaţa secundară a valorilor
mobiliare, politica de rescont, modificarea normelor cu privire
la nivelul minim al rezervelor obligatorii pentru instituţiile
bancare.
Utilizând metodele sus-menţionate de influenţare a masei
monetare şi a creditului, Banca Centrală modifică cererea
agregată printr-un şir de pârghii succesive: masa monetară,
norma procentuală, investiţiile de capital, cererea agregată,
venitul naţional.
Examinarea etapelor de desfăşurare a mecanismului de
realizare a deciziilor luate de Banca Centrală se reduce în linii
generale la următoarea concluzie. La prima etapă Banca
Centrală măreşte masa monetară (de exemplu, cumpărând
obligaţii de la băncile comerciale sau micşorând nivelul minim
al rezervelor obligatorii). La etapa a doua are loc extinderea cu
efect multiplicator a depozitelor bancare, în consecinţă oferta
monetară creşte. La etapa a treia oferta monetară generează
ieftinirea banilor, adică micşorarea ratei dobânzii care duce la

244
mărirea cererii pentru investiţii. Şi în final, la cea de a cincea
etapă, creşterea investiţiilor de capital va provoca nu doar o
accelerare a procesului inflaţionist, ci şi o creştere atât a
producţiei cât şi a amplasării forţei de muncă şi a veniturilor.
Analiza grafică a mecanismului de influenţare prin
politica monetară a volumului PNB (vezi schema) reconfirmă
existenţa interdependenţei pieţei investiţiilor financiare.
Modelul keynesist de stimulare a activităţii de afaceri şi a
creşterii economice stabileşte direcţiile principale ale politicii
monetare în vederea măririi masei monetare (ofertei monetare),
ce va deplasa punctul de echilibru al pieţei monetare spre
dreapta şi va corespunde micşorării ratei dobânzii. Micşorarea
ratei dobânzii favorizează accesul la resursele creditare şi
produce o majorare a nivelului de investiţii, proces ce va avea
un efect pozitiv asupra măririi nivelului de producţie şi sporirii
PNB.
În aşa mod poate fi redată concepţia keynesistă cu privire
la politica statală monetară ca mijloc de influenţare a
investiţiilor de capital, angajării şi PNB. Cert e însă faptul că în
realitate politica monetară poate avea rezultate imprevizibile,
eficacitatea ei fiind subminată de survenirea unor procese
auxiliare. Să considerăm situaţia în care Banca Centrală adoptă
direcţia de majorare a ofertei monetare scontând pe micşorarea
ratei dobânzii. Însă creşterea masei monetare generează un
proces inflaţionist. Majorarea preţurilor impune băncile să
recurgă la mărirea ratei dobânzii nominale până la nivelul său
real (ce ţine cont de rata inflaţiei). Debitorii sunt de acord să
achite rata dobânzii reale, deoarece datoria va fi lichidată şi ea
prin bani devalorizaţi. Urmează că acţiunile întreprinse de către
Banca Centrală s-au soldat nu cu micşorarea ci cu majorarea
ratei dobânzii, scopul final de creştere a PNB neputând fi atins.

245
 MD MS r I
rA rA
MS1

rB
rB
I
MS MS1 IA IB
0 0 I
0 I
S

YA

YB
M – masa monetară; I – volumul investiţiilor; Y – volumul PNB;
S
MD MD – curba cererii de bani; MS MS – curba ofertei de bani; II
– curba cererii de investiţii; SS – curba ofertei de investiţii
Y
În conexiune cu cele expuse anterior, este important de
diferenţiat rezultatele pe termen scurt de acele pe termen lung
ale politicii monetare. Opiniile neokeynesiştilor şi a
monetariştilor diferă la acest capitol. Neokeynesiştii consideră
că salariul şi preţurile nu sunt instrumente flexibile, de aceea,
cel puţin pe termen scurt, guvernul poate asigura o creştere a
PNB prin creşterea masei monetare conform schemei
examinate. Însă această creştere a masei monetare nu va mai
asigura o creştere considerabilă a PNB pe termen lung, cauzând
doar inflaţie şi accentuând astfel concepţia despre caracterul
neutru al banilor.

246
 Opinia monetariştilor diferă. Ei consideră preţurile şi
salariul instrumente flexibile, politica de control a masei
monetare atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt fiind în
stare, conform teoriei lor, să controleze doar tempoul inflaţiei.
Aceste viziuni teoretice au căpătat denumirea de concepţie de
neutralitate absolută a banilor.
Savantul englez G. Hinks a elaborat în baza teoriei
keynesiste un model standard de echilibrare a pieţei. Echilibrul
total al pieţei reale şi monetare este cercetat cu ajutorul curbelor
IS-LM.
Curba IS (Investmen-Saning) caracterizează echilibrul în
sectorul real al economiei. Ea trece printr-o mulţime de puncte
ce reprezintă combinaţii ale ratei dobânzii r cu nivel real al
veniturilor Y, ce corespunde echilibrului pieţei mărfurilor.
Utilizând metoda algebrică de rezolvare a ecuaţiilor keynesiste
ce caracterizează piaţa de mărfuri, G.Hiks a demonstrat, că în
executare grafică curba „IS” trebuie să fie înclinată de la nord-
vest spre sud-est, dacă pe axa ordonatelor vom fixa rata
dobânzii, iar pe axa absciselor – nivelul venitului real. Reese,
că cu cât mai mic este nivelul venitului real, cu atât mai înaltă
este rata dobânzii pentru a atinge punctul de echilibru.
Curba „LM” (Liquidity-Money) caracterizează echilibrul
sectorului monetar al economiei şi parcurge prin puncte ce
reprezintă combinaţii ale ratei dobânzii cu nivelul real al
venitului, adică cererea se egalează cu oferta monetară. În urma
rezolvării ecuaţiilor, G.Higgs a demonstrat, că curba „LM”
r trebuie să fie înclinată de IS la2 nord-est spre sud-vest, fapt ce
IS
atestă că piaţa monetară se va afla atunci în echilibru când
majorarea venitului real va corespunde
LM cu cel mai înalt nivel al
IS1
ratei dobânzii.

ro
247

0 yo y y
 Graficul ne demonstrează că curba „LM” are configuraţie
r deosebită partea stângă a ei,ISce
2
reprezintă nivele joase ale ratei
IS
dobânzii, este aproape orizontală, pe când partea dreaptă a
curbei ocupă o poziţie aproape LM verticală. Curba „IS” poate
IS1
intersecta curba „LM” în oricare parte a sa, moment în care
apar diferite variante de echilibru.
P
Dacă curba „IS” intersectează curba „LM” în partea
r
stângă, aproape orizontală, atunci avem situaţia paradoxală,
denumită de keyesişti „capcană de lichiditate”. Adică, în poziţia
ro
248

0 yo y y
aproape orizontală a curbei „LM” şi a nivelului ratei dobânzii
scăzut, elasticitatea cererii de bani se apropie procentual de
infinit. Într-o astfel de situaţie ipotetică majoritatea agenţilor
economici, prognozând o creştere a ratei dobânzii va manifesta
o cerere speculativă pentru bani. O consecinţă analogică va
provoca existenţa riscului considerabil de cumpărare a
obligaţiunilor (în calitate de active alternative) ca consecinţă a
unui nivel scăzut a ratei dobânzii. Deci piaţa monetară se va
afla în stare de echilibru indiferent de schimbările nivelului
venitului, iar rata dobânzii nu se va schimba. O astfel de
situaţie subminează eficienţa politicii monetare statale: piaţa
monetară se va afla într-o stare de echilibru constant la o rată a
dobânzii scăzute şi a oricărui nivel al venitului indiferent de
creşterea masei monetare în rezultatul acţiunilor Băncii
Centrale. Teoretic se poate presupune, că în cazul „capcanei de
lichiditate” atât reproducerea mărfurilor şi căderea ulterioară a
preţurilor, cât şi intensificarea şomajului nu sunt în stare să
schimbe rata dobânzii şi venitul de echilibru. Instrumentele de
autoreglare a pieţei economice încetează să mai acţioneze în
asemenea caz. Unica soluţie de depăşire a crizei ar putea fi
măsurile cu caracter fiscal (bugetar) întreprinse de către guvern
ce vor favoriza o deplasare a curbei „IS” spre dreapta.
Scopul reglementării monetar-bugetare constă nu doar în
controlul asupra masei monetare, dar şi în tendinţa de a asigura
lichiditatea economiei în general de care depinde luarea
deciziilor de către subiecţii economici referitor la cheltuielile
făcute.
Politica monetară trebuie coordonată cu cea financiară în
primul rând în scopul administrării datoriei publice, căci oferta
valorilor mobiliare pe termen scurt, care sunt quasibani,
reprezintă o piedică în lupta afectivă împotriva inflaţiei.
Măsurile politicii monetare schimbă condiţiile creditării
(referitoare la rata dobânzii, termenul creditului) favorizând sau
complicând astfel cheltuielile care sunt finanţate din contul

249
creditelor atât în sfera de consum cât şi de investiţii
(construcţii, procurarea utilajului, formarea rezervelor).
Politica monetară este mai flexibilă şi mai mobilă decât
cea bugetară care necesită decizii parlamentare, de aceea
posibilităţile politicii monetare sunt dependente de schimbările
priorităţilor economice în perioade diferite, astfel facilitând sau,
din contra, făcând mai dificilă accesibilitatea solicitanţilor de
credite, în acest mod ea contribuie la asigurarea stabilităţii.
Politica financiară şi monetară flexibilă care se bazează
respectiv pe oscilarea nivelului impozitar realizează obiective
cu privire la redresarea economiei şi asigurare a dezvoltării
continue. Eficacitatea oscilării ratei dobânzii şi presiunii fiscale
se manifestă nu atât în cadrul luării deciziilor de către
deţinătorii şi solicitanţii de capital cât în procesul decizional al
băncilor comerciale şi antreprenorilor de care în mare măsură
depinde oferta de credite şi care sesizează cele mai infime
schimbări în procesul de stimulare a sferei de producere şi
servicii.
Iată de ce se face necesar ca politica monetară şi
financiară să ţină cont de diversitatea conecţiei existente între
rata dobânzii şi resursele creditare pe de o parte şi între
interesele variate ale instituţiilor bancare şi financiare pe de
alta. Politica trebuie să ţină cont de oferta de credite ale
agenţilor economici, economiilor lichide cât şi de oferta
monetară a economiei la general.
Stabilitatea economiei poate fi atinsă în cazul când
„oficialităţile monetare” reuşesc să menţină un anumit tempouri
al creşterii masei monetare sau să limiteze într-un cadru îngust
schimbarea creşterea ei.
Cu toate acestea, politicile monetară şi creditară nu
constituie panaceul stabilizării economiei, deoarece pe lângă
toate avantajele, mai există şi unele dezavantaje. Eficienţa lor e
dependentă nu doar de condiţiile implementării lor ci şi de locul

250
pe care îl deţin alături de alte metode de influenţare ale politicii
economice generale ale statului.
Organele de conducere realizează distribuirea lor efectivă
în sferele respective. Punând la dispoziţia economiei
modalităţile de plată şi stimulând economia, structurile puterii
ce au responsabilitatea implementării politicii monetare şi
financiare pot favoriza creşterea economică în cazul existenţei
factorilor de producere în aşteptarea utilizării. Dar creşterea
economică nu poate dura în condiţiile apariţiei proceselor
inflaţioniste ce cauzează majorarea preţurilor şi deficitul
balanţei de plăţi. Astfel în perioadele când se face necesară
stabilizarea economiei, politica monetară capătă un caracter
limitat de orientare.
La etapa actuală de trecere la relaţiile de piaţă în toate
ramurile economiei politica monetară reprezintă o modalitate
eficientă de realizare a politicii generale de echilibrare a
dezvoltării economice. Ea este utilizată în corelaţie strânsă cu
politicile bugetară, vamală şi acea a preţurilor.
Modalităţile enumerate de influenţă constituie un element
fundamental al politicii economice generale iar procesul
direcţionării lor depinde de guvernul care activează sub
controlul parlamentului.
Caracterul problemelor de conecţiune ale procesului de
stabilizare determină felul de abordare a deciziilor lor. Scopul
unic al politicii economice integre trebuie să devină reînnoirea
reproducerii extinse de mărfuri şi servicii. În realizarea acestui
obiectiv trebuie antrenate toate instrumentele sistemului de
reglare statală, inclusiv finanţarea bugetară şi creditarea
bancară, care necesită o reorientare şi reorganizare.
Din totalitatea măsurilor şi acţiunilor strategice pot fi
menţionate cele mai primordiale.
În primul rând, prioritatea strategică a bugetului de stat
şi creditării bancare trebuie să servească investiţiilor de
producere. Semnificaţia investiţională a bugetului poate fi

251
considerată drept restabilită atunci, când fondul total al
acumulărilor de producţie va constitui nu mai puţin de 25-30%
din buget. În aşa mod bugetul capătă rolul celui mai important
factor de reglare a nivelului şi eficienţei economiilor.
În al doilea rând, investiţiile de producţie trebuie excluse
din circuitul speculativ bursier, fapt ce va asigura utilizărilor
programată şi conform destinaţiei cu evaluarea obligatorie a
cantităţii, calităţii şi rentabilităţii locurilor de muncă nou create
şi controlul strict al eficienţei reale.
În acest sens, sarcinile reale şi practica impun
întreprinderea măsurilor de reglare directă şi indirectă. În
particular, e necesară determinarea raţională a anumitor
termeni, de exemplu cinci ani, pe parcursul cărora este realizată
politica bine orientată a procentului jos de împrumut (altfel
spus, politica integră statală a planului de producere şi
investiţii), similară celei petrecute în Japonia în anii 50-80.
Planul respectiv va fi obligator atât pentru organizaţiile statale
cât şi cele bancare. În scopul elaborării şi implementării lui se
face necesară instituirea unui organ de planificare
macroeconomică având un spectru de împuterniciri în volum nu
mai mic decât acel al Agenţiei de planificare economică din
Japonia.
În al treilea rând, e necesară o schimbare radicală a
politicii împrumuturilor externe, care trebuie să adopte un
caracter productiv şi investiţional, să asigure importarea celor
mai înaintate tehnologii, să garanteze locuri de muncă şi să
pună bazele creării unui sector industrial naţional competitiv,
cu preponderenţă în sfera agriculturii.
În linii generale, investiţiile trebuie efectuate nu în formă
bănească, ci în forma utilajului tehnologic de calitate înaltă,
utilizarea căruia va permite statului să iniţieze procesul de
creare a locurilor de muncă ce necesită capacitate ştiinţifică
înaltă, în baza căruia va fi posibilă realizarea modernizării
tehnologice a economiei naţionale.

252
 În al patrulea rând, în scopul evitării devalorizării
investiţiilor şi veniturilor investiţionale se recomandă:
− elaborarea unui program statal integru cu privire la
emisiune cu un nivel al creşterii masei monetare
determinat în strictă dependenţă de creşterea sferei de
producţie, cu alte cuvinte cu referinţă la cota-parte a
sferei de producţie în PIB şi nu la cea de servicii;
− organizarea funcţionării sistemului bancar în
domeniul creditării agriculturii pentru a exclude
depăşirea de către sectorul bancar a limitelor stabilite
pentru creditare, totodată parametrii şi ratele
dobânzilor creditării sferei de producere şi
investiţionale trebuie realizată în cadrul indicatorilor
de control;
− crearea unui sistem de realizare şi creditare a
programelor investiţionale de importanţă strategică ce
favorizează dezvoltarea structurii, calităţii şi
caracterului tehnologic al potenţialului productiv al
ţării;
− elaborarea unei politici antiinflaţioniste de
menţinere a preţurilor cu rentabilitate minimală
referitor la cheltuielile de producţie a mărfurilor şi
serviciilor, adică unor astfel de preţuri şi tarife ce ar
permite mărfurilor din industriile prelucrătoare,
uşoară şi alimentară să atingă nivelul competitiv;
− trecerea de la taxa pe valoare adăugată la impozitul
pe circulaţia produselor şi serviciilor de consum final
care ar elimina reducerea artificială a cererii
intermediare pentru produsele destinate scopurilor
tehnice şi de producere şi ar genera creşterea cererii
finale;
− crearea criteriului de eficacitate al finanţării
bugetare în forma sporirii veniturilor bugetului de stat

253
 ca urmare a creşterii încasărilor din impozitul pe
circulaţia mărfurilor şi serviciilor de consum naţional,
ceea ce va permite o acoperire sigură în mărfuri a
sporirii atât a bugetului cât şi a masei monetare la
general.
Realizarea acestor măsuri va permite orientarea politicii
monetar-creditare şi fiscal-bugetare în direcţia stimulării
creditului şi emisiunii monetare (expansiune creditară) sau la
reţinerea şi limitarea lor(restricţia monetară). În acest fel, în
condiţiile reducerii activităţii de afaceri, descreşterii procesului
de producţie şi intensificării şomajului băncile centrale tind să
învioreze sfera de afaceri prin extinderea creditului, micşorarea
ratei dobânzii şi presiunii fiscale. Şi invers, în condiţiile
redresării economice însoţită deseori de „febra bursieră”,
activităţi cu caracter speculativ, majorarea preţurilor,
amplificarea disproporţiilor în economie organele de conducere
vor încerca să evite supraîncălzirea sferei de afaceri prin
limitarea creditului, mărirea ratei dobânzii şi nivelului
impozitelor, reţinerea emisiunii diferitor modalităţi de plată
ş.a.m.d.
Supunerea politicii bugetare şi monetar-creditare
scopurilor de reproducţie, reglarea masei monetare în
corespundere cu creşterea volumului de mărfuri, eliminarea
inflaţiei importate, restabilirea independenţei sistemului
monetar, bugetar şi financiar al Moldovei constituie sarcinile
primordiale ale unei stabilizări financiare reale ce poate fi
atinsă doar prin realizarea lor. În caz contrar, Moldova va
deveni insolvabilă fapt ce va genera riscul unei crize masive de
îndatorare, lichidarea căreia va pune în pericol securitatea
naţională.

Concluzie
Discuţiile teoretice între keynesişti şi monetarişti se
axează în jurul problemei referitoare la influenţa banilor în

254
dezvoltarea economiei de piaţă. Keynesiştii consideră politica
fiscală o modalitate de stabilizare a economiei deoarece
cheltuielile publice pentru mărfuri şi servicii constituie o parte
componentă a cheltuielilor agregate, exercitând o influenţă
nemijlocită asupra schimbării nivelului general de producere.
Monetariştii sunt de părerea că politica fiscală nu poate
constitui un mijloc sigur de stabilizare a economiei, deoarece
economia de piaţă în condiţiile utilizării integrale a resurselor
în mod automat tinde să menţină starea de echilibru unde
activează impecabil anumite „pârghii” şi „stabilizatoare”
existente de dezvoltare economică.

Literatura:
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă, credit, bănci.
Editura Didactică şi pedagogică. Bucureşti, 1997,
pag.361-365.
2. Cоколова О. В. Финансы, деньги и кредит, М.
Юристь, 2001, с.100-102, 125-130.

255
 Semnat pentru tipar 29.03.04
Format 60 x 84 1/16. Rotaprint. Coli editoriale 12.2
Coli de tipar 15.7. Comanda _____. Tirajul 200 ex.

Tipografia Academiei de Studii Economice din Moldova

Chişinău-2005, str. Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni 59
Tel. 22-27-68

256