Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Istoria Psih - Modul 3
Istoria Psih - Modul 3
CURSUL
ISTORIA PSIHOLOGIEI
MODULUL III
PRINCIPALELE CURENTE ALE PSIHOLOGIEI MODERNE
PSIHOLOGIA ÎN ROMÂNIA
Titular curs:
Prof. univ. dr. MIHAI ANIŢEI
1
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
BEHAVIORISM ŞI NEOBEHAVIORISM
Conţinuturi:
1.1. Precursorii behaviorismului: şcoala rusă de reflexologie (I.M. Secenov, I.P. Pavlov),
E.L.Thorndike
1.2. Întemeierea behaviorismului : J.B.Watson
1.3. Neobehaviorismul : Cl. Hull, E. Guthrie, Ed. Tolman, B. Skinner
Obiective:
1.Prezentarea contribuţiei şcoli ruse la reflexologie şi a lui E.L.Thorndike la apariţia
behaviorismului;
2. Prezentarea personalităţii şi concepţiei lui J.B. Watson ca întemeietor al behaviorismului;
3. Prezentarea neobehaviorismului şi a contribuţiei sale remarcabile la cercetarea învăţării.
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
5
doctorat a fost publicată sub titlul „Inteligenţa animală”, reunind studii clasice în psihologia
învăţării şi reprezentând fundamentele unei noi teorii a învăţării: conexionism.
Conexionismul lui Thorndike este şi el influenţat de concepţia asociaţionistă. Baza învăţării
este conexiunea între impresia asupra simţurilor şi impulsul spre acţiune. Aceasta este o legătură sau
o conexiune esenţială în procesul dezvoltării deprinderilor. Modelul conexionist se află la baza
modelului psihologic S-R (stimul-reacţie). Schema procesului învăţării elaborată de către Thorndike
este şi astăzi menţionată în cărţile de specialitate şi nici o teorie supra învăţării nu-şi poate permite
să ignore modelul său experimental. (E. Hilgard, G. Bower, 1974) Experimentele lui Thorndike
asupra animalelor au influenţat profund concepţia sa asupra învăţării la om. El consideră că cea mai
caracteristică formă de învăţare atât la animale cât şi la om se realizează în procesul de încercare-
eroare. Experimentul tipic utiliza o cutie care dispunea de un mecanism de deschidere manevrat de
un mâner. O pisică înfometată era introdusă în această cutie şi dacă reuşea să manevreze mânerul
uşa se deschidea şi avea acces la mâncarea din afară. Primele încercări ale animalului se caracterizau
prin zgârieturi, muşcături, agitaţie până ce clanţa se deschidea. Prin repetarea încercărilor timpul
necesar ieşirii scădea treptat dar lent. Thorndike apreciază că această gradaţie lentă sugerează faptul
că pisica a învăţat prin selectarea răspunsurilor corecte şi eliminarea celor necorespunzătoare. El a
sistematizat această idee în legea efectului: întărirea sau slăbirea unei legături ca rezultat al
consecinţelor care pot avea loc. Astfel o legătură însoţită sau urmată de succes, de satisfacţie este
consolidată în schimb dacă este urmată de insucces, de insatisfacţie, este slăbită, abandonată.
Thorndike a dezvoltat legea efectului prin descoperirea fenomenului de propagare a
efectului. El a demonstrat că influenţa recompensei acţionează nu numai asupra conexiunii
recompensate ci şi asupra conexiunilor adiacente. Cercetările aprofundate l-au condus la precizarea
legii propagării efectului : reacţiile mai bine stabilizate sunt mai puternic influenţate de sancţiune,
iar cele mai puţin stabilizate erau influenţate mai puternic de recompensă. Legea efectului
acţionează mecanic asupra tuturor conexiunilor din vecinătatea conexiunilor recompensate şi astfel
se minimaliza relaţia internă dintre succes şi ceea ce individul încearcă să facă (E. Hilgard, G.
Bower, 1974).
J.B.Watson (1878-1958) a urmat studiile la Universitatea Furman, apoi şi-a luat doctoratul
la Universitatea din Chicago, unde au debutat şi cercetările sale şi unde a fost numit ca asistent de
laborator. În 1908 a fost numit la catedra de psihologie a Universităţii John Hopkins fiind privit ca
unul dintre cei mai promiţători tineri psihologi din Statele Unite. Domeniul central al cercetărilor
sale era comportamentul animal.
La începutul secolului al XX-lea în Statele Unite cunosc o dezvoltare excepţională
cercetările de psihologie animală. De altfel cercetările şi metodologia lui Thorndike au fost extrem
de apreciate de către Watson. Acesta va aplica în psihologia umană metodele obiectivă utilizate în
psihologia animală fiind preocupat să evidenţieze o psihologie riguroasă a faptelor. O altă sursă a
concepţiilor lui Watson este pragmatismul american. Cuvântul pragmatism îşi are originea în
cuvântul grecesc „pragma”(acţiune). Pragmatismul american îşi are originea în lucrările filozofului
Ch. Peirce. Pragmatiştii considerau cunoaşterea ca o funcţiune practică, ca un instrument de acţiune.
Ideile sunt ipoteze de acţiune care ne călăuzesc spre adevăr. Psihologia trebuie să urmărească pentru
ce este nevoie de acele cunoştinţe. Întemeietorul pragmatismului în psihologie, W. James arăta că
aceasta este o metodă care permite rezolvarea controverselor metafizice interpretând fiecare
concepţie potrivit consecinţelor sale practice. Marele psiholog american pune astfel problema: dacă
o anumită teorie ar fi mai adevărată decât alta ce deosebire ar rezulta pentru om? Dacă nici o
deosebire practică nu poate fi observată se va socoti că ambele alternative se reduc la acelaşi lucru şi
că orice discuţie este inutilă (în M. Ralea, C. Botez, 1958).
6
Având aceste premise, în 1913 Watson publică celebrul său articol „Psihologia văzută de un
behaviorist”, un adevărat manifest al noii orientări.
În timpul primului război mondial Watson a fost înrolat în armată şi s-a ocupat de selecţia
psihologică a piloţilor pentru avioanele de luptă; a încercat să elaboreze un proiect de cercetare
asupra hipoxiei la piloţi, dar a intrat în conflict cu şefii lui şi a fost trimis pe câmpul de luptă.
Armata i-a lăsat un gust amar şi s-a întors la viaţa civilă după război. Opiniile sale asupra armatei
erau foarte dure, arătând că nu a văzut niciodată atâta incompetenţa, atâta extravaganţă şi un
asemenea grup de oameni aroganţi şi inferiori.
Întors la Universitatea John Hopkins, Watson întreţine o legătură cu o studentă fiică a unei
distinse familii din Baltimore. Evenimentul a luat amploare, au fost publicate copii după scrisorile
de dragoste dintre cei doi iar Universitatea s-a văzut obligată să îi ceară să demisioneze, în 1920. În
1921 divorţează de prima soţie şi la vârsta de 40 de ani se căsătoreşte cu Rosalie, studenta care a
declanşat demisia lui. A urmat o perioadă de dificultăţi sociale, financiare fiind un om obişnuit să
trăiască în mediul universitar. Dar strălucita sa inteligenţă şi simţul său pragmatic l-au ajutat. S-a
angajat pe un post temporar la o firmă ocupându-se cu studiul pieţei de vânzare a cizmelor de
cauciuc. După un an de muncă aprecia că este la fel de încântător să urmărească cota de vânzări a
unui produs nou la fel cum era să urmărească cota de învăţare la animale sau la oameni (în W.
Viney, 1993). Watson a devenit vicepreşedintele companiei şi a ajuns rapid un om bogat, având
contribuţii importante pentru psihologia publicităţii şi afacerilor.
Principalele contribuţii ale lui Watson în domeniul psihologiei au făcut din el cea mai
importantă figură din istoria gândirii psihologice în timpul primei jumătăţi al sec. al XX-lea. Sunt
contribuţii legate de cercetările experimentale în domeniul psihologiei comparative, ale învăţării şi
condiţionării emoţionale la copii. Lucrările sale în domeniul publicităţii au contribuit la
recunoaşterea publică a psihologiei.
Gândirea psihologică a lui Watson expusă în articolul mai sus amintit dar mai ales în cartea
sa „Behaviorismul” (1924) aduce o critică devastatoare introspecţionismului care a scris sute de mii
de pagini despre analiza a ceva intangibil numit conştiinţă. El a criticat faptul că psihologia nu s-a
apropiat de comportamentul animal ca o sursă majoră de explicare a comportamentului uman. A
considerat introspecţia ca o metodă ezoterică şi nesigură. În aceste condiţii el susţinea că definirea
oricărei ştiinţe include în mod necesar definirea tuturor celorlalte ştiinţe şi apoi presupune marcarea
unu cerc în jurul părţii pe care o considerăm a fi proprie domeniului studiat. La fel ca şi fizicianul
psihologul studiază reacţii, ajustări, mişcări şi comportamente. Drept urmare, psihologia este o
ştiinţă a comportamentului, este o ramură pur obiectivă şi experimentală a ştiinţelor naturii. Cea mai
apropiată ştiinţă de psihologie este fiziologia, dar a subliniat importanţa studierii comportamentului
în contextul social şi cultural, subliniind conexiunile cu ştiinţele sociale. Ţelul noii psihologii este
prezicerea şi controlul comportamentului. În modelul S-R putem identifica cu uşurinţă S cu variabila
independentă şi R cu variabila dependentă. Behaviorismul este şi o metodă şi a constituit un imbold
remarcabil pentru dezvoltarea unor metode, tehnici experimentale de studiu a comportamentului. În
acest model cunoaşterea lui S poate permite anticipări asupra comportamentului lui R; cunoaşterea
lui R permite inferenţe despre S.
Întreaga sa teorie demonstra nu numai pragmatism ci şi optimism faţă de rolul factorilor şi
condiţiilor sociale şi de mediu. R poate fi manipulat prin modificarea lui S. este celebră aserţiunea
lui Watson care spunea :”daţi-mi o sută de copii şi vă asigur că indiferent de originea lor socială, de
condiţiile lor, de nivelul lor, voi obţine din ei savanţi, medici, jurişti, avocaţi sau infractori”. Acest
optimism remarcabil a marcat întreaga psihologie americană şi succesele ei în modelarea
comportamentelor umane.
Conceptul central al psihologiei lui Watson este cel de obişnuinţă, deprindere condiţionată.
Însăşi personalitatea este privită ca un sistem complex de obişnuinţe care se aplică în variate
domenii ale vieţii. Obişnuinţele sunt condiţionate sub impactul mediului extern şi el a demonstrat
7
modul în care se poate condiţiona inclusiv comportamentul emoţional. Este celebru studiul „Reacţii
emoţionale condiţionate” realizat de către Watson şi viitoarea sa soţie, Rosalie. Experimentul s-a
desfăşurat asupra unui copil crescut în spital. Copilul era sănătos şi bine dezvoltat, flegmatic şi stabil
emoţional. Copilul avea vârsta de nouă luni şi cei doi cercetătorii i-au arătat un şobolan alb, un
iepure, un câine, o maimuţă, măşti şi cu şi fără blană, bumbac, lână, ziare în flăcări. Copilul nu a
manifestat frică faţă de nici unul din aceste lucruri. În schimb manifesta o reacţie violentă la sunetul
puternic provocat prin lovirea unei bare de metal cu un ciocan. În etapa următoare cei doi cercetători
au încercat să stabilească un răspuns emoţional condiţionat. La vârsta de 11 luni i s-a arătat
şobolanul alb şi în timp ce copilul a încercat să îl ia în mână s-a produs zgomotul puternic şi copilul
a tresărit dar nu a plâns. S-a repetat asocierea de şapte ori, astfel încât atunci când i se arăta
şobolanul în absenţa zgomotului, copilul începea să plângă şi îndepărta. reacţia sa era generalizată
şi la alte animale cu haină de blană. ulterior cercetătorii au demonstrat posibilitatea refacerii unor
raporturi emoţionale normale cu animale în cauză prin asocierea treptata între apariţia animalului şi
primirea unei recompense (ciocolată). Concluzia lui Watson era că emoţiile şi ataşamentul apar prin
condiţionare şi că anxietăţile şi fobiile pot rezulta din experienţe de condiţionare. Acelaşi lucru poate
fi spus şi despre ataşamentele pozitive: dragostea faţă de o persoană, un obiect sau un animal apare
prin asocieri cu circumstanţe agreabile. Pe această cale Watson a încercat să demonstreze
psihanalizei faptul că temerile , anxietăţile, fobiile nu sunt înnăscute. (în W. Viney, 1993).
În organizarea vieţii psihice Watson identifică trei comportamente: viscerale, musculare şi
laringeale. Comportamentele viscerale se referă la reacţiile organice care se produc în orice
activitate psihică. Cele musculare se referă la mişcările adaptative. Iar cele laringeale la limbaj şi
gândire. Gândirea este identificată cu limbajul întrucât se reduce la mişcări musculare ale laringelui.
A gândi înseamnă a vorbi încet pentru sine. Watson afirmă că oamenii nu gândesc cu creierul ci cu
sistemul de arcuri nervoase ale laringelui şi ale organelor anexe. Insistenţa asupra rolului proceselor
periferice în gândire a adus contribuţii importante la studiul mecanismelor psihofiziologice ale
limbajului şi gândirii dar a constituit şi un reducţionism excesiv al gândirii la nivelul unor
comportamente primare.
Dincolo de disputele teoretico-metodologice Watson s-a arătat preocupat de la bun început
de aplicaţiile psihologiei, de faptul că psihologia timpului său nu era utilizată de către alţi
specialişti., era o psihologie sterilă. Atât Pavlov cât şi Watson au fost preocupaţi de probleme
practice. Aşa cum Pavlov s-a preocupat în ultima parte a carierei sale de psihologia clinică, Watson
s-a preocupat de studiul condiţionării fricii. Aceste cercetări stau la baza tehnicilor de terapie
comportamentală, care cunosc o expansiune remarcabilă şi succese demonstrate ştiinţific.
Munca lui Watson a marcat definitiv interesul psihologiei americane pentru studiul învăţării.
Psihologia behavioristă a considerat învăţarea ca un obiect fundamental de studiu al psihologiei.
Studiul procesului de învăţare oferă mijloace remarcabile pentru înţelegerea şi controlul
comportamentului.
Behaviorismul clasic şi apoi neobehaviorismul au subliniat importanţa experimentării ca
mijloc de verificare a conceptelor şi teoriilor. În perioada de expansiune a neobehaviorismului între
1920 şi 1950 au fost publicate un număr extraordinar de mare de cercetări experimentale asupra
celor mai variate domenii ale vieţii psihice. Aceasta a constituit un impuls remarcabil pentru
dezvoltarea psihologiei şi mai ales pentru elaborarea unui model unanim acceptat al cercetării în
psihologie.
Între continuatorii lui Watson în spiritul behaviorismului clasic putem să-i amintim pe Max
Meyer, W. McDougall, E. Holt, A. Weiss, W. Hunter, K. Lashley.
8
1.3 Neobehaviorismul :
Cei mai importanţi reprezentanţi ai neobehaviorismului sunt Cl. Hull, E. Guthrie, Ed.
Tolman, B. Skinner.
Clark Hull (1884-1952) este considerat de către W. Viney (1993) drept figura dominantă a
mediului academic al psihologiei între 1930 şi 1950. Cea mai mare parte a activităţii sale s-a
desfăşurat la Universitatea Yale.
Lucrările sale de bază sunt Teoria matematico-deductivă a învăţării mecanice (1940),
Principiile comportamentului (1943), Esenţele comportamentului (1951), Un sistem
comportamental (1952). Hilgard şi Bower (1974) vorbesc despre Hull şi teoria sistematică a
comportamentului.
Conceptul central al teoriei lui Hull este deprinderea. Pe această linie constatăm o
continuitate cu lucrările lui Thorndike şi Watson. Neobehaviorismul modifică schema iniţială S-R
introducând termenul „O” prin care se desemnează „organismul” şi „ceea ce se întâmplă cu acesta”
astfel încât răspunsul nu va depinde într-o manieră simplistă de stimul ci şi de organism. Acest
termen mediator între S şi R se referă la istoria învăţării anterioare, programele de deprivare
senzorială, injectarea de droguri ca variabile experimentale. Tot ceea ce se întâmplă la nivelul
organismului trebuie sa fie luat în consideraţie în structura experimentului ca variabilă intermediară.
În cercetările sale asupra învăţării Hull consideră întărirea drept prima condiţie a formării
deprinderilor. Hull vorbeşte despre două forme de întărire: întărirea primară care face apel la
trebuinţele de bază ce trebuie să fie satisfăcute şi întărirea secundară ca stimulent ce consolidează
învăţarea. Pe măsură ce întărirea secundară se amplifică, se consolidează învăţarea. Hull a avut în
vedere variate forme de învăţare în experimentele sale: învăţarea prin încercare şi eroare, învăţarea
prin discriminare, învăţarea labirintului, memorarea mecanica ş.a.
Analiza sa asupra mecanismului întăririi l-a condus la introducerea conceptului de gradient
de întărire. Este vorba despre introducerea unui interval de timp între performanţa care trebuie
recompensată şi atingerea obiectivului care asigură întărirea. Astfel hrănirea ca recompensă pentru
apăsarea pedalei poate fi amânată cu un număr de secunde pentru a se studia efectul asupra
cobaiului care învaţă acest fel de amânare. Treptat se introduce o separaţie între stimul şi răspuns
faţă de modelul clasic al condiţionării. Această întărire întârziată este menită să dezvolte un
comportament din ce în ce mai puţin dependent de întărirea iniţială. Este un fel de „decondiţionare”
în raport cu stimulul necondiţionat iniţial. Aşadar gradiente de întărire cu intervale mai lungi pot fi
eficiente pentru învăţare. Paradigma de bază a întăririi constă în reducerea trebuinţei. Astfel
calitatea de întărire primară a recompensei sau pedepsei este aceeaşi: recompensa reprezentată de
hrană reduce tesiunea foamei, salvarea de la şoc (electric), reduce tensiunea şocului (Hilgard şi
Bower, 1974). În concluzie, teoria lui Hull are meritul de a considera învăţarea în termeni de
interacţiune complexă între organism şi mediu.
Edwin Guthrie (1886-1959) şi-a desfăşurat activitatea la Universitatea din Washington şi a
fost puternic implicat în aplicaţiile psihologiei în primul şi al doilea război mondial. În al doilea
război mondial a fost şeful psihologilor în Divizia Maritimă a Oficiului Informaţiilor de Război.
Guthrie s-a făcut cunoscut prin modelul condiţionării prin contiguitate. A fost un continuator
al cercetărilor lui Thorndike şi Watson, dar nu a agreat modelul mult prea tehnicist a lui Hull.
Pentru Guthrie legea unică a învăţării a fost formulată într-o manieră foarte concisă: o
combinaţie de stimuli care a însoţit o mişcare, la repetare tinde să fie urmată de aceeaşi mişcare”.
Această lege este completată astfel „un model de stimul îşi capătă întreaga forţă asociativă cu ocazia
primei asocieri cu o reacţie” (în Hilgard şi Bower, 1974). Modelul lui Guthrie descrie cel mai scăzut
nivel al învăţării, bazat pe principiul recenţei. În experimentele lor Guthrie şi Horton au utilizat aşa
numita cutie-enigmă, care permitea ca animalul cobai să fie observat pe tot parcursul perioadei până
la soluţionarea problemei, iar poziţiile adoptate în soluţionare erau fotografiate instantaneu când
9
acţiona maneta de deschidere. Uşa din faţă era lăsată întredeschisă pentru ca pisica să vadă hrana-
recompensă. Pisica intra prin spatele cutiei iar mecanismul de deschidere se afla la mijlocul podelei
cutiei. Dacă era acţionat mecanismul uşa din faţă se deschidea. Orice acţiune asupra mecanismului
declanşa fotografierea mişcării respective. Rezultatele demonstrează un comportament repetitiv cu
totul remarcabil. Pisica va repeta la infinit reacţia care a condus-o la succes, indiferent de cât de
nefirească a fost poziţia care a ajutat-o. Deci foloseşte mereu aceeaşi soluţie. Sunt şi excepţii de la
aceste comportamente pe care autorii le consideră drept rezultat al unor confuzii accidentale. Este un
stereotip, iar recompensa prin mâncare este nesemnificativă, pentru că pisica nu consumă
întotdeauna alimentele pregătite. Cei doi autori susţin că experimentul lor confirmă cele semnalate
de Thorndike, dar că sugerează stereotipia prezentă în comportament. În cutia lui Guthrie
mecanismul de deschidere era neschimbat şi întotdeauna în aceeaşi poziţie. În cutia lui Thorndike
pedala era mai greu de manevrat şi nu avea întotdeauna aceeaşi poziţie. Prin experimentul lor cei doi
autori au vrut să sugereze existenţa învăţării dintr-o singură încercare. Sugestia lor este pertinentă şi
găsim în comportamentul animalelor si al omului multiple dovezi ale învăţării dintr-o singură
încercare. O anumită experienţă puternică fixează la om un anumit comportament care este repetat
în toate împrejurările. Acest fapt se vădeşte de exemplu în anumite reacţii alimentare, în anumite
reacţii faţă de persoane, situaţii, sau evenimente cu impact foarte puternic.
Edward Tolman (1886-1957) şi-a desfăşurat întreaga activitate la Universitatea Berkeley
din California. Tolman dezvoltă un behaviorism cognitiv, focalizat pe o observaţie obiectivă, pe
comportamente globale proprii activităţii de zi cu zi. Tot el şi-a denumit sistemul ca un behaviorism
intenţional, urmărind finalitatea comportamentului. Termenul de cognitiv se referă la abilităţi
precum capacitatea de discriminare, simţul locaţiei şi al cauzalităţii precum şi capacitatea de a
dezvolta expectanţe (aşteptări).
Alături de ceilalţi neobehaviorişti Tolman introduce conceptul de variabilă intermediară care
se interpune între stimulii din mediu şi răspunsurile observabile. În categoria variabilelor
intermediare include cogniţiile, expectaţiile, scopurile, ipotezele şi dorinţele. De exemplu, o
expectaţie se dezvoltă atunci când o recompensă este dată după fiecare răspuns corect. Astfel
oamenii dezvoltă expectaţii de fiecare dată când se stabilesc relaţii între răspunsuri si stimuli din
mediu.
Contribuţia remarcabilă a lui Tolman, care face apropierea de viitorul curent cognitivist în
psihologie îl constituie termenul de hartă mentală. În experimentul său utilizează două grupuri de
cobai: primul grup primeşte recompensa după fiecare parcurgere reuşită a labirintului; al doilea grup
nu a primit recompensa şi a fost lăsat să parcurgă labirintul la întâmplare. În ziua a unsprezecea
cobaii din grupul doi au început să primească recompensa. Se constată că timpul de rezolvare şi
numărul de erori au scăzut într-o manieră impresionantă. Concluzia lui Tolman este că aceşti cobai
învaţă relaţiile spaţiale şi dezvoltă aşa numite hărţi mentale ale labirintului, astfel întărirea
influenţează motivaţia şi performanţa dar învăţarea în sine este un proces independent. Tolman
consideră că oamenii se confruntă cu astfel de hărţi mentale în viaţa cotidiană şi aminteşte
labirinturile complicate pe care un elev trebuie să le parcurgă pentru a ajunge dintr-un loc în altul l
şcolii sau al casei. Oamenii dezvoltă hărţi mentale care includ un sens al locaţiei şi un sens al
aranjamentului cotextual incluzând multe căi posibile care conexează diferite locaţii. Ne construim o
reprezentare a lumii în care trăim şi muncim; nu ne mişcăm într-o manieră mecanică, ci într-una
flexibilă, urmărind o cale, apoi alta ş.a.m.d. Tolman doreşte să sublinieze că învăţarea nu implică
doar conexiuni stimuli răspuns, ci şi conexiuni specifice hărţilor mentale complexe.
Burrhus Skinner (1904-1990) a fost marcat profund de lucrările lui Pavlov şi Watson. A
activat la Universitatea din Minnesota, Indiana şi Harward unde a lucrat cea mai mare parte din
timp. S-a bucurat încă din timpul vieţii de o recunoaştere unanimă în lumea academică americană şi
internaţională, psihologia americană plasându-l de ani buni pe primul loc al psihologilor din lumea
întreagă. Lucrări mai importante: Comportamentul organismelor,(1938), Ştiinţa şi comportamentul
10
uman, (1953), Comportamentul verbal, (1957), Tehnologia predării, (1968), Despre behaviorism
(1974). Contribuţia cea mai importantă a lui Skinner o constituie condiţionarea operantă. El face
deosebirea între comportamentul de răspuns (respondend behavior) şi comportamentul operant
(operant behavior). Corespunzător, vorbeşte despre două clase de răspunsuri: răspunsuri provocate
(elicided responses) şi răspunsuri emise (emited responses). Răspunsurile provocate de stimuli
cunoscuţi sunt reacţii de răspuns. În schimb mai există o altă categorie de reacţii care nu se
corelează cu un stimul cunoscut. Acestea sunt reacţii operante deosebite de cele de răspuns. Pentru
comportamentul operant stimulul devine o ocazie, dar nu este un stimul care provoacă răspunsul.
Corespunzător celor două tipuri de răspuns Skinner consideră că există două tipuri de condiţionare.
Prima este condiţionarea de tipul S, pentru că întărirea este condiţionată de stimul (modelul
pavlovian), şi a doua este cea de tipul R, operantă (Skinner). În acest caz răspunsul se află în
corelaţie cu întărirea. Acest răspuns poate fi întărit prin mâncarea care îi urmează. Dar nu vederea
pedalei este importantă ci apăsarea pe pedală. Întărirea este întâmplătoare faţă de răspuns. Skinner
introduce lege condiţionării reacţiei de tipul R: „dacă apariţia unui operant este urmată de
prezentarea unui stimul de întărire forţa este mai mare” (în Hilgard şi Bower, 1974).
Skinner a imaginat un dispozitiv complex pentru studiul condiţionării operante: o cutie fără
lumină, izolată fonic; înăuntru se află o mică pedală care atunci când este apăsată face să cadă
bucăţele de mâncare într-un jgheab. Numărul de apăsări ale pedalei este înregistrat şi reprodus de un
grafic. Concluzia cea mai importantă a cercetărilor lui Skinner este că urmarea evidentă a întăririi
unui operant se manifestă prin creşterea ritmului răspunsurilor emise. Cu alte cuvinte animalul
învaţă să acţioneze pedala fără a vedea mâncarea, iar primirea întâmplătoare a întăririi creşte
numărul de acţionări ale pedalei. Mai departe experimentele au fost complicate şi animalele cobai au
fost învăţate să apese maneta pentru a evita un lucru neplăcut, cum ar fi un şoc electric. Skinner a
descoperit că întărirea trebuie să fie aplicată imediat după manifestarea comportamentului operant si
ca întărirea intensifică ultimul comportament pe care l-a manifestat animalul. Nu întâmplător în
cazul de întârziere a întăririi poate fi consolidat un alt comportament. Au fost constatate chiar şi
comportamente paradoxale, superstiţioase ale cobailor (spre exemplu un animal îşi scarpină urechea
sau se învârte inainte de a se uita în cutia cu mâncare, deoarece în trecut acest comportament a fost
asociat cu recomîensa). Ceea ce Skinner denumeşte comportament „superstiţios” Guthrie considera
învăţare prin contiguitate. Skinner a dezvoltat modelele sale experimentale studiind capacitatea de
discriminare şi modelarea comportamentală. Modelarea se realizează prin modificarea treptată a
ceea ce animalul trebuie să facă pentru a obţine întărirea. Răspunsul este construit treptat pornind de
la unul deja învăţat. Sunt forme de dresaj ce apelează la recompensarea fiecărui succes.
Pentru condiţionarea operantă sunt decisive programele de întărire: întărirea pozitivă, care
furnizează recompensa aşteptată; întărirea negativă, care permite evitarea unor stimuli neplăcuţi;
întărirea la proporţie fixă care se aplică în funcţie de numărul de răspunsuri corecte date;
întărirea la proporţie variabilă mai rezistentă la stingere decât întărirea la proporţie fixă; întărirea
la interval fix prezintă o rezistenţă scăzută la stingere şi răspunsul dispare rapid dacă nu mai este
întărit de mult timp; întărirea la interval variabil este mai eficientă; stimularea electrică a
creierului care nu a fost utilizată de către Skinner şi care a produs efecte remarcabile. Prin
stimularea unei anumite zone a creierului s-a constata că şobolanii flămînzi preferau stimularea
electrică în continuu în defavoarea hranei. S-a vorbit despre un centru al plăcerii, iar subiecţii umani
stimulaţi au declarat că se simt minunat , fericiţi şi au solicitat continuarea stimulării mai multe ore
în continuu; întărirea primară satisface direct nevoi primare, biologice; întărirea secundară (de
exemplu banii) este asociată cu lucruri care satisfac nevoi primare (dupa N. Hayes şi Sue Orrell,
1997 ).
O altă contribuţie semnificativă a lui Skinner este studiul raportului dintre pedeapsă şi
ameninţare. S-a constatat că este mai eficientă combinarea întăririi pozitive, recompensa, cu cea
negativă, retragerea răsplăţii. Pedeapsa nu este automat eficientă din următoarele motive: în primul
11
rând pedeapsa îl determină pe individ sa o evite şi nu să renunţe la comport nedorit; în al doilea rând
o pedeapsa poate fi asociată cu cel care o aplică şi nu cu comportamentul indezirabil; în al treilea
rând pedeapsa indică, de obicei, ceea ce nu trebuie să facă şi nu ceea ce este bine să facă. În aceste
condiţii Skinner insistă asupra următoarelor trei mecanisme care reglează raportul dintre pedeapsă şi
ameninţare: întărirea pozitivă, constă în prezentarea unui stimul pozitiv şi astfel comportamentul se
va schimba atunci când este stimulat în mod plăcut; întărirea negativă constă în întreruperea sau
absenţa unui stimul negativ aşteptat; pedeapsa implică transformarea unui comportament nedorit
prin aplicare unui stimul aversiv.
Aplicaţiile condiţionării operante sunt mai ales în domeniul învăţării şi în domeniul terapiei
comportamentale. De asemenea sunt şi aplicaţii militare dar cu caracter secret.
Opera şi realizările lui Skinner s-au bucurat nu numai de aprecieri dar şi de critici severe.
Marele psiholog umanist Karl Rogers a criticat foarte dur teoria lui Skinner considerând-o fascistă.
Alţi autori apreciază că cercetările sale oferă rezultate doar în laborator, având o valabilitate redusă
în lumea reală. I s-a reproşat faptul că ignoră sinele, personalitatea, cogniţia, sentimentele, scopurile,
creativitatea. A fost acuzat că propune o ştiinţă mecanicistă, care dezumanizează individul (W.
Viney, 1993).
12
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
GESTALTISMUL – PSIHILOGIA FORMEI
Conţinuturi:
Obiective:
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
17
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3
PSIHANALIZA
Conţinuturi:
Obiective:
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
Psihanaliza este poate mai mult decât oricare dintre curentele psihologice legată de
personalitatea întemeietorului ei, Sigmund Freud (1856-1939). S-a născut într-un orăşel din
Cehia, apoi la scurt timp familia s-a stabilit la Viena unde Freud îşi va urma studiile şi
întreaga carieră până în 1938, când datorită anexării Austriei de către Germania nazistă a fost
nevoit să emigreze la Londra. La un an după exil moare prin euthanasie ajutat de doctorul
său care i-a promis că nu-l va lăsa să sufere inutil.
A urmat studii de medicină la Viena, apoi la Paris unde a dorit să asiste la celebrele
şedinţe de hipnoză ale profesorului Charchot. La începutul carierei sale medicale Freud a
întreprins cercetări experimentale minuţioase pentru ca mai apoi inspirat de Charchot să se
orienteze către nevroza isterică şi hipnoză. Freud nu a folosit hipnoza ci s-a orientat spre o
nouă metodă introducând termenul de psihanaliză în 1896, la peste zece ani după întâlnirea
cu Charchot. El foloseşte tehnica asociaţiei libere care permite pacientului dezvăluirea
treptată a istoriei trecutului, întoarcerea în perioada primelor conflicte neconştientizate din
copilărie. De asemenea Freud se orientează asupra viselor pe care le consideră drept
modalitate fundamentală de acces la personalitatea umană. Cartea care îl face celebru şi
conduc la o largă extindere a psihanalizei este „Interpretarea viselor”, publicată în 1900.
conform concepţiei lui Freud visele constituie împlinirea deghizată a unor dorinţe. Această
carte face dovada unei culturi remarcabile a autorului, unei extinderi deosebite a concepţiilor
18
sale ştiinţifice, sociale, medicale, psihopatologice şi psihologice. Contemporanii lui Freud
descriu o personalitate complexă, un om sfios, aparent lipsit de încredere, marcat de scurte
perioade de depresie, dar şi cu manifestări pline de entuziasm. Creativitatea sa a fost
oscilantă fiind marcată de perioade de inhibiţie, urmate de izbucniri de activitate creativă.
Era puternic ataşat de familia sa, de soţia şi de cei cinci copii. Era pasionat de artă în general,
de sculptură în special, era un colecţionar de antichităţi. A fost puternic marcat de barbaria
nazistă care a ars în pieţele publice lucrările sale.
După cum arată M. Ralea şi C. I. Botez (11958), concepţia lui Freud cuprinde două
domenii: o doctrină psihologica si o terapeutică a bolilor.
Doctrina psihologică se bazează pe următoarele noţiuni: refularea, inconştientul şi
libidoul. Refularea este rezultatul reprimării de către conştient a impulsurilor provenite din
sfera inconştientului. Este o cenzură datorată educaţiei morale sau religioase, concepţiei de
viaţă şi valorilor sociale. Într-adevăr, viaţa socială impune tendinţelor si instinctelor omeneşti
o anumită îngrădire. Conştientul filtrează printr-o severă cenzură tendinţele instinctive
rezultând uneori un proces de sublimare într-o tendinţă sau activitate dezirabilă social.
Tendinţele reprimate se manifestă deghizat prin sublimare sau prin actele ratate (lapsus,
uitări de cuvinte şi nume, erori de lectură şi de scriere) şi prin vise. Visele constituie o
realizare deghizată a dorinţelor nesatisfăcute din timpul zilei.
Un concept fundamental în sistemul teoriei lui Freud este cel de instinct. Instinctele
reprezintă impulsuri înnăscute, forţe propulsive ale personalităţii cu valoare energizantă care
deţin o energie ce conectează trebuinţele corporale cu proiecţiile mintale. Orice instinct
exercită o anumită tensiune, presiune, în vederea satisfacerii trebuinţei ţi restabilirii
echilibrului. Freud vorbeşte despre două categorii de instincte: al vieţii şi al morţii.
Instinctul vieţii ţine de supravieţuirea speciei, iar forma de energie pe care o eliberează este
libidoul, exprimat prin instinctul sexual (eros). Omul este marcat de dorinţa permanentă de
satisfacere a instinctelor care îi procură plăcere. Inhibarea dorinţelor sexuale este necesară
până la un punct. Instinctul morţii este opus instinctului vieţii pentru că omul este supus
legii implacabile a naturii care face ca toate fiinţele vii să îşi înceteze viaţa la un moment dat.
Freud consideră că instinctul morţii sau thanatos acţionează într-o manieră latentă, dar
prezintă şi o formă de exprimare, evident că în comportamentul agresiv, în nevoia de a
cuceri, de a descărca energia prin acte agresive; este o tendinţă iraţională spre autodistrugere.
În ceea ce priveşte organizarea vieţii psihice, după o primă tentativă în care
identifică trei nivele conştientul, preconştientul şi inconştientul, Freud dezvoltă un model
mai elaborat şi mai bine susţinut teoretic alcătuit din Sine (Id), Ego (Eu) şi Superego
(Supraeu.).
Sinele (Id) este structura bazală a vieţii psihice, se identifică cu inconştientul şi are
drept conţinuturi ansamblul instinctelor, tendinţelor, trebuinţelor, pulsiunilor înnăscute ale
individului. Aceste tendinţe sunt imperative, ţin de însăşi existenţa biologică a individului şi
prezintă un mod de acţiune şi satisfacere bine structurat în baza eredităţii. Satisfacerea
acestor pulsiuni se soldează cu o descărcare de tensiune. Cu alte cuvinte, satisfacerea
acţionează după principiul plăcerii. Nesatisfacerea creează presiuni, acumularea de energie
şi tensiune pulsionară care se descarcă în variate moduri, inclusiv prin vis. Funcţia de bază a
sinelui este una de tip homeostazic întrucât asigură echilibrul dintre organism şi mediu.
Eu-l are un rol şi o poziţie intermediară între cele două instanţe fiind menit să
echilibreze relaţiile conflictuale dintre ele. Eu-l trebuie să pună în acord tensiunile şi
pulsiunile inconştiente cu cerinţele şi exigenţele Supraeului. Eu-l funcţionează după
principiul realităţii, coordonează manifestările psihice în raport cu situaţiile reale şi
identifică modalităţile dezirabile social de satisfacere a pulsiunilor inconştiente.
19
Supraeul (Superego) este o instanţă morală rezultată din interiorizarea normelor,
regulilor vieţii sociale, a interdicţiilor morale. Impuse de societate. Supraeul acţionează în
raport cu imperativele morale. Poziţiile excesive ale Supraeului impuse de părinţi prin
pedeapsă, sancţiune sunt interiorizate şi pot deforma personalitatea. Dar tot aşa de nocivă
este lipsa educaţiei, modelării comportamentale care creează manifestări lipsite de orice
cenzură.
Terapia psihologică -psihanaliza îşi propune să trateze simptomele nevrozelor ca
modalităţi de manifestare ale tendinţelor refulate în inconştient. În tratarea nevrozelor Freud
încearcă iniţial să folosească hipnoza dar renunţă repede şi adoptă tratamentul cathartic,
conversaţia cu bolnavul, încercând să-l facă sa-si amintească de evenimentele aflate la
originea bolii sale şi care sunt învăluite de un fel de amnezie. După Freud nevrozele au la
origine o traumă psihică produsă de un conflict puternic între o dorinţă şi interdicţia absolută
a realizării ei. Această interdicţie împinge dorinţa în sfera inconştientului, unde este uitată.
În nevroze bolnavul uită împrejurarea în care a avut loc conflictul. Drept urmare
psihanalistul va utiliza confesiunea încercând să antreneze pacientul să-şi dezvăluie trecutul
şi dorinţele sale cele mai intime. Psihanalistul va utiliza variate mijloace precum
persuasiunea, analiza actelor ratate, a viselor, studiul asociaţiilor verbale cu scopul de a
readuce în conştiinţă tot ceea ce a fost refulat. Ideea este că impulsurile aduse în sfera
conştientului sting pulsiunea primară şi permit vindecarea de nevroză.
21
3.3 Psihologia analitică
C. G. Jung (1875-1961) s-a născut în Elveţia, a studiat medicina la Basel şi s-a
specializat în psihiatrie. În 1907 se întâlneşte cu Freud şi cei doi savanţi leagă o colaborare
strânsă de tip paternalist: Freud îl considera pe Jung un fiu spiritual. Dar cele două săbii nu
încăpeau în aceeaşi teacă. Jung nu putea fi un discipol supus. El era în primul rând un
gânditor original. În 1912 diferendele i-au despărţit pe cei doi savanţi şi Jung şi-a deschis un
cabinet privat la Zurich unde a locuit şi a muncit până la moartea sa în 1961. A întreprins
călătorii in Africa, India, Europa, Statele Unite, a fot onorat şi apreciat de mari universităţi
ale lumii. A întemeiat un sistem propriu de gândire numit psihologie analitică, şi o metodă
proprie de terapie numită terapia analitică.
Concepţia lui Jung este sensibil diferită de cea a lui Freud. Jung vorbeşte despre un
inconştient personal care se referă la tot ceea ce a fost reprimat dar şi aspecte mai puţin
importante ale existenţei. Termenul de complex reprezintă un nucleu de emoţii, amintiri,
percepţii şi dorinţe reunite în jurul unei teme, cum ar fi nevoia de putere, dezvoltarea unei
abilităţi. După Jung persoana este posedată de complexul său pentru că acesta va canaliza
energia în vederea dezvoltării sau realizării pe o anumită direcţie.
Jung vorbeşte şi despre un inconştient colectiv care include aşanumitele arhetipuri,
termen similar cu cel de şablon, model, copie sau prototip. Sunt imagini ale trecutului
speciei, îşi au originea în istoria acesteia, sunt prezente în mintea fiecărui om ca modele
potenţiale sau prototipuri arhetipale de gândire. Aceste arhetipuri vizează spere exemplu
experienţele legate de întuneric, putere, moarte, mamă, tată, sânge, erou, cucerire, naştere.
Astfel experienţa colectivă este prezentă în experienţa fiecărui individ. Aceste arhetipuri
joacă un rol important în structura şi dinamica personalităţii.
Formele de manifestare ale arhetipului sunt Umbra (partea întunecată a
personalităţii), Persona (masca personalităţii, rolurile jucate în profesie şi în viaţa publică),
Sinele ca principiu unificator care permite autoactualizarea şi autorealizarea, Animus şi
Anima (ca simbolurile ale masculinităţii şi feminităţii). Anima este arhetipul femeii în bărbat
şi Animus este arhetipul masculin în femeie.
Tipologia psihologică dezvoltată de către Jung porneşte de la atitudinile şi funcţiile
Eu-lui în raport cu realitatea. Atitudinea introvertită se manifestă prin retragere, sfială,
preferinţă pentru singurătate linişte si companie selecta. Atitudinea extrovertă se manifestă
prin activism, preferinţă pentru socializare, companie socială, prezenţă puternică, influenţă
asupra celorlalţi. Jung apreciază că cele două atitudini se manifestă la fiecare dinte persoane
prin dorinţe inconştiente pentru orientarea opusă. Cele două atitudini majore se asociază cu
patru tipuri funcţionale, prin raportarea la gândire, sentiment, senzaţie şi intuiţie. Senzaţia
este funcţia realului, gândirea funcţia raţiunii, sentimentul este funcţia simţământului, iar
intuiţia este funcţia înţelegerii spontane. Rezultă opt tipuri de personalitate: extrovert
gânditor, extrovert sentimental, extrovert senzitiv, extrovert intuitiv, introvert gânditor,
introvert sentimental, introvert senzitiv, introvert intuitiv.
22
Concepţia lui Adler pune în centrul ei „complexul de inferioritate” şi „sentimentul
de inferioritate”. Psihologia sa se numeşte individuală întrucât consideră individul ca un tot
unitar fără a fi nevoie să separăm corpul şi sufletul în două entităţi distincte. Ca medic, Adler
a fost preocupat să înţeleagă personalitatea bolnavului în ansamblul raporturilor dintre
simptomele psihice şi cele fizice. Sentimentul de inferioritate este expresia unui sentiment de
neajutorare pe care copilul îl trăieşte în mod normal în raport cu adultul. În condiţiile în care
copilul este incapabil să compenseze sentimentul de inferioritate acesta se transforma într-un
complex de inferioritate definit de către Adler ca incapacitate de rezolva problemele de
viaţă. Complexele de inferioritate se manifesta în trei variante: inferioritatea organică
rezultă dint-o infirmitate fizică ce se răsfrânge asupra dezvoltării personalităţii copilului.
Acest complex poate fi depăşit prin intensificarea preocupărilor pentru organul deficitar
(ajungându-se la supracompensare ca nevoie de a demonstra că poate să facă şi mai mult
decât cei care sunt normali dotaţi). Răsfăţul se poate constitui într-un complex de
inferioritate mai ales la copii unici care sunt excesivi răsfăţaţi în viaţa de familie. Ieşirea lor
în lume este însoţită de incapacitatea de a se confrunta cu problemele reale. Neglijarea
dezvoltă un complex de inferioritate datorită sentimentului de inutilitate şi devalorizare pe
care îl provoacă indiferenţa sau ostilitatea părinţilor. Se poate vorbi şi despre un complex de
superioritate rezultat din încercarea de a depăşi complexul de inferioritate.
Viziunea optimistă a lui Adler cu privire la sensul vieţii, aşa cum se numeşte una
dintre cărţile sale, rezultă din străduinţa spre superioritate. Adler înţelege prin această
străduinţă năzuinţa spre perfecţiune. Fiinţa poartă în sine acest impuls ascendent, iar viaţa se
manifestă printr-o tendinţă de îmbunătăţire a individului şi a speciei. El apreciază că
străduinţa spre superioritate este înnăscută întrucât altfel specia umană nu ar supravieţui.
Adler dezvoltă o psihologie puternic ancorată în problemele cotidiene; în relaţiile cu
ceilalţi, cu profesia şi în relaţiile de dragoste. În funcţie de poziţia adoptată faţă de aceste
probleme el identifică patru tipuri de personalitate corespunzătoare pentru, patru stiluri de
viaţă: tipul dominator, agresiv, sadic, tiran, tipul dependent, pasiv, aşteptând totul de la
ceilalţi, tipul evitant, care încearcă să evite înfrângerea evitând înfruntarea, şi tipul capabil
social care poate coopera cu ceilalţi şi acţionează în concordanţă cu nevoile lor.
Adler acordă un rol determinant factorilor sociali în viaţa individului. Între
problemele interesante de ordin educaţional pe care le-a abordat este şi cea a ordinii naşterii:
primul născut se bucură de siguranţă, răsfăţ, afectivitate până la venirea celui de al doilea
copil care îi ocupă locul în afecţiunea şi interesul celorlalţi. De aici decurge un sentiment de
frustrare urmat de tentative de recâştigare a poziţiei pierdute. Uneori pot apărea
comportamente dure, agresive, încăpăţânare refuz. Dacă primeşte o ripostă dură atunci
reacţia lui va fi confirmată. Se constată că cu cât diferenţa de vârstă este mai mare cu atât
aceste fenomene sunt mai atenuate. Adler consideră că primul născut tinde să fie orientat
spre trecut este nostalgic şi pesimist în privinţa viitorului. Primeşte sarcini, este mai
ascultător, preocupat de menţinerea ordinii şi autorităţii. Al doilea născut este mai puţin
anxios, dezvoltă competitivitate în raport cu fratele mai mare dar şi manifestări
revendicative. Rivalitatea conduce la dezvoltarea psihomotorie a celui de al doilea născut.
Este mai puţin preocupa de problema puterii sau a redobândirii ei şi de nostalgia trecutului,
este orientat mai mult spre viitor. Cu titlu de amuzament să spunem că Adler spunea despre
Freud că este un prim născut tipic, în timp ce caracterizarea binevoitoare a celui de al doilea
născut nu este întâmplătoare întrucât Adler avea această poziţie în familia lui. Cel mai mic
copil este de obicei răsfăţatul întregii familii, mai ales atunci când diferenţa de vârstă este
mare. Tinde să se dezvolte rapid şi să se realizeze la maturitate; riscul rezultă din răsfăţul
excesiv ce va dezvolta dependentă şi neajutorare. Copilul unic are o poziţie total favorizată
în familie dar frustrările survin la grădiniţă şi la şcoală unde nu mai este centrul atenţiei. Nu
23
are experienţa competiţiei cu un frate mai mic, nu ştie să lupte, şi de aceea va fi dezamăgit.
( D. Schultz, 1986; Marcela Rodica Luca, 2003)
3.5 Neopsihanaliza
25
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4
Continuturi:
Obiective:
Nu este cazul.
Expunere:
28
Stanislav Grof , unul dintre fondatori, consideră psihologia transpersonală ca o
ramură a psihologiei care reuneşte şi acceptă spiritualitatea ca pe o dimensiune importantă a
sufletului omenesc. Psihologia transpersonală studiază şi tratează întregul spectru al
experienţelor umane, inclusiv diferitele niveluri şi zone ale psihismului care devin manifeste
sub forma unor stări de conştiinţă modificată. Este vorba despre experienţele şi observaţiile
specifice meditaţiei şi altor forme de practică spirituală sistematică, extazele mistice
populare, crizele psihospirituale, hipnoza, psihoterapia experienţială şi experienţele de
moarte clinică, moarte şi renaşterea psihologică, experienţe ale lumii divine, conştiinţa
cosmică, identificarea mistică cu alţi oameni, cu natura şi cu întregul Univers, întâlniri cu
fiinţe arhetipale, vizite pe tărâmuri mistice, experienţe karmice, forme variate de percepţie
extrasenzorială ş.a. (Agenda, nr. 14/3 aprilie 2004, Timişoara).
Într-o analiză critică a acestui curent, M. Zlate (1988) arată că psihologia
transpersonală îşi propune să extindă câmpul cercetării psihologice pentru a include arii ale
experienţei şi ale comportamentului uman asociate cu o sănătate optimă şi bunăstare, într-un
evantai larg al stărilor de conştiinţă. Psihologia transpersonală este nemulţumită de
„parţialitatea” psihologiei contemporane, care nu explorează în totalitate şi în profunzime
stările psihice. Din acest motiv psihologia transpersonală plasează în centrul preocupărilor ei
conştiinţa ca dimensiune centrală. Conştiinţa şi potenţialele sale nebănuite pot fi explorate
prin eliminarea contradicţiilor defensive şi al obstacolelor interne, prin liniştirea, calmarea şi
relaxarea distorsiunilor perceptuale, prin autocunoaştere şi transformare interioară, prin
conştientizare, prin expansiunea câmpului conştiinţei.
Metodele psihologiei transpersonale sunt psihoterapia transpersonală, meditaţia,
hipnoza profundă, respiraţia holotropă, analiza viselor.
Scopul psihologiei transpersonale este să-i ajute pe clienţi să-şi descopere şi să-şi
interpreteze conştient pulsaţiile existenţei interioare, să-i asiste pentru a se centra pe această
activitate interioară care duce la autoactualizare şi transcendenţă, să-i ajute pentru a găsi căile
dezvoltării potenţialului minţii, să-i susţină pentru a-şi depăşi limitele condiţionării şi a-şi
asuma responsabilitatea în vederea proiectării propriei vieţi în armonie cu natura ş.a.m.d.
Cele trei stadii care conduc la obţinerea acestor schimbări sunt: identificarea,
dezidentificarea şi autotranscendenţa.
Psihologia transpersonală este un câmp multidisciplinar care integrează atât
psihologia vestică, dar şi pe cea „estică”, asiatică într-o unificare spirituală.
Ken Wilber , unul dintre întemeietorii psihologiei transpersonale consideră că
personalitatea este expresia unor nivele multiple ale conştiinţei unitare. Acest spectru al
conştiinţei cuprinde cinci niveluri şi fiecare nivel caracterizează printr-un sentiment diferit de
identitate personală, traversând mai multe gradaţii, de la identitatea supremă a conştiinţei
cosmice la sentimentul personal de identitate asociat conştiinţei eu-lui; nivelul persoanei,
nivelul eu-lui, nivelul organismului total, nivelul transpersonal şi nivelul unităţii conştiinţei.
29
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5
PSIHOLOGIA COGNITIVĂ
Conţinuturi:
Obiective:
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
33
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6
PSIHOLOGIA ÎN ROMÂNIA
Conţinuturi:
Obiective:
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
34
Vasile Conta realizează o primă abordarea sistematică a unor probleme de psihologie
în lucrarea sa Teoria fatalismului (1875). Conta prezintă elemente de psihologie materialistă,
deterministă, susţinând suportul neuronal al manifestărilor psihice fără a reduce psihicul la
nivelul suportului său material. El apreciază că viaţa psihică este doar o funcţie a materiei, un
rezultat, dar nu este materială, ci ideală, o reflectare subiectivă.
Titu Maiorescu era la curent cu cercetările din domeniul psihologiei desfăşurate mai
ales în Germani. Maiorescu a scris manuale universitare de filozofie în care tratează şi
problemele psihologice dar nu a realizat cercetări proprii în domeniul psihologiei. Concepţia
sa filozofică şi psihologică era puternic influenţată de filozofia lui Kant.
Ştefan Michăilescu a fost unul dintre primii şi cei mai remarcabili profesori de
psihologie. Inspirându-se din progresele psihologiei moderne va scrie în 1892 Introducere în
psihofizică. Lucrarea sa a avut o importanţă remarcabilă în formarea la studenţii români a
unor concepţii ştiinţifice experimentale despre viaţa psihică.
Constantin Leonardescu a fost şi el unul dintre cei mai importanţi profesori de
filozofie şi psihologia de la Universitatea din Iaşi. În 1878 publica un manual de Psihologie
experimentala în care face cunoscute rezultatele ultimelor cercetări în acest domeniu şi
analizează metoda experimentala în psihologie. Următorul său manual, Principii de
psihologie (1892) insistă asupra introducerii metodei experimentale şi măsurătorilor exacte
de laborator în psihologie. Leonardescu defineşte psihologia ca ştiinţă a faptelor psihice.
Această ştiinţă nu este descriptivă, nu se rezumă la simple observaţii, descrieri şi clasificări
ci, bazându-se pe metoda experimentală, încearcă să explice apariţia şi manifestarea faptelor
psihice (Al. Roşca, M. Bejat, 1976).
37
Contribuţia principală a lui Rădulescu-Motru este că a încurajat dezvoltarea
cercetărilor de psihologie experimentală, a întemeiat şi organizat laboratorul de psihologie
experimentală şi a sprijinit aplicaţii ale psihologiei în şcoala, industrie şi armată.
Mihai Ralea (1896-1964) a obţinut licenţa în filozofie şi litere şi licenţa în drept la
Universitatea din Iaşi 1918, apoi a plecat la Paris unde a obţinut titlul de doctor în ştiinţe
economice şi politice, apoi titlul de doctor în litere. Activitatea academică la Universitatea
din Iaşi (între 1926-1938) se concretizează prin cursuri de psihologie generală,
caracterologie şi tipologie, psihologie socială şi psihologie comparată. A fost sociolog de
formaţie şi va aborda şi dezvolta psihologia socială în România. A fost un intelectual cu o
largă deschidere care a abordat cu uşurinţă variate teme ale psihologiei şi sociologiei. A
sistematizat şi a trasat căile de colaborare între psihologie şi sociologie. Preocupările sale au
fost legate şi de psihologia personalităţii şi psihologia diferenţială.
Principalele sale lucrări sunt Formarea ideii de personalitate - studiu de psihologie
genetică (1924), Problema inconştientului (1925), Asupra expresiei sociale a emoţiilor,
Psihologie şi viaţă şi Istoria psihologiei (împreună cu C. I. Botez). Concepţia psihologică a
lui Mihai Ralea este dominată de ideea raporturilor dintre psihic şi social. În ceea ce priveşte
inconştientul el nu împărtăşeşte punctul de vedere al psihanalizei considerându-l o parte
sufletească personală individuală, pe când conştiinţa este o funcţie socială prin care intrăm în
relaţie cu alţii (în M. Bejat, 1972).
Poate contribuţia cea mai interesantă a lui Mihai Ralea în psihologia românească este
analiza conceptului de amânare. El consideră că prin conduita amânării prin întârzierea,
suspendarea sau inhibarea reacţiilor în faţa solicitărilor mediului actele psihice umane se
diferenţiază net de cele animale. El insistă asupra actelor morale, asupra comportamentului
de economisire. Amânarea constituie mijlocul prin care omul îşi depăşeşte condiţia sa
biologică. Amânarea îl ajută pe om să-şi realizeze scopurile mai înalte, mai complexe, mai
îndepărtate. Amânarea este expresia unui autocontrol conştient şi voluntar, a capacităţii
omului de a interveni în mediu şi de ai modifica structura şi finalitatea prin acţiuni chibzuite,
îndrăzneţe şi uneori riscante (în M. Zlate, 1988).
În studiul său Psihologie şi viaţă se ocupă de aplicaţiile practice ale psihologiei în
diverse domenii: organizarea ştiinţifică a muncii, orientarea şi selecţia profesionale,
organizarea reclamei profesionale, pedagogie, medicină, justiţie. Mihai Ralea a abordat în
opera sa şi probleme de psihologia artei şi de psihologia creaţiei şi problemele psihologice
ale receptării operei de artă.
În anii ’30, ’40 ai secolului trecut psihologia românească cunoaşte o dezvoltare
remarcabilă mai întâi în plan academic la Universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj apoi în
cadrul cercetării la Institutul de Psihologie de la Cluj, în laboratorul de psihologie al
Universităţii Bucureşti şi în plan aplicativ în cadrul Institutelor şi laboratoarelor psihotehnice
din Bucureşti, Iaşi, Cluj, în cadrul Oficiilor de orientare profesională ce activau la Societatea
Română de Cercetări Psihologice din Bucureşti şi Societatea de Psihologie din Cluj. Au fost
realizate astfel studii teoretice şi aplicative în toate domeniile psihologiei. S-au înfiinţat
laboratoare de psihologie aplicată pe lângă diferite instituţii: Societatea de Tramvaie
Bucureşti, Centrul Medical Aeronautic de la Pipera, Căile Ferate Române, Casa Centrală a
Asigurărilor Socială, Institutul Pedagogic, s.a. După cum apreciază, Al.Roşca şi M.Bejat
(1976), rolul cel mai important în răspândirea aplicaţiilor psihologiei în diverse domenii de
activitate revenea institutelor psihotehnice care s-au ocupat de studiul ştiinţific al muncii în
vederea utilizării cât mai raţionale a factorului uman în procesul muncii. În aceste institute au
fost elaborate teste, chestionare, monografii profesionale utilizate în orientarea şcolară şi
profesională. Se poate spune că această perioadă este marcată în special de avântul
psihologiei aplicate.
38
S-a acordat o atenţie deosebită metodelor de investigaţie a aptitudinilor şi inteligenţei
fiind adaptate teste de inteligenţă utilizate pe plan internaţional, probe de reprezentare
spaţială, flexibilitate mentală, temperament sau personalitate. În această privinţă s-au
remarcat G.Bontilă, N.Mărgineanu, I.Nestor, M.Peteanu, Al.Roşca, Ghe.Zapan. Sunt
abordate probleme de psihologia învăţării şi aplicaţii ale psihologiei în oficiile de orientare
şcolară: D.Salade, I.Holban, N.Mărgineanu, Gh.Zapan, s.a. De asemenea s-au abordat şi
problemele persoanelor cu handicap: Al.Roşca, Florica Bagdasar, dar şi aspecte psihologice
ale educaţiei copiilor supradotaţi: I.Rusu. Psihologia socială este abordată mai ales în
lucrările lui M. Ralea şi Fl. Ştefănescu-Goangă.
39