ZMEURA DE CAMPIE

de Mircea Nedelciu

postmodernism dupa 1980

Mircea Nedelciu (1950 - 1999) considerat a fi unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai
curentului optzecist şi ai postmodernismului în literatura română.

Romanul „Zmeura de campie" a aparut în 1984 este împărţit în patru părţi şi alcătuit din 24 de
capitole numerotate cu literele alfabetului, de la A (cuvântul „Arac") şi până la Z (cuvântul
„Zat").

Titlul constituie simbolul unei înstrăinări (zmeura fiind o planta de munte): omul - desparţit de
familie, trădat de memorie şi chiar de Istorie - este un înstrainat in lume.

Tema romanului o constituie raportul dintre memorie şi adevăr, neputinţa recuperării trecutului
autentic.

Prozatorul îşi construieşte romanul folosind biografiile unor tineri orfani: Radu A. Grinţu, Zare
Popescu şi Gelu Popescu, zis Meşteru, au crescut fără părinţi, au trecut în momente diferite pe la
Casa de copii şcolari din Sinaia (un orfelinat, aşadar), unde ultimii doi, la iniţiativa celui mai
mare, a lui Zare, s-au făcut fraţi. După ce pleacă din Casă, Zare continuă să-l caute - sporadic - şi
chiar să-l susţină financiar pe Gelu, în vreme ce el ratează admiterea la Facultatea de Istorie, face
armata şi, după diverse peregrinări (specifice personajelor lui Mircea Nedelciu), lucrează ca
muncitor pe un şantier de la Canal. În armată, Zare îl întâlneşte pe Grinţu, profesor de română
suplinitor şi aspirant perpetuu la meseria de regizor, care satisface un stagiu militar cu termen
redus. După perioada ostăşească (cu care romanul debutează, înregistrând colocviile celor doi),
Grinţu peregrinează la rându-i, schimbă locurile de muncă, funcţionând o vreme ca pedagog la
Liceul de Mecanică Fină, unde îl întâlneşte pe Gelu Popescu, elev neobişnuit din clasele mari.
Romanul cuprinde traseele celor trei tineri (în intervalul 1973-1977), ca şi momentele lor de
intersecţie, cel mai adesea pur întâmplătoare (ca peste tot în proza autorului, şi aici există o reţea
de coincidenţe).

Pe lângă statutul de orfan, cele trei personaje au în comun tentativa de a-şi reconstitui propriul
trecut, pentru care - ni se anunţă încă din primele pagini ale romanului - "singurul document
autentic" îl constituie "amintirile [...] vagi". Tocmai de aceea, modalităţile acestei reconstrucţii
biografice sunt diferite. Zare elaborează, cu mijloace de autodidact (idei dezordonate şi intuiţii
îndrăzneţe, uneori, strălucite), teorii asupra istoriei pe care i le comunică epistolar fostului său
profesor de istorie sau le dezbate cu Grinţu. În ceea ce-l priveşte, acesta din urmă preferă să-şi
imagineze propria biografie, structurând-o apoi în scenarii cinematografice însemnate într-un
caiet de regie. Singur Gelu, mezinul, face ceea ce s-ar putea numi o "investigaţie de teren",
observând şi adunând poveşti pe care, cu parcimonie (adică, într-un scenariu, în fond,
şeherezadic sau, dacă vreţi, sadovenian), le dă la rândul său mai departe: "Pe parcursul a câtorva
sute de zile care urmară, Gelu îi povesti lui Grinţu, cu diverse ocazii, în ce fel şi-a început şi unde
a ajuns cu căutatul părinţilor. Între timp li se mai întîâmplară şi multe alte lucruri demne de a fi
povestite."

Deşi are elemente de melodramă, picaresc şi proză detectivistică (întreţinând toate alerteţea
naraţiunii şi curiozitatea cititorului), Zmeura de câmpie se înalţă pe o temelie, în fond, tragică,
de o luciditate necruţătoare. Contrar relaţiilor "descifrate" uneori de critici (derutaţi de firele voit
încâlcite ale romanului), cele trei personaje nu sunt rude. Dimpotrivă, episoadele din prima
copilărie a lui Zare şi din cea a lui Grinţu s-au intersectat pentru că între părinţii lor au existat
legături înverşunate de duşmănie şi delaţiune. Gelu Popescu descoperă: "Cu câteva săptămâni
înainte de naşterea lui Zare, cineva, un anume Vergu [...], a adus de pomană (cu lumânare)
familiei Popescu Florea şi Popescu Speranţa un copil pe nume Radu (nume slav = bucurie, nota
Z.P.) şi le-a spus celor doi că e din partea lui Grinţu Anton, cel care are de tăiat la stuf pe 15 ani."
Or, Grinţu ajunsese la stuf ca urmare a delaţiunii lui Popescu. Aşadar, frăţietatea care se
stabileşte între aceste personaje (şi, printr-o extensie la care romanul, nu lipsit de o dimensiune
demonstrativă, obligă, în cadrul acestei generaţii de fii) nu este un dat al sângelui, ci o opţiune a
conştiinţei lor de fiinţe cu trecutul tulburat. Zare Popescu - cel care "refuză să-şi recunoască
părinţii şi, în general, nu prea acceptă ideea că el ar putea avea aşa ceva" - decide că îl vrea de
frate pe Gelu Popescu, deşi acesta presupune - şi nu se sfiieşte să o spună, scuturînd plasa
iluziilor - că "poate nici nu mă cheamă Popescu".

Acesta e punctul în care romanul Zmeura de câmpie aşează o distanţă implicit polemică faţă de
romanele generaţiei anterioare. Constantă - devenită clişeu - în proza şaizecistă, investigarea
adevăratei biografii paterne duce de cele mai multe ori la imaginea unui tată căzut pradă unei
(reparabile, când nu reparate) greşeli politice şi devenit astfel o victimă a istoriei. În investigaţia
lor, personajele lui Mircea Nedelciu descoperă, în schimb, o generaţie paternă vinovată de a se fi
duşmănit şi vândut, de a-şi fi abandonat sau de a-şi fi dus la părăsire propriii fii şi de a-i fi
înzestrat cu o biografie plină de pete oarbe: "În fond, ceea ce cauţi tu este aproape imposibil de
găsit. Tinereţea şi vîrsta matură a omului care ţi-a fost tată (îţi este!), trebuie să fi existat acest
om, s-au petrecut într-un timp de neînţeles. Nici un criteriu nu mai este acelaşi. Semnele acelui
om, dacă le-ai găsi, ar fi imposibil de interpretat, reacţiile lui la întâmplările propriei vieţi vor
rămîne pentru tine învăluite în mister. Tot ce poţi spera este să mai trăiască şi, văzându-l cum se
comportă în mediul lui de acum, să încerci să-ţi inventezi aşa-numitele date ereditare."
Departe de a fi un "roman împotriva memoriei", Zmeura de câmpie este un substanţial roman al
memoriei, unul dintre cele mai tulburătoare din întreaga literatură română postbelică, în care
memoria s-a adăpostit adesea. Aici însă, anamneza nu mai împacă şi nu mai absolvă, ca în proza
obsedantului deceniu, ci, dimpotrivă, desface şi sfâşie. Ea se încheie, ca într-un scenariu
dionisiac (Zare se recomandă într-una din epistolele sale drept "un susţinător al mitului
dionisiac"), nu cu sacralizarea, ci cu sfârtecarea zeului, adică a tatălui absent.

Însuşi modul de a povesti este adecvat acestei sfârtecări, căpătînd aici o funcţie morală. De la
faptul că materia epică nu se supune cronologiei, ci se ordonează după un principiu al listei (de la
A la Z), până la acela că naraţiunea înaintează "prin salturi în marginea adevăratelor puncte
fierbinţi de pe traseul de povestit", numeroase mijloace concură la a spori hăţişurile lecturii.
Numai că, ne previne undeva un personaj, "nu-i nimic dacă cititorul e derutat. Asta ajută la
înţelegerea mesajului". Gelu însuşi apelează la tehnica amînării pentru a-l obliga pe Grinţu să se
implice şi să se preocupe mai mult de propria istorie: "Îl va pedepsi pentru asta. Îşi va amâna
într-atâta povestirea, o va fragmenta şi o va pune în dubiu, până când celălalt va pleca şi el pe
teren să-i dezlege firele". Lucrând cu "un ton neutru şi fără niciun fel de crescendo", aceeaşi este
şi pedagogia pe care Mircea Nedelciu o adoptă faţă de cititorul său: "Da, da, degeaba ziceţi că nu
vă pasă şi că totul a trecut în cele din urmă. Suntem tot timpul soldaţi, dar nişte soldaţi pe ai căror
umeri apasă răspunderi de generali; de tăcerea şi ignoranţa noastră poate depinde soarta multor
bătălii care încă n-au început."

Păstrând asociaţia, am putea spune că Zmeura de câmpie este, dintr-o perspectivă artistică, un
câmp de bătălie câştigător. Străbătându-l, însoţind mişcările avântate ori derutate ale eroilor, poţi
să afli cel puţin cine sunt fiii acelor taţi sfâşiaţi de propria lor nesăbuinţă.