Istoriografie pozitivistă

În concepţia filosofilor analitici, „pozitivul” este definit ca ansamblul „faptelor”

care cuprind în parte „întâmplări” şi „evenimente”, în parte ordonări structurate de
durată, adică „instituţii” şi „stări”.
Cercetarea istorică pozitivistă este orientată şi se reglează în funcţie de ceea ce
este „dat” respectiv faptul istoric „pur”. Cunoaşterea istorică este posibilă în măsură în
care este reflectare fidelă, purificată de orice factor subiectiv, a faptelor trecute.
Istoria nu este „ suma faptelor” sau „evenimentelor” unui timp care sunt ca atare
de descris sau explicat conform legilor de desfăşurare; ea este mai curând cunoştinţa
despre eveniment şi cele petrecute ştiute astfel sau, <<să se arate cum s-au petrecut în
realitate>> (citat după http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/filosofie/macovei/).
Orientarea pozitivistă se întemeiază pe următoarele premize:
1. Se presupune mai întâi că nu există nici un fel de interdependenţă între subiectul
cunoscător (istoricul) şi obiectul cunoaşterii.
2.Se presupune apoi o relaţie cognitivă conform modelului mecanicist potrivit căruia
obiectul cunoaşterii acţionează asupra aparatului perceptiv al subiectului, care este
considerat ca un element pasiv, contemplativ-receptiv. Produsul acestui proces -
cunoaştere, cunoştinţa - trebuie să fie reflectarea obiectului cunoscut.
3. Se presupune, în final, ca istoricul, ca subiect cunoscător este capabil de
imparţialitate nu numai în sens curent, adică capabil să depăşească emoţii, fobii, sau
predilecţii atunci când are de prezentat evenimente istorice, ci să dea la o parte şui să
depăşească orice condiţionare socială din perceperea sa asupra acestor evenimente.
Teza-program a şcolii pozitiviste a fost formulată de istoricul german Leopold
von Ranke (1795-1886) în anii treizeci ai secolului trecut.
Epoca în care Ranke îşi formula programul de istoriografie pozitivista era
marcată de o revoltă generală împotriva filosofiei speculative. Din acest punct de vedere,
istoriografia pozitivistă a constituit un progres ştiinţific considerabil şi a condus la o
veritabilă revoluţie în acest domeniu al ştiinţei, în ceea ce priveşte tehnicile de cercetare,
de adunare a datelor şi de utilizare a lor.
 Pozitivism social şi pozitivism evolutiv
Pozitivismul ca „filosofie analitica” a istoriei îşi are sorgintea în orientarea cu
acelaşi nume în cadrul filozofiei anglo-saxone.
Termenul de „pozitivism” a fost folosit pentru prima oara de Henri, contele de
Saint-Simon pentru a indica metoda ştiinţifica şi legătura ei la filosofie. Adoptat în cele
din urmă de Auguste Comte, acesta devine un puternic curent filozofic ce a influenţat
diferite domenii ale ştiinţei, începând cu secolul al XVIII-lea.
Sursele filozofice principale ale pozitivismului sunt lucrările lui Francis Bacon,
ale empiriştilor englezi, dar şi cele ale filosofilor iluminişti; iar climatul cultural ce a
determinat apariţia lui a fost revoluţia industrială din secolul al XVIII-lea şi marele val
de optimism care a dat naştere primelor succese industriei tehnologice. Pozitivismul a
creat din acest climat un program filosofic, şi anume, un proiect universal pentru viaţa
umană.
Se disting două forme principale ale pozitivismului, şi anume:
- pozitivismul social cu un caracter predominant practic
- pozitivismul evolutiv, cu un caracter teoretic.
Ambele forme urmăresc ideea de progres, unde pozitivismul social deduce
progresul considerând societatea şi istoria, iar pozitivismul evolutiv se bazează pe
domeniile ştiinţelor exacte, fizica si biologia.
Comte şi John Stuart Mill sunt principalii reprezentanţi ai pozitivismului social,
iar Herbert Spencer al pozitivismului evolutiv. Metafizica materialista şi cea idealista
sunt adesea asociate cu pozitivismul evolutiv.
Pozitivismul social a apărut mai întâi in Franţa prin lucrările lui Saint- Simon şi
alţi scriitori socialişti precum Charles Fourier, iar in Anglia prin lucrările utilitarilor
James Mill şi Jeremy Benham. Pozitivismul social a căutat să promoveze cu ajutorul
metodelor si rezultatelor ştiinţifice o organizare socială mai exactă. Potrivit lui Saint-
Simon, oamenii trăiesc într-o epocă critică deoarece progresele ştiinţifice, distrugând
doctrinele teologice şi metafizice, au eliminat organizarea socială a Evului Mediu. Se
cerea o nouă epocă, în care filozofia pozitiva sa fie bază pentru noi sisteme politice,

2
religioase şi etice. Cu ajutorul acesteia societatea îşi recâştiga unitatea şi organizarea
bazându-se pe o nouă putere spirituală – cea a oamenilor de ştiinţă – şi o putere
temporală – cea a industriaşilor.
Pozitivismul evolutiv împărţea credinţa în progres a pozitivismului social intr-o
manieră diferită. Pozitivismul evolutiv nu se bazează pe societate sau istorie, dar pe
natură, domeniul fizicii şi a biologiei. Premergătoarele acestui curent au fost lucrările
geologului Charles Lyell şi doctrina evoluţiei biologice. Lyell, în opera sa „Principiile
geologiei” (1833) a demonstrat că starea actuala a pământului nu este rezultatul seriilor
de cataclisme , cum argumenta Cuvier, ci mai degrabă a acţiunii lente, imperceptibile
ale aceloraşi cauze care se petrec înaintea ochilor noştri. Teoria evoluţinistă a triumfat în
1859 odată cu publicarea „Originea speciilor” a lui Darwin care a adus pentru prima
oara dovezi concrete despre evoluţia biologică, formulând teoria într-o manieră
riguroasă.
Pozitivismul evolutiv a lăsat drept moştenire folosofiei contemporane ideea unei
evoluţii progresive necesară, continuă şi universală.
Pozitivismul marchează abordările metodologice de mari dimensiuni utilizate în
evaluarea programelor de dezvoltare socio-economică.
Curentul pozitivist porneşte de la premisa că este posibilă obţinerea cunoaşterii
obiective prin observaţie. Astfel, diferite persoane, aplicând acelaşi tip de instrumente de
observare, ar trebui să obţină rezultate identice, rezultate care, atunci când sunt analizate
folosindu-se aceleaşi tehnici obiective ar trebui să conducă la aceleaşi descoperiri, fără a
avea importanţă persoana care a aplicat respectivele tehnici.
Curentul pozitivist avea ca obiectiv descoperirea principiilor şi a regulilor
(asemănătoare celor existente în ştiinţele naturii). Explicaţia se bazează pe agregarea
elementelor individuale şi a comportamentelor şi interacţiunilor dintre acestea. Aceasta
constituie de altfel şi baza reducţionismului, unde întregul este înţeles prin analizarea
părţilor componente, cât şi a metodelor bazate pe chestionare şi a modelelor
econometrice utilizate în evaluare. În cel mai bun caz, aceste metode pot oferi dovezi
cuantifiabile privind relaţiile dintre resursele alocate unor intervenţii şi rezultatele
obţinute în urma acestor intervenţii. Limitările curentului pozitivist în contextul evaluării
dezvoltării socio-economice sunt evidenţiate de dificultăţile presupuse de modul de

3
cuantificare al multora dintre rezultatele care prezintă interes, de complexitatea
interacţiunilor dintre intervenţii şi alţi factori, precum şi de absenţa unor informaţii
suficiente legate de măsurile care pot fi aplicate în mod eficient în anumite situaţii.
Limitările unei forme “pure” de pozitivism sunt astăzi bine cunoscute. Între
acestea putem include: dificultăţile presupuse de observarea “realităţii”, întrucât tot ceea
ce poate fi observat este în general incomplet şi de aceea necesită o interpretare bazată
pe anumite contexte şi teorii; imposibilitatea de a evita efectele de “instrument”, întrucât
tot ceea ce poate fi observat este întotdeauna intermediat, simplificat sau chiar
distorsionat de instrumentele şi tehnicile utilizate în colectarea datelor; dificultatea
inerentă oricăror tipuri de comunităţi umane de a găsi principii şi “legi” care să nu difere
în funcţie de contextul local; probleme de complexitate, unde fenomenele înseşi suferă
modificări pe măsură ce interacţionează – adesea în moduri imposibil de prevăzut; şi
totodată aprecierile subiective, curpinzând judecăţi de valoare ale persoanelor care îşi
construiesc o realitate proprie – importante în special în numeroase contexte de
dezvoltare socială în cadrul cărora probleme precum excluziunea socială reprezintă nu
numai o problemă ce merită a fi analizată, dar şi o realitate incontestabilă.
Aceste limitări ale curentului pozitivist au condus la apariţia a numeroase şcoli
post-pozitiviste. Cea mai radicală dintre aceste şcoli, care respinge aproape în totalitate
ideile pozitiviste este “constructivismul”, care neagă posibilitatea existenţei unei
cunoaşteri obiective. Realismul, pe de altă parte, pune accent pe înţelegerea diferitelor
contexte şi pe teoriile şi principiile care dau naştere la diferite explicaţii şi interpretări.