Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CAPITOLUL X
OBLIGAŢIA CIVILĂ
3. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
Prin izvor al obligaţiilor se înţelege acel fapt juridic (lato sensu) care dă naştere unui raport juridic
obligaţional.
Potrivit Codului civil sunt izvoare de obligaţii civile: contractul, cvasicontractul, delictul,
cvasidelictul şi legea.
Contractul este “acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între
dânşii un raport juridic”.
Cvasicontractul este un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau
obligaţii reciproce între părţi. Cvasicontractele reglementate de Codul civil sunt gestiunea de afaceri şi plata
nedatorată. Practica judiciara a adăugat la acestea şi îmbogăţirea fără just temei.
Delictul şi cvasidelictul sunt definite de art.998 şi 999 C.civ. Art.998 C.civ. prevede ca “orice
faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeala s-a ocazionat, a-l
repara”. Art.999 C.civ. stabileşte ca “Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta
sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa să “. Delictul se comite cu intenţie, iar
cvasidelictul din culpă.
Există şi o altă clasificare, împărtăşită de literatura juridică:
- obligaţii civile care izvorăsc din acte juridice;
- obligaţii civile care izvorăsc din fapte juridice(stricto sensu)
- obligaţii civile care izvorăsc din lege (ex. obligaţia de întreţinere).
4. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
În functie de obiect obligaţiile pot fi:
- obligaţii de dare, adică de constituire sau transferare a unui drept real;
- obligaţii de facere, care constau în predarea unui bun sau plata unei sume de bani;
- oblgaţii de non-facere care constau în abţinerea debitorului de la ceva ce avea dreptul să facă.
După întinderea obligaţiei, obligaţiile se împart în:
a. obligaţii de rezultat sau determinate, în care debitorul se obligă la o acţiune care are
un rezultat
b. obligaţii de mijloace sau de diligenţa, în care debitorul se obligă să depună toată
străduinţa, toată diligenţa pentru obţinerea unui rezultat (ex.însănătoşirea
bolnavului).
Interesul clasificării priveşte soluţionarea problemei vinovăţiei. În cazul obligaţiilor de rezultat,
dacă debitorul nu atinge rezultatul pentru care este dator, el este prezumat prin aceasta în culpă.
La obligaţiile de mijloace, nerealizarea rezultatului nu este prin ea însăşi o dovadă a culpei
debitorului, deci creditorul trebuie să probeze că debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de mijloace şi din
această cauză nu s-a obţinut rezultatul.
După sancţiune, obligaţiile civile se clasifică în:
- obligaţii civile perfecte, a căror nerespectare este însoţită de o sancţiune civilă
- obligaţii civile imperfecte (naturale) care sunt lipsite de sancţiune, dar care pot fi
executate fără ca debitorul să mai poată pretinde restituirea prestaţiei. Art.1092 al
C.civ.prevede: ”Repeteţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost
achitate de bunăvoie”. Art.20 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă prevede,
de asemenea, imposibilitatea repetiţiunii obligaţiei prescrise, dar executate de bunăvoie.
După opozabilitate, obligaţiile se clasifică în trei categorii:
- obişnuite, cele mai numeroase care se bazează pe principiul relativităţii efectelor actelor
juridice (res inter alios acta)
- reale (propter rem), care apar ca un accesoriu al unui drept real;
- scriptae în rem - a căror opozabilitate este strâns legată de posesia lucrului.Titularul
dreptului de folosinţă asupra acelui bun işi poate realiza dreptul său numai daca dobânditorii
succesivi ai proprietăţii lucrului respectă acel drept.
După structură obligaţiile pot fi:
- pure şi simple, în care există un singur creditor şi un singur debitor, şi nu sunt afectate de
modalităţi;
- complexe, în care există o pluralitate de subiecte sau de obiecte, ori ambele
- afectate de modalităţi (de termen sau condiţie).
5. OBLIGAŢIILE COMPLEXE
Obligaţiile complexe pot fi obligaţii cu pluralitate de subiecte, obligaţii cu pluralitate de obiecte
şi obligaţii indivizibile.
A. Obligaţiile cu pluralitate de subiecte se pot clasifica în:
A - obligaţii conjuncte (divizibile). Aceste obligaţii constituie regulă (art.1060 C.civ.). Fiecare creditor
acţionează pentru realizarea drepturilor subiective, proprii, iar fiecare debitor răspunde pentru partea să
din datorie în cadrul obligaţiilor conjuncte.
B - obligaţii solidare (art.1034-1056 C.civ.) în care fiecare creditor solidar poate să pretindă debitorului
executarea întregii datorii sau fiecare debitor solidar poate fi urmărit pentru executarea prestaţiei
datorate de toti debitorii solidari, creditorului.
Solidaritatea activă (între creditori) permite fiecărui creditor să ceara debitorului plata întregii
datorii. Solidaritatea activă trebuie stipulată expres.
Efectele între creditori şi debitorul comun: fiecare creditor are dreptul să pretindă şi să primească
plata întregii creanţe. Debitorul acţionat în justitie de unul din creditorii solidari, nu poate plăti valabil decât
creditorului reclamant.
Actul care întrerupe prescripţia în privinţa unuia din creditorii solidari profită tuturor creditorilor.
Creditorul solidar reprezintă pe ceilalţi cocreditori în toate actele care pot avea ca efect
conservarea obligaţiei (art.1038 C.civ.), dar nu şi când este vorba de înrăutăţirea situaţiei acestora.
Creditorul solidar care a primit toată datoria, este obligat să împarta cu ceilalţi creditori solidari, afară
numai de va proba că obligaţia este contractată numai în interesul său (art.1037 C.civ.).
Solidaritatea pasivă. Art.1039 prevede că “Obligaţia este solidară din partea debitorilor, când toţi
s-au obligat la acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi plata făcută de unul din
debitori, liberează şi pe ceilalti către creditor”.
Obligaţiile solidare pasive comportă o unitate de obiect, căci ele poartă asupra unui singur lucru
(obiect). De aici urmatoarele consecinţe:
- creditorul are posibilitatea de a urmări pe oricare debitor şi plata făcută de acesta îi eliberează şi pe ceilalţi
codebitori;
- creditorul are posibilitatea de a alege pe oricare dintre debitori, pentru că toţi sunt debitori principali, iar
debitorul urmărit nu poate opune creditorului beneficiul diviziunii (art.1042 C.civ.). Liberarea completă a
debitorilor se poate face şi prin celelalte mijloace de stingere a obligaţiilor nu numai prin plată, cum ar fi:
compensaţia, novaţia, remiterea de datorie etc.
Pluralitatea de legături obligaţionale. Existenţa mai multor debitori creează atâtea legaturi cati
debitori sunt:
- fiecare debitor are un raport juridic propriu cu creditorul său.
Obligatia să poate să fie afectată de modalităţi (termen, condiţie) care nu vor opera cu privire la ceilalţi
codebitori
- datoria fiecărui mostenitor al debitorului solidar este indivizibila în raport cu creditorul
- există două tipuri de excepţii, de apărări pe care le poate opune un debitor solidar; unele excepţii comune,
de care profită şi ceilalţi debitori, şi altele personale, de care profită numai debitorul respectiv.
Raporturile dintre codebitori.
După efectuarea plăţii de către unul dintre codebitorii solidari, între codebitorii solidari datoria
este conjunctă (divizibila) (art.1052 C.civ.).
Deci debitorul care a plătit nu mai beneficiază în continuare de avantajele solidarităţii faţă de ceilalţi
codebitori. În general, împărţirea între codebitorii solidari a prestaţiei executate se face în părţi egale, cu
excepţia cazurilor când între ei a intervenit o întelegere cu privire la împarţirea în mod diferenţiat a plăţii
efectuate, în special în situaţia când unul dintre debitori este insolvabil.
Riscul insolvabilităţii unui debitor se suportă de toti ceilalţi, inclusiv de către cel care a facut
plata, proporţional cu cota fiecăruia din datorie (art.1053 al C.civ.).
Acţiunea în regres pornită de către debitorul plătitor (solvens) împotriva fiecărui debitor, poate fi
considerată fie o acţiune personală întemeiată pe mandat tacit sau gestiune de afaceri, fie o acţiune
subrogatorie în locul debitorului plătit.
Debitorul solvens va rămâne un simplu creditor chirografar; deci nu i se creează anumite garanţii
speciale.
Potrivit art.1056 C.civ.,”Codebitorul solidar reprezintă pe ceilalţi codebitori în toate actele care pot
avea ca efect stingerea sau împuţinarea obligaţiei”.
Codebitorul solidar poate opune împotriva creditorului care l-a chemat în judecată toate excepţiile care îi
sunt personale, precum şi acelea care sunt comune debitorilor; dar nu poate opune excepţiile sau apărarile
personale ale celorlalţi codebitori solidari.
Solidaritatea pasiva nu se prezumă, ea trebuie să fie prevazută expres fie în convenţia părţilor, fie
în lege.
În dreptul comercial, solidaritatea este regulă; ea prezumă, iar în cazul în care părţile doresc să
deroge de la această regulă, trebuie să o faca în mod expres.
În dreptul civil, solidaritatea pasivă este legată în urmatoarele cazuri:
- cei care au cauzat împreuna un prejudiciu printr-o faptă ilicită răspund solidar faţă de victimă (art,1003
C.civ.);
- mandanţii care au desemnat acelaşi mandatar, vor răspunde solidar pentru toate efectele mandatului
(art.1551C.civ.);
- antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea construcţiei din cauza unui viciu al acesteia
(art.1483 C.civ.);
- executorii testamentari ai aceluiaşi defunct, răspund solidar pentru bunurile mobile încredinţate (art.918
C.civ.).
Practica judiciară şi doctrina au conceptul obligaţiei în solidum, când mai mulţi debitori au
obligaţii independente născute din cauze diferite, dar furnizează creditorului o singură creanţă. Exemplu
obligaţia alimentară: fiecare debitor poate fi urmărit pentru ceea ce creditorul are dreptul, pentru că fiecare
este ţinut personal.
Plata facută de unul din codebitori îi pune pe ceilalţi la adăpostul unei eventuale urmăriri din
partea creditorului.
Debitorul “in solidum” care a plătit mai mult decât partea să din contribuţie, are un drept de recurs
împotriva celorlalţi codebitori. În multe cazuri însă legea stabileşte o ordine în care trebuie făcută urmărirea
debitorilor, încât limitează efectele obligaţiei în solidum.
Astfel art.89 C. familiei stabileşte că “Întreţinerea se datorează în ordinea urmatoare:
a.) soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi
b.) descendentul este obligat la întretinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulţi
descendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat
c.) cel care înfiază este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti
d.) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.
Dar potrivit art.90 al.2 C. familiei, obligaţia în solidum funcţionează:
“Dacă părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate, în caz de urgenţă, să porneasca
acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreţinerea se poate întoarce împotriva celorlalţi
pentru partea fiecăruia.”
Solidaritatea pasivă este practic o garanţie acordată creditorilor.
Încetarea solidarităţii pasive are loc prin:
- renunţarea totală sau parţială sau tacită, la solidaritate.
Dacă este parţială, ea va produce numai faţă de codebitorul faţă de care a fost consimţită. Riscul
insolvabilităţii unui debitor îl suportă toţi ceilalţi codebitori, inclusiv cel în favoarea căruia s-a făcut
renunţarea la solidaritate;
- moartea unuia dintre codebitorii solidari. Datoria lui se divide între moştenitori, proporţional cu
partea din moştenirea ce-i revine fiecăruia.
2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR
A. După modul de formare contractele pot fi:
a.) consensuale – cele care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Forma
scrisă este cerută uneori doar ad probationem;
b.) solemne - pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei forme, de regulă,
forma scrisă autentică. Nerespectarea formei atrage nulitatea absolută a contractului. Exemple:
înstrăinarea terenurilor agricole, donaţia, ipoteca.
c.) reale - pentru formarea acestor contracte nu este suficientă simpla manifestare de
voinţă a parţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a lucrului. Exemplu: împrumutul de
folosinţă (comodatul), depozitul, gajul. Ele se considera perfectate din momentul remiterii
lucrului.
B. După conţinut contractele pot fi:
a) sinalagmatice (bilaterale) care se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce
revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce;
b) unilaterale, care dau naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre părti, cealaltă
având calitatea de creditor. Nu trebuie confundat contractul unilateral cu actul unilateral (care nu
este contract). Exemple de contracte unilaterale: împrumutul, depozitul gratuit, gajul.
Contractele sinalagmatice imperfecte sunt contracte concepute iniţial drept contracte unilaterale,
când pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual,
transformându-se astfel în contracte sinalagmatice. Exemplu: în cadrul unui contract de depozit gratuit,
depozitarul face cheltuieli de conservare a bunului depozitat pe care deponentul este obligat să i le restituie.
C. După scopul urmărit de părţi contractele se clasifică în: contracte cu titlu oneros (art. 945 C.
civ.): “acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”, deci prestaţiile sunt reciproce, şi
contracte cu titlu gratuit. Potrivit art. 946 C.civ. “ contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una
din parţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Criteriile de distincţie între contractele sinalagmatice şi cele unilaterale sunt: reciprocitatea
prestaţiilor covenite, dar prin aceasta se confunda contractul sinalagmatic cu cel oneros, şi echivalenţa sau
neechivalenţa avantajelor patrimoniale, pe care părţile le au în vedere în contractul pe care îl încheie.
În practică şi doctrină se reţine criteriul cauzei (scopului) impulsive. Cel care a avut drept cauza
impulsivă, determinantă, intenţia de a procura un folos altcuiva, fără a urmări, din punct de vedere juridic,
nimic în schimb (animus donandi) a încheiat un contract unilateral. În cazul contractelor cu titlu oneros,
scopul este de a obţine un folos drept echivalent al obligaţiei asumate.
Contractele cu titlu oneros se clasifică, la rândul lor, în:
a. Contractele comutative sunt acele contracte în care existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate
de către părţi sunt certe şi pot fi apreciate în momentul încheierii contractului. Ele nu depind în nici o
măsura de hazard.
Majoritatea contractelor sunt comutative.
b. Contractele aleatorii sunt contracte în care existenţa sau întinderea prestaţiilor, sau numai a
uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert, deci la încheierea contractului nu se poate calcula
întinderea prestaţiilor, nu se poate şti cuantumul câstigului ori pierderii şi uneori nu se poate şti nici măcar
dacă va exista sau nu câstig sau pierdere.
Exemplu: contractul de asigurare, renta viagera, de intretinere pe viata.
Actiunea în resciziune (anulare) pentru leziune este admisibila numai în cazul contractelor
comutative (daca cel lezat este un minor cu capacitate de exercitiu restransa).
Contractele cu titlu gratuit se împart în:
a. Contractele dezinteresate sunt contractele prin care se urmareşte a se face un serviciu cuiva,
fără a se micşora patrimoniul celui care se obligă. Exemplu: mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă,
comodatul, fidejusiunea.
b. Libertăţile sunt contractele prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se
urmări un contraechivalent, deci patrimoniul celui care face liberalitatea diminuează; iar corespunzător,
patrimoniul celui care o primeşte creşte.
Exemplu: donaţia.
D. După efectele produse contractele pot fi clasificate:
- contracte constitutive sau translative de drepturi, care produc efecte din momentul
încheierii lor pentru viitor (ex nunc) prin crearea unei situaţii juridice noi, necunoscute anterior.
- contracte declarative de drepturi care recunosc, intre parti, situatii juridice preexistente.
Ele au şi efecte retroactive anterioare încheierii lor (ex tunc). Exemplu: contractul de tranzacţie sau
contractul de împarţeala – prin care se pune capăt unei coproprietăţi sau indiviziuni .
E. După durata (sau modul) de executare se disting:
- contractul cu executare imediată, uno ictu, într-un singur moment;
- contractul cu executare succesivă – de ex..: furnizare în partide de mărfuri, sau
contractul de locaţiune.
Pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului cu executare imediată,
sancţiunea este rezoluţiunea, care desfiintează contractul cu caracter retroactiv (ex tunc).
În cazul contractelor cu executare succesivă, sancţiunea va fi rezilierea, al cărei efect este
desfiinţarea contractului pentru viitor (ex nunc), lăsând neatinse efectele produse până în momentul
pronunţării rezilierii.
Deşi nulitatea actelor juridice operează cu efect retroactiv, în ipoteza contractului cu executare
succesivă, atunci când executarea este ireversibilă, practic nulităţile se aplică numai pentru viitor.
Numai în ipoteza contractelor cu executare succesiva se pune problema unei suspendări a
executarii, din motive de forţă majoră, pe toata durata imposibilităţii de executare.
Exista deosebiri şi în modul de solutionare a problemei riscurilor contractuale.
F. După nominalizare sau nu în legislaţie contractele pot fi:
- contracte numite
- contracte nenumite
În virtutea libertăţii de voinţă, părţile pot găsi variate feluri de contracte pentru a îmbrăca
operaţiile pe care le săvârşesc, fără a fi ţinute să se adapteze neapărat la unul dintre tipurile de contracte
numite.
În cazul contractelor numite, acestora li se aplică regimul juridic prevazut de lege, chiar dacă
părţile nu l-au prevăzut expres. La contractele nenumite părţile trebuie să-şi exprime voinţa ca acestor
contracte să li se aplice, parţial sau total, singure sau în mod combinat, normele unor contracte numite.
O altă clasificare a contractelor este facută în : contracte principale (care au o existenţă de sine
stătătoare) şi contracte accesorii – care însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind (de
ex.: contractele de gaj şi ipotecă sau contractele de fidejusiune, ori clauza penală). Încetarea sau
desfiinţarea, din orice cauză, a contractului principal, va atrage automat încetarea sau desfiinţarea
contractului accesoriu.
G. După modul în care se exprimă voinţa părţilor
a.) Contracte negociate sunt cele în cadrul cărora părţile discută, negociază toate
clauzele contractului, fără ca din exterior să se impună ceva.
b.) Contracte de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în
întregime numai de către una din părţile contractante. Celălalt contractant nu poate modifica
clauzele proiectului de contract. El poate să le accepte sau nu. Daca le acceptă, înseamnă că a
aderat la un contract preexistent.
c.) Contracte obligatorii (sau forţate) sunt asemănătoare cu cele de adeziune, dar în
timp ce la contractele de adeziune o parte impune condiţiile sale, la cele obligatorii legea le
impune, sau impune obligativitatea pentru o parte de a le încheia (de regula pentru prestatorul sau
furnizorul unor servicii sau produse strict necesare - transport, apă, energie electrică), în timp ce
pentru cealaltă parte încheierea contractului rămâne facultativă. Un alt exemplu ar fi cel al
Asigurării de Raspundere Civilă pentru proprietarii de autovehicule prin Legea nr.136 / 1995.
3. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR
Prin incheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor
contractuale, adică întâlnirea pe deplină concordanţă a ofertei de a contracta cu accptarea ofertei. Validarea
contractului presupune examinarea capacităţii părţilor contractante (capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu)
şi examinarea voinţei juridice (sub aspectul consimtământului şi cauzei sau scopului actului juridic).
Deci se analizează raportul dintre voinţa internă şi cea exprimată, declarată, precum şi viciile de
voinţă.
Cel de al doilea element al voinţei juridice – cauza sau scopul actului juridic – precizează limitele
întinderii voinţei interne. Validitatea contractului va fi conditionată de caracterul licit şi moral al cauzei sau
scopului său.
În plus este necesar ca contractul să aiba un obiect determinat, licit şi moral.
Deci încheierea contractelor poate fi analizată sub aspectul mecanismului formării acordului de vointa şi
sub aspectul formării valabile a acestui acord.
Mecanismul formării acordului de voinţă al părţilor, adică al încheierii contractului.
Propunerea de a contracta se numeşte ofertă sau policitaţiune. Uneori oferta este precedată de reclamă,
publicitate, discuţii, negocieri concretizate în cele din urmă într-o oferta valabilă din punct de vedere
juridic.
Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar tacit. Uneori şi tăcerea, în functie de condiţiile
concrete, poate constitui o ofertă; de exemplu staţionarea unui taxiu într-o staţie de taxiuri - sau poate fi
tacită, ca în cazul tacitei reconducţiuni.
Nu se cere pentru valabilitatea ofertei o condiţie specială de formă.Oferta poate fi adresată unei
persoane determinate sau unor persoane nedeterminate (ex.: publicului prin expunerea mărfurilor într-o
vitrină).
Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen de acceptare de către destinatar.
Condiţiile ofertei care este o latură a consimţământului:
a) să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă,
neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;
b) să fie fermă, neândoielnică pentru un angajament juridic;
c) să fie neechivocă;
d) să fie precisă şi completă.
Forţa obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea ofertei.
Forţa obligatorie a ofertei priveşte momentele anterioare încheierii contractului, adică ale acceptarii ei,
pentru că dupa aceea avem de-a face cu un contract format.
a) Cât timp oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber şi fără
consecinte.
b) Daca oferta a ajuns la destinaţie, se distinge dacă ea a fost făcută cu termen sau fără
termen:
- în cazul ofertei cu termen, ofertantul este obligat să o menţină până la expirarea termenului;
după expirarea lui, oferta este caducă;
- în cazul ofertei fără termen, ofertantul e obligat să o menţină un timp rezonabil, apreciat în
funcţie de circumstanţele de fapt ale speţei.
Dacă înainte de acceptarea ofertei ofertantul devine incapabil ori decedează, oferta devine caducă
şi deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect.
Retragerea ofertei înainte de termen atrage răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile
produse ca urmare a revocării intempestive. Termenul răspunderii este diferit după autori: răspunderea are
ca temei fie un antecontract, fie un act unilateral, fie un fapt juridic exterior ofertei care angajează
răspunderea delictuală a persoanei responsabile pentru exerciţiul abuziv al dreptului de a revoca oferta.
Mulţi autori spun că, deşi oferta a fost revocată, dacă acceptarea ei s-a produs în termen, contractul
ar trebui considerat încheiat.Cu alte cuvinte, că oferta este obligatorie până la expirarea termenului şi că,
deci, revocarea ei anterioara expirării termenului ar fi fără efect.
Oferta şi antecontractul (promisiunea de a contracta).
Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală.
Antecontractul este un contract, deci un act juridic de formatie bilaterală, având la bază un acord de voinţă.
Exemplu de antecontract:în condiţiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958 se prevedea posibilitatea ca instanţa
să dispunţ încheierea contractului de vânzare-cumpărare imobiliară, hotărârea pronunţată în cauză ţinând
loc de contract.
În condiţiile abrogării Decretului nr.144/1958, Curtea Supremă a decis ca azi instanţele
judecătoresti pot pronuţa, pe baza unui antecontract de vânzare-cumpărare, o hotărâre care să ţina loc de act
autentic de înstrăinare, întemeindu-se pe art.1073 şi 1077 C.civ. Prevederile Codului civil citate permit
creditorului să obţină executarea întocmai a obligaţiei asumate de debitor, iar în cazul în care obligaţia de a
face nu este adusa la îndeplinire de catre debitor, creditorul poate fi autorizat de a o aduce la îndeplinire el
însuşi, pe cheltuiala debitorului.
Unii autori fac o distincţie între antecontract (promisiunea de a contracta) şi promisiunea
sinalagmatică de contract (compromisul), acesta din urmă fiind definit ca un angajament (acord) al părţilor
de a încheia un contract, de regulă de vânzare imobiliară, care nu s-ar putea încheia imediat pe baza
acordului de voinţă al părţilor, fiind necesara îndeplinirea unei anumite formalităţi (o autorizaţie
administrativă sau întocmirea actului în forma autentică la notar)
În cazul, de exemplu, al refuzului uneia dintre părţi de a se prezenta la notar, cealaltă parte poate
cere instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină locul actului de vânzare-cumpărare. Practica noastră
judiciară nu a distins între antecontract şi promisiunea sinalagmatică (compromisul) pe care a denumit-o în
mod constant antecontract şi i-a dat consecinţele pe care le-am înfăţişat mai sus.
În literatura juridica straină, în special franceză, sunt analizate şi aşa-numitele contracte
preparatorii (care preced încheierea contractului propriu-zis şi fac parte din procedura negocierii acestuia,
cum ar fi pactul de preferinţă, clauza de exclusivitate, clauza de monopol, antecontractele-cadru).
Acceptarea ofertei.
Acceptarea ofertei poate fi făcuta în scris sau verbal, expres sau tacit, adică să rezulte în mod cert,
din anumite împrejurari, gesturi sau atitudini ale acceptantului. Simpla tăcere nu poate avea în principiu
valoare de acceptare.
Numai excepţional, prin lege sau în practica judecatoreasca tăcerii i se acorda efecte:
a) când legea admite tacita reconducţiune (ex. la închiriere);
b) când părţile au convenit ca simpla tăcere după primirea
ofertei, să aibă valoare de acceptare;
c) atunci când oferta e făcută exclusiv în interesul celeilalte
părţi, ea poate fi considerată ca exceptata, chiar dacă partea
căreia i-a fost adresată tace.
Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea trebuie să îndeplinească
anumite condiţii specifice:
a. să concorde cu oferta. Dacă nu concordă, ea are valoarea unei
contraoferte;
b. să fie neândoielnică;
c. daca oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai
aceasta persoana o poate accepta;
d. acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să devină
caducă ori să fi fost revocată.
Momentul şi locul încheierii contractului
Momentul încheierii contractului este cel în care acceptarea întalneşte oferta şi deci este format
consimţământul. Există deci trei ipoteze privind modalitatea în care acceptarea se poate întâlni cu oferta şi
care determină momentul încheierii contractului:
1) între prezenţi contractul este încheiat în momentul când se realizează acordul;
2) prin telefon contractul este considerat încheiat, ca şi între prezenti, în momentul în care
părţile contractante au ajuns la acord;
3) prin corespondenţa (între absenţi). În cazul încheierii contractului prin corespondenţă,
sistemul care si-a găsit consacrarea în practică este cel al informării, deci momentul încheierii
contractului este cel când ofertantul a luat, efectiv, cunostinţă de acceptare.
În practică se consideră că simpla primire de către ofertant a corespondenţei expediate de
acceptant şi în care fireste se găseşte acceptarea, constituie o prezumţie relativă că ofertantul a luat
cunostinţă de acceptare.
Asfel, sistemul informării se confundă cu cel al recepţiei.
Nu sunt acceptate sistemul emisiuni (declaraţiunii) şi nici cel al expedierii acceptării, pentru ca până la
ajungerea la destinatar a acceptării, acceptantul poate să-şi retragă acceptarea.
Oferta cu termen şi momentul încheierii contractului
Pentru a se produce încheierea contractului e necesar ca acceptarea să fi ajuns la ofertant înainte de
expirarea termenului prevăzut în ofertă.
Ofertantul poate primi ca valabilă şi o acceptare ajunsă peste termen, cu condiţia să încunostinţeze
de îndata pe acceptant despre aceasta.
Elementul determinant pentru stabilirea momentului încheierii contractului este voinţa părţilor.
Momentul încheierii contractului are importanţă din mai multe puncte de vedere:
- în raport de aceasta se apreciază posibilitatea de revocare şi caducitatea ofertei; viciile
voinţei trebuie să nu existe în momentul încheierii contractului;
- legea aplicabila este în vigoare în momentul încheierii contractului;
- efectele contracului se produc, ca regulă, din momentul încheierii contractului;
- momentul încheierii contractului determina şi locul încheierii acestuia.
Locul încheierii contractului şi importanţa lui
Între prezenţi, locul încheierii contractului este unde se află contractanţii.
Dacă contractul se încheie la telefon, locul încheierii contractului va fi acela unde se află
ofertantul.
Dacă contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii este cel unde se află ofertantul şi
unde i s-a adresat corespondenţa.
Când nu este nevoie să se comunice acceptarea, locul încheierii este localitatea în care se află
destinatarul ofertei.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, locul prezintă importanţă pentru stabilirea
legii aplicabile în caz de litigiu privind încheierea sau executarea contractului.
La fel, uneori el prezinta importanţa pentru determinarea instanţei competente teritorial.
CAPITOLUL XII
EFECTELE CONTRACTULUI (PUTEREA OBLIGATORIE A
CONTRACTULUI )
1. NOŢIUNI GENERALE
2. INTERPRETAREA CONTRACTELOR
3. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORTURILE DINTRE PĂRŢI
4. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORT CU PERSOANELE CARE NU AU
CALITATEA DE PĂRŢI CONTRACTANTE
5. EFECTELE SPECIALE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE
1. NOŢIUNI GENERALE
Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naştere la drepturi şi obligaţii, aşadar se
vorbeşte despre puterea obligatorie a contractului.
Examinarea efectelor implică abordarea următoarelor aspecte principale:
a) stabilirea cuprinsului contractului, prin interpretarea corecta a clauzelor sale;
b) principiul obligativităţii contractului, privit sub trei aspecte:
- în raporturile dintre părţile contractante
- în raporturile cu alte persoane
- în raporturile cu alte persoane care nu au calitatea de părţi contractante
(principiul relativităţii efectelor contractului);
c) efecte speciale ale contractelor sinalagmatice:
- executarea concomitentă a obligaţiilor reciproce
- excepţia de neexecutare a contractului
- suportarea riscului contractului
- rezoluţiunea şi rezilierea contractului.
2. INTERPRETAREA CONTRACTULUI
Interpretarea contractului permite o corectă determinare a însasi forţei obligatorii a acestuia. Ea nu se
confundă cu proba lui, contractul fiind considerat că există.
Clasificarea juridică a contractului apare ca un prim rezultat al interpretării.
Operaţiunea nu se opreşte însa aici, deoarece încadrarea juridică a contractului într-o anumită categorie
-calificarea lui- atrage după sine efectele juridice proprii acelei categorii; cuprinsul acestor efecte poate
constitui, şi el, la randul său, obiect de interpretare.
Reguli de interpretare a contractelor
Reguli generale:
a) Prioritatea voinţei reale a părţilor (interpretarea se va face după intenţia comună a
părţilor contranctante, iar nu după sensul literal al termenilor - art.977 C.civ.).
Voinţa reală trebuie dovedită. Pana la aceasta dovadă, manifestarea (declaraţia) de voinţă, adică
forma în care aceasta se prezintă, este singura realitate dovedită. Până la proba contrarie, voinţa declarată se
consideră a corespunde pe deplin voinţei reale.
Dovada că voinţa reală a fost alta decat cea exprimată, se poate face atât cu elemente intrinseci
contractului, cât şi cu elemente extrinseci (tratative, discuţii etc.).
Discordanţele ce pot apărea între voinţa reală şi forma în care a fost exprimată, nu trebuie
confundată cu simulaţia contractului, când parţile în mod intenţionat urmăresc să mascheze existenţa unui
act juridic real, dar secret, printr-un act juridic public, dar simulat.
b) Contractul produce, pe lângă efectele expres arătate în el, şi alte efecte.
c) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, chiar dacă nu sunt expres prevăzute într-însul
(art.981 C.civ.).
Reguli speciale:
a. interpretarea coordonată a clauzelor contractului. Toatele clauzele alcătuiesc un întreg.Art.982 C.civil
prevede ca” Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia
înţelesul ce rezultă din întregul act”.
b. Interpretarea clauzelor îndoielnice (susceptibile de mai multe înţelesuri sau confuze):
- se face în sensul care reiese din natura contractului (art.979 C.civ.);
- în sensul în care ele ar produce un efect, iar nu în cel în care nu ar putea produce nici unul (art.
978 C.civ.);
- după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (art.980 C.civ.);
- în folosul celui care s-a obligat (in dubio pro reo) (art. 983 C. civ.).
c. Alte reguli de interpretare:
- oricât de generali ar fi termenii întrebuinţati de părţi, obiectul contractului se reduce numai la
lucrurile la care se pare ca părţile şi-au propus a contracta (art.984 C.civ.);
- când părţile, pentru a explicita conţinutul unei clauze, apelează la un exemplu, nu trebuie să se
reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului luat (art.985 C.civ.).
1. Exceptia de neexecutare a contractului (exception non adimpleti contractus) se poate invoca în situatia
în care, desi una din părţi nu si-a executat propria obligaţie, cere totusi celeilalte să si-o execute pe a sa.
Partea careia i se pretinde executarea obligaţiei poate să se opuna, invocand exception non
adimpleti contractus, care este invocate în cadrul cererii de executare a celeilalte părţi şi are ca efect
respingerea acesteia, fără a fi nevoie de interventia instantei de judecata.
Exceptia de neexecutare nu are o consacrare ca atare în codul civil, dar apare implicit în multe
dispozitii, ca exemplu în art. 1322 C,civ,(vanzatorul nu este obligat să predea lucrul daca cunparatorul nu
plateste pretul).
Exceptia de neexecutare reprezinta, pe de o parte, o garantie pentru creditor, iar pe de alta parte, un mijloc
de constrangere pentru debitor, ca acesta sa-si execute obligaţia.
Institutia exceptiei de neexecutare creează o situatie provizorie, caci refuzul de executare nu poate
dura la infinit. Dintr-un alt punct de vedere, exceptia de neexecutare este o institutie de justitie privata.
3. Riscul contractului
Problema suportării riscului contractului se pune in situaţia în care neexecutarea obligaţiei se
datorează intervenţiei forţei majore sau cazului fortuit, ce apar ulterior încheierii contractului.
Riscul lucrului il suporta proprietarul sau( res perit domino) .
In cazul contractelor sinalagmatice, daca una dintre părţi este impiedicata de un caz de forta majora sau de
un caz fortuit să isi indeplineasca obligaţia, deci fără a fi în culpa, riscul este suportat de debitorul obligaţiei
imposibil de executat (res perit debitori) şi deci el nu va mai putea cere celeilalte părţi să isi execute
obligaţia sa.
Acest principiu care inseamna ca imposibilitatea fortuita de executare a unei obligaţii antrenează
disparitia juridica a celeilalte obligaţii, se intemeiază pe reciprocitatea şi interdependenta obligaţiilor
constituind un efect specific al contractului sinalagmatic.
In cazul particular al contractelor translative de proprietate al unui lucru cert determinat, regula
este diferita şi anume, daca lucrul cert a carui proprietate se transmite, în afara unor exceptii, de la vanzator
la cumparator prin incheierea contractului, nu a fost inca predate, riscul contractual al pierii lucrului din
forta majora va fi suportat de cumparator, care este proprietarul lucrului şi creditor al obligaţiei
imposibil de executat de predare a lucrului.
Cu alte cuvinte, daca dupa incheierea contractului de vanzare-cumparare a unui lucru cert
determinat, dar inainte de predare acesta piere fortuit, cumparatorul este obligat să plateasca pretul, pentru
ca el suporta riscul contractului, fiind proprietarul lucrului (res perit domino), desi nu va primi lucrul care a
pierit .
In cazul în care obligaţia a devenit numai partial imposibila de executat, fie se reduce în mod
corespunzator contraprestatia ce ar urma să fie executata de cealalta parte, deci se suporta riscul
contractului numai în masura partii neexecutate de el, fie se desfiintează în intregime contractul în masura
în care partea din obligaţie care ar putea fi executata nu asigura realizarea scopului pentru care contractul a
fost incheiat. In aceasta situatie riscul contractului este suportat în intregime de debitorul obligaţiei
imposibil de executat.
De la regula “ res perit domino”, în cazul contractului de vanzare-cumparare exista exceptii, când
riscul este suportat de vanzator, deci când revenim la regula general de drept comun a suportarii riscurilor
în materie de contracte sinalagmatice (res peri debitori) şi anume în cazul:
- bunurilor de gen care pot fi inlocuite cu altele (genera non pereunt), deci vanzatorul
trebuie să procure alt gen , sau altfel va fi obligat la plata daunelor-interese;
- in care vanzatorul fusese pus în intarziere deoarece nu-si indeplinise obligaţia de predare,
riscul este al lui, afara de cazul când face dovada ca bunul ar fi pierit şi la creditorul-
cumparator, chiar daca i-ar fi fost predate la termen;
- bunurile viitoare (daca transferul bunului individual determinat urma să se faca în viitor);
- in care transferul este afectat de o conditie, problema riscului se rezolva în functie de felul
conditiei. Daca este suspensiva, riscul este al vanzatorului. Daca conditia este rezolutorie,
riscul este al cumparatorului.
CAPITOLUL XIII
ACTUL JURIDIC UNILATERAL - IZVOR DE OBLIGATII CIVILE
1. DEFINITIE
2. ACTELE JURIDICE UNILATERALE
1. DEFINITIE
Actul juridic unilateral este actul juridic care constituie rezultatul voinţei unei singure persoane şi
are ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unei obligaţii.
2. ACTELE JURIDICE UNILATERALE
a) Promisiunea publica de recompensa pentru o anumita prestatie sau activitate;
b) Promisiunea publica de premiere a unei lucrari, in caz de reusita la un concurs;
c) Ofeta de purgă a imobilului ipotecat. Dobanditorul unui imobil ipotecat poate notifica
debitorilor ipotecarii ca se ofera sa achite datoriile si sarcinile ipotecare in limita pretului de
cumparare a imobilului sau a pretului evaluat al imobilului, daca a fost primit prin donaţie (art.
1804-1906 C .civ.). Ofertantul are obligaţia de a mentine oferta valabila timp de 40 de zile;
d) Oferta de a contracta este manifestarea unilaterala de vointa a unei persoane care doreste sa
incheie un contract. Este izvor de obligaţii in cazul cand se stipulează termenul de valabilitate al
propunerii, termen in care oferta nu poate fi revocata. Ofertantul are deci obligaţia de a o mentine
pana la expunerea acestui termen; iar daca nu s-a prevazut un termen, ofertantul este obligat sa
mentina propunerea intr-un termen “rezonabil” necesar acceptarii;
e) Titlurile de valoare. In cazul titlurilor de valoare, posesorul sau inscrisului este considerat
titularul dreptului prevazut in titlu. Obligatia de plata asumata de cel ce subscrie un titlu de valoare
la purtator izvoreste din actul unilateral de vointa al subscriitorului.
CAPITOLUL XIV
1. DEFINITIE şi CLASIFICARE
2. GESTIUNEA DE AFACERI
3. PLATA LUCRULUI NEDATORAT
4. IMBOGATIREA FARA JUST TEMEI
1. DEFINIŢIE ŞI CLASIFICARE
Faptul juridic reprezinta acea actiune a omului făcută fără intentia producerii efectelor juridice
care, insa, se produc în virtutea legii,independent de vointa fapruitorului.
Faptele juridice se grupează în doua categorii:
- licite (cvasicontracte) care nu contravin dispozitiilor legale, cum sunt: gestiunea intereselor altei
persoane, plata lucrului nedatorat şi imbogatirea fără just temei(cauza);
- ilicite ( delicate şi cvasidelicte), prin care se incalca dispozitiile legii şi care dau nastere la răspunderea
civilă delictuala.
Faptele juridice licite, reglementate de Codul civil, sunt gestiunea de afaceri (art.987-991) şi plata
lucrului nedatorat (art.992-997) , ele fiind denumite şi cvasicontracte.
Imbogatirea fără just temei este o creatie a practicii judiciare; ea nu e reglementata de legiuitor.
1. NOŢIUNI GENERALE
2. EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILOR. PLATA
3. CONDIŢIILE PLĂŢII
4. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR
5. EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILOR
6. CONVENŢII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERE
7. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)
1. NOŢIUNI GENERALE
Orice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, dă dreptul creditorului de a pretinde
debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde şi a
obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care el este obligat (art. 1073 C.civ.).
Tot ca efect al obligaţiei apare şi dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri de la
debitor, în ipoteza că acesta nu-şi execută obligaţia asumată.
Executarea exactă a prestaţiei la care debitorul s-a obligat este executarea directă sau în natură a obligaţiei.
Executarea indirectă sau prin echivalent este folosită atunci când executarea în natură nu mai este cu
putinţă. “Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din
partea debitorului” (art. 1075 C.civ.).
3. CONDIŢIILE PLĂŢII
Cine poate face plata.
Plata poate fi făcută de orice persoană interesată sau chiar de o persoană neinteresată, de debitor
personal sau prin reprezentant, de persoana obligată alături de debitor (codebitor solidar) sau pentru debitor
(fidejusor sau cauţiunea reală) şi chiar de un terţ neinteresat, care poate face plata fie în numele debitorului
(mandat sau gestiune de afaceri), fie în nume propriu (realizând o liberalitate).
Există însă şi excepţii de la regula prezentată mai sus, că orice persoană poate face plata, şi anume
în cazul obligaţiilor intuitu personae şi în cazul în care părţile au convenit ca plata să nu fie făcută decât de
debitor.
În cazul în care plata are ca obiect executarea unei obligaţii “de a da”, este necesar ca cel care face
plata să aibă capacitatea de a înstrăina lucrul dat în plată, deci trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu şi să
fie proprietarul lucrului dat în plată.
Când plata s-a făcut cu bunul unei alte persoane, adevăratul proprietar va avea la îndemână
acţiunea în revendicare.
Cui i se face plata.
Art. 1096 C.civ. dispune că plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau
aceluia ce este autorizat de justiţie sau de lege să primească pentru creditor.
Deci pot primi plata: creditorul, moştenitorii creditorului, cesionarul (care a dobândit creanţa prin
cesiune), reprezentantul legal sau convenţional al creditorului şi terţului desemnat de justiţie pentru a primi
plata (ex. creditorul popritor).
Cel ce primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu.
O plată făcută către o persoană incapabilă este sancţionată cu nulitatea relativă.
Obiectul plăţii îl constituie executarea întocmai a obligaţiei asumate.
Creditorul nu poate fi obligat să primească altceva decât ce i se datorează, chiar când valoarea lucrului
oferit ar fi egală sau chiar mai mare. Creditorul poate însă accepta o altă prestaţie decât cea datorată, dar în
acest caz obligaţia nu se mai stinge prin plată, ci prin dare în plată.
Bunul individual determinat trebuie restituit în starea în care se găsea în momentul predării.
Debitorul răspunde de daunele produse după punerea să în întârziere. În ce priveşte bunurile de gen, se
aplică regula genera non pereunt. Dacă calitatea nu e stabilită prin convenţia părţilor, bunurile trebuie să fie
de o calitate mijlocie.
Principiul indivizibilităţii plăţii.
Cel care face plata trebuie să plătească datoria în întregime. Debitorul nu se poate elibera decât
plătind tot ce datorează deodată.
Există însă şi unele excepţii de la principiul indivizibilităţii plăţii, şi anume dacă:
a) prin convenţia părţilor se stabileşte că obligaţia este divizibilă, pentru că regula
indivizibilităţii este supletivă, nu imperativă;
b) în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori;
c) în caz de stingere a obligaţiei prin compensaţie;
d) când în locul debitorului datoria este plătită de fidejusori;
e) când instanţa acordă debitorului termen de graţie.
Data plăţii.
Plata trebuie făcută când datoria a ajuns la scadenţă, adică a devenit exigibilă.
Trebuie totuşi făcută distincţie între obligaţiile cu executare imediată (pure şi simple) şi obligaţiile cu
termen.
La obligaţiile cu executare imediată, plata trebuie făcută în momentul naşterii raportului juridic
obligaţional, chiar atunci ea devine exigibilă.
Dacă obligaţia este cu termen, plata exte exigibilă la termenul stabilit de părţi; creditorul nu poate
pretinde plata înainte de acest termen.
Termenul este întotdeauna presupus a fi prevăzut în favoare debitorului, dacă nu s-a stabilit altfel.
Dacă este în exclusivitate în favoarea debitorului, plata se poate face şi anticipat.
Pentru plată cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.
Instanţa poate acorda debitorului termen de graţie, în cadrul căruia poate eşalona plata.
Locul plăţii.
Plata se face la locul convenit de părţi. Dacă nu este convenit un loc al plăţii, ea se va face la
domiciliul debitorului (este cherabilă), afară dacă părţile au convenit ca plata să se facă la domiciliul
creditorului (plata este portabilă).
Dacă obiectul plăţii este un bun cert şi părţile nu au stabilit locul plăţii, ea se face la locul unde se
găsea bunul în momentul încheierii contractului.
Stabilirea locului plăţii prezintă importanţă pentru determinarea cheltuielilor de transport precum
şi Dreptul internaţional privat pentru determinarea legii care guvernează executarea obligaţiei (lex loci
solutionis – legea locului plăţii). Mai mult, aceasta poate fi desemnată de părţi ca lex causae, adică legea
care se va aplica tuturor conflictelor legate de obligaţia respectivă.
Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului. Norma este însă supletivă.
Imputaţia plăţii.
Problema imputaţiei plăţii se pune dacă un debitor are mai multe datorii care au ca obiect bunuri
de aceeaşi natură faţă de acelaşi creditor.
Imputaţia plăţii înseamnă a şti care datorie se stinge prin plată. Ea se face potrivit următoarelor
reguli:
1) imputaţia se face, în primul rând, prin acordul părţilor;
2) ea poate fi făcută numai de către una din părţi, fie de debitor, fie de creditor, şi în sfârşit,
3) legea dispune asupra modului în care se face imputaţia plăţii.
Debitorul trebuie să ţină seamă de anumite principii atunci când face imputaţia plăţii:
a) plata să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie. “Debitorul nu poate sili un creditor
a primi parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar” (art. 1101 al. 1 C.civ.);
b) între datorii exigibile şi neexigibile, plata se face asupra obligaţiei scadente, nu asupra
celei nescadente (ar fi o plată anticipativă);
c) plata se impută întâi asupra dobânzilor.
Creditorul face imputaţia plăţii în lipsa imputaţiei plăţii făcută de debitor. De regulă, în chitanţa
liberatorie el precizează ce datorie se stinge.
În lipsa imputaţiei plăţii făcută de părţi, ea se face după principiile Codului civil (art. 1113 C.civ.):
a. plata se impută asupra datoriei scadente, nu asupra celei nescadente;
b. dacă toate datoriile sunt la scadenţă, imputaţia se face asupra aceleia care este mai oneroasă
pentru debitor;
c. între datorii scadente şi la fel de oneroase, imputaţia se face asupra celui mai vechi;
d. dacă sunt egale în toate, plata se impută proporţional asupra fiecăreia dintre ele.
Dovada plăţii.
Cel care face o propunere în faţa instanţei, trebuie să o dovedească.
Creditorul care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să dovedească existenţa ei.
Debitorul, la rândul său, trebuie să dovedească faptul plăţii. Uneori faptul plăţii e prezumat
(remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului face proba liberaţiunii).
Prezumţia este absolută dacă titlul este înscris sub semnătură privată.
Prezumţia este relativă dacă titlul este înscris autentic sau hotărâre judecătorească investită cu
formulă executorie.
Operaţiunii plăţii este un act juridic, şi prin urmare i se aplică regulile de admisibilitate ale
probelor actelor juridice prevăzute de Codul civil (art. 1191, 1203, 1205 C.civil).
În majoritatea cazurilor, creditorul eliberează debitorului o chitanţă, sub semnătură privată, prin care atestă
plata.
Oferta reală urmată de consemnaţiune.
Debitorul are şi un drept subiectiv de a face plata, nu numai o obligaţie. De aceea. Când plata este
refuzată de creditor, debitorul poate face o ofertă reală urmată de consemnaţiune (art. 1114 C.civ.),
somându-l, prin intermediul executorului judecătoresc, să primească plata al cărei obiect îl ţine la dispoziţia
creditorului.
Dacă creditorul primeşte plata, debitorul va fi eliberat. Dacă el refuză în continuare plata, debitorul
poate consemna lucrul la dispoziţia creditorului.
3. Daunele cominatorii.
Pentru situaţia în care mijloacele juridice puse la îndemâna creditorului pentru executarea
obligaţiei debitorului se dovedesc insuficiente, practica judecătorească a creat un alt mijloc de constrângere
a debitorului la executarea în natură, şi anume daunele cominatorii.
Daunele cominatorii constau în o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească pentru
fiecare zi de întârziere, sau pentru altă unitate de timp, până la executarea obligaţiei.
Daunele cominatorii sunt un mijloc indirect de executare a obligaţiei, inclusiv a celor “intuitu
personae”.
Daunele cominatorii nu au un caracter reparator, ci mai degrabă caracterul unei pedepse civile.
Ele au un caracter nedeterminat din punct de vedere al întinderii lor. Daunele cominatorii nu se aplică
obligaţiilor având drept obiect sume de bani, pentru că acestea produc dobânzi în caz de întârziere la
executare.
La fel, ele nu pot fi acordate nici pentru obligaţiile “de a da” care, în principiu, pot fi executate în natură.
Daunele cominatorii se aplică numai atunci când este vorba despre asigurarea executării
obligaţiilor de a face şi a nu face. Dar nici în aceste situaţii ele nu se acordă când:
a) executarea în natură a obligaţiilor nu mai este posibilă;
b) când este posibilă executarea obligaţiilor în natură pe calea silită, prin intermediul
executorilor judecătoreşti sau de către creditor pe contul debitorului;
c) când refuzul debitorului de a executa este clar exprimat, astfel că instanţa judecătorească
va stabili direct despăgubirea pentru prejudiciul suferit de către creditor.
Deci, în situaţia când debitorul nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligaţia
asumată, instanţa nu va acorda daune cominatorii, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin aceasta
creditorului.
Daunele cominatorii au un caracter provizoriu, pentru că cuantumul lor se reduce la limita
prejudiciului, deci daunele cominatorii se transformă în daune “compensatorii”.
Codul civil defineste transmiterea obligatiilor ca fiind operatiunea juridica in temeiul careia latura
activa a raportului juridic obligational trece de la parti la o alta persoana.
Transmiterea obligatiilor civile se poate realiza prin: cesiune de creanta,subrogatie in drepturile
creditorului prin plata creantei,poprire(obiect de studiu al dreptului procesual civil).
Cesiunea de creanta
Reprezinta contractul prin care creditorul isi transmite o creanta altei persoane.
Creditorul ce transmite creanta se numeste cedent, persoana care dobandeste creanta prin cesiune
se numeste cesionar iar debitorul creantei transmise se numeste debitor cedat.
Cesiunea de creanta se poate realiza atat prin contracte cu titlu oneros cat si cu titlu gratuit.
Contractul de cesiune de creanta trebuie sa indeplineasca taete conditiile de validitate ale
contactului. Obiect al acestui contract pot fi toete creantele afara de cele exceptate expres prin
lege(ex:pensia de intretinere).
Acest contract este consensual, insa in cazul in care cesiunea se realizeaza printr-un contract
autentic(ex:donatia) si forma sa va fi aceea a unui contact autentic.
Potrivit art. 1391 cod civil, executarea contractului de cesiune de creanta are loc prin remiterea de
catre cedent catre cesionar a titlului constatator al creantei.
Pentru ca cesiunea de creanta sa fie opozabila tertilor trebuie indeplinite 2 formalitati:
- notificarea, operatiunea prin care cedentul sau cesionarul aduc la cunostinta debitorului cedat
faptul schimbarii creditorului initial.
- acceptarea de catre debitorul cedat, care trebuie facuta in forma autentica;altfel cesiunea ii
este opozabila numai lui.
Subrogatia in drepturile creditorului prin plata creantei
Reprezinta un mijloc de transmitere a dreptului de creanta, cu garantiile si accesoriile
sale,catre un tert care a facut plata fata de creditorul initial, in locul debitorului.
Subrogatia poate fi legala sau conventionala, Cea conventionala poate imbraca 2 forme: subrogatia
consimtita de creditor si subrogatia consimtita de debitor.
Subrogatia are urmatoarele efecte juridice:
-tertul platitor dobandeste toate drepturile creditorului platit;
-tertul platitor poate exercita impotriva debitorului toate actiunile creditorului in drepturile caruia
s-a subrogat.
Transformarea obligatiilor civile
Reprezinta operatiunea juridica in care partile, prin acordul lor de vointa, schimba unul din
elementele raportului juridic obligational, respectiv subiectele, obiectul,cauza.
Se poate realiza prin 2 moduri: novatia si delegatia.
Novatia
Reprezinta conventia prin care partile unui raport juridic sting obligatia existenta, inlocuid-o cu
una noua. Reprezinta un contract care trebuie sa indeplineasca toate conditiile de validitate, inclusiv si in
mod special capacitatea de a contracta a partilor.
Conditiile novatiei:
• să aibe loc succesiunea a două obligaţii;
• să existe o diferenţă între cele două obligaţii;
• să existe inventia de a nova.
Novaţia este de două feluri: subiectivă când se realizează prin schimbarea creditorului sau
debitorului, şi obiectivă când se schimbă obiectul, cauza sau modalităţile raportului juridic obligaţional.
Novaţia duce la stingerea vechii obligaţii (efect extinctiv) şi înlocuirea acestuia cu o nouă obligaţie
(efect creator).
Delegaţia
Reprezintă operaţiunea juridică prin care un debitor prezintă creditorului său angajamentul de
plată al altui debitor, în locul său. Părţile acestui raport juridic sunt: delegatarul este creditorul care
primeşte delegaţia, delegantul este debitorul care face delegaţia şi delegatul este terţul care se obligă
Pentru ca delegaţia să aibă loc este necesar şi acordul de voinţă al creditorului care fie îl eliberează
expres pe debitor de datorie, delegaţia perfectă, fie nu-şi eliberează debitorul, urmând ca acesta să răspundă
solidar alături de terţi – delegaţia imperfectă.
CAPITOLUL XX
MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
1. NOŢIUNE. CLASIFICĂRI
2. COMPENSAŢIA
3. CONFUZIUNEA
4. DARE ÎN PLATĂ
5. REMITEREA DE DATORIE
6. IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE
1. NOŢIUNE. CLASIFICĂRI
Art. 1091 C.civ. prevede că “Obligaţiile se sting prin plată, prin novaţiune, prin remitere
voluntară, prin compensaţie, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin
efectul confiţiei rezolutorii şi prin prescripţie”.
Vom cerceta, în continuare, acele împrejurări – altele decât plata – care au ca efect încetarea raportului
juridic obligaţional.
Clasificări. Modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică:
A. După rolul voinţei părţilor în încetarea raportului juridic în:
a) moduri voluntare: remiterea de datorie, compensaţia convenţională etc., şi
b) moduri care acţionează în afara voinţei părţilor: imposibilitatea fortuită de executare, confuziunea.
B. După cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea creanţei creditorului pot fi:
a) moduri care duc la stingerea creanţei: compensaţia, confuziunea, darea în plată.
b) moduri care nu duc la stingerea creanţei: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare.
2. COMPENSAŢIA
Definiţie. Compensaţia constă în stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei
mai mici dintre ele.
Compensaţia presupune, deci, două raporturi juridice obligaţionale distincte, în cadrul cărora aceleaşi
persoane sunt creditor, în primul raport, şi debitor, în al doilea raport juridic, respectiv debitor în primul
raport juridic şi creditor în al doilea raport.
Dacă obligaţiile sunt egale ca valoare, se vor stinge în întregime; dacă nu sunt egale, datoriile se vor stinge
până la concurenţa celei mai mici.
Compensaţia este un mijloc simplificat de executare a obligaţiilor, prin evitarea unei plăţi duble. În al
doilea rând, ea se prezintă ca mijloc de garantare a realizării creanţei creditorului.
Domeniul de aplicare al compensaţiei. Compensaţia este un mod de stingere a oricărei obligaţii,
indiferent de izvorul lor.
Excepţii, când nu operează compensaţia:
a) când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar;
b) când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a unor bunuri fungibile date în depozit şi
consumate de depozitar;
c) când creanţa este insesizabilă;
d) în dauna drepturilor dobândite de alte persoane (ex. în cazul popririi).
Felurile compensaţiei.
Compensaţia poate fi: legală, convenţională şi judecătorească.
A. Compensaţia legală operează de drept în puterea legii. Condiţii:
a) reciprocitatea obligaţiilor;
b) creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile;
c) creanţele să fie certe (adică existenţa lor să nu fie discutabilă, din punct de vedere juridic);
d) să fie lichide (determinate cu exactitate în valoarea lor);
e) să fie exigibile, adică ajunse la scadenţă. În schimb, termenul de graţie nu împiedică
compensaţia, pentru că el reprezintă o favoare acordată de instanţă debitorului până la executarea
silită a obligaţiei.
Dacă sunt îndeplinite toate aceste condiţii, compensaţia se produce de drept.
Totuşi compensaţia va fi rezolvită (desfiinţată) dacă părţile au săvârşit acte incompatibile cu
stingerea datoriilor reciproce, cum sunt:
a.- acceptarea de către debitor a cesiunii de creanţă. Debitorul nu va mai putea invoca împotriva
cesionarului compensaţia pe care o putea invoca împotriva cedentului înaintea cesiunii. Se
consideră că a renunţat la compensaţie. Dacă cesiunea a devenit opozabilă prin notificare, aceasta
împiedică numai compensarea creanţelor dobândite de debitor împotriva cedentului după
notificare, dar el poate opune în compensaţie pe cele anterioare;
b.- acceptarea de către unul din cei doi creditori reciproci, între care a operat compensaţia legală, a
plăţii făcute de celălalt;
c.- când unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensaţia legală, urmăreşte pe
celălalt şi acesta nu-i opune compensaţia.
B. Compensaţia convenţională are loc prin convenţia părţilor, atunci când nu sunt întrunite condiţiile
pentru a opera compensaţia legală.
C. Compensaţia judecătorească poate avea loc când datoriile reciproce nu sunt lichide sau nu au ca
obiect bunuri fungibile. În această situaţie, unul din creditorii reciproci se poate adresa instanţei de judecată
care va aprecia şi va dispune stingerea datoriilor până la concurenţa celei mai mici.
Efectele compensaţiei.
Compensaţia stinge creanţele reciproce ca şi plata. Odată cu creanţele se sting şi accesoriile şi
garanţiile lor. Dacă între părţi sunt mai multe datorii reciproce, compensarea lor se va determina după
regulile aplicabile imputaţiei plăţii.
Efectele compensaţiei judecătoreşti se vor produce pe data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
dispus compensaţia.
3. CONFUZIUNEA
Definiţie. Confuziunea constă în întrunirea la aceeaşi persoană atât a calităţilor de debitor, cât şi
aceea de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional.
De exemplu, creditorul moşteneşte pe debitor, sau invers, debitorul moşteneşte pe creditor (deci un singur
subiect de drept deţine două calităţi incompatibile între ele - creditor şi debitor).
Confuziunea se poate aplica tuturor obligaţiilor, independent de izvorul lor.
La succesiuni ea operează dacă moştenirea este acceptată pur şi simplu, nu şi în cazul în care acceptarea
este făcută sub beneficiu de inventar.
Efectele confuziunii.
Confuziunea stinge raportul juridic obligaţional, cu toate garanţiile şi accesoriile lui. Deci se
eliberează prin confuziune şi garantul personal, fidejusorul. Dacă operează numai cu privire la el, se stinge
obligaţia lui de garanţie, dar nu şi cea principală.
La obligaţiile solidare se stinge numai partea codebitorului solidar.
Încetarea confuziunii. Confuziunea încetează când cauza care a provocat-o, pentru că
confuziunea este practic o piedică în executarea obligaţiei, şi nu o cauză de stingere. De aceea, când
imposibilitatea dispare, confuziunea nu-şi va mai produce efectele şi obligaţia renaşte.
4. DAREA ÎN PLATĂ
Darea în plată este operaţiunea juridică prin care debitorul execută către creditorul său o altă
prestaţie dacât aceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional. Darea în plată se face
numai cu consimţământul creditorului.
Ea se aseamănă cu novaţia prin schimbare de obiect. Dar novaţia operează înainte de plată, pe
când dare în plată are loc în momentul plăţii.
Novaţia este un mod de transformare a obligaţiei, în timp ce darea în plată duce la stingerea
obligaţiei.
Darea în plată stinge datoria întocmai ca şi plata. Când noua plată este un bun individual
determinat, se cere ca cel care face darea în plată să fie proprietarul lucrului.
5. REMITEREA DE DATORIE
Definiţie. Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-şi valorifica
creanţa pe care o are împotriva debitorului său.
Remiterea de datorie nu este un act juridic unilateral ci un contract, deci presupune şi
consimţământul debitorului.
Remiterea de datorie poate fi făcută şi printr-un testament, caz în care ea constituie un legat de
liberaţiune. Debitorul poate accepta sau nu legatul prin care este făcută remiterea de datorie.
Condiţii. Remiterea de datorie apare ca un contract cu titlu gratuit, care implică intenţia
creditorului de a face o liberalitate debitorului său.
Deci dacă se face prin acte între vii, remiterea de datorie constituie o donaţie indirectă iş este supusă tuturor
regulilor referitoare la revocare, raport şi reducţiune.
Nu sunt aplicabile însă regulile de fond ale donaţiei, deci remiterea de datorie nu trebuie să îmbrace forma
autentică.
Dacă însă remiterea de datorie este făcută prin testament, ea trebuie să îndeplinească condiţiile de formă ale
testamentului.
Proba remiterii de datorie. Fiind un act juridic, se aplică regulile de drept comun aplicabile
probei actelor juridice.
Art. 1138 C.civ. instituie două prezumţii de liberare a debitorului:
a) dacă creditorul înmânează debitorului titlul original constatator al creanţei, care este un înscris sub
semnătură privată, este o prezumţie absolută de liberare a debitorului;
b) dacă se remite titlul care este înscris autentic sau copia legalizată a unei hotărâri investită cu formulă
executorie, prezumţia de liberare a debitorului este relativă.
Partea interesată va trebui să dovedească însă natura actului juridic care a dus la remiterea titluluui
constatator al creanţei de către creditor debitorului său.
Efectele remiterii de datorie. Obligaţia debitorului se stinge şi debitorul va fi eliberat de
executarea ei. Odată cu creanţa se sting şi garanţiile care au însoţit-o.
La codebitorii solidari, remiterea făcută unuia liberează şi pe ceilalţi codebitori, afară de cazul când
creditorul şi-a rezervat expres drepturile împotriva acestora.
Remiterea făcută unui fidejusor nu eliberează nici pe debitorul principal şi nici pe ceilalţi fidejusori.
2. CLASIFICAREA GARANŢIILOR
Garanţiile se clasifică în garanţii personale şi garanţii reale:
A. garanţiile personale sunt cele când o altă persoană decât debitorul se angajează faţă de
creditor şi execută obligaţia, în cazul în care debitorul principal nu o va face (fidejusiunea).
B. garanţiile reale, care constau în afectarea unui bun pentru garantarea obligaţiei, adică în
instituirea unui drept real accesoriu de garanţie, cu privire la acest bun. De aici se naşte dreptul de
preferinţă şi de urmărire pentru creditor. Garanţiile sunt gajul, ipoteca şi privilegiile reale.
Există şi o formă de garanţie reală imperfectă, şi anume dreptul de retenţie.
3. FIDEJUSIUNEA (CAUŢIUNEA)
Definiţie. Fidejusiunea este un contract prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă faţă de
creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa.
Felurile fidejusiunii. Fidejusiunea poate fi:
• convenţională – când creditorul şi debitorul cad de acord asupra necesităţii unui garant;
• legală – când legea îl obligă pe debitor să aducă un fidejusor, şi
• judecătorească – când instanţa dispune aducerea unui fidejusor.
Existenţa fidejusiunii legale şi a fidejusiunii judecătoreşti nu contrazic caracterul de contract al
fidejusiunii în toate cazurile, pentru că fidejusiunea, ea însăşi, nu ia naştere decât prin convenţia încheiată
între fidejusor şi creditor, prin care primul îşi asumă faţă de cel de al doilea obligaţia de garanţie. Legea sau
hotărârea judecătorească obligă pe debitor numai să dea o garanţie (art. 1675 C.civ.).
Caractere juridice: Contractul de fidejusiune este unui contract:
- accesoriu: - fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale;
- fidejusiunea nu poate depăşi ca întindere obligaţia principală, sau să fie mai
oneroasă decât aceasta;
- fidejusiunea se întinde la toate accesoriile;
- consensual - convenţia trebuie să fie expresă;
- unilateral - dă naştere la o singură obligaţie, cea a fidejusorului;
- cu titlu gratuit.
Condiţiile cerute în persoana fidejusorului. Fidejusorul trebuie să aibă capacitatea de a
contracta. El trebuie să fie solvabil. Dacă devine insolvabil, trebuie adus alt fidejusor. De asemenea,
fidejusorul trebuie să aibă domiciliul în raza teritorială a tribunalului judeţean în care trebuie să execute
obligaţia.
Minorul, interzis judecătoresc sau reprezentantul legal nu pot să garanteze obligaţia altuia (art. 1659
C.civ.).
Ce obligaţii pot fi garantate. Orice obligaţie, în primul rând cele băneşti, şi chiar şi obligaţiile
intuitu personae.
Se garantează atât obligaţiile prezente cât şi cele viitoare, şi chiar şi cele numai eventuale.
Obligaţia cambială poate fi garantată. Fidejusiunea se va numi, în aceste caz, aval şi se face prin menţiunea
scrisă pe cambie a cuvintelor “pentru aval” sau o expresie echivalentă urmată de semnătura fidejusorului.
Efectele fidejusiunii:
A. În raporturile dintre creditor şi fidejusor.
În caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul poate să urmărească direct pe fidejusor pentru
executarea creanţei. Dar obligaţia fidejusorului este o obligaţie accesorie, subsidiară. Fidejusorul are la
dispoziţie excepţiile: beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune (dacă există mai mulţi fidejusori).
Pentru invocarea beneficiului de discuţiune, fidejusorul: trebuie să-l invoce înainte de judecata fondului, să
indice sumele ce pot fi urmărite, iar bunurile debitorului să se afle pe raza tribunalului în care se va face
plata (art. 1662-1668 C.civ.).
Fidejusorul poate invoca, de asemenea, excepţii de ordin general, ce decurg din însăşi contractul de
fidejusiune, ca şi pe cele decurgând din obligaţia debitorului principal.
B. Raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal.
Dacă a plătit datoria, fidejusorul se poate regresa (întoarce) împotriva debitoruli, chiar dacă a garantat fără
ştiinţa acestuia din urmă (art. 1669 C.civ.).
Temeiul regresului îl constituie, de regulă, subrogaţia legală în dreptul creditorului plătit.
Când fidejusorul a garantat pentru mai mulţi debitori principali solidari, pentru una şi aceeaşi
datorie, fidejusorul ce a garantat pentru ei toţi are regres în contra fiecăruia dintre ei pentru repetiţiunea
(restituirea) sumei totale ce a plătit (art. 1671 C.civ.).
Fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva debitorului principal dacă:
a) nu a înştiinţat pe debitor despre efectuarea plăţii, astfel încât acesta din urmă plăteşte a
doua oară;
b) a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să fi înştiinţat pe debitor, care ar fi avut
mijloace de stingere a datoriei (art. 1672 C.civ.).
C. Raporturile dintre fidejusori
Dacă sunt mai mulţi fidejusori şi unul a plătit, el se poate întoarce, printr-o acţiune în regres, împotriva
celorlalţi fidejusori, dar numai în cazurile prevăzute de lege (art. 1673 C.civ.):
• fidejusorul plătitor a fost urmărit în judecată pentru a plăti;
• când debitorul este în stare de insolvabilitate sau de faliment;
• datoria principală ajunsese la scadenţă;
• când debitorul s-a îndatorat de a-l libera de garanţie pe fidejusor într-un termen
determinat şi acesta a expirat.
Stingerea fidejusiunii
Fidejusiunea se poate stinge în mod direct, ca urmare a stingerii obligaţiei principale.
Nu se stinge însă când plata a fost făcută nu de debitor ci de un terţ care se subrogă în drepturile
creditorului plătit (art. 1679 C.civ.).
Fidejusiunea se poate stinge pe cale directă, independent de soarta obligaţiei principale, prin
remitere de fidejusiune, confuziune, sau prin compensaţie opusă de către fidejusor creditorului.
Un mod de stingere specific este acela când, prin culpa creditorului, fidejusorul nu ar mai putea
intra în drepturile, privilegiile şi ipotecile de care beneficia creditorul, atunci când ar plăti datoria (art. 1682
C.civ.).
Garanţia suplimentară este constituită de un terţ pentru pagubele ce le-ar produce gestionarul
(Legea nr. 22/1969, modificată prin Legea nr. 54 din 15 iulie 1994).
Condiţiile puse de Legea nr. 54/1994 pentru naşterea şi valabilitatea garanţiei sunt:
- contractul de garanţie trebuie întocmit în formă scrisă;
- o persoană nu poate garanta mai mulţi gestionari;
- garanţiile reciproce între gestionari sunt oprite;
- garanţia este accesorie faţă de contractul de muncă al gestionarului;
- garanţia se instituie “intuitu personae”;
- cererea pentru urmărirea garantului are caracterul unei acţiuni civile;
- în procesul penal intentat împotriva gestionarului, garantul va fi introdus ca parte
responsabilă civilmente.
4. DREPTUL DE RETENŢIE
Definiţie. Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, în temeiul căruia cel care
deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul
respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a
cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.
Condiţia necesară pentru invocarea dreptului de retenţie este ca datoria deţinătorului lucrului să se afle în
conexiune cu lucrul, să fie deci un “debitum cum re junctum”.
Domeniul de aplicare al dreptului de retenţie.
Codul civil nu are un text generic despre dreptul de retenţie, ci cuprinde numai unele aplicaţii ale
sale
Condiţii: se cere ca bunul la care se referă dreptul de retenţie să fie proprietatea exclusivă a celui
ce este debitorul deţinătorului bunului.
Exemple: dreptul hotelierului sau cărăuşului de a reţine bunurile clientului până la plata preţului,
sau comoştenitorul obligat în raport, care a făcut cheltuieli cu bunul pe care îl raportează, îl poate reţine
până la restituirea lor.
Natura juridică. Efecte
- Este un drept real de garanţie imperfect, opozabil terţilor străini de raportul juridic,
creditorilor chirografari, precum şi celor privilegiaţi şi ipotecari ulteriori intrării lucrului în detenţia
retentorului, dar nu şi faţă de cei anteriori;
- nu conferă prerogativa urmăririi bunului în mâna altei persoane;
- este indivizibil;
- oferă o simplă detenţie precară, deci nu o posesie (prin urmare, retentorul nu are dreptul la fructe
şi detenţia să nu este temei pentru uzucapiune);
- procedural, dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie în litigiile privind restituirea
lucrului sau a contestaţiei la executarea unei hotărâri privind restituirea ori evacuarea (în hotărârile
de partaj) bunului.
5. GAJUL
Definiţie. Gajul sau amanetul este un contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului
său un lucru mobil pentru garantarea datoriei.
Obiectul gajului este un bun mobil corporal sau incorporal (creanţa pe care debitorul o are împotriva
unei alte persoane).
Contractul de gaj este reglementat de Codul civil în art. 1685-1696 şi de Titlul VI al Legii nr. 99/1999
intitulat “Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare”.
Gajul poate fi cu deposedare şi fără deposedare.
Creditorul care primeşte gajul se numeşte creditor gajist.
Formele gajului.
După modul de stabilire a obligaţiei, poate fi: convenţional, legal şi judecătoresc.
Gajul convenţional este stabilit de părţi prin convenţia lor.
Gajul legal. Legea este aceea care obligă unele persoane să constituie un gaj (ex. Legea nr. 22/1969).
Gajul judecătoresc. Instanţa dispune instituirea gajului. Art. 392 C.pr.civ. prevede: “Hotărârea care obligă
pe o parte ca să dea o cauţiune (gaj) sau un garant va arăta şi termenul când să se aducă acea cuţiune sau să
se aducă acea cauţiune sau să se înfăţişeze acel garant”, iar art. 395 C.pr.civ. prevede că “Dacă se primeşte
cauţiunea (gajul – n.n.) sau garantul, actul care le primeşte va fi executor, cu tot dreptul de apel”. Trebuie
însă precizat că şi gajul legl, ca şi gajul judecătoresc, se constituie tot prin acordul de voinţă al părţilor, prin
contractul de gaj, dar că obligaţia de a aduce gajul poate rezulta din lege sau din hotărâre judecătorească.
Caractere juridice.
Gajul este un contract:
- accesoriu grefat pe contractul principal;
- real (cel cu deposedare, pentru că se predă bunul) sau consensual (cel fără deposedare) şi
- unilateral (dă naştere doar obligaţiei creditorului de a păstra bunul, a-l conserva şi a-l restitui
debitorului când acesta îşi va executa obligaţia).
Constituirea gajului.
a. Constituitorul gajului trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină;
b. Obiectul gajului poate fi un bun mobil corporal sau incorporal care trebuie să fie circuitul civil.
c. Formalităţile legale cre trebuie să fie îndeplinite pentru constituirea gajului:
• Gajul trebuie să fie constatat printr-un înscris înregistrat care, de regulă autentic, să arate
suma garantată şi să descrie bunurile cu care se garantează.
• Amanetul sau ipoteca asupra bunurilor care intră sub incidenţa titlului “Regimul juridic al
garanţiilor reale mobiliare” din Legea nr.99/1999, constituite şi înregistrate înainte de data
intrării în vigoare a titlului sus-menţionat au rămas supuse dispoziţiilor legale existente la data
constituirii lor. În prezent înregistrarea operaţiunilor privind garanţiile reale mobiliare se
efectuează în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, care este un sistem de evidenţă
al priorităţii garanţiilor reale imobiliare, structurată pe persoane şi bunuri, într-o bază de date
unică, uşor accesibilă, înscrieri efectuate pe baza unui formular de aviz de garanţie.
• În cel mult 24 de ore de la înscrierea avizului de garanţie reală, fiecare creditor este
obligat să trimită o copie de pe aceasta debitorului. În caz de neconcordanţă între datele
cuprinse în formularul de aviz de garanţie reală şi cele cuprinse în contractul de garanţie, în
raporturile dintre terţi şi în cele dintre părţi şi terţi vor prevala cele prevăzute în formularul de
aviz de garanţie reală.
• Dacă e mobil incorporal, se cere un înscris înregistrat şi, în plus, să fie notificat
debitorului creanţei gajate.
Efectele gajului.
Creditorul are următoarele drepturi şi obligaţii:
a) să reţină lucrul, dacă este gaj cu deposedare, până la achitarea datoriei în întregime
(este indivizibil);
b) dreptul creditorului de a-l revendica, pe temeiul gajului, din mâinile oricui s-ar găsi;
dar posesorul de bună-credinţă va putea opune dobândirea în temeiul art. 1909 C.civ.;
c) creditorul are, faţă de constituitorul gajului, calitatea de detentor precar, debitorul
păstrând calitatea de proprietar;
d) creditorul răspunde de pieirea sau deteriorarea bunului gajat, dacă acesta s-a produs
din vina sa;
e) creditorul nu are dreptul de a se folosi de lucru şi, dacă o face, debitorul poate cere
punerea bunului sub sechestru;
f) dacă datoria a fost achitată, creditorul trebuie să restituie lucrul primit în gaj.
Dacă debitorul nu-şi achită datoria, creditorul poate trece la realizarea gajului, ceea ce înseamnă că:
a. are dreptul să ceară instanţei ca să-i aprobe să reţină lucrul în contul creanţei, pe baza unei
expertize judiciare de estimare a valorii lucrului;
b. are dreptul să ceară vânzarea la licitaţie publică a lucrului gajat, cu dreptul pentru creditor de a
fi plătit din lucrul gajat, cu preferinţă înaintea altor creditori (art. 1686 C.civ.).
Este nulă convenţia prin care s-ar prevedea o vânzare altfel decât prin licitaţie publică (ex. prin
bună învoială).
Stingerea gajului
1. Fiind un contract accesoriu, se stinge ca o consecinţă a stingerii sau desfiinţării
obligaţiei principale. Lăsarea gajului în mâna creditorului constituie o recunoaştere permanentă a
datoriei, care are ca efect întreruperea prescripţiei dreptului la acţiunea privind obligaţia principală
(art. 1694 al. 1 C.civ.).
Gajul poate supravieţui dacă debitorul a făcut o nouă (altă) datorie către acelaşi creditor
după predarea gajului şi această datorie a devenit exigibilă înainte de plata primei datorii.
2. Se stinge şi independent de obligaţia principală, prin modurile obişnuite de stingere
a obligaţiilor.
Remiterea voluntară de către creditor a lucrului gajat are drept efect stingerea gajului.
Aplicaţii ale gajului.
Gajul este folosit pentru garantarea obligaţiilor. În Legea nr. 22/1969 privind angajarea
gestionarilor, modificată prin Legea nr. 54/25 iulie 1994, se fac aplicaţii ale gajului pentru garantarea
acoperirii prejudiciului ce ar rezulta din activitatea de gestiune.
Garanţiile prevăzute în aceste acte normative sunt: garanţia în numerar şi garanţia suplimentară,
constând în afectarea unor bunuri mobile de folosinţă îndelungată aparţinând gestionarului sau unor terţi.
Această garanţie suplimentară este un adevărat gaj fără deposedare. Ea se constituie fie de către gestionar –
proprietar al bunurilor gajate -, fie de către o terţă persoană, caz în care avem de-a face cu o cauţiune reală.
a) toate cesiunile drepturilor de creanţă, chiar dacă cesiunea nu are drept scop garantarea
îndeplinirii unei obligaţii;
b) vânzările condiţionate, precum şi orice alte acte juridice, indiferent de forma sau de denumirea
lor, destinate să garanteze îndeplinirea unei obligaţii cu un bun mobil, corporal sau necorporal;
c) toate formele de închiriere, inclusiv orice leasing pe termen mai mare de un an, având ca obiect
bunurile mobile, corporale su necorporale;
d) contractele de consignaţie care au ca obiect bunuri mobile, corporale sau necorporale, dacă
valoarea bunului dat în consignaţie este mai mare decât echivalentul în lei a 1000 euro.
Dispoziţiile titlului referitoare la ordinea de prioritate şi la publicitatea garanţiilor reale mobiliare
sau aplicabile şi amanetului (gajului) astfel cum este reglementat de art. 1685-1696 C.civil.
Garanţia reală, care este reglementată prin titlul susmenţionat constituie un drept real care are ca
finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligaţii.
Garanţia reală acordă creditorului garantat dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat
garanţiei înaintea oricărui creditor negarantat şi înaintea altor creditori ale căror garanţii reale sau drepturi
asupra bunului afectat garanţiei au un grad de prioritate inferior.
Garanţia reală reglementată în titlul VI al Legii nr. 99/1999 se poate constitui cu sau fără
deposedarea celui ce constituie garanţia de bunul afectat garanţiei.
Orice tip de obligaţie “de a da”, “a face” sau “a nu face” este susceptibilă să fie garantată cu
garanţia reală, inclusiv obligaţiile prezente sau viitoare, sub condiţie sau nu, divizibile sau indivizibile,
determinate sau determinabile, exprimate în monedă naţională sau străină.
Garanţia reală acoperă în toată întinderea să obligaţia garantată. Ea poate avea ca obiect un bun
mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile.
Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, garanţia reală îi dă creditorului garantat dreptul de a
intra în posesie sau de a reţine bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde pentru a-şi obţine plata
obligaţiei garantate.
Garanţia reală mobiliară să constituie numai pe baza unui contract de garanţie ce se
încheie în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată şi trebuie semnat de către
debitor.
Prin înscris sub semnătură privată, în înţelesul Legii nr. 99/1999, se înţelege orice mod de
comunicare care păstrează înregistrată informaţia pe care o conţine şi care poate fi reprodusă într-o formă
tangibilă şi care nu poate fi schimbată în mod unilateral.
Contractul de garanţie trebuie să conţină o descriere a bunului afectat garanţiei. Expresia “toate
bunurile mobile” reprezintă o descriere suficientă.
Contractul de garanţie reală este un titlu executoriu.
Pe toată durata contractului de garanţie, debitorul poate administra sau dispune în orice mod de
bunul afectat garanţiei.
Garanţia poate înceta prin îndeplinirea obligaţiei garantate, printr-un act liberatoriu din partea
creditorului sau prin hotărârea judecătorească.
În terment de 40 de zile de la stingerea garanţiei reale, creditorul poate să înscrie o notificare la arhivă
privind stingerea garanţiei reale.
Publicitatea şi ordinea de preferinţă a garanţiilor reale. Executarea lor.
Faţă de terţi, inclusiv faţă de Stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor care
sunt reglementate de Titlul VI al Legii nr. 99/1999 au un grad de prioritate care se stabileşte de la
momentul în care garanţia reală sau sarcinile reale au fost făcute publice prin înscrierea avizului de garanţie
reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
Înscrierea la arhivă nu conferă validitate unei garanţii reale lovite de nulitate.
Există şi excepţii de la principiul înfăţişat mai sus când:
- contractul de garanţie asupra unor bunuri mobile corporale nu depăşeşte echivalentul în lei a 300 euro,
când publicitatea poate fi făcută fie prin înscrierea avizului de garanţie sau prin luarea în posesie a bunului.
La fel garanţia reală constituită pe sume de bani sau titluri ori bunuri, a căror publicitate se face
numai prin posesia asupra instrumentului sau andosarea acestuia.
Înscrierea unui aviz de garanţie reală este valabilă pentru o perioasă de 5 ani. Creditorul poate
reînnoi înscrierea, înainte de expirarea acestuia, pentru o perioadă de încă 5 ani sau pentru o altă perioadă.
Dacă înscrierea nu este reînnoită, arhiva poate şterge orice înscriere din baza să de date.
În cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, creditorul va putea să aleagă între a iniţia procedura de
executare prevăzută de Codul de procedură civilă sau a executa garanţia reală potrivit Titlului VI din Legea
nr. 99/1999.
În cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, creditorul are dreptul de a-şi satisface
creanţa cu bunul afectat garanţiei.
În acest scop creditorul are dreptul să ia în posesie, în mod paşnic, bunul afectat garanţiei sau produsele
rezultate din valorificarea acestuia, precum şi titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al
debitorului asupra bunului, fără a fi necesară vreo autorizaţie sau notificare prealabilă şi fără a plăti taxe sau
vreun tarif.
Pentru a putea lua în posesie bunul, contractul de garanţie trebuie să includă următoarea formulă,
redactată cu caractere majuscule de cel puţin 0,5 cm: “ÎN CAZ DE NEEXECUTARE, CREDITORUL
POATE FOLOSI MIJLOACELE PROPRII PENTRU LUAREA ÎN POSESIE A BUNULUI AFECTAT
GARANŢIEI”.
Orice persoană care are posesia bunului trebuie să îl predea creditorului a cărui creanţă a ajuns la
scadenţă şi a cărui garanţie reală are un grad de prioritate mai mare.
Dacă nu este posibilă luarea în posesie a unui bun afectat garanţiei în formă paşnică, creditorul
garantat poate, prin intermediul executorului judecătoresc sau a executorului bancar, după caz, să intre în
posesia bunului.
Părţile pot cădea de acord, prin contractul de garanţie, asupra modului de vânzare a bunurilor
grevate, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei. În lipsa unui asemenea acord, creditorul trebuie să vândă
bunul afectat garanţiei într-o manieră comercială rezonabilă care să asigure obţinerea celui mai bun preţ.
Înainte de vânzare, sub sancţiunea nulităţii şi a răspunderii pentru pagubele cauzate, creditorul
trebuie să facă o notificare a vânzării către debitor şi faţă de ceilalţi creditori înscrişi, precum şi
proprietarului bunului dacă debitorul nu e proprietarul lui.
7. IPOTECA
Definiţie. Ipoteca este o garanţie reală imobiliară, care nu comportă deposedarea celui ce o
constituie.
Ipoteca poate fi:
a) legală când ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii, sau
b) convenţională, când ia naştere din convenţia părţilor, cu formele prevăzute de lege.
Sediul materiei îl constituie art. 1746-1815 C.civ., completate cu unele prevederi ale legislaţiei
speciale în materie.
Caractere juridice
Ipoteca este:
a) un drept real accesoriu care acordă creditorului ipotecar dreptul de preferinţă şi de urmărire;
b) o garanţie imobiliară (deci se poate institui doar asura imobilelor care se află în circuitul civil
şi sunt imobile prin destinaţie împreună cu accesoriile lor, precum şi asupra uzufructului unor
imobile);
c) supusă principiului specializării sub dublu aspect:
• să fie determinată atât asupra imobilului afectat de garanţie, cât şi:
• asupra valorii creanţei garantate (dar la gestionari e valabilă chiar dacă valoarea creanţei
nu este precizată în momentul încheierii contractului de garanţie, fiind suficientă menţionarea
creanţei ce urmează a fi garantată);
d) indivizibilă, adică continuă să existe chiar dacă a fost plătită o parte din datorie.
Ipoteca convenţională.
E necesar ca cel ce o constituie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu şi capacitatea de a înstrăina
imobilul.
Ocrotitorul minorului nu poate garanta cu un imobil al minorului datoria unei alte persoane.
Cel ce o constituie trebuie să fie proprietarul actual al bunului.
Bunurile viitoare nu pot forma obiectul unei ipoteci.
Condiţia suspensivă sau rezolutorie a dreptului de proprietate afectează şi ipoteca.
Forma. Este un contract solemn, deci sub sancţiunea nulităţii absolute se încheie prin înscris autentic.
Tot sub sancţiunea nulităţii este prevăzută şi obligaţia de specializare, adică indicarea, în actul de
constituire al ipotecii, a imobilului ipotecat şi a sumei garantate.
Formele de publicitate nu ţin de solemnitatea contractului, ci doar de asigurarea opozabilităţii şi a rangului
de preferinţă a ipotecii.
Ipoteca legală ia naştere în virtutea unei dispoziţii legale a legii, fără a fi, în principiu, necesară o
convenţie specială.
În art. 1753 C.civil sunt enumerate mai multe ipoteci legale, dintre care în prezent mai sunt în
vigoare cele prevăzute de pct. 3, “ipotecile statului, ale comunelor şi stabilimentelor publice asupra
bunurilor perceptorilor şi administratorilor contabili”.
Art. 902 alin. 2 Cod civil instituie ipoteca asupra imobilelor “proprietatea erezilor testatorului sau
ale oricărei persoane obligate a plăti un legat, care sunt personal datori a-l achita, fiecare în proporţie cu
partea ce ia din succesiune”.
Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în
legătură cu gestionarea bunurilor, modificată prin Legea nr. 54 din 8 iulie 1994, precizează că este vorba
despre gestionarul agentului economic, autorităţii sau instituţiei publice. Garantarea cu ipotecă se face
printr-un contract scris, fără să se ceară forma autentică. Imobilul poate fi proprietatea gestionarului sau a
unui terţ.
Şi în materie de cumpărare a locuinţelor au fost reglementate ipoteci asupra locuinţelor dobândite.
Astfel art. 15 alin. 4 din Legea nr. 85/1992 (modificată de Legea nr. 76/1994) instituie ipoteca asupra
locuinţei pentru garantarea preţului de către unitatea vânzătoare a locuinţei dobândite din fondul de stat. O
altă ipotecă este instituită de ar. 18 din Legea locuinţei nr. 114 din 21 octombrie 1996.
Potrivit art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, în cazul în care a fost introdusă acţiune
pentru realizarea unor creanţe bugetare, odată cu aceasta se poate cere instanţei luarea împotriva debitorului
şi a persoanelor care, potrivit legii, răspund solidar cu acesta, a măsurilor asiguratorii, printre care şi ipoteca
asiguratorie asupra bunurilor imobile ce aparţin celor chemaţi în judecată.
În sfârşit, Codul de procedură penală, în art. 166 alin. 3, prevede posibilitatea instituirii
sechestrului, inclusiv asupra bunurilor imobile ale învinuitului sau inculpatului, de către organul de
urmărire penală sau de instanţa de judecată.
Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului
competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate.
Publicitatea ipotecară.
Orice sarcină reală imobiliară trebuie supusă publicităţii, spre a deveni opozabilă faţă
de terţi.
Art. 93 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară al judecătoriilor
prevede că “Înscrierea în Cartea funciară a actului juridic are ca efect opozabilitatea faţă de eventualii
titulari de drepturi reale imobiliare cu acelaşi obiect, de la acelaşi autor, care au efectuat această operaţiune
sau au efectuat-o ulterior”.
Rangul înscrierii e determinat de data şi ora înscrierii.
Rangul poate fi schimbat prin convenţia părţilor pentru ipoteci.
Înscrierea ipotecii se face în Cartea funciară de la judecătoria din raza teritorială a căruia se află
situat imobilul.
Terţii în materie de publicitate imobiliară sunt creditorii chirografari, ceilalţi creditori ipotecari,
precum şi dobânditorii ulteriori ai imobilului.
În caz de concurs între doi creditori de rang diferit, cel cu rang prioritar – deci cel care a înregistrat
ipoteca mai întâi – va avea dreptul să se despăgubească integral din preţul imobilului ipotecat, şi apoi din
restul celălalt creditor.
Întabularea se face la cerere, pe baza titlului dreptului, în temeiul încheierii judecătorului de carte
funciară.
Înscrierea ipotecii în Cartea funciară va menţiona:
1) identificarea persoanei în favoarea căreia se înscrie ipoteca;
2) titlul juridic ce justifică garanţia ipotecii;
3) cuantumul creanţei;
4) specificul creanţei (preţ, daune, rentă, etc.).
Urmărirea creanţei ipotecare se notează în cartea funciară.
Dobânzile, rentele sau celelalte prestaţiuni scadente după notare vor avea rangul ipotecar al
ipotecii.
Înscrierea ipotecii convenţionale, conservă dreptul de ipotecă timp de 15 ani de la data
înregistrării, după care se perimă.
Pentru a conserva efectele înscrierii iniţiale, este necesar ca înainte de expirarea termenului menţionat să se
procedeze la reînnoirea înscrierii.
Ştergerea (radierea) şi reducerea inscripţiilor ipotecare.
Dacă datoria a fost achitată în întregime, ipoteca rămâne fără obiect, iar înscrierea ei trebuie să fie
ştearsă (radiată).
Dacă plata a fost numai parţială, inscripţia urmează a fi restrânsă prin operaţia denumită reducerea
inscripţiei.
Radierea şi reducerea se realizează prin efectuarea unei menţiuni în registrul în care s-a făcut înscrierea.
Efectele ipotecii
A. Faţă de debitor. Debitorul păstrează mai departe detenţia bunului ipotecat. El are dreptul
să-i culeagă fructele ca orice proprietar. Debitorul îl poate şi înstrăina, dar ipotecat, adică grevat de
ipotecă.
B. Faţă de creditor. Creditorul ipotecar are dreptul să urmărească bunul în mâinile oricui s-ar
găsi. Are deci un drept de urmărire şi un drept de preferinţă.
C. Efecte faţă de terţii dobânditori ai imobilului. Dobânditorul poate opune creditorului
excepţii şi de asemenea:
• poate recurge la procedura purgăi pentru degrevarea imobilului de ipotecă;
• poate să-l plătească pe creditorul urmăritor, caz când se subrogă în drepturile acestuia;
• poate delăsa imobilul în mâna creditorului după o anumită procedură, caz în care
urmărirea se va face fără participarea sa;
• poate lăsa ca procedura executării silite să-şi urmeze cursul împotriva sa.
În toate ipotezele el are recurs în garanţie de drept, împotriva debitorului principal.
Stingerea ipotecii poate avea loc:
- pe cale accesorie, ca urmare a stingerii raportului de obligaţie garantat;
- pe cale principală, prin moduri proprii de încetare, independente de raportul principal,
cum sunt:
• renunţarea creditorului la ipotecă;
• purga obţinută de dobânditorul imobilului ipotecat;
• prescripţia;
• anularea actului constitutiv al ipotecii;
• rezoluţiunea dreptului de proprietate al constitutorului;
• pieirea imobilului (garanţia se strămută asupra indemnităţii de asigurare);
• exproprierea imobilului (ipoteca la fel se strămută asupra despăgubirilor).
8. PRIVILEGIILE
Definiţie. Privilegiile sunt acele garanţii care conferă titularului dreptul de preferinţă în
realizarea creanţei, chiar şi înaintea creditorilor ipotecari.
Sediul materiei îl constituie, art. 1722-1745, 1780-1815 C.civil, şi art. 409 din Codul de
procedură civilă.
Privilegiile se pot clasifica în trei categorii:
• privilegii generale:- asupra tuturor bunurilor debitorului, mobile şi imobile;
- asupra tuturor bunurilor mobile;
• privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile;
• privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile.
Natura juridică
Privilegiile pot fi calificate, în unele situaţii, ca fiind drepturi reale, titularul privilegiului
beneficiidn atât de dreptul de urmărire al bunului ce face obiectul privilegiului, cât şi de dreptul de
preferinţă. Este cazul privilegiilor imobiliare şi al unor privilegii mobiliare, cum ar fi privilegiul
creditorului gajist.
În alte situaţii, privilegiile apar ca simple cauze de preferinţă a unor creditori chirografari, care vor
fi despăgubiţi cu preferinţă (art. 409 C.pr.civ.).
Privilegii generale
Privilegiile generale se pot grupa în două categorii:
A) Privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile cum sunt:
a) privilegiul cheltuielilor de judecată;
b) al statului pentru obligaţiile, persoanelor fizice sau juridice, de plată a impozitelor care fac
obiectul Ordonanţei Guvernului nr.11/1996 privind executarea creanţelor bugetare.
B) Privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile. Ele privesc bunurile mobile,
dar se pot extinde şi asupra celor imobile, după îndestularea creditorilor ipotecari şi privilegiaţilor
ipotecari.
Ordinea în care se execută privilegiile asupra tuturor mobilelor e stabilită de art. 1729 C.civ.,
astfel:
• cheltuielile de judecată făcute în interesul comun al creditorilor;
• cheltuielile de înmormântare;
• cheltuielile pentru îngrijirea medicală (a ultimei boli) pe un an de zile;
• creanţe care rezultă din retribuţia curentă a anilor de serviciu şi a celor ce lucrează cu
ziua;
• preţul obiectelor de subzistenţă al debitorului şi familiei sale timp de 6 luni.
Art. 409 C.pr.civ. stabileşte, în ceea ce privesc veniturile debitorului din muncă, următoarea
ordine:
• obligaţii de întreţinere;
• plata despăgubirilor pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări
corporale;
• plata datoriilor către stat izvorâte din impozite şi taxe;
• plata despăgubirilor pentru repararea pagubelor cauzate patrimoniului statului;
• toate celelalte datorii.
În prezent, creanţele ce constau în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume care, în
conformitate cu Legea finanţelor publice, constituie creanţe bugetare, se execută potrivit ordinei de
preferinţă stabilită de art. 71 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996.
Ordinea de preferinţă este următoarea:
a) creanţele reprezintă cheltuielile făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor al căror
preţ se distribuie;
b) creanţe reprezentând salariile şi alte datorii asimilate acesora, pensii, ajutoare pentru
incapacitate de muncă, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor
cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
c) creanţele care rezultă din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau alte sume
plătite periodic pentru asigurarea mijloacelor de existenţă;
d) creanţele statului din impozite, taxe şi alte obligaţii fiscale;
e) creanţe din împrumuturi de stat;
f) creanţe ce reprezintă despăgubiri pentru repararea pagubelor produse proprietarilor
publici prin fapte ilicite;
g) creanţe izvorând din împrumuturi bancare, livrări de produse, prestări de servicii sau
alte lucrări, precum şi din chirii;
h) creanţe ce reprezintă amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale, după caz;
i) alte creanţe.
În cazul creanţelor de acelaşi rang, suma se repartizează între creditori proporţional cu creanţa
fiecăruia.
Privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile.
Ele pot fi grupate în trei categorii, care cuprind cele 8 cazuri prevăzute de Codul civil (art. 1730
C.civ.):
A.- privilegii recunoscute pe baza constituirii exprese sau tacice a unui gaj (ex. privilegiul creditorului
gajist asupra bunului ce face obiectul gajului, a cărăuşului pentru cheltuielile de transport);
B.- privilegii speciale recunoscute creditorilor pe ideea creşterii, sporirii patrimoniului debitorului (ex.
privilegiul vânzătorului unui bun mobil cât timp bunul se află la cumpărător, privilegiul care garantează
creanţa de plată a preţului);
C.- privilegii speciale recunoscute creditorilor pentru faptul conservării unor bunuri în patrimoniul
debitorului.
În ordinea de preferinţă stabilită de Codul civil, cheltuielile de conservare a lucrului premerg celelalte
privilegii speciale imobiliare.
CAPITOLUL XV
- FAPTA ILICITA CAUZATOARE DE PREJUDICIU
IZVOR DE OBLIGATII CIVILE (RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ)
Temeiul răspunderii civile delictuale …………………………………………………………... 78
Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală, comparaţie ………………………... 78
Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală, comparatie,
cumulul celor două răspunderi ……………………………………………….………….......... 79
Răspunderea civilă pentru fapta proprie, conditii generale ale răspunderii ….…………... 81
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanelor juridice ……………..... 83
Teste ……………………………………………………………….…………………………...... 85
CAPITOLUL XVI
- RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA
Răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori ………………………………........ 86
Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a meştesugarilor
pentru faptele ucenicilor ………………………………………………………………......……. 88
Răspunderea comiţentilor pentru faptele prepuşilor ……………………….………….......... 89
Teste ………………………………………………………………………..…………......……… 92
CAPITOLUL XVII
- RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE
ANIMALE, DE EDIFICII ŞI DE LUCRURI ÎN GENERAL
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale …………………………………......… 93
Răspunderea pentru ruina edificiului …………………………………………………......…… 94
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general ……………. …………....... 95
Teste ……………………………………………………………………….…………......……… 99
CAPITOLUL XVIII
- EFECTELE OBLIGAŢIILOR
Noţiuni generale …………………………………………………………………………………. 100
Executarea directă (în natură) a obligaţiilor. Plata ………………………..…………………. 100
Condiţiile plăţii …………………………………………………………………………………… 100
Executarea silită în natură a obligaţiilor ………………………………….………………….... 102
Executarea indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor ……………………...………………….. 103
Convenţii cu privire la răspundere ………………………………………..………………….... 105
Evaluarea despăgubirilor (a daunelor-interese) …………………………..………………….. 106
Teste ………………………………………………………………………………………………. 108
CAPITOLUL XIX
- TRANSMITEREA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE
Transmiterea obligaţiilor ………………………………………………………………………… 109
Transformarea obligaţiilor ………………………………………………………………………. 109
CAPITOLUL XX
- MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
Noţiune. Clasificări ………………………………………………………..…………………….. 111
Compensaţia ……………………………………………………………….……………………. 111
Confuziunea ……………………………………………………………….…………………….. 112
Dare în plată ……………………………………………………………….…………………….. 112
Remiterea de datorie ……………………………………………………………………………. 112
Imposibilitatea fortuită de executare ……………………………………...…………………… 113
Teste …………………………………………………………………………………………….... 114
CAPITOLUL XXI
- GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
Noţiunea garantării obligaţiilor. Arvuna ………………………………….………………….... 115
Clasificarea garanţiilor obligaţiilor ……………………………………….…………………..... 115
Fidejusiunea (cauţiunea) ………………………………………………….………………….... 116
Dreptul la retenţie ……………………………………………………………………………..... 117
Gajul …………………………………………………………………………………………....... 118
Regimul juridic al garanţiilor mobiliare ………………………………….…………………..... 119
Ipoteca ………………………………………………………………………………………....... 121
Privilegiile ……………………………………………………………….. ………………….......
123
Teste ……………………………………………………………………...…………………...... 126