1

UNIVERSITATEA BIOTERRA
FACULTATEA DE DREPT
PROF.UNIV.DR. IOAN DASCĂLU

DREPT ADMINISTRATIV
Sinteze

Bucureşti 2005
 2

C U P R I N S:

CAPITOLUL I................................................................................................................................4
NOŢIUNEA ŞI EVOLUŢIA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN ROMÂNIA .............................4
Secţiunea I - Noţiunea, obiectul şi conţinutul administraţiei publice .......................................... 4
Secţiunea a II-a - Privire istorică privind evoluţia administraţiei publice în România ............... 7
CAPITOLUL II ............................................................................................................................13
DREPTUL APLICABIL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ...........................................................13
Secţiunea I - Reglementarea juridică a administraţiei publice .................................................. 13
Secţiunea a II-a - Definiţia dreptului administrativ ................................................................... 13
Secţiunea a III-a - Izvoarele dreptului administrativ ................................................................. 14
Secţiunea a IV-a - Normele de drept administrativ ................................................................... 16
Secţiunea a V-a - Raporturile de drept administrativ ................................................................ 17
CAPITOLUL III ...........................................................................................................................19
STRUCTURA SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ..................................................19
Secţiunea I- Noţiuni generale privind structura sistemului administraţiei publice ................. 19
Secţiunea a II-a - Aspectul teritorial al structurii sistemului administraţiei publice ................. 20
Secţiunea a III-a - Aspectul funcţional a structurii sistemului administraţiei publice............ 21
CAPITOLUL IV ...........................................................................................................................23
STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A ORGANELOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
CENTRALE .................................................................................................................................23
Secţiunea I - Organele supreme ale administraţiei publice ....................................................... 24
Secţiunea a II-a - Organele centrale de specialitate ................................................................... 25
Secţiunea a III-a - Administraţia de stat din teritoriu ................................................................ 26
CAPITOLUL V ............................................................................................................................28
STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A ORGANELOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
LOCALE ......................................................................................................................................28
Secţiunea I - Administraţia publică locală în comune, oraşe şi municipii ................................ 28
Secţiunea a II-a - Administraţia publică în judeţe ..................................................................... 30
CAPITOLUL VI ...........................................................................................................................33
REGLEMENTAREA JURIDICĂ A DOMENIULUI PUBLIC ..................................................33
Secţiunea I - Conceptul şi caracteristicile domeniului public ................................................... 33
Secţiunea a II-a - Reglementarea juridică a domeniului public în ţara noastră ......................... 34
CAPITOLUL VII .........................................................................................................................36
FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARUL PUBLIC ..............................................................36
Secţiunea I - Serviciul public şi funcţia publică ........................................................................ 36
Secţiunea a-II-a - Funcţionarul public ....................................................................................... 38
Secţiunea a-III-a - Managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici ...................... 40
Secţiunea a IV-a Evaluarea activităţii şi cariera funcţionarilor publici ..................................... 41
Secţiunea a V-a Modificare şi încetarea raporturilor de lucru................................................... 42
CAPITOLUL VIII ........................................................................................................................44
DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNCŢIONARILOR PUBLICI .......................................44
Secţiunea I - Drepturile funcţionarilor publici prevăzute în Legea ........................................... 44
nr.188/1999 ................................................................................................................................ 44
Secţiunea a-II-a Îndatoririle funcţionarilor publici................................................................... 46
CAPITOLUL IX ...........................................................................................................................49
RĂSPUNDEREA FUNCŢIONARILOR PUBLICI ....................................................................49
 3
Secţiunea I - Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici ................................................ 49
Secţiunea a-II-a Răspunderea contravenţională (art.76) .......................................................... 54
Secţiunea a-III-a Răspunderea civilă (art.77) ........................................................................... 54
Secţiunea a-IV-a Răspunderea penală ...................................................................................... 54
CAPITOLUL X ............................................................................................................................57
ACTIVITATEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ........................................................................57
Secţiunea I - Formele activităţii administraţiei publice ............................................................. 57
Secţiunea a II-a - Operaţiunile administrative şi materiale ....................................................... 58
Secţiunea a III-a Contractele administrative ............................................................................. 59
CAPITOLUL XI ...........................................................................................................................61
ACTUL ADMINISTRATIV ........................................................................................................61
Secţiunea I -Noţiunea actului administrativ ............................................................................. 61
Secţiunea a-II-a - Clasificarea şi legalitatea actelor administrative ......................................... 63
Secţiunea a-III-a Emiterea actelor administrative ................................................................... 65
Secţiunea a-IV-a - Aplicarea şi executarea actelor administrative ........................................... 67
Secţiunea a-V-a - Suspendarea, revocarea şi anularea actelor .................................................. 68
administrative ............................................................................................................................ 68
CAPITOLUL XII .........................................................................................................................72
DECIZIA ADMINISTRATIVĂ ..................................................................................................72
Secţiunea I - Consideraţii generale privind decizia administrativă ........................................... 72
Secţiunea a-II-a - Evoluţia deciziei administrative în sistemul ................................................. 73
administraţiei publice ................................................................................................................ 73
CAPITOLUL XIII ........................................................................................................................77
ELEMENTE DE DREPT CONTRAVENŢIONAL ....................................................................77
Secţiunea I-a – Consideraţii generale privind abaterea contravenţională şi răspunderea
contravenţională ........................................................................................................................ 77
Secţiunea II-a - Elemente constitutive ale contravenţiei .......................................................... 79
Secţiunea III-a Cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea
contravenţională ........................................................................................................................ 80
Secţiunea IV –a - Categorii de sancţiuni administrativ-contravenţionale ................................ 84
Secţiunea V-a - Constatarea contravenţiilor ............................................................................. 86
Secţiunea VI-a - Aplicarea sancţiunilor contravenţionale ........................................................ 87
Secţiunea VII-a - Plângerea ...................................................................................................... 89
Secţiunea VIII-a - Executarea sancţiunilor contravenţionale constatate prin acte
contravenţionale ........................................................................................................................ 92
CAPITOLUL XIV ........................................................................................................................95
CONTROLUL ACTIVITĂŢII ORGANELOR ...........................................................................95
ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ....................................................................................................95
Secţiunea I - Importanţa controlului în activitatea administraţiei publice................................. 95
CAPITOLUL XV .......................................................................................................................101
CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV .....................................................................................101
Secţiunea I - Noţiunea de contencios administrativ ................................................................ 101
Secţiunea a II-a - Condiţiile exercitării acţiunii în justiţie în baza Legii contenciosului
administrativ ............................................................................................................................ 103
Secţiunea a III-a - Actele administrative exceptate de la controlul ......................................... 106
judecătoresc ............................................................................................................................. 106
Secţiunea a IV-a Procedura contencioasă................................................................................ 109
 4

CAPITOLUL I
NOŢIUNEA ŞI EVOLUŢIA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN
ROMÂNIA

După ce veţi citi acest capitol puteţi să:

¾ definiţi corect administraţia publică
¾ faceţi distincţia între administraţia particulară şi administraţia publică
¾ cunoaşteţi conţinutul administraţiei publice
¾ ştiţi evoluţia principiilor de funcţionare ale administraţiei

Secţiunea I - Noţiunea, obiectul şi conţinutul administraţiei publice

1. Etimologia.
Dreptul administrativ, nu poate fi studiat şi aplicat în afara relaţiilor sociale
cărora li se adresează şi pe care le reglementează. Identificarea obiectului specific
de reglementare presupune înainte de toate, fundamentarea noţiunii centrale din
sfera de cuprindere a acestui drept.
În dreptul administrativ, valoarea de noţiune centrală este reprezentată de
sintagma "administraţie publică". Înţelegerea noţiunii administraţiei publice este
posibilă dacă se porneşte de la noţiunea generală de administraţie, pentru ca în
funcţie de aceasta să se desemneze ceea ce este specific administraţiei publice.
Etimologic, cuvântul administraţie provine din limba latină şi este format din
prepoziţia ad=la, către şi minister=servitor, supus mai mic. De aici cuvântul
administer, care apare într-o semnificaţie directă: ajutor al cuiva, slujitor, executant.
Plecându-se de la sensul etimologic, cuvântul administraţie a ajuns cu timpul să
desemneze orice fel de activitate care este îndeplinită la ordinele cuiva.
 5
Administraţia poate fi particulară sau publică. Ceea ce ne poate fi de folos în
această privinţă este noţiunea de fapt administrativ.
Faptul administrativ este un fapt social, ceea ce înseamnă că, acesta nu poate
exista decât în cadrul unei grupări sociale stabile. Trăsăturile sale caracteristice
subliniază deosebirile esenţiale dintre cele două tipuri de administraţie.
Dacă gruparea socială are caracter particular şi urmăreşte realizarea unor
interese particulare, administraţia respectivă este o administraţie particulară.
Dacă gruparea socială se constituie după criterii politice urmărind realizarea
unui interes general, administraţia va avea un caracter public, iar funcţionarii vor fi
publici.
2. Noţiunea de administraţie publică.
Noţiunea de administraţie publică, este categorie distinctă faţă de categoria
administraţiilor particulare. Această noţiune trebuie definită atât ca activitate, cât şi
ca sistem de organizare.
În sensul de activitate, noţiunea administraţiei publice este fixată de Legea nr.37
din 1990, cu privire la organizarea şi funcţionarea guvernului, care arată în art.1 că
"guvernul exercită administraţia publică pe întreg teritoriu ţării". În cadrul aceleiaşi
legi, art.14, se arată că, guvernului îi revine atribuţia "de a asigura executarea de
către administraţia publică, a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în
aplicarea acestora". Analiza acestui text evidenţiază faptul că, administraţia publică
este alcătuită dintr-un sistem de organe care au menirea de a organiza executarea
legii şi a executa legea.
 6

3. Obiectul administraţiei publice.

Scopul şi raţiunea administraţiei publice este servirea interesului colectiv.
Interesul colectiv este altceva decât interesul general al societăţii organizate în stat.
Administraţia publică realizează interesul general, care este exprimat prin
lege, printr-o activitate de organizare şi executare a legii.
Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor care exprimă interesele
generale ale societăţii organizate în stat, dar şi ale unor colectivităţi distincte,
necunoscute ca atare de stat, valori care sunt formulate prin legi de organele puterii
legiuitoare. În sinteză, obiectul administraţiei publice îl reprezintă acţiunea de
organizare şi executare a legii.
4. Conţinutul administraţiei publice.
Din punct de vedere al conţinutului administraţiei publice, se disting două mari
categorii de activităţi:
- activităţi cu caracter de dispoziţie;
- activităţi cu caracter de prestaţie.
a) Activităţi cu caracter de dispoziţie.
Activitatea de organizare şi de executare a legii presupune, stabilirea
comportamentului pe care trebuie să-l urmeze subiecţii de drept (persoane fizice şi
juridice). Administraţia publică ca autoritate, pe baza şi-n executarea legii, solicită
persoanelor fizice sau juridice să urmeze o anumită conduită, care presupune o
acţiune permisivă sau o interdicţie în comportamentul social.
Activitatea executivă cu caracter de dispoziţie se realizează prin acte juridice şi
prin fapte materiale de către organele administraţiei publice, de funcţionarii
acestora.
b) Activităţi executive cu caracter de prestaţie.
Activitatea prestatoare se realizează în limitele legii sau la cererea persoanelor
fizice şi persoanelor juridice şi chiar a diferitelor organe ale statului.
 7
Organele administraţiei publice şi funcţionarii acestora sunt abilitate să realizeze
prestaţii publice în cele mai diverse domenii: gospodărie comunală şi locativă,
ocrotirea mediului ambiant, servicii poştale, transport în comun, televiziune, radio,
asistenţă medicală, activităţi culturale, sportive, educative, etc.
Activităţile executive cu caracter de prestaţie se realizează atât prin acte
juridice, cât şi prin operaţii materiale.
În concluzie, administraţia publică poate fi definită şi caracterizată ca
activitate de organizare şi de executare în concret a legii, cu caracter dispozitiv
şi prestator, care se realizează de către autorităţile administraţiei publice, dar
şi de alte organe ale statului şi chiar de organizaţii particulare.
Secţiunea a II-a - Privire istorică privind evoluţia administraţiei publice în
România.

Secţiunea a II-a - Privire istorică privind evoluţia administraţiei publice

în România

1. Administraţia publică până la Regulamentul Organic (1831-1832).

Istoria de început - ca de altfel şi peste timp - este strâns legată de viaţa,
moravurile, legile şi dreptul poporului român asupra destinelor sale.
Existenţa şi evoluţia societăţii omeneşti nu poate fi concepută fără asigurarea
liniştii şi ordinii publice, fără recunoaşterea şi respectarea personalităţii umane,
atribute fundamentale ale oricărei comunităţi omeneşti.
Dacă avem în vedere, sensul strict etimologic al termenului de "administraţie",
trebuie să admitem că, o anume administraţie a existat şi în comuna primitivă, la
nivelul ginţii, tribului şi apoi al uniunilor de triburi. Este greu să "delimităm", prin
prisma noţiunilor contemporane, realităţile societăţii prestatale, dar nici un
cercetător nu se îndoieşte că, în acea organizare s-au găsit germenii pentru
activitatea politică, legislativă, judecătorească şi administrativă.
 8
Juridic şi social, organele cărora le era încredinţată păstrarea ordinii publice,
îndeosebi, conducătorii obştii, aveau menirea să orânduiască viaţa comunităţii, să-i
asigure traiul cotidian, ordinea şi liniştea necesare.
De aici, nu trebuie înţeles că, în orânduirea gentilică - tribală a existat o
administraţie sub forma unui aparat specializat, ca în orânduirile social-istorice,
ulterioare.
Către sfârşitul orânduirii comunei primitive, mijloacele de muncă se
îmbunătăţesc şi se perfecţionează, conducând la transformarea produselor în
mărfuri, la apariţia schimbului, a banilor şi a proprietăţii private, elemente care au
făcut posibilă afirmarea unor noi realităţi economice şi sociale.
Pe fondul acestor prefaceri şi în scopul soluţionării noilor imperative ale
progresului uman, apare cea mai complexă suprastructură din istoria societăţii,
anume statul.
În vederea conservării unităţii şi integrităţii statale, au fost create instituţii
specializate, armata, iar pentru asigurarea liniştii şi ordinii fără de care nici o
societate nu se poate menţine şi dezvolta, sunt înfiinţate, poliţia, justiţia şi
închisorile.
Se poate cu uşurinţă intui că, în întreg mileniul întâi de după retragerea romană
de pe pământurile Daciei, serviciile administrative au fost asigurate de obştea
validă, obicei transmis peste veacuri până azi.
În secolele XVII-XVIII, Principatele Româneşti, Moldova şi Muntenia, nu
aveau o administraţie propriu-zisă, asemănătoare celei moderne. Ordinea publică,
siguranţa persoanelor şi a bunurilor erau încredinţate capilor oştirii. În Moldova,
capul poliţiei era Hatmanul, iar în Muntenia, marele Spătar. Ei aveau în subordine
pe ispravnici şi pârcălabi, pe privighetorii ocoalelor, căpitanii de oraş şi de
frontieră, polcovnicii de poteră, precum şi pe seimeni, zapcii şi străjeri.

2. Administraţia publică până la Unirea Principatelor Române.

 9
Regulamentul Organic a fost pus în aplicare în Muntenia în iulie 1830 şi în
Moldova, la 4 ianuarie 1832. Este prima lege care organizează administrativ cele
două principate. În Regulamentul Organic găsim geneza guvernului şi a
ministerelor. Guvernul era numit sfatul administrativ, compus din marele vornic,
marele vistier şi secretarul sfatului.
preşedinţia Domnului care convoca sfatul administrativ ordinar.
Separarea administraţiei de justiţie prin crearea de judecătorii şi de instanţe
judecătoreşti şi interzicerea organelor administrative de a judeca, a fost concretizată
în Regulamentul Organic.
În cadrul organizării administrative a celor două principate a fost înfiinţată
poliţia în oraşe şi judeţe.

3. Administraţia publică de la Unirea Principatelor până în perioada regimurilor

autoritare

Administraţia publică centrală este reprezentată de Guvern. Guvernul propriu-

zis apare ca o creaţie a Unirii Principatelor în urma Statutului dezvoltător al
Convenţiei de la Paris din 1858 care foloseşte termenul de Guvern şi pe acela de
prim-ministru, funcţie în care pentru prima dată a fost numit Mihail Kogălniceanu.
În conformitate cu Constituţia din 1866, considerată de drept prima Constituţie a
statului român, puterea executivă aparţine domnului, care o exercita prin Guvern,
cu ajutorul membrilor acestuia, care erau miniştri.
Administraţia locală a fost reorganizată, prin Legea Comunală din 1 aprilie 1864
şi Legea privind înfiinţarea consiliilor judeţene din 2 aprilie 1864.
În această perioadă istorică, legea lui Vasile Lascăr din 19 decembrie 1902,
unifică poliţia administrativă şi comunală. Este prima lege organică a poliţiei care
înalţă edificiul poliţiei generale a statului pe o temelie unitară, concepută pe
realităţi româneşti şi după principii ştiinţifice moderne.
 10
Potrivit Constituţiei din 1923, socotită a fi cea mai democratică din Europa
acelor ani, guvernul exercita puterea executivă în numele regelui, iar atunci când se
întruneau, alcătuia Consiliul de Miniştri, care era prezidat de acela care era
însărcinat de rege cu formarea guvernului.

4. Administraţia publică în regimurile politice totalitare.

A. Dictatura regală.
În 10-11 februarie 1938, se instaurează în România, un regim autoritar prin
proclamarea dictaturii regale. Din punct de vedere al dezvoltării dreptului, această
perioadă se distinge printr-o intensă activitate de codificare şi prin introducerea în
dreptul nostru a unor principii şi instituţii noi, legate de instaurarea regimului de
autoritate. Caracteristica esenţială a noului regim instaurat este restrângerea
drepturilor şi libertăţilor democratice, renunţarea la unele principii clasice ale
democraţiei burgheze.
În primul rând, intră în vigoare o nouă Constituţie, la 27 februarie 1938, care
reprezintă un pas înapoi în ce priveşte viaţa democratică în România.
B. Dictatura militară.
La 8 septembrie 1940, prin decretul Regal nr.3052, a fost suspendată Constituţia
din 1938, se dizolvă Parlamentul şi guvernarea ţării se realizează fără existenţa unei
constituţii. La baza noului regim constituţional se găsesc decrete-legi din
septembrie 1940.
C. Dictatura comunistă.
După 23 august 1944, dreptul a contribuit la desfăşurarea proceselor postbelice
aşa cum au fost impuse de puterea sovietică şi aduse la îndeplinire de noile
autorităţi. Din punct de vedere al izvoarelor, dreptul acestei etape a avut ca
trăsătură fundamentală abrogarea legislaţiei din perioada dictaturii militare.
 11
După alegerile din noiembrie 1946 şi abolirea monarhiei de la 30 decembrie
1947, a fost adoptată Constituţia din 13 aprilie 1948, care prevedea că, guvernul
este organul suprem executiv şi administrativ, fiind compus din: primul ministru,
vicepreşedinţi şi miniştri. Termenul de "Guvern" era echivalent cu acela de
"Consiliu de Miniştri", iar termenul de "Preşedinte al Consiliului de Miniştri" cu
acela de "Prim-ministru".
Guvernul era abilitat să organizeze şi să conducă administraţia statului,
coordona activitatea ministerelor, dirija şi planifica economia naţională, precum şi
finanţele publice, organiza armata şi stabilea instituţiile ordinii şi liniştii publice.
În anul 1952, este elaborată şi intră în vigoare Constituţia care renunţă la
ambiguitatea terminologică, menţinând denumirea de Consiliu de Miniştri, dar
adăugând că, în compunere intră preşedintele său, vicepreşedinţii şi miniştrii.
Constituţia din 1965, a accentuat centralizarea conducerii în toate domeniile de
activitate, întărirea rolului partidului comunist, partid unic de guvernământ.
5. Administraţia publică din România după prăbuşirea regimului
totalitar.
După înlăturarea de la putere a regimului comunist şi dizolvarea acestuia, au
fost abrogate din Constituţie, celelalte legi ori alte acte normative referitoare la
organele centrale şi locale ale puterii şi administraţiei de stat, normele care
încătuşau funcţionarea în condiţii democratice a administraţiei.
Constituţia din anul 1991 revizuită în 2003 aduce importante inovaţii cu privire
la organizarea şi funcţionarea Guvernului României, actele pe care acesta le emite,
raporturile cu Parlamentul sau cu Preşedintele.
În esenţă, Constituţia prevede că, guvernul exercită conducerea generală a
administraţiei publice şi asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării.

Cuvinte cheie:
¾ Administraţie publică – activitate de organizare şi executare a legii
 12
¾ Autoritate publică – organe ale statului care desfăşoară activităţi
administrative
Întrebări:
1. Ce este administraţia publică?
2. Care este obiectul administraţiei publice?
3. Care este conţinutul administraţiei publice?
 13

CAPITOLUL II
DREPTUL APLICABIL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

După ce veţi citi acest capitol puteţi să:

¾ definiţi corect dreptul administrativ
¾ punctaţi izvoarele dreptului administrativ
¾ cunoaşteţi conţinutul normelor de drept administrativ
¾ prezentaţi elementele specifice raportului de drept administrativ

Secţiunea I - Reglementarea juridică a administraţiei publice

Administraţia publică ca fapt social şi ca specie a activităţii publice se află

sub incidenţa unor norme juridice.
Ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce formează
obiectul administraţiei publice reprezintă "dreptul aplicabil administraţiei publice".

Secţiunea a II-a - Definiţia dreptului administrativ

Dreptul administrativ reglementează în fond, două categorii de

raporturi sociale:
a) raporturi sociale care privesc aplicarea legii, şi respectiv, prestarea de
servicii publice, în limitele legii, de către structuri statale şi alte subiecte
publice şi
b) raporturi sociale care privesc soluţionarea litigiilor dintre autorităţile
"administraţiei publice" şi cetăţeni.
Dreptul administrativ poate fi definit ca ramura dreptului public care
reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe
 14
cele de natură conflictuală, dintre autorităţile administraţiei publice sau alte
autorităţi statale, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte
administrative ale acestor autorităţi, pe de altă parte.

Secţiunea a III-a - Izvoarele dreptului administrativ

1. Sfera izvoarelor dreptului administrativ.

Izvoarele de drept sunt formele de exprimare a normelor juridice.1 Sensul
juridic al conceptului de izvor de drept este singurul care exprimă obligativitatea
normei, ca urmare a instituirii sale printr-un act normativ. Pluralitatea şi ierarhia
acestor acte - Constituţia, legea, hotărârea etc - în cadrul unui sistem legislativ
reflectă, forţa juridică a normelor pe care le cuprind, legitimitatea lor, în funcţie de
prevederile actului legislativ supraordonat.
2. Constituţia.
Constituţia este sursa directă sau indirectă a tuturor prerogativelor de
"administraţie publică". În art.3 alin.3 cu privire la enumerarea valorilor supreme în
statul român, ca stat de drept, democratic şi social (drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, pluralismul politic etc), valori
garantate de normele constituţionale, se stabileşte sensul şi pentru activitatea
oricărei autorităţi a administraţiei publice. Apoi, în Titlul III, sunt prevăzute
prerogativele administrative ale Preşedintelui României şi ale Guvernului şi sunt
precizate normele esenţiale privind administraţia publică centrală de specialitate,
respectiv, administraţia publică locală.
 15
3. Legea.
Atât legile organice, cât şi legile ordinare sunt izvoare de drept administrativ,
în măsura în care reglementează relaţii sociale şi fac obiectul administraţiei publice.
În special, legile organice cuprind dispoziţii care vizează atât structural, cât şi
funcţional, administraţia publică.
4. Tratate şi convenţii internaţionale
Un tratat internaţional devine izvor de drept administrativ, în următoarele
condiţii:
- are aplicaţie directă, nemijlocită;
- este ratificat conform dispoziţiilor Constituţiei;
- cuprinde reglementări din sfera de aplicare a dreptului administrativ.
5. Actele administraţiei publice centrale.
Dreptul administrativ are şi izvoare proprii, în sensul că, unele organe ale
administraţiei publice au competenţa de a emite acte normative pe baza şi în
executarea legii.
În categoria acestor izvoare se înscriu actele Guvernului. Guvernul, ca organ
al puterii executive, adoptă în vederea exercitării funcţiilor sale, hotărâri, ordonanţe
şi regulamente, pe baza şi în executarea legii.
Ministerele prin organele unipersonale şi colegiale, emit ordine şi
instrucţiuni care stau la baza organizării şi funcţionării activităţii lor.
6. Actele administraţiei publice locale.
În conformitate cu prevederile Legii nr.69/1998, modificată prin Legea nr.
215/2001 privind administraţia publică locală, următoarele autorităţi administrative
emit acte administrative cu caracter normativ, în vederea îndeplinirii sarcinilor
administrative:
- prefectul emite ordine (art.103);
- comisia administrativă emite hotărâri (art.109);
- consiliul judeţean emite hotărâri (art.62);
 16
- delegaţia permanentă a Consiliului judeţean emite decizii (art.64);
- Consiliul local decide prin hotărâri (art.29);
- primarul emite dispoziţii (art.45).
7. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ.
Cutuma este admisă ca izvor de drept administrativ, numai dacă sunt
îndeplinite două condiţii:
a) practică îndelungată;
b) convingere cu caracter obligatoriu.
Jurisprudenţa trebuie să fie şi la noi, izvor de drept, întrucât este în tradiţia
democratică din ţara noastră ca practica judiciară să fie izvor de drept, deci trebuie
admis şi pentru contenciosul administrativ.
Doctrina este uneori, izvor de drept, cu atât mai mult cu cât are o influenţă
decisivă asupra jurisprudenţei.

Secţiunea a IV-a - Normele de drept administrativ

Normele de drept administrativ sunt cuprinse în diferite acte juridice

normative şi îmbracă diferite forme (a nu se confunda normele de drept
administrativ cu actele administrative normative).
Pe baza unor criterii, se pot identifica patru categorii de norme juridice, după
cum urmează:
- norme juridice care se referă la acele relaţii sociale care privesc înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei publice;
- norme juridice care reglementează relaţiile sociale ce se formează în
exercitarea competenţei;
- norme juridice care reglementează procedura activităţilor desfăşurate de
autorităţile administraţiei publice;
 17
- norme juridice care reglementează raporturile organelor administraţiei
publice, cu persoanele fizice şi juridice nestatale, drepturile şi obligaţiile
acestora în raporturile cu autorităţile administrative.
Referindu-ne la structura logico-juridică a normei de drept administrativ
constatăm ca la orice normă, o structură trihotomică, cuprinzând trei elemente:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea, numai că, ipoteza este, de obicei, foarte dezvoltată,
iar dispoziţia, în general, se prezintă sub formă imperativă.

Secţiunea a V-a - Raporturile de drept administrativ

Relaţiile sociale ce fac obiectul acestei ramuri de drept devin raporturi de drept
administrativ. Ţinând seama de aspectele precizate cu privire la obiectul dreptului
administrativ, vom spune că, raporturile de drept administrativ sunt relaţiile
sociale care au fost reglementate direct sau indirect, adică prin intervenţia unor
fapte juridice, de către normele dreptului administrativ.
După părerea multor autori, în dreptul administrativ, raporturile se pot grupa în
trei categorii:
a) de subordonare;
b) de participare;
c) de colaborare
În raporturile de subordonare, subiectul subordonat este purtătorul autorităţii
publice, care, fie în baza autorităţii ierarhice, fie a prerogativelor de putere pentru
realizarea interesului public dispune, cu privire la comportamentul celuilalt subiect,
fiind raporturi care apar între o autoritate a administraţiei publice, pe de o parte, şi
alt subiect de drept, pe de altă parte (o altă autoritate publică, o persoană juridică, o
persoană fizică).
În raporturile de colaborare, subiectele participante sunt pe picior de egalitate,
chiar dacă unul, în mod obligatoriu, este autoritate a administraţiei publice.
Raporturile de colaborare apar, de regulă, între două autorităţi ale administraţiei
 18
publice, care acţionează împreună, exercitându-şi fiecare competenţa pentru
aplicarea legii. Ele pot apare şi între o autoritate a administraţiei publice, şi o
persoană juridică sau o persoană fizică, când acestea sunt atrase la prestarea unor
servicii publice.
Raporturile de participare se formează între titularii diferitelor competenţe ai
funcţiilor, în cadrul sistemului administraţiei publice. Titularii diferitelor
competenţe sau funcţii participă la realizarea unor sarcini care aparţin
administraţiei publice. (ex.participarea la realizarea activităţii de administraţie
publică în colegiile ministerelor, în senatele universităţilor etc).

Cuvinte cheie:
Drept administrativ - ramura dreptului public care reglementează relaţiile
sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală,
dintre autorităţile administraţiei publice sau alte autorităţi statale, pe de o parte, şi
cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorităţi, pe de
altă parte.
Izvoare de drept – forme de exprimare a normelor juridice
Întrebări:
1. Ce este dreptul administrativ?
2. Care sunt izvoarele dreptului administrativ?
3. Care este structura logico-juridică a normei de drept administrativ?
4. Care sunt ramurile dreptului administrativ?
5. Care sunt raporturile de drept administrativ?
 19

CAPITOLUL III
STRUCTURA SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

După ce veţi citi acest capitol puteţi să:

¾ înţelegeţi construcţia sistemului administraţiei publice
¾ faceţi distincţia între organele centrale şi cele locale ale administraţiei
publice
¾ explicaţi semnificaţia descentralizării administrative pe baza principiului
autonomiei locale

Secţiunea I- Noţiuni generale privind structura sistemului

administraţiei publice

Prin structura sistemului administraţiei publice înţelegem felul în care se

organizează realizarea administraţiei publice ca activitate.
Ca activitate, administraţia publică înseamnă organizarea executării şi
executarea legii în cele mai diferite domenii de activitate socială şi în raport cu
anumite colectivităţi umane care alcătuiesc sistemul social-global, în raport cu care
se realizează administraţia publică. Primul criteriu de organizare a colectivităţilor
sociale este cel teritorial care se referă la întreaga populaţie a ţării şi se aplică pe
întreg teritoriul statului şi în unităţile teritorial-administrative ale acestuia.
Un alt criteriu de construcţie a sistemului administraţiei publice este cel
funcţional care scoate în evidenţă particularitatea domeniului în care se realizează
administraţia publică.
 20
Secţiunea a II-a - Aspectul teritorial al structurii sistemului
administraţiei publice

Administraţia publică, ca activitate, nu poate fi realizată dintr-un singur

centru aflat pe teritoriul statului, ci trebuie organizată în aşa fel încât să asigure
nevoile societăţii, în general, dar şi al colectivităţilor sociale din toate unităţile
teritorial administrative ale statului. Pentru acest lucru, organele administraţiei
publice sunt constituite în raport de teritoriul statului şi în funcţie de unităţile
administrativ teritoriale ale acestuia. La nivel central, există organe centrale ale
administraţiei publice cum ar fi ministerele, care au competenţă pe teritoriul întregii
ţări şi acţionează în diferite domenii şi ramuri de activitate de interes naţional.
În afara acestor organe centrale ale administraţiei publice şi unităţile lor în
teritoriu, în unităţile teritorial administrative ale statului mai sunt constituite şi
organele administraţiei locale, care realizează activităţi de interes local, legate de
viaţa şi activitatea oamenilor care alcătuiesc colectivităţile sociale din comune,
oraşe, municipii şi judeţe.
Construcţia organelor administraţiei locale, se face pe principul autonomiei
locale, ca principala caracteristică a sistemului de organizare democratică a statului
şi are la bază descentralizarea administrativă.
Pentru înţelegerea mai bine a acestor noţiuni, trebuie să facem comparaţie
între centralizarea şi descentralizarea administrativă.
Centralizarea administrativă presupune, din punct de vedere organizatoric,
subordonarea ierarhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale, iar din punct de
vedere funcţional, emiterea actului de decizie de către autorităţile centrale şi
executarea lor de către cele locale.
În ceea ce priveşte descentralizarea administrativă pe baza principiului autonomiei
locale, menţionăm că, din punct de vedere politic aceasta relevă democraţia,
 21
deoarece dă posibilitatea locuitorilor diferitelor localităţi să participe la gestiunea
publică.
Din punct de vedere administrativ, descentralizarea la nivel teritorial oferă
posibilitatea realizării unei administraţii în cunoştinţă de cauză şi în funcţie de
nevoile şi interesele locale, de către reprezentanţi ai colectivelor locale şi de
funcţionari care se află sub controlul administraţiei locale. Deci, descentralizarea
este opusă centralizării, rezolvarea problemelor locale nu se mai face de funcţionari
numiţi de la centru, ci de către cei aleşi de corpul electoral sau selectaţi pe bază de
concurs.
Autorităţile locale numai sunt subordonate celor centrale, iar actele lor (chiar
dacă nu sunt conforme cu legea) nu mai pot fi anulate de autorităţile centrale, ci de
către autorităţile din afara sistemului administrativ, din sfera puterii judecătoreşti,
ori în cadrul unui sistem jurisdicţional special constituit.

Secţiunea a III-a - Aspectul funcţional a structurii sistemului

administraţiei publice

Criteriul funcţional ne arată ce fel de activitate desfăşoară diferitele părţi

componente ale acestui sistem.
Structura funcţională a sistemului administraţiei publice cuprinde două
aspecte: cantitativ şi calitativ.
Aspectul cantitativ se referă la numărul organelor care compun sistemul
administraţiei publice, iar cel calitativ, la natura activităţii pe care aceste organe o
desfăşoară într-un domeniu sau altul de activitate.
Diversitatea sarcinilor pe care le realizează organele administraţiei publice
din punct de vedere funcţional, determină şi varietatea formelor de organizare.
Astfel, unele sunt organizate sub forma ministerelor, a unor agenţii, secretariate de
stat, primării, prefecturi, etc, iar altele, care îndeplinesc sarcini de prestaţie
 22
economică sau social culturală sunt organizate ca regii autonome, societăţi
comerciale, ca instituţii social culturale (universităţi, licee, spitale, teatre) etc.
Cuvinte cheie:
Structura sistemului administraţiei publice – modul în care se organizează
realizarea administraţiei publice ca activitate.
Centralizare administrativă - din punct de vedere organizatoric,
subordonarea ierarhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale, iar din punct de
vedere funcţional, emiterea actului de decizie de către autorităţile centrale şi
executarea lor de către cele locale.
Descentralizare administrativă - transferul unor atribuţii care revin
organelor centrale, unor organe subordonate care funcţionează în teritoriu şi care
din acest punct de vedere sunt organe locale, dar subordonate organelor centrale ale
administraţiei publice.
Întrebări:
1. Ce înţelegeţi prin structură a sistemului administraţiei publice?
2. Care sunt criteriile de construcţie a sistemului administraţiei publice?
3. Care este semnificaţia principiului autonomiei locale?
 23

CAPITOLUL IV
STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A ORGANELOR
ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

După ce veţi citi acest capitol puteţi să:

¾ Cunoaşteţi organele care compun administraţia publică centrală
¾ Prezentaţi atribuţiile specifice fiecărui organ din structura administraţiei
publice centrale
¾ Înţelegeţi natura relaţiilor ce pot interveni între aceste organe

Administraţia publică centrală cuprinde:

1. Organele supreme ale administraţiei publice:
a) Preşedintele României.
b) Guvernul.
2. Organele centrale de specialitate:
a) Ministerele şi alte organe subordonate Guvernului.
b) Autorităţile autonome.
3. Administraţia de stat din teritoriu:
a) Prefectul.
b) Serviciile descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe subordonate.
 24

Secţiunea I - Organele supreme ale administraţiei publice

A. Preşedintele României.
Ca şef al executivului, Preşedintele României are sarcina de a garanta
independenţa naţională, unitatea şi integritatea teritorială a ţării, ceea ce presupune,
în mod logic, ca Preşedintele să fie "comandantul forţelor armate". În vederea
realizării acestei sarcini, preşedintelui îi sunt prevăzute atribuţii în domeniul
apărării (declararea mobilizării sau respingerea unei agresiuni armate), precum şi în
situaţii excepţionale (instituirea stării de urgenţă sau a stării de asediu).
Atribuţiile principale ale Preşedintelui, în relaţia cu Guvernul, sunt următoarele:
a) desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim Ministru;
b) numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament;
c) revocarea şi numirea unor membrii ai Guvernului, în caz de remaniere;
d) consultarea Guvernului;
e) participarea la şedinţele Guvernului;
B. Guvernul.
Guvernul, este organul central al puterii executive care organizează realizarea
administraţiei publice pe întreg teritoriul ţării şi în toate domeniile de activitate
supuse reglementării legii.
Guvernul, atât în România, dar şi în celelalte state, are sarcina fundamentală
de a realiza politica naţiunii, el fiind iniţiatorul, modelatorul şi executorul măsurilor
de lansare economică, de scădere a inflaţiei şi stabilizare economică. Guvernul,
răspunde de ordinea publică, de apărarea naţională, precum şi de raporturile statului
român cu alte state.
Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor
acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. Totodată, are o serie de atribuţii ce ţin de
realizarea sarcinilor politice ale Guvernului.
 25
În baza legii, Guvernul îşi constituie un Birou executiv pentru rezolvarea
operativă a problemelor curente şi pentru urmărirea aducerii la îndeplinire a
măsurilor dispuse de Guvern.
Biroul executiv este compus din primul-ministru, miniştrii de stat, ministrul
finanţelor, ministrul justiţiei, ministrul de interne şi ministrul apărării naţionale.
Guvernul, are potrivit legii de organizare şi funcţionare următoarele atribuţii:
a. atribuţii în domeniul politico-administrativ
b. atribuţii în domeniul economiei naţionale
c. atribuţii în domeniul social

Secţiunea a II-a - Organele centrale de specialitate

Ministerele sunt organe centrale ale puterii executive care conduc şi

coordonează administraţia publică, în diferite domenii şi ramuri de activitate.
Numărul ministerelor este determinat de masa sarcinilor administraţiei publice într-
un domeniu sau altul de activitate, dar şi de concepţiile şi interesele politice care se
manifestă la factorii care compun sistemul politic. Ministerele îndeplinesc sarcinile
de conducere şi organizare, pe baza şi în condiţiile stabilite de lege, în domeniul de
activitate al fiecărui minister, în raport de specificul său.
Autorităţile administrative autonome - se pot înfiinţa prin lege organică, fiind
vorba de alte asemenea autorităţi decât cele înfiinţate direct de Constituţie:
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Serviciul Român de Informaţii, Curtea de
Conturi, etc.
În sfera autorităţilor centrale autonome reţinem: Consiliul Naţional al
Cinematografiei, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Banca Naţională, etc.
 26
Secţiunea a III-a - Administraţia de stat din teritoriu

Prefectul este reprezentant al Guvernului şi transpune puterea executivă şi

administraţia publică centrală în administraţia publică judeţeană.
Conform legii administraţiei publice locale, Guvernul numeşte câte un
prefect în fiecare judeţ, precum şi un prefect pentru municipiul Bucureşti. Prefectul
este ajutat de un subprefect, iar în municipiul Bucureşti de doi subprefecţi.
Atribuţiile prefectului pot fi grupate în trei categorii:
a) atribuţii ca reprezentant al Guvernului:
- să informeze şi să ţină la curent Guvernul cu necesităţile comunităţii din
judeţ;
- asigură realizarea intereselor naţionale, respectarea legii şi a ordinii publice;
- asigură realizarea strategiei şi a obiectivelor din Programul Guvernului;
- dispune luarea măsurilor corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi
apărarea drepturilor cetăţenilor;
- prezintă anual Guvernului, un raport asupra stării generale economice,
sociale, culturale şi administrative a judeţului, inclusiv realizarea
programului de guvernare;
b) atribuţii ca organ de administraţie publică generală.
În această privinţă, prefectul exercită un control de tutelă asupra actelor
administrative pe care le fac primarii şi consiliile comunale, orăşeneşti şi
municipale, precum şi consiliile judeţene, delegaţia permanentă şi preşedintele
acesteia. Acest control priveşte numai legalitatea actelor administrative şi este un
control combinat de natură administrativă şi judiciară. Dacă constată ilegalităţi cu
privire la aceste acte, prefectul nu poate lua nici o măsură privind desfiinţarea lor,
ci are numai calea sesizării instanţei de contencios administrativ, aceasta urmărind
să se pronunţe asupra legalităţii actului contestat.
c) atribuţii de coordonare ale prefectului.
 27
Prefectul avizează numirea sau eliberarea din funcţie a conducătorilor
serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale
administraţiei centrale organizate în judeţe şi în municipiul Bucureşti, iar în cazuri
justificate poate retrage acest aviz.
Prefectul emite ordine, fie individuale, cum sunt numirile, fie normative, mai
ales în materie de poliţie administrativă.

Cuvinte cheie
Guvern - organul central al puterii executive care organizează realizarea
administraţiei publice pe întreg teritoriul ţării şi în toate domeniile de activitate
supuse reglementării legii.
Minister - organ central al puterii executive care conduce şi coordonează
administraţia publică, în diferite domenii şi ramuri de activitate.
Prefect - reprezentant al Guvernului şi transpune puterea executivă şi
administraţia publică centrală în administraţia publică judeţeană

Întrebări:
1. Care este structura organizatorică a administraţiei publice centrale?
2. Ce înţelegeţi prin organe centrale de specialitate?
3. Care sunt atribuţiile prefectului?
 28

CAPITOLUL V
STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A ORGANELOR
ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE

După ce veţi citi acest capitol puteţi să:

¾ Înţelegeţi specificul administraţiei publice locale
¾ Explicaţi atribuţiile fiecărei instituţii din structura administraţiei publice
locale
¾ Faceţi diferenţa între administraţia publică centrală şi administraţia publică
locală

Secţiunea I - Administraţia publică locală în comune, oraşe şi

municipii

În conformitate cu Legea nr.69/1991 modificată prin Legea nr. 215/2001, în

comune, oraşe şi municipii, primăriile au următoarele organe: consiliile locale care
sunt organe colegiale deliberative şi primarii ca organe unipersonale cu caracter
executiv.
A. Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleşi pe termen de 4 ani prin
vot universal, egal, direct şi liber, exprimat în condiţiile stabilite de lege privind
alegerile locale, de către locuitorii comunelor, oraşelor şi municipiilor, dintre
locuitorii acestora şi ţinându-se cont de incompatibilităţile prevăzute de lege.
Atribuţiile consiliilor locale privesc administrarea comunelor, oraşelor şi
municipiilor, stabilirea bugetului acestora, a impozitelor şi taxelor locale,
administrarea domeniului public şi privat al localităţilor, asigurarea ordinii publice
şi asigurarea bunei desfăşurări a activităţilor în cadrul localităţilor.
Secretarul primăriei este funcţionar public cu studii superioare juridice sau
administrative. La comunele şi oraşele care au sub 30.000 locuitori, în funcţia de
 29
secretar pot fi selectate prin concurs şi persoane care au alte studii superioare sau
numai bacalaureatul. Secretarul nu poate fi membru al unui partid politic sau al
unei formaţiuni politice, sub sancţiunea eliberării din funcţie. Numirea secretarului
se face de către prefect, pe baza propunerilor primarului, în urma concursului sau a
examenului şi se supune regulilor funcţionarului public.
Serviciile publice locale
În principalele domenii de activitate, potrivit specificului şi nevoilor locale,
cu respectarea prevederilor locale şi în limita mijloacelor financiare de care
dispune, consiliul local organizează serviciile publice ale comunei, ale oraşului sau
ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiului Bucureşti.
B. Primarul
Comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar, iar municipiul Bucureşti are
un primar general. Primarii sunt aleşi în mod direct de către electoratul localităţilor
în care funcţionează.
Atribuţiile primarului sunt legate în principal, de gestiunea treburilor specifice
localităţilor în care funcţionează, având datoria de a executa hotărârile consiliilor
locale, dar şi de a rezolva cu competenţa proprie probleme legate de gestiunea
treburilor localităţilor.
Primarul are următoarele atribuţii principale:
- întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului
bugetar, pe care le supune aprobării consiliului;
- exercită drepturile şi asigură îndeplinirea obligaţiilor ce revin comunei,
oraşului sau municipiului, în calitate de persoană juridică civilă;
- este ordonator principal de credite;
- are atribuţii proprii privitoare la numirea funcţionarilor primăriei şi emite
autorizaţii şi avize pe baza dispoziţiilor legale şi care privesc activităţi de
interes local;
 30
- acţionează ca agent al statului, exercitând atribuţii privitoare la asigurarea
respectării alegerilor, a recensământului, ca ofiţeri de stare civilă, ca agenţi
de sancţionare a contravenţiilor prevăzute în lege sau acte ale Guvernului.

Secţiunea a II-a - Administraţia publică în judeţe

În fiecare judeţ se alege un consiliu judeţean ca autoritate a administraţiei

publice locale.
A. Consiliul judeţean se alege prin vot indirect de un corp de electori format
din totalitatea membrilor consiliilor locale din judeţul respectiv. Numărul
consilierilor este stabilit de lege, între 37-45 în funcţie de numărul locuitorilor
judeţului.
Alegerea consilierilor se face pe listele de candidaţi depuse de partidele şi
formaţiunile politice care au obţinut locuri în consiliile locale.
Pentru alegerea preşedintelui şi vicepreşedinţilor consiliului judeţean se fac
propuneri şi se aleg prin vot secret din rândul consilierilor judeţeni, candidaţi care
întrunesc majoritatea voturilor, eventual prin organizarea şi al unui al doilea tur de
scrutin.
Sfera atribuţiilor consiliilor judeţene este delimitată de lege la coordonarea
activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti şi se referă în principal, la următoarele:
- coordonează activitatea consiliilor locale, în vederea realizării serviciilor
publice de interes judeţean;
- organizează şi conduce serviciile publice judeţene şi aprobă regulamentele de
funcţionare a acestora;
- analizează propunerile făcute de comune şi oraşe, în vederea elaborării de
prognoze economice sau pentru refacerea şi protecţia mediului înconjurător;
- adoptă bugetul judeţului şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
- adoptă regulamentul consiliului.
 31
B. Delegaţia permanentă este aleasă dintre consilieri şi reprezintă o formă de
lucru prin care consilierii realizează conducerea operativă a treburilor administraţiei
publice judeţene.
Această delegaţie realizează în concret, actele administraţiei publice judeţene şi
îşi desfăşoară activitatea de regulă, în şedinţe, convocate ori de câte ori este
necesar.
Delegaţia permanentă îndeplineşte între şedinţele ordinare ale consiliului
judeţean şi următoarele atribuţii: acordă sprijin şi asistenţă tehnică şi juridică sau de
altă natură, la cererea consiliilor locale, primarilor, viceprimarilor, secretarilor şi
serviciilor publice ale comunelor şi oraşelor, asigură construirea, întreţinerea şi
modernizarea drumurilor judeţene şi coordonează activitatea gardienilor publici.
C. Preşedintele consiliului judeţean este şeful administraţiei publice locale,
organizată la nivelul judeţului şi răspunde de buna funcţionare a compartimentelor
de specialitate din aparatul propriu al consiliului judeţean, precum şi a societăţilor
comerciale.
D. Secretarul consiliului judeţean are rolul de a urmări aducerea la îndeplinire a
dispoziţiilor legale, a hotărârilor consiliului judeţean, a deciziilor delegaţiei
permanente şi a dispoziţiilor preşedintelui consiliului judeţean.
E. Serviciile publice ale consiliului judeţean se organizează potrivit specificului
şi nevoilor judeţului, dar cu respectarea prevederilor legale şi în limita mijloacelor
financiare de care dispune consiliul judeţean.
 32
Cuvinte cheie:
Primar – organ unipersonal cu caracter executiv care gestionează activităţile
specifice localităţilor având datoria de a executa hotărârile consiliilor locale.
Preşedintele Consiliului Judeţean - şeful administraţiei publice locale,
organizată la nivelul judeţului şi răspunde de buna funcţionare a compartimentelor
de specialitate din aparatul propriu al consiliului judeţean.

Întrebări:
1. Cum este structurată administraţia publică locală în judeţe?
2. Care sunt atribuţiile primarului?
 33

CAPITOLUL VI
REGLEMENTAREA JURIDICĂ A DOMENIULUI PUBLIC

După ce veţi citi acest capitol puteţi să:

¾ Definiţi conceptul de domeniu public, precizând în acelaşi timp şi trăsăturile
sale caracteristice
¾ Explicaţi care sunt categoriile ce compun domeniul public din România
¾ Oferiţi explicaţi în legătură cu regimul juridic din domeniul public

Secţiunea I - Conceptul şi caracteristicile domeniului public

Conceptul de domeniu îşi are originea în cuvântul latin domenium, care

înseamnă stăpânire, proprietate.
Proprietatea publică nu poate avea ca obiect decât bunurile la care se referă
art.135 alin.4 din Constituţie şi anume: bogăţiile de orice natură ale subsolului,
căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi
acelea ce pot di folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri
stabilite de lege.
Putem spune că, prin domeniu public înţelegem acele bunuri publice sau
private, care reprezintă valori destinate a fi folosite în interes public.
Aceste bunuri, prin dispoziţia expresă a legii sau prin natura lor, trebuie
păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite
în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public şi supuse unui
regim administrativ, respectiv unui regim mixt, în care regimul de putere este
 34
determinant, fiind în proprietatea sau după caz, în paza persoanelor juridice de
drept public.
Cea mai importantă caracteristică a domeniului public este aceea a
inalienabilităţii şi imprescriptibilităţii domeniului public. Prin această caracteristică
se exclude posibilitatea dobândirii elementului public prin uzucapiune, sau pe calea
posesiunii de bună-credinţă, în cazul bunurilor deţinute cu bună-credinţă.

Secţiunea a II-a - Reglementarea juridică a domeniului public în ţara

noastră

Constituţia României prevede că, proprietatea este publică sau privată.

Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale.
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi
date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate ori închiriate. Aceste bunuri sunt absolut necesare funcţionării
continue şi regulate a serviciilor publice, deci, sunt în legătură directă cu interesele
generale ale comunităţii.
Bunurile care aparţin domeniului public nu pot fi grevate de nici o servitute.
Sunt cuprinse aici, bunurile care fac obiectul proprietăţii publice dar şi unele care
fac obiectul proprietăţii private.
Bunurile aparţinând domeniului public sunt imprescriptibile, adică nu pot fi
dobândite prin trecerea timpului, oricât de lungă ar fi folosinţa acestuia.
Cuvinte cheie:
Domeniu public – acele bunuri publice sau private care reprezintă valori
destinate a fi folosite în interes public.
Domeniul public terestru – porţiuni din teritoriu cât şi dependinţele lor
dacă sunt întrunite condiţiile pentru a fi bunuri care formează domeniul public.
Întrebări:
 35
1. Care este semnificaţia noţiunii de „domeniu public”?
2. Care sunt categoriile ce compun domeniul public?
3. Care sunt trăsăturile domeniului public
 36

CAPITOLUL VII
FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARUL PUBLIC

După ce veţi citi acest capitol puteţi să:

¾ Înţelegeţi semnificaţia noţiunii de funcţie publică
¾ Prezentaţi conceptul de funcţionar public precum şi toate aspectele ce
se pot ivi în legătură cu acestea

Secţiunea I - Serviciul public şi funcţia publică

1. Noţiunea de serviciu public.

Prin serviciu public se înţelege ansamblul activităţilor realizate în cadrul
autorităţilor şi instituţiilor publice ale statului şi ale unităţilor administrativ
teritoriale, în scopul satisfaceri unor interese publice.
În sens larg, serviciile publice reprezintă un ansamblu de mijloace (colectivităţi
umane, bunuri materiale, resurse financiare) menit a satisface nevoi publice, fiind
organizate atât la nivel naţional (serviciul public al transportului feroviar) cât şi la
nivel local ( transportul în comun în localităţi, canalizare, apă curentă etc.)
Mijloacele materiale şi financiare sunt asigurate din resurse bugetare şi resurse
proprii.
Serviciile publice de interes naţional (ex. siguranţa naţională, ordinea publică,
apărarea naţională) nu pot fi descentralizate şi doar desconcentrate la nivel local. În
mare măsură, serviciile publice, pe plan local, se sprijină pe resursele financiare ale
colectivităţilor locale.
 37

2. Noţiunea de funcţie publică.

Potrivit legii, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul
legii, în scopul realizării competenţelor sale.
Din definiţie se pot reţine următoarele trăsături caracteristice:
- funcţia publica cuprinde un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi stabilite în
temeiul legii;
- funcţia publică este creată prin lege sau alte acte normative emise pe baza şi în
executarea legii;
- funcţia publică are un caracter permanent şi prezintă continuitate;
- funcţia publică nu constituie obiectul unei înţelegeri între părţi şi nu poate fi
stabilită prin contract;
- funcţia publică este organizată pentru a realiza competenţele conferite
administraţiei publice;
- finanţarea funcţiilor publice este asigurată de la bugetul de stat sau de la
bugetele locale;
- atribuţiile stabilite prin lege sau potrivit legii dau competenţa celor care
îndeplinesc funcţiile respective, ca în regim de drept administrativ, să facă acte
juridice, operaţiuni administrative sau materiale în mod legal.
În art. 4 din Legea nr. 188/1999 sunt prevăzute următoarele principii care stau la
baza executării funcţiei publice:
- asigurarea promptă şi eficientă liberă de prejudecăţi, corupţie , abuz de putere
şi presiuni politice a tuturor activităţilor efectuate de funcţionarii publici;
- selectarea funcţionarilor publici exclusiv după criteriul competenţei;
- egalitatea şanselor la intrarea şi promovarea în corpul funcţionarilor publici;
- stabilitatea funcţionarilor publici.
 38

Secţiunea a-II-a - Funcţionarul public

1. Noţiunea de funcţionar public.

Potrivit Legii nr. 188/1999, funcţionar public este persoana numită într-
o funcţie publică.
Cu privire la noţiunea de funcţionar public se cuvine să arătăm că există mari
deosebiri faţă de salariaţii serviciilor publice care activând pe baza contractului
individual de muncă, cu durată nedeterminată sau determinată sunt supuşi
regimului prevăzut de dreptul muncii, precum şi faţă de alte persoane care
prestează muncă în cadrul serviciilor publice pe bază de convenţie civilă şi cărora
le sunt aplicabile prevederile din dreptul civil.
2. Condiţiile de acces la ocuparea funcţiilor publice.
Având în vedere prevederile Legii nr. 188 pentru a ocupa o funcţie publică,
orice persoană trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii.
O condiţie este ca persoana care accede la ocuparea funcţiei să aibă numai
„cetăţenia română şi domiciliul în România.”
O altă condiţie este de „cunoaştere a limbii române, scris şi vorbit.”
În art. 13 din Constituţie se prevede că în România limba oficială este limba
română şi deci nu se poate vorbi de funcţii publice în afara oficialităţii.
Condiţia „capacităţii depline de exerciţiu şi a vârstei de 18 ani împliniţi”
este determinată de existenţa discernământului şi a exerciţiului deplin al drepturilor
civile şi politice.
O altă condiţie este de ordin medical, adică „existenţa unei stări de
sănătate corespunzătoare funcţiei pentru care candidează atestată pe bază de
examen medical de specialitate”.
 39
Îndeplinirea condiţiilor de „studii prevăzute de lege pentru funcţia
publică” este necesară şi de mare eficienţă pentru activitatea de administraţie
publică.
O altă condiţie este ca „persoana să nu fi fost condamnată pentru
săvârşirea unei infecţiuni care ar face-o incompatibilă cu executarea funcţiei
publice.”
Ultima condiţie (în ordinea prevăzută de lege) constă în câştigarea
„concursului sau promovării examenului organizat pentru ocuparea funcţiei
publice.”
Concursul se organizează numai în limita posturilor rămase vacante, cu
condiţiile de publicitate prevăzute.
3. Selectarea şi numirea în funcţie a funcţionarilor publici.
Potrivit Legii nr.188/1999, intrarea în Corpul funcţionarilor publici se face
numai prin concurs organizat de autoritatea sau instituţia publică interesată (art.49)
Procedeul de recrutare a personalului din administraţia publică prin concurs
este larg răspândit în lume. Această metodă permite realizarea unui control din
partea cetăţenilor asupra felului în care se face recrutarea personalului din
administraţia publică.
Candidaţii reuşiţi la concurs sunt numiţi funcţionari publici debutanţi, prin
ordin sau, după caz, prin dispoziţie a conducătorului autorităţii sau instituţiei
publice în a cărei organigramă se oferă postul vacant. (art. 52)
La sfârşitul perioadei de stagiu, funcţionarul public debutant este numit ca
funcţionar public definitiv. Numirea se face de către conducătorul unităţii sau
instituţiei publice respective.
Funcţionarul public definitiv depune jurământul de credinţă în faţa
conducătorului instituţiei sau autorităţii publice şi în prezenţa a doi martori, dintre
care unul va fi conducătorul compartimentului în care este numit iar celălalt, un alt
funcţionar public din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice (art. 55).
 40
4. Incompatibilităţi.
Independenţa funcţionarului public implică unele incompatibilităţi.
Incompatibilităţile nu constituie doar o măsură de protecţie a funcţiei în
considerarea căreia a fost instituită, ci şi a celor cu care această funcţie devine
incompatibilă împiedicând cumulul lor, întrucât este în dauna celor două funcţii, a
imparţialităţii, obiectivităţii şi independenţei pe care exerciţiul lor corect le
presupune.
a) Incompatibilitatea între calitatea de funcţionar public şi alte funcţii publice
b) Incompatibilitatea calităţii de funcţionar public cu funcţiile din regiile
autonome, societăţile comerciale ori alte unităţi cu scop lucrativ (art.56, pct
2).
c) Incompatibilitatea calităţii de funcţionar public cu funcţiile private (art. 57)

d) Incompatibilitatea calităţii de funcţionar public cu exercitarea funcţiilor de

demnitate publică (art.58 pct.1).

Secţiunea a-III-a - Managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor

publici

Eficienţa administraţiei publice depinde în mare măsură de modul cum

personalul, resursele financiare şi materialele sunt gestionate, în ultimă instanţă,
de managementul acestora.

Reprezentând o funcţie socială, gestionarea ştiinţifică managerială a

personalului urmăreşte rezolvarea problemelor ce pot facilita acţiunea clară
asupra personalului, cu scopul de a se crea o ambianţă favorabilă desfăşurării
unor activităţi eficiente.

În vederea creării şi dezvoltării unui corp profesionist de funcţionari

publici, Legea nr. 188/1999 instituie la nivel central, în subordinea Guvernului,
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, care are ca principale atribuţii:
 41
- elaborarea politicilor şi strategiilor privind managementul funcţiei publice
şi a funcţionarilor publici;

- elaborarea reglementărilor comune tuturor autorităţilor şi instituţiilor

publice privind funcţiile publice, gradarea şi clasificarea posturilor;

- elaborarea propunerilor pentru crearea unui sistem unitar de salarizare

aplicabil tuturor funcţionarilor public;

- stabilirea criteriilor pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici:

- organizarea sistemului de formare profesională a funcţionarilor publici;

- crearea şi administrarea bazei de date a Agenţiei Naţionale, cuprinzând

evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici.

Secţiunea a IV-a Evaluarea activităţii şi cariera funcţionarilor publici

O problemă care merită a fi reţinută este aceea a sistemului de apreciere a

funcţionarului public şi promovării sale în funcţiile publice de conducere.

Potrivit Legii Statutului Funcţionarului Public, evaluarea se face ţinând cont de

criteriile de performanţă stabilite de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

Conducătorii compartimentelor din cadrul unei autorităţi sau instituţii

publice completează şi notează în fişa de evaluare, performanţele profesionale
individuale, obţinute în ultimele 12 luni, de către funcţionarii publici din subordine.
În urma evaluării performanţei profesionale individuale, funcţionarului public i se
acordă unul din următoarele calificative: „excepţional”, „foarte bun”, „bun”,
„satisfăcător”, „nesatisfăcător”.

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ca de altfel şi contestarea

calificativelor acordate se realizează printr-o metodologie stabilită prin hotărâre a
Guvernului.
 42
În ceea ce priveşte promovarea în funcţiile publice de conducere, Legea nr.
188/1999 prevede în art.68 că „numirea în funcţii publice de conducere se face pe
bază de concurs organizat de autoritatea sau instituţia publică, în limita posturilor
vacante.”

Secţiunea a V-a Modificare şi încetarea raporturilor de lucru

1. Delegarea şi detaşarea.

Delegarea se înfăţişează ca un act unilateral al autorităţii sau instituţiei

publice, cuprinzând un ordin (dispoziţie) adresat funcţionarului public, a cărui
executare este obligatorie. Delegarea se dispune în interesul autorităţii sau
instituţiei publice în care este încadrat.

Detaşarea este ca şi delegarea un act juridic în interesul autorităţii sau

instituţiei publice în care urmează să îşi desfăşoară activitatea, pentru o perioadă
de cel mult trei luni.

Detaşarea se face la o altă autoritate sau instituţie publică, care este obligată
ca pe timpul detaşării, să suporte costul legal al transportului (dacă autoritatea sau
instituţia publică beneficiară este situată într-o altă localitate), dus şi întors, cel
puţin o dată pe lună, al cazării şi al sporului de indemnizaţie.

2. Întreruperea activităţii la cerere.

Întreruperea activităţii la cerere reprezintă suspendarea temporară a

funcţionarului din funcţie pentru un motiv personal legitim şi se acordă de către
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice respective. Întreruperea se comunică
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (art.85).

Durata întreruperii activităţii la cerere trebuie să se încadreze între şase luni

şi patru ani, cu drept de prelungire pentru o perioadă de cel mult patru ani.

3. Încetarea raporturilor de serviciu.

 43
Potrivit prevederilor art.89 din Legea privind Statutul Funcţionarilor Publici,
încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici are loc în următoarele
situaţii:

a) demisie;
b) transfer;
c) eliberarea din funcţie;
d) destituirea din funcţie;
e) pensionarea pentru munca depusă şi pentru limită de vârstă ori pentru
invaliditate de gradul I sau II.
Cuvinte cheie:
Serviciu public - ansamblul activităţilor realizate în cadrul autorităţilor şi
instituţiilor publice ale statului şi ale unităţilor administrativ teritoriale, în scopul
satisfaceri unor interese publice.
Funcţie publică - ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de
autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor
sale.
Funcţionar public – persoana numită într-o funcţie publică.
Întrebări:
1. Care sunt trăsăturile caracteristice ale funcţiei publice?
2. Precizaţi condiţiile de acnes într-o funcţie publică.
3. Prezentaţi modalităţile de încetare a raporturilor de serviciu.
 44

CAPITOLUL VIII
DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNCŢIONARILOR PUBLICI

După ce veţi citi acest capitol puteţi să:

¾ Cunoaşteţi condiţia juridică a funcţionarilor publici
¾ Explicaţi conţinutul drepturilor şi obligaţiilor ce le revin funcţionarilor
publici aşa cum rezultă din legea ce le reglementează activitatea

Secţiunea I - Drepturile funcţionarilor publici prevăzute în Legea

nr.188/1999

a. Dreptul la opinie (art.26).

Dreptul la opinie decurge din libertatea fundamentală a fiecărui cetăţean la

conştiinţă şi exprimare. Orice discriminare între funcţionarii publici pe criterii
politice, sindicale, religioase, etnice, sex, situaţie materială, origine socială sau de
orice altă natură este interzisă.

b. Dreptul de asociere sindicală.

Dreptul de asociere sindicală reprezintă un drept fundamental al cetăţeanului

prevăzut de Constituţie.

Libertatea sindicală este considerată un drept al omului, fiind fondată pe

legături naturale stabilite între membrii unei profesii. Libertatea sindicală dă
salariaţilor, dreptul de a-şi constitui propriile sindicate şi de a se afilia în mod liber.
Prin urmare, funcţionarii publici interesaţi pot, în mod liber, să înfiinţeze
organizaţii sindicale, să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora.
În mod similar, funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în
 45
alte organizaţii având ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea
pregătirii profesionale şi protejarea statutului.
c. Dreptul la grevă (art.28).

Dreptul la grevă aste recunoscut funcţionarilor publici în condiţiile legii care

reglementează soluţionarea conflictelor colective de muncă. Acest drept este
reglementat prin Legea nr.15/1991, modificată şi republicată ulterior, care prevede
că greva este o încetare colectivă şi voluntară a lucrului determinată de refuzul
conducerii unităţii de a satisface revendicările justificate ale salariaţilor, revendicări
care constituie obiectul conflictului colectiv de muncă.

d. Dreptul la salariu (art.29).

Pentru activitatea depusă funcţionarii publici au dreptul la salariul de bază,

sporuri şi indemnizaţii.

Salariul de bază reprezintă partea principală a salariului total ce se cuvine

funcţionarului public pentru munca prestată conform pregătirii pe care o are, într-o
anumită funcţie publică. Salariul de bază se stabileşte pentru fiecare funcţionar
public, în raport cu categoria, gradul, clasa şi treapta pe care o are.

e. Dreptul la concedii de odihnă, concedii medicale şi la alte concedii

(art.33).

Concediul de odihnă constituie una dintre formele timpului liber, a cărui

necesitate şi însemnătate rezultă din conţinutul dispoziţiilor legale care îl
reglementează cât şi din practica raporturilor speciale de muncă.
Legea prevede că funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de
concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în
concediu, care se impozitează separat (art.33, pct.2).
 46
f. Dreptul la protecţia socială a muncii (art.35).

Instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici condiţii

normale de muncă şi igienă de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea
fizică.

g. Alte drepturi recunoscute şi garantate de Legea privind Statutul

Funcţionarilor Publici.

Funcţionarii publici beneficiază, în condiţiile legii, de asistenţă medicală,

proteze şi medicamente.

Există şi alte drepturi patrimoniale precum:

- dreptul la pensie şi la celelalte drepturi de asigurări sociale de stat (art.37);

- dreptul la pensie de urmaş (art.38);

- dreptul la asigurarea împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj

cărora le-ar cădea victimă funcţionarii publici în exercitarea funcţiei sau în
legătură cu acesta (art.39);

- dreptul funcţionarilor publici de a primi despăgubiri în situaţia în care acesta a

suferit, din culpa autorităţii sau instituţiei publice, un prejudiciu material în
timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.(art.40).

Secţiunea a-II-a Îndatoririle funcţionarilor publici

Legea stabileşte un complex de obligaţii pentru funcţionarii publici care în

esenţă constau în:

- obligaţia îndeplinirii cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod

conştiincios a îndatoririlor de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar
putea sa aducă prejudicii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea (art.41);
 47
- obligaţia pentru funcţionarii publici ca în executarea atribuţiilor ce le revin să
se abţină de la exprimarea sau de la manifestarea convingerilor lor politice
(art.42);

- obligaţia funcţionarilor publici să se conformeze dispoziţiilor date de

funcţionarii cu funcţii publice de conducere cărora le sunt subordonaţi direct, cu
excepţia cazurilor în care apreciază că aceste dispoziţii sunt ilegale (în asemenea
cazuri, funcţionarul public are obligaţia să motiveze în scris refuzul îndeplinirii
dispoziţiei primite, iar dacă cel care a dat dispoziţia stăruie în executarea
acesteia, va trebui să o formuleze în scris, caz în care dispoziţia va fi executată,
art.43);

- îndatorirea de a păstra secretul de stat şi secretul de serviciu, în condiţiile legii

(art.44);

- obligaţia de a păstra confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau

documentele de care iau cunoştinţă în executarea funcţiei (art.45);

- interdicţia pentru funcţionarii publici de a solicita sau de a accepta , direct sau

indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau
alte avantaje (art.46);

- obligaţia funcţionarilor publici de a prezenta declaraţia de avere la numirea şi

la eliberarea din funcţie (art.46);

- obligaţia de a rezolva lucrările repartizate de conducătorul compartimentului în

care lucrează şi de a nu primi direct cereri a căror rezolvare intră în competenţa
lor ori să intervină în soluţionarea acestor cereri (art.47);

- îndatorirea pentru funcţionarii publici de a-şi perfecţiona pregătirea

profesională, fie în cadrul autorităţii sau instituţiei publice, fie urmând cursuri de
perfecţionare organizate în acest scop (art.48).
 48

Cuvinte cheie:
Salariu de bază - partea principală a salariului total ce se cuvine funcţionarului
public pentru munca prestată conform pregătirii pe care o are, într-o anumită
funcţie publică.

Întrebări:
1. Care sunt drepturile funcţionarilor publici?
2. Enumeraţi îndatoririle funcţionarilor publici.
 49

CAPITOLUL IX
RĂSPUNDEREA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

După ce veţi citi acest capitol puteţi să:

¾ Faceţi diferenţa între tipurile de răspundere juridică ce poate interveni în
cazul funcţionarilor publici
¾ Cunoaşteţi faptele care atrag răspunderea funcţionarilor publici
¾ Înţelegeţi modul de aplicare a sancţiunilor disciplinare

Secţiunea I - Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici

1. Abateri disciplinare (art 70, alin 2).

Răspunderea disciplinară constituie o formă a răspunderii juridice.

Ideea de răspundere, în sensul cel mai larg al noţiunii, este nedespărţită de

personalitatea umană şi are o profundă semnificaţie morală.

Răspunderea disciplinară este aşadar o formă a răspunderii juridice şi

intervine în cazurile când un funcţionar public încalcă cu vinovăţie obligaţiile de
serviciu.

Temeiul juridic al dreptului conducătorilor autorităţilor sau instituţiilor

publice de a aplica sancţiuni disciplinare îl constituie subordonarea ierarhică.

Obiectul abaterii disciplinare îl constituie ordinea, corectitudinea şi

disciplina în cadrul exercitării funcţiei publice.
 50
Latura subiectivă constă într-o faptă (acţiune) neconformă cu sarcinile de
serviciu, faptă care produce, în raportul de la cauză la efect, un rezultat sau urmări
sănătoase serviciului public.

Subiectul este reprezentat de funcţionarul public, care pentru a-şi angaja

răspunderea juridică, trebuie să fie responsabil.

Latura subiectivă implică săvârşirea cu vinovăţie a faptei care constituie

abaterea disciplinară. Abaterile pot fi săvârşite cu intenţie şi din culpă.

Potrivit art.70 din Legea nr.188/1999, sunt abateri disciplinare următoarele:

a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

b) absenţa nemotivată de la serviciu;
c) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului
legal;
d) atitudinile irevenţioase în timpul executării atribuţiilor de serviciu;
e) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor care au
acest caracter;
f) refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu;
g) neglijenţa repetată în efectuarea lucrărilor;
h) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice
din care face parte;
i) exprimarea sau desfăşurarea în calitate de funcţionar public ori în timpul
programului de lucru, a unor opinii sau activităţi publice cu caracter politic;
j) încălcarea prevederilor legale la incompatibilităţi şi interdicţii privind
funcţionarii publici.

2. Sancţiunile disciplinare (art.70, alin. 3).

 51
În ceea ce priveşte sancţiunile disciplinare, acestea sunt enumerate în ordinea
gravităţii lor, de la cea mai blândă - mustrarea – şi până la cea mai severă –
destituirea din funcţie (art.70, alin.3).

a) Mustrarea este o sancţiune disciplinară ce constă în notificarea scrisă prin

care se pune în vedere funcţionarului public că nu şi-a îndeplinit în mod normal una
sau mai multe din sarcinile de serviciu, fapte încadrate de lege ca abateri
disciplinare.

b)Avertismentul este o sancţiune disciplinară care constă într-o avertizare în

scris a funcţionarului public vinovat, punându-i-se în vedere în mod expres că, în
cazul repetării abaterilor, se vor aplica sancţiuni mai severe.

c) Diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni. Este

o sancţiune cu caracter precumpănitor patrimonial, care modifică unul din
elementele esenţiale ale drepturilor funcţionarilor publici – dreptul la salariu.

d) Suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani este o

sancţiune disciplinară care atrage după sine şi diminuarea calificativului anual. În
aceste condiţii, funcţionarul public vinovat este, în mod obiectiv, împiedicat să
avanseze în treaptă sau în grad.

e) Trecerea într-o funcţie inferioară pe o perioadă de 6-12 luni, cu

diminuarea corespunzătoare a salariului.
e) Destituirea din funcţie se dispune ca sancţiune disciplinară în cazul
săvârşirii repetate a unor abateri disciplinare sau atunci când funcţionarul public a
fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
 52
3. Procedura aplicării sancţiunilor disciplinare.

Aplicarea sancţiunilor disciplinare este un atribut inerent al activităţii de

conducere a activităţii publice sau instituţiei publice.
Acţiunea disciplinară poate fi împărţită şi analizată în trei faze procedurale şi
distincte:

a) cercetarea abaterii disciplinare;

b) aplicarea sancţiunii;
c) c)executarea deciziei de sancţionare disciplinară.
a) Cercetarea abaterii disciplinare
Pentru a declanşa acţiunea disciplinară este necesară sesizarea conducătorului
instituţiei sau autorităţii publice despre săvârşirea unei abateri.

Sancţiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a

faptei imputate şi după audierea funcţionarului public. Audierea funcţionarului
public trebuie consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii.

Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audiere sau de a semna o

declaraţie privitoare la abaterile imputate se consemnează într-un proces verbal. În
astfel de cazuri, sancţiunea poate fi aplicată (art.70 pct.5).

b)Aplicarea sancţiunii disciplinare

Sancţiunile disciplinare prevăzute în art.70, alin.3, lit.a şi b, se pot aplica direct

de către conducătorul compartimentului în care funcţionează cel în cauză.

Împotriva sancţiunii disciplinare aplicate în condiţiile de mai sus,

funcţionarul public se poate adresa cu contestaţie la conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice în termen de 15 zile de la data comunicării sancţiunii aplicate,
care emite, pe baza propunerii comisiei de disciplină, ordinul sau dispoziţia
definitivă (art.71, alin.2).
 53
Sancţiunile disciplinare prevăzute de art.70, alin.3, lit.c-f, se aplică de către
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea comisiei de disciplină
(art.72).

Funcţionarul nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de

contencios administrativ solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului
sau dispoziţiei de sancţionare (art.74).

În soluţionarea contestaţiilor, conducătorul unităţii sau instituţiei publice, pe

baza propunerii comisiei de disciplină, soluţionează cauza printr-un ordin sau
dispoziţie definitivă.

Hotărârile pronunţate de instanţele de contencios administrativ în

soluţionarea litigiilor izvorâte din aplicarea sancţiunilor disciplinare (art.70, alin.3)
sunt supuse recursului după regulile acestor instanţe. Pe timpul soluţionării acţiunii,
executarea sancţiunilor se suspendă.

c)Executarea şi radierea sancţiunilor disciplinare

Executarea sancţiunilor disciplinare se face după natura specifică fiecăreia.

Astfel, executarea mustrării şi avertismentului se consumă prin însăşi actul
comunicării lor către funcţionarul public sancţionat şi notării lor în dosarul
personal.

Sancţiunile cu efect precumpănitor patrimonial comportă luarea unei măsuri

adecvate prin operarea modificărilor corespunzătoare.

Sancţiunile disciplinare se radiază de drept după cum urmează (art.75):

a) în termen de un an de la aplicare, sancţiunile disciplinare prevăzute la art.70

alin.3, lit.a şi b, dacă funcţionarul public sancţionat cu una din aceste
sancţiuni nu a mai săvârşit o abatere disciplinară în această perioadă;
b) în termen de doi ani de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate,
sancţiunile prevăzute la art.70, alin.3, lit.c-f, dacă funcţionarul public
 54
sancţionat cu una din aceste sancţiuni nu a mai săvârşit o abatere disciplinară
în această perioadă.

Secţiunea a-II-a Răspunderea contravenţională (art.76)

Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul

în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de
serviciu. Contravenţiile au un grad de pericol social mai mare decât abaterile
disciplinare.

Secţiunea a-III-a Răspunderea civilă (art.77)

Răspunderea civilă a funcţionarilor publici se angajează:

a) pentru pagube produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei

publice în care funcţionează;
b) pentru nerestituirea în termen legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) Pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de
comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive
şi irevocabile.

Secţiunea a-IV-a Răspunderea penală

Cea mai gravă formă a răspunderii juridice a funcţionarilor publici este cea
penală şi intervine atunci când s-au săvârşit fapte ce prezintă un pericol social
deosebit, numite infracţiuni. Faptele penale ce se pot săvârşi de către funcţionarii
 55
publici, în exercitarea funcţiei, sunt prevăzute şi sancţionate conform Codului
Penal, dar şi a unor legi speciale.

În cazul în care, în urma sesizării parchetului sau a organului de cercetare

penală, s-a dispus începerea urmăririi penale, conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice va lua măsura de suspendare a funcţionarului public din funcţia publică pe
care o deţine (art.79, alin.2).

Suspendarea din funcţie operează şi în cazul în care s-a dispus începerea

urmăririi penale împotriva funcţionarului public care a săvârşit o infracţiune de
natură să-l facă incompatibil cu funcţia publică pe care o ocupă(art.79, alin. 3).

Dacă parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea

urmăririi penale în cazurile de mai sus, precum şi în cazul în care instanţa
judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din
funcţie încetează. (art.79, alin.4). În această din urmă situaţie, autoritatea sau
instituţia publică datorează drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării.

Cuvinte cheie:
Răspundere disciplinară - formă a răspunderii juridice ce intervine în
cazurile în care un funcţionar încalcă cu vinovăţie obligaţiile de serviciu.
Avertisment - sancţiune disciplinară care constă într-o avertizare în scris a
funcţionarului public vinovat, punându-i-se în vedere în mod expres că, în cazul
repetării abaterilor, se vor aplica sancţiuni mai severe.

Răspundere civilă - una din formele răspunderii juridice care impune

obligaţia funcţionarilor publici vinovaţi, de a repara, în condiţiile legii, prejudiciul
provocat instituţiei sau autorităţii publice.

Întrebări:
 56
1. Enumeraţi formele răspunderii juridice.
2. Care sunt sancţiunile disciplinare?
3. Care sunt abaterile disciplinare?
4. Care este procedura aplicării sancţiunilor disciplinare?
 57

CAPITOLUL X
ACTIVITATEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

După ce veţi citi acest capitol puteţi să:

¾ Prezentaţi conţinutul activităţii administraţiei publice
¾ Faceţi diferenţa între acte administrative, operaţiuni administrative şi
materiale
¾ Cunoaşteţi situaţiile în care se efectuează operaţiuni administrative şi
materiale
¾ Definiţi corect noţiunea contractului administrativ

Secţiunea I - Formele activităţii administraţiei publice

Cei mai reprezentativi autori admit că, administraţia publică îşi concretizează
activitatea în două mari categorii de acte juridice:
- acte administrative;
- contractele administrative.
Atât actele administrative, cât şi contractele administrative, ca acte juridice
unilaterale respectiv bilaterale, intervin cu o frecvenţă relativ mică, în acţiunea
administraţiei publice. Cea mai mare parte din activitatea organelor administraţiei
publice este alcătuită din operaţiuni administrative şi operaţiuni materiale.
Aceste operaţiuni intervin în legătură cu emiterea actelor administrative, a
actelor juridice pe care le face administraţia publică, sau alte organe ale statului,
precum şi cu executarea acestor acte juridice.
În mod firesc, se simte nevoia unui întreg lanţ de operaţiuni administrative
(proiecte de acte juridice, întocmirea de referate, aplicarea unei ştampile,
 58
întocmirea de statistici, etc) şi operaţiuni materiale (operaţii cu caracter cultural,
medical, de învăţământ, etc).
Analiza operaţiunilor administrative ne ajută să înţelegem mai bine noţiunea
actului administrativ, de aceea le vom menţiona pentru a fi reţinute ca atare.

Secţiunea a II-a - Operaţiunile administrative şi materiale

Prin operaţiuni administrative înţelegem, acele activităţi materiale efectuate

de funcţionarii publici de-a lungul procesului administrativ.
Prin ele însele, operaţiunile administrative şi materiale nu reprezintă
elemente ale dreptului, ale voinţei juridice ci, au semnificaţia unor operaţiuni de
birou.
Operaţiunile administrative prezintă totuşi o anumită semnificaţie din punct
de vedere juridic şi constă în următoarele aspecte:
a) operaţiunile administrative şi materiale intervin în legătură cu emiterea şi
executarea actelor juridice ale organelor administraţiei publice;
b) operaţiunile administrative şi materiale constituie, uneori, condiţia aplicării
unor norme juridice (ex.: plata pe care o datorează beneficiarul unei prestaţii
de serviciu pe care a făcut-o un organ al administraţiei publice, sau
răspunderea civilă a unui organ al administraţiei, în cazul unei efectuări
greşite a unei astfel de operaţiuni.
c) operaţiunile administrative şi materiale pot constitui condiţia de validare a
unui act juridic administrativ.
 59

Secţiunea a III-a Contractele administrative

1. Noţiune
Contractele administrative sunt acte juridice pe care le încheie organele
administraţiei publice cu cei administraţi, acte care dezvoltă o voinţă juridică
generatoare de drepturi şi obligaţii pentru părţile în cauză.
Prin natura lor, contractele administrative sunt asemănătoare cu contractele
de drept civil, chiar identice, dar regimul juridic aplicabil este diferit; de dreptul
public sau de dreptul civil.
2. Trăsături ale contractului administrativ.
În contractul administrativ, una din părţile contractante are calitatea de
autoritate sau organ al administraţiei publice, iar cealaltă parte, este un particular,
care are calitatea de persoană fizică sau persoană juridică.
Potrivit legislaţiei în vigoare, obiect al contractelor administrative poate fi:
- concesionarea unor activităţi economice, servicii publice, unităţi de producţie
ale unor regii autonome şi terenuri, proprietate de stat;
- închirierea de bunuri care aparţin organelor statului care administrează astfel
de bunuri, în scopul folosirii lor ca parte în contract, de către persoane fizice
sau juridice;
- locaţia gestiunii unor regii autonome sau societăţi comerciale (secţii, uzine,
ateliere, etc);
- concesionarea terenurilor aparţinând domeniului public;
- utilizarea domeniului public prin acte unilaterale de autorizare, de către
persoane fizice sau juridice, în scopul efectuării unor activităţi comerciale.
 60
3. Clasificarea contractelor administrative.
Contractele administrative pot fi clasificate după mai multe criterii, dar ne
raportăm la cele mai semnificative, care se referă la: subiecte, natura şi modalităţile
de încheiere.
În privinţa subiectelor distingem: contracte încheiate între două autorităţi ale
administraţiei publice şi contracte încheiate între o persoană de drept public şi un
administrat (persoană fizică sau persoană juridică).
Referitor la clasificarea după natura (obiect), putem stabili două categorii:
contracte încheiate pentru realizarea serviciilor publice destinate valorificării
bunurilor domeniului public şi contracte încheiate pentru realizarea unor servicii
publice (învăţământ, sănătate, ordine publică etc), prestări servicii, executarea de
lucrări publice.
În fine, după modalitatea de încheiere, vom menţiona, în primul rând, licitaţia
publică, o altă situaţie se referă la cazul în care contractul se încheie prin simpla
învoială. Uneori, pentru un astfel de tip de contract este necesară ca "ad-
validitatem" aprobarea Guvernului.

Cuvinte cheie
Operaţiuni administrative - acele activităţi materiale efectuate de
funcţionarii publici de-a lungul procesului administrativ.
Contracte administrative - acte juridice pe care le încheie organele
administraţiei publice cu cei administraţi, acte care dezvoltă o voinţă juridică
generatoare de drepturi şi obligaţii pentru părţile în cauză.
Întrebări:
1. Care sunt formele activităţii administraţiei publice?
2. Ce înţelegeţi prin operaţiuni administrative şi materiale?
3. Care sunt trăsăturile contractului administrativ?
 61

CAPITOLUL XI
ACTUL ADMINISTRATIV

După ce veţi citi acest capitol puteţi să:

¾ Înţelegeţi semnificaţia expresiei de act administrativ
¾ Cunoaşteţi condiţiile de formă ale actului administrativ precum şi procedura
de emitere a acestora
¾ Prezentaţi modalitatea de punere în executare a actelor administrative

Secţiunea I -Noţiunea actului administrativ

1. Terminologia.
În literatura juridică s-au utilizat, de-a lungul vremii, mai multe expresii
pentru a evoca actele juridice ale organelor administraţiei publice.
Denumirea de acte administrative pune accentul pe ideea activităţii, în sensul că
evocăm actele ce le realizează administraţia publică, iar denumirea de act de drept
administrativ subliniază ideea regimului juridic aplicabil.
2. Definiţia actului administrativ şi trăsăturile caracteristice.
Prin act administrativ înţelegem acea formă juridică principală activităţii
organelor administraţiei publice care constă într-o manifestare unilaterală şi expresă
de voinţă provenită de la organele administraţiei publice, prin care se creează o
situaţie juridică nouă sau se refuză o pretenţie juridică referitoare la un drept
recunoscut de lege, în regim de drept administrativ.

În activitatea practică se folosesc diferiţi termeni pentru a desemna actul

administrativ-ordin, decizie, hotărâre, instrucţiune, regulament, diplomă,
autorizaţie, dispoziţie etc.
 62
În literatura de specialitate nu există unanimitate de opinii cu privire la
denumirea, numărul şi conţinutul trăsăturilor actului administrativ. Cu toate
acestea, unele elemente comune, chiar formulate diferit, se regăsesc la toţi autorii
de drept administrativ după cum urmează:
a)Actul administrativ este un act juridic
Actul juridic este forma juridică principală prin care organele administraţiei
publice îşi realizează competenţa şi sarcinile.
Această trăsătură distinge actul administrativ de operaţiunile administrative şi
operaţiunile materiale.
Prin urmare, actul administrativ antrenează producerea de efecte juridice făcând
să ia naştere, să se modifice sau să se stingă drepturi şi obligaţii.
b) Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă juridică
Prin această trăsătură, actul juridic apare ca fiind exteriorizarea voinţei interne a
unui organ al administraţiei publice în sensul de a produce în mod direct efecte
juridice şi de a-l delimita de operaţiunile administrative şi materiale.
c) Voinţa juridică unilaterală este supusă unui regim juridic

Regimul juridic aplicabil actelor administrative este cuprins în dispoziţiile legii

nr. 29/1990 cu modificările aduse prin legea nr.59/1993 privitoare la contenciosul
administrativ, dar nu se identifică în totalitate, existând şi alte dispoziţii legale care
întregesc acest regim.
d) Voinţa juridică unilaterală provine, de regulă, de la organe ale administraţiei
publice.
Această trăsătură caracterizează calitatea organului care emite un act
administrativ.
Actele administrative nu sunt orice manifestări individuale de voinţă ale
organului administraţiei publice, ci ele concretizează numai voinţa acestor organe
ca subiecte în raporturile juridice ce presupun exerciţiul autorităţii publice, voinţa
 63
de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii în regim de putere
publică.

Secţiunea a-II-a - Clasificarea şi legalitatea actelor administrative

Clasificarea actelor administrative

A. După competenţa materială a organului emitent avem:

- acte administrative cu caracter general, emise de autorităţile publice cu
competenţă materială generală (ordonanţele şi hotărârile guvernului, hotărârile
consiliului judeţean, ordinele prefectului ori deciziile primarului);
- acte administrative de specialitate emise de organele de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale (ordine şi
instrucţiuni ale ministerelor, regulamente, circulare, norme emise de conducătorii
organelor de specialitate din administraţia publică centrală etc.).
B. După competenţa teritorială a organului emitent pot exista:
- acte administrative emise de organele administraţiei publice centrale;
- acte administrative emise de organele administraţiei publice locale.
C. După gradul de întindere a efectelor juridice, actele administrative sunt:
- acte normative care produc efecte cu caracter general şi impersonal;
- acte individuale care produc efecte numai pentru o anumită persoană fizică sau
juridică.
D. După natura juridică, actele administrative pot fi delimitate în:
- acte administrative de autoritate emise de organele administraţiei publice în
baza şi în executarea legii;
- acte administrative de gestiune, care sunt acte bilaterale realizate între serviciile
publice administrative şi persoane fizice şi juridice şi privesc buna administrare a
domeniului public al statului sau unităţii administrativ-teritoriale;
 64
- acte administrative jurisdicţionale care se emit în mod unilateral de organele de
jurisdicţie administrativă şi soluţionează conflictele apărute între autorităţi publice
şi particulari.
Actele administrative de jurisdicţie sunt acte de speţă care intervin pentru a
curma un conflict, un litigiu care s-au ivit prin încălcarea unei dispoziţii legale.
Procedura de emitere a actelor de jurisdicţie administrativă necesită participarea
părţilor şi o elementară contradictorialitate.
Datorită specificului său, actul administrativ de jurisdicţie are o stabilitate mai
mare decât actele administrative obişnuite, întrucât se bucură de autoritate de lucru
judecat.
E. După autoritatea administrativă care le emite, putem avea:
- acte administrative emise de Preşedintele României(decrete);
- acte administrative emise de organele puterii executive(Guvern, ministere,
organele centrale de specialitate, prefect);
- acte administrative emise de autorităţi publice şi instituţii publice;
- acte administrative emise de regii autonome şi societăţi comerciale.
F. După natura efectelor juridice pe care le produc, actele administrative pot fi:
- acte administrative care constată existenţa unui drept;
- acte administrative care acordă drepturi;
- acte administrative care interzic sau anulează existenţa unei situaţii de fapt,
considerată anterior un drept.
 65
Legalitatea actelor administrative.
Prin legalitatea actelor administrative înţelegem conformarea lor, cu actele
juridice care au o forţă juridică superioară.
Actele administrative sunt emise în baza şi pentru executarea legii. De aceea,
între actul administrativ şi lege există un raport de subordonare, astfel că actul
administrativ trebuie să aibă o bază legală.
Pentru ca un act administrativ să fie legal, trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
a) actul administrativ să fie conform cu conţinutul legii în baza căreia a fost
emis;
b) actul administrativ să fie emis de organele administraţiei publice competente;
c) actul juridic să respecte condiţiile legate de forma sa;
d) actul administrativ să fie conform cu scopul urmărit de lege;
e) actul administrativ să fie oportun;

Secţiunea a-III-a Emiterea actelor administrative

1. Forma actului administrativ.

Actele administrative cu caracter normativ îmbracă forma scrisă deoarece legea,
în primul rând Constituţia, prevede obligaţia publicării lor. Actele administrative
individuale pot îmbrăca şi forma orală, mai ales în situaţii urgente, când nu se poate
permite exprimarea în scris a voinţei juridice. Este vorba de anumite acte
administrative (ordine şi dispoziţii) care se transmit frecvent prin intermediul
telefonului. Totuşi, se consideră că pentru a produce efecte juridice, actele
administrative transmise oral, vor trebui să fie însoţite de acte administrative scrise.
Prin urmare, forma scrisă este necesară din mai multe puncte de vedere, dintre
care menţionăm:
- cunoaşterea exactă a conţinutului actului;
- executarea corectă a actului de către cei administraţi;
 66
- existenţa dovezii în caz de litigiu administrativ;
- stabilirea legalităţii actului administrativ;
- realizarea rolului şi scopului pentru care a fost emis.
În fine, sunt împrejurări în care organele administraţiei publice păstrând tăcerea
într-o anumită problemă, îşi manifestă voinţa juridică şi, prin urmare, fac acte
administrative.
1. Procedura de emitere a actului administrativ.
A. Activitatea pregătitoare emiterii actului se caracterizează prin efectuarea unui
complex de operaţiuni, cum sunt: referate, rapoarte, informări, dări de seamă, avize
şi acorduri prealabile etc.
Probleme deosebite ridică numai avizele şi acordurile prealabile.
Primele se clasifică în trei categorii: facultative (organul care emite actul este
liber să solicite un aviz iar dacă l-a cerut este liber să se conformeze sau nu
acestuia), consultative (organul emitent este obligat să ceară avizul, dar nu este
obligat să se conformeze acestuia) şi conforme (trebuie cerute de organul care
emite actul), iar părerile din acestea sunt obligatorii.
Acordul este o operaţiune procedurală care exprimă consimţământul altui organ
administrativ dat pentru emiterea unui act de un alt organ. Poate fi prealabil,
concomitent sau posterior.
B. Activităţile concomitente emiterii actului administrativ se referă la adoptarea
propriu-zisă a actului administrativ.
Adoptarea actelor administrative se face în mod diferenţiat, după cum,
autoritatea este consultativă sau deliberativă.
În cadrul autorităţilor deliberative, care sunt organe colegiale, adoptarea actelor
administrative se face în urma analizei în şedinţă de lucru la care participă
majoritatea cerută de lege (quorumul).
Procedura emiterii actului de către o singură persoană este mult mai simplă
decât aceea a autorităţilor deliberative.
 67
C. Activităţile posterioare sunt: aprobarea, confirmarea, comunicarea şi
publicarea, ratificarea etc.
Aceste activităţi au loc după analizarea proiectului de act administrativ de către
autoritatea administrativă.

Secţiunea a-IV-a - Aplicarea şi executarea actelor administrative

1. Aplicarea actelor administrative.

Actele administrative se aplică de la intrarea lor în vigoare, producând efecte
pentru viitor, fiind deci, active şi nu retroactive.
Întrarea în vigoare a actului administrativ este considerat acel moment din care
actul administrativ este susceptibil de a fi pus în executare, de a produce efecte
juridice.
Momentul în care drepturile şi obligaţiile prevăzute în actul juridic sunt definitiv
formate şi, deci, actul produce efecte juridice, marchează intrarea în vigoare a
actului administrativ. Punctul de plecare al efectelor juridice ale actului
administrativ este data intrării în vigoare a acestui act.
Deci, în principiu, organele administraţiei publice nu pot să dea actelor
administrative pe care le emit, efecte retroactive; sunt totuşi acte care produc efecte
cu caracter retroactiv, fie datorită caracterului lor (acte administrative declarative,
acte administrative cu caracter jurisdicţional, acte administrative date în aplicarea
unei hotărâri judecătoreşti), fie datorită unor dispoziţii exprese ale legii.
2. Executarea actelor administrative.
Actele juridice administrative se caracterizează, în ceea ce priveşte regimul
juridic aplicabil, prin regula executării din oficiu (execuţia ex officio). Prin simpla
lor existenţă, actele administrative creează drepturi şi obligaţii care privesc pe cei
administraţi. În cazul în care obligaţia ce rezultă dintr-un act, ca efect juridic al
acestuia, nu este executată de bunăvoie, cel îndreptăţit a pretinde această obligaţie
 68
poate cere intervenţia forţei de constrângere a statului direct în baza actului
respectiv, fără a mai fi nevoie de învestirea actului cu titlu executor.

Secţiunea a-V-a - Suspendarea, revocarea şi anularea actelor

administrative

1. Suspendarea actului administrativ.

Suspendarea actelor administrative reprezintă întreruperea pentru o scurtă

perioadă de timp a efectelor juridice ale acestora. Aceasta reprezintă o garanţie a
asigurării legalităţii, însă o garanţie de excepţie, ce intervine în cazuri limită.

Suspendarea unui act poate interveni:

a) de drept, în baza unei dispoziţii exprese a legii (ex. art nr. 31 din Legea
nr. 180/2002 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor stabileşte că
introducerea plângerii suspendă executarea actului);

b) în baza unui act administrativ emis de organul ierarhic superior celui

care a emis actul (rezultata al controlului activităţii administrative);

c) în baza unui act al altor organe ale administraţiei publice care nu se află
în ierarhie cu organul care a emis actul (numai dacă legea conferă această
competenţă);

d) în baza hotărârii de retractare vremelnică a organului emitent (în acest

caz, măsura suspendării are un caracter excepţional şi există îndoieli serioase cu
privire la legalitatea actului);

e) în baza unei hotărâri judecătoreşti.

2. Revocarea actelor administrative.

 69
Revocarea este o operaţiune juridică prin care organul emitent al actului
administrativ sau organul ierarhic superior desfiinţează un asemenea act. Este un
principiu firesc aplicabil actelor administrative, cu atât mai mult cu cât un astfel de
act nu este conceput ca ceva imuabil, fix.
Revocarea priveşte actele administrative normative, cât şi cele individuale, iar
procedura este identică cu cea care a stat la baza emiterii actului revocat.
De la principiul revocabilităţii sunt mai multe excepţii, efect al dispoziţiilor
exprese ale legii, ori a naturii drepturilor şi obligaţiilor care s-au născut în urma
actului administrativ. Aceste excepţii privesc numai actele administrative
individuale, nu şi pe cele normative care sunt întotdeauna revocabile.
Având în vedere fondul comun de idei din doctrină, dispoziţiile din legislaţie,
precum şi orientarea practicii judecătoreşti, pot fi identificate următoarele categorii
de excepţii:
a) acte administrative cu caracter jurisdicţional;
b) acte administrative declarate irevocabile de o dispoziţie expresă a legii;
c) acte administrative de aplicare a sancţiunilor corespunzătoare formelor
răspunderii din dreptul civil;
d) actele administrative care au dat naştere la contracte civile;
e) actele administrative care au dat naştere la drepturi subiective garantate de
lege sub aspectul stabilităţii;
f) actele administrative care au fost executate material;
g) actele administrative care sunt emise ca urmare a existenţei unor contracte
civile;
h) actele administrative de punere în executare a actelor procedurale penale.
3. Modificarea actelor administrative.
Modificarea actului administrativ priveşte unul sau mai multe elemente ale
acestuia. Această operaţiune poate fi făcută de autoritatea care a emis actul, de
autoritatea ierarhic superioară celei care a emis actul sau când legea prevede, de
 70
instanţa de judecată competentă. Modificarea actului administrativ are efecte numai
în viitor. În cazul actelor administrative normative, modificarea are loc printr-un act
de acelaşi grad şi cu respectarea aceleiaşi tehnici legislative.
Actul administrativ individual poate fi rectificat prin următoarele operaţii :
- corectarea greşelilor existente în actul de stare civilă;
- completarea actului de stare civilă cu date ce corespund statutului real al unei
persoane;
- suprimarea enunţului care nu trebuie înscris în actul de stare civilă.
4. Anularea şi inexistenţa actelor administrative.
Anularea unui act administrativ reprezintă o operaţiune juridică prin care în mod
direct actul este desfiinţat urmare a încălcării dispoziţiilor legii privitoare la
emiterea lui.
Odată desfiinţat, actul administrativ nu îşi mai produce efecte juridice, fiind
considerat inexistent.
Constatarea încălcării dispoziţiilor legale în emiterea actelor administrative este
de competenţa autorităţilor prevăzute de lege, respectiv puterea judecătorească,
organele administraţiei publice şi puterea legiuitoare.
Actul administrativ, lipsit de elementele sale esenţiale nu mai prezintă, nici o
urmă de legalitate şi deci materialmente nu poate fi dovedit. În această situaţie nu
mai este necesară constatarea nulităţii acestor acte, ci sunt socotite ca inexistente.
În dreptul administrativ este admisă nulitatea actelor administrative, atât relativ,
cât şi absolut.
Nulitatea absolută apare ca sancţiune în cazul actelor administrative emise cu
încălcarea normelor juridice de fond şi de procedură care privesc ocrotirea unui
interes general. Cum, prin excelenţă, administraţia publică acţionează prin actele
sale în vederea satisfacerii unor interese generale, socotim că, aplicarea acestei
sancţiuni care poate fi invocată de oricine ne apare ca fiind prea exagerată.
 71
Urmare a acestei interpretări, se admite că în cazurile în care normele juridice,
pe baza cărora se emit actele administrative, sunt destinate ocrotirii intereselor unor
persoane care participă la raporturile de drept administrativ, se poate invoca
nulitatea relativă (ex. în procedura de ocupare a unui post prin concurs sau examen,
existenţa unor încălcări ale dispoziţiilor menite a ocroti interesele participanţilor,
dar necontestate, determină ca actul să fie lovit de o nulitate relativă).

Cuvinte cheie:
Act administrativ - formă juridică principală activităţii organelor
administraţiei publice care constă într-o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă
provenită de la organele administraţiei publice, prin care se creează o situaţie
juridică nouă sau se refuză o pretenţie juridică referitoare la un drept recunoscut de
lege, în regim de drept administrativ.

Nulitate absolută - sancţiune ce intervine în cazul actelor administrative

emise cu încălcarea normelor juridice de fond şi de procedură care privesc
ocrotirea unui interes general.

Întrebări:
1. Ce înţelegeţi prin act administrativ?
2. Enumeraţi trăsăturile caracteristice ale actului administrativ.
3. Cum se clasifică actele administrative?
4. Care este procedura în cazul emiterii actelor administrative?
5. Când poate interveni suspendarea, revocarea şi anularea actelor
administrative?
 72

CAPITOLUL XII
DECIZIA ADMINISTRATIVĂ

După ce veţi citi acest capitol puteţi să:

¾ Cunoaşteţi conţinutul noţiunii de decizie administrativă
¾ Înţelegeţi modalităţile de participare la decizia administrativă
¾ Prezentaţi efectele pe care le generează decizia administrativă

Secţiunea I - Consideraţii generale privind decizia administrativă

Orice activitate umană, ca totalitate a manifestărilor de conduită, pe plan

concret sau mental, se realizează pe baza intenţiei şi a deciziei subiectelor de a
efectua acea activitate.

Decizia este hotărârea luată de o autoritate sau instituţie publică şi care

urmează să fie executată de către organele subalterne sau de către cetăţeni.

Pentru organele administraţiei publice, decizia este rezultatul unui proces

raţional care porneşte de la sesizarea necesităţii emiterii unui asemenea act şi
continuă cu culegerea informaţiilor necesare, prelucrarea acestora, alegerea
variantei optime, adoptarea actului şi aplicarea acestuia.

Totodată, decizia administrativă este şi o determinantă pentru acţiunea

funcţionarilor administraţiei, deoarece activitatea acestora este urmarea deciziei
administrative, în cadrul sistemului administraţiei publice.

Decizia administrativă se realizează în cadrul unui proces decizional

complex, uneori de durată. Scopul urmărit în decizia administrativă este realizarea
politicii statului prin organizarea executării şi prin executarea legii.
 73
Voinţa pe care o exprimă decizia administrativă se întemeiază pe lege, este
dedusă din lege.

Deci, scopurile urmărite prin decizia administrativă nu aparţin administraţiei,

ci legii.

Secţiunea a-II-a - Evoluţia deciziei administrative în sistemul

administraţiei publice

Ca în orice activitate umană, activitatea organelor administraţiei publice

trebuie să pornească sub forma unei intenţii de a realiza ceva. În vederea
declanşării unei acţiuni a administraţiei publice este necesară decizia
administrativă.

Intenţia administraţiei publice de a întreprinde o acţiune marchează impusul

procesului decizional.

Având ca obiect realizarea politicii statului, decizia administrativă este de

multe ori iniţiată de factorii politici. Partidele politice, alte formaţiuni sau
organizaţii politice, organizaţii neguvernamentale, precum şi puterea legislativă
sesizează organele autorităţilor administraţiei publice în vederea declanşării
procesului decizional, făcând astfel să intervină acţiunea organelor administraţiei
publice locale în vederea soluţionării unor probleme care privesc realizarea politicii
statului în domeniile în care acţionează organele administraţiei publice.

De cele mai multe ori, iniţiativa deciziei administrative revine organelor

administraţiei publice care din informaţiile proprii sau pe baza sesizărilor diferitelor
organe de stat sau asociative, ori ale cetăţenilor găsesc necesar că este oportună
intervenţia lor pentru rezolvarea anumitor probleme din domeniul lor de activitate.
 74
De multe ori însă, organele administraţiei publice aşteaptă declanşarea ori
încuviinţarea declanşării acţiunii lor de către organele puterii legiuitoare, care sunt
informate cu privire la respectivele probleme prin mijloace proprii sau chiar de
organele administraţiei publice.

Aceasta este etapa iniţiativei în procesul decizional.

După iniţiativă urmează o etapă complexă, de confruntare de păreri, pe care

psihologii o numesc „lupta motivelor” şi în care au un rol important atât părerile
afective cât şi cele intelectuale. Aceasta este etapa deliberării care trebuie privită ca
un veritabil proces, care parcurge mai multe etape.

După faza deliberării urmează luarea deciziei administrative, care este

manifestarea unei hotărâri căreia trebuie să i se conformeze conduita oamenilor
administraţiei şi a celor cărora li se adresează administraţia publică în activitatea de
organizare a executării şi de executare a legii.

1. Modalităţi de participare la decizia administrativă.

a) Participarea politică la decizia administrativă.

Participarea la complexul proces decizional în administraţia publică este
determinată de natura deciziei administrative.

Caracterul politic al obiectului acestei decizii implică participarea factorilor

politici la procesul decizional.

În plus, participarea politică la decizia administrativă pune în lumină necesitatea

cooperării între puterea legiuitoare şi cea executivă pentru realizarea interesului
general al societăţii.

b) Participarea socială la decizia administrativă.

Această formă de participare este strâns legată de participarea la diverse nivele a
cetăţenilor şi derivă din caracterul democratic al statului. De multe ori, organele
administraţiei publice antrenează în procesul decizional instituţii cetăţeneşti sau
 75
grupuri de cetăţeni care sunt interesaţi în legătură cu decizia care va fi luată.
Această antrenare are mai mult caracterul unei consultări. Ea ajută administraţia la
cunoaşterea opiniei cetăţenilor cărora urmează să le fie aplicată decizia ce va fi
luată.

c) Participarea tehnică la procesul decizional.

Cunoaşterea particularităţilor în domeniul în care urmează să fie luată decizia

relevă tehnicitatea deciziei administrative şi reclamă participarea specialiştilor la
procesul decizional al administraţiei publice.

Participarea tehnică la decizia administrativă implică participarea la procesul

decizional a tuturor funcţionarilor şi sectoarelor sau compartimentelor care relevă
tehnicitatea ramurii sau domeniului în care se decide.

2. Deliberarea în procesul decizional.

Termenul deliberare provine din cuvântul latin „deliberatio” care înseamnă

cercetarea şi discutarea unei probleme şi luarea unei hotărâri cu privire la această
problemă.

Decizia este o hotărâre care se ia în urma confruntării dintre diferite motive,

sub forma unei deliberări a subiectului, care decide cu privire la un anumit
comportament pe care îl va urma.

Deliberarea în procesul decizional presupune parcurgerea mai multor etape

cum ar fi:

- activităţi de cercetare a problemelor care cad în sarcina administraţiei publice;

- discutarea problemelor menţionate mai sus;

- manifestarea de voinţă hotărâtoare de rezolvare a problemelor menţionate.

3. Efectele deciziei administrative.

 76
Emiterea deciziei administrative angrenează un număr important de oameni care
lucrează în domeniul administraţiei publice şi care au sarcina de a pune în
executare decizia luată.

Esenţa deciziei administrative a autorităţilor administraţiei publice o constituie

voinţa naţiunii, exprimată în diverse decizii politice cuprinse în actele normative
adoptate de puterea legislativă.

Decizia administraţiei produce efecte asupra celor cărora li se adresează,

oamenilor, permiţându-le sau interzicându-le să facă ceva. Aşa sunt puse în lucru
energiile umane, sunt stabilite şi determinate comportamentele umane în realizarea
politicii statului.

Cuvinte cheie:
Decizie administrativă - hotărârea luată de o autoritate sau instituţie publică
şi care urmează să fie executată de către organele subalterne sau de către cetăţeni.
Deliberare – activitate de confruntare a motivelor care duc la o anumită
hotărâre (decizie)

Întrebări:
1. Ce înţelegeţi prin decizie administrativă?
2. Care sunt modalităţile de participare la decizia administrativă?
3. Prezentaţi semnificaţia termenului „deliberare”.
4. Care sunt efectele deciziei administrative?
 77

CAPITOLUL XIII
ELEMENTE DE DREPT CONTRAVENŢIONAL

După ce veţi citi acest capitol puteţi să:

¾ definiţi corect noţiunea de contravenţie
¾ faceţi diferenţa între contravenţie şi infracţiune
¾ cunoaşteţi trăsăturile esenţiale ale contravenţiilor

Legea nr. 180/2002 privind regimul juridic al contravenţiilor constituie legea

cadru în această materie care se completează cu alte legi şi acte normative prin
care se conturează şi se delimitează o instituţie deosebit de importantă a dreptului
administrativ şi anume instituţia contravenţiei şi a răspunderii contravenţionale.
Potrivit dispoziţiilor legii nr. 180/2002, contravenţia este fapta săvârşită cu
vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare, prin lege, prin hotărâre a
Guvernului ori prin hotărâre a Consiliului local al comunei, oraşului,
municipiului sau al sectoarelor municipiului Bucureşti a Consiliului Judeţean
ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Prin noua reglementare, respectiv O.G. nr. 2/12 iulie 2001, contravenţia nu
mai este definită prin comparaţie cu infracţiunea, fiind instituţie specifică şi
importantă a Dreptului Administrativ, cârmuită de regulile şi principiile acestei
ramuri de drept, ca fiind o faptă ilicită, prevăzută şi sancţionată în cadrul normativ
care o reglementează.

Secţiunea I-a – Consideraţii generale privind abaterea

contravenţională şi răspunderea contravenţională
 78
Alături de răspunderea administrativă, abaterea şi răspunderea disciplinară a
funcţionarilor publici, abaterea şi răspunderea contravenţională sunt specifice
Dreptului administrativ deoarece ele se fundamentează pe raporturi juridice de
natură administrativă.
Răspunderea contravenţională apare atunci când este săvârşită o faptă
contravenţională, prin acţiune sau inacţiune, ce reprezintă abateri administrative pe
care legea şi alte acte normative adoptate de organele puterii executive le denumesc
contravenţii.
Legea cadru care reglementează contravenţiile este Legea nr. 180/2002 Conform
acesteia pentru a fi în prezenţa unei contravenţii sunt necesare unele condiţii ce
trebuiesc îndeplinite:
a) Săvârşirea unei fapte cu vinovăţie;
Substanţa materială a unei contravenţii este fapta. Fără existenţa acesteia nu
există nici contravenţie. Însă nu orice faptă poate constitui substanţa materială a
unei contravenţii, ci numai aceea care prezintă trăsăturile specifice pentru existenţa
contravenţiei şi anume:
• fapta să fie săvârşită cu vinovăţie;
• fapta să fie stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, ordonanţă, prin
hotărâre a Guvernului sau după caz prin hotărâre a Consiliului local al
comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului, municipiului
Bucureşti, a Consiliului Judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti.
Şi în materie contravenţională, prin vinovăţie se înţelege „starea de
conştiinţă a făptuitorului în momentul încălcării unei dispoziţii legale, a cărei
nesocotire este considerată contravenţie”.
Spre deosebire de infracţiune, contravenţia se sancţionează indiferent de
forma vinovăţiei, excepţia de nesancţionare a faptelor săvârşite din culpă trebuind
 79
să fie prevăzută expres în actul normativ care stabileşte şi sancţionează fapta
respectivă.
O faptă săvârşită fără vinovăţie (spre exemplu în legitimă apărare sau când
urmările faptei nu puteau fi prevăzute) nu va fi considerată contravenţie, iar
făptuitorul nu va fi tras la răspundere juridică.
Răspunderea contravenţională este o răspundere bazată pe răspunderea din
culpă (vinovăţie), nefiind vorba de o „răspundere obiectivă”. Contravenţia, aşadar
ca orice faptă, contrară ordinii de drept, constituie o manifestare a conduitei
umane, adică un act al omului aflat sub controlul voinţei şi raţiunii sale.
b.- Fapta să fie stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, hotărâre a
Guvernului sau hotărâre a autorităţilor administraţiei publice locale.
Pentru ca o faptă săvârşită cu vinovăţie să fie considerată contravenţie
trebuie ca acea faptă să fie prevăzută de un act normativ, de drept administrativ,
aceasta fiind o altă trăsătură esenţială a contravenţiei.

Secţiunea II-a - Elemente constitutive ale contravenţiei

Contravenţia, ca şi infracţiunea, se caracterizează prin patru elemente

constitutive:
• obiectul;
• subiectul;
• latura obiectivă (fapta);
• latura subiectivă (vinovăţia).

Aceste elemente trebuiesc îndeplinite cumulativ pentru fiecare contravenţie.

Lipsa oricăreia dintre ele conduce la „inexistenţa contravenţiei şi implicit la
imposibilitatea tragerii la răspundere a făptuitorului”.
 80
Obiectul contravenţiei îl constituie valorile, relaţiile sociale, bunurile sau
interesele legitime, apărate prin normele de drept administrativ cărora li se aduce
atingere sau sunt puse în pericol de fapta săvârşită. Fiecare contravenţie are un
obiect specific, ce rezultă în textul actului normativ care o prevede.
Latura obiectivă a contravenţiei o formează acţiunea sau inacţiunea
producătoare a urmărilor socialmente periculoase sau care ameninţă, pun în pericol
anumite valori şi care este prevăzută ca ilicită în actul normativ de stabilire a
contravenţiei.
Subiectul contravenţiei este potrivit Legii nr.180/2002 atât persoana fizică
cât şi persoana juridică ce comite fapta contravenţională. Potrivit Legii nr.180/2002
persoana juridică răspunde contravenţional în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii. Persoana
fizică pentru a putea fi subiect al unei contravenţii trebuie să îndeplinească anumite
condiţii:
- să aibă vârsta de cel puţin 14 ani ( însă unele acte normative derogă, Legea
nr. 61/1991 prevede că sancţiunea închisorii se aplică minorilor numai dacă au
împlinit 16 ani (art. 4 alin.1);
- să fie responsabilă, iresponsabilitatea fiind excepţie trebuie dovedită;
- să aibă libertate de hotărâre şi acţiune;
- pentru unele contravenţii, subiectul trebuie să aibă o anumită calitate (de
exemplu: conducător auto, posesor de armă, gestionar).
Latura subiectivă se referă la atitudinea psihică a contravenientului faţă de
fapta săvârşită şi urmările sale. Elementul principal al laturii subiective este
vinovăţia atât sub foram intenţiei cât şi a culpei, ce nu sunt stabilite de legiuitor.

Secţiunea III-a Cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei

şi răspunderea contravenţională
 81
Legea admite ca în prezenţa anumitor stări, situaţii, cazuri, împrejurări,
caracterul contravenţional obişnuit al unei fapte să fie în mod excepţional
îndepărtat. Este vorba de cauzele care înlătură caracterul contravenţional al unor
fapte ilicite.
În acest sens art.ll alin. 1 din Legea nr.180/2002 dispune: „caracterul
contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de
necesitate, constrângerii fizice şi morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei
involuntare complete, erorii de fapt, precum şi infirmităţii dacă are legătură cu
fapta săvârşită. De asemenea, şi minoritatea este o cauză care înlătură caracterul
contravenţional al faptei”.
Singura cauză care înlătură răspunderea contravenţională este prescripţia.
Legea nr.180/2002 reglementează două categorii de prescripţie: prescripţia aplicării
sancţiunii (art. 13 din Legea nr.180/2002) şi prescripţia executării sancţiunii (art. 14
din Legea nr.180/2002).
a) Legitima apărare
Pentru a fi în prezenţa legitimei apărări este necesară existenţa mai multor
condiţii şi anume:
- fapta de apărare să fie precedată de un atac;
- atacul să fie material, direct şi injust;
- atacul să fie periculos;
- fapta săvârşită pentru înlăturarea atacului să fie o contravenţie prevăzută
şi sancţionată de un act normativ;
- apărarea să fie proporţională cu intensitatea atacului.
 82
b) Starea de necesitate
Se află în stare de necesitate persoana care comite o contravenţie pentru a
salva de la un pericol iminent, care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa, a altuia, un bun material al său sau al altuia, precum şi
un interes public. Săvârşirea unei contravenţii în această situaţie nu este pedepsită.
c) Constrângerea fizică sau morală
Nu constituie contravenţie fapta prevăzută ca atare de către un act normativ
dacă este săvârşită din cauza unei constrângeri exercitate de către o altă persoană
asupra făptuitorului.
Contravenţia poate fi comisă datorită unei constrângeri fizice căreia
făptuitorul nu i-a putut rezista, sau din cauza unei constrângeri morale (psihice),
exercitarea prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana sa, ori a altuia şi
care nu poate fi înlăturată decât prin comiterea faptei respective.
d) Cazul fortuit
Cazul fortuit constă în intervenţia unui eveniment sau a unei întâmplări ce nu
putea fi prevăzută sau înlăturată şi care determină producerea rezultatului
socialmente periculos.
e) Eroarea de fapt
Eroarea de fapt presupune necunoaşterea sau cunoaşterea greşită de către
făptuitor, în momentul comiterii contravenţiei, a existenţei unei stări de fapt, situaţii
sau împrejurări de care depinde caracterul contravenţional al unei fapte. Dacă el ar
fi cunoscut în mod corect realitatea nu ar fi săvârşit contravenţia.
Iresponsabilitatea sau infirmitatea este o cauză de înlăture a caracterului
contravenţional al faptei întemeiate tot pe vinovăţia persoanei ce a săvârşit fapta
contravenţională.
Prin „iresponsabilitate” se înţelege „incapacitatea unor persoane de a-şi da
seama de sensul sau de urmările faptelor lor, sau a-şi dirija în mod normal voinţa,
în raport cu acţiunile sau inacţiunile lor”.
 83
Aceste persoane „iresponsabile” nu înţeleg pericolul social al unor fapte şi
nu sunt receptive la ameninţarea sancţiunilor contravenţionale; teama de sancţiune
nu are influenţă asupra comportării lor.
Beţia este starea în care o persoană se află ca urmare a acţiunii exercitate
asupra facultăţilor sale psihice de substanţe excitante sau narcotice, consumate de
această persoană sau introduse în corpul său.
Starea de beţie îmbracă mai multe forme:
♦ beţia accidentală este independentă de voinţa persoanei, fiind rezultatul
unei întâmplări (ex.: starea de beţie provocată de activitatea desfăşurată
într-un mediu îmbibat cu alcool într-o fabrică de spirt, de pildă);
♦ beţia voluntară atunci când persoana în cauză a consumat în mod voit
substanţe care l-au adus în starea de beţie;
♦ beţia completă, când persoana nu mai este stăpână pe mişcările sale
fizice şi nu mai are capacitatea de a înţelege şi voi;
♦ beţia incompletă, când există o slăbire (care poate fi de diferite grade) a
capacităţilor psihofizice ale persoanei;
♦ beţia ocazională, când consumul de substanţe care o provoacă se face
întâmplător (ex.: la petreceri);
♦ beţia cronică, când se menţine o stare permanentă de intoxicaţie cu
băuturi alcoolice sau asemenea substanţe.
Caracterul contravenţional al faptei şi implicit răspunderea contravenţională
este exclusă numai de starea de beţie accidentală completă.
 84
h) Minoritatea făptuitorului
Este tot o cauză care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi pe cale de
consecinţă, răspunderea contravenţională.
O asemenea împrejurare cu caracter obiectiv îşi are suportul în faptul că
minorii nu au suficient discernământ în a aprecia gradul de pericol social al
faptelor.
Minorii care nu răspund contravenţional, în nici o împrejurare, sunt cei care
nu au împlinit vârsta de 14 ani. După împlinirea acestei vârste, răspunderea
minorilor este totuşi limitată, legea stabilind că la minorii de peste 14 ani, pentru
contravenţia săvârşită, minimul şi maximul amenzii se reduce la jumătate faţă de
cuantumul prevăzut de actul normativ respectiv. De asemenea, sancţiunea închisorii
contravenţionale nu poate fi aplicată decât minorilor care au împlinit vârsta de 16
ani; chiar şi în acest caz există limitele prevăzute de lege se reduc la jumătate.

Secţiunea IV –a - Categorii de sancţiuni administrativ-

contravenţionale

Depăşind dificultăţile impuse de o perioadă atât de „fertilă” sub aspectul

ilicitului contravenţional şi al sancţiunilor necesare, Legea nr. 180/2002 distinge
două categorii de sancţiuni administrativ-contravenţionale:
a) sancţiuni contravenţionale principale
- avertismentul;
- amenda contravenţională;
- obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii;
b) sancţiuni contravenţionale complementare:
- confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţie;
- suspendarea sau anularea, după caz, a acordului avizului sau a
autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;
- închiderea unităţii;
 85
- blocarea contului bancar;
- suspendarea activităţii agentului economic;
- retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru
activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
- desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
Avertismentul este sancţiunea cea mai uşoară care se poate aplica în cazul
săvârşirii unei contravenţii şi constă în atenţionarea verbală sau scrisă a
contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de
recomandarea de a respecta dispoziţiile legale.
„Este o sancţiune morală” şi „este importantă pe linia realizării funcţiei
educatoare a răspunderii contravenţionale”.
Amenda contravenţională, are caracter administrativi şi este menţionată la
art. 8 din Legea nr. 180/2002, legiuitorul intenţionând astfel să excludă orice dubiu
cu privire la natura juridică contravenţională, „confirmând o dată mai mult, că
abaterea pe care o sancţionează are şi un caracter administrativ”.
Obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii este o sancţiune contravenţională relativ nouă introdusă prin Legea
nr.180/2002 şi poate fi stabilită numai prin lege şi numai pe o durată ce nu poate
depăşi 300 ore.
Dintre sancţiunile contravenţionale complementare amintim:
• confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din
contravenţieii este o sancţiune complementară care poate însoţi una din
celelalte sancţiuni contravenţionale principale.
Potrivit Legii nr.180/2002, sunt supuse confiscării, dacă aceasta este
prevăzută expres în actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei
următoarele bunuri:
 86
- cele produse prin contravenţie (ex.: alimente, băuturi sau medicamente
falsificate, produse cu marcă de fabrică imitată, sumele provenite din vânzarea
acestor bunuri);
- cele care au folosit la săvârşirea contravenţiei, dacă sunt ale
contravenientului. Confiscarea acestora este necesară deoarece lăsarea lor mai
departe asupra făptuitorului prezintă riscul ca acestea să fie folosite din nou la
săvârşirea altor contravenţii, ori aceste lucruri prezintă o stare de pericol prin ele
însele;
- cele dobândite prin săvârşirea contravenţiei dacă nu sunt restituite
persoanei vătămate. Sunt asimilate acestei categorii de bunuri şi sumele de bani
provenite din vânzarea lucrurilor care au fost dobândite prin contravenţii.
Bunurile confiscate intră în proprietatea statului.

Secţiunea V-a - Constatarea contravenţiilor

Constatarea contravenţiei este o primă acţiune ce declanşează răspunderea

contravenţională. Constatarea se face în scris printr-un proces verbal care se încheie
de organul sau persoana împuternicită în acest sens.
Potrivit art. 15 alin.1 din Legea nr.180/2002 procesul verbal se încheie de
persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează
contravenţia, denumite în mod generic: agenţi constatatori.
Procesul-verbal de constatare a contravenţiilor cuprinde în mod obligatoriu:
data şi locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care
face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv
codul numeric personal; ocupaţia şi locul de muncă al contravenientului; descrierea
faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită,
precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei
şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care
 87
se stabileşte şi se sancţionează contravenţia; indicarea societăţii de asigurări în
situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie;
posibilitatea achitării în termen de 48 de ore o jumătate din minimul amenzii
prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate, termenul
de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea.

Secţiunea VI-a - Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

În cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a

contravenţiilor nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul verbal de
constatare, aplică şi sancţiunea.
Dacă, potrivit actului normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei,
agentul constatator nu are dreptul să aplice sancţiunea, procesul verbal de
constatare se trimite de îndată organului sau persoanei competente să aplice
sancţiunea. În acest caz sancţiunea se aplică prin rezoluţie scrisă pe procesul verbal.
Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie
proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de
împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a
acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele
personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul verbal.
Art. 23 alin.1 din Legea nr. 180/2002 prevede că în cazul în care prin
săvârşirea contravenţiei s-a cauzat o pagubă şi există tarife de evaluare a acesteia,
persoana împuternicită să aplice sancţiunea stabileşte şi despăgubirea, cu acordul
expres al persoanei vătămate, făcând menţiunea corespunzătoare în procesul verbal.
Dacă nu există tarife de evaluare a pagubei persoana vătămată îşi va putea
valorifica pretenţiile potrivit dreptului comun.
În cazul în care contravenientul a fost sancţionat cu amendă, precum şi dacă
a fost obligat la despăgubiri, o dată cu procesul verbal acestuia i se va comunica şi
 88
înştiinţarea de plată. În înştiinţarea de plată se va face menţiune şi cu privire la
obligativitatea încheierii amenzii şi, după caz, a despăgubirii, în termen de 15 zile
de la comunicare, în caz contrar urmând să se procedeze la executarea silită.
Dacă agentul constatator aplică şi sancţiunea, iar contravenientul este prezent
la încheierea procesului verbal, copia de pe acesta şi înştiinţarea de plată se
înmânează contravenientului, făcându-se menţiune în acest sens în procesul verbal
iar contravenientul va semna de primire.
În cazul în care contravenientul nu este prezent, sau, deşi prezent, refuză să
semneze procesul verbal, comunicarea acestuia, precum şi a înştiinţării de plată se
face de către agentul constatator în termen de cel mult o lună de la data încheierii.
Comunicarea procesului verbal şi a înştiinţării de plată se face prin poştă, cu
aviz de primire sau prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului.
Operaţiunea de afişare se consemnează într-un proces verbal semnat de cel puţin un
martor.
Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la
data încheierii procesului verbal, ori după caz, de la data comunicării acestuia,
jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator
făcând menţiune despre această posibilitate în procesul verbal.
 89

Secţiunea VII-a - Plângerea

Calea specifică de atac în materie contravenţională este plângerea, deoarece

şi în această materie, în sens strict, potrivit legislaţiei actuale nu se poate vorbi de o
judecată în primă instanţă, ca exercitarea căii de atac să poată fi denumită recurs
sau apel.
Ea este considerată o cale de atac ordinară “aptă de a fi utilizată împotriva
tuturor sancţiunilor contravenţionale, indiferent de motivele invocate”.
Plângerea este o cale evolutivă de atac, adică o cale prin care se atacă la
judecătorie o hotărâre dată de un organ obştesc sau administrativ cu caracter
jurisdicţional, fie în act administrativ în cazuri specificate de legea specială.
Conform legii, plângerea duce la suspendarea executării. În cazul plângerii
părţii vătămate sau celei căreia îi aparţin bunurile confiscate, suspendarea operează
numai în privinţa despăgubirii sau confiscării.
Suspendarea executării are loc de drept în temeiul legii fără a fi nevoie de
solicitare în acest sens.
Simpla înregistrare a plângerii, în temeiul legal opreşte trecerea la executarea
silită a amenzii aplicate, iar dacă a fost declanşată, se va sista pe calea contestaţiei
la executare.
Plângerea însoţită de copia de pe procesul verbal de constatare a
contravenţiei se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta
fiind obligat să o primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens.
Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a
cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.
Plângerea şi celelalte acte de procedură privind soluţionarea acesteia sunt
scutite de taxa de timbru (art. 36 din Legea nr. 180/2002).
 90
Organele competente să soluţioneze plângerea
Conform art. 32 alin.2 din Legea nr. 180/2002 “Plângerea împreună cu
dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost
săvârşită contravenţia”.
Sunt şi cazuri speciale şi anume contestaţiile împotriva sancţiunilor aplicate
de Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice Judeţene şi a municipiului Bucureşti,
după caz care se rezolva de Ministerul Finanţelor.
Soluţionarea plângerii
Plângerea, potrivit art. 32 alin.2 din Legea nr. 180/2002, împreună cu dosarul
cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită
contravenţia.
Judecătoria va fixa termen de judecată, care nu va depăşi 30 de zile, şi va
dispune citarea contravenientului, sau după caz, a persoanei care a făcut plângerea,
a organului care a aplicat sancţiunea, a martorilor indicaţi în procesul verbal sau în
plângere, precum şi a oricăror alte persoane în măsură să contribuie la rezolvarea
temeinică a cauzei.
Acestea din urmă pot fi considerate:
- contravenientul (dacă nu el a făcut plângerea);
- partea vătămată (dacă nu ea a făcut plângerea);
- martorii care au semnat în procesul verbal de constatare a contravenţiei;
- agentul constatator (dacă nu a aplicat el sancţiunea)
Cu privire la termenul de soluţionare a plângerii, în legea anterioară – Legea
32/1968 – obliga instanţa să soluţioneze cauza în cel mult 30 de zile de la data
înregistrării, în prezent nu mai prevede un asemenea termen. Astfel plângerea va fi
soluţionată în termenul optim necesar îndeplinirii actelor de procedură,
administrarea probelor, efectuării cercetării judecătoreşti, prezentării şi redactării
hotărârii.
Soluţiile posibile date de judecătorie sunt:
 91
- de respingere a plângerii când constată că sancţiunea este temeinică şi
legală;
- de admitere a plângerii în totul sau în parte, când se justifică aceasta.
În caz de anulare a procesului verbal, petentul este exonerat de răspundere.
Totodată, lucrurile confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este
interzisă, se restituie celor în drept.
Dacă aceste lucruri au fost valorificate, se va dispune să se achite o
despăgubire bănească, egală cu suma realizată prin valorificare.
În situaţia admiterii în parte a plângerii, se poate reduce amenda în cadrul
limitelor acesteia sau se poate înlocui o sancţiune cu alta (de exemplu amenda cu
avertismentul), făcându-se o nouă individualizare a sancţiunii.
Recursul
În privinţa termenului de recurs, acesta reiese din conţinutul art. 34 alin.2 din
Legea nr. 180/2002: “Hotărârea judecătoriei prin care s-a soluţionat plângerea
poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare”, la secţia
contencios administrativ a tribunalului.
Poate declara recurs oricare dintre părţi (contravenientul, partea vătămată,
organul care a aplicat sancţiunea, persoana căreia îi aparţin bunurile confiscate,
procurorul).
Competenţa soluţionării recursului aparţine tribunalului în a cărui rază
teritorială se află judecătoria a cărei hotărâre o atacă (art. 2 pct.3 din Codul de
procedură civilă).
Potrivit art. 302 al aceluiaşi cod, cererea de recurs se depune la această
judecătorie, sub sancţiunea nulităţii.
Recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului
de recurs. Această cerere va cuprinde arătarea motivelor de casare (prevăzute la art.
304 din Cod) şi dovezile de susţinere a motivelor invocate.
 92
Recursul se judecă în complet format din 3 judecători (art. 26 din Legea
92/1992). Judecata se face, conform art. 316 din Codul de procedură civilă, după
regulile de la apel.
Soluţiile posibile de recurs sunt respingerea acestuia sau casarea hotărârii
cu reţinere sau cu trimitere (art. 312 din Codul de procedură civilă).

Secţiunea VIII-a - Executarea sancţiunilor contravenţionale constatate

prin acte contravenţionale

1. Executarea avertismentului
Avertismentul, ca sancţiune contravenţională principală, prevăzut de art. 5
alin.2 lit. a din Legea nr. 180/2002, înseamnă atragerea atenţiei contravenientului
asupra pericolului faptei săvârşite şi recomandarea ca pe viitor să respecte
dispoziţiile legii.
2. Executarea amenzii
Executarea amenzii se poate face pe două căi:
- de contravenient din proprie iniţiativă;
- silit de organele de executare
De bună voie este executarea care se face în temeiul art. 28 din Legea nr.
180/2002, adică atunci când contravenientul plăteşte din proprie iniţiativă jumătate
din minimul amenzii prevăzută pentru contravenţia săvârşită, precum şi atunci când
achită suma cu care a fost amendat, după ce primeşte încunoştinţarea de plată odată
cu procesul verbal.
 93
3. Executarea sancţiunilor complementare
Potrivit art. 40 din Legea nr. 180/2002 executarea sancţiunilor
contravenţionale complementare se face potrivit dispoziţiilor legale.
Aceste dispoziţii sunt cuprinse în actele normative care prevăd stabilirea şi
sancţionarea contravenţiilor, deci în actul normativ de natură administrativă şi nu
penală.
Confiscarea se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură,
în condiţiile legii.
Sunt supuse confiscării următoarele categorii de lucruri:
- lucrurile produse prin contravenţie;
- lucrurile care au servit la săvârşirea contravenţiei;
- lucrurile dobândite prin săvârşirea contravenţiei.
În caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului verbal, bunurile
confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege,
se restituie de îndată celui în drept.
Dacă aceste bunuri au fost valorificate, instanţa va dispune să se achite celui
în drept o despăgubire care se stabileşte în raport cu valoarea de circulaţie a
bunurilor.

Cuvinte cheie:
Contravenţie – faptă săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege
şi acte administrative.
Plângere – cale specifică de atac în materie contravenţională.
Prescripţie – stingerea obligaţiei de executare a unei sancţiuni după
scurgerea unui anumit termen.
 94
Întrebări:
1. Ce este contravenţia?
2. care sunt sancţiunile contravenţionale?
3. Care sunt trăsăturile abaterii disciplinare?
4. Enumeraţi cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei.
5. Care sunt căile de atac împotriva sancţiunilor contravenţionale?
 95

CAPITOLUL XIV
CONTROLUL ACTIVITĂŢII ORGANELOR
ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

După ce veţi citi acest capitol puteţi să:

¾ cunoaşteţi specificitatea controlului în activitatea administraţiei publice
¾ înţelegeţi noţiunea de control administrativ şi formele sale de executare

Secţiunea I - Importanţa controlului în activitatea administraţiei

publice

1. Definiţia şi formele controlului activităţii organelor

administraţiei publice.
Potrivit definiţiilor date de toate dicţionarele, prin control se înţelege
verificarea permanentă sau periodică a unei activităţi, în vederea asigurării
eficienţei ei.
În general, controlul a evoluat în strânsă legătură cu caracterul democratic al
regimului politic. El s-a diversificat, cuprinzând aspecte noi, dintre care, cele mai
recente sunt legate de analiza eficienţei legii.
Activitatea de organizare şi de executare a legii este supusă controlului sub
toate aspectele, pentru a se asigura conformitatea acţiunilor administraţiei publice
cu exigenţele stabilite de forurile politice.
Controlul activităţii organelor administraţiei publice se realizează, atât din
afară, cât şi din interiorul acestor organe. Controlul exercitat din afara sistemului
administraţiei publice este determinat de complexitatea activităţii de realizare a
politicii statului.
 96
Astfel, activitatea organelor administraţiei publice este supusă controlului
organelor puterii legiuitoare. Este o modalitate de control ce are în vedere nu numai
dacă legea a fost corect aplicată ci, şi dacă astfel aplicată, şi-a dovedit eficienţa,
adică un control al parlamentului, în sensul unei bucle de "feed-back" asupra
influenţei efective a propriei sale opere. Controlul parlamentar este, prin excelenţă,
posterior, întrucât, în nici-un fel, el nu se substituie în exercitarea funcţiei şi a
competenţei celui controlat şi nici nu implică o dependenţă ierarhică a acestuia,
cum ar fi în cazul unei structuri piramidale.
De asemenea, dat fiind faptul că, sensul activităţii organelor administraţiei
publice îl constituie satisfacerea nevoilor societăţii, slujirea intereselor cetăţenilor,
este necesară instituirea unor forme de control social, în care administraţii să aibă o
participare eficientă. Acest control exercitat de opinia publică se exprimă fie prin
presă, fie prin sesizări, reclamaţii şi propuneri pe care cetăţenii le fac în legătură cu
activitatea administraţiei publice.
Alături de aceste forme de control se înscrie şi unul instituţionalizat, exercitat pe
principiul legalităţii actelor administrative. Ne referim la controlul pe care îl
realizează instanţele judecătoreşti asupra activităţii organelor administraţiei
publice în cadrul contenciosului administrativ.
Ca orice sistem organizat, administraţia publică realizează ea însăşi o vastă
activitate de control asupra felului în care sunt îndeplinite sarcinile ce revin
diferitelor organe ale administraţiei publice.
Controlul administrativ constituie forma cea mai complexă a controlului asupra
organelor administraţiei publice, având rolul de a îndruma, dirija şi eventual,
corecta acţiunile administrative, în vederea realizării politicii statului.

2. Elementele controlului.
Orice control are trei elemente de bază prin care se defineşte: o bază de
referinţă, un obiect al controlului şi operaţiunile de control caracteristice.
 97
Baza de referinţă a controlului cuprinde obiective pe care trebuie să le
realizeze organele administraţiei publice, existând astfel, un criteriu de apreciere. În
baza de referinţă se cuprind şi mijloacele folosite pentru atingerea obiectivelor
propuse, cum sunt: elementele de apreciere privind folosirea personalului organului
controlat, a folosirii mijloacelor materiale şi financiare.
În fine, baza de referinţă este formată şi din elementele care privesc calitatea
activităţii (eficienţa serviciului, operativitatea, funcţionabilitatea, etc).
Obiectul controlului este constituit din întregul ansamblu sau arsenal de
mijloace umane, materiale şi financiare, precum şi modul de întrebuinţare a
operaţiunilor administrative şi materiale, a unor acte juridice.
Operaţiunile de control propriu-zise urmăresc să stabilească conformitatea
obiectului controlului cu elementele cuprinse în baza de referinţă şi care privesc
obiectul controlului.
Operaţiunile de control pot fi simple sau complexe, după cum elementele din
baza de referinţă comportă un grad mai mic sau mai mare de apreciere şi de
tehnicitate din partea autorului controlului.
3. Controlul administrativ.
Controlul înfăptuit de către administraţia publică asupra ei însăşi poartă
denumirea de control administrativ. Acesta se înfăţişează ca un control intern,
când se realizează de persoane şi servicii funcţionale din interiorul organului
administrativ controlat şi ca un control extern, când este exercitat de organe sau
funcţionari din afara organelor controlate, aflate în aşa zisa "structură
administrativă externă".
 98
A. Controlul intern.
Acest tip de control se realizează de către organele colegiale sau unipersonale
care au competenţa conducerii în cadrul fiecărui organ al administraţiei publice.
Este un control permanent şi cuprinde întreaga activitate şi toate componentele
administraţiei publice.
Dreptul de control intern este un atribut al funcţiei de conducere. El se
exercită de către conducătorul fiecărei structuri organizatorice a autorităţii publice
sau instituţiei publice - birou, servicii, direcţii, etc., numai asupra funcţionarilor
publici din subordinea sa. Declanşarea acestui control administrativ printr-o
sesizare sau reclamaţie poartă denumirea de recurs graţios.
B. Controlul extern.
Acest tip de control este cunoscut şi sub denumirea de control ierarhic.
Denumirea vine de la autorul controlului care este organ ierarhic superior celui faţă
de care se exercită controlul. Controlul extern reprezintă o parte esenţială a
activităţii de conducere în administraţia publică şi se exercită în cadrul raporturilor
de subordonare care există în interiorul diferitelor organe ale administraţiei publice,
cât şi în cadrul subsistemelor şi a sistemului organelor administraţiei publice.
Controlul extern (ierarhic) se exercită din oficiu, ca parte a activităţii de
conducere, de realizare a unităţii de scop şi acţiune în cadrul sistemului şi poate fi
concomitent cu activitatea controlată.
Controlul ierarhic poate fi declanşat şi la cererea unei persoane fizice sau
juridice, situaţie în care îmbracă forma recursului ierarhic şi constituie o condiţie
prealabilă pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ.
C. Controlul de tutelă administrativă.
Această formă de control este o consecinţă a principiului centralizării şi
descentralizării administrative. Tutela administrativă intervine între autorităţile
administraţiei publice între care există raporturi de subordonare ierarhică. Aşa cum
s-a arătat, prefectul exercită un control de tutelă administrativă asupra consiliilor
 99
judeţene şi locale, precum şi a primarilor. Acest lucru este determinat de situarea
prefectului ca reprezentant al statului, calitate prin care exercită un control privind
legalitatea actelor administrative emise de autorităţile locale. Controlul de tutelă se
exercită numai în cadrul unui termen care prezintă importanţă pentru exercitarea
acţiunii în contencios administrativ.
D. Controlul exercitat prin jurisdicţiile administrative.
Organele cu atribuţii jurisdicţionale sunt incluse în sistemul organelor
administraţiei publice. Baza de referinţă a controlului priveşte numai legalitatea
unor acte administrative expres prevăzute de lege. Rezultatul acestui control se
concretizează în acte administrative de jurisdicţie care pot face obiectul acţiunilor
în contencios administrativ în anumite condiţii. Un rol important în acest tip de
control îl are Curtea de Conturi care are rolul de a verifica modul de formare, de
administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public.

Cuvinte cheie:
Control administrativ – control realizat de administraţia publică asupra ei
înşişi
Control de tutelă administrativă – control realizat între autorităţile
administraţiei publice între care există legături de subordonare ierarhică (ex.
prefectul)
Organe de jurisdicţie administrativă – organe care soluţionează prin acte
administrative jurisdicţionale conflictele apărute între autorităţile publice şi
particulari.

Întrebări:
 100
1. Definiţi şi arătaţi care sunt formele controlului activităţii organelor
administraţiei publice.
2. Care sunt elementele de bază ale controlului?
3. Cum se realizează controlul de tutelă administrativă? Dar controlul
exercitat prin jurisdicţiile administrative?
 101

CAPITOLUL XV
CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

După ce veţi citi acest capitol puteţi să:

¾ Definiţi noţiunea de contencios administrativ
¾ Înţelegeţi procedura acţiunii de contencios administrativ
¾ Cunoaşteţi condiţiile exercitării în justiţie a acţiunii de contencios
administrativ

Secţiunea I - Noţiunea de contencios administrativ

Definiţie şi reglementări cu privire la contenciosul administrativ român.

Ansamblul litigiilor dintre administraţia publică şi cei administraţi
defineşte contenciosul administrativ.
Etimologic, cuvântul contencios provine din verbul latin "contendere" care
înseamnă a lupta, a se înfrunta. În esenţă, termenul contencios exprimă
contradictorialitatea de interese la care se poate ajunge între subiectele de drept
administrativ.
În dreptul administrativ, termenul de contencios administrativ a început să
fie utilizat pentru a delimita căile de atac jurisdicţionale îndreptate împotriva
actelor şi operaţiunilor administrative de recursurile administrative obişnuite.
Ca fenomen juridic, noţiunea, conţinutul şi sfera contenciosului administrativ
au diferit de la o ţară la alta, de la un autor la altul, urmare a interconexiunilor care
s-au creat între sensul material şi sensul formal-organic al contenciosului
administrativ.
 102
În sens material, noţiunea de contencios administrativ se axează fie pe
subiectele între care are loc litigiul, fie pe regulile juridice invocate în cauză şi
aplicate în soluţionarea acestora.
În sens formal, se cunosc trei mari sisteme de contencios administrativ,
respectiv:
a) Sistemul administratorului judecător;
b) Sistemul francez (tribunale administrative şi Consiliul de Stat);
c) Sistemul anglo-saxon al competenţei instanţelor de drept comun
competente şi în materia contenciosului administrativ.
Practic, legislaţia din România a cunoscut într-o formă sau alta, toate cele
trei sisteme. Acest lucru a determinat ca, fundamentarea noţiunii de contencios
administrativ să ţină cont de aspectele legate de activitatea organelor administrative
cu caracter jurisdicţional.
Caracteristicile reglementării din 1990.
Unul din primele acte normative adoptate după 1989 a fost Legea nr.29/07
noiembrie 1990 privind contenciosul administrativ. Această lege a fost construită în
mare parte pe Legea contenciosului administrativ din 1925, dar are şi multe
elemente de noutate, marcând astfel, un pas important pe calea consolidării acestei
instituţii a statului de drept. Unul din elementele de noutate se referă la crearea în
cadrul instanţelor judecătoreşti, a secţiilor specializate de contencios administrativ
la nivelul tribunalelor judeţene şi la nivelul Curţii Supreme de Justiţie, care au darul
de a crea în viitor instanţe judecătoreşti specializate.
Conţinutul Legii nr.29 din 1990 este caracterizat prin următoarele:
- existenţa unui control direct, pe cale de acţiune judiciară;
- existenţa unui control de plină jurisdicţie (adică instanţa poate obliga la
emiterea actului, poate dispune anularea actului, poate obliga la despăgubiri);
 103
- posibilitatea unei acţiuni prealabile care să ofere posibilitatea autorităţii
administrative emitente, sau celei ierarhice, să înlăture actul sau să repare
paguba;
- actul atacat aparţine numai autorităţii administrative;
- posibilitatea ca acţiunea în justiţie să fie îndreptată şi personal împotriva
funcţionarului public vinovat de ilegalitatea actului emis sau a daunelor
provocate;
- existenţa în contenciosul administrativ a două grade de jurisdicţie: fondul şi
recursul, date în competenţa secţiilor de contencios administrativ;
- operativitate în judecarea acţiunii şi executarea hotărârii, prin obligarea
autorităţii administrative să coopereze şi să execute obligaţiile, în caz contrar
fiind sancţionată contravenţional;
- instanţa de judecată poate hotărî în cazul admiterii acţiunii asupra daunelor
materiale şi daunelor morale cerute.

Secţiunea a II-a - Condiţiile exercitării acţiunii în justiţie în baza Legii

contenciosului administrativ

1. Calitatea reclamantului.
Reglementările anterioare foloseau o expresie generală pentru a desemna
reclamantul în acţiunea de contencios administrativ, respectiv termenul: "cel
vătămat"…(art.107 din Constituţia din 1923 şi "oricine se pretinde vătămat"…(art.1
din Legea Contenciosului Administrativ din 1925).
Această expresie îngăduia oricui de a se plânge în justiţie, indiferent de
calitatea pe care o avea ca subiect de drept, în raport cu autoritatea administrativă.
Potrivit art.1 din legea nr.29/1990, orice persoană fizică sau juridică, dacă se
consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act
administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i
rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei
 104
judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi
repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
2. Condiţia ca actul administrativ să vatăme un drept sau un interes
recunoscut de lege.
Pentru a folosi acţiunea în contencios administrativ, reclamantul trebuie să fie
beneficiarul unui drept subiectiv, al unui drept legitim pe care legea îl recunoaşte,
iar autoritatea administrativă prin atribuţiile sale are obligaţia de a-l respecta şi,
eventual, de a-l realiza în favoarea reclamantului.
3. Condiţia ca vătămarea dreptului să fie urmarea unui act administrativ.
Noţiunea actului administrativ, în concepţia legiuitorului are o sferă destul de
largă şi permite lărgirea controlului judecătoresc asupra activităţii de organizare a
executării şi de executare a legii, precum şi de protecţie a drepturilor pe care le au
persoanele fizice şi juridice.
Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă (provine de la o
autoritate administrativă) prin care se formează o situaţie juridică nouă sau se
refuză în mod nejustificat o pretenţie juridică privitoare la un drept recunoscut de
lege în favoarea unei persoane fizice sau juridice.
Identificarea actului administrativ este o operaţie necesară pentru a delimita actul
administrativ de alte acte juridice, îndeosebi de cele contractuale pe de o parte,
respectiv de alte înscrisuri, simple operaţiuni tehnico-administrative, pe de altă
parte.
4. Condiţia refuzului nejustificat al autorităţii administrative de a rezolva
cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.
Refuzul nejustificat este atacat în justiţie fiind asimilat potrivit legii, actului
administrativ. Acest lucru constituie reaua voinţă a autorităţii administrative,
similară unei manifestări de voinţă juridică care poate îmbrăca forma unui refuz
nejustificat manifest sau tacit al unei pretenţii juridice formulată în cererea
reclamantului, sau nerezolvarea cererii în termenul stabilit de lege.
 105
Refuzul manifest reprezintă o veritabilă decizie a administraţiei publice prin
care se respinge nejustificat o pretenţie juridică şi ca atare este un act administrativ.
Situaţia refuzului prin tăcerea administraţiei, care nu dă solicitantului nici-un
răspuns, nici negativ, nici pozitiv, sau nu o face într-un termen prevăzut de lege,
constituie un refuz nejustificat.
5. Condiţia ca actul să provină de la o autoritate administrativă.
Legea nr.29 din 1990 foloseşte expresia "autoritate administrativă", care
îngăduie să fie atacate în instanţă, nu numai actele organelor administraţiei de stat,
ci şi ale autorităţilor administraţiei locale autonome.
In extenso, în sfera noţiunii de "autoritate administrativă" intră şi regiile
autonome, societăţile comerciale subordonate unui organ al administraţiei locale,
instituţii social-culturale, dacă au capacitatea de a emite acte administrative.
6. Condiţia acţiunii administrative prealabile.
Legea nr.29/1990 precizează că, înainte de a se adresa tribunalului,
reclamantul are obligaţia de a folosi recursul administrativ graţios solicitând
autorităţii administrative care a emis actul administrativ sau care a respins expres
sau tacit pretenţia sa juridică, soluţionarea cererii sale. Termenul în care se exercită
acest recurs administrativ este de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ
sau a refuzului expres ori, în cazul tăcerii administraţiei, de la expirarea termenului
în care aceasta avea obligaţia să rezolve cererea. În lipsa termenului, legea fixează
un termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii.
7. Condiţia ca acţiunea să fie introdusă într-un termen de 30 de zile.
Legea nr.29/1990 în art.5, stabileşte termenul în care se poate face acţiunea
în justiţie şi momentul de la care acesta începe să curgă, diferenţiat, după cum "cel
vătămat" s-a adresat cu recurs la organul emitent sau la organul ierarhic superior,
respectiv, după cum este vorba de tăcerea autorităţii administrative. Dacă cel care
se consideră vătămat s-a adresat organului emitent, termenul de sesizare a
tribunalului este de 30 de zile de la comunicarea soluţiei, dacă s-a adresat şi
 106
autorităţii administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30
de zile se calculează de la comunicarea de către această autoritate a soluţiei date
reclamaţiei. În cazul când autoritatea emitentă sau autoritatea ierarhică nu rezolvă
reclamaţia în termen, la expirarea acestuia, începe să curgă termenul de 30 de zile
de sesizare a tribunalului.

Secţiunea a III-a - Actele administrative exceptate de la controlul

judecătoresc

1. Actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele

României şi Guvern (art.2, lit."a" teza I).
Potrivit redactării textului din Legea nr.29/1991, dar ţinând cont şi de
prevederile Constituţiei, rezultă că, în realitate sunt avute în vedere trei categorii de
raporturi:
a) Parlament-Preşedintele României;
b) Parlament-Guvern;
c) Preşedintele României-Guvern.
Raporturile dintre aceste autorităţi sunt în esenţă, politice şi sunt
concretizate, atât în acte politice, cât şi de guvernământ.
2. Actele de gestiune ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului
(art.2, lit."a" teza II).
Textul din art.2, lit.b, din Legea nr.29/1990, care se referă la actele de
autoritate şi de gestiune ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului se
apreciază că, a fost abrogat în parte, prin art.150 lit.1 din Constituţie. Aşa cum s-a
arătat, Constituţia a lărgit sfera actelor administrative susceptibile de a fi atacate în
contenciosul administrativ, incluzând şi actele administrative emise de alte
 107
autorităţi publice şi în această categorie intră şi actele administrative de autoritate
ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului.
3. Actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului
(art.2 lit.a, teza III).
Siguranţa internă şi externă a statului este echivalentă cu noţiunea de ordin
constituţional.
Potrivit Legii nr.51 din 28 iulie 1991, prin siguranţa naţională se înţelege,
"starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică,
necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca suveran, unitar,
independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de
exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin
Constituţie".
Actele administrative, în materia siguranţei naţionale pot fi emise numai de
serviciile specializate (Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii
Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază) precum şi Ministerul Apărării Naţionale,
Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei ( structuri specializate interne).
4. Actele administrative referitoare la interpretarea şi executarea actelor
internaţionale în care România este parte (art.2. lit.a, teza III).
Aceste tipuri de acte sunt exceptate de la controlul judecătoresc oferit de
legea contenciosului administrativ, prin necesitatea de a apăra siguranţa externă a
statului, respectiv prin responsabilitatea exclusivă a Guvernului în materie
diplomatică, Guvernul "fiind singurul în măsură a aprecia şi hotărî săvârşirea unor
acte cu caracter internaţional, care prin repercusiunile pe care le-ar putea avea sunt
de o gravitate excepţională"; în acest înţeles libertatea şi autonomia acţiunii
diplomatice a Guvernului pot intra în noţiunea de cerinţe de ordine superioară, de
care ne vorbeşte legea contenciosului administrativ.
5. Actele emise în circumstanţe excepţionale (art.2 lit.a, teza IV).
 108
În formularea legii se arată "măsurile urgente luate de organele puterii
executive pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând
pericol public, cum sunt actele emise ca urmare a stării de necesitate sau pentru
combaterea calamităţilor naturale, incendiilor de păduri, epidemiilor şi altor
evenimente de aceeaşi gravitate, sunt exceptate de la controlul judecătoresc.
6. Actele de comandament cu caracter militar (art.2, lit.b).
Noţiunea de "act de comandament cu caracter militar" a fost folosită pentru
prima dată, în dreptul românesc, în art.107 al Constituţiei din 1923, apoi în Legea
contenciosului administrativ din 1925. Actuala formulare este preluată pur şi
simplu în aceeaşi interpretare.
Cei mai mulţi dintre autori care s-au ocupat de această noţiune au făcut
distincţie între actele de comandament cu caracter militar care intervin în
raporturile dintre autorităţile militare şi populaţia civilă şi actele de
comandament cu caracter militar care intervin în interiorul ierarhiei militare.
7. Actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora se
prevede, prin lege specială, o altă procedură judiciară (art.2 lit.c).
Actele administrative împotriva cărora se prevede, prin lege specială, o altă
procedură judiciară, sunt exceptate de la procedura stabilită de Legea nr.29/1991
(ex.: Legea nr.18/1991 privind fondul funciar sau Legea nr.70/1991 privind
alegerile locale).
 109
8. Actele de gestiune săvârşite de stat, în calitatea de persoană juridică şi
pentru administrarea patrimoniului său (art.2, lit.d).
Legislaţia actuală face distincţie între domeniul public al statului şi domeniul
privat al statului, respectiv, între domeniul public al unităţilor administrativ-
teritoriale şi domeniul privat al acestora.
Ca atare, se au în vedere numai actele de gestiune care vizează domeniul
privat al statului, actele făcute de organele de stat sau, după caz, de autorităţi ale
administraţiei publice locale autonome, precum şi de către structurile dependente
de aceste autorităţi (regii autonome, societăţi comerciale).
9. Actele administrative adoptate în exercitarea atribuţiilor de control
ierarhic (art.2, lit.e).
Legea nr.29/1990 se referă numai la actele administrative adoptate în
exercitarea atribuţiilor de control ierarhic, nu şi la cele de control prin tutelă
administrativă.
10.Cererile privitoare la stabilirea şi scăderea impozitelor şi taxelor, precum şi a
amenzilor prevăzute de legile de impozite şi taxe (art.3).
Cererile de acest gen se rezolvă de către organele prevăzute în legea specială
şi în condiţiile stabilite de aceasta. Această reglementare exista şi în Legea
contenciosului administrativ din 1925.
11.Actele administrative jurisdicţionale (art.4).
Art.4 din Legea nr.29/1990 precizează că, actele administrative
jurisdicţionale - cu excepţia celor din domeniul impozitelor şi taxelor şi din
domeniul contravenţional - pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor
administrativ-jurisdicţionale, în termen de 15 zile de la comunicare, la secţia de
contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie.

Secţiunea a IV-a Procedura contencioasă

 110
1. Instanţe judecătoreşti competente.

Legea nr.29/1990 prevede că, instanţele judecătoreşti ordinare au competenţa

soluţionării acţiunilor de contencios administrativ. Instanţele de fond pentru
soluţionarea acţiunilor de contencios administrativ sunt tribunalele judeţene
(Tribunalul Municipiului Bucureşti), iar pentru recurs, Curtea Supremă de Justiţie.
Necesitatea unei specializări a magistraţilor care judecă astfel de cauze a determinat
legiuitorul să stabilească înfiinţarea unor secţii speciale de contencios administrativ
la tribunalele judeţene, la Curţile de Apel şi la Curtea Supremă de Justiţie.
Judecătorii care funcţionează la aceste secţii fac parte din corpul judecătoresc care
formează instanţele judecătoreşti de drept comun.
În art.2 din Legea nr.59/1993 se arată că, tribunalele judecă, în primă
instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de
cele date în competenţa Curţilor de Apel. În articolul următor se stabileşte
competenţa Curţilor de Apel, care constă în judecarea în primă instanţă a proceselor
şi cererilor în materie de contencios administrativ privind actele de competenţa
administraţiei publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilor publice, ale
ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, ale autorităţilor publice judeţene şi a
Municipiului Bucureşti.
Prin urmare, se observă că, regula competenţei în prima instanţă, aparţine
Curţii de Apel şi se poate afirma că, pe cale de excepţie, competenţa ar aparţine
secţiilor de contencios administrativ, ale tribunalelor judeţene.
 111

2. Acţiunea de contencios administrativ.

Acţiunea de contencios administrativ se introduce la tribunalul judeţean
(Tribunalul Municipiului Bucureşti) sau la Curtea de Apel, în circumscripţia în care
domiciliază reclamantul. Printr-o astfel de acţiune, reclamantul poate să ceară,
anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei suferite prin
încălcarea drepturilor conferite şi recunoscute de lege.
Potrivit art.8 din Legea nr.29/1991, reclamantul are obligaţia de a depune
actul pe care-l atacă sau, după caz, răspunsul autorităţii administrative prin care i se
comunică refuzul prestaţiei juridice, iar când nu a primit nici un refuz la cerere, va
depune la dosar, copia cererii certificată cu originalul.
Introducerea acţiunii nu suspendă executarea actului administrativ contestat.
În cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente,
instanţa de judecată sesizată, la cererea reclamantului, poate dispune suspendarea
executării actului administrativ, până la soluţionarea acţiunii. Cererea de
suspendare se judecă de urgenţă, chiar fără citarea părţilor, iar hotărârea este
executorie de drept (art.9 din Legea nr.29/1990).
3. Judecarea acţiunii de contencios administrativ şi hotărârile pronunţate.
La primirea acţiunii, tribunalul sau Curtea de Apel va dispune citarea părţilor
şi, după caz, cere autorităţii pârâte, să-i comunice de urgenţă, actul atacat împreună
cu toată documentaţia, care a stat la baza lui. De asemenea, solicită orice alte date,
informaţii şi lucrări utile pentru soluţionarea cauzei. În situaţia când, autoritatea
pârâtă nu trimite documentaţia cerută, în termenul fixat de instanţă, conducătorul
acesteia va fi obligat să plătească statului, cu titlul de amendă, 500 lei pentru
fiecare zi de întârziere nejustificată.
Judecarea acţiunii se face în şedinţă publică în regim de urgenţă.

4. Recursul şi executarea hotărârii .

 112
În baza prevederilor Legii nr.29/1991 şi Legii nr.59/1993, Curţile de Apel
judecă recursurile declarate împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele judeţene
şi al municipiului Bucureşti, în materie de contencios administrativ, iar Curtea
Superioară judecă recursurile declarate împotriva sentinţelor Curţilor de Apel.
Cererea de recurs se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub
sancţiunea nulităţii, care o înaintează împreună cu dosarul cauzei, instanţei de
recurs competente.
Termenul de introducere a recursului este de 15 zile de la comunicarea
hotărârii, iar introducerea acestuia are ca efect suspendarea executării (art.14 din
Legea nr.29/1990).
Instanţa de recurs, după casare, poate trimite cauza spre rejudecare instanţei
care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad, în următoarele
situaţii:
a) instanţa de fond nu a judecat fondul;
b) judecata s-a făcut în lipsa părţii, care nu a fost legal citată la administrarea
probelor şi la dezbaterea fondului;
c) este necesară adunarea de probe noi.
5. Executarea hotărârilor judecătoreşti.
Executarea se face în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a
hotărârii. În cazul în care, termenul nu este respectat, conducătorului autorităţii
administrative i se vor aplica sancţiuni constând în amendă pentru fiecare zi de
întârziere. Reclamantul are dreptul de a solicita tribunalului daune pentru
întârzierea executării, de la administraţia pârâtă sau de la funcţionarii acestei
autorităţi care se fac vinovaţi de neexecutarea hotărârii judecătoreşti.
Executarea hotărârii judecătoreşti pentru desdăunarea reclamantului se
realizează potrivit dispoziţiilor dreptului comun în materie.

Cuvinte cheie:
 113
Contencios – contradictorialitate de interese la care se ajunge între
subiectele de drept administrativ.
Contencios administrativ – cale de atac judecătorească în cadrul litigiilor
administrative.

Întrebări:
1. Ce înţelegeţi prin contencios administrativ?
2. Care sunt condiţiile exercitării acţiunii în justiţie în baza legii
contenciosului administrativ?
3. Enumeraţi actele administrative exceptate de la controlul
judecătoresc.
4. În ce constă procedura contencioasă?