Sunteți pe pagina 1din 61

Dumitru Popovici

SOCIOLOGIA EDUCAŢIEI

-Curs-

Sibiu 2010

1

CUPRINS

I. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI EDUCAŢIEI

Pedagogia şi sociologia 2.Studiul educaţiei 7

7

1.

3. Obiectul sociologiei educaţiei

8

4. Problematica sociologiei educaţiei

9

5. Funcţiile sociologiei educaţiei

10

II. NAŞTEREA ŞI EVOLUŢIA SOCIOLOGIEI EDUCAŢIEI

1. Apariţia sociologiei educaţiei

13

2. Sociologia educaţiei şi ştiinţele socio-pedagogice

16

III. METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN SOCIOLOGIA EDUCAŢIEI

1.

Metodologia-aspecte generale

19

2. Metode de cercetare în sociologia educa ţ iei

21

IV.

ROLUL SOCIAL AL EDUCAŢIEI. ÎNVĂŢAREA SOCIALĂ

1.Societatea şi educaţia

24

2.Componente educa ţ ionale ale societ ăţ ii

25

3.Caracterizarea pr incipalilor agen ţ i educogeni

25

V. DIMENSIUNEA PROCESUALĂ A EDUCAŢIEI

 

1.

Procesul de învăţământ şi societatea

28

2.

Procesul educativ în armată

31

3.

Propaganda, proces educativ realizat de partidele politice

32

VI.

SOCIALIZARE ŞI EDUCAŢIE

1. Aspecte introductive

34

2. Caracterizarea socializă rii

34

3. Teorii ale socializ ă rii

35

4. Familia ca agent al socializ ă rii

36

5. Rolul educa ţ iei în procesul socializ ă rii

37

6.Resocializarea

38

VII. DEMOCRATIZAREA EDUCAŢIONALĂ

1.

Conceptul

40

2

2.

Accesul la educaţiei. Situaţia şcolară

44

VIII. CRIZA ŞI REFORMA EDUCAŢIEI

1. Concept şi caracterizare a crizei educaţiei

48

2. Poziţii teoretice faţă de criza educaţiei

49

3. Reforma de structură ca soluţie a crizei

50

4. Reforma în România

50

IX. EDUCAŢIA PERMANENTĂ 1. Sfera şi conţinutul conceptului

54

2. Starea actuală a educaţiei permanente

55

3.Agenţii educogeni şi rolul lor în realizarea sistemului educaţiei permanente

56

X. MICROGRUPRUI SOCIALE EDUCAŢIONALE

1. Grupul social – perspectiva teoretică

60

2. Microgrupul educaţional

61

3. Clasa de elevi ca microgrup educaţional

61

4. Comunitatea religioasă ca microgrup educaţional

62

5. Subunitatea militară ca microgrup educaţional

63

3

I.

OBIECTUL

ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

EDUCAŢIEI

1. Pedagogia şi sociologia a. Pedagogia

• Despre educaţie în sens larg, putem vorbi odată cu apariţia oamenilor

- alături de instinct oamenii au început să folosească în

rezolvarea problemelor, experienţa proprie sau pe cea a altora. • Pedagogia a apărut mult mai târziu

- termenul "pedagog" a fost folosit înainte de apariţia

pedagogiei

stăpânului la şcoală)

- termenul "pedagogie" apare, se pare, în sec. XIV, iar

pedagogia,

Renaşterea şi până în sec. XIX.

ca sistem de ideii, s-a conturat începând cu

(însemna sclavul care conducea copilul

• Astăzi pedagogia se prezintă ca ştiinţă unitară, complexă, având ca obiect de studiu educaţia

- există multiple diviziuni în interiorul ei.

• Se pot desprinde două curente importante în dezvoltarea pedagogiei:

-individualist

- sociologic

b. Sociologia ( socius = so ţ , asociat, logos = teorie, ş tiin ţă ). Înseamn ă că sociologie = ştiinţa formelor de viaţă socială de la cele mai simple la cele mai complexe.

- numele acestei preocupări teoretice a fost dat de A. Comte;

- este un produs al vremurilor moderne (de la Renaştere încoace);

• este o ştiinţă unitară dar şi extrem de diversă cuprinzând o mulţime de

ramuri (sociologii de ramură).

Concluzii: Pedagogia şi sociologia au contribuit la renaşterea sociologiei educaţiei.

2. Studierea educaţiei Obiect deosebit de complex, educaţia este studiată din multiple perspective care oferă şi nume rezultatelor obţinute. Pot fi puse în evidenţă cel puţin următoarele ştiinţe ale educaţiei:

- istoria educaţiei;

- economia educaţiei;

4

- psihologia educaţiei;

- pedagogia generală;

- pedagogia comparată; - pedagogia socială, etc. Se observă că se detaşează două perspective de analiză ale educaţiei - pedagogică; - nepedagogică (istoria, psihologia, sociologia etc.) Perspectiva pedagogică a generat ştiinţele care fac parte din corpul pedagogiei iar cea de-a două perspectivă a generat ştiinţe de ramură ale ştiinţelor de bază, Ştiinţele pedagogice ale educaţiei, în special pedagogia generală s-au constituit pe scheletul individualismului fiind studii asupra efectelor educaţiei asupra individului. La mijlocul sec. XIX au apărut critici la adresa orizontului individualist conştientizându-se dimensiunea socială a educaţiei (implicarea ei socială şi faptul că este rezultat al dinamicii sociale). - a început o altfel de analiză a educaţiei care a dus la sociologia educaţiei. Altfel explicat:

- modificarea capacităţii de procesare a omului (rezultat al educaţiei) poate fi efect al presiunilor educative desfăşurate de indivizi, cu rezultate asupra individului ("de la om la om")

- ştiinţa care studiază acest proces este în orizont individualist - sau, poate fi efect al presiunilor sociale (colective) asupra capacităţii sociale de procesare - ştiinţa care studiază acest proces este în orizont sociologic. Schimbarea perspectivei de analiză a făcut necesară sociologia educaţiei.

Încercaţi să enumeraţi principalele deosebiri dintre ştiinţele pedagogice şi cele nepedagogice despre educaţie.

3. Obiectul sociologiei educaţiei Sociologia educaţiei s-a născut ca urmare a abordării sociologice a acţiunii educaţionale şi a sistemului educaţional. Poate fi definită pe scurt ca fiind studiul relaţiilor dintre societate şi educaţie. Este o ramură aplicată a sociologiei, abordând educaţia ca fenomen social.

- Asupra obiectului există încă numeroase controverse. Opinii:

a. "studiază procesele educaţionale spontane, neorganizate ca şi cele intenţionale, organizate, în toate societăţile şi orânduirile, privindu-le sub aspectul integrabilităţii şi funcţionalităţii lor sociale" (L. Ţopa, T. Truţar). b. "sociologia educaţiei caută să determine natura mediului social şi psihologic constituit de şcoală, să măsoare, de asemenea, influenţa pe care acest mediu o exercită asupra elevilor în tot procesul formării lor: achiziţia de

5

cunoştinţe, adoptarea atitudinilor sau elaborarea unor scări de valori. Ea comportă apoi studiul sistematic al presiunilor externe care acţionează asupra şcolii însăşi şi luându-şi sursa fie din dorinţele şi cerinţele diferitelor profesiuni, fie din noile exigenţe ale societăţii". (R. Merton). c. "abordează educaţia ca pe un fenomen social, în consecinţă, se ocupă de originea socială a educaţiei, de manifestările ei sociale, de conţinutul ei social, de instituţiile ei sociale, de dezvoltarea ei socială, de repercursiunile ei sociale, de funcţia ei socială, de obiectivele ei sociale, de posibilităţile ei sociale şi de agenţii ei sociali" (Quintana).

Evidenţiaţi 2-3 exemple ale controverselor în cea ce priveşte obiectul sociologiei educaţiei.

Putem comenta următoarele despre obiectul sociologiei educaţiei

- se ocupă de procesul educaţional; unii afirmă că are în vedere întreaga educaţie

iar alţii consideră că vizează educaţia realizată în scoală (de aceea întâlnim şi denumiri ca: sociologia şcolii, sociologia învăţământului, etc.);

educaţia este cercetată cu metoda sociologică pornindu-se de la realitatea că este un proces social;

- are ca obiect educaţia ca sistem social, ca implicat al vieţii sociale şi ca efect al

desfăşurărilor sociale obiective;

- este o sociologie de ramură cu pretenţii, la unii autori, de a fi chiar ştiinţa

educaţiei;

- teoriile, categoriile, conceptele utilizate sunt originate în sociologie fără ca

sociologia să fie în situaţia de "ştiinţă de ajutor" pentru cercetare. Concluzii. Sociologia educaţiei studiază relaţiile dintre societate şi educaţie cu ajutorul metodei sociologice considerând educaţia ca implicat social. Mai concret, obiectul sociologiei educaţiei îl formează organizarea şi funcţionalitatea procesului educativ în context macrostructural (societatea în ansamblu) şi microstructural (organizaţii educative). Considerăm că numai astfel educaţia îşi dezvăluie întregul conţinut, depăşind abordările limitate, înguste, specifice altor ştiinţe despre educaţie cum sunt pedagogia generală, psihologia pedagogică, sociologia pedagogică etc. Educaţia apare ca fapt social, multiplu implicat în viaţa socială atât prin exercitarea ei cât şi prin efectele pe care le produce. 4. Problematica sociologiei educaţiei Şi în această privinţă opiniile exprimate în literatura despre educaţie sunt deosebit de diverse. Lipsa unităţii este determinată de:

-

.

- opiniile diferite cu privire la obiectul sociologiei educaţiei şi la domeniul de studiu; - paradigmele sociologice pe care se bazează autorii; - complexitatea relaţiilor dintre societate şi educaţie;

6

- discriminările realizate între ştiinţele despre educaţie apropiate cum

sunt: sociologia pedagogică, pedagogia socială, sociologia şcolară, pedagogia sociologică, antropologia educaţiei.

Considerăm

că

din

sociologia

următoarele teme ca problematică:

educaţiei

nu

pot

lipsi

- rolul social al educaţiei; învăţarea socială;

- socializare şi educaţie;

- accesul la educaţie; situaţia şanselor,

- sistemul educaţional;

- dimensiunea procesuală a educaţiei;

- grupul educaţional ca sistem social;

- poziţia socială a educatorului şi a celui de educat;

- democratizarea educaţiei;

- educaţia permanentă;

- criza educaţiei.

Desigur că fiecare dintre aceste teme poate fi fragmentată, rezultatele constituindu-se în tot atâtea subiecte componente ale conţinutului sociologiei educaţiei. Important este ca modalitatea de a le trata să nu fie străină de metoda sociologică. Procedând astfel,Dicţionarul de sociologie (coord. C.Zamfir, L. Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1993), apreciază ca valabile următoarele domenii de interes prioritar:

- raporturile între sistemul de învăţământ ca sistem al profesionalizării

forţei de muncă şi procesele de mobilitate şi stratificare socială; - factorii care influenţează cererea individuală de educaţie şi capacitatea structurală şi funcţională a sistemului de învăţământ de a o întâmpina; - contribuţia educaţiei la dobândirea personală a unui anumit status social- economic; - rolul educaţiei în distribuirea inegalităţilor sau în realizarea oportunităţilor sociale şi profesionale; - implicarea educaţiei în procesele de reproducere socială şi culturală;

- identificarea şi caracterizarea raporturilor dintre structura socială, codurile transmisiei culturale şi formele conştiinţei individuale şi sociale; -modul de intervenţie al factorilor sociali şi ai structurii sociale în selecţia şi transmiterea cunoaşterii educaţionale; - modele şi practici de şcolarizare şi aculturaţie (proces de interacţiune între două culturi aflate în contact reciproc); - raporturi între învăţământ şi alte componente ale domeniului social. În raport cu problematica abordată, cu nivelul teoretic la care se situează, sociologia educaţiei poate fi generală sau aplicată.

- dacă se are în vedere rolul jucat în ansamblul societăţii asupra

modificării capacităţii de procesare atunci perspectiva este generală („macrosociologică”);

7

- dacă se are în vedere rolul unei instituţii educogene (de pildă şcoala), atunci perspectiva este particulară, aplicată („microsociologică”). Observaţie. Aceste două orientări au marcat evoluţia sociologiei educaţiei în sec. XX. Cercetările la nivel „macrosociologic” nu sunt incompatibile cu cele la nivel „microsociologic”. Este necesară o continuă mediere între cele două orientări. Apelând numai la studiul macrosociologic, apare riscul de a "descoperi" fapte, fenomene sociale, independente de actorii lor.

Pronunţaţi-vă asupra corectitudinii termenilor macrosociologie şi microsociologie ca derivaţi de la macrosocial şi microsocial.

5. Funcţiile sociologiei educaţiei

Ca fiecare ştiinţă acceptată social, sociologia educaţiei are un

anumit

cunoaşterii şi practicii. - Sunt acreditate două funcţii: teoretică şi practică. Funcţia teoretică aduce în atenţie că sociologia educaţiei:

rost

care o individualizează şi o face necesară în ansamblul

- furnizează concepte, idei, teorii despre educaţie din perspectivă sociologică;

- completează interpretarea, de dorit globală, despre educaţie ca proces social;

- există mai multe perspective din care educaţia se instituie ca obiect de cercetare;

- oferă informaţii veridice celor care se specializează în realizarea procesului educaţional;

- contribuie la elaborarea strategiilor educaţionale;

- explică succesele şi eşecurile educaţionale. Funcţia practică arată că rolul sociologiei educaţiei se întinde dincolo de a oferi informaţii, în planul practici educative.

- însuşită de educatori consolidează, fundamentează corectitudinea şi

eficienţa actului educativ desfăşurat de aceştia;

- contribuie efectiv la realizarea succesului şi eşecului educaţional;

- întregeşte cultura sociologică şi pedagogică a unei naţiuni.

BIBLIOGRAFIE:

T. Herseni, Ce este sociologia ? Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1981;

D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p.7-29;

Stoian Stanciu, Educaţie şi societate, Editura Politică, 1971, p.34-45.

L. Ţopa, T. Truţer, Sociologie pedagogică, Editura Ştiinţifica, Bucureşti,

1971, p. 5-16;

S. Cristea, C. Constantinescu, Sociologia educaţiei, Editura Hardiscom,

8

Piteşti, 1998, p. 125-127.

Probleme pentru dezbatere: necesare aprofundării 1. Analiza schemei lui Garrido (J. L. Garrido, Fundamente ale educaţiei comparate, E.D.P., 1995, p.178). 2. Individualism şi sociologie în analiza educaţiei. 3. Importanţa studierii sociologiei educaţiei pentru viitorii educatori.

Realizaţi un rezumat cu tema: Sociologia şi educaţia studiind bibliografia:

P. Andrei, Sociologia generală, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p.182-186. Sociologie şi educaţie. Bibl.: P. Andrei, Sociologie generală. Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 182-186.

9

II. NAŞTEREA ŞI EVOLUŢIA SOCIOLOGIEI EDUCAŢIEI

Ca toate celelalte ştiinţe, sociologia educaţiei are o istorie ce merită relevată pentru că oferă informaţii din care înţelegem starea sa actuală.

1. Apariţia sociologiei educaţiei

a. Un element esenţial care a fă cut posibilă apariţia sociologiei educaţiei 1-a constituit disputa dintre adepţii educaţiei sociale şi cei ai educaţiei individuale.

- se desfăşoară la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX;

- unii pedagogi, sub influenţa dezvoltării psihologiei, construiesc

curente de orientare individualistă, psihologistă (pedagogia experimentală, educaţia nouă);

- apariţia sociologiei şi dezvoltarea ei au atras pedagogi care s-au

înrolat în curentul de orientare sociologizantă (pedagogia utilitaristă -

Spencer; teoria educaţiei cetăţeneşti - G. Kerschensteiner; pedagogia sociologică - Durkheim). Sociologia educaţiei se înscrie în curentul sociologizant, în acest fel ea apare ca trăgându-şi seva din sociologie. b. Pedagogia a colaborat cu alte ştiinţe trecând prin mai multe faze.

- 1820 - 1870 (aprox.) - cu psihologia şi etica după cum o demonstrează S.F. Herbart;

- 1870 - 1900 - cu biologia, psihologia experimentală şi sociologia.

în fiecare etapă acumulările pedagogiei din aceste ştiinţe nu au generat

apariţia de noi ştiinţe. Ele au oferit:

- psihologia - problemele psihologiei învăţării;

- biologia - problemele geneticii;

- sociologia - funcţiile sociale ale educaţiei, problemele scopului şi mijloacelor sociale ale educaţiei.

Pedagogia şi-a păstrat integritatea până la începutul sec. XX când, acumulările (în intensiune şi extensiune) n-au mai putut fi "cuprinse" de pedagogie. Au apărut ştiinţe autonome: psihologia pedagogică, sociologia educaţiei, sociologia pedagogică. In acest fel teoria educaţiei apare ca trăgându-şi seva din pedagogie. c. La graniţa dintre sec. XIX şi XX a apărut pedagogia socială.

- C. Narly consideră că pedagogia socială este "o denumire nouă pentru o realitate veche". Susţine că:

-

educaţia organizărilor sociale primitive a fost eminamente socială - la Platon întâlnim teoretizarea unui sistem de educaţie socială (în Republica şi în Legile- opere de referinţă ale filozofului antic grec)

10

- în Evul Mediu, educaţia religioasă era clar socială

- al doilea val al civilizaţiei (industrialismul) a negat caracterul

individual al educaţiei şi a adus în prim plan educaţia socială, colectivă - este de admis că bazele teoretice ale pedagogiei sociale au fost puse de iluminiştii francezi care au adus în discuţie termenul "gloată" şi rolul

statului în educarea gloatei; - în sec. XIX Fichte, cu ale sale "Reden an die Deutsche Nation", concepe un sistem de educaţie socială; - contribuţii definitorii au adus Durkheim şi Natorp. Emile Durkheim

- sociolog francez care considera pedagogia ca ştiinţă foarte importantă

- constata că "fiecare societate, privită printr-un moment al

dezvoltării sale, are un sistem de educaţie care se impune indivizilor, cu o forţă în general irezistibilă";

- părinţii nu pot educa copiii cum vor ei, ei trebuie să vrea să-i educe după cum li se dictează de către societate;

- ca să înţelegem cum se face educaţia trebuie să înţelegem

caracteristicile întregii societăţi. Educaţia îşi găseşte deci sursa în

specificul societăţii,

- Ca urmare:

- scopul educaţiei este de a forma omul dar numai aşa cum îl vrea societatea adică de a forma o "fiinţă socială", un "om nou";

- pentru o atare realizare statul trebuie să subordoneze educaţia. Concepţia lui Durkheim:

- violentează individul şi disponibilităţile sale (omul se naşte fără disponibilităţi", este doar dotat cu un "ecran" pe care nu este afişat ceva, "tabula rasa")

- individul este nesocotit;

- este tributar sociologismului.

Paul Natorp este autorul unei lucrări intitulate: "Pedagogia socială "(1899).

- el pleacă de la cunoaştere care devine baza pedagogiei sale;

- cunoaşterea omului nu este determinată individual, ci social - omul devine om numai prin societate;

- scopul educaţiei este formarea destoiniciei omului necesară în a

contribui la clădirea societăţii umane

- educaţia trebuie să fie socială ."Noţiunea pedagogiei sociale - scrie

Natorp – afirmă aşadar recunoaşterea principială că educaţia individului este condiţionată social în fiecare direcţie tot atât cât, pe de altă parte, o plăsmuire omenească de viaţă socială este fundamental condiţionată prin o potrivită educaţie adecvată ei, a indivizilor care trebuie să ia parte la această viaţă".

11

Deci:

-colectivitatea are importanţă primordială în educaţie;

- rolul individului în educaţie este să suporte presiunea socială şi să accepte benevol rolul său de servitor al colectivităţii;

- pedagogia socială desemnează o teorie despre educaţia

întregului popor. Teoria comunistă a pus de asemenea accentul pe educaţia socială vorbind despre:

- omogenizarea educaţională

- ideologie unică

-

cod moral unic

-

instituţii cu o singură direcţie educaţională

-

înlăturarea alternativelor educaţionale.

A construit o pedagogie socială specifică. În România, în perioada

interbelică, pedagogia socială s-a dezvoltat sub directoratul lui D. Gusti. - a avut ca obiect fundamentarea ştiinţifică a acţiunii culturale de masă pe cercetarea sociologică a realităţii sociale, a condiţiilor manifestărilor, necesităţilor şi aspiraţiilor diferitelor unităţi sociale, considerate obiect al educaţiei.

Concluzii:

Putem pune în evidenţă următoarea linie de evoluţie a pedagogiei:

-

apariţia pedagogiei clasice (generale) individualistă strădania de

a

o

consolida cu baze

teoretice a făcut

să

devină pedagogie

experimentală (nu a putut înlătura individualismul) a apărut o nouă perspectivă asupra educaţiei, socială şi, ca urmare pedagogia socială. Tendinţa ca pedagogia să se bazeze pe ideea omului natural bun şi

dezvoltarea lor liberă (concepţie biologizantă, individualistă sau psihologizantă) este depăşită azi.

A apărut o nouă perspectivă de a privi actul educaţional, perspectiva

socială şi, odată cu aceasta, au fost create mai multe perspective de analiză:

-sociologia educaţiei; - pedagogia sociologică

- pedagogia socială

- sociologia pedagogică.

Din

această

perspectivă

sociologia

educaţiei

are

o

provenienţă: pedagogică şi sociologică.

dublă

Numiţi cele două surse intelectuale ale apariţiei sociologiei educaţiei. Cine este întemeietorul acestei ştiinţe?

12

2. Sociologia educaţiei şi ştiinţele socio-pedagogice Am arătat că apariţia sociologiei a generat posibilitatea şi necesitatea realizării legăturii dintre pedagogie şi sociologie. O pedagogie pură, lipsită de aportul sociologiei, prin care s-ar putea înţelege dimensiunea socială a procesului educativ, este goală de conţinut, iar practicile educative pe care le ghidează sunt lipsite de eficienţă. Ca urmare au luat naştere, în timp, diferite modalităţi de a concretiza această legătură. - ştiinţele apărute au încercat să revendice un teritoriu de studiu, metode proprii de cercetare, loc precis în ansamblul ştiinţelor despre educaţie; - nu au apărut toate deodată, ci pe rând, unele chiar înlocuindu-le pe altele; - au apărut lucrări dedicate fiecăreia dintre ele, dar şi lucrări care au negat posibilitatea fiecăreia. Prima ştiinţă apărută a fost pedagogia socială. - a desemnat, din perspectivă socială, preocuparea la adresa educaţiei, încercarea de a se opune perspectivei individualiste proprie pedagogiei clasice; - domeniul pe care-l ocupa la început a fost luat de sociologia educaţiei; astăzi pedagogia - socială se ocupă numai de asistenţa educativă oferită de stat şi de societate în afară de cadrele şcolii; - din această perspectivă unii autori consideră că pedagogia socială cuprinde şi alte discipline: pedagogia comparată, sociologia pedagogică, psihologia socială a educaţiei, pedagogia familiei, pedagogia mass - media, pedagogia militară. Pedagogia sociologică - reprezintă un curent, o orientare în pedagogie, care are ca obiect mijloacele de educaţie social integratoare cum sunt comunităţile de muncă, jocurile, formele activităţilor educaţionale de grup. - cel care a adus în atenţie denumirea pedagogie sociologică şi domeniul propriu de cercetare a fost Georges Rouma, în 1914. "Câmpul de investigaţie - scrie Rouma - al pedagogiei sociologice, cuprinde cercetări ştiinţifice şi experimentale asupra fiecăruia din factorii de mediu, fizic şi social, studii asupra evoluţiei tendinţelor sociale naturale ale copilului şi a factorilor care favorizează sau împiedică această evoluţie, în sfârşit, pedagogia sociologică utilizează aceste materiale în vederea reformelor practice". - este o disciplină pedagogică.

Sociologia pedagogică - Aloys Fischer deosebeşte între sociologia pedagogică şi pedagogia sociologică considerând pentru fiecare un domeniu propriu valabil; - admite că sociologia pedagogică reprezintă "o privire sociologică

13

asupra educaţiei" adică cercetarea sociologică a laturilor educaţiei, a formelor şi scopurilor sale; - putem preciza că sociologia pedagogică se dedică într-adevăr cercetării sociologice a proceselor educaţionale dar numai a celor cuprinse în aria pedagogiei (se consideră că aria este cea a şcolii; în acest sens sociologia pedagogică dezvăluie rolul procesului social în actul învăţării şi în cel al educării tinerei generaţii) -este o disciplină de ramura din cadrul pedagogiei -rolul său este de a furniza interpretări despre procesul desfăşurat în şcoală; „Obiectul sociologiei pedagogice - scrie L. Ţopa şi T. Truţer - este cercetarea, studiul proceselor educaţionale cuprinse în sfera şi în conţinutul specific pedagogiei, pentru a evidenţia relaţia lor cu fenomenele sociale şi culturale concret istorice". Sociologia educaţiei - îşi datorează numele lui E. Durkheim, sociologul care a predat, succesiv la Bordeaux şi la Sorbona, pedagogia şi sociologia; - dezvoltă concepţia sociologică asupra educaţiei la începutul sec. XX scriind şi o lucrare, rămasă de referinţă în bibliografia sociologiei educaţiei, intitulată "Educaţie şi sociologie," (1922). Pedagogul român G.G. Antonescu scrie: "Numim pe E.Durkheim creatorul concepţiei sociologice a educaţiei, pentru că el îi dă o formulare precisă şi ştiinţifică. Pedagogia socială a tui Natorp sau Educaţie socială a americanilor nu sunt decât o vagă presimţire a ei".

- astăzi Sociologia educaţiei cuprinde multe dintre domeniile de care s-au ocupat ştiinţele analizate mai sus. Concluzie: "În linii generale, cei care s-au ocupat iniţial de educaţie din punct de vedere social, într-un fel sau altul au folosit termenul de pedagogie socială. La scurtă vreme după aceasta a apărut cel de sociologia educaţiei, împământenit cu deosebire de sociologia durkheimiană. Un alt termen, în sfârşit introdus cam în acelaşi timp, este cel de "pedagogie sociologică" ca o încercare de a atrage parcă atenţia că e vorba totuşi, în primul rând de educaţie. „În folosirea acestor termeni (şi ai altora la fel), specialiştii se străduiesc uneori să facă deosebiri sau cel puţin nuanţări, dar nu o dată un termen e folosit în locul celuilalt sau pentru aceeaşi idee e folosit când un termen, când altul" (Stanciu Stoian). Şi noi am încercat aici acelaşi lucru, sperăm, cu rezultate mai bune.

14

BIBLIOGRAFIE

L.

Ţopa, L. Truţer, Sociologie pedagogică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971

K.

Durkheim, Educaţie şi sociologie, E.D.P., Bucureşti, 1980

D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 44-

61.

S. Stoian, Educaţie şi societate, Editura Politică, Bucureşti, 1971, p.29-45

Probleme pentru dezbatere:

1. Geneza sociologiei educaţiei. Principalele etape ale evoluţiei sale.

2. Specificul ştiinţelor socio-pedagogice (caracterizare).

3. Comentaţi sprijinul pe care-l obţine educatorul în realizarea educaţiei atunci

când acceptă dimensiunea socială a educaţiei. Comparaţi cu perspectiva individualistă asupra educaţiei.

Construiţi rezumate pe temele de mai jos după ce aţi consultat bibliografia indicată.

1. Perspectiva socială asupra educaţiei la E. Durkheim.

Bibl:

Bucureşti,1983, p.30-36.

I.Gh.

Stanciu,

Şcoala

şi pedagogia în secolul XX, E.D.P.,

2. Sociologia educaţiei în România, Bibl: D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p.57-61.

15

III. METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN SOCIOLOGIA EDUCAŢIEI

Cercetarea reprezintă o componentă foarte importantă a existenţei şi dezvoltării ştiinţei. Pe de altă parte, pentru cadrul didactic, înseamnă aprofundarea domeniului pe care-1 predă şi desluşirea unor căi ameliorative ale procesului educativ pe care-l desfăşoară.

1. Metodologia - aspecte generale - Problematica investigării unui domeniu al realului (ca investigaţie ştiinţifică) obligă la:

- circumscrierea ariei domeniului de investigat (obiectul);

- aplicarea unor metode, procedee, tehnici adecvate;

- Se impun câteva principii de ordin teoretic în legătură cu:

- cercetarea şi metodologia cercetării

- obiect şi metodă.

a. Cercetarea ş i metodologia cercetă rii - sociologia educaţiei, ca orice ştiinţă, se poate dezvolta numai prin cercetare continuă. Definiţie: cercetarea = o strategie de căutare prin care sunt surprinse

relaţiile dintre variabilele pe care le incumbă obiectul studiat, precum şi istoria sa. Cercetarea se realizează:

- de către oameni specializaţi (inclusiv cadre didactice);

- asupra specificului domeniului

- asupra istoriei domeniului - pentru a oferi baza unor soluţii optime problemelor studiate sau celor pe care le ridică practica. b. Metodologia cercetării - abordările metodologice sunt strâns legate de abordările gnoseologice (după paradigma acceptată se construieşte şi metodologia). Definiţia 1: Metodologia = teoria despre metodă; analiza, clasificarea metodelor utilizate în ştiinţă în general sau ale unei ştiinţe. Definiţia 2: Metodologia sociologiei educaţiei reprezintă ansamblul metodelor utilizate în studierea educaţiei din perspectivă sociologică. Este constituită din descrierea, explicarea şi justificarea metodelor proprii sociologiei educaţiei sau folosite de această ştiinţă în comun cu alte ştiinţe. Pot fi puse în evidenţă:

- metodologia ştiinţelor,

16

- metodologia sociologiei educaţiei Conceptele principale ale metodologiei:

- metode

- procedee (tehnici)

Observaţie:

componente:

- metodologia cercetării educaţiei din perspectiva sociologică;

- metodologia activităţii educative practice, a

capacităţii curative. Suntem interesaţi, în această temă, de primul aspect. Încercaţi să desluşiţi particularităţi ale metodologiei activităţii educative.

sociologiei

Metodologia

educaţiei

cuprinde

două

Orice ştiinţă presupune:

- metode de bază;

- metode derivate din cea de bază;

- metode auxiliare;

- procedee (tehnicile) proprii fiecăreia dintre metodele de mai sus.

Metoda = structurare a informaţie pe care o deţine cercetătorul cu privire

la obiectul de studiu.

- c. Obiect şi metodă

- distincţia este foarte importantă

- de regulă nu se face această distincţie. Se spune:

- ştiinţa respectivă "are ca obiect compararea"

- ştiinţa respectivă "are ca obiect experimentarea"

- activităţi, idei, etc.

Obiectul

(aria)

o

anumită

parte

a

realităţii,

- obiectul determină alegerea metodelor:

- pe cele împrumutate de la alte ştiinţe;

- pe cele proprii.

anumite

fapte

sau

Apariţia metodelor ştiinţifice a făcut posibil ca:

- să dispară acţiunea aleatoare;

- să se înfrângă diletantismul în ştiinţă şi în practică;

- să se înlăture simţul comun (bunul simţ şi "experienţa") în cercetare;

- sociologia educaţiei să intre în rândul ştiinţelor.

Interpretaţi următorul text: Thales, filosof grec, preocupat de studiul stelelor, neatent la capcanele drumului, a căzut într-o groapă. O bătrânică aflată în apropiere îi sare în ajutor şi-i spune „Cum vrei să ştii Thales ce-i în cer, când nu eşti în stare să vezi ce-i la picioarele tale”.

De reţinut că:

- metodele şi aplicarea lor sunt dependente de concepţia teoretică

(paradigma) căreia i se subordonează cercetătorul. "Toţi cei care s-au ocupat

17

teoretic sau practic de educaţie s-au raliat,

sistem filozofic" - scrie E. Planchard. Exemplu:

- E. Durkheim a formulat "regulile metodei sociologice" după cum i-a dictat concepţia sa despre societate;

- M. Weber a apelat la metode concordante cu propria "sociologie

în mod explicit sau implicit, unui

interpretativă"

- etnometodologia ("propune o abordare micro-socială a educaţiei care

pleacă de la ideea că explorarea şi interpretarea acesteia împung, în mod prioritar - în raport cu analiza globală - observarea evenimentelor aflate în derulare în diferite medii şi situaţii concrete") a dezvoltat metode etnografice.

- datorită diversităţii metodelor s-a ajuns la o diviziune valabilă a practicii metodologice:

- practica metodologică "obiectivă"; - se aseamănă cu cea utilizată în ştiinţele naturii căutând să se ajungă la reguli, norme, legi; - avansează spre empirism

- practica metodologică "interpretativă"; - se pune accentul pe specificul subiectiv al faptelor sociale

sunt dependente de luarea în seamă a

semnificaţiilor investite şi vehiculate de factorii sociali în interacţiunile şi

- analizele

situaţiile lor sociale. În sociologia educaţiei au fost dezvoltate ca metode principale de culegere a datelor în vederea explicării corecte a domeniului de studiu:

- ancheta socială

- analiza documentelor sociale

- observaţia

- experimentul,

2. Metode de cercetare în sociologia educaţiei

al

obiectului său au determinat şi nevoia unor metode diverse (de sorginte sociologică), dar şi adaptarea unora la specificul obiectului de studiat.

Caracterul

complex

al

ştiinţei

de

care

ne

ocupăm

precum şi

Este posibilă o grupare a metodelor:

- de descriere

- de măsurare

- de descriere şi măsurare

- experimentale

Caracterizăm pe cele mai importante:

a. Metode de descriere:

- observaţia

- convorbirea

- comparaţia

- interviul

- analiza documentelor

- ancheta sociologică

18

Observaţia = perceperea sistematică a atitudinilor, comportamentelor şi

interacţiunilor participanţilor la actul educativ, în momentul manifestării lor, conform unui plan dinainte elaborat şi cu ajutorul unor tehnici specifice de înregistrare.

- Observatorul poate adopta trei roluri:

- participant la acţiune (este educator) înregistrând, după desfăşurare, informaţiile esenţiale; - se situează în afara acţiunii culegând informaţii cu ajutorul unor tehnici speciale - participant parţial şi cercetător în acelaşi timp.

Se remarcă faptul că practica de investigare a consacrat trei posibilităţi:

- înregistrarea datelor în procesul observaţiei; - folosirea unor aparate de înregistrare; - înregistrarea datelor după încheierea acţiunii. Ancheta sociologică - cuprinde tehnici şi procedee specifice atât interviului cât şi chestionarului sociologic.

- nu poate controla cu exactitate variabilele implicate; - presupune un

demers metodologic riguros;

- informaţiile fiind furnizate de participanţi la acţiune se are în vedere ca domeniul de cercetat să fie cunoscut de oamenii chestionaţi;

- poate să conducă la erori datorate:

- modului defectuos de lucru; - lipsei de cooperare din partea subiecţilor.

b. Metode de m ă surare:

- metoda antropometrică - sunt măsurate caracteristicile biologice ale subiecţilor - metoda psihometrică.- sunt măsurate energia psihică, potentele funcţiilor psihice: impresionabilitatea, memoria, sensibilitatea, etc.;

- metoda sociometrică - se măsoară relaţiile dintre oameni, calitatea lor. Ca procedee se utilizează testul sociometric sau psihodrama. - metoda statistică - se măsoară valorile statistice centrale cum sunt:

mediana, media, dominanta,

c. Metode de descriere şi măsurare (relaţionarea lor)

- metoda monografică (monografie = alegerea unui domeniu determinat pentru

a-1 pătrunde cât mai adânc). Nu se fac doar constatări, ci şi măsurări şi evaluări.

d. Metode experimentale

- experimentul sociologic - metodă de cercetare a relaţiilor cauzale dintre fapte, fenomene şi procese educaţionale care constă în măsurarea acţiunii variabilelor independente asupra variabilelor dependente, în condiţiile în care acţiunea altor factori, nespecificaţi în ipoteză, este ţinuta sub control; - cercetătorul provoacă fenomenul de studiat pentru a-1 putea

19

studia; - este o observaţie provocată.

Apreciaţi conţinutul următorului text: „Ştiinţele umane uzează în principal, de cinci metode fundamentale de investigare a universului empiric: experimentul, observaţia (propriu-zisă), analiza documentelor, interviul, ancheta, ultimele patru fiind variante ale observaţiei, dar care, datorită dificultăţilor mari dintre ele, pot fi considerate ca metode de sine stătătoare” (T.rotariu, P. Iluţ).

BIBLIOGRAFIE

W.I. Beveridge, Arta cercetăm ştiinţifice, Editura Ştiinţifică, 1968

S. Cristea, C. Constantinescu, Sociologia educaţiei. Editura Hardiscom, Piteşti 1998, p.216-266

D. Muser, Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ, Editura Litera, 1985

E. Planchard, Cercetarea in pedagogie, E.D.P., 1972

D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 44-

62-79.

S. Stoian, Cercetarea pedagogică, E.DJP., 1969

L.Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

Probleme pentru dezbatere

1. Aria cercetării care cade în competenţa educatorului şcolar 2. Metode de cercetare şi metode de acţiune. 3. Planul observaţiei (fiecare student va întocmi un plan de observaţie pentru o situaţie educativă).

Construiţi scurte rezumate pe temele de mai jos după studiul bibliografiei indicate. Metoda interviului, Bibl.: N. Stanton, Comunicarea, Editura Ştiinţifică şi Tehnică SA., p. 45- 69. 1. Caracteristici ale experimentului, Bibl.: L. Blaga, Experimentul şi spiritul matematic, în: Opere, vol.8, p.669-724.

Meditaţi asupra următorului text: Educaţia este o acţiune intenţionată a socio-organizării asupra capacităţii de procesare a informaţiilor proprii

fiecărui ins, cu scopul de a o orienta într-o direcţie realizabilă, dinainte

stabilită.

20

IV. ROLUL SOCIAL AL EDUCAŢIEI. ÎNVĂŢAREA SOCIALĂ

Educaţia există pentru că oamenii au nevoie de ea:

- individual şi, - toţi la un loc - societatea Societatea a cultivat educaţia pentru că este una din sursele reproducerii sale.

1. Societatea şi educaţia Societatea:

- este produsul relaţiilor dintre oameni - cuprinde mai multe componente, fiecare cu un anumit rol în conservarea şi în devenirea ei; - cuprinde componente umane dar şi complexităţi de tip biotic şi abiotic. - se modelează în conformitate cu starea şi evoluţia capacităţii de procesare a oamenilor care o compun. Societatea umană este divizată în structuri politico - administrative, în ţări, naţiuni. - pentru fiecare dintre ele sunt valabile afirmaţiile de mai sus.

Definiţie: Societatea (procesualitatea socială) este ansamblul proceselor posibile prin cofiinţarea oamenilor, procese realizabile cu concursul capacităţii de procesare a oamenilor.

- esenţiale sunt procesele informaţional - energetice; - capacitatea oamenilor de a interpreta realitatea socială şi de a acţiona în concordanţă cu această interpretare determină starea societăţii, instabilă sau stabilă, în echilibru sau dezechilibrată;

-reproducerea

vieţii

sociale

înseamnă,

în

esenţă,

schimbări în zona umanului. Se produce pe două căi:

- nevoită (prin moarte şi naştere, prin emigrare) - voită (prin modificarea capacităţii de procesare)

Procesul voit este educaţia

Educaţia este deci o constantă a structurii societăţii. - este cea mai importantă acţiune socială din socio-organizare pentru că

21

vizează direct schimbări la nivelul oamenilor. - educaţia se regăseşte în toate acţiunile importante desfăşurate în viaţa socială: economice, politice, artistice, religioase, etc.

2. Componente educaţionale ale societăţii Educaţia este un proces organizat, calitativ diferit de la o perioadă la alta, Educaţia este un act complex, o structură care produce efecte. Ea presupune existenţa agenţilor educogeni. Aceştia -au luat naştere datorită complicării nevoilor umane şi conştientizării lor acute. - fiecare socio -organizare îşi construieşte agentul de care are nevoie. Agentul educogen se află în următoarele raporturi posibile cu capacitatea de procesare a oamenilor:

- de incompatibilitate - agentul nu este funcţional ( aportul său este nul sau negativ) - de compatibilitate - este pe măsura capacităţii de procesare. Agenţii educogeni produc două tipuri de efecte:

- dezorganizante

- organizante.

În societatea modernă există următorii agenţi educogeni:

- ai statului - şcoala de stat -armata - mass media oficială - organizaţii culturale ale statului. - ai societăţii civile - mass media privată

- şcoala privată

- biserica

- partide politice

- organizaţii culturale private

- sindicate

Unii agenţi educogeni au rol exclusiv educaţional iar alţii au ataşat acest rol.

3. Caracterizarea principalilor agenţi educogeni a. Şcoala - cel mai important agent educogen. Are o dublă potenţialitate:

- productivă - produce resurse umane - produce informaţii - gestionară - capacitatea şcolii de a gestiona integrarea socială a fiecărui om, de a corela posibilităţile de procesare a informaţiei proprii fiecăruia cu cerinţele societăţii. Societatea solicită de la şcoală:

- să ofere informaţia necesară generaţiilor care se succed formând şi

22

dezvoltând capacitatea lor de procesare;

- să formeze profesional pe cei care o parcurg;

- să orienteze rezultatele procesării interpretative ale fiecărui om în sens dezirabil pentru colectivitate;

- să producă resurse informaţionale necesare. Procesul specific prin care şcoala realizează rostul său educativ este procesul de învăţământ. Rolul constructiv al şcolii a fost negat de către unii autori: J. Locke, I. Illich. (vezi analiza detaliată a concepţiei lui Ilich în D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 11-12).

b. Armata

- rolul armatei este multiplu

- educaţia reprezintă una din sarcinile sale importante:

- pregăteşte oameni pentru luptă

- pregăteşte oameni ca cetăţeni

- în armată educaţia are particularităţi:

- procesul prin care se realizează este procesul de instrucţie

- timpul la dispoziţie este scurt

- componenţa grupului este eterogenă sub aspectul pregătirii, al motivaţiei.

- este considerată o "şcoală" pentru tineri

- societatea se serveşte de armată ca de un instrument de educaţie. c .Partide politice - realizează sarcini educative prin:

- acţiuni locale ale parlamentarilor

- acţiuni parlamentare - programul electoral sau de guvernare

d. Biserica

- formează comportamentul religios al cetăţenilor

- induce credinţa religioasă

- trebuie să-şi pună problema clarificării posibilităţilor de educare, relaţiilor cu ceilalţi agenţi educogeni.

- a avut mereu un rol educativ, conţinutul său fiind diferit în perioade istorice diferite. e .Organizaţiile culturale

- gestionează un arsenal bogat de mijloace utilizat în educaţie (auditive, vizuale, etc);

- beneficiază de metode variate;

- formează un parteneriat cu şcoala, se completează reciproc;

- trebuie să-şi păstreze calitatea chiar în condiţiile penuriei financiare. f. Mass - media

23

- are un rol din ce în ce mai important - are o mare capacitate de penetrare şi influenţare

- problema principală este dacă fiecare organ de presă şi nu numai, răspunde sau nu dezideratelor educative. - trebuie să coopereze cu alţi agenţi educogeni - sa nu se lase pradă ademenirilor de ordin financiar care pot ameninţa satisfacerea rolului educativ. Concluzie. Educaţia nu este numai o problemă personală, ci una cu largi valenţe sociale.

BIBLIOGRAFIE

L Cristea, C. Constantinescu, Sociologia educaţiei, Editura Hardiscom 1998, p. 167 -173.

Piteşti,

D.

Popovici, Pedagogie generală, E.D.P.R.A, 1988, p.78 -102

D.

Popovici, Didactica, Soluţii noi la probleme controversate, Editura Aramis,

2000, p.52 -55.

D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 44-

81-132.

Probleme pentru dezbatere.

a. Comparaţie între învăţarea cognitivă şi învăţarea socială

b. Rolul social - educativ al universităţii

c. Rolul social - educativ al televiziunii.

Construiţi un rezumat din care să se dagaje rolul educativ al instituţiilor politice sociale, consultând următoarea bibliografie:

Gustav Le Bon, Psihologia maselor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 57 -

66.

24

V. DIMENSIUNEA PROCESUALĂ A EDUCAŢIEI

1. Procesul de învăţământ şi societatea

Am arătat că procesul prin care şcoala satisface menirea sa educativă

este procesul de învăţământ .

- în acest fel şcoala se diferenţiază de alţi agenţi educogeni. Sun aspect sociologic suntem interesaţi de:

- populaţia şcolară;

- relaţia proces de învăţământ-solicitare socială;

- calitatea procesului de învăţământ.

a. Populaţia şcolară.

- este exponenta infrastructurii procesului de învăţământ dar şi

produsul esenţial al funcţionării sale.

- Cele mai semnificative caracteristici ale evoluţiei demografice cu rol asupra populaţiei şcolare sunt:

- evolu