Sunteți pe pagina 1din 101

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

LUCRARE DE LICENȚA

Abordări psihoterapeutice de scurtă durată în tratamentul depresiei reactive

Abstract

cuvinte cheie:

Abstract cuvinte cheie: încredere în sine, afectivitate confirmată, comportamente şi credinţe adaptative, echilibru psihic Ca fiinţe

încredere în sine, afectivitate confirmată, comportamente şi credinţe adaptative, echilibru psihic

Ca fiinţe umane ne naştem cu capacitatea de a exprima verbal nevoi, dorinţe, idei şi răspunsuri pentru toate situaţiile cu care ne întâlnim. Felul în care o facem este determinat de modelul pe care psihicul nostru l-a preluat şi l-a dezvoltat pe parcursul vieţii. Dacă rolul părinţilor este acela de a oferi modele copiilor lor, rolul adultului este acela de a se lua drept model pentru propria viaţă.

Putem să fim în conflict cu cineva la un moment dat, asta nu face situaţia dezastruoasă decât dacă alegem sa o transformăm într-o catastrofă. Se poate să nu fim apreciaţi de unii oameni, asta înseamnă că valoarea noastră e susţinută de noi înşine. Pentru a putea şti cum să menţii un echilibru, uneori se întâmplă să afli ce determină dezechilibrul.

2

CUPRINS

CUPRINS 1. Depresia 1.1 Considerente generale p. 05 1.1.1 Simptome ale depresiei p. 11 1.1.2 Recidivă

1.

Depresia

 
 

1.1

Considerente generale

p. 05

 

1.1.1

Simptome ale depresiei

p. 11

1.1.2

Recidivă şi reapariţie

p. 14

 

1.2

Tipuri de depresie

p. 16

1.3

Tulburări asociate

p. 17

1.4

Depresia reactivă

p. 18

2.

Abordări terapeutice ale depresiei reactive

 

2.1

Abordare cognitivă

p. 23

2.2

Abordare cognitiv – comportamentală

p. 28

2.3

Hipnoterapie

p. 31

2.4

Psihoterapia centrată pe compasiune

p. 36

2.5

Psihoterapia Interpersonală (ITP)

p. 39

3.

Studiu Exploratoriu

 
 

3.1

Observaţii generale

p. 43

3.2

Definirea subiecţilor

p. 44

3.3

Descrierea cadrului de aplicare

p. 49

 

3.3.1

Metode aplicate

p. 49

3.3.2

Descrierea tehnicilor aplicate

p. 50

3.3.3

Cadrul de aplicare

p. 53

 

3.4

Ipoteze

p. 53

3.5

Rezultate şi analiza lor

p. 55

4.

Concluzii

 

p. 67

Anexe

 

p. 75

Bibliografie

 

p. 101

3

INTRODUCERE

INTRODUCERE Se întâmplă poate să ne atragă atenţia o serie de anunţuri care ne prezintă cursuri,

Se întâmplă poate să ne atragă atenţia o serie de anunţuri care ne prezintă cursuri, conferinţe sau sesiuni dedicate comunicării, relaţiilor sociale, parenting-ului şi relaţiei de cuplu, vorbitului în public sau vorbitului în general, armoniei sufletului şi a minţii. Par a fi din ce în ce mai multe, situaţie care nu confirmă dar punctează un interes foarte mare pentru desăvârşire personală. A fi mai un om mai bun, a fi mai împlinit, a fi un părinte mai bun, un iubit mai reuşit sunt scopuri în sine, care contribuie la creşterea unei participări mai active la propria viaţă.

Poate că schimbările sociale sau noile generaţii, poate că schimbările din domeniul educaţional sau restructurarea valorilor umane, ori poate că rapiditatea cu care acestea se petrec ne determină să constatăm că nu mai facem faţă unui stil de viaţă uneori sărac în spontaneitate şi lipsit de adesea de curajul descoperirii prin autoexpunere.

Suntem părinţi de seară, după ce am fost copii de tranziţie socio - economică, suntem prieteni rigizi şi condiţionaţi, suntem profesionişti robotizaţi şi ocazional ne confruntăm cu câte o situaţie care ne scoate din automatismul cu care ne intoxicăm viaţa. Aceste idei sunt eventuale situaţii şi nu reflectă o stare de fapt stiinţific confirmată.

Curiozitatea de a afla în ce măsura gândurile noastre sunt toxice prin construcţie şi comportamentele noastre nepotrivit alese pentru situaţiile de viaţă, a determinat alegerea temei depresive. Subiectul prezentului studiu a fost favorit altora şi ca urmare a unei nevoi resimţite indirect în mediul nostru social de a trece de la faza de autointoxicare psihică la cea de ajustare psihică.

Istoria noastră de viaţă, începând cu primii ani, felul în care ne-am format şi maturizat personalitatea, imaginea şi credinţele despre lume, viaţă, viitor au contribuit la o matriţă afectivă, care cel mai adesea nu îşi regăseşte corespondentul în materialul cu care ne întâmpină experienţele de zi cu zi.

4

Tema depresie reactive e abordată în această lucrare din perspectiva încrederii în resursele proprii de a

Tema depresie reactive e abordată în această lucrare din perspectiva încrederii în resursele proprii de a ne confrunta cu situaţii concrete de viaţă, exprimate sub forma judecatăţilor despre sine şi despre alţii, judecăţi ce înclină sa fie mai degrabă negative decât pozitive, conducându-ne astfel în zona dezechilibrului.

Comportamentele cu care manifestăm acest dezechilibru, aşteptările care le însoţesc fac deopotrivă relevant faptul că e important să distingem şi să diferenţiem ceea ce percepem. Aceaste abilităţi de distingere se învaţă, iar dacă nu am avut parte de lecţia dedicată lor din partea familie de bază, există multe motive care să ne determine să ne înscriem din nou, metaforic şi practic vorbind, la cursul destinat lor în diferite etape ale vieţii noastre.

1. Depresia

  • 1.1 Considerente generale

Depresia este subiect de studiu intens în ultimii ani, mai ales că, recunoașterea ei ca manifestare este din ce în ce mai des intalnită în rândul populaţiei. Stările asemănătoare depresiei se intălnesc atăt de frecvent, considerănd în acest sens mecanisme pe care oamenii le activează pentru a face față evenimentelor și situațiilor de viata, încât procesul adaptiv și setul de abilități evoluate (gândirea critică, selectivă, imaginația, capacitatea de a planifica, conștientizarea sinelui sau identitatea de sine) să poată fi de folos ca strategii de coping protectoare în depășirea funcțională a acestor triggeri activatori. În plus, se pare că, nevoile noastre foarte dezvoltate de afecțiune și dragoste pot dovedi o vulnerabilitate în fața declanșării depresiei, atunci când mediul este ostil sau neprielnic acestor așteptări emoționale (Gilbert, 2011, p 29).

Pentru a înțelege depresia unui pacient, orice specialist clinician ori terapeut, e sfătuit să-și dezvolte abilitatea de a vedea persoana ca pe „o ființă contextualizată din punct de vedere istoric și social”, înainte de a considera simptomele pe care dorește sa construiască planul de intervenție (Gilbert, 2011, p 56).

5

Istoria de via ț ă a pacientului, cre ș terea ș i dezvoltarea sa, evenimentele din

Istoria de viață a pacientului, creșterea și dezvoltarea sa, evenimentele din copilărie sau viața adultă, stilul de viața și contextul în care se găsește la momentul interacțiunii cu clinicianul, toate aceste aspecte sunt deopotrivă relevante în înțelegerea globală a portretului pacientului.

Deşi în terapiile de scurtă durată a căror scop este rezolvarea unei probleme de aici şi acum, cu şedinţe cuprinse intre 16 si 20 de întâlniri, posibilitatea unei aprofundări etapizate de anamneză este redusă, un terapeut cu o bună pregătire şi expunere practică, poate să sesizeze şi să valorifice anumite informaţii cheie din trecutul pacientului în procesul terapeutic. Anumite caracteristici comune se regăsesc la pacienţii ce suferă de depresie şi ţin de formarea personalităţii, anume de structuri afective şi cognitive ce îşi au radacina în mica copilărie. Aceşti pacienţi au o sensibilitate ridicată în a percepe răul si binele, o conştiinţă ‚hiper-trează’, un deosebit simţ al răspunderii şi un ataşament ridicat pentru valori morale (Stiemerling, 2011, p

76).

În plus, presiunea mare de a se justifica şi nevoia exagerată de a cere iertare, având multe scrupule inadecvate ori mustrări de conştiinţă chinuitoare, cel mai adesea pentru greşeli pe care nici nu le-au făcut, duc către o tendinţă de autoacuzare nedreaptă şi de a cere să fie pedepsiţi. Acest înalt sentiment al valorii sociale se defineşte prin autocerinţe morale exagerate (Stiemerling, 2011, p 76). Sentimentul de vinovăţie declanşează strategii de apărare:

autoreproşuri, devalorizare cronică sau autoprejudiciere pentru nevoia de pedeapsă, aspirând la reparaţie şi apoi, proiectând vinovăţia in exterior. Adesea Eul este deosebit de înalt şi fiind perceput ca neîmplinit de viaţa, determină o tensiune permanentă de autonemulţumire (Stiemerling, 2011, p 77).

În procesul terapeutic psihanalitic al depresiei se iau în considerare câteva elemente din dezvoltarea individuală, considerându-le ca determinante în dezvoltarea unui proces depresiv. Stiemerling (2011) susţine că „depresia este apărarea împotriva dorinţei de a lua în posesie cu mare lăcomie” atunci când vorbeşte despre tulburările oralităţii. Cum primul an de viaţă se trăieşte prin intermediul gurii (hrana, senzaţii, cunoaşterea obiectelor), tot aşa şi cele mai puternice nevoi se satisfac prin incorporare. Structura depresivă poate să apară printr-o perturbare „a interacţiunii dintre mamă şi copil, legată de primirea hranei prin componentele ei materiale şi emoţionale” (Konig, 1992).

6

Această perturbare poate să aibă forma privaţiunii, adică lipsă de hrană, hrană insuficientă sau lipsă de

Această perturbare poate să aibă forma privaţiunii, adică lipsă de hrană, hrană insuficientă sau lipsă de empatie, ori din contră forma exagerării gratificării orale, adică excesul de hrană şi de obiecte pe care să le posede copilul ca monedă pentru hiperprotecţie, dezinteresul emoţional al mamei faţă de propriul copil sau incapacităţii de a sesiza şi alte nevoi ale copilului. Astfel, traseul oralităţii determină domeniile similare cu: a lua, a pretinde, a oferi, a (se) jerti, a se lăsa exploatat, a aduna, a strânge, a se simti mulţumit-nemulţumit, păgubit, înfometat, etc. toate potenţial generatoare de episod depresiv.

„Un Supraeu agresiv tortureză şi devalorizează purtătorul său” susţine în continuare Stiemerling (2011), plecând de la ipoteza de bază a lui Freud asupra apariţiei melancoliei. Deşi e limitată de Freud la un mic grup de melancolici, acesta descrie melancolia ca „reacţie la pierderea unui obiect al iubirii” faţă de care individul manifestă ambivalenţa iubire/ură în acelaşi timp. Pierderea nu trebuie să fie reală prin moarte ori despărţire concretă.

În fapt, se pare că, melancolicul se chinuie fără milă cu reproşuri deoarece ele se adresează obiectului pierdut. Iar Eul melancolicului a luat forma şi identitatea obiectului introiectat, de aceea este supus agresiunii şi manifestărilor răzbunătoare, căci ele sunt adresate obiectului pierdut. De aici se naşte şi autoînvinuirea, autoînvinovăţirea, autoreproşurile constante. Spitz (1965) evocă foarte simplu acest proces, exprimând că „dinamica depresiei la adult se fondează pe existenţa unui Supraeu sadic-tiranic, sub a cărui persecuţie nemiloasă Eul se prăbuşeşte”.

Depresia este adesea asociată cu criza falsului Sine. Atunci când un individ nu poate să-şi formeze „nucleul propriei fiinţe” ajunge să se orienteze după o „busolă interioară falsă”, căci, prin anumite condiţii ale socializării sale, a fost constrâns la o formă de „dezvoltare străină fiinţei sale” (Stiemerling, 2011, p 94). Cele trei forme de dezvoltare a unui Sine fals sunt:

sinele fals impus de părinţi, adică cu presiuni considerabile, părinţi ambiţioşi sau bolnavi sufleteşte creează un model de viaţă de tipul pedeapsă şi retragerea iubirii dacă copilul nu devine ceea ce se aşteaptă de la el, aşa că, copilul invaţă că nu e iubit pentru ceea ce este ci pentru funcţia pe care o îndeplineşte (cariera netrăită ori neîmplinită a parintelui).

7

 sinele fals ca soluţie de necesitate găsită întâmplator, adică dezvoltarea unor  comportamente care par

sinele fals ca soluţie de necesitate găsită întâmplator, adică dezvoltarea unor

comportamente care par potrivite pentru a satisface pe unul dintre părinţi cu scopul obţinerii afecţiunii si dragostei mult căutate. Deşi acest comportament vine cu o mare încărcătura de competenţă existenţială practică, reversul medaliei este o latură emotională subdezvoltată (Sievers, 1971). sinele idealizat, adică soluţia practică aleasă de sine insuşi ca opţiune alternativă pentru lipsa şansei unei dezvoltări libere, sănătoase, „în acord cu disponibilităţile moştenite ale naturii sale individuale”. Pentru ca o dezvoltare sa fie sănătoasa, următoarele ar fi de

preferat in procesul dezvoltării umane (Stiemerling, 2011, p 101-102):

o

„individul să simtă clar si profund, să-şi exprime aceste sentimente.

o

să trăiască clar dorinţele şi interesele, să le anunţe şi să le trăiască din plin.

o

să-şi perceapă şi să-şi manifeste voinţa, să şi-o afirme şi să şi-o impună, să se

o

exprime şi să se manifeste verbal sau în alt mod. să găsească singur măsura valorii şi scopul în viaţă.

o

să intre în legătură cu alţi oameni cu sentimentele lui spontane.”

Se poate concluziona ca Sinele Fals deţine scopuri de viaţă false, căci persoana nu îşi poate satisface adevăratele sale nevoi „în acord cu posibilităţile naturii sale moştenite, individuale” (Horney, 1950) şi sfârşeşte prin a nu accede vreodata către ţelurile care i-ar putea asigura fericirea. „Tirania lui TREBUIE” (Horney, 1950) e o poruncă interioară care actualizează în permanenţă Sinele Fals şi care, cu natura sa compulsivă, pierde semnificaţia idealului autentic.

„Un om devine depresiv atunci când, din cauza insucceselor sau frustrărilor, el se confruntă din nou cu vechiul său sentiment de neajutorare” (Stiemerling, 2011, p 111). Prin pierderea puterii personale de a face faţă evenimentelor de viaţă, individul îşi pierde siguranţa faţă de capacitatea proprie de a se confrunta cu aceste evenimente. Stabilitatea psihică este dată de sentimentul stabil şi bine fondat al „încrederii şi siguranţei faţă de propria capacitate sociala sau de acţiune”. Dacă acest sentiment e slab, atunci individul se confruntă cu teama de eşec, îndoiala de sine, neajutorare, slăbiciune sau complexe de inferioritate. Rezultă firesc o inhibiţie de acţiune, ce are

8

la bază această teamă a ratării. Cu cât inhibiţia este mai mare cu atât mai intensă

la bază această teamă a ratării. Cu cât inhibiţia este mai mare cu atât mai intensă va fi suferinţa celui în cauză. Izard, un cunoscut cercetător al emoţiilor (Izard, 1972) creează două rapoarte: grijă – teamă, adica grija exprimată în copilărie faţă de părinţi, pentru o anume situaţie naturală normală, generează o manifestare gen pedeapsă din partea părinţilor şi o interpretare manifestă încărcată prea mult afect din partea copilului, astfel că va duce la transformarea ei in necaz, de unde se naşte raportul necaz – teamă, adică la orice grijă sau necaz viitor, copilul sau adultul de mai târziu va avea mereu aceeaşi reacţie de teamă. „Depresivii s-au dezvăţat să reacţioneze cu un răspuns normal la prejudicierea sentimentului lor de bine, adică să se apere activ, să înlăture sursa tulburării sau să exprime agresivităţi. În loc de asta, ei se simt fără apărare, pasiv-resemnaţi, neajutoraţi, livraţi acestei situaţii” (Stiemerling, 2011, p 116).

În alte situaţii, o altă posibilă reacţie de declanşare a unui episod depresiv poate să se nască pe fondul unei judecăţi negative interne despre sine, anume prin natura unui slab sentiment al valorii proprii. Prejudicierea acestui sentiment se poate asocia unei răni narcisice. Depresiile psihogene stau la baza depresiei condiţionate narcisic (Battegay, 1982).

Cauzele depresiei se măsoară în funcție de evenimentele curente de viață ale pacientului sau cele profunde: traume, abandon, nereușite constante, divorț, moartea cuiva drag, istoria micii copilării, istoricul psihogen sau factori organici. Putem creiona aici un model biopsihosocial (Gilbert, 2004, p 105) care identifică trei domenii declanşatoare ale depresiei: vulnerabilitatea timpurie, definită de gene, condiţii de creştere, afecte şi modele parentale, etc., vulnerabilitate actuală, definită de condiţii generale de viaţă defectuoase, conflicte, lipsa armoniei relaţionale, etc. şi evenimentul declanşator, orice situaţie de viaţă majoră, de la decesul cuiva drag până la pierderi, înfrângeri, conflicte.

Cauzele fizice nu pot fi ignorate totuşi, căci în opinia unor autori sunt relevante în declanşarea unor episoade depresive (Gilbert, 2011, p 44). Modificări hormonale şi biologice, ca urmare a unor afecţiuni ale tiroidei, a diabetului sau oboselii cronice, menopauzei, leziunilor la nivelul creierului pot fi deopotrivă determinanţi importanţi ai depresiei (Goudsmit şi Gadd, 1991). Gilbert (2011) susţine modelul biopsihosocial al depresiei prin explicaţia că factorii biologici pot

9

genera un anumit tip de gândire sau o stare de spirit şi tot ei pot influenţa

genera un anumit tip de gândire sau o stare de spirit şi tot ei pot influenţa pe de altă parte relaţiile sociale. Ţinând cont de dovezile referitoare la neurotransmiţători, în special serotonina, noradrenalina si dopamina ce sunt implicaţi in depresie, Gilbert adaugă că aceştia pot influenţa capacitatea de a simţi emoţiile pozitive (bucuria, fericirea, plăcerea), interesul pentru anumite activităţi (mâncare, sex) sau pot influenţa trăirile negative şi emoţiile ca anxietatea, furia, ruşinea. Mai mult, se pare că şi hidrocortizonul are un nivel ridicat în episoadele depresive, fiind un hormon eliberat in condiţii de stres ridicat (Numeroff, 1998).

La nivel psihologic tendinţa este de a privi lucrurile intr-o perspectivă negativă către viitor, către sine şi catre cei din jur. Comportamentul este unul evitant şi ruminator. In domeniul social, apar probleme de relaţionare atât in afara cât şi in interiorul cuplului, conflictele conjugale fiind adesea cauza şi efectul depresiei (Champion şi Power, 1995). Aceşti factori biologici, sociali si psihici se pot insă valorifica, prin transformarea lor din elemente ce declanşează ori întreţin depresia in elemente de detensionare a tulburării (Gilbert, 2004, p 105). Strategia terapeutică include creşterea stimei de sine şi corectarea comportamentelor şi a cogniţiilor prin intervenţii de natura psihologică, reactivare socială şi relaţionară prin intervenţii indirecte asupra felului în care pacientul abordează persoanele semnificative din viaţă si tratament medicamentos ori dietă şi activitate fizică pentru echilibrarea laturei biologice.

În finalul acestui capitol, vom aborda cele doua mecanisme de apărare cu care se autoprotejează mintea în cazul depresiei, anume introiecţia si negarea. Introiecţia funcţionează prin construirea unei imagini ca reprezentare mentală sau de obiect, ce ulterior poate fi utilizată ca suport mental pentru fantasme şi afecte.

În scop defensiv, introiecţia îşi pierde capacitatea de autocontrol şi amânare a satisfacerii ce ţin de forţa pozitivă a Eului, dar pentru a ţine la distanţă afectele devine model comportamental asumat inconştient şi se manifestă prin direcţionarea furiei spre interior, spre sine. În termeni comportamentali, mecanismul se numeşte internalizare, iar în termeni cognitivi raţionalizare (Blackman, 2009, p 54-55).

10

Negarea este modalitatea prin care mintea poate să ignore realitatea. Deşi văd sau înţeleg realitatea, evită

Negarea este modalitatea prin care mintea poate să ignore realitatea. Deşi văd sau înţeleg realitatea, evită să arate aceasta cu scopul de a amâna rezolvarea unui conflict interior. Din cele patru subtipuri descrise de Anna Freud, negarea per se, anume refuzul unei realităţi în ciuda evidenţei ei de netăgăduit, şi negarea prin cuvânt, adică folosirea unor anumite cuvinte ce menţin convingerea eronată asupra unei realităţi, sunt aplicabile tulburării depresive (Blackman, 2009, p

59-63).

1.1.1 Simptome ale depresiei

Principalele simptome ale bolii depresive arată urmatoarele caracteristici (Stiemerling, 2011, p

11-13):

  • 1. perturbarea dispoziției bazale, anume o tristețe continuă, incapacitatea de a se mai bucura și de a spera, astfel încât lumea nu mai e interesantă, devine gri și lipsită de provocare. „Unii se manifestă apatic, alții sunt disforici, iritabili, morocănoși, prost- dispuși” ceea ce ingreunează relationarea interpersonală.

  • 2. inhibiția gândirii, sunt activate procesele cognitive neproductive și monotone, ramânând centrați pe propria boală, problemă, având o capacitate ideatică redusă.

  • 3. scăderea inițiativei, inhibiția psihomotorie, la nivelul capacității de inițiativă se constată o diminuare severă, însoțită de o lipsă de energie şi vivacitate, neavând chef să facă nimic sau să se implice în vreo activitate. Mișcarea e îngreunată, încetinită, lipsită de spontaneitate sau elan. La polul opus, în varianta maniacală, se constată o psihomotricitate agitată, o continuă mișcare şi neliniște, având uneori activități fără sens.

  • 4. afectarea vitalității, prejudiciându-se sentimentul vital, marcând constant dureri difuze, senzații de apărare, o greutate a corpului apăsătoare, anume perturbarea relației cu propria corporalitate.

  • 5. simptome vegetative, uneori fiind elementul unic de depistare a unei depresii mascate, simptomatologia constă în: tulburări intestinale, senzația de presiune abdominală sau de apăsare la nivelul capului, uscăciunea gurii, brahicardie sau tahicardie, extrasistole, dureri de cap, stomac, pierderea apetitului alimentar, transpirații sau frisoane, scădere ponderală, etc.

11

6. tulburări ale somnului, oscila ț ii diurne, suicidalitate, cea mai des întâlnită, insomnia, se poate
  • 6. tulburări ale somnului, oscilații diurne, suicidalitate, cea mai des întâlnită, insomnia, se poate manifesta la adormire, la trezire sau pe parcusul somnului, dând o indispoziție „matinală” și o stare copleșitoare, de proastă dispoziție și oboseală constantă.

Terminologia medicală desemnează conceptul de sindrom depresiv ca un complex simptomatic ce asociază un ansamblu din caracteristicile menționate mai sus.

În cazul unei situații izolate a dispoziției depresive nu se poate vorbi de suficiente date care să diagnosticheze o depresie, căci este necesar să existe mai multe semne caracteristice la unul și același pacient. Cercetarea în acest domeniu, concluzionează că există trei forme diferite, diferențiate prin simptome principale:

Sindromul depresiei inhibate este definit de o dispoziție tristă, inhibiție psihomotorie și de gândire, acel „nici să fiu trist nu pot”. Sindromul depresiei cu afectarea vitalității este definit in plus fată de cel de mai sus cu tulburarea vitalității şi de simptome vegetative. Sindromul depresiei agitat-anxioase este definit de dispoziție depresivă, anxietate şi agitație psihomotorie. În general, faza acută a unei tulburări depresive poate să dureze zile, saptămâni, luni sau chiar mai mult de jumătate de an. Uneori pacienții se declară depresivi, în urma unor episoade scurte de o zi sau câteva zile sau câteva săptămâni, însă e vorba de o situație tranzitorie și e greu de stabilit dacă e vorba despre o indispoziție în punctul trist sau despre tulburarea în forma ei completă considerând doar această declarație a pacientului.

Simptomele fazei depresive pot avea următoarele manifestări (Tudose, Tudose, Dobranici, 2011, p 451-452):

sentimente de inutilitate, de lipsă de speranță, de neajutorare

indiferență față de orice

sentimentul de vină nejustificată

tristețe prelungită, accese inexplicabile de plâns, irascibilitate sau iritabilitate

12

 activită ț ile ce altădată îi făceau plăcere (sexul, socializare, munca, hobby-urile) nu-i mai 

activitățile ce altădată îi făceau plăcere (sexul, socializare, munca, hobby-urile) nu-i mai

atrag interesul incapacitatea de a se concentra sau a-și aminti detalii

idei de moarte, incercări de suicid

apetit pierdut sau, din contră, apetit exagerat

letargie, oboseală persistentă

insomnie sau nevoie crescută de somn

dureri, constipație, afecțiuni somatice fără cauză obiectivă

Se poate concluziona că depresia afectează mai multe funcții psiho-biologice ale individului (Gilbert, 2011, p 29):

funcția motivațională, prin apatia instaurată si prin dezinteresul rezultat din lipsa de sens

a vieții și a viitorului funcția emoțională, prin reducerea emoțiilor pozitive și prin incapacitatea de a simți

orice plăcere în corelație cu sporirea trăirilor negative, a furiei, resentimentelor, rușinii, vinei ori invidiei funcția cognitivă, prin deteriorarea atenției şi concentrarii și reducerea conținutului

cognitiv sau direcționarea acestuia înspre ruminații negative despre sine, lume, viață funcția comportamentală, inactivitate şi retragere socială sau din contră prin agățarea de anumite persoane cu care își manifestă o agitație psihomotorie

funcția biologică, prin somn defectuos sau somatizări organice

Anhedonismul pare a prelua o semnificație importantă din această tulburare afectivă, prin pierderea interesului și motivației sau prin pierderea plăcerii. În depresie e preluat ca sindrom axial, cu o frecvență ridicată, însă având un caracter subiectiv, se consideră potrivit să nu se confunde cu diminuare afectivă (Doron, Parot, 2006, p 68-69). Imediat după instaurarea unei stări apatice și lipsită de implicare, cea mai des întâlnită manifestare este cea vegetativ somatică însoțită de reducerea energiei vitale. Tudose (Tudose, Tudose, Dobranici, 2011, p 440) definește anhedonia ca un ansamblu de simptome ce grupează „dificultățile pacientului de a resimți plăcere sau interes” pentru activități agreabile sau pentru relații sociale.

13

Printre factorii primari de risc pentru depresie, se pot considera următorii parametri (Tudose, Tudose, Dobranici, 2011,

Printre factorii primari de risc pentru depresie, se pot considera următorii parametri (Tudose, Tudose, Dobranici, 2011, p 454):

episoade anterioare de depresie

istoric familial de boală depresivă

tentative de suicid

sex feminin (femeile suferă de depresie de două sau trei ori mai mult decât bărbații)

[Gilbert, 2011, p 39] vârstă (debutul se apreciază sub 40 de ani)

perioadă postpartum

comorbiditate medicală

lipsa unui suport social

situații stresante de viață

consum obișnuit de alcool, medicamente

1.1.2 Recidivă și reapariție

Un istoric cu episoade depresive creşte riscul pentru alte episoade ulterioare. Astfel că, în cazul unui episod probabilitatea de repetare este de 50%. Dacă vorbim de doua episoade, atunci această probabilitate creşte la 70%, iar în cazul a trei episoade sau mai multe ajunge la 90% (Tudose, Tudose, Dobranici, 2011, p 455). În plus, istoricul familial în rândul rudelor de gradul I creşte posibilitatea de a dezvolta depresie.

Totodată, apare şi o vulnerabilitate genetică crescută faţă de tulburările afective bipolare, astfel că rudele de gradul I ale celor ce suferă de tulburarea bipolară au un risc crescut, aproximativ 12%, de a dezvolta episoade depresive majore sau tulburarea bipolară (Tudose, Tudose, Dobranici, 2011, p 455). Se ştie totodată că, indivizii ce suferă de tulburări depresive majore sub vârsta de 20 de ani au o ‚mai mare morbiditate familială pentru depresie’ (Tudose, Tudose, Dobranici, 2011, p 455) şi reprezintă cel mai vulnerabil grup (Gilbert, 2011, p 40).

14

Cauzele pentru recidivă se pot impărţi în câteva categorii (Gilbert, 2011, p 41): 1. evenimente actuale

Cauzele pentru recidivă se pot impărţi în câteva categorii (Gilbert, 2011, p 41):

  • 1. evenimente actuale de viaţă personală, anume pierderea cuiva drag, a unei stabilităţi (slujba, salariu, stres continuu, sărăcie) sau chiar lipsa unui confident şi relaţia conflictuală, constant critică cu partenerul (Belsher şi Costello, 1988; Hooley şi Teasdale, 1989).

  • 2. vulnerabilităţi psihologice, anume stimă de sine diminuată şi/sau tendinţe autocritice (Murphy, Nierenberg, Monson et al., 2002).

  • 3. probleme nerezolvate din trecut, ce pot fi legate de abuz, relaţii pierdute, etc. (Andrews,

1998).

Se pare că anumite dispoziţii ale personalităţii, ca de exemplu cele care reduc posibilitatea de a lega relaţii uşor sau de a întreţine relaţii apropiate duc la rupturi frecvente şi conflicte constante, ceea ce poate declanşa o manifestare cu simptom depresiv.

O altă variabilă a fondului de bază pentru dezvoltarea unui episod depresiv este şi stilul cognitiv. Acesta, în funcţie de tendinţele şi atitudinile pe care le manifestă poate reprezenta o vulnerabilitate la depresie. Astfel că, stilul negativ de a gândi (Iacoviello, Alloy, Abramson, Whitehouse şi Hogan, 2006) afectează numărul de recidive, severitatea episoadelor şi cronicitatea lor. Mai mult, Monroe şi Karness (2005) susţin teoria factorilor de declanşare prin care, odată ce sistemele fiziologice sunt predispuse la schimbări severe de dispoziţie faţă de situaţii stresante de viaţă prin manifestarea unui episod depresiv, aceste sisteme pot repeta manifestarea la orice eveniment activator. Apare aici noţiunea de stare a creierului depresiv. (Gilbert, 2011, p 41).

Un alt element important al reapariţiei unui alt episod este rezistenţa la tratament, fie el medicamentos sau psihoterapeutic. Rezistenţa se defineşte ca lipsă a răspunsului la tratamente ce includ două sau mai multe medicamente antidepresive în doze adecvate şi în timp corespunzător, ori o lipsă de motivaţie de a participa la terapia psihologică şi de a începe un proces de schimbare. Anumite recăderi pe parcursul terapiei se folosesc ca material terapeutic, prin exerciţiii reale şi practice, pentru a folosi ce s-a învăţat până atunci în terapie.

15

Se întâmplă ca la sfârşitul programului terapeutic, pacientul să creadă că nu o să se descurce

Se întâmplă ca la sfârşitul programului terapeutic, pacientul să creadă că nu o să se descurce singur şi e bine ca aceste temeri să fie abordate în mod direct de terapeut pentru a crea oportunitatea de a încuraja pacientul să îşi exprime şi să testeze validitatea acestor temeri (Holdevici, 2011, p. 365).

O altă formă de a preveni recăderea este construirea unui plan de acţiune pentru o situaţie pe care pacientul o prevede ca fiind posibilă pentru viitor ca de exemplu moartea unui părinte bolnav, plecarea unui copil de acasă, schimbare profesională, etc. (Holdevici, 2011, 366).

Tot Holdevici (2011, p. 366) propune elaborarea unui „ghid de prim ajutor” care sumarizează tehnicile de autoajutorare ce au fost de folos în depăşirea unor situaţii şi dificultăţile întâlnite de pacient pe parcursul perioadelor anterioare.

  • 1.2 Tipuri de depresie

Stiemerling (Stiemerling, 2011, p 15-16) distinge trei grupe majore de cauze ce pot fi considerate atunci când se analizează apariția si evoluția tulburării depresive.

Depresii cu fond somatic, considerând factori organici cauzatori: arterioscleroză cerebrală, atrofie cerebrală, tumoră cerebrală, traumatism cerebral, afectare cerebrală precoce, epilepsie, oligofrenie, paralizie generală progresivă, boala Parkinson, tulburări cariovasculare cronice, tulburări hepatice, covalescență după boli infecțioase, boli endocrine, dezechilibre hormonale, stări de hipoglicemie, porfirie, alcoolism cronic, tratamente orale cu rezerpină, alfa-metil-dopa, stereoizi, neuroleptice, preparate cu brom (Stiemerling, 2011, p 16).

Depresii cu fond endogen, cu accepțiune mai largă înglobând înăscutul, ritmurile cronobiologice și in general biologicul in toate procesele sale (Doron, Parot, 2006, p 286). Această opinie e susținută si de Benkert, care menționează ca încărcătura ereditară si tipologia evoluției sunt doua elemente caracteristice acestui tip de depresie (Stiemerling, 2011, p 16).

16

Depresii cu fond psihogen , considerând psihogeneza sau un anume episod depresiv ce prezintă o „inteligibilitate

Depresii cu fond psihogen, considerând psihogeneza sau un anume episod depresiv ce prezintă o „inteligibilitate în raport cu restricțiile psihice pe care subiectul și le impune. fără nici o legătura cu factorul biologic predispozant” (Doron, Parot, 2006, p 627). Acest gen de depresii e considerat condiționat sufletește și are o frecvență in creștere. Din fondul psihogen se diferențiază următoarele variante:

  • a) depresia nevrotică ce are la bază o structură nevrotică a personalității.

  • b) depresia reactivă ce are la bază o traumă existențială, cu manifestare pe scală sever până la medie și care afectează ‚un psihic sănătos’.

  • c) dispoziția depresivă cronică, ce se intâlnește adesea la indivizi cu structuri de personalitate pregnant depresive.

Dintre aceste tipuri, lucrarea de faţă abordează ca temă depresia reactivă. În parcusul acestei teze există capitole dedicate condiţiilor de apariţie a acestui tip de depresie, manifestare, metode şi tehnici terapeutice specifice.

1.3 Tulburări asociate

Pe scurt, vom considera în acest subcapitol, câteva tulburări asociate depresiei, având în vedere factorii declanşatori, evoluţia sau modelul comportamental al pacientului ce suferă de depresie.

Una din tulburările cel mai des întâlnite în asociere cu depresia este anxietatea. Considerat simptom ubicuitar (Tudose, 2011, p. 314), anxietatea se poate întâlni în proporţii mai mult sau mai puţin importante în asociere cu depresia. Este foarte posibil ca o anxietate persistentă să predispună pacientul la depresie (Tudose, 2011, p. 315). Printre ariile funcţionale marcate de anxietate putem remarca activitatea socială şi activitatea profesională. Tulburările de anxietate pot fi clasificate ca: tulburări anxios – fobice, tulburarea anxioasă generalizată, tulburarea obsesiv – compulsivă, tulburarea de stres post – traumatic (Tudose, 2011, 314).

O altă formă de tulburare asociată este cea a dependenţei de alcool şi alte subsţanţe adictive. Dependenţa este o situaţie marcată de acte repetitive în care predomină căutarea şi consumarea cu „aviditate” a unor situaţii sau obiecte materiale (Tudose, 2011, p. 484).

17

În dependenţă subiectul concentrează toate interesele sale către obiectul adictiv, ignorând prin negare gestul şi comportamentulţ ie dezvoltă şi tulburări psihice, inclusiv depresia ( http://www.apa.org/helpcenter/eating.aspx ) . Tulburările de personalitate sunt alcătuite „din trăsături de personalitate care arătă o persistenţă maladaptativă şi inflexibilitate” şi reprezintă modele comportamentale de lungă durată (Tudose, 2011, p. 103). Trăsăturile de personalitate reprezintă la rândul lor modele de gândire şi de relaţionare socială ori relaţionare cu sine, care, prin natura lor inflexibilă şi dezadaptativă, generează rupturi în funcţionarea socio-profesională şi un disconfort interior major. Pe lângă tulburarea de personalitate depresivă, tulburările de personalitate schizoidă si paranoidă, personalitatea histrionică sau evitantă, consideră riscuri ridicate la complicaţii depresive. 1.4 Depresia reactivă, con ț inut ș i declan ș are Subordonat sentimentului de sine, în categoria mulţumire şi nemulţumire alături de sentimentul valorii personale, apare noţiunea sentimentului puterii personale (Lersch, 1938). Această noţiune se poate asemui expresiei ‚încredere de sine’. Puterea personală este rezultatul contactului Eului cu mediul în care se manifestă şi se poate defini ca „puterea pe care subiectul o resimte în sine pentru a face faţă cerinţelor si adversităţilor luptei pentru existenţă” (Lersch, 1938). Acest sentiment de putere personală este în fapt resursa energetică ce ne mobilizează competent în situaţii normale de viaţă. Este cumva acea forţă interioară cu care putem „muta munţii din loc” (Stiemerling, 2011, p 16). Însă, puterea interioară personală în deficit poate da naştere unei tulburări depresive a dispoziţiei. 18 " id="pdf-obj-17-2" src="pdf-obj-17-2.jpg">

În dependenţă subiectul concentrează toate interesele sale către obiectul adictiv, ignorând prin negare gestul şi comportamentul adictiv. Alcoolismul, ca formă comun întâlnită asociată depresiei (două treimi din alcoolici au cel puţin un episod depresiv major în timpul vieţii), e o boală „primară, cronică, adesea progresivă şi fatală” (Tudose, 2011, p. 485 - 486).

Tulburarea de alimentaţie este asociată cu depresia, deşi nu s-a demonstrat daca este simptom ori declanşator prin natura stigmatului ori izolării autoimpuse. Se pare că este clar doar că persoanele ce suferă de tulburări de alimentaţie dezvoltă şi tulburări psihice, inclusiv depresia (http://www.apa.org/helpcenter/eating.aspx).

Tulburările de personalitate sunt alcătuite „din trăsături de personalitate care arătă o persistenţă maladaptativă şi inflexibilitate” şi reprezintă modele comportamentale de lungă durată (Tudose, 2011, p. 103). Trăsăturile de personalitate reprezintă la rândul lor modele de gândire şi de relaţionare socială ori relaţionare cu sine, care, prin natura lor inflexibilă şi dezadaptativă, generează rupturi în funcţionarea socio-profesională şi un disconfort interior major. Pe lângă tulburarea de personalitate depresivă, tulburările de personalitate schizoidă si paranoidă, personalitatea histrionică sau evitantă, consideră riscuri ridicate la complicaţii depresive.

1.4 Depresia reactivă, conținut și declanșare

Subordonat sentimentului de sine, în categoria mulţumire şi nemulţumire alături de sentimentul valorii personale, apare noţiunea sentimentului puterii personale (Lersch, 1938). Această noţiune se poate asemui expresiei ‚încredere de sine’. Puterea personală este rezultatul contactului Eului cu mediul în care se manifestă şi se poate defini ca „puterea pe care subiectul o resimte în sine pentru a face faţă cerinţelor si adversităţilor luptei pentru existenţă” (Lersch, 1938). Acest sentiment de putere personală este în fapt resursa energetică ce ne mobilizează competent în situaţii normale de viaţă. Este cumva acea forţă interioară cu care putem „muta munţii din loc” (Stiemerling, 2011, p 16).

Însă, puterea interioară personală în deficit poate da naştere unei tulburări depresive a dispoziţiei.

18

Dacă continuăm abordarea depresiei din perspectiva psihologiei învăţării, ce reprezintă un model explicativ în terapia comportamentală,

Dacă continuăm abordarea depresiei din perspectiva psihologiei învăţării, ce reprezintă un model explicativ în terapia comportamentală, ajungem la conceptul de ‚neajutorare învăţată’. Seligmann (1974) susţine că „structura cognitivă care stă la baza depresiei reactive este neajutorarea învăţată. Aceasta constă din aşteptarea ca nici un comportament propriu să nu poată influenţa mediul”.

Se pare că mai importantă decât trauma în sine este starea de imposibilitate trăită prin care situaţia este apreciată şi prin care se concluzionează că nu poate fi controlată. Cu cât individul gândeşte mai mult asupra cauzelor cu atât crede că ele sunt imposibil de modificat, că doar el este de vină şi adaugă o notă profundă de pesimism din stilul personal pesimist de analiză.

Seligmann a continuat aceste cercetări cu scopul de a construi teorii referitoare la felul în care oamenii îşi construiesc convingeri despre propriile abilităţi de a gestiona situaţii şi de a controla viaţa. În plus, a evidenţiat diferenţele dintre cei care perseverează indiferent de situaţie şi cei care renunţă foarte uşor. El consideră depresia ca fiind un comportament învăţat.

Există studii referitoare la schimbările chimice ce au loc în creier în cazul depresiei şi în cazul manifestării neajutorării învăţate. La stres constant şi incontrolabil, nivelul hormonilor de stres creşte, iar neurotransmiţătorii cheie – dopamina, serotonina, opioidele, se epuizează prin folosinţa mai rapidă decât producţia. În aceste situaţii, traseele în creier se schimbă, iar receptorii însărcinaţi cu felul în care neuronii transmit semnale se schimbă de asemenea, devenind hiper sau hipo sensibili. Astfel, creierul îşi diminuează activitatea iar procesele consumatoare de energie sunt eliminate din obişnuiţele curente, adică la nivel perceptiv reduc dorinţele de activitate.

Weiss (Weiss et al., 2000) ca neurofiziolog are dubiile sale în privinţa învăţării depresiei susţinută de Selingmann şi susţine că pasivitatea neputinţei e dată de schimbările chimice din creier care au loc la momentul confruntării cu neputinţa şi nu de faptul că aceasta e învăţată. În aceleaşi direcţii, alţi psihologi cercetători vin cu noi teorii.

19

Regăsim aici teoria detaşării stimulate, care susţine că activitatea depresiei are rolul de a determina individul

Regăsim aici teoria detaşării stimulate, care susţine că activitatea depresiei are rolul de a determina individul să renunţe la un obiectiv pe care nu îl poate atinge, dacă anterior a trăit experienţa de a nu atinge un obiectiv relativ similar şi care a creat un pattern de gestionare a incapacităţii de control a situaţiei.

Un exemplu concret e dat de situaţia în care Mihaela e indragostită de Mihai, dar el nu o consideră ca parteneră reală. Dacă Mihaela continuă sa spere la Mihai, ratând alte opţiuni şi dedicându-şi timp unei himere, va deveni cu atât mai deprimată cu cât nu reuşeşte să-şi atingă obiectivul. În fapt procesul se dovedeşte a fi util doar dacă, prin activarea sistemelor de impulsionare, efortul Mihaelei este corect estimat si reglat cu motivaţia pozitivă, care are ca scop investigarea si căutarea, iar aceasta se opreşte sau se deconectează la timp din a urmări un obiectiv ce nu poate fi obţinut. E vorba de regularizarea care e folosită ca strategie şi regulă a evolutiei. În termeni financiari e vorba de raportul cost de investiţie versus venit net sau IRR (internal rate of return).

Această perspectivă este abordată şi de Nesse (2000) în teoria alocării resurselor. Ideea de bază a acestei teorii este că depresia, ca forma de ‚demobilizare’ are şi funcţia de a ajusta resursele energetice prin strategia „stai şi asteaptă” ce inhibă investiţiile în acţiuni cu rezultate slabe. În susţinerea acestei ideologii vin dovezile prin care depresia poate scădea în intensitate odată cu îmbunătăţirea circumstanţelor sociale (Brown, Adler şi Bifulco, 1988), anume o mai bună dispoziţie când lucrurile merg bine (Morriss şi Morriss, 2000). Procesele fiziologice adaptate de comportamente duc la schimbări asupra motivaţiilor, emoţiilor, gândurilor şi în consecinţă acţiunilor.

Stiemerling (2011) adaugă că depresia reactivă reflectă o stare emoţională şi mentală a unui individ cu un sentiment foarte deficitar al puterii personale. Astfel că, putem considera ca factori ce alimentează un sentiment sănătos al puterii personale urmatorii indicatori (Stiemerling, 2011, p 118):

vitalitate stenică, tărie normală a impulsurilor şi pornirilor.

reuşita dobândirii competenţelor de bază, plăcerea acestor competenţe şi bucuria de a trăi.

autoafirmarea, autoimpunerea, gestionarea eficientă a agresivităţii, curaj fizic şi civil.

20

experienţe ale reuşitelor.

 experienţe ale reuşitelor. Dintre factorii care reprimă si determină labilitatea sentimentului de putere personală, putem

Dintre factorii care reprimă si determină labilitatea sentimentului de putere personală, putem enumera (Stiemerling, 2011, p 118):

vitalitate slabă şi intensitate redusă a impulsurilor.

dificultate in dobândirea competenţelor, lipsa curiozităţii, încrederii în sine, fără bucuria

vieţii. nereuşita autoimpunerii şi autoafirmării, lipsa curajului, gestionarea defectuoasă a

agresivităţii. seria de experienţe eşeuate.

Dimitriu (2011) susţine ca individul ce suferă de depresie reactivă e prins intr-o capcană. Neputând să-şi exprime ura faţă de persoana ce i-a cauzat pierderea ori durerea, individul direcţioneză această ură spre interior, folosind introiecţia ca mecanism de apărare, sau în termeni comportamentali internalizarea ori in termeni cognitivi rationalizarea. Individul e foarte refractar în confruntarea cu propriile sentimente, astfel încât reprimarea continuă iar sentimentele de furie rămân îndreptate spre sine. Se pare că, varianta de tratament ce dă rezultate este chiar eliminarea mecanismului de introiecţie, prin metode indirecte sau directe de a scoate furia la exterior şi de a-i permite individului aflat în tratament să se confrunte cu ea, să o accepte şi sa găsească o formă adaptativă de a face faţă condiţiilor în care ea a luat naştere, s-a dezvoltat şi se manifestă în continuare.

Circumstanţele care ţin de apariţia unei depresii reactive pot fi legate, dupa cum spunea Stiemerling în analiza depresiei reactive, de tulburarea narcisică (Stiemerling, 2011, p 126-130), pe care, prin extindere la reflectarea propriei valori la maturitate, se poate dezvolta după cum urmează:

lipsa de iubire, fie a unui părinte fie a partenerului de viaţă, dă naştere unui sentiment de a fi respins, neimportant, ce întăreşte deficitul propriei valori, ducând la asumarea vinei pentru acest rezultat al relaţiilor cu cei apropiaţi.

21

 lipsa de acceptare, tot in raport cu persoane înzestrate cu autoritate sau afecte, persoana 

lipsa de acceptare, tot in raport cu persoane înzestrate cu autoritate sau afecte, persoana

considerând că, fie nu primeşte suficientă atenţie şi recunoaştere, fie nu primeşte feedback-ul necesar pentru confirmarea „eşti ok aşa cum eşti”. lipsa de ajutor în dezvoltare, fie în mica copilărie când părintele superprotejează ori

reprimă nevoile micuţului, fie la maturitate când persoanele nu sunt susţinuţi de partener, familie ori mediul profesional, şef, colegi, loc de muncă, spre a-şi depăşi competenţele, îmbunătăţi performanţele ori schimba ceva în bine în propria viaţă prin manifestarea unei nevoi interioare de dezvoltare. lipsa de reflectare, anume acea etapă de ecou empatic în care copilul îşi formează iubirea

de sine prin răspunsul afectiv al mamei şi disponibilitatea ei de a răspunde cu admiraţie şi bucurie la primul zămbet, primul cuvânt, primul pas, etc. Kohut este cel care găseşte acest factor esenţial în dezvoltarea unei tulburări narcisice. În echivalentul comportamentului adult, nereflectarea propriei vieţi, fie ea personală, socială sau profesională, în ochii admirativi şi disponibili ai cuiva important, poate declanşa un episod de depresie reactivă. lipsa de respect faţă de valoarea umană, ce se naşte dintr-o devalorizare constantă în

copilărie din partea parinţilor (ex. eşti prost, urât, neîndemnânatic, leneş, etc.) sau, la vârstă adultă dintr-o devalorizare continuă a partenerului de viaţă (ex. eşti inutil relaţiei noastre, nu te pricepi la nimic, vii de la coada vacii, îmi eşti inferior/inferioară, tu şi familia ta, etc.). Şi colegii pot participa la declanşarea unei depresii (ex. nu eşti în stare să, nu poţi nici măcar să, etc.), fraţii (ex. eşti mai prost ca mine, nu te-ai realizat deloc, n-ai făcut nimic important în viaţă, etc.) sau prietenii (faţă de care poti simţi invidie sau lipsa suportului dorit). lipsa de spaţiu de respirat, adică acel spaţiu în care te manifeşti în propriul fel de a fi, fără a fi criticat, condiţionat, constrâns, supus presiunii constante şi aşteptărilor celorlalţi. Când nu ai parte de acceptare necondiţionată şi susţinere în alegerile proprii, fie ele doar limitate la nevoia de a rămâne integru ori de a-ţi manifesta creativitatea, suferinţa se naşte foarte uşor.

22

Dintre evenimentele concrete de viaţă pe care le putem considera declanşatoare ale depresiei reactive, Dimitriu (2011)

Dintre evenimentele concrete de viaţă pe care le putem considera declanşatoare ale depresiei reactive, Dimitriu (2011) listează câteva: moartea cuiva drag, a unui copil de exemplu, iar părintele îşi învinovăţeşte partenerul făţă de care poartă iubire, pierderea slujbei sau retrogradarea, ostilitatea faţă de o persoană sau situaţie care generează o suferinţă sub formă de depresie reactivă. În plus, putem considera şi pierderea de statut social, pensionarea, divorţul, infidelitatea partenerului sau sustragerea lui de la viaţa de cuplu, pierderea unor bunuri sau bani, îmbătrânirea, ruperea unei relaţii de familie.

După cum se poate remarca, atât circumstanţele cât şi evenimentele declaşatoare ţin de lipsă sau de pierdere, ceea ce face ca în contextul actualei teze să considerăm complementaritatea şi similaritatea celor doua notiuni în cadru psihologic.

2. Abordări terapeutice de scurtă durată ale depresiei reactive

2.1. Abordarea cognitivă

Se pare ca cea mai buna metoda dovedită de a reduce recidiva unui episod depresiv este terapia cognitivă (Gilbert, 2011, p 42). Riscul recidivar este înjumătăţit la pacienţii care sunt supuşi acestei terapii, faţă de cei care sunt trataţi doar prin farmacoterapie (Hollon, DeRubeis şi Seligman, 1992). De asemenea, clienţii care sunt invăţaţi să aplice metode de modificare a convingerilor negative prezintă un risc diminuat de recădere, ceea ce nu se întâmplă in psihanaliză de exemplu (Holdevici, 2011, p. 26).

Studiile clinice arată ca terapia cognitivă are şi efect profilactic, înzestrând clientul cu tehnici de management al stresului (Holdevici, 2011, p. 27). Acest tip de terapie s-a dezvoltat in ultimele cinci decenii, începând cu Beck (1963) ce a studiat manifestarea depresiei în rândul clienţilor săi. Astfel că acesta a creat un model cognitiv al depresiei ce se concentra pe gândurile negative şi distorsiunile cognitive frecvente. Beck susţine că la persoanele depresive funcţionează mecanisme de distorsionare a informaţiei, cu rezultatul de a emite opinii negative despre sine, lume şi viitor, celebra „triadă cognitivă”.

23

Acest model al depresiei marchează punctul de intrare prin care concentrarea se face pe „conţinutul cognitiv

Acest model al depresiei marchează punctul de intrare prin care concentrarea se face pe „conţinutul cognitiv ce insoţeşte reacţia clientului la un eveniment negativ” (Holdevici, 2011, p.

25).

Psihoterapia cognitivă este orientată spre convingerile clientului depresiv, ce pot fi în fapt doar expectaţii, evaluări sau atribuiri. Odată cu conştientizarea conţinuturilor negative, clientul e „incurajat” să le vadă ca pe ipoteze de lucru, ce pot fi adevărate dar nu obligatoriu adevărate, proces care îl distanţează de problemă şi ajută clientul să se disocieze devenind astfel mai obiectiv.

Acest tip de terapie acţionează la un nivel mai profund, cel al schemelor cognitive de bază, formate în copilărie sub imperiul interacţiunii cu persoanele cu autoritate sau semnificative.

Schemele cognitive (Anexa 2) conţin aceste distorsiuni cognitive, ce „ajută” clientul sa emită evaluări disfuncţionale care duc la emoţii negative şi comportamente dezadaptative (Holdevici, 2011). Forma pe care o iau schemele cognitive e de tipul „dacă - atunci”, similară credinţelor iraţionale identificate de Ellis (Anexa 1).

Gândurile şi convingerile creează o relaţie cu simptomele pe care clienţii le manisfestă în cazul depresiilor în general, ori altor tulburări emoţionale. Terapia are rolul de a ajuta clientul să identifice şi să schimbe conţinutul atitudinilor sale faţă de evenimentele din viaţa sa. Există o serie de consecinţe notabile ce se nasc în urma aplicarii acestui mecanism ajutător de a creea alternative cognitive:

scade ingrijorarea legată de situaţiile stresante

stările afective negative se reduc

sporirea sentimentului de înţelegere a evenimentele

construirea unui noi viziuni asupra viitorului

speranţa că problemele au rezolvare

aplicarea constantă a acestor strategii cognitive creează constanţă şi durabilitate

24

Strategii si tehnici specifice terapiei cognitive:

Strategii si tehnici specifice terapiei cognitive: 1. Strategii comportamentale, împrumutate din terapia de orientare cognitiv –
  • 1. Strategii comportamentale, împrumutate din terapia de orientare cognitiv – comportamentală, spre a stimula activitatea, satisfacţia rezultatelor şi autocontrolul duc la schimbarea convingerilor negative. Clientului i se explică tipul şi scopul sarcinii comportamentale, scoţând în evidenţă nevoia de a verifica „ipotezele referitoare la veridicitatea gândurilor şi convingerilor negative disfuncţionale” (Holdevici, 2011).

    • a. automonitorizarea (Holdevici, 2011, p. 28) = jurnalul activităţilor şi stărilor afective asociate.

    • b. planificarea/programarea activităţilor (David, 2007, p. 102) = planificarea timpului zilnic sau săptămânal, introducerea momentelor de sport, relaxare, a meselor fixe, scalarea gradului de importanţă a activităţilor, etc.

    • c. tehnici de distragere a atenţiei (David, 2007, p. 105) = imaginarea unor scene plăcute, planificarea/organizarea vacanţelor, plimbări, muzică de relaxare, vizualizarea mentală a semnului STOP.

    • d. folosirea metodelor umoristice şi exercitii care vizează sentimentul de ruşine (David, 2007, p. 95) = cântece, poeme, imagini, filme, încercarea de a face ceva ‚scandalos’ în public cu scopul de a învaţa autoacceptarea şi tolerarea stării de disconfort.

  • 2. Testarea validităţii şi combaterea gândurilor negative automate, după identificarea lor si stabilirii legăturii dintre gânduri şi emoţii, ambele disfunţionale, se verifică gradul de veridicitate al acestora.

    • a. tehnica semantică sau definirea termenilor (Holdevici, 2011, p. 42) = utilizată mai ales in cazul folosirii etichetării.

    • b. analiza beneficiilor şi a costurilor (Holdevici, 2011, p. 44) = procesul prin care clientul conclude pentru ce motive păstreză gândul negativ şi ce motive are pentru a-l anula.

    • c. verificarea dovezilor (Holdevici, 2011, p.45) = dovezile pro şi contra gândurilor automate frecvente, ca exemplul ‚sunt un prost’.

    • d. jocul de rol (Holdevici, 2011, p. 47) = fie în varianta ‚avocatului apărării’ fie în cea a perechei gândire realistă – gândire negativă.

25

e. strategia distincţiei dintre situaţii particulare şi persoana ca atare (Holdevici, 2011, p. 48) = reducerea
  • e. strategia distincţiei dintre situaţii particulare şi persoana ca atare (Holdevici, 2011, p. 48) = reducerea generalizării şi aprecierii globale a propriei persoane, a lumii, etc. În această categorie mai apar strategii de monitorizare a comportamentelor din situaţii specifice sau strategii de a face faţă situaţiilor în care gândurile negative se dovedesc adevărate.

    • 3. Evaluarea supoziţiilor şi a convingerilor de bază, plecând de la ideea ca tulburările emoţionale sunt generate adesea de ‚reguli şi convingeri rigide, absolutiste’ ce se pot activa în urma unor evenimente negative de viaţă. Leahy (Holdevici, 2011) are câteva strategii de accesare a convingerilor negative de bază:

      • a. strategia săgeţii verticale, folosită pentru forma ‚dacă-atunci’ şi ‚trebuie neapărat’.

      • b. evaluarea sistemului de valori, pentru a exemplifica situaţiile în care alegerile personale de viaţă şi nu alţi oameni sau conjunctura a creat o dezamăgire.

      • c. formarea şi dezvoltarea unor noi convingeri şi supoziţii cu caracter adaptativ.

Tot în această categorie intră şi strategia conceptualizării cazului, a dezvoltării curiozităţii şi tendinţei de autoperfecţiune, adresarea de provocări.

  • 4. Procesarea informaţiei şi erorile de logică abordează câteva strategii utile (Holdevici, 2011, p. 67):

    • a. căutarea selectivă = anume concentrarea doar pe acele informaţii care confirmă gândurile şi convingerile negative, ignorând total pe cele care le infirmă. Acest proces se mai numeşte şi ‚eroarea de confirmare’.

    • b. desconsiderarea datelor care indică probabilitatea de producere a unui eveniment negativ = adică alegerea informaţiilor care confirmă propria convingere.

  • c. examinarea caracterului absurd al unor informaţii = concluziile lipsite de logică, cu caracter absurd, după exemplul ‚daca X nu ma iubeşte, nu sunt demn de a fi iubit’. Cele mai dese erori de logică sunt (Holdevici, 2011, p. 69): suprageneralizarea, identificarea individului cu comportamentul particular, confundarea realităţii viitoare cu probabilitatea acelei realităţi, credinţa că toate evenimentele sunt legate între ele.

26

Apar astfel, câteva strategii de combatere a gândirii lipsite de logică: 1. identificarea contradicţiilor in termeni.

Apar astfel, câteva strategii de combatere a gândirii lipsite de logică:

  • 1. identificarea contradicţiilor in termeni.

  • 2. reducerea la absurd.

  • 3. identificarea cercului vicios.

  • 4. combaterea gândirii magice.

  • 5. combaterea falselor alegeri cu caracter dihotomic.

  • 6. combaterea logicii afective.

  • 7. combaterea argumentărilor bazate pe autoritate.

  • 8. strategia reducerii la absurd.

Strategia de schimbare a cogniţiilor si convingerilor dinsfunţionale se propune clientului după conceptualizarea problemei şi după ce s-au identificat cogniţiile cheie. Se analizează cogniţia activatoare, consecinţa în plan comportamental sau emoţional şi emoţia ce însoţeste cogniţia dupa modelul ABC cognitiv, prezentat in Anexa 3.

Tehnicile sugerate de David (2007, p. 92-93) în raport cu restructurarea credinţelor iraţionale se bazează pe trei strategii de disputare, de astă dată din perspectiva terapiei rational emotive (REBT):

  • 1. focalizarea pe aspecte logice, argumentată mai sus cu strategiile de combatere a gândirii ilogice.

  • 2. focalizarea pe aspecte empirice, prin căutarea dovezilor care să susţină realitatea acestor convingeri.

  • 3. focalizarea pe aspecte pragmatice, anume că rezultatul emoţional va rămâne activ dacă se continuăr cu acelaşi tip de gândire.

După această disputare, clientul este invăţat sa înlocuiască gândirea iraţională cu una raţională. Elaborarea acestei credinţe se face împreună cu terapeutul, considerându-se mult mai util demersului terapeutic ca dovezile sa fie văzute direct de client, decât să le audă de la terapeut.

27

Această restructurare a credinţelor negative (David, 2007) continuă ABC-ul cognitiv ca primă etapă din DEF. Urmează

Această restructurare a credinţelor negative (David, 2007) continuă ABC-ul cognitiv ca primă etapă din DEF. Urmează credinţele raţionale, eficiente, mult mai ajutătoare, noi emoţii şi comportamente funcţionale.

David (2007) propune câteva tehnici metaforice de restructurare cognitivă, ce au un impact indirect sugerând folosirea poveştilor, literaturii, poeziilor sau cântecelor ce promovează un stil cognitiv funţional şi raţional, proverbelor şi aforismelor dând câteva exemple edificatoare, prin comparaţie cu cele iraţionale, in finalul Ghidului si Protocolului Clinic folosit ca material de studiu şi mentionat în bibliografie.

2.2. Abordarea cognitiv – comportamentală

Psihoterapia cognitiv – comportamentala ‚sparge cercul vicios’ ajutând şi învăţând pacientul să îşi provoace la dispută propriile comportamente şi gânduri negative cu scopul de a verifica dacă ele sunt fundamentate. Distorsionarea gândurilor nu e specifică doar depresivilor, toţi oamenii au tendinţa de a folosi aceste convingeri iraţionale de-a lungul vieţii, depresivii intensifică procesul prin natura acestei tulburări emoţionale (Holdevici, 2011, 348).

Acest model psihoterapeutic aplicat depresiei a fost dezvoltat de Beck şi colaboratorii săi (Beck, Rush, Shaw, Emerz, 1979). Caracteristicile psihoterapiei cognitiv – comportamentale pot fi sumarizate în felul următor:

reprezintă o concepţie teoretică coerentă, dincolo de tehnicile terapeutice

de scurtă durată, cu accent pe dezvoltarea abilităţilor de autoreglare (‚self-help skills’)

este structurată şi directivă

este orientată pe problemă şi pe cauze

se bazează pe procesul de chestionare care dirijează descoperirea

e inductivă

are un caracter educaţional

Scopul acestei abordări terapeutice este să ajute clientul să găsească soluţii la problemele sale, pe lângă construirea unei gândiri raţionale.

28

Procesul terapeutic implica 20 de şedinţe, de două ori pe săptămână, spre finalul terapiei o dată

Procesul terapeutic implica 20 de şedinţe, de două ori pe săptămână, spre finalul terapiei o dată pe săptămână, însă numarul de şedinţe depinde de desfăşurarea terapiei şi nevoile clientului.

Pe lângă identificarea patternului de gândire, explicat în detaliu în capitolul destinat abordării depresiei prin psihoterapie cognitivă, e foarte important să se acorde o atenţie deosebită: lipsei de speranţă, intenţiilor suicidare şi aşteptărilor negative referitoare la tratament.

Se va ţine cont de eventuale experienţe timpurii traumatizante (relaţii defectuoase de familie, convingeri disfuncţionale, gânduri negative automate. Simptomele analizate vor acoperi zona comportamentală (retragere), afectivă (tristeţe, culpabilitate), cognitivă (ruminaţii), motivaţională (lipsa plăcerii, interesului) şi somatică (insomnii).

Interviul iniţial ce poate dura 1 ora sau 1,5 ore presupune 4 pasi (Melanie Fennel, 1989) şi include:

  • 1. evaluarea dificultăţilor curente: simptome, probleme, gânduri negative asociate, debut, context, evoluţie, lipsă de speranţă, idei suicidare.

  • 2. stabilirea scopurilor terapiei.

  • 3. prezentarea programului de terapie: detalii practice, problema cercului vicios în legătură cu gânduri negative – depresive, posibilităţi de schimbare.

  • 4. începerea tratamentului, ce poate fi specific sau general, obiective.

Se va dezbate lista de probleme ce va include probleme practice (şomaj), interpersonale (relaţii apropiate inexistente), intrapersonale (încrederea in sine scăzută). Clienţii sunt informaţi asupra structurii tratamentului, numărului de şedinţe, frecvenţa lor, precum şi despre noţiunea de temă pentru acasă şi importanţa ei în însuşirea de tehnici de autoajutorare. Terapeutul va invita clientul să-şi exprime deschis îndoielile şi le va discuta cu acesta. Fiecare şedinţă e dedicată unei probleme, ca temă majoră ce va fi abordată printr-o strategie specifică.

29

Strategiile folosite în această abordare psihoterapeutică sunt (Melanie Fennel, 1989): 1. strategii cognitive, cu rol de

Strategiile folosite în această abordare psihoterapeutică sunt (Melanie Fennel, 1989):

  • 1. strategii cognitive, cu rol de a opri ruminaţiile:

    • a. tehnici de distragere: concentrarea pe obiecte, conştientizarea senzorială, exerciţii mentale, amintiri şi imagini plăcute, activităţi solicitante.

    • b. numărarea gândurilor (Burns, 1980).

  • 2. strategii comportamentale:

    • a. monitorizarea activitătilor, plăcerii, autocontrolului: jurnalul acţiunilor zilnice.

    • b. realizarea de agende de activităţi: planificarea activităţilor zilnice, săptămânale.

    • c. stabilirea sarcinilor gradate, pentru depăşirea inerţiei şi încurajarea către proporţii rezonabile a sarcinilor considerate dificile.

  • 3. strategii cognitiv-comportamentale:

    • a. identificarea gândurilor negative, renumita ‚triadă cognitivă’ (Beck, 1967). Gândurile negative sunt considerate erori de percepţie şi interpretare a situaţiilor de viaţă, referindu-se la: suprageneralizare, abstragere selectivă, raţionamente dihotomice, personalizare, inferenţe arbitrare.

    • b. adresarea de intrebări pentru contraargumentarea lor ce duce la reevaluarea modului de gândire, analiza avantajelor şi dezavantajelor menţinerii acestor gânduri.

    • c. experiemente în sfera comportamentală prin comportamente şi reacţii noi, mai eficiente şi constructive: comportament asertiv, abilităţi sociale, rezolvarea de probleme, deprinderi de studiu.

  • 4. strategii preventive:

    • a. identificarea convingerilor, în funcţie de domeniul din care fac parte (Beck, Epstein, Harrison, 1983): nevoia de realizare, nevoia de iubire, acceptare, nevoia de control. Ele pot fi extrase din tema de discuţie a clientului, din erorile de logică, autoetichetarea acestuia, amintiri sau relatări din copilărie, dispoziţia generală faţă de o temă de discuţie.

    • b. adresarea de provocări pentru viitor: noi reguli de viaţă, comportamentale, crearea de noi convingeri.

  • 30

    c. pregătirea pentru viitor prin identificarea suportului din afara cabinetului pe care clientul se poate baza
    • c. pregătirea pentru viitor prin identificarea suportului din afara cabinetului pe care clientul se poate baza sau printr-un mic ghid de tehnici elaborat sub formă de rezumat, care au dat rezultatele aşteptate in terapie şi care pot fi în continuare aplicate în afara ei.

    David (2007, p. 96) suplimentează lista de strategii ce pot fi folosite in demersul teraputic cognitiv-comportamental cu:

    • 1. repetiţia cognitivă, anume repetiţia imaginată a paşilor pe care clientul trebuie să-i facă pentru finalizarea sarcinilor din viaţa sa ori din programul temelor pentru acasă. Clientul reuşeşte astfel să-şi concentreze atenţia, adesea deconcentrată, descoperind împreună cu terapeutul ce piedici şi obstacole ar putea întâlni în viaţa reală.

    • 2. antrenamentul pentru automanagement prin care clientul este învăţat de terapeut să îşi acopere singur nevoile sale şi să se implice gradual în responsabilităţile vieţii sale de zi cu zi, obţinând astfel control şi încredere.

    • 3. jocul de rol, însoţit de modelare şi proceduri de antrenament, ajută clientul să deprindă noi cogniţii şi comportamente eficiente.

    • 4. tehnici dezirabile pentru reechilibrarea balanţei neurovegetative: antrenamentul autogen, relaxare progresivă, biofeedback, hipnoterapia.

    Despre tehnicile specifice depresie prin abordarea hipnoterapeutică vom discuta in capiloul următor. Mentionam doar că, în situaţiile analizate împreună de terapeut şi clientul care sufera de o tulburare depresivă reactivă, pentru folosirea ABC-ului comportamental vom considera acele comportamente care generează consecinţe disfuncţionale însoţite de prelucrări informaţionale iraţionale.

    Dacă însă, marea majoritate a problemelor ridicate de client sunt de natură emoţională, atunci este indicat folosirea modelului ABC cognitiv (David, 2006, p. 108).

    31

    2.3. Hipnoterapie

    2.3. Hipnoterapie Plecând de la ideea că hipnoza ar putea destructura mecanismele de apărare fragile ale

    Plecând de la ideea că hipnoza ar putea destructura mecanismele de apărare fragile ale clienţilor depresivi, uşurând şi grăbind apariţia ideilor ori a intenţiei suicidare (Holdevici, 2010), s-a considerat iniţial (Burrows, 1980) că hipnoza e contraindicată. În prezent, hipnoza nu mai este privită doar ca o psihoterapie centrată pe simptom, ci chiar ca o „metodă complexă de restructurare psihică, de generare a unor noi asociaţii incărcate de sens” (Holdevici, 2010, p.

    487).

    Obiectivul hipnoterapiei este orientat către anihilarea structurilor psihice dezadaptative, limitative şi înlocuirea lor cu mecanisme sănătoase, eficiente, adaptative (Yapko, 1993) concentrându-se în direcţia amplificării şi stimulării constructive a resurselor şi disponibilităţilor latente ale clientului (Holdevici, 2010). Astfel că, hipnoza se va folosi in psihoterapia depresiei ca tehnică de amplificare a resurselor existente, reasociind „experienţele cognitv-emoţionale, relaţionale şi fiziologice disociate” (Holdevici, 2010, p. 488).

    Hipnoza poate fi o bună formă de a-l învăţa pe client să aleagă un al model de a gândi, simţi, acţiona, de a se integra mai repede şi mai plăcut în societate, de a gasi în interiorul fiinţei sale noi resurse adaptative (Holdevici, 2010, p. 515). Dacă tehnica hipnoterapeutică pune accent pe achiziţionarea de noi deprinderi şi abilităţi, pe angajarea activă într-un demers terapeutic atunci rezultatele obţinute sunt mult mai bune (Holdevici, 2010, p. 517).

    Yapko (1993) propune un model de hipnoterapie care abordează atât direct cât şi indirect două structuri psihice caracteristice depresiei:

    stilul atribuţional stabil (Seligman, 1989):

    Percepţia constantă a clientului este că viaţa e dificilă, neplacută şi că această situaţie nu se va schimba niciodată. Există astfel cel putin doua motive pentru care terapia îşi propune să schimbe stilul atribuţional: legătura sa cu motivaţia în direcţia schimbării (fără a fi motivat să se schimbe demersul terapeutic nu-şi poate atinge scopul) şi existenţa terapiei ca tratament (dacă nu apar schimbări în viaţa sa clientul nu va dori să o continue).

    32

    Obiectivul hipnoterapiei este bazat pe implementarea „sugestiei ca viitorul nu va fi identic cu prezentul şi

    Obiectivul hipnoterapiei este bazat pe implementarea „sugestiei ca viitorul nu va fi identic cu prezentul şi că clientul dispune de resursele psihologice de a depăşi dificultăţile curente” (Holdevici, 2010, p. 491). Metoda foloseşte proiectarea clientului în viitor, cu scopul extinderii resurselor sale ca aplicabilitate în situaţii viitoare. Un alt motiv de folosire a „progresiei” este conştientizarea ambivalenţei în raport cu schimbarea, prin sugerarea consecinţelor negative de a păstra stilul de gândire şi comportament ce inevitabil vor duce la imposibilitatea de a lua decizii, de a se autoajutora (Holdevici, 2010, p. 492).

    Un proces terapeutic de construire a aşteptărilor pe parcursul hipnoterapiei poate fi desfăşurat după cum urmează (Yapko, 1993, p.345)

    identificarea orientării temporale a clientului (trecut, prezent, viitor)

    identificarea sistemului perceptiv dominant (auditiv, kinestezic, vizual)

    identificarea stilului cognitiv (concret/abstract, global/detaliu)

    identificarea obiectivelor ca aşteptări ale clientului

    inducţia hipnotică

    metafore ce reflectă inevitabilitatea schimbării

    accesarea infomaţiilor de tranziţie care îşi au rădăcini în trecut clientului

    identificarea resurselor personale ale clientului, folosite in trecut

    identificarea unor situaţii viitoare ce solcită un alt gen de reacţie

    identificarea resurselor psihice pozitive, pentru folosirea lor în viitor

    repetarea secvenţelor noi în plan comportamental, cognitiv, afectiv

    generalizarea resurselor pozitive pe alte situaţii contextuale

    integrarea experienţei învăţate prin sugestii posthipnotice

    reorientarea clientului către starea de veghe

    rigiditatea perceptivă şi comportamentală (Zeig, 1980)

    Fără să dispună de un arsenal flexibil de a reacţiona la stimulii din jur, persoanele care suferă de depresie vor continua să aiba acelşi comportament defectuos, nefăcând faţă vieţii şi întămplărilor, dând în permanenţă vina pe soartă (Holdevici, 2010, p. 492).

    33

    Dat fiind ca depresivul adesea nu-şi vede în nici un fel viitorul, mai mult nici nu

    Dat fiind ca depresivul adesea nu-şi vede în nici un fel viitorul, mai mult nici nu poate să planifice ceva în viitor, oricât de apropiat sau indepărtat ar fi el, hipnoza poate interveni cu posibilitatea construirii unui sistem de aşteptări mai realiste, pozitive, dând naştere totodată unei alternative de atribuire flexibilă.

    Câteva procedee hipnotice ce pot fi utilizate pentru facilitarea schimbarii (Yapko, 1993,

    p.337):

    inducţia hipnotică

    set mental bazat pe receptivitate

    metafore ce reflectă rigiditatea

    resursele si abilităţile personale, evidenţiere, adaptate circumstanţelor sau

    extinse asupra situaţiilor actuale anticiparea şi integrarea resurselor adaptative

    sugestii posthipnotice pentru punerea automată in funcţiune a noilor modalităţi de comportament în contextele adecvate

    Pentru a fi adresate structurilor cognitive ale clientului, sugestiile hipnotice trebuie sa fie adecvate acestuia pentru a-l determina pe acesta sa găseasca alternative. Metaforele pot sugera în mod direct schimbarea (Holdevici, 2010, p. 493). Acestea se aplică in fazele incipiente ale terapiei şi stau la baza unei noi atitudini de acceptare a ideilor şi modalităţilor de schimbare.

    Toate abordările terapeutice susţin că, prin pregătirea clienţilor spre a face faţă cerinţelor vieţii, se poate preveni apariţia depresiei, căci acesta e ajutat să-şi creeze abilităţi de reglare psihică (Holdevici, 2010, p. 511). Prin cele ce pot fi dezvoltate prin hipnoză, Yapko (2001, p. 151) menţioneză:

    recunoaşterea şi tolerarea ambiguităţii

    distincţia dintre fapte şi inferenţe

    controlul impulsurilor şi modului de gândire cauză – efect

    înţelegerea conceptului de unicitate de persoană

    managementul şi prevenirea stresului

    construirea şi menţinerea unor relaţii armonioase

    34

     orientarea pe acţiune  focalizarea pe rezolvare si soluţii ale problemelor  diferenţiere contextuală, adaptarea

    orientarea pe acţiune

    focalizarea pe rezolvare si soluţii ale problemelor

    diferenţiere contextuală, adaptarea la situaţie

    capacitatea flexibilă, creativă, atitudine de discriminare si alegere

    Între hipnoză şi depresie există unele elemente comune, subliniate de catre Yapko (2006):

    ambele presupun focalizarea atenţiei pe un singur obiectiv

    ambele sunt in condiţia relaţionala, socială, presupunând un contact social

    ambele au la bază aşteptările clientului, pozitive prin demersul terapeutic şi negative prin

    confirmarea că nici un efort nu duce la rezultatul eficient ambele sunt supuse principiului prin care oamenii se lasă absorbiţi de experienţe subiective ce pot modifica şi regla calitatea vieţii.

    Lankton (2006) susţine că amintirile selective negative ce pot genera anumite dispoziţii triste au la bază o schemă cognitivă negativă referitoare la propria persoană, configurată în copilărie, ca urmare a interacţiunii cu persoanele semnificative (Holdevici, 2010, p. 519). Considerând aceste informaţii, Lankton propune patru intervenţii hipnotice de scurtă durată:

    • 1. retrăirea unor experienţe pozitive sau identificarea excepţiei de la regula, când clientul s-a simţit vesel, plin de viaţă, când a trăit o experienţă pozitivă. Se pune accent pe senzorialitate (miros, tactil, sunete, imagini). După reactivarea acestei amintiri prin hipnoză, clientul este învăţat sa repete starea acasă, în mediul familiar, unde o poate retrăi. Pentru că e posibil să fie trăită prea rapid şi fără conştientizarea vreunor emoţii, clientul este învăţat să-şi detecteze şi să-şi învete emoţiile.

    • 2. confruntarea cu sentimentele de faţadă, acele „racket feelings” care se formează ca urmare a substituirii emoţiilor considerate ca fiind innacceptabile cu unele acceptabile. Adesea, în copilărie este foarte greu pentru un copil să-şi înţeleagă şi să-şi exprime emoţiile când crede că nu e înţeles, susţinut de un părinte. Urmarea pe termen lung a acestor abţineri de exprimare este comportamentul selectiv de manipulare a realităţii pentru confirmarea, în mod autodistructiv, că lucrurile chiar aşa sunt (Holdevici, 2010, p. 522). Astfel că, persoana va considera că ceilalţi îi creează starea şi că el nu are nici o contribuţie.

    35

    3. strategia atribuirii, prin care se dau semnificaţii, evident de natura negativă evenimentelor banale de viaţă.
    • 3. strategia atribuirii, prin care se dau semnificaţii, evident de natura negativă evenimentelor banale de viaţă. Experienţele negative reale sunt supra evaluate, iar cele pozitive subevaluate sau chiar ignorate. În plus, clientul alege din realitate acele experienţe cu conşinut negativ, pe care le peronalizează situaţiei lui. E vorba de rigiditate perceptivă, care în hipnoterapie poate fi combătută cu tehnici de flexibilizare a stilului perceptiv.

    • 4. strategia modificării imaginii de sine, ce conţine trei componente: nucleul imaginii de sine, scenariile şi formarea deprinderilor cognitive. Imaginea de sine de bază (nucleul) este partea cea mai importantă a programului de intervenţie ce constă în vizualizarea propriei persoane prin emoţii pozitive dezirabile, asociate unor experienţe reale sau proiectate, spre a genera un nou pattern de autopercepţie. Pentru fiecare situaţie de lucru se va alcătui o listă, oral sau scris, ce va fi unică şi însoţite de etichete pozitive.

    Torem (1992a) a creat o tehnică de programare a viitorului în depresie pe care a denumit-o metaforic (Holdevici, 2010, p. 558) „întoarcerea din viitor”. Cei care par a răspunde mai bine acestei tehnici sunt adolescenţii şi persoanele adulte înclinate spre reverie diurnă, aceasta fiind o formă de imagerie dirijată. Formulele sugestive administrate sunt însoţite de toate modalităţile senzoriale identificate la client ca fiind valabile, alături de întăriri ale Eului „centrate pe ideea de autocontrol, atingerea propriilor obiective, sănătate, forţă, creativitate, actualizarea resurselor interioare” (Holdevici, 2010, p. 559). Procesul este unul interactiv, terapeutul dialogând cu clientul care va descrie experienţa în care este implicat. De asemenea, clientului i se va cere sa relateze în scris şi detaliat experienţa imaginativă trăită în transa hipnotica. Clientul va fi învăţat sa aplice singur tehnici de relaxare după ce va exersa impreună cu terapeutul în faza iniţială (Holdevici, 2010, p. 560).

    Yapko (2006) susţine opinia referitoare la faptul că, depresia este mai curând o problemă socială decât una medicală, psihoterapia având un impact mai bun asupra rezolvării ei decât tratamentul medicamentos. Hipnoza poate ajuta acestui demers terapeutic prin crearea de noi patternuri comportamentale, stări afective, cu caracter adaptativ, fructuoase pentru client. Hipnoza mai are rolul de a reuşi să centreze atenţia clientului pe noile modele „comportamentale, afectivitate – reactivitate şi interacţiune, amplificându-le pe această cale” (Holdevici, 2010, p. 517).

    36

    2.4. Psihoterapia centrata pe compasiune Această abordare terapeutică e centrată pe compasiune şi antrenarea minţii într-un

    2.4. Psihoterapia centrata pe compasiune

    Această abordare terapeutică e centrată pe compasiune şi antrenarea minţii într-un mod plin de compasiune şi urmează formatul standard al Terapiei Cognitiv – Comportamentale. Terapeutul ajută clientul să identifice evenimentele declanşatoare ale depresiei, să înţeleagă sentimentele şi gândurile asociate cu ele, însă într-o forma plină de compasiune (Gilbert, 2011, p. 690).

    Dezvoltarea unei manifestări în direcţia compasiunii de sine este rezultatul intervenţiei terapeutice pentru persoanele care suferă de depresie şi care au un simţ autocritic exagerat, o teamă de compasiunea celor din jur, un sentiment acut de nesiguranţă sau de linişte. Cele trei mecanisme ale afectului care ajută declanşarea episodului depresiv sunt: ameninţarea, impulsionarea şi mulţumire/linişte. În timp ce alte abordări terapeutice se concentrează pe acceptarea de sine, terapia bazată pe compasiune se centrează şi pe mecanismul de mulţumire/linişte ca rezultat al unor conectări sociale potrivite şi constructive.

    În cazul terapiei centrată pe compasiune modificarea emoţiilor, modului de gândire sau a comportamentelor au scopul reactivării motivaţiei şi angajamentul în locul evitării, iar odata cu aceste modificări apar se activează şi mecanismele de liniştire pentru a se putea autoorganiza. Sistemul de linştire a afectului poate contribui la normalizarea şi slăbirea autoprotecţiei depresive (Gilbert, 2011, p. 476). Un model aplicat în acest sens este asocierea gândului alternativ, rezultat din modelul ABCului cognitiv, cu un sentiment de blândeţe şi căldură, pentru ca epxerienţa trăită de client să fie utila şi liniştitoare (Gilbert, 2011, p. 481). În felul acesta clientul are şansa sa ajungă în punctul în care simte alternativa mai curând decât o gândeşte, ceea ce îi este foarte de folos îm demersul terapeutic de schimbare.

    Centrarea pe compasiunea faţă de sine în acest model terapeutic poate activa un mecanism emoţional de generare a satisfaţiei şi alienării, care în cazul depresiei sunt adesea şi foarte profund slabite sau subdezvoltate sub controlul generat de teamă, spirit autocritic, convingeri negative. În plus, creşterea compasiunii faţă de sine ajută foarte mult procesul de depăşire a dificultăţilor emoţionale şi favorizează starea de bine (Gilbert, 2011, p. 487).

    37

    Dacă în terapiile cognitive şi cognitiv – comportamentale creşterea stimei de sine este un obiectiv major

    Dacă în terapiile cognitive şi cognitiv – comportamentale creşterea stimei de sine este un obiectiv major al tratamentului pentru a activa capacitatea de a face, dobândi, stăpâni, de exemplu creşterea compasiunii de sine ajută creşterea capacităţii de a înţelege, empatiza, recunoaşte şi ierta (Gilbert, 2011, p. 487).

    Calităţile asociate compasiunii sunt generate de mecanismele de manifestare a grijii, mecanisme formate şi echilibrate în mica copilărie, când mama îşi îngrijeşte copilul. Ele au rolul de a induce linişte, siguranţă, confort şi mulţumire în raport cu nevoile manifestate de bebeluş sau copil. Abordarea modelului sugerat de Gilbert (2005b) are la bază exact acest mecanism de acordare a grijii care mai târziu se transformă în legături bazate pe prieteni şi sprijin reciproc, prin manifestarea sensibilităţii faţă de suferinţa celorlalţi. În jurul cercului compasiunii gravitează:

    compătimirea, toleranţa faţă de suferinţă, empatia, lipsa atitudinii critice, grija pentru starea de bine şi sensibilitatea faţă de suferinţă şi nevoi.

    Există trei procese (Gilbert, 2011, p. 501) care ajută la dezvoltarea compasiunii de sine:

    • 1. atenţia plină de compasiune, anume deprinderea de a ne concentra pe indicii senzoriale, amintiri, imagini vizuale, care pot activa compasiunea şi liniştea interioară. Este vorba de lărgirea câmpului atenţiei catre aspecte plăcute, blânde, frumoase ale experinţelor de viaţă din trecut sau prezent (Gilbert, 2011, pg. 502).

    • 2. gândirea plină de compasiune, procese de gandire şi metacogniţie, transformate în aliat în procesul de modificare a patternurilor de gândire disfuncţionale cu unele funcţionale. Metoda cognitivă a sfatului către un prieten este utilă ca exerciţiu în exersarea gândurilor de încurajare şi presupune provocarea dată clientului de a da un sfat sau o opinie unui prieten care trece prin aceeaşi situaţie ca cea descrisă de el în cadruş terapiei. Raţionamentul plin de compasiune creează un mod de gândire echilibrat şi scoate la iveală felul în care avem tendinţa de a atribui în mod exagerat cauzalitate sinelui (Gilbert, 2011, p. 503).

    • 3. comportament dominat de compasiune, definit ca activităţi ce se focalizează pe starea de bine dar care sunt pornite dintr-o nevoie de a fi util, activ, susţinut, de a evolua, prospera, dezvolta. Gilbert (2011) face diferenţa între comportament plin de compasiune şi docilitate.

    38

    Pentru a putea deveni plini de compasiune faţă de noi inşine, Gilbert (2011) propune câţiva paşi

    Pentru a putea deveni plini de compasiune faţă de noi inşine, Gilbert (2011) propune câţiva paşi în demersul terapeutic:

    să preţuim compasiunea, căci nu e o dovadă de slabiciune ori lipsă de ambiţie, din contră poate fi o sursă interioară de putere şi reuşită.

    empatia faţă de propriile noastre trăiri dezvoltă o buna întelegere pentru propriile noastre

    dezamăgiri, furii, tristeţi. Empatici faţă de noi ne putem gestiona mai adaptativ. compătimirea ne ajută să fim trişti fără sa fim depresivi, fără să ne simţim vinovaţi pentru

    că avem sentimente. iertarea ne ajută să învăţăm să ne schimbăm, să învăţăm din propriile greşeli.

    acceptarea/toleranţa faţă de cine suntem e importantă. A ne accepta nu presupune

    resemnare sau justificare, însă e o deschidere blândă faţă de eşecurile şi eforturile noastre. dezvoltarea sentimentelor de căldură interioară.

    maturizarea ca dovadă e progresului personal, un factor al calităţii vieţii personale.

    asumarea responsabilităţii propriilor trăiri, sentimente şi acţiuni, precum şi corectarea lor

    prin acţiuni ulterioare potrivite. instruirea prin exersarea continuă a sistemelor de compasiune.

    Terapia centrată pe compasiune adună împreună tehnici şi metode comune altor abordări terapeutice, aplicate jurul sistemului de compasiune. În plus, această abordare se bazează pe un model clar evoluţionist şi al neuroştiinţelor fiind permanent actualizată. Această variantă terapeutică orientează pacienţii către o formă de a trăi, de a considera identitatea de sine, de a-şi organiza propria minte, fiind legată de patternuri dinamice ale procesărilor cognitive.

    39

    2.5. Psihoterapia interpersonala (IPT) in depresii Luând ca punct central al declanşării depresiilor unii autori (Klerman,

    2.5. Psihoterapia interpersonala (IPT) in depresii

    Luând ca punct central al declanşării depresiilor unii autori (Klerman, Weissman, Rounsaville, Chevorn, 1984) susţin că această tulburare afectivă este rezultatul relaţiilor defectuoase (Holdevici, 2010).

    Modelul interpersonal se bazează pe construirea unor deprinderi de a construi eficient relaţii cu ceilalţi, de a interacţiona în mod constructiv, prin sprijin şi respect reciproc atât a nevoilor şi aşteptărilor, cât şi a tipului de comunicare, compusă din mesaje clare, sincere şi deschise. Acest demers terapeutic este deopotrivă de scurtă durată iar obiectivul său este bazat pe modificarea modului în care gandeşte şi relaţionează clientul, adică conţinutul gândului ce generează o anumită reacţie comportamentală de relaţie.

    Punctul de bază al intervenţiei terapeutice este că „atunci când se schimbă modele de gândire şi interacţiune ale clientului se modifică şi conţinutul acestora” (Holdevici, 2010). Poate fi folosită ca abordare terapeutică de menţinere pentru pacienţii cu depresie recurentă (David, 2006, p. 392). Strategiile sunt orientate spre: evaluarea simptomatologiei depresive, focalizarea pe problemele ţintă, ameliorarea relaţiilor interpersonale, prevenirea recăderilor (David, 2006, p. 392).

    Psihoterapie interpersonală este de dată recentă (Cornes, 1990) şi reprezintă o formă terapeutică de scurtă durată. Această metodă dedicată depresiei a debutat în anul 1970, în Boston, deşi dezvoltarea ei a început din anii 60, odată cu primul grup de psihoterapeuţi specializat în terapie interpersonală, creat de Meyer (1957). Abordarea acestuia din urmă presupune ideea că, istoria vieţii clientului şi experienţele trăite de-a lungul stadiilor de dezvoltare au un impact asupra stării emoţionale şi a comportamentului. Un al contributor la această formă de terapie este Cohen care a aplicat alături de colaboratorii săi un model de tratament al depresiei din cadrul tulburării afective bipolare.

    40

    Psihoterapia interpersonală pune accent pe relaţiile interpersonale ale clientului depresiv, considerând totodată şi factori de natura

    Psihoterapia interpersonală pune accent pe relaţiile interpersonale ale clientului depresiv, considerând totodată şi factori de natura biologică, genetică, biochimici ori structura de personalitate şi desfăşurarea dezvoltării ca individ (Holdevici, 2011, p. 446). Această metodă de tratament poate fi folosită singular sau în combinaţie cu medicamentaţia antidepresivă. Unele studii clinice indică o explicare a depresiei prin teoria ataşamentului, ce susţine că emoţiile umane intense sunt generate de „formarea, ruperea sau reluarea unoer legături afective interpersonale (prietenie, dragoste, casătorie, divorţ, doliu)” (Holdevici, 2011, p. 447).

    Este demonstrat clinic ca depresivii au mai puţine relaţii umane suportive, mai puţini prieteni şi mai puţine interacţiuni agreabile cu alte persoane, decat nondepresivii (Henderson, 1982). Relaţiile interpersonale bune, apropiate şi satisfăcătoare joacă un rol important în prevenirea depresiei, iar dezechilibrarea acestora prin rupturi duce la instalarea ei (Holdevici, 2011, p. 448).

    În cazul psihoterapiei interpersonale demersul terapeutic durează 12 – 20 de şedinţe săptămânale, timp de 4 luni, ce poate fi urmat de o fază de întreţinere, timp de câţiva ani în diferite variante de întâlniri. Şedinţele durează 45 de minute, maxim 60 de minute pentru cei în tratament psihiatric. Evaluarea clienţilor presupune aceleaşi scale clinice (Hamilton, Raskin, Beck) sau a interviului clinic şi a observaţiei pe baza criteriilor DSM – IV – R.

    În această formă terapeutică se insistă pe debutul şi evoluţia bolii din contextul interpersonal pentru a evidenţia relaţiile semnificative şi impactul lor asupra clientului. Se explică astfel modul în care relaţiile interpersonale contribuie la instalarea unor simptome depresive, iar participarea clientului este una activă, fiind o terapie bazată pe colaborare. Obiectivele sunt orientate spre analiza şi ameliorarea simptomelor, (re)construirea relaţiilor interpersonale şi alternative de menţinere a lor, particularităţi de personalitate supuse unui proces de analiză şi reorientare. Psihoterapia interpersonală intervine în mod special în legătură cu exprimarea furiei şi a ostilităţii şi asupra dezvoltării unor noi abilităţi de comunicare, lăsând ca alternativă preocuparea faţă de culpabilitate sau creşterea stimei de sine (Holdevici, 2011, p. 449).

    Ca obiectiv primordial, reducerea simptomelor depresive se atinge prin tehnici care ajută clientul

    să înţeleagă că trăirile sale vagi, confuze sunt rezultatul unei tulburări afective des întâlnită şi cu o

    41

    rată de tratament ridicată (70-80%), urmând ca terapeutul să ajute clientul să identifice factorii specifici lui

    rată de tratament ridicată (70-80%), urmând ca terapeutul să ajute clientul să identifice factorii specifici lui care au declanşat şi întreţinut aceastp stare.

    Primele şedinţe, una până la trei, cuprind analiza istoriei detaliate a manifestării în cazul clientului, prezentarea modelului terapeutic, inventarul de relaţii interpersonale, marcarea problemelor specifice, planul si focalizarea în tratament. În etapa intermediară, şedinţele 4 -13, terapeutul şi clientul se concentrează pe una sau doua probleme majore care sunt abordate prin tehnici de rezolvare şi confruntarea cu propriile trăiri afective. Etapa finală, şedinţele 14 – 16/20, se discută întregul proces terapeutic şi se întăresc progresele făcute de client, terapeutul iniţiind tema încheierii terapiei spre a anticipa posibila reacţia de doliu, ca efect al finalizării relaţiei terapeutice (Holdevici, 2011, 450).

    Debutul depresiei poate să fie asociat cu evenimente de tipul:

    situaţiei distorsionate sau amânate de doliu, ce este blocat de teama de durere morală,

    sentimente de culpabilitate, rigiditatea relaţională în raport cu cel dispărut. Terapia se concentreză în jurul domeniului relevant pentru client. conflictelor interpersonale de rol social, fie ele în familie, în viaţa profesională, în relaţiile

    cu prietenii. Aceste conflicte duc la certuri fără control, teama de a pierde relaţia, scăderea stimei de sine, comunicare defectuoasă, etc. Terapeutul identifică împreună cu clientul stadiul în care se află relaţia: renegociere, impas sau disoluţie şi abordează tehnici specifice de rezolvare şi acceptare a limitei situaţionale. tranziţiilor de rol, ce apar ca rezultat al unei schimbări în viaţa personală ori socio-

    profesională a clientului, şi se intervine cu evaluarea vechiului rol, urmată de preluarea şi formarea unor noi modele suportive. deficienţelor în zona abilităţilor interpersonale, ce creează un comportament solitar, izolat. Terapia îşi propune să reducă nivelul de izolare socială, identificarea şi corectarea modelelor dezadaptative.

    Terapeutul va identifica în care zonă se manifestă depresia clientului şi îl va ajuta să-şi adapteze rolul social ori să-şi rezolve conflictele interpersonale (Holdevici, 2011, p. 450). Tehnicile folosite nu sunt specifice, se regăsesc reasigurări, clarificarea stărilor emoţionale, îmbunătăţirea

    42

    comunicării, etc. Demersul terapeutic este centrat pe aici şi acum, prin intervenţia la nivelul conştient şi

    comunicării, etc. Demersul terapeutic este centrat pe aici şi acum, prin intervenţia la nivelul conştient şi inconştient, necesitănd o experienţă bună, o competenţă in psihoterapie dinamică (Holdevici, 2011, p. 459).

    • 3.0. Studiu exploratoriu

    • 3.1. Obiective generale ale studiului

    Prezentul studiu exploratoriu are ca scop analiza unui numar de persoane din perspectiva stilului de viaţă manifestat sub forma gândurilor, comportamentelor şi părerilor despre sine şi lume. Studiul urmăreşte nivelul psihologic al persoanelor alese ca subieţi, pentru a putea delimita stările asemănătoare depresiei, acele mecanisme şi strategii de coping, pe care oamenii le activează cu scopul de a face faţă adaptativ evenimentelor de viaţă, de simptomele principale sub care se manifestă depresia: perturbarea dispoziției bazale, inhibiția gândirii, scăderea inițiativei, inhibiția psihomotorie, afectarea vitalității, simptome vegetative, tulburări ale somnului, oscilații diurne, suicidalitate.

    În plus, studiul are ca obiectiv secundar vulnerabilităţile subiecţilor faţă de aşteptările emoţionale pe care le resimt şi care ar putea fi un teren propice, în cazul neîndeplinirii, pentru declanşarea unui episod depresiv, mai ales dacă e însoţit şi de un evenimenet de viaţă din aceeaşi categorie:

    divorţ, pierderea unei relaţii, pierderea cuiva drag, boală, etc. Vom urmări deopotrivă felul în care este perceput răul şi binele, manifestarea conştiinţei subiecţilor faţă de simţul răspunderii şi valorile morale. Credinţele personale, induse de părinţi, atitudinea în faţa evenimentelor zilnice, gândurile şi stima de sine reprezintă baza contextului analitic.

    Ţinând cont de sugestia lui Gilbert (2011, p.56) studiul încearcă să vadă fiecare subiect în parte ca pe o „o ființă contextualizată din punct de vedere istoric și social”.

    Pentru a ne putea atinge obiectivele, vom analiza posibilele reacţii ce ar putea să declanşeze un episod de depresie reactivă: judecata negativă despre sine sau oameni, structura relaţiilor cu părinţii şi perspectiva actuală asupra ei, condiţiile generale de viaţă şi atitudinea faţă de ele, stilul relaţional adoptat in propriile relaţii. Din păcate nu putem măsura şi cauzele fizice, ereditare sau

    43

    modificările biologice din urma unor afecţiuni, decât prin chestionarea subiecţilor vis a vis de aceste aspecte,

    modificările biologice din urma unor afecţiuni, decât prin chestionarea subiecţilor vis a vis de aceste aspecte, considerând doar răspunsurile subiective ale acestora.

    În egală măsură şi atât cât ne va permite fiecare subiect ori istoria sa de viaţă vom verifica ce mecanisme de aparare folosesc: introiecţia, direcţionarea furiei spre interior, spre sine sau negarea, ca modalitate prin care mintea poate să ignore realitatea.

    Printre factorii primari de risc pentru depresie reactivă, se vor considera următorii parametri extraşi din lista sugerată de psihiatrie (Tudose, Tudose, Dobranici, 2011, p 454):

    istoric familial de boală depresivă

    vârstă

    perioadă postpartum

    lipsa unui suport social

    situații stresante de viață

    consum obișnuit de alcool, medicamente

    Un alt factor care se va explora este dat de gândurile şi comportamentele suicidare sau în extremă, tentativele suicidare. Genul de sex nu poate fi considerat în acest studiu ca preponderenţă factorială, decât cu remarca că în marea majoritate, subiecţii dispuşi să participe la acest proiect au fost femei. Vârsta va fi analizată deopotrivă plecând de la statisticile care susţin ca un episod depresiv se poate manifesta sub vârsta de 40 de ani.

    • 3.2. Definirea subiectilor

    Pentru realizarea acestui studiu a fost selectat un lot de 20 de subiecţi, 10 subiecţi care suferă sau au suferit un episod depresiv în urma unui eveniment de viaţă şi 10 subiecţi care nu e diagnosticat. Pentru analiza subiecţilor diagnosticaţi ce vom interpreta câteva proceduri statistice considerate în acest sens, anume: vârstă, rezultate teste, rezultate scala de depresie.

    44

    Pentru analiza subiecţilor nediagnosticaţi vom interpreta câteva proceduri statistice considerate în acest sens, anume: vârstă, rezultate

    Pentru analiza subiecţilor nediagnosticaţi vom interpreta câteva proceduri statistice considerate în acest sens, anume: vârstă, rezultate teste, corelaţii între teste, corelaţii cu subiecţii diagnosticaţi.

    Pentru întregul lot vom emite analiza frecvenţelor pe vârstă, gen, statut relaţional, statut socio – profesional, copii din relaţii.

    Din analiza vărstelor declarate ale subiecţilor rezultă 3 grupe de vărste, clasificate după cum urmează:

    20 – 30 de ani = grupa 1

    30 – 40 de ani = grupa 2

    > 40 de ani = grupa 3

     

    Vârstă

     

    Frecvenţă

    %

    % Valid

    % Cumulativ

    Valid

    21,00

    3

    15,0

    15,0

    15,0

    22,00

    6

    30,0

    30,0

    45,0

    23,00

    1

    5,0

    5,0

    50,0

    28,00

    1

    5,0

    5,0

    55,0

    30,00

    2

    10,0

    10,0

    65,0

    31,00

    1

    5,0

    5,0

    70,0

    34,00

    1

    5,0

    5,0

    75,0

    35,00

    1

    5,0

    5,0

    80,0

    37,00

    1

    5,0

    5,0

    85,0

    50,00

    2

    10,0

    10,0

    95,0

    56,00

    1

    5,0

    5,0

    100,0

    Total

    20

    100,0

    100,0

    Tabel 1. Frecvenţa vârstelor lotului de subiecţi

    11 subiecţi, adică 55% din lotul analizat fac parte din grupa 1 de vârstă, 6 subiecţi, adică 30% din total fac parte din grupa 2 de vârstă şi 3 subiecţi, adică 15% din lot fac parte din grupa 3.

    45

    În ceea ce priveşte statutul relaţional, s-au definit 2 categorii de statut relaţional, anume cei care

    În ceea ce priveşte statutul relaţional, s-au definit 2 categorii de statut relaţional, anume cei care nu sunt implicaţi în nici o relaţie intima, constantă sau căsătorie şi cei care au o relaţie constantă cu un partener. În analiza noastră îi regăsim ca:

    S = neimplicaţi în vreo relaţie constantă

    R-C = implicaţi sau căsătoriţi

    Venim cu câteva detalii procentuale, anume 50% sunt neimplicaţi în vreo relaţie constantă şi din aceştia 2 subiecţi sunt divorţaţi, iar un procent de 50% din subiecţi este implicat în relaţii constante, din care doar unul este căsătorit, iar unul este divorţat, fiind acum într-o relaţie neoficializată.

     

    Statut relaţional

     
     

    Frecvenţă

    %

    % Valid

    % Cumulativ

    Valid

    Neimplicat relaţional

    10

    50,0

    50,0

    50,0

    Implicat relaţional (relaţie sau căsătorie)

    10

    50,0

    50,0

    100,0

    Total

    20

    100,0

    100,0

    Tabel 2. Frecvenţa statutului relaţional

    Din structura lotului de subiecţi rezultă ca 20% din subiecţi sunt de sex masculin şi 80% sunt de sex feminin. Se remarcă că în funcţie de vârstă, 3 subiecţi de sex masculin au sub 30 de ani făcând parte din grupa 1 de vârstă, unul singur peste 40 de ani, facând parte din grupa 3.

    Gen

     

    Frecvenţă

    %

    % Valid

    % Cumulativ

    Valid

    Masculin

    4

    20,0

    20,0

    20,0

    Feminin

    16

    80,0

    80,0

    100,0

    Total

    20

    100,0

    100,0

    Tabel 3. Frecvenţa genului de sex

    În prinvinţa implicării in viaţa socio-profesională 8 subiecţi, anume 40% sunt angajaţi profesional, 12 subiecţi sunt studenţi cu vârste cuprinse între 21 de ani şi 56 de ani, adică 60%.

    46

    Statut socio-profesional

    Statut socio-profesional Frecvenţă % % Valid % Cumulativ Valid Student 12 60,0 60,0 60,0 Angajat 8
     

    Frecvenţă

    %

    % Valid

    % Cumulativ

    Valid

    Student

    12

    60,0

    60,0

    60,0

    Angajat

    8

    40,0

    40,0

    100,0

    Total

    20

    100,0

    100,0

    Tabel 4. Frecvenţa statutului socio-profesional

    Din cei 20 de subiecţi doar 4 au copii, cu vârste cuprinse între 3 ani şi 30 de ani.

     

    Copii

     

    Frecvenţă

    %

    % Valid

    % Cumulativ

    Valid

    ,00

    16

    80,0

    80,0

    80,0

    1,00

    2

    10,0

    10,0

    90,0

    2,00

    2

    10,0

    10,0

    100,0

    Total

    20

    100,0

    100,0

    Tabel 5. Frecvenţa copiilor

    Din analiza celor 10 subiecţi diagnosticaţi cu depresie, putem menţiona o variaţie de vârstă în privinţa trăirii unui eveniment declanşator şi o serie de evenimente declanşatoare, ce urmează a fi corelate şi explicate prin rezultatele la testele aplicate. Regăsim mai jos listarea evenimentelor declanşatoare specifice fiecărui subiect în parte.

     

    Cod

    subiect

    Varsta

    Eveniment declasator

    1

    FC

    21

    Conflict interior

    2

    VR

    21

    Conflict interior

    3

    CC

    22

    Relaţie conflictuală

    4

    RC

    30

    Ratarea unei relaţii

    5

    RIP

    30

    Relaţia cu parinţii, lipsa de afectivitate

    6

    AH

    31

    Divorţ

    7

    AN

    34

    Diagnostic placentă previa

    8

    RT

    35

    Moartea bunicii si a mamei într-un timp scurt

    9

    MD

    50

    Divorţ şi pierderea custodiei copiilor

    1

    0

    CR

    50

    Pierderea locului de muncă

    Tabel 6. Subiecţi diagnosticaţi cu depresie

    47

    Se constată la grupa de vârstă 1 (20 -30 ani) că evenimentele declanşatoare sunt de natură

    Se constată la grupa de vârstă 1 (20 -30 ani) că evenimentele declanşatoare sunt de natură emoţională, prin manifestarea unor conflicte interioare sau a unor experienţe la care subiectul se raportează, disfuncţiona l prin nevoile sale afective şi comportamentale. Pe măsură ce vârsta creşte, evenimentul declanşator este definit de o situaţie concretă de viaţă, ca divorţul, pierderea unor persoane dragi, a locului de muncă sau chiar posibilitatea pierderii unei sarcini.

    Cod subiect

    Vârstă (ani)

    Scor SDH

    Nivel depresie

    CC

    22

    27

    moderată

    FC

    21

    24

    moderată

    RC

    30

    25

    severă

    RIP

    30

    23

    moderată

    VR

    21

    17

    uşoară

    AN

    34

    38

    severă

    MD

    50

    20

    moderată

    AH

    31

    22

    moderată

    RT

    35

    18

    moderată

    CR

    50

    15

    uşoară

    Tabel 7. Nivelul depresiei în urma aplicării Scalei de depresie Hamilton

    Toţi subiecţii diagnosticaţi cu depresie, testaţi cu Scala de depresie Hamilton, au avut un nivel peste 7 conform scorării scalei, confirmând diagnosticul, clasându-se pe cele trei nivele de manifestare: uşoară, moderată, severă.

    Dintre cei 10 subiecţi, 3 beneficiază incă de tratament terapeutic, 7 au încheiat cura terapeutică din diferite motive. Unul dintre cei 3 beneficiază de asemenea de tratament medicamentos constând în velaxim, stilnox. Acest subiect a fost diagnosticat acum 1 an şi jumătate, având la acel moment un tratament medicamentos cu xanax.

    Depresie şi non-depresie

     

    Frecvenţă

    %

    % Valid

    % Cumulativ

    Valid

    Fără episod diagnosticat

    10

    50,0

    50,0

    50,0

    Episod depresiv

    10

    50,0

    50,0

    100,0

    Total

    20

    100,0

    100,0

    Tabel 8. Frecvenţa subiecţilor cu drepresie versus non-depresivi

    48

    • 3.3. Descrierea Cadrului de aplicare

    3.3. Descrierea Cadrului de aplicare Prezentul studiu are un design descriptiv, căci presupune măsurarea caracteristicilor unui

    Prezentul studiu are un design descriptiv, căci presupune măsurarea caracteristicilor unui lot de subiecţi, după cum funcţionează aceştia la nivel psihologic, fără a interveni pentru a genera anumite comportamente (Dincă, Mihalcea, 2010, p.74).

    Tipul de design ales pentru această lucrare este unul transversal, căci analiza eşantionului de subiecţi se face o singură dată şi se axează pe descrierea caracteristicilor şi pe analiza lor din perspectiva potenţialului declanşator al unui episod depresiv, de natură reactivă (Dincă, Mihalcea, 2010, p.74). Prin acest model de design vom urmări relaţiile dintre procesele psihologice (cogniţii, emoţii, comportamente) la un anumit moment dat.

    • 3.3.1. Metodele aplicate în cadrul studiului

    Tinând cont de factorii declanşatori ai depresiei reactive, ce işi pot avea rădăcina în copilarie şi modelul vieţii din familia de bază, în obiceiurile cognitive sau comportamentale ale fiecărui subiect faţă de situaţii mai mult sau mai puţin normale de viaţă ori în propria percepţie despre sine, a fost necesar să se aplice un număr variat de metode şi tehnici, ce sunt de folos obiectivelor acestui studiu.

    Metodele utilizate în cadrul acestui studiu sunt: ancheta, prin interviul de anamneză şi identificarea răspunsurilor pe itemii scalei de depresie Hamilton, precum şi utilizarea testului standardizat pentru masurarea stimei de sine, atitudinilor disfuncţionale, credinţelor personale, gândurilor automate, pe scurt descrise mai jos.

    S-a considerat potrivit folosirea a 6 tehnici pentru a putea avea acces la un numar mai mare de informaţii despre fiecare subiect în parte, informaţii care pot fi deduse, confirmate din răspunsurile la intrebările direct adresate, sau induse din răspunsurile date în testele aplicate şi din

    49

    rezultatele acestor teste. În plus, volumul de informaţii variat ca formă, direct din anchetă sau indirectwww.spss.com la înscrierea pe site-ul oficial. 3.3.2. Descrierea tehnicilor folosite Scala de stimă de sine (SS) a fost construită de Morris Rosenberg, în anii 1960, care a oferit cu această ocazie una dintre cele mai utilizate definiţii ale stimei de sine, anume „evaluarea stabilă şi globală a propriei valori”. În contextul caracteristicilor psihologice ale adulţilor, stima de sine are o valoare stabilă, nefiind manipulabilă în cadru experimental şi este considerată ca variabilă independentă. Scala este un instrument de evaluare, unidimensional şi global, format din 10 itemi ce reprezintă afirmaţii despre propria valoare autopercepută. Subiecţii se autoevaluează şi se cotează fiecare item pe scala Likert cu 4 trepte, 1 reprezintă „sunt în total dezacord” şi 4 „sunt în total acord”. Scorurile se distribuie normal pe un etalon bazat pe 5 clase normalizate (Rosenberg, 2007). În contextul analizei rezultatelor, este recomandat ca scorul să aibă o valoare de nivel mediu, căci atât o stimă de sine foarte ridicată cât şi una foarte scăzută indică potenţialul unor probleme psihologice. 50 " id="pdf-obj-49-2" src="pdf-obj-49-2.jpg">

    rezultatele acestor teste. În plus, volumul de informaţii variat ca formă, direct din anchetă sau indirect din teste, este util pentru a putea emite interpretări calitative şi cantitative ale rezultatelor studiului. Cercetarea calitativă are avantajele unei interpretări de cauzalitate circulară şi simbolică, o aprofundare complexă, descrisă ca atare în contextul analizei, un demers inductiv, interpretativ, iar participarea cercetătorului este directă şi activă în cadrul studiului prin contact uman cu subiecţii. Ipotezele studiului devin astfel un scop al cercetării, căci reîncadrează felul în care pattern-urile de gândire şi comportament definesc sensul acţiunilor umane.

    Pe de altă parte, cercetarea cantitativă vine cu un plus de raţionament ce stabileşte relaţia între cauză şi efect, anume între a gândi şi reacţiona intr-un anume fel şi potenţialul declanşator al unei depresii reactive, e obiectivă prin măsurabilitatea rezultatelor testelor standardizate, sau deductivă în consecinţă, prin utilizarea SPSS-ului, în varianta demo de 20 de zile, oferită de www.spss.com la înscrierea pe site-ul oficial.

    • 3.3.2. Descrierea tehnicilor folosite

    Scala de stimă de sine (SS) a fost construită de Morris Rosenberg, în anii 1960, care a oferit cu această ocazie una dintre cele mai utilizate definiţii ale stimei de sine, anume „evaluarea stabilă şi globală a propriei valori”. În contextul caracteristicilor psihologice ale adulţilor, stima de sine are o valoare stabilă, nefiind manipulabilă în cadru experimental şi este considerată ca variabilă independentă. Scala este un instrument de evaluare, unidimensional şi global, format din 10 itemi ce reprezintă afirmaţii despre propria valoare autopercepută. Subiecţii se autoevaluează şi se cotează fiecare item pe scala Likert cu 4 trepte, 1 reprezintă „sunt în total dezacord” şi 4 „sunt în total acord”. Scorurile se distribuie normal pe un etalon bazat pe 5 clase normalizate (Rosenberg,

    2007).

    În contextul analizei rezultatelor, este recomandat ca scorul să aibă o valoare de nivel mediu, căci atât o stimă de sine foarte ridicată cât şi una foarte scăzută indică potenţialul unor probleme psihologice.

    50

    Chestionarul gândurilor automate (CGA sau ATQ) a fost creat de Steve Hollon şi Philip Kendall în

    Chestionarul gândurilor automate (CGA sau ATQ) a fost creat de Steve Hollon şi Philip Kendall în 1980. Promotorul teoriei cogniţiilor automate este Aaron Beck, care susţine că judecăţile şi predicţiile făcute de oameni cu referire la sine, lume şi viitor devin gândurile automate şi că, pe lângă negativitate, mai au ca factori definitorii repetitivitatea, persistenţa şi lipsa controlului imediat asupra lor (Beck, 1987). Odată activate, gândurile automate denotă o formă emoţional – comportamentală faţă de o anumită situaţie sau eveniment, ignorând sau evitând alte informaţii ce din mediul subiectului, care nu le susţin. În unele cazuri, aceste automatisme cognitive pot fi disfuncţionale şi reprezintă cazuistică analizabilă în situaţia subiecţilor depresivi (Hollon, Kendal, 2007).

    Dupa cum susţinem în capitolul teoretic despre depresie, gândurile automate negative asociate acestei tulburări sunt de obicei legate de neajutorare, eşec, pierdere, respingere, incompetenţă. Chestionarul Gândurilor automate măsoară frecvenţa gândurilor automate negative prin 15 itemi care reflectă variate ruminaţii asociate cu depresia, ruminaţii considerate frecvente de către subiect, în ultimele 4 săptămâni. Subiecţii se autoevaluează şi fiecare item se cotează pe scala Likert cu 5 puncte, 1 reprezintă „niciodată” şi 5 „aproape întotdeauna”. Un scor ridicat la ATQ va indica un nivel ridicat al gândurilor automate negative în vreme ce un scor scăzut va indica un nivel scăzut. Scorurile pot varia între 15 şi 75. Cu cât scorul este mai mare, cu atât frecvenţa gândurilor automate negative este mai mare. Scorurile se distribuie normal pe un etalon bazat pe 5 clase normalizate.

    Scala de atitudini disfuncţionale (SAD sau DAS) a fost creată de Arlene Weissman şi Aaron Beck în 1978 pentru a evalua atitudinile ce pot fi predispozante pentru instalarea depresiei. După Beck (Beck, 1967ş Beck, Rush, Emery şi Shaw, 1979) persoanele care suferă de depresie au scheme de sine „biasate negativ”, adică filtrează informaţia pozitivă în avantajul celei negative. Schemele disfuncţionale creează erori sistematice de gândire, reflectându-se în atitudini disfuncţionale.

    51

    Scala are 40 de itemi ce afirmă opinii specifice gândirii disfuncţionale depresive, iar fiecare răspuns denotă

    Scala are 40 de itemi ce afirmă opinii specifice gândirii disfuncţionale depresive, iar fiecare răspuns denotă informaţii referitoare la atitudinile disfuncţionale ale subiectului, căci pe baza acestor scheme de gândire subiectul îşi construieşte propria realitate (Weissman şi Beck, 1978). Subiecţii se autoevaluează şi fiecare item se cotează pe scala Likert cu 7 puncte, 1 reprezintă „sunt cu totul de acord” şi 7 „sunt în dezacord total”. Cea mai mare parte a itemilor se cotează invers, fiind două modele de scale, A şi B, itemii cotaţi invers diferă la fiecare variantă în parte. În varianta A, cea considerată cu proprietăţi psihometrice bune pentru populaţia din România, asemănătoare variantei originale, itemii 2, 6, 12, 17, 24, 29, 30, 35, 37 şi 40 sunt cotaţi invers (Weissman, Beck, 2007).

    În cazul în care subiectul omite un numar mare de itemi, atunci aceştia nu mai sunt cotati cu 0, ci se consideră anularea testului. Scorul maxim posibil este de 280 (7x40 itemi), scorul minim este 40 (1x40 itemi). Scorurile se distribuie normal pe un etalon bazat pe 5 clase normalizate. Cu cât scorul este mai mare, cu atât nivelul atitudinilor disfuncţionale este mai mare.

    Chestionarul de Convingeri Personale (CCP sau SPB) a fost creat de Andrew Berger şi Howard Kassinove în 1981 spre a evalua convingerile iraţionale ale părinţilor, fiind revizuit de Berger, Cacrula şi Kassinove intr-o formă mai generală. Acest chestionar reprezintă o scală de evaluare a gândirii iraţionale, bazându-se pe principiile psihoterapiei emotiv-comportamentale a lui Ellis. Chestionarul măsoară 4 categorii de credinţe: catastrofizarea (C), trebuie - direcţionat către sine (TS), trebuie – direcţionat către alţii (TA), toleranţă scăzută la frustrare (TF), evaluarea valorii umane (EVU) (Berger, Kassinove, 2007).

    Subiecţii se autoevaluează cu 1 „total de acord” şi 4 „total dezacord”şi cercetătorul cotează afirmaţiile punctual. Anumiţi itemi (1,4,10,13,17, 20, 22, 25, 26, 28, 34, 38, 42, 49) se cotează invers, anume 1 „total dezacord” şi 6 „total de acord”. Scorurile mici arată o puternică prezenţă a convingerilor iraţionale în psihicul subiectului. Etaloanele se realizează pe fiecare subscală, căreia îi este alocat itemii specifici, dar şi pe scorul total al chestionarului.

    Scala de depresie Hamilton (SDH sau HRSD) a fost elaborată în anul 1960, revizuită în 1967 de Max Hamilton şi reprezintul unul din instrumentele de evaluare a severităţii simptomatologiei de

    52

    tip depresiv. Forma actuală are 17 itemi, fiind concepută ca un instrument de evaluare a pacienţilor

    tip depresiv. Forma actuală are 17 itemi, fiind concepută ca un instrument de evaluare a pacienţilor deja diagnosticaţi cu o tulburare depresivă (Hamilton, 2007).

    Pentru ca nu putem confunda depresia clinică cu stările de tristeţe care apar uneori în viaţa noastră, considerăm ca diagnosticul are la bază sentimentul de tristeţe şi de lipsă de speranţă pe o perioadă lungă, de multe săptămâni, subiectul pierzându-şi interesul pentru activităţi pe care altă dată le făcea cu plăcere, acuzând probleme cu alimentaţia şi somnul, fiind lipsiţi de puterea de a face efortul de a găsi soluţii la problemele zilnice.

    Scala conţine 17 itemi care măsoară intensitatea simptomelor specifice tulburărilor depresive:

    dispoziţia depresivă, autodepreciere şi sentimente de vinovăţie, suicid, insomnii de adormire, insomnii în timpul nopţii, insomnii de trezire, muncă şi interese, încetineală, lentoare, agitaţie, anxietatea psihică, anxietatea somatică, simptome gastrointestinale, simptomele somatice generale, simptomele genitale, ipohondria, conştiinţa bolii, pierderea în greutate (Hamilton,

    2007).

    Itemi sunt cotaţi pe câte o scală de la 0-4 (itemii 1, 2, 3, 7, 8, 9, 10, 11, 15), respectiv de la 0-2 (itemii 4, 5, 6, 12, 13, 14, 16, 17). Cotarea de face cu valori cuprinse între 0-4 sau 0-2. În general, pentru itemii cotaţi de la 0-4, 0 reprezintă simptom absent şi 4 semnifică severitate, iar pentru cotarea 0-2, 0 reprezintă simptom absent, 2 simptom cert sau sever. Scorul general se obţine prin însumarea scorurilor la cele 17 scale.

    Pentru populaţia din România, scorurile sub 7 indică absenţa depresiei, între 7-17 depresie uşoară, între 18-24 depresie moderată iar peste 25 depresie severă.

    Toate scalele se regăsesc în anexe.

    • 3.3.3. Cadrul de aplicare

    Fiecărui subiect li s-a trimis o scrisoare de invitaţie la acest studiu, în care li s-a explicat clar etapele de participare şi li s-a confirmat confidenţialitatea gestionării datelor. Chestionarele au

    53

    fost emise şi completate în stadii diferite la interval de 3 zile, pentru a putea permite

    fost emise şi completate în stadii diferite la interval de 3 zile, pentru a putea permite detaşarea de etapa anterioară şi a crea cadrul liniştit şi securizant. Fişa de interviu s-a completat separat cu fiecare participant în parte. Scala de depresie Hamilton a fost un interviu individual cu fiecare subiect diagnosticat de tulburare depresivă, ce a presupus investigarea detaliată a manifestărilor, situaţiilor anterioare evenimentului sau celor ulterioare, descrierea gândurilor, comportamentelor şi impactului acestora asupra vieţii subiectului şi mediului său de viaţă.

    Ulterior obţinerii informaţiilor de la fiecare subiect în parte s-a emis un document de mulţumire pentru participare la studiu prin care s-a garantat folosirea în mod confidenţial a detaliilor obţinute.

    Considerând cadrul de desfăşurare, tipul tehnicilor folosite, putem considera îndeplinite fidelitatea si validitatea studiului.

    • 3.4. Ipotezele studiului

    Prezentul studiu exploratoriu îşi propune să identifice potenţiale evenimente declanşatoare pentru un episod depresiv, pe care să le poată pune în corespondenţă cu reultatele pe scalele aplicate, fie că e vorba de stima de sine, de credinţe personale sau de gânduri negative.

    În aceeasi măsura, ne propunem să evidenţiem, în cazul în care ni se confirmă, legătura între evenimentul declanşator şi stadiul de viaţă al subiecţilor, fie sub forma vârstei fizice sau a statului relaţional şi socio-profesional.

    Un alt obiectiv este legat de felul în care imperativul trebuie şi evaluarea umană se manifestă printre subiecţii implicaţi într-o relaţie faţă de cei care nu sunt implicaţi şi printre subiecţii care fac parte dintr-o anume grupă de vârstă.

    54

    Un scop secundar este acela de a determina dacă un scor scăzut al stimei de sine,

    Un scop secundar este acela de a determina dacă un scor scăzut al stimei de sine, un grad ridicat disfuncţional al atitudinilor sau al gândurilor automate negative, un grad de iraţionalitate mare pot deveni factori propice pentru un episod depresiv în rândul subiecţilor care nu sunt diagnosticaţi şi care, pot alege un program de prevenţie. Nu înultimul rând, vom considera un eventual conflict psihic ce se naşte din nivelul stimei de sine şi atitudini ca corepondenţă cognitivă, ori nivelul de iraţionalitate din credinţele personale legate de catastrofizare, toleranţă scăzută, evaluarea valorii umane.

    • 3.5. Rezultatele şi analiza rezultatelor

    Obiectivul principal al studiului este de a explora şi analiza rezultatele obţinute de lotul celor 20 de subiecţi la testele aplicate, descrise în capitolul dedicat tehnicilor folosite, cu scopul de a determina valorile per total, valorile pe grupul subiecţilor diagnosticaţi cu depresie şi pe grupul subiecţilor declaraţi non-depresivi. În plus, un alt obiectiv este de a determina dacă în rândul subiecţilor non – depresivi există potenţial de declanşare în viitor a unui episod depreviv în funcţie de valorile pe atitudini, credinţe, gânduri negative şi nivelul stimei de sine.

    În tabelul de mai jos listăm valorile descriptive pe întregul lot de subiecţi la fiecare test aplicat, considerând vârsta subiecţilor şi rezultatele obţinute, care vor contribui la raportarea pe medie şi abaterea standard.

    Statistică Descriptivă

     

    N

    Minim

    Maxim

    Medie

    Abatere Std.

    vârstă

    20

    21,00

    56,00

    29,9500

    10,87477

    Stimă de sine

    20

    18,00

    40,00

    30,5500

    6,61318

    S atitudini disfuncţionale

    20

    78,00

    184,00

    117,1000

    29,65042

    C

    gânduri automate (-)

    20

    15,00

    59,00

    32,0500

    11,72705

    C

    convingeri personale

    20

    100,00

    207,00

    151,0000

    26,98928

    N Valid

    20

    Tabel 9. Statistică descriptivă lot subiecţi

    55

    Considerând ipoteza prin care arătăm un potenţial contributor al evenimentului declanşator un scor scăzut al valorii

    Considerând ipoteza prin care arătăm un potenţial contributor al evenimentului declanşator un scor scăzut al valorii stimei de sine, regăsim mai jos valorile pe scoruri, clasă, procent de populaţie şi nivel estimat.

    Considerând ipoteza prin care arătăm un potenţial contributor al evenimentului declanşator un scor scăzut al valorii

    Grafic 1. Rezultate scoruri Stimă de sine

    Clasa 1 reprezintă nivelul cel mai scăzut al stimei de sine şi clasa 5 nivelul cel mai ridicat. 25% din subiecţi au un scor al stimei de sine foarte scăzut, 25% au un nivel scăzut. 4 subiecţi, adică 20% din întregul lot au un nivel mediu al stimei de sine, anume atât cat se recomandă pentru a fi echidistant de problemele psihologice. 20% dintre subiecţi au un nivel ridicat al stimei de sine, pe când 10% un nivel foarte ridicat. Din întregul lot putem concluziona că 80% dintre subiecţi au dificultăţi în ceea ce priveşte percepţia propriului sine, fie către extrema scăzută, fie către cea ridicată.

    Din analiza de tendinţă se constată că dintre cei 10 subiecţi ai caror scoruri la stima de sine sunt scăzute sau foarte scăzute doar 5 sunt diagnosticaţi cu tulburare depresivă. Nu putem considera altfel, decât ca o trăsătură individuală specifică, rezultatul celorlalţi 5 subiecţi, cu scoruri mici ce confirmă o stimă de sine scăzută.

    56

    Atitudinile disfuncţionale au scoruri în majoritate sub medie inclusiv, aprox. 80% dintre subiecţi. Analiza de tendinţă

    Atitudinile disfuncţionale au scoruri în majoritate sub medie inclusiv, aprox. 80% dintre subiecţi. Analiza de tendinţă arată că cei mai mulţi dintre subiecţii diagnosticaţi cu depresie scorează mediu şi scăzut. Doar 3 din lista celor diagnosticaţi au scoruri ridicate sau foarte ridicate, adică un procent de 30%. Un singur subiect dintre cei non-depresivi are un scor ridicat al atitudinilor disfuncţionale, adică 10%.

    Nr.crt

    Procent de

    .

    Cod subiect

    Scor

    Clasă

    populaţie

    Nivel

    • 1 AN

    116

    3

    38.2%

    Mediu

     
    • 2 IA

    88

    2

    24.2%

    Scăzut

    • 3 PT

    99

    2

    24.2%

    Scăzut

    • 4 RV

    148

    4

    24.2%

    Ridicat

    • 5 RIP

    184

    5

    6.7%

    Foarte ridicat

    • 6 RT

    80

    2

    24.2%

    Scăzut

    • 7 AS

    100

    2

    24.2%

    Scăzut

     
    • 8 RI

    103

    2

    24.2%

    Scăzut

    • 9 AH

    115

    3

    38.2%

    Mediu

    • 10 CF

    110

    2

    24.2%

    Scăzut

    • 11 RC

    88

    2

    24.2%

    Scăzut

    • 12 COA

    135

    3

    38.2%

    Mediu

    • 13 GF

    120

    3

    38.2%

    Mediu

    • 14 IM

    83

    2

    24.2%

    Scăzut

    • 15 EP

    140

    3

    38.2%

    Mediu

    • 16 DI

    116

    3

    38.2%

    Mediu

    • 17 AT

    153

    4

    24.2%

    Ridicat

    • 18 CC

    167

    4

    24.2%

    Ridicat

    • 19 MD

    78

    1

    6.7%

    Foarte scăzut

    • 20 CR

    119

    3

    38.2%

    Mediu

    Tabel 10. Rezultate scoruri Atitudini Disfuncţionale

    Rezultatele la această scală sunt relevante din perspectiva unei majorităţi clare ce adoptă atitudini funcţionale, adaptative, cel puţin la nivel declarativ sau la nivel de gând.

    Felul în care transpun în comportament aceste atitudini rămâne neabordabil considerând natura acestui studiu şi limitele pe care testele le pot avea în comparaţie cu un program terapeutic de analiză comportamentală.

    57

    Din analiza de tendinţă a scorurilor întregului lot de subiecţi se constată că, 10 dintre aceştia

    Din analiza de tendinţă a scorurilor întregului lot de subiecţi se constată că, 10 dintre aceştia au un nivel ridicat al gândurilor automate negative, adică 50% şi 2 subiecţi au un nivel foarte ridicat, adică 10%. Totalul celor cu scor peste nivelul ridicat este de 60%.

    În fapt, 17 subiecţi, anume 85%, au gânduri automate negative peste medie inclusiv, ceea ce indică o majoritate a celor testaţi, dacă includem în acest calcul şi procentul subiecţilor cu nivel mediu.

    Din analiza de tendinţă a scorurilor întregului lot de subiecţi se constată că, 10 dintre aceştia

    Grafic 2. Rezultate procentuale pe subiecţi pentru ganduri automate negative

    Toţi subiecţii diagnosticaţi cu depresie au un scor peste medie al gândurilor automate ceea ce susţine diagnosticul şi rezultatul la Scala de Depresie Hamilton (subiecţii sunt subliniaţi în tabelul de pe pagina alăturată).

    În plus, apar pe lista celor cu gânduri automate negative ridicate 2 subiecţi care sunt non- depresivi, aceeaşi subiecţi care au o stimă de sine scăzută şi atitudini disfuncţionale peste medie.

    58

    Pe aceştia îi putem considera ulterior pentru propunerea unui program de prevenţie, prin care aceştia işi

    Pe aceştia îi putem considera ulterior pentru propunerea unui program de prevenţie, prin care aceştia işi pot dezvolta abilităţi de reglare psihică.

     

    Cod

    Procent de

    Nr.crt.

    subiect

    Scor

    Clasă

    populaţie

    Nivel

    • 1 AN

    38

    4

    >69.1%

    Ridicat

    • 2 IA

    25

    3

    >30.9%

    Mediu

    • 3 PT

    22

    3

    >30.9%

    Mediu

    • 4 RV

    24

    3

    >30.9%

    Mediu

    • 5 RIP

    37

    4

    >69.1%

    Ridicat

    • 6 RT

    26

    3

    >30.9%

    Mediu

     

    < sau egal

    Foarte

    • 7 AS

    15

    1

    6.7%

    scăzut

    • 8 RI

    32

    4

    >69.1%

    Ridicat

    • 9 AH

    42

    4

    >69.1%

    Ridicat

    • 10 CF

    29

    4

    >69.1%

    Ridicat

    • 11 RC

    35

    4

    >69.1%

    Ridicat

    • 12 COA

    37

    4

    >69.1%

    Ridicat

    • 13 GF

    20

    2

    >6.7%

    Scăzut

     

    < sau egal

    Foarte

    • 14 IM

    17

    1

    6.7%

    scăzut

    • 15 EP

    23

    3

    >30.9%

    Mediu

    • 16 DI

    39

    4

    >69.1%

    Ridicat

     

    Foarte

    • 17 AT

    57

    5

    >93.3%

    ridicat

     

    Foarte

    • 18 CC

    59

    5

    >93.3%

    ridicat

    • 19 MD

    29

    4

    >69.1%

    Ridicat

    • 20 CR

    35

    4

    >69.1%

    Ridicat

    Tabel 11. Rezultate scoruri Gânduri Automate Negative

    Pentru a putea analiza existenţa unor diferenţe semnificative între subiecţi depresivi şi cei non – depresivi, în funcţie de rezultatele lor pe testele aplicate lotului, vom considera mai jos distribuirea datelor pe testul de normalizare Kolmogorov - Smirnov. Se va ţine cont de indicele alfa (probabilitatea de eroare) pentru a decide următorul pas al analizei cantitative.

     

    Kolmogorov-Smirnov a

    Shapiro-Wilk

     

    Statistică

    df

    alfa

    Statistică

    df

    alfa

    Stimă de sine (SS)

    ,205

    10

    ,200 *

    ,898

    10

    ,207

    Atitudini disfuncţionale (SAD)

    ,217

    10

    ,200 *

    ,921

    10

    ,366

    Gânduri automate neg. (CGA)

    ,198

    10

    ,200 *

    ,877

    10

    ,120

    Catastrofizare (C)

    ,146

    10

    ,200 *

    ,933

    10

    ,473

    Trebuie către sine (TS)

    ,283

    10

    ,023

    ,778

    10

    ,008

    Trebuie către alţii (TA)

    ,146

    10

    ,200 *

    ,977

    10

    ,948

    Toleranţă scazută la frustrare (TF)

    ,242

    10

    ,100

    ,901

    10

    ,224

    59

    Evaluarea valorii umane (EVU) ,205 10 ,200 ,891 10 ,174 Total Convingeri personale (CCP) ,185 10

    Evaluarea valorii umane (EVU)

    ,205

    10

    ,200 *

    ,891

    10

    ,174

    Total Convingeri personale (CCP)

    ,185

    10

    ,200 *

    ,966

    10

    ,848

    Scala depresie Hamilton (SDH)

    ,173

    10

    ,200 *

    ,900

    10

    ,220

    Tabel 12. Test de normalizare (a. Corecţia semnificativă Lilliefors, *. Limita mai mică a unei valori semnificative)

    Pentru că probabilitatea de eroare sau indicele alfa este mai mare de 0,05 atunci distribuţia este parametrică şi datele se distribuie normal. În consecinţă putem aplica date parametrice, anume T student pentru a determina următoarele rezultate analitice.

     

    T Student

     
     

    Eroare de

     

    Depresie

    N

    Medie

    Abatere Std.

    medie Std.

    SS

    Episod depresiv

    10

    29,4000

    6,68664

    2,11450

    Fără episod diagnosticat

    10

    31,7000

    6,68414

    2,11371

    SAD

    Episod depresiv

    10

    120,500

    35,92662

    11,36100

     

    0

     

    Fără episod diagnosticat

    10

    113,700

    23,22857

    7,34552

     

    0

    CGA

    Episod depresiv

    10

    35,4000

    10,05761

    3,18050

    Fără episod diagnosticat

    10

    28,7000

    12,81536

    4,05257

    C

    Episod depresiv

    10

    27,0000

    6,03692

    1,90904

    Fără episod diagnosticat

    10

    28,7000

    4,57165

    1,44568

    TS

    Episod depresiv

    10

    23,7000

    7,77532

    2,45877

    Fără episod diagnosticat

    10

    25,5000

    4,57651

    1,44722

    TA

    Episod depresiv

    10

    32,8000

    6,92499

    2,18988

    Fără episod diagnosticat

    10

    33,7000

    6,23699

    1,97231

    TF

    Episod depresiv

    10

    32,7000

    6,63409

    2,09788

    Fără episod diagnosticat

    10

    34,2000

    6,86052

    2,16949

    EVU

    Episod depresiv

    10

    29,0000

    7,54247

    2,38514

    Fără episod diagnosticat

    10

    34,7000

    8,53815

    2,70000

    TCCP

    Episod depresiv

    10

    145,200

    30,19492

    9,54847

     

    0

     

    Fără episod diagnosticat

    10

    156,800

    23,47954

    7,42488

     

    0

    SDH

    Episod depresiv

    10

    22,9000

    6,50555

    2,05724

    Fără episod diagnosticat

    0 a

    .

    .

    .

    a. t nu se poate calcula

     

    Tabel 13. T student

    60