Sunteți pe pagina 1din 211

SSeerrggiiuu TT MMeeddaarr

S S e e r r g g i i u u T T M M

SSeerrggiiuu TT

MMeeddaarr

S S e e r r g g i i u u T T M M

CCuupprriinnss

CUPRINS

 

i

CAPITOLUL

1

Introducere

 

1

CAPITOLUL

2

Definirea conceptului de diploma ţ ie a ap ă r ă rii

3

2.1.

Marea Britanie

4

2.2

Statele Unite ale Americii

5

2.3

Franţa

6

2.4

Canada

7

2.5

Germania

7

2.6

Suedia

7

2.7

Portugalia

8

2.8

Spania

8

2.9

Grecia

8

2.10 Danemarca

 

9

2.11 Elveţia

9

2.12 România

9

CAPITOLUL

3

Func ţ iile ş i rolul diploma ţ iei militare

11

3.1 Funcţiile diplomaţiei apărării

11

3.2 Rolul şi funcţiile diplomaţiei apărării

12

CAPITOLUL

4

Scurt istoric al diploma ţ iei militare române

15

CAPITOLUL

5

Misiunile diplomatice

21

5.1.

Noţiuni generale

21

5.2

Structura misiunii diplomatice

22

5.3

Ataşatul apărării, militar, aero şi naval

23

5.4

Rolul ataşatului apărării în siuaţia stării de beligeranţă

25

CAPITOLUL

6

Limbajul diplomatic

29

6.1

Demersurile diplomatice

29

CAPITOLUL

7

Negocierile diplomatice

33

CAPITOLUL

8

Surpriza diplomatic ă

39

CAPITOLUL

9

Elemente de protocol diplomatic militar. Eticheta

43

9.1 Ordinea de precădere

43

9.2 Acreditarea ataşatului apărării, militar, aero şi naval

44

9.3 Încheierea misiunii ataşatului apărării, militar, aero şi naval

44

9.4 Ceremonii

45

9.5 Coborârea din avion

45

9.6 Trecerea în revistă a gărzii de onoare

45

9.7 Depunerea de coroane

45

9.8 Solemnitatea deschiderii/închiderii unor activităţi militare

46

9.9 Dispunerea drapelelor

46

9.10 Participarea la exerciţii, deplasări cu vehicule militare, trageri

49

9.11 Ţinuta

50

9.12 Salutul

52

9.13 Redacarea şi transmiterea invitaţiilor

53

9.14 Participarea la recepţii şi cocktail-uri

57

9.15 Participarea la un dineu

59

9.16 Toastul

61

9.17 Aşezarea la mese

62

9.18 Pe timpul mesei

63

9.19 În maşină

65

CAPITOLUL

10

No ţ iuni de drept interna ţ ional umanitar

67

10.1 Generalităţi

67

10.2 Starea de beligeranţă

68

10.3 Statutul combatanţilor

69

10.4 Statutul altor categorii de participanţi la conflictele armate

71

10.5 Limitarea sau interzicerea folosirii anumitor categorii de mijloace şi arme

 

72

10.6 Ocupaţia militară

73

10.7 Protecţia acordată unor categorii de personal

74

10.8 Statutul prizonierilor de război

76

10.9 Încetarea actului de beligeranţă

78

CAPITOLUL

11

Organiza ţ ii interna ţ ionale de securitate

79

11.1 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

80

11.2 Uniunea Europeană (UE)

93

11.3 Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

103

11.4 Organizaţia Naţiunilor Unite (UN)

108

CAPITOLUL

12

Diploma ţ ia preventivă

115

12.1 Tratatul privind forţele convenţionale în Europa

115

12.2 Inspecţiile CFE

120

12.3

Controlul exporturilor armamentelor

127

12.4

Tratatul „Cer Deschis”

130

CAPITOLUL

12

Diploma ţ ia coercitivă

135

13.1 Operaţiuni în sprijinul păcii

135

13.2 Descurajarea

161

ANEXE

Abrevieri uzuale

169

Mic dic ţ ionar de termeni diplomatici

171

Conven ţ ia de la Viena cu privire la rela ţ iile consulare

176

Conven ţ ia cu privire la rela ţ iile diplomatice

196

B I B L I O G R A F I E

207

11

IINNTTRROODDUUCCEERREE

Sfarsitul razboiului rece, in care se parea ca unica solutie este violenta si confruntarea militara, a adus in fata armatelor si alte posibilitati de a instaura pacea. In acelasi timp este din ce in ce mai evident ca incheierea confruntarii militare propriu-zise nu inseamna automat instaurarea pacii. Acest lucru s-a vazut atat in Balcani si in alte zone ale lumii mai ales in aceasta perioada cand alaturi de factorul instabilitate se implica si factorul terorism. Pentru teroristi este mult mai usor sa loveasca un stat atacand trupele sale dislocate in strainatate decat prin atacarea unor obiective in tara de origine.

Prezenta trupelor pe teritoriul altor state se dovedeste necesara, de multe ori pentru periode de timp greu de estimat. Este deci necesara, pe de o parte valorificarea eforturilor interventiei si pe de alta parte, dupa castigarea razboiului trebuie castigata pacea. In acest proces este necesara nu numai prezenta militara dar alaturi de aceasta si prezenta organismelor si organizatiilor internationale ca si a organizatiilor non-guvernamentale.

Pentru ca militarii sa poata lua parte activa la prevenirea crizelor, sa poata rezolva situatiile post-criza si sa poata sa castige pacea a aparut conceptul de diplomatia apararii.

Conceptul de diplomatie a apararii este inca unul controversat. Mai intai este necesar sa raspundem la intrebarea daca exista, cu adevarat, o diplomatie a apararii. Parerile au fost la inceput impartite, in sensul ca unii diplomati de profesie nu acceptau aceasta existenta sustinand faptul ca diplomatia, in general, acopera toate aspectele legate de pace si razboi. Analizata in sens ingust, aceasta opinie poate fi adevarata. In sens larg insa, se poate vedea ca diplomatia apararii si diplomatia militara nu se refera numai la pace si razboi ci si la alte aspecte legate de relatiile militare si politico-militare dintre state sau dintre state si organizatii internationale. Avand in vedere abordarea tot mai frecventa a aspectelor militare si politico- militare in negocierile diplomatice, diplomatia apararii si-a construit treptat un loc aparte in arta si stiinta diplomatiei. Ca multe alte concepte moderne si diplomatia apararii abordeaza un domeniu de granita si anume acela al interferentei aspectelor militare in diplomatie. De aceea este util ca atat diplomatii de cariera sa cunoasca componentele militare ale diplomatiei cat si pentru militari sa cunoasca aspectele diplomatiei in sensul clasic al acesteia.

Pentru multi cititori exista un semn de intrebare referitor la diferentele dintre diplomatia apararii si diplomatia militara.

DIPLOMATIA APARARII este un concept mai larg in care „diplomatia militara” este doar una din componente.

Diplomatia apararii este un concept politico-militar care cuprinde toate componentele sistemului de securitate nationala si modul in care acestea se reflecta sau sunt interpretate in relatiile internationale.

DIPLOMATIA MILITARA este acea componenta a diplomatiei apararii care se refera numai la fenomenul militar si partial politico-militar.

Caile si mijloacele prin care diplomatia apararii isi indeplineste rolul sunt variate si isi modifica forma si modul de actiune de la caz la caz avand in acelasi timp o evolutie istorica in functie de evolutia societatii, a riscurilor si amenintarilor la adresa ei.

22

DDEEFFIINNIIRREEAA CCOONNCCEEPPTTUULLUUII DDEE DDIIPPLLOOMMAATTIIEE AA AAPPAARRAARRIIII

„Diploo” in limba greaca inseamna actiunea de a edita actele oficiale sau diplomele in doua exemplare. Unul dintre acestea era dat ca scrisoare de imputernicire sau recomandare trimisilor iar celalalt era pastrat in arhiva. Purtatorul unui asemenea document a fost numit diplomat iar activitatea desfasurata de el diplomatie.

„Diplomatia” este stiinta raporturilor si intereselor dintre state sau arta de a concilia interesele popoarelor intre ele conform definitiei date de Mircea Malita (7).

Diplomatia trebuie vazuta ca o stiinta, ca un sistem al cunostintelor si metodelor care permit elaborarea si indeplinirea politicii externe a statelor. Unii autori considera diplomatia o arta. Realitatea a dovedit ca si unii si ceilalti au dreptate, diplomatia fiind in acelasi timp si o stiinta si o arta.

Diversi autori au dat de-a lungul istoriei diferite definitii diplomatiei sau au publicat aforisme care au ca subiect diplomatia si diplomatii. (9)

Unele dintre acestea trebuie interpretate insa in functie de perioada in care ele au fost enuntate sau pozitiile pe care se aflau cei care le-au publicat:

Diplomatia este expresia prin care este desemnata de un numar de ani incoace stiinta raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise emanate de suverani.” De Flassan, 1811

Diplomatia este stiinta raporturilor si intereselor respective ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor intre ele; intr-un sens mai restrans, stiinta sau arta negocierilor” Guillaume de Garden,

1883

Diplomatia este aplicarea inteligentei si tactului in desfasurarea relatiilor oficiale dintre guverne si state independente…, sau mai pe scurt, intretinerea afacerilor intre state prin mijloace pasnice” Ernest Satow, 1917

Diplomatia este cel mai bun mijloc pe care civilizatia a fost capabila sa-l inventeze pentru a veghea ca relatiile internationale sa nu fie guvernate numai prin forta” Albert de Broglie, 1868

Diplomatia este continuarea razboiului cu alte mijloace” Ciu En Lai, 1954

Diplomatia este stiinta sau arta negocierilor” Charles de Martens, 1866

Diplomatia trebuie sa fie sprijinita de forta. Dar in acelasi timp aceasta trebuie sa fie flexibila, intotdeauna capabila de ajustari.” Yamagata Arimoto, 1886

Diplomatia reprezinta software-ul pentru politica de securitate nationala; armata asigura hardware- ul. Niciuna nu poate sa constituie singura computerul” (9)

Autorii Micului Dicţionar Diplomatic Român (20) definesc diplomaţia ca fiind „activitatea oficiala a organelor de stat pentru relatii externe si, in primul rand a diplomatilor, desfasurata prin tratative, corespondenta si alte mijloace pasnice pentru infaptuirea scopurilor si sarcinilor de politica externa a statului, pentru apararea drepturilor sau intereselor statului respectiv in strainatate. Este cel mai insemnat mijloc de realizare a politicii externe a statelor”.

In cadrul diplomatiei, diplomatia apararii are un loc aparte.

Diplomatia apararii reprezinta totalitatea actiunilor desfasurate de un guvern si de personalul implicat de acesta, menite sa diminueze climatul de tensiune sau de ostilitate, sa implementeze noi masuri de crestere a increderii intre state, sa contribuie la dezvoltarea relatiilor de colaborare si cooperare intre armate si sa asigure conditiile de creare sau de functionare a aliantelor si coalitiilor.

Acest concept a fost preluat de aproape toate statele lumii. Interpretarea sa urmareste intotdeauna aceleasi scopuri in maniere adaptate strategiei de securitate nationala a fiecarui stat in parte (1).

2.1 MAREA BRITANIE

Conceptul de „diplomatia apararii” a fost introdus de Marea Britanie ca fiind modul coordonat prin care se pot folosi pe timp de pace resursele militare pentru atingerea celor patru obiective mentionate in definitia de mai sus. Acest concept este de data relativ recenta. El a aparut pentru prima data in Strategic Defense Review din 1998 si in Cartea Alba a Fortelor Armate britanice in 1999 ca o noua misiune a fortelor

armate. A fost inclus ca una din cele 8 misiuni ale Fortelor Armate britanice in Strategia Apararii cu scopul de

a detensiona ostilitatiile, de a construi si mentine climatul de incredere si de a promova controlul civil asupra fortelor armate.

Strategia de securitate a Marii Britanii mentioneaza misiunile ce revin Fortelor Armate:

asigurarea securitatii teritoriului national pe timp de pace;

asigurarea securitatii teritoriilor de peste mari;

diplomatia apararii;

acordarea sprijinului necesar intereselor Marii Britanii;

desfasurarea de operatii umanitare si in sprijinul pacii;

participarea la conflictele regionale in afara NATO;

participarea la conflictele regionale in interiorul NATO;

indeplinirea obligatiilor conform art. 5 din Tratatul de la Washington privind atacul asupra unui stat membru al NATO:

In Marea Britanie diplomatia apararii a devenit obiect de studiu in cadrul procesului de pregatire atat pentru militari cat si pentru civilii care lucreaza in domeniul securitatii nationale.

„Cartea Alba” din 1999 prevede in domeniul diplomatiei apararii urmatoarele actiuni concrete:

cursuri de pregatire in domeniul limbii engleze;

vizite reciproce la nivel inalt;

acordarea de consultatii in vederea constituirii de forte armate pentru societati democratice;

numirea de consilieri militari in state ca: Cehia, Lituania, Romania, Ungaria, Polonia, Letonia, Slovacia, Bulgaria ca si prezenta unui cadru didactic permanent in cadrul Colegiului Baltic de Aparare din Estonia;

sprijin pentru formarea in mod deosebit a subofiterilor, dar si a tinerilor ofiteri;

sprijin acordat statelor vecine cu Kosovo (controlul frontierelor, masuri de incredere);

pregatiri in comun in state ca Polonia, Romania, Cehia, Slovacia, Ucraina;

cursuri, ateliere de lucru si seminarii pentru specialistii civili in domeniul politicii de aparare, planificarii apararii si achizitionarii de echipamente;

2.2 STATELE UNITE ALE AMERICII

In SUA conceptul de diplomatie a apararii nu este formalizat, insa multe din activitatile pe care Pentagonul le desfasoara cu diferite state ale lumii se inscriu in acest concept. SUA sunt poate cel mai bun exemplu de combinare a diplomatiei preventive cu diplomatia coercitiva. Diplomatia apararii apare evident in

ambele ipostaze. Departamentul Apararii al SUA desfasoara o ampla activitate diplomatica dusa in sensul politicii externe a SUA. Eventualele puncte de vedere diferite dintre institutiile statului nu se reflecta sub nici

o forma in exterior ele constituind forme de manifestare a exercitiului democratic in tara cu cea mai veche democratie din lume.

In SUA se pot intalni des ofiteri cu grad superior care prin activitatea internationala pe care o desfasoara in cadrul cooperarii cu alte state dovedesc o cunoastere exacta a conceptelor diplomatiei apararii. Fara a fi definita ca atare, elemente fundamentale ale acesteia se studiaza in cadrul Universitatii Nationale de Aparare a SUA ca si in cadrul altor institutii de invatamant militar.

„Conceptul de angajare militara pe timp de pace si prevenirea conflictelor” (Preventing Conflict:

Military Engagement in Peacetime) elaborat in SUA contine elemente chiar mai extinse si mai dezvoltate decat cele ale diplomatiei apararii.

Intr-un studiu realizat pentru prima data in anul 1996 de catre Institutul pentru Studii Nationale

Strategice de pe langa Universitatea Nationala de Aparare a SUA, era descrisa importanta unui numar insemnat de contacte la nivel inalt şi activitati politico-militare desfasurate de catre Departamentul Apararii al SUA. Prin acest studiu se mentionau urmatoarele tipuri de contacte:

contacte la nivel inalt: vizite oficiale in state straine si vizite de raspuns in SUA. In aceasta

categorie intra si vizitele de familiarizare ale membrilor delegatiilor militare sau politico-militare de nivel mic prin care armatele unor state intra in contact direct cu sistemul militar al SUA;

discutii de stat major;

schimburi de experienta pe subiecte in conformitate cu programele de interes reciproc

stabilite; planificarea multianuala a resurselor de aparare, managementul carierei militare,

planificarea pentru situatii de urgenta, schimburi de informatii militare etc.;

pregatirea civililor in domeniul apararii: cursuri pentru civili, schimburi de experienta, ateliere de lucru, etc.;

activitati academice cum ar fi afilieri intre institutii (de exemplu, relatiile instaurate in anul 1987

intre Universitatea de Aparare Nationala a SUA si Universitatea Nationala de Aparare din China), vizite ale directorilor de colegii militare, ateliere de lucru sau seminarii, distribuirea de studii sau reviste, etc.;

Acest gen de activitati nu sunt noi pentru SUA. Este cunoscut faptul ca in timpul razboiului rece in cadrul strategiei de „containment” a SUA armata dislocata in scopuri preventive in diverse locatii de pe glob

a desfasurat in acelasi timp si activitati de asistenta pentru aliati in scopul dezvoltarii interoperabilitatii de lupta cu aceste state. Aceste activitati nu trebuie vazute doar ca niste activitati pur militare ci ca fiind componente importante ale diplomatiei apararii. Programul de „asistenta reciproca in domeniul apararii” (Mutual Defense Assistance) si care s-a transformat ulterior in programul de „asistenta de securitate” (Security Assistance) a debutat in anii 60. Aceste programe au permis atat furnizarea de echipamente cat si de de servicii in scopuri militare dar şi civile cu relevanta militara.

Dupa incheierea razboiului rece, strategia de angajare si extindere „engagement and enlargement” a continuat politica SUA de extindere a cooperarii in domeniul securitatii. Dezvoltarea relatiilor in domenii non- combatante a permis atat extinderea cat si consolidarea democratiei in diverse state ca si prosperitatea in anumite regiuni. In aceasta categorie se pot include programele de asistenta de securitate (Security Assistance) devenit ulterior programul de asistenta pentru operatii externe (Foreign Operations Assistance).

In cadrul acestora intra:

programul de vanzari de echipamente militare catre state straine (Foreign Military Sales – FMS) prin care se aloca, prin decizia Congresului SUA la propunerea Administratiei, unor anumite tari, o suma nerambursabila de bani din care se pot achizitiona armamente sau echipamente de la firme din SUA;

programul articole militare in exces (Excess Defense Articles - EDS) care permite statelor sa

obtina din SUA echipamente militare noi sau cu o stare de uzura acceptabila, aflate in dotarea fortelor armate ale SUA. De multe ori prin combinarea programului EDS cu programul FMS este

posibila modernizarea echipamentelor achizitionate prin programul EDS;

programul de educatie si instruire militara (International Military Education and Training -

IMET) prin care tineri ofiteri sau civili din diferite state studiaza in SUA. Se urmareste ca acesti tineri sa fie alesi dintre cei pe care naţiunile respective intentioneaza sa-i promoveze ulterior pe functii de decizie pentru ca, in acest fel, să poata asigura dezvoltarea procesului de realizare a interoperabilitatii cu armata SUA şi in acelasi timp cu armatele celorlalte state ale aliantei nord- atlantice;

exercitii comune (de planificare, de stat major, de luare a deciziilor politico-militare, manevre

etc), activitati avand ca scop reducerea ameninţării nucleare, exercitii in cadrul Parteneriatului

pentru Pace sau in spiritul Parteneriatului pentru Pace, majoritatea fiind finantate partial sau integral de catre SUA;

Congresul SUA finanteaza acest gen de activitati intrucat prin aceasta se reuseste realizarea unui climat de incredere intre state si implicit stabilizarea anumitor regiuni.

2.3 FRANTA

Diplomatia franceza a apărării are o istorie mai veche ce işi are originile in Africa francofona. Desi nu

se cunoaste a fi existat un concept clar al diplomatiei apararii, activitatiile desfasurate de armata franceza au fost permanent concentrate catre cooperarea in domeniul militar, al securitatii si al apararii. „Cartea Alba” a Apararii elaborata in anul 1994 consacra un capitol special actiunilor de prevenire a conflictelor. Franta a fost, de asemenea, activa in cooperarea cu partenerii sai in domeniul actiunilor de mentinerea pacii, controlul armamentelor si al comertului cu arme si tehnologii.

Activitatiile de cooperare militara ale Frantei se desfasoara sub conducerea Directiei de Cooperare Militara a Apararii care depinde de Directia Generala de Afaceri Strategice si de Securitate si sunt finantate din bugetul Apararii. Aceste activitati cuprind:

exercitii si antrenamente comune cu structuri ale armatelor straine;

participarea noilor forţe armate franceze prepoziţionate in Africa la acţiuni de cooperare;

vizite si schimburi de unitati si de personal;

donaţii de echipamente militare;

ajutor civil-militar;

ateliere de lucru, seminarii, cursuri;

participari la acţiuni de verificare si control a măsurilor de sporire a încrederii;

efectuarea de exporturi nerambursabile de echipamente si armamente.

Printre activitatiile pe care Franta le organizeaza pentru atingerea scopurilor diplomatiei apararii se pot enumera: cursurile internationale organizate in cadrul Colegiului Interarme al Apararii, trimiterea in statele de interes a unor consilieri militari, participarea la exerciţii comune PfP sau „in spiritul PfP”, sprijinul acordat statelor candidate NATO pentru realizarea „Membership Action Plan”, participarea activa la misiunile in sprijinul pacii, mai ales in Africa, participarea la misiuni „Cer deschis” (Open Sky), misiuni pentru controlul armamentelor, inclusiv pentru implementarea prevederilor Acordului de la Wassenaar din 12 iulie 1996 semnat de 33 de state etc.

În ultima perioadă diplomatia militara franceza a evoluat şi mai mult, atentia fiind îndreptată acum catre Europa Centrala si de Est, catre sudul Marii Mediterane, Africa Sub-Sahariana şi Centrala, Israel şi către America Latină.

2.4 CANADA

„Cartea alba a apararii” a Canadei din 1994 evoca, in capitolul consacrat securităţii internaţionale măsuri care se referă la creşterea încrederii între armate si state. Aceste măsuri cuprind: controlul armamentelor, programe de instrucţie militară, contacte si vizite, participarea in comun la misiuni de mentinerea pacii etc.

Pentru statele nonmembre NATO, in mod deosebit statele africane si est-europene foste membre ale Tratatului de la Varsovia, in contextul general al Diplomatiei Apararii, Canada urmareste promovarea intereselor economice si de aparare, punerea in evidenta a rolului sau pe scena internationala, promovarea principiilor democratice si contribuie la stabilitatea diferitelor regiuni ale lumii. In acest sens Canada a constituit la Borden un centru international pentru studiul limbii engleze si al limbii franceze. Centrul Lester Pearson este destinat procesului de pregatire in domeniul operatiilor de mentinerea pacii, domeniu in care armata canadiana are o vasta experienta. In acelasi timp Canada are un program pentru pregatirea in domeniul relatiilor militari-civili intr-o societate democratica, organizeaza cursuri de formare pentru militarii din noile state membre NATO si dezvolta o initiativa de formare de cadre pentru statele membre ale Parteneriatului pentru Pace.

Toate aceste sunt componente evidente ale eforturilor Canadei in domeniul diplomatiei apararii.

2.5 GERMANIA

Germania nu a formulat un concept referitor la diplomatia apărarii, dar a organizat câteva activitati menite a dezvolta un climat de incredere intre state. In aceasta categorie intra Centrul „George Marshal” de la Garmischpartenkirchen, ca initiativa germano-americana preventiva menita sa creeze un climat de stabilitate in Europa, in primul rand in ceea ce privesc statele care sunt la inceputul proceselor democratice sau in perioada de consolidare a democratiei.

In Germania conceptul de securitate este privit in sens larg, nu numai din punct de vedere militar. De aceea actiunile comune ale militarilor si civililor sunt destul de des intalnite, ca de exemplu procesul de reconstructie al Bosniei-Herzegovina. Stabilirea unor relatii de cooperare si de creştere a încrederii cu statele din estul Europei face, de asemenea, parte din politica externă traditională a Germaniei.

2.6 SUEDIA

Forţele armate suedeze au patru misiuni de bază:

apărarea împotriva unui atac extern;

apararea integrităţii teritoriale in cazul unor conflicte in imediata vecinatate;

contributia la pacea si securitatea internationala;

sprijinul acordat societatii suedeze in caz de catastrofa nationala;

Cea de a treia misiune menţionată nu inseamna formalizarea diplomatiei apărării insă din punct de vedere al efectelor sale ea se inscrie in aceeasi categorie de activităti.

Suedia este deosebit de activa in ceea ce priveste diplomatia preventiva. Ministerul suedez al Afacerilor Externe a publicat in anul 1999 un plan de actiune intitulat „Prevenirea conflictelor violente”. Acest plan contine cinci initiative de baza:

promovarea unei culturi a prevenţiei;

identificarea factorilor structurali de risc;

dezvoltarea de sisteme de legislaţii internaţionale;

reafirmarea si intărirea sistemelor de securitate internationala;

reintărirea capacităţilor suedeze în domeniul prevenirii conflictelor (cooperare internationala, dezvoltarea de noi masuri de incredere, etc.);

Toate aceste activitati sunt de competenta Ministerului Afacerilor Externe, armata suedeza neparand a fi direct implicata.

2.7 PORTUGALIA

Componente ale conceptului diplomatiei apararii se pot observa in maniera in care Portugalia abordeaza politica sa de crestere a increderii in relatiile cu statele lusofone din nordul Africii. In cadrul acesteia au fost incluse programe care vizeaza procesul de reorganizare al armatelor acestor state, formarea de cadre militare in institutiile militare de invatamant superior din Portugalia, constituirea de unitati comune care pe timp de pace au misiuni in interesul societatii (constructii, comunicatii etc), sprijin in vederea revizuirii legislatiei din domeniul apararii din aceste state, etc.

Prin aceasta Portugalia incearca sa dezvolte conceptele democratice in armatele statelor din nordul Africii si in acelasi timp sa poata avea un control asupra evolutiilor militare si politice din aceste state in scopul apararii securitatii Portugaliei.

2.8 SPANIA

Spania nu abordeaza conceptual diplomatia apararii, nu are programe sustinute in acest domeniu, dar isi propune o serie de obiective care au ca efect scopurile declarate ale diplomatiei apararii.

Prin Directiva de Aparare Nationala elaborata in anul 1996 Spania declara ca se implica in procesul de constructie a unei noi ordini internationale mai stabile, bazata pe coexistenta pasnica, pe apararea democratiei si drepturilor omului. Pentru a raspunde acestor obiective Spania organizeaza cursuri internationale pentru operatiuni in sprijinul pacii si de drept umanitar, pentru misiuni de supraveghere a proceselor electorale ca si cursuri de limba spaniola.

2.9 GRECIA

„Cartea Alba” a fortelor armate ale Greciei acorda o abordare distincta diplomatiei apararii.

In acest context sunt mentionate printre altele: cooperarea bilaterala in domeniul apararii cu Albania, contributia la programul PfP in regiune, actiunile de natura diplomatica care au avut loc pentru sprijinirea accederii Romaniei si Bulgariei in NATO, sustinerea acordurilor internationale referitoare la Bosnia Herzegovina, cooperarea in domeniul apararii (instruire in comun, pregatirea in institutii de invatamant etc), cooperarea in domeniul industriei de aparare, vizite ale fortelor navale ale unor state in porturile grecesti, etc.

Tot in cadrul unor asemenea activitati se pot include participarile la misiuni ONU in sprijinul pacii, organizarea pe teritoriul Greciei a unui comandament subregional NATO, mentinerea echilibrului de putere ca si tuturor actiunilor de cresterea increderii in relatia cu Turcia si altele.

2.10 DANEMARCA

Danemarca a investit multa energie si resurse in diplomatia apararii avand ca obiectiv cresterea stabilitatii si securitatii nordului Europei. In acest sens a urmarit dezvoltarea cooperarii regionale intre statele Baltice. Obiectivele daneze sunt pe termen lung. In sprijinul acestei politici sta faptul ca in loc de a trimite instructori pe perioade scurte, Danemarca a dezvoltat institutii de pregatire si educatie cum ar fi Colegiul Baltic de Stat Major.

2.11 ELVEŢIA

Elvetia, prin statutul sau de tara neutra a fost mereu implicata in diplomatia apararii. Traditia si neutralitatea au limitat oarecum implicatiile militare ale Elvetiei, acestea compensandu-se prin stimularea cooperarii, cercetarilor in domenii politico-militare si a schimbului de informatii. Acestea s-au concretizat cel mai bine prin centrele de la Geneva: Centrul pentru Politica de Securitate, Centrul International pentru Deminare Umanitara, Centrul pentru Controlul Democratic al Fortelor Armate.

2.12 ROMÂNIA

In Romania conceptul de diplomatia apararii este in plina evolutie. Necesitatea abordarii sale formale nu mai este de nimeni contestata. Universitatea Nationala de Aparare ca si Colegiul National de Aparare au introdus de curand un curs de „Diplomatia Apararii”, care va permite ofiterilor si civililor cu functii de raspundere in domeniul apararii sa cunoasca o serie de aspecte legate de modul de desfasurare a tuturor activităţilor care fac obiectul măsurilor de prevenire a conflictelor prin mijloacele diplomatiei apararii. Acest curs se predă si in cadrul Colegiului National de Aparare.

Fara a fi formalizate ca actiuni in cadrul diplomatiei apararii, Romania a derulat o larga gama de activitati care au acelasi scop final. In aceasta categorie intra: cursuri internationale in domeniul planificarii resurselor de aparare, cursuri internationale de stat major, operatiuni „Cer deschis”, operatiuni pentru controlul armamentelor, participarea la misiuni in sprijinul pacii, organizarea de ateliere de lucru, seminarii si colocvii pentru militari si civili in domeniul controlului civil asupra fortelor armate si al democratizarii armatei, controlul permanent al exporturilor de echipamente si tehnologii militare si duale etc.

Majoritatea statelor membre NATO desfasoara actiuni de pregatire a militarilor din alte state in propriile institutii de invatamant sau chiar au creat institutii special destinate pregatirii studentilor straini. Valoarea mare a acestor cursuri, cu durate variind de la doua saptamani la un an, consta nu numai in componenta profesionala a cursului ci si in faptul ca expunerea tinerilor militari si civili din state care au pasit recent pe drumul democratiei, unor sisteme cu o veche democratie, are un efect deosebit de favorabil nu numai in dezvoltarea armatelor acestor state dar si in dezvoltarea noilor societati democratice. Treptat, principiile democratice si exercitiul democratic devin nu numai intelese dar si asimilate de acestia si de aceea mult mai usor de aplicat in proprile state.

Evaluarea eficientei diplomatiei apararii este aproape imposibil de facut. Ca o caracteristica generala se poate aprecia ca atata timp cat se reuseste pastrarea unui climat de pace si incredere reciproca, inseamna ca diplomatia apararii a reusit sa-si indeplinesca misiunea.

Diplomatia apararii se exercita institutional prin intermediul atasatiilor apararii, militari aero si navali. Componente ale diplomatiei militare se pot derula insa si prin intermediul reprezentantilor armatei in diferite organizatii, aliante, coalitii, exercitii comune sau alte activitati la care participa militari din cel putin doua tari.

33

FFUUNNCCTTIIIILLEE SSII RROOLLUULL DDIIPPLLOOMMAATTIIEEII AAPPAARRAARRIIII

3.1 FUNCTIILE DIPLOMATIEI APARARII

Diplomatia apararii are functii extinse care se intrepatrund in multe domenii cu functiile diplomatiei insasi. O incercare de enumerare a acestor functii ar cuprinde:

identificarea cailor si mijloacelor pentru prevenirea crizelor, a conflictelor, monitorizarea acestora si, dupa caz, managementul lor;

participarea la negocierile diplomatice pentru prevenirea crizelor, a conflictelor ca si la celelalte negocieri pana la finalizarea deplina a situatiei pre si post conflictuale;

promovarea masurilor pentru controlul armamentelor;

de

armamente si tehnologii;

promovarea si implementarea masurilor de crestere a increderii intre state, armate ca si intre state si organizatii si organisme internationale;

promovarea

si

implementarea

masurilor

pentru

controlul

exporturilor

dezvoltarea de programe de cooperare in domeniul educatiei si pregatirii civililor

si

militarilor;

folosirea eficienta a conceptului de descurajare;

dezvoltarea oricaror alte cai, inclusiv militare, de detensionare si de consolidare

a unui climat de pace si incredere intre state;

aplicarea stricta a conceptelor dreptului international si umanitar;

Diplomatia, in general, are doua componente de baza: diplomatia preventiva si diplomatia coercitiva. Rolul diplomatiei apararii apare in ambele ipostaze. Componenta coercitiva a diplomatiei este atributul aliantelor si coalitiilor de state si uneori al statelor mari si puternice.

In cadrul diplomatiei preventive componenta diplomatica militara este cea care realizeaza climatul de incredere necesar dezvoltarii relatiilor politice, economice, financiare si culturale dintre doua state. Cea mai buna solutie in prevenirea confruntarii de orice fel intre doua state este identificarea intereselor comune si extinderea cooperarii intre acestea si mai ales a cooperarii in domeniul militar. Abordarea graduala si evaluarile periodice ale etapelor parcurse creeaza premizele edificarii si consolidarii climatului de incredere necesar parcurgerii etapelor viitoare. Impunerea unui ritm prea accelerat dezvoltarii acestor relatii poate duce mai degraba la suspiciuni decat la dezvoltarea increderii. Impunerea unui ritm prea lent, pe de alta parte poate duce si ea la suspiciuni legate de o posibila reversibilitate a procesului. In functie de natura relatiilor dintre state, a culturii si mai ales a intereselor, diplomatia apararii este cea care trebuie sa gaseasca cel mai potrivit ritm de dezvoltare a relatiilor politico-militare si militare. Vizitele reciproce la nivelul conducerii celor doua armate, ale unor delegatii de experti, schimburile de experienta, pregatirea reciproca de specialisti in diferite domenii, participarea la exercitii comune sunt doar cateva dintre etapele care se parcurg inainte de a participa impreuna cu aceste armate in misiuni concrete de impunerea sau/si de mentinerea pacii. Pe parcursul dezvoltarii acestui proces delicat si complex, diplomatul militar este cel care „ia pulsul” dezvoltarii relatiei si face propuneri asupra evolutiei viitoare.

Domeniul care constituie „barometrul” dezvoltarii increderii intre doua armate este cel

legat de cooperarea in domeniul informatiilor militare. Atunci cand doua armate ajung sa coopereze in acest domeniu, inseamna ca ele au ajuns la un nivel de incredere care le permite sa treaca la actiuni comune in spatii reale de lupta.

Unul dintre conceptele care fac legatura intre diplomatia preventiva si cea coercitiva este conceptul de descurajare. Acum 10-15 ani acest concept era privit ca un concept agresiv legat exclusiv de escaladarea inarmarilor si de demonstratiile de forta. In lumea de astazi aceasta abordare este nerealista. Cooperarea pe linie militara are si ea rolul de a descuraja fortele extremiste, centrifuge, separatiste care incearca sa divizeze si sa dezbine lumea din motive demult apuse sau din motive dureros de personale. Iata deci si rolul de descurajare al diplomatiei apararii, atunci cand el este interpretat in modul descris mai sus.

Diplomatia coercitiva isi exercita atributele ei active atunci cand componentele diplomatiei preventive par a-si epuiza resursele. Descurajarea este unul din conceptele de baza ale diplomatiei coercitive, dar nu trebuie uitat ca ea face parte si din diplomatia preventiva. Componenta de baza a descurajarii este consolidarea unei armate credibile atat ca pregatire si capacitate de reactie cat si ca flexibilitate si forta de lovire. Acesta este un atribut si al statelor mici. Alte forme ale diplomatiei coercitive sunt amenintarea cu forta, demonstratile de forta si chiar interventiile militare. Acesta este un atribut al statelor mari si al coalitiilor si aliantelor.

Ambroise Bierce, fost diplomat francez, definea in „Dictionarul diplomatului”: „Diplomatia este arta patriotica de a minti pentru tara ta”. Poate ca aceasta definitie a fost valabila atunci cand lumea apartinea fortei si confruntarilor. In perioada pe care o traim nu se mai pune problema de a „minti” ci aceea de a gasi forma prin care poate fi spus adevarul. Acum lumea apartine relatiilor de cooperare si de dezvoltare a intereselor reciproce. De aceea diplomatul militar al acestei lumi nu trebuie sa aiba in vedere decat modalitatea de a gasi cai de cooperare si de a inlatura caile care ar putea duce la confruntare. Pentru diplomatul militar dialogul cu un prieten este necesar, dialogul cu un potential dusman este absolut necesar.

Diplomatia apararii nu se desfasoara niciodata si sub nici o forma in afara diplomatiei statului. Politica externa a statului este elaborata de Ministerul Afacerilor Externe si diplomatia apararii este o componenta a acestei politici. Acesta este si motivul pentru care atasatul apararii, militar, aero si naval este principalul consilier al ambasadorului pe probleme politico- militare si militare. De asemenea, el are datoria sa-l informeze pe ambasador referitor la toate problemele militare si politico-militare legate de relatia dintre cele doua state.

In lumea de astazi diplomatia apararii nu mai este atributul exclusiv al atasatiilor apararii, militari, aero si navali. Orice militar aflat pe teritoriul unui alt stat si care desfasoara o activitate indreptata catre evitarea conflictelor si a confruntarii deci catre cooperarea militara dintre cele doua state este un diplomat militar. De aceea este necesar ca militarii, in procesul de pregatire pentru a actiona in aliante si coalitii sa studieze si elemente de diplomatia apararii.

3.2 ROLUL ŞI FUNCTIILE DIPLOMATIEI APARARII

In esenta rolul diplomatiei apararii se poate concretiza prin folosirea cailor si mijloacelor pe care le are la dispozitie in vederea evitarii confruntarii

Diplomatia apararii are rolul de a:

creste increderea intre state;

asigura activitatiile de derulare a controlului armamentelor;

preveni proliferarea armelor conventionale, a armelor de nimicire in masa, a tehnologiilor nucleare ca si a tehnologiilor duale;

preveni surpriza diplomatica, economica, tehnologica, militara;

preveni sau reduce riscul de izbucnire a conflictelor;

limita evolutia si efectele conflictelor;

propune si implementa cai de incetare a conflictelor;

asigura conditiile de revenire la situatia de pace;

impune, mentine si consolida pacea;

asigura aplicarea principiilor dreptului international si umanitar in toate actiunile militare;

Functiile diplomatiei apararii deriva din politica externa a statului, diplomatii militarii acoperind domeniul politico-militar si militar al acesteia.

Principlalele functii ale politicii externe pe plan militar, respectiv ale diplomatiei apararii

sunt:

reprezentarea armatei in exterior, prin organisme oficiale, precum atasatura

militara, misiuni militare si reprezentanti pe langa diferite organizatii militare si de securitate internationale;

intretinerea si dezvoltarea relatiilor de prietenie si de colaborare cu armatele statelor aliate, partenere si prietene;

participarea la realizarea dialogului, parteneriatului si cooperarii cu unele organizatii militare si de securitate internationale;

apararea si promovarea intereselor statului in raporturile cu subiectii militari si politico-militari ai relatiilor internationale;

negocierea si incheierea de tratate si acorduri internationale de natura militara si politico-militara;

informarea, prin mijloace licite, in conformitate cu Conventia de la Viena asupra

evolutiilor politico-militare si militare din statul acreditant ca si a evolutiilor politico- militare si militare de interes pe plan international;

participarea la conferinte, seminarii internationale, mese rotunde, expozitii si alte manifestari publice cu tematica politico-militara sau militara;

participarea cu trupe si/sau observatori la exercitii organizate de aliante sau

coalitii sau la exercitii organizate de state cu care Romania are relatii de colaborare

militara;

participarea cu trupe si/sau observatori la misiuni reale in cadrul aliantelor sau coalitiilor din care Romania face parte;

Caile si mijloacele prin care diplomatia apararii isi indeplineste rolul sunt variate si isi modifica forma si modul de actiune de la caz la caz avand in acelasi timp o evolutie istorica in functie de evolutia societati, a riscurilor si amenintarilor la adresa ei. Oricum ea isi exercita functiile institutional si operational in primul rand prin intermediul diplomatilor militari.

Esentiala in activitatea diplomatului militar este intelegerea faptului ca intrucat politica externa a statului nu se identifica cu diplomatia, activitatea diplomatului nu trebuie asimilata cu cea a omului de stat sau a omului politic care defineste si hotaraste actiunile politice in relatiile cu alte state. Diplomatul militar este un executant al componentei de aparare a politicii externe a statului, creativitatea si initiativa sa manifestandu-se in modul de identifica si aplica solutiile care sa duca la indeplinirea eficienta a politicii externe a statului.

Lordul Strang, autor al mai multor lucrari in domeniul diplomatiei mentiona „ Un diplomat nu este un om care elaboreaza politica externa si o pune in miscare; el este un om care, in numele guvernului sau, desfasoara sau executa, o politica de negocieri cu reprezentantii altor guverne cu care se stabilesc relatii”.

Referitor la munca diplomatului, in 1925, diplomatul francez Jules Combon, mentiona:

„Nu cunosc o activitate mai complexa decat profesia de diplomat. In orice caz, nu mai exista o

alta profesie in care sa existe atat de putine reguli precise si atat de multe lucruri bazate pe traditie, in care pentru reusita sa fie nevoie de atata perseverenta si in care succesul sa depinda in mare masura de jocul intamplarii, in care sa fie atat de necesara o disciplina severa si care ceara de la cel care o practica un caracter atat de ferm si un spirit atat de independent”.

Diplomatul britanic Sir Harold Nicolson (10), care a participat la negocierile diplomatice de la sfarsitul primului razboi mondial scria in legatura cu calitatiile pe care trebuie sa le posede un diplomat: „Acestea sunt calitatiile diplomatului meu ideal: adevar, precizie, calm, rabdare, buna dispozitie, modestie si loialitate… Cititorul poate sa obiecteze: ati omis inteligenta, cultura, discernamantul, prudenta, supletea, farmecul, harnicia, curajul si chiar tactul. Nu le-am omis. Le-am considerat ca subintelese”.

Daca la cele mentionate de Sir Harold Nicholson adaugam si: cunostinte temeinice in domeniul militar, al istoriei militare, al indiciilor de avertizare privind dezvoltarea unei crize sau al izbucnirii unui conflict militar, al tehniciilor moderne de culegere de informatii militare in zonele de conflict ca si al tehnicilor moderne de ducere a razboiului, vom avea imaginea unui diplomat militar ideal.

44

SSCCUURRTT IISSTTOORRIICC AALL DDIIPPLLOOMMAATTIIEEII MMIILLIITTAARREE RROOMMAANNEE

Fara a fi definita sau teoretizata, diplomatia militara este veche de cand este si pacea si razboiul. Toate razboaiele au fost precedate de incercari de amenintare si descurajare a unei tabere de catre cealalta, componente ale diplomatiei coercitive, uneori de incercari de gasire a unor solutii de prevenirea a razboiului sau de gasire de compromisuri, elemente ale diplomatiei preventive, de negocieri chiar pe durata razboaielor si mai ales la incheierea acestora.

Birourile atasatilor militari pe langa ambasade au aparut in secolul al XIX-lea. Practica atasatilor militari a fost inaugurata de Austria, Prusia si Rusia fiind ulterior preluata si de alte state. La fel ca si celelalte state moderne europene Romania a preluat rapid aceasta initiativa ea stabilind atasati militari imediat ce normele de drept international i-au permis aceasta. (6)

Pe data de 12 noiembrie 1859, prin Inaltul Ordin de Zi nr.83, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a infiintat Statul Major General al Armatei Romane, in componenta caruia intra si Sectia a II-a, primul organ de informatii al Armatei Romane. Acestei sectii ii reveneau ca atributii intocmirea „lucrarilor statistice, tot ce priveste operatiile tactice si strategice, precum si cunoasterea de itinerarii militare”. Seful Sectiei a II-a era sublocotenentul Gheorghe Slaniceanu iar ajutorul sau era sublocotenentul Stefan Falcoianu. Ca dovada a valorii acestor ofiteri ca si a altor sefi ai structurilor de informatii militare este faptul ca ambii ofiteri au avansat in ierarhia militara ajungand pana la gradul de general si chiar in inalta functie de ministru de razboi (Gheorghe Slaniceanu - in anii 1876-1877 si 1880-1881, Stefan Falcoianu - in anii 1884-1886).

Una din componentele Sectiei a II-a era atasatura militara.

In perioada 1858-1878 statul roman aflandu-se sub suzeranitatea imperiului otoman si garantia celor sase state semnatare a Conventiei de la Paris din 1856 (Austria, Anglia, Franta, Germania, Prusia si Rusia), conform uzantelor internationale, nu exista posibilitatea de a putea acredita atasati militari pe langa oficiile noastre diplomatice din strainatate. Cu toate acestea,s-a reusit trimiterea de reprezentanti militari pe langa agentiile diplomatice romane sau cu diverse misiuni pe langa armatele statelor prietene.

In anul 1960 domnitorul Alexandru Ioan Cuza hotaraste trimiterea primului reprezentant al Armatei Romane intr-o tara straina, in Franta, in persoana capitanului Ioan Alecsandri, fratele marelui poet Vasile Alecsandri. Pentru a-i spori importanta pe langa Napoleon al III-lea, tanarul si deosebit de capabilul capitan este avansat succesiv la gradele de maior si locotenent– colonel. In pozitia sa, locotenent-colonelul Ioan Alecsandri a reusit nu numai sa consolideze international actul unirii, in care Franta a avut un rol deosebit, dar sa si dezvolte relatiile militare romano-franceze. In acea perioada la Saint-Cyr, Metz si Brest terminau pregatirea militara primii tineri ofiteri romani. Cu aprobarea speciala a lui Napoleon al III-lea au fost achizitionate o serie de echipamente militare moderne care au intrat in inzestrarea Armatei Romane.(6)

In anul 1875, Ministerul de Razboi al Romaniei a acreditat pe langa Inalta Poarta pe generalul Ioan Ghica ca trimis militar al sau la Constantinopol. Dovedind calitati diplomatice deosebite, generalul Ioan Ghica este numit in anul 1877 seful misiunii diplomatice romane in Rusia.

Dupa Congresul de pace de la Berlin din 13 iunie - 13 iulie 1878 cand marile puteri recunosc independenta de stat a Romaniei diplomatia militara romana isi intra in drepturi si isi dovedeste in intreaga ei istorie eficienta si contributia decisiva uneori la succesele intregii diplomatii romane.

In octombrie 1878 este numit primul atasat militar roman in strainatate, la Constantinopol, in persoana maiorului Romulus Magheru. In anul 1879 are loc acreditarea la Paris, in functia de atasat militar a capitanului Pavel Sanatescu. Treptat au fost deschise si alte

posturi, astfel incat inaintea si pe timpul primului razboi mondial Romania avea atasati militari acreditati in Anglia, Austro-Ungaria, Belgia, Bulgaria, Franta, Germania, Grecia, Italia, Serbia, Japonia, Norvegia, Rusia, S.U.A. si Turcia. Multi ofiteri care au fost atasati militari au devenit ulterior personalitati inalte in structura militara si de stat. Maresalul Alexandru Averescu, Sef al Marelui Stat Major (1911-1913) si ministru de razboi (1907-1909), presedinte al Consiliului de Ministri (1918, 1920-1921,1926-1927), a fost atasat militar la Berlin (1895-1897). Generalul Stefan Holban, ministru de razboi (1921-1922) a fost atasat militar la Petersburg (1910-1912). Generalul Nicolae Radescu, presedinte al Consiliului de Ministri al Romaniei (dec 1944 - febr.1945) a fost atasat militar la Londra (1927-1928). Generalul Constantin Sanatescu Presedinte al Consiliului de Ministri (august - decembrie 1944), ministru de razboi (noiembrie – decembrie 1944) si Sef al Marelui Stat Major (1945) a fost atasat militar la Londra (1928-1934). Mai pot fi mentionate si alte personalitati militare ca: generalul Constantin Coanda, atasat militar la Viena si Berlin, generalul Nicolae Sova, atasat militar la Viena, generalul Florea Tenescu, atasat militar la Sofia, generalul Dumitru Damaceanu, atasat militar la Roma si Tirana, generalul Titus Garbea, atasat militar la Berlin.(6)

Romania a reprezentat intotdeauna pentru Europa un punct de interes strategic si militar important cu relevanta atat pentru Balcani cat si pentru Centrul Europei si in acelasi timp pentru spatiul rus si subcaucazian. De aceea Bucurestiul a fost, din punct de vedere al diplomatiei militare, un permanent punct de interes. Ca dovada este faptul ca Franta a acreditat un atasat militar la Bucuresti in anul 1871, inainte chiar ca Romania sa-si cucereasca independenta de stat. Ca un aspect relevant al valorii personalitatilor desemnate de diferite state pentru functiile de atasati militari este faptul ca in anii 1912 - 1913 atasatul militar al Turciei la Bucuresti era Lt. Col. Mustafa Kemal cunoscut ulterior sub numele de Ataturk, intemeietorul Turciei moderne dupa primul razboi mondial.

Pe baza „Regulamentului cu privire la rangul reprezentantilor diplomatici” elaborat in cadrul Congresului de la Viena din 1815, in 1822 Marele Stat Major elaboreaza „Regulamentul pentru atasatii militari romani”. Printre altele, acest regulament prevedea: „ofiterii de stat major primesc misiuni pe langa legatiile romane din strainatate sau pe langa ministerele de razboi straine, si raporteza periodic ministrului de razboi datele privind compunerea armatelor sale, organizarea lor, metodele de recrutare si inaintare in grad, imbracamintea, echipamentul si armamentul”.

In acelasi regulament, la art. 57 se mentiona faptul ca ca ofiterii de stat major romani puteau fi acreditati si ca reprezentanti pe langa ministerele de razboi straine. Astfel, in perioada 1904 - 1906, in anii razboiului ruso-japonez, colonelul Traian Gaiscanu si maiorul Haralambie Dumitru au functionat ca reprezentanti speciali ai armatei romane pe langa Statul Major al armatei ruse.

In anul 1892 se elaboreaza o noua forma a regulamentului atasatilor militari care prevedea:

intretinerea de relatii cordiale cu armata si statul acreditar si corpul diplomatiilor din acel stat;

cunoasterea in amanunt a armatei si tarii in care este acreditat, desprinderea

concluziilor utile pentru modernizarea inzestrarii si a introducerii de noi acte normative in armata romana;

identificarea oportuna a intentiilor de prietenie din partea unor state si armate si cu prioritate a celor cu ganduri ascunse (dusmanoase) mai ales daca sunt vecine si comunicarea urgenta ministrului de razboi roman, distingand in rapoartele sale „ ceea ce a vazut de ceea ce a auzit”;

Pe timpul primului razboi mondial atasatii militari romani si-au adus o contributie esentiala atat prin furnizarea de informatii de mare valoare in procesul de luarea a deciziilor politice si militare ale vremii cat si prin medierea unor procese de inzestrare a armatei romane cu armament si tehnica militara moderna. In acest sens pot fi mentionati atasatii militari de la Paris (locotenent-colonelul Constantin Ionescu-Munte), Londra (locotenent-colonelul Nicolae Arion) sau Petersburg (locotenent-colonelul Stefan Holban).

De la terminarea primului razboi mondial si pana in anul 1925 s-a inregistrat o scadere a numarului de state in care Romania a avut reprezentare diplomatica militara.

In martie 1938 se elaboreaza un nou „regulament pentru atasatii militari, aeronautici si navali romani in strainatate” si care a fost valabil pana in anul 1946. Acest regulament prevedea, printre altele:

Atasatul militar face parte din misiunea diplomatica a Romaniei cu rol de consilier tehnic militar al sefului de misiune, iar ca rang diplomatic vine dupa seful misiunii sau inlocuitorul acestuia.

Reprezinta armata romana, autoritatea militara romana si interesele armatei romane in toate imprejurarile fata de autoritatiile autohtone, corpul diplomatic si cetatenii romani, indiferent de statutul lor in tara de acreditare.

Cu corpul diplomatic, in special cu ceilalti atasati militari, intretine relatii protocolare, dar si relatii particulare de care va trebui sa se foloseasca pentru propagarea unei imagini placute pentru tara si armata sa, dar si de a se informa cu problemele care-l intereseaza.

In relatiile cu autoritatile romane din tara lucreaza numai prin Marele Stat Major - Sectia

a II-a Informatii, careia i se subordoneaza pe linie administrativa si profesionala.

Atasatii militari, aeronautici si navali se recruteaza numai dintre ofiterii de stat major care s-au distins in cursul carierei, preferandu-se ofiterii care au lucrat in Sectia a II-a Informatii sau au facut studii in strainatate, fiind selectionati prin concurs condus de Seful Marelui Stat Major si ajutat de seful Sectiei a II-a Informatii. Concursul consta din probe scrise si orale privind limba tarii de referinta pentru care s-a concurat si limba franceza, precum si cunoasterea temeinica a tarii (tarilor) din punct de vedere geografic, istoric, politic, militar, economic etc.

Ofiterii selectionati vor face un stagiu de 6 luni in Sectia a II-a Informatii, inainte de a pleca in strainatate, unde prin studiu si lucrari personale se vor documenta temeinic in toate domeniile privind viitorul post.

Durata de serviciu la post pentru atasatii militari, aeronautici si navali va fi de minimum trei ani, cu posibilitatea ca Marele Stat Major sa prelungeasca aceasta durata daca interesele tarii o impun”. (6)

Acelasi regulament prevedea si calitatiile, indatoririle si modalitatiile de actiune ale atasatilor militari:

Atasatii militari trebuie sa exprime in toate ocaziile ideea de onoare si de demnitate, sa

fie scanteia luminoasa a gloriei si fortei militare a Romaniei, sa aiba o viata particulara ireprosabila, sa evite scandalurile in lume si in presa, sa aiba relatii excelente cu atasatii militari

si ofiterii straini, pe baza unei atitudini corecte.

Este interzis a avea interese particulare in tara de resedinta, ca jocul la bursa, cumpararea de terenuri, imobile, participarea la societati comercial - financiare si vor evita de a primi decoratii fara aprobarea prealabila din tara.

In intreaga activitate vor manifesta discretie, prudenta, rezerva in conduita, circumspectie si atentie in aplicarea reciprocitatii, fiind animati de energie, vointa si pasiune pentru indeplinirea misiunii primite.

Rapoartele, studiile si alte lucrari intocmite vor fi redactate cu precizie, concis, fara a exagera sau diminua continutul datelor si informatiilor, manifestand atentie, analiza si opinie proprie, evitand in toate situatiile pericolul dezinformarii Marelui Stat Major si al sefului de misiune.

Atasatii militari au obligatia unei atitudini condescendente fata de guvernul tarii de resedinta, sa respecte religia, legile, decretele si cutumele specifice din tara respectiva.

Atributiunile si indatoririle atasatilor militari romani se indeplinesc cu maxima exigenta si raspundere si au in general acelasi continut atat in timp de pace cat si in timp de razboi. Acele particularitati care apar in munca de informare a atasatilor militari pentru situatia de razboi si care sunt in raport de statul tarii de resedinta (aliata, inamica sau neutra fata de Romania) au

regim de prioritate si fac obiectul unor instructiuni speciale pentru fiecare post in parte.

Intreaga activitate a atasatiilor militari romani trebuie sa fie guvernata de ideea muncii de a obtine informatii de valoare si oportune necesare apararii nationale a tarii.

Deviza atasatului militar roman va fi: devotament fata de armata si tara sa si buna credinta fata de tara de resedinta. Trebuie sa fie un om de onoare si sa nu uite niciodata ca are cinstea de a reprezenta in strainatate o uniforma incarcata cu un intreg trecut de glorie”.(6)

Atat modul de selectionare prin concurs a atasatilor militari, trasaturile lor morale si profesionale ca si o parte din misiunile pe care acestia le indeplinesc sunt si astazi valabile, ele fiind la baza modului de selectionare, trimitere la post si conducere a atasatiilor militari si in prezent.

Atasatii militari romani acreditati in strainatate au furnizat permanent factorilor de decizie militara si politico-militara ai vremii informatii deosebit de utile pentru luarea unor hotarari care au influentat major istoria Romaniei. Informatiile de mare valoare furnizate in perioada premergatoare ca si cele din timpul celui de-al doilea razboi mondial sunt marturie a profesionalismului si devotamentului atasatilor militari. Cu certitudinea ca multi vor fi nedreptatiti nefiind mentionati, vom aminti totusi de locotenent-colonelul Titus Garbea, o legenda a Directiei de Informatii Militare, atasat militar la Berlin, Berna si Haga (1938-1939), Oslo, Stockholm, Helsinki si Copenhaga (1939-1942), colonelul Traian Teodorescu, atasat militar la Ankara (1938-1944), colonelul Alexandru Cozloschi, atasat militar la Budapesta (1942-1944), locotenent-colonelul Eugen Tilichi, atasat militar la Berlin (1938-1943), colonelul Nicolae Radulescu (1943-1946) atasat militar la Tokio si altii.

La data de 1 iulie 1945 atasatura militara a Romaniei a fost desfiintata si toti atasatii militari romani au fost rechemati in tara. Activitatea atasatiilor militari romani a fost reluata in anul 1947 cand au fost deschise 14 posturi de atasati militari. Dupa anul 1968 aceasta s-a extins ajungand ca in 1977 armata romana sa aiba atasati militari in 48 de state (30 cu rezidenta in tara de acreditare si 18 cu extindere de acreditare). Dupa aceasta data conducerea politica a tarii a decis reducerea numarului de atasati militari romani acreditati in strainatate astfel incat in anul 1989 armata romana mai avea in strainatate doar 4 atasati militari la Belgrad, Budapesta, Berlin si Roma.

Dupa anul 1990 atasatura militara romana, odata cu intreaga societate romana, a suferit un amplu proces de transformare. Intr-un interval de doi ani au fost deschise posturi de atasati militari in 26 de tari cu rezidenta in tara de acreditare si in 12 tari cu extindere de acreditare. Directia de Informatii a Armatei, cum se numea la inceputul anului 1990 a devenit Directia de Informatii Militare schimbandu-si succesiv numele in Directia de Cercetare Strategica, Directia de Informatii si Reprezentare Militara si incepand cu 2004, Directia de Informatii Militare/ J2. In anul 1999 s-a infiintat Directia Generala de Informatii a Apararii care includea alaturi de Directia de Informatii si Reprezentare Militara si Directia de Protectie si Siguranta Militara.

In anul 2005 Directia de Informatii Militare avea acreditati atasati ai apararii in 48 de tari cu resedinta in tara de acreditare si 14 tari cu extindere de acreditare, cea mai larga reprezentare a Armatei Romane din istoria sa.

In perioada de dupa 1990 atasatii militari romani acreditati in strainatate au avut un rol deosebit de important in schimbarea imaginii Romaniei si a Armatei Romane in strainatate. Procesul accelerat de reforma al Armatei Romane a fost puternic sprijinit de atasatii romani atat prin informatiile pe care le ofereau referitor la modul in care sunt organizate si structurate armatele statelor Aliantei Nord-Atlantice cat si prin mijlocirea a numeroase contacte ce permiteau personalitatiilor politico-militare sau militare romane sa se intalneasca cu omologi din strainatate. Informatiile necesare au fost obtinute numai prin mijloace legale, pe baza bunelor relatii cultivate de atasatii militari in tarile de acreditare si pe baza acordurilor de confidentialitate semnate cu statele NATO. Modul corect de comportare al atasatilor militari fata de tarile NATO in care erau acreditati a facut ca Directia Informatii Militare sa capete tot mai multa credibilitate iar relatiile de cooperare intre aceasta directie si structurile omologe din afara tarii sa se dezvolte.

Incepand cu anul 1991 Directia de Informatii Militare a adoptat un nou mod de selectionare a atasatilor militari, bazat pe un concurs, la care se puteau prezenta orice ofiteri din armata romana care indeplineau anumite conditii. Castigatorii concursului intrau intr-o perioda de pregatire dupa care se puteau transmite solicitarile de acreditare pentru noile posturi. Dupa anul 2001 criteriile de prezentare la concurs au devenit si mai largi, la concurs putandu-se prezenta un numar mai mare de ofiteri din intreaga armata, conditiile excluzand alegerea selectiva atasatiilor apararii, militari, aero si navali numai dintre ofiterii Directiei de Informatii Militare.

Incepand cu anul 1999 Directia de Informatii Militare a inceput un proces de intinerire masiva astfel ca la sfarsitul in anul 2005 media de varsta a personalului era sub 39 de ani.

Invitarea in mai 2003 a Romaniei pentru a deveni membru al Aliantei Nord-Atlantice a gasit Directia de Informatii Militare pregatita pentru desfasurarea de misiuni ca stat membru al aliantei si atasatura militara capabila sa raspunda noilor cerinte ale aliantei. Ceea ce este insa cel mai important lucru este ca acest moment a gasit Directia de Informatii Militare cu o noua mentalitate asupra noilor sale misiuni. In Directia de Informatii Militare schimbarea de mentalitate nu a fost un lucru dificil intrucat pe parcursul intregii sale istorii aceasta directie nu fost implicata politic iar contactul permanent cu realitatea evenimentelor din toate statele lumii a permis ca ofiterii directiei sa fie mereu racordati la noile tendinte si sa inteleaga exact ceea ce au de facut pentru a asigura dezvoltarea si progresul Armatei Romane si al tarii. Interesul national a fost intotdeauna si in orice ocazie unicul obiectiv dupa care s-a ghidat intreaga activitate a directiei.

55

5.1 NOŢIUNI GENERALE

MMIISSIIUUNNIILLEE DDIIPPLLOOMMAATTIICCEE

Relatiile cu caracter diplomatic se pot stabili intre state, intre state si organizatii internationale, intre state si alte subiecte ale dreptului international sau intre acestea din urma.

Stabilirea relatiilor diplomatice intre doua state are loc pe baza consimtamantului lor mutual. Acesta este un rezultat al vointei lor ca entitati suverane si ca personalitati juridice de drept international. Prin aceasta cele doua state isi recunosc in primul rand personalitatea juridica internationala.

Stabilirea relatiilor diplomatice intre doua state nu implica in mod obligatoriu deschiderea de misiuni diplomatice. Relatiile diplomatice se pot derula si de pe teritoriul unei terte tari cu care ambele state deruleaza relatii diplomatice prin misiuni diplomatice. De asemenea intre doua state pot surveni relatii diplomatice cu caracter temporar, ceea ce nu duce in mod obligatoriu la deschiderea unei misiuni diplomatice.

Deschiderea unei misiuni diplomatice se face pe baza unui acord stabilit intre cele doua state sau intre cele doua entitati de drept international. Prin intrarea in vigoare a acordului misiunea poate incepe sa functioneze. Existenta ambasadorului nu este obligatorie pentru functionarea misiunii. Ambasadorul poate fi inlocuit de catre insarcinatul cu afaceri, „charge d’affaires”.

Misiunea are o pozitie distincta de cea a membrilor care o compun. Explicand diferentele intre pozitia misiunii si cea a membrilor sai profesorul italian Adolfo Maresca (7) mentioneaza:

caile procedurale privind crearea unei misiuni diplomatice si numirea membrilor sai sunt diferite;

schimbarile care pot surveni in componenta personalului nu afecteaza existenta misiunii;

misiunea este titulara unui statut privilegiat diferit de cel al membrilor sai;

cauzele de incetare a functiei unui membru al misiunii sunt diferite de cauzele de incetare a functionarii misiunii insasi;

Pentru asigurarea permanenţei relaţiilor diplomatice, statele folosesc ca forme instituţionalizate de reprezentare a lor misiunile diplomatice permanente ca subiecte de drept international. Convenţia de la Viena asupra codificării dreptului diplomatic din anul 1961 (Anexa 3, Anexa 4) reglementează funcţionarea misiunilor diplomatice permanente.

Alături de misiunile diplomatice permanente în plan internaţional mai pot fi şi misiunile diplomatice temporare şi misiunile diplomatice speciale.

In functie de nivelul si natura reprezentarii, misiunile diplomatice permanente sunt de urmatoarele tipuri:

ambasada, care este misiunea diplomatica cu gradul cel mai inalt si care este cea

mai obisnuita forma de reprezentare diplomatica. Seful de misiune are titlul de ambasador. In a doua jumatate a secolului al XVII-lea, din ratiuni de prestigiu statele, obisnuiau sa transmita mesaje prin trimisii extraordinari in misiuni extraordinare. Acestia se bucurau de onoruri si ceremoniale deosebite. Desi ulterior misiunile au devenit permanente, isi pastrau titlul de „extraordinare” tocmai pentru a beneficia de

aceleasi onoruri. Pastrand cutuma si astazi, sefii de misiune folosesc titluri ca „ambasador extraordinar si plenipotentiar”;

nunciatura, este misiunea diplomatica care reprezinta Sfantul Scaun pe langa

statele in care acesta este acreditat. Seful misiunii este nuntiul papal. Ca rang diplomatic nunciatura este echivalenta cu ambasada iar nuntiul papal are rang de ambasador;

legatia, este misiunea diplomatica cu rang mai mic decat ambasada si este

condusa de un ministru plenipotentiar. Acesta are rang diplomatic mai mic decat ambasadorul iar in cadrul corpului diplomatic se plaseaza, in ordinea de precadere in statul de acreditare, imediat dupa ambasadori;

internunciatura, este misiunea diplomatica a care reprezinta pentru Sfantul

Scaun ceea ce reprezinta legatia pentru celelelalte state. Seful de misiune este internuntiul, echivalent ministrului plenipotentiar de la legatie;

consulatul este misiunea diplomatica ce tine de ambasada si poate sa existe si in

alte localitati decat in cea in care este situata ambasada. Consulatul abordeaza, in general, probleme legate de relatiile juridice dintre cele doua state cu trimitere catre zona de responsabilitate a consulatului respectiv;

delegatiile permanente sunt misiuni diplomatice ale statelor pe langa organizatiile

internationale. Ca ordine de precadere aceste misiuni diplomatice sunt echivalente cu ambasadele iar seful de misiune are functie de ambasador pe langa acea misiune

internationala;

misiunile organizatiilor internationale pe langa state sunt tratate cu privilegiile si imunitatiile specifice ambasadelor dar sefii acestor misiuni nu sunt intotdeauna echivalati ca ordine de precadere cu ambasadorii;

5.2 STRUCTURA MISIUNII DIPLOMATICE

Misiunea diplomatică cuprinde diferite secţii sau birouri care corespund unei anumite specializări a diplomaţilor. Birourile specializate se pot bucura chiar de o anumită autonomie.

Structura unei misiuni diplomatice este determinată de legislaţia statului acreditant dar, de regulă, statele fixează birouri pentru misiunile lor, conform unei practici existente. În România structura misiunii diplomatice este stabilită prin regulamente aprobate de ministrul afacerilor externe.

În principiu, structura unei misiuni diplomatice este următoarea:

Cancelaria care este organul principal al misiunii. La cancelarie se primesc, se

elaborează şi se trimit actele care sunt de competenţa şefului misiunii. La ambasade cancelaria este condusa de un consilier iar la legatii de primul secretar;

Biroul ataşatului apararii, militar, aero si naval care abordeaza si raspunde de relaţiile militare si politico-militare între statul acreditat şi cel acreditar;

Secţia Economică care se ocupă cu relaţiile economice între statul acreditat şi statul acreditar;

Biroul ataşatului cultural responsabil de promovarea valorilor sociale şi culturale ale statului acreditat în statul acreditar;

Biroul de presa care reprezintă sursa de informare din mass-media pentru misiunea diplomatică şi pentru statul acreditat;

care reprezinta diferite institutii ale statului acreditat (servicii

de infrmatii, ministerul afacerilor interne, etc.);

Birouri specializate

Misiunea diplomatică este deservită de diplomaţi. Convenţia de la Viena asupra codificării relaţiilor diplomatice adoptată în anul 1961 (Anexa 3, Anexa 4) clasifică personalul unei misiuni diplomatice în trei categorii: personalul diplomatic; personalul administrativ şi tehnic; personalul de serviciu.

Personalul diplomatic se compune din agentii diplomatici ai misiunii, denumiţi mai simplu: diplomati. Din categoria personalului diplomatic al misiunii fac parte: şeful misiunii diplomatice; ministrii consilieri; consilierii diplomatici; secretarii; ataşaţii.

Ierarhia rangurilor diplomatice este, de regulă, următoarea: şeful de misiune; ministrii consilieri; ataşatul apărării, militar, aero şi naval; consilierii; primul secretar; secretarul doi; secretarul trei; ataşatul diplomatic. Trebuie să facem distincţie între ataşatul apărării, militar, aero si naval şi ataşatul diplomatic, în sensul că acesta din urmă reprezintă cel mai mic rang diplomatic.

5.3 ATAŞATUL APĂRĂRII, MILITAR, AERO ŞI NAVAL

Atasatul apararii, militar, aero si naval face parte din forţele armate ale statului acreditat dar este subordonat administrativ şefului misiunii diplomatice. Din punct de vedere al activitatii sale profesionale, atasatul apararii se subordoneaza Ministerului Apararii Nationale.

El este principalul consilier pe probleme de aparare al ambasadorului si are obligatia de a-l informa pe acesta oportun si permanent asupra problemelor de interes politico-militar si militar din statul de acreditare.

Are misiunea de a asigura permanent legatura intre ministrul Apararii Nationale si Seful Statului Major General cu ambasadorul. Atasatul apararii, militar, aero si naval participa la toate activitatiile ambasadei.

Spre deosebire de ceilalţi agenţi diplomatici care activează în cadrul misiunii, ataşatul apărării poate comunica direct cu Ministerul Apărării Naţionale, dacă informaţiile transmise au caracter de secret militar.

Denumirea de atasat al apararii, militar, aero si naval este data pentru a sublinia faptul ca acesta reprezinta structura politico-militara si militara a armatei statului careia ii apartine si il reprezinta pe ministrul Apararii Nationale si pe Seful Statului Major General. Atasatul militar reprezinta Trupele de Uscat si pe Seful Statului Major al Trupelor de Uscat. Atasatul aero reprezinta Fortele Aeriene Militare si pe Seful de Stat Major al Fortelor Aeriene Militare. Atasatul naval reprezinta Fortele Marinei Militare si pe Seful Statului Major General al Fortelor Maritime Militare.

Unele state au un singur ofiter in persoana atasatului apararii, militar, aero si naval pe cand alte state pot avea cate un ofiter pentru fiecare din aceste categorii. Atasatii apararii, militari, aero si navali sunt numai militari activi. In cazul in care statul acreditant are relatii de cooperare deosebite in domeniul industriei de aparare, in cadrul biroului atasatului apararii poate sa existe si atasat pentru achizitii si procurare de echipamente militare. Exista situatii in care un stat care nu are, de exemplu, Marina Militara dar poate sa acrediteze un atasat naval intr-o alta tara. Poate fi luat ca exemplu cazul Elvetiei care are la Washington acreditat un atasat naval. Elvetia are cu SUA un program extins legat de avionul F-18. Intrucat in SUA acest avion apartine Fortelor Navale, pentru derularea programului, Elvetia a acreditat la Washington un atasat naval.

Atasatul apararii, militar, aero si naval este singurul diplomat in afara ambasadorului pentru care se solicita agrementul in vederea acreditarii. In cazul in care la solicitarea de agrement statul acreditar raspunde negativ, acesta nu are obligatia sa justifice masura luata.

In general, statele deschid birouri al atasatilor apararii, militari, aero si navali in statele cu care dezvolta sau intentioneaza sa dezvolte relatii militare.

Misiunile atasatului apararii, militar, aero si naval al Romaniei sunt:

1.

Reprezentarea diplomatica a Ministerului Apararii Nationale si a Armatei Romaniei fata

de autoritatile militare si civile, corpul diplomatic militar si populatia din tara de acreditare. Pentru indeplinirea acestei misiuni atasatul apararii, militar, aero si naval:

desfasoara intreaga activitate de reprezentare diplomatica in scopul popularizarii in strainatate a Romaniei, a istoriei patriei si a poporului roman, valorile culturale nationale, a armatei romane;

reprezinta cu competenta si demnitate armata romana, manifestand in toate ocaziile o inalta tinuta morala, prestanta, orientare si tact in comportament;

ia masuri pentru organizarea si desfasurarea in conditii optime a activitatiilor de

popularizare si promovare a imaginii si realizarilor poporului roman si armatei romane;

organizeaza si desfasoarea activitati legate de ziua Armatei Romane in tara de

acreditare si acorda sprijin sefului misiunii diplomatice in vederea sarbatoriii Zilei Nationale;

promovarea si dezvoltarea relatiilor militare bilaterale;

cunoaste si face cunoscuta politica de aparare a Romaniei, in special in ceea ce

privesc misiunile principale ale fortelor armate, a modificarilor survenite in procesul de reforma a armatei, restructurarea si adaptarea la cerintele si standardele NATO si informeaza despre operatiile si angajamentele Fortelor Armate Romane;

are permanent in atentie dezvoltarea relatiilor militare dintre Romania si tara de

acreditare, in contextul general al relatiilor bilaterale de aparare, pe baza de reciprocitate. Acestea se desfasoara pe baza planului de relatii internationale elaborat

de Departamentul pentru Politica de Aparare din cadrul Ministerului Apararii Nationale;

urmareste, sesizeaza, stimuleaza si raporteaza toate initiativele si sugestiile

autoritatiilor locale privind schimbul de vizite si de alte activitati in planul relatiilor militare

si politico-militare bilaterale, prezentand propuneri concrete pentru dezvoltarea relatiilor militare dintre cele doua state;

organizeaza personal, impreuna cu institutiile abilitate, vizitele ministrului Apararii

Nationale, ale Sefului Statului Major General, ale sefilor categoriilor de forte armate si

ale altor delegatii romane in tara de acreditare;

sprijina si participa la organizarea si desfasurarea in tara de acreditare a vizitelor Presedintelui Romaniei si a Primului Ministru al Romaniei;

respecta in mod riguros mandatul incredintat si evita orice comentarii, aprecieri sau

actiuni care ar fi de natura sa duca la situatii de criza in relatiile dintre statul sau armata romana si institutiile similare din statul de acreditare, respectand legislatia interna a

acesteia si statutul corpului diplomatic si al atasatilor militari. Nu va face niciodata abuz de imunitatea sa diplomatica dar va uza de aceasta in toate situatiile in care apare o asemenea necesitate;

intretine relatii constructive cu ansamblul atasatiilor apararii acreditati in tara respectiva;

2. Promovarea intereselor industriei romane de aparare:

actioneaza pentru intarirea colaborarii dintre cele doua tari in domeniul industriei de

aparare si al cercetarii tehnico-stiintifice in domeniul militar, urmarind dezvoltarea programelor bilaterale ce asigura solutii pentru realizarea compatibilitatii tehnice militare romanesti cu standardele NATO;

se informeaza, pe cai legale, asupra nevoilor fortelor armate ale tarii de acreditare,

programelor de dotare si de achizitii in vederea gasirii oportune a cailor de colaborare si gasirii unor posibilitatii contractuale intre industria de aparare din Romania si institutiile abilitate din statul de acreditare;

informeaza asupra unor posibile exporturi ilegale de armamente si tehnologii catre

state supuse embargourilor ca si asupra unor falsi utilizatori finali;

raspunde oportun solicitarilor Departamentului pentru Armamente al Ministerului

Apararii Nationale ca ale Ministerului Industriilor privind promovarea si derularea activitatilor de colaborare si comert in domeniul militar sau sprijina vizitele ce se efectueaza in tara respectiva pe aceasta linie;

informeaza oportun despre organizarea unor saloane, expozitii si alte activitati

specifice de promovare si prezentare a produselor industriilor de aparare in tara de acreditare, propune si organizeaza participarea autoritatiilor militare romane la aceste manifestari;

3. Culegerea, exploatarea, analiza si transmiterea de informatii

Se face numai in conformitate cu Conventia de la Viena incheiata pe 18 aprilie 1961 (Anexa 4) si care, referitor la functiunile misiunilor diplomatice, la art.3 aliniatul d prevede ca diplomatul are dreptul de „a se informa prin toate mijloacele licite despre conditiile si evolutia evenimentelor din statul acreditar si a raporta cu privire la acestea statului acreditant”.

Atasatul apararii, militar, aero si naval:

culege informatii, pe cai legale, din surse cat mai diversificate (mass media, discutii

purtate cu diversi reprezentanti ai unor institutii guvernamentale, participarea la conferinte, sesiuni stiintifice, adunari ale organelor legislative ale statului in care se dezbat probleme de interes, corpul atasatilor militari, etc.) in special despre aspecte politico-militare sau militare, stari conflictuale sau de tensiune care, intr-o forma sau alta, ar putea afecta interesele, stabilitatea, integritatea si securitatea nationala a Romaniei;

culege informatii care sa permita fortelor militare ale Romaniei sa desfasoare actiuni pe teritorii straine in cadrul unor operatii aliate si/sau in cadrul unor coalitii;

obtine informatii cu privire la amenintarile asimetrice, mai ales cele apartinand terorismului international;

analizeaza informatiile culese, retine opiniile, interpretarile si concluziile privind

evolutiile probabile ale evenimentelor, isi prezinta propriul punct de vedere cu privire la

acestea raportand oportun Ministerului Apararii Nationale;

4. Consilierea ambasadorului in chestiuni legate de aparare:

il informeaza permanent pe ambasador cu privire la evolutia relatiilor politico-

militare si militare bilaterale ca si a vizitelor personalitatiilor politico-militare si militare in tara de acreditare si ii solicita participarea la intalnirile politico-militare la nivel inalt;

raspunde la solicitarile de informatii din partea ambasadorului referitor la problemele

de aparare a Romaniei si a tarii de acreditare (strategie, doctrina, structura, personal,

inzestrare, participare cu forte la misiuni internationale, etc.);

se consulta cu seful misiunii in toate situatiile care se refera la cadrul general al

politicii si relatiilor de colaborare cu tara de acreditare, in caz de criza sau in situatii deosebite;

se incadreaza in ordinea interioara stabilita de seful misiunii si participa la

activitatiile ce se desfasoara in cadrul misiunii (serviciu de zi, insotire curieri diplomatici, actiuni obstesti, etc.) conform instructiunilor Ministerului Afacerilor Externe pe aceasta

linie, fara a se implica in activitati care tin de competenta altor compartimente din cadrul misiunii diplomatice;

5.4 ROLUL ATAŞATULUI APĂRĂRII ÎN SITUAŢIA STĂRII DE BELIGERANŢĂ

Toate misiunile prezentate mai sus se refera la starea de pace intre cele doua state.

Inceperea războiului pune capăt acestor relaţii, instituind în locul stării de pace starea de beligeranţă, guvernată de normele dreptului internaţional umanitar.

Diversificarea relaţiilor politico-economice dintre state a dus la nevoia instituirii unei avertizări prealabile a trecerii de la starea de pace la cea de război. În cadrul Conferinţei de pace de la Haga din 1907, la propunerea Franţei a fost adoptată Convenţia a III-a, intitulată „Conventia privind inceperea ostilitatiilor” care s-a impus drept normă juridică internaţională.

Conform acestei Convenţii, avertizarea, care trebuie să fie prealabilă şi neechivocă, se prezintă ca o comunicare a unui stat către altul conform căreia starea de pace dintre ele a încetat, fiind înlocuită de starea de război.

Avertizarea părţilor beligerante se face prin două modalităţi: declaraţia de război motivată sau printr-un ultimatum cu declaraţie de război condiţionată. După cum reiese şi din denumirea acestor două avertizări prealabile, declaratia de razboi produce efecte imediate între părţile beligerante în timp ce ultimatumul semnifică un preaviz pentru începerea ostilităţilor.

În acest sens, ataşatul apărării, militar, aero si naval în conformitate cu împuternicirile sale, joacă rolul principal în transmiterea sau primirea informărilor privind avertizarea instituirii stării de beligeranţă.

Ataşatul apărării, militar aero şi naval se poate afla în două ipostaze: ca făcând parte dintr-unul dintre statele aflate în stare de beligeranţă sau ale unui stat terţ, neutru.

În prima ipostază, starea de beligeranţă presupune ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare dintre cele două sau mai multe părţi. Ruperea relaţiilor diplomatice nu este impusă de o normă de drept pozitiv, însă este o consecinţă logică a stării de beligeranţă, deoarece funcţiunile misiunilor diplomatice sunt lipsite de obiect.(7)

În acest caz, ruperea relaţiilor diplomatice presupune retragerea simultană a agenţilor diplomatici şi consulari. Articolul 44 din Convenţia de la Viena (Anexa 4) cu privire la codificarea relaţiile diplomatice dispune următoarele: „statul acreditar trebuie, chiar în cazul unui conflict armat să acorde înlesniri pentru a permite persoanelor care beneficiază de privilegii şi imunităţi cât şi membrii familiilor acestora, să părăsească teritoriul său în condiţii de maximă siguranţă”. Starea de beligeranţă fiind instituită, ataşatul apărării are obligaţia, în cadrul misiunii diplomatice, să organizeze părăsirea misiunii, punerea la adăpost a valorilor acesteia şi organizarea transportului peronalului diplomatic de la misiune până pe teritoriul naţional sau teritoriul unui stat care nu participă în mod direct la conflict.

Totuşi, instituirea stării de beligeranţă nu presupune in mod obligatoriu ruperea relaţiilor diplomatice. Dacă misiunile diplomatice ale statelor aflate în stare de război nu au fost retrase, acestea s-ar putea constitui ca autoritate care ar putea purta negocieri în folosul terminării mai grabnice a conflictului armat. Negocierile pe linie militară se poartă de către guvernele ţărilor aflate în conflict prin intermediul agenţilor diplomatici, respectiv si al ataşaţilor apărării, militari, aero si navali din statele respective.

Dacă ataşatul apărării, militar, aero şi naval face parte dintr-un stat terţ, neimplicat în mod activ în desfăşurarea conflictului armat, el poate fi desemnat de către misiunea diplomatică aparţinând unui stat aflat în stare de război şi care şi-a retras diplomaţii de pe teritoriul ţării respective, ca ocrotitor al intereselor acestuia în faţa statului acreditar.

Această normă juridică de drept internaţional a fost translatată din dreptul diplomatic în dreptul internaţional umanitar, „Instituţia protecţiei de către terţi” fiind consacrată în toate cele patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949, în Convenţia asupra protecţiei bunurilor culturale în caz de conflict armat din 14 mai 1954 precum şi în Protocolul I din 08 iunie 1977.

Statele care îndeplinesc funcţii de protecţie sunt denumite oficial „Puteri protectoare„. Puterile Protectoare trebuie desemnate imediat la începutul conflictului de către o parte la conflict şi trebuie acceptate de către partea adversă.

Puterea protectoare îşi va îndeplini sarcinile încredinţate prin Convenţii, prin personalul diplomatic aflat în statul acreditar, respectiv prin ataşatul apărării, militar aero şi naval. În acest scop, statul acreditar are obligaţia de a le asigura accesul şi facilităţile la organe şi agenţi guvernamentali.

În afara sarcinilor pe care şi le asumă în baza Convenţiei de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic din anul 1961 (Anexa 2, Anexa Puterii Protectoare), prin biroul ataşatului apărării militar, aero şi naval îi revin, potrivit convenţiilor internaţionale umanitare, următoarele îndatoriri:

dreptului internaţional umanitar în

să-şi dea concursul la aplicarea normelor

desfăşurarea operaţiunilor militare şi să controleze modul de respectare a acestora;

să viziteze şi să controleze lagărele de prizonieri de război şi de internaţi civili,

pentru a verifica condiţiile de viaţă, de aprovizionare şi de sănătate şi a asigura libera comunicare a acestora cu familiile şi rudele acostora;

să controleze, iar după caz, să întreprindă demersuri în caz de internare de

persoane civile străine şi de urmăriri penale împotriva prizonierilor de război şi persoanelor civile străine;

să verifice condiţiile de aprovizionare în teritoriul ocupat;

să efectueze anchete în caz de violare a protecţiei bunurilor culturale;(7)

66

LLIIMMBBAAJJUULL DDIIPPLLOOMMAATTIICC

Limbajul diplomatic este o componenta esentiala a stilului diplomatic. Limbajul sau vocabularul diplomatic trebuie sa fie cat se poate de clar si de concis. Diplomatul militar are, din acest punct de vedere un mare avantaj. Data fiind educatia militara, in termeni generali identica in toate tarile lumii, diplomatul militar, adresandu-se, in general tot unor militari sau unor civili adaptati la mediul militar poate sa se adreseze in termeni politicosi dar mult mai directi decat un diplomat de cariera. Si unul si altul insa trebuie sa fie clari si fara echivoc in mesajul pe care-l transmit. Metternich era un sustinator inversunat al claritatii in limbaj: „Eu caut inainte de toate, claritatea in expresie, gandul just si adevarat, expus cu calm si fara patima. Orice exces in exprimare este daunator; de aceea fug de superlative, pe care le urasc; orice superlativ este o

eroare, el falsifica fraza. Inlatur, de asemenea din stilul meu, intorsaturile de fraza inflorite

Pana la mijlocul secolului al XVIII-lea limba folosita in diplomatie era limba latina folosita atat in convorbiri cat si in corespondenta diplomatica. Dupa aceea, pana la Conferinta de la Paris din 1918-1919 limba franceza a fost unica limba folosita in diplomatie. De la aceasta conferinta, limba engleza a capatat o pozitie egala cu limba franceza.

Prin statutul lor organizatiile internationale pot stabili si alte limbi oficiale diplomatice. Limbile oficiale la ONU, de exemplu, sunt: limba franceza, engleza, rusa, chineza si spaniola. Limbile oficiale la Uniunea Europeana sunt: limba franceza, italiana, olandeza si germana.

(7)

6.1 DEMERSURILE DIPLOMATICE

Comunicarea dintre statul acreditat si statul acreditar se efectueaza prin demersuri diplomatice intreprinse de catre misiunea diplomatica din statul acreditar.

Demersurile diplomatice pot fi orale sau scrise.

In categoria demersurilor diplomatice orale intra:

COMUNICAREA, care este o simpla informare a statului acreditar referitor la o anumita problema;

DECLARATIA reprezinta modalitatea prin care statul acreditat isi exprima, prin

intermediul misiunii diplomatice, pozitia referitor la un anumit aspect din situatia

internationala sau din relatiile bilaterale intre cele doua state;

NOTIFICAREA reprezinta o escaladare a importantei demersului prin care statul

acreditar este pus in garda referitor la o anumita stare de lucruri pe cale sa creeze tensiuni in relatiile bilaterale sau referitor la un anumit aspect al situatiei internationale;

REPREZENTAREA este un demers oral de gravitate mai mare deoarece contine

aprecieri ale statului acreditat fata de o anumita comportare a statului acreditar;(7)

Demersurile scrise se materializeaza prin trimiterea de note diplomatice catre institutii ale statului acreditar sau din partea statului acreditar catre misiunea diplomatica. Aceste note sunt comunicari oficiale dintre institutiile abilitate dintre cele doua state care cuprind exprimarea unei vointe unilaterale. Misiunea unui stat poate genera si transmite astfel de note fara aprobarea expresa a propriului minister dar este obligatoriu ca sensul acestora sa se inscrie pe linia politicii externe elaborate de statul reprezentat.

In categoria notelor diplomatice intra:

NOTA VERBALA, care este o comunicare scrisa ce se transmite intre misiunea

diplomatica si Ministerul de Externe al statului acreditar sau intre acesta din urma si misiunea diplomatica, in urma unor intrevederi si discutii care au avut loc cu scopul de a concretiza in scris rezultatul discutiilor. De asemenea nota verbala poate continua o informare scrisa a unei parti catre cealalta referitor la o anumita stare de lucruri care nu reprezinta un aspect prea important dar care poate avea o evolutie viitoare. In acest sens este bine ca situatia prezenta sa fie consemnata in scris. Nota verbala se redacteaza la persoana a treia, nu se semneaza si intotdeauna se incheie cu formule consacrate de curtoazie specifice limbii in care a fost elaborata. Prin nota verbala se comunica Ministerului de Externe al statului acreditar sosirea la post a diplomatiilor din ambasada, cu exceptia ambasadorului si a atasatului apararii, militar, aero si naval pentru care se solicita in prealabil agrementul;

NOTA SEMNATA este un demers diplomatic scris cu o greutate mai mare decat nota verbala. Ea este semnata de catre ministrul de externe atunci cand este adresata catre ambasador si de catre ambasador atunci cand este adresata ministrului de externe al statului acreditar. Formula de adresare este „ Domnule Ambasador” respectiv „ Domnule ministru” si intotdeauna se termina cu o formula de politete de genul „ va rog sa primiti, domnule ministru/ambasador, asigurarea inaltei mele consideratii” sau folosesc aceasta oportunitate pentru a va asigura, domnule ministru/ambasador de intreaga mea consideratie”. etc.;

NOTA COLECTIVA are forma notei semnate si reprezinta demersul prin care mai multe state isi exprima un punct de vedere comun referitor la o anumita problema. Ea este semnata de ambasadorii statelor respective si se adreseaza ministrului de externe al statului de acreditare;

SCRISOAREA PERSONALA este un document oficial cu tenta mai mult personala,

amicala si se schimba intre ministrul de externe al statului de acreditare si ambasador sau invers. Acest tip de demers diplomatic nu exprima neaparat punctul de vedere al statelor respective. In ultima perioada de timp acest mod de comunicare s-a extins foarte mult chiar si intre alte personalitati oficiale dintre doua state. Scrisorile personale se schimba acum si intre ministrii apararii sau intre alte personalitati din conducerea ministerelor;

AIDE-MEMOIRE-ul se intocmeste inainte sau dupa desfasurarea unor negocieri si el

reprezinta punctul de vedere al statului care il redacteaza referitor la convorbirile care

au avut loc sau care urmeaza sa aiba loc. Este elaborat de ambasada, se adreseaza ministrului de externe al statului acreditar, are caracter oficial, nu se semneaza si nu contine fraze de curtoazie;

MEMORANDUMUL poate succede sau nu un aide-memoire. El reprezinta politica

statului care-l trimite referitor la un anumit aspect. Continutul sau este mult mai complet

decat al altor demersuri scrise facand si istoricul evenimentelor sau faptelor inainte de a prezenta problema principala. Uneori memorandum-ul se transmite si catre state terte pentru a le prezenta motivatia unor solicitari, pretentii sau pozitii. Memorandum-ul poate fi transmis nu numai de catre ambasade, dar si de catre delegatii prezente la conferinte internationale. Memorandum-ul este un act oficial, nu se semneaza si nu contine fraza de curtoazie;

SCHIMBUL DE NOTE are de obicei loc la sfarsitul unor negocieri sau convorbiri cand

acestea s-au finalizat cu succes, de obicei prin semnarea unui acord sau tratat. Se face

schimb de note verbale in cazul unor evenimente de mai mica importanta (punerea de acord cu privire la un incident minor, stabilirea unui program de dezvoltare sectoriala etc) sau note semnate in cazul unui eveniment mai important, cum ar fi, de exemplu, incheierea unui acord;

ULTIMATUMUL este demersul diplomatic cel mai grav prin care un stat isi exprima fata de celalalt pozitia sa ultima si irevocabila;(7)

Toate demersurile orale sau scrise mentionate reprezinta, in general relatia dintre cele

doua ministere de externe, formalizata prin relatia dintre cele doua ambasade. In ultimii ani, avand in vedere rolul din ce in ce mai important al diplomatiei apararii, sunt tot mai frecvente demersurile diplomatice si intre ministerele apararii dintre cele doua tari, formalizate prin relatia atasatilor apararii, militari, aero si navali din cele doua tari cu ministrele apararii. Chiar daca demersul este efectuat de catre atasatul apararii, militar, aero si naval, ambasadorul trebuie intotdeauna informat asupra continutului acestuia ca si asupra urmarilor sale. In general aceste demersuri nu depasesc insa stadiul demersurilor verbale iar din categoria demersurilor scrise stadiul transmiterii de note verbale.

Anexa 2 prezinta o sinteza a unui mic dictionar de termeni diplomatici asa cum este el prezentat de Mircea Malita in lucrarea sa Diplomatia (7).

77

NNEEGGOOCCIIEERRIILLEE DDIIPPLLOOMMAATTIICCEE

Toate statele lumii isi conduc politica externa in functie de interesele nationale. Multe state, in strategia nationala, prevad ca obiectiv major al acesteia” realizarea intereselor nationale”. In relatiile dintre doua state ca subiecte internationale, egale in drepturi, suverane si independente este posibil ca interesele sa difere. Interesele a doua state referitor la o anumita problema pot fi: comune, convergente, divergente sau antagoniste. De obicei interesele antagoniste dintre state apar in situatiile in care unul si acelasi bun (teritorii, drepturi economice etc) devin subiect de disputa intre doua sau mai multe state. De asemenea interesele antagoniste apar atunci cand statele nu-si respecta obligatiile asumate prin acorduri sau tratate invocand anumite pretexte care intotdeauna au o baza legala.

In astfel de situatii in conformitate cu art.33 din Carta Natiunilor Unite statele ar trebui sa se aseze la masa negocierilor. Art. 33 prevede: ”Partile, la orice disputa a carei continuare este in masura sa puna in primejdie mentinerea pacii si securitatii internationale sunt obligate, inainte de toate, sa caute o solutie prin negocieri, ancheta, meditatie, conciliere, arbitraj, aranjament sau pe cale judiciara, sa recurga la agentiile sau acordurile regionale sau la alte mijloace pasnice, la alegerea lor”.

Pentru inceperea negocierilor este necesar indeplinirea unor conditii initiale:

asumarea de ambele parti a unui angajament initial referitor la disponibilitatea de a negocia;

stabilirea mijloacelor de comunicare;

acceptarea faptului ca desi s-a stabilit un angajament, nivelul de disponibilitate

pentru indeplinirea sa este diferit intre cele doua sau mai multe parti. De exemplu:

capacitatea unei guvernari democratice de a se opune opiniei publice este diferita de capacitatea unei guvernari totalitare, care practic nu tine cont de opinia publica;

acceptarea riscului ca una din parti sa se situeze pe o pozitie neabatuta care sa

depaseasca posibilitatea celeilalte parti de a face compromisuri ajungandu-se astfel la o situatie de impas sau de esec la negocierilor;

acceptarea unei durate lungi a procesului de negociere. Uneori una din parti are interesul de a prelungi aceasta durata;

Negocierile pot fi precedate de o serie de contacte cu caracter mai putin formal care urmareasc punerea de acord a anumitor aspecte atat prin contacte directe intre diplomati cat si prin alte mijloace cum ar fi transmiterea unor semnale cu privire la intelegerea sau nu a mesajelor transmise pe alte cai. Nu de putine ori anumite asperitati in relatiile dintre state se niveleaza prin aceste contacte nemaifiind nevoie sa se ajunga la faza negocierilor formale. In situatile in care apar neintelegeri ale unor anumite decizii ale guvernelor unor state, utilizarea acestor canale diplomatice numai aparent informale dar cu ridicat grad de coordonare a mesajelor pot sa previna negocierile formale. Aceste mesaje se analizeaza si se interpreteaza de catre analistii Ministerelor de Externe iar raspunsurile vin, de obicei pe aceleasi cai sau pe altele. In aceste discutii este esentiala credibilitatea unui anumit diplomat in tara in care acesta este acreditat. In cazul in care un atasat al apararii, de exemplu, are un nivel ridicat de credibilitate in statul in care este acreditat, el este cel care primeste raspunsul la mesajele transmise. In caz contrar raspunsul este transmis pe alte cai.

Modalitatea de a transmite sau de a primi mesaje poate sa vina si pe cai indirecte. Sa presupunem de exemplu, ca o anumita personalitate politica dintr-un stat A, intr-o declaratie publica a facut o mentiune cu referire la un alt stat B care a putut fi interpretata ca

dezavantajand interesele acelui stat. Fara aparenta legatura cu aceasta cele doua state purtau tratative de cooperare intr-un alt domeniu. La un moment dat aceste tratative incep sa treneze desi ele aveau un curs rapid ascendent. Din analiza facuta de institutiile abilitate din statul A se ajunge la concluzia ca acea declaratie a fost gresit interpretata si ea a generat reactia mentionata. In acest caz se poate proceda in doua moduri. Aceeasi personalitate politica din statul A poate, cu ocazia unei alte aparitii publice sa dea o declaratie care sa lamureasca situatia creata fara a se referi in mod explicit la faptul ca a fost gresit perceputa. O alta modalitate este ca un diplomat al statului A sa aiba discutii la institutiile abilitate din statul B in care sa lamureasca situatia creata.

In fazele ce preced negocierile pot avea loc conversatii, discutii, schimburi de puncte de vedere, convorbiri.

CONVERSATIILE au loc permanent intre diplomati. Acestea nu au o anumita ordine de zi dar ele urmaresc obtinerea de informatii sau clarificarea, de ambele parti, a anumitor aspecte legate de statele pe care le reprezinta sau referitor la statul de acreditare. Pentru diplomatul militar, in cadrul conversatiilor care pot avea loc ad-hoc un aspect important il reprezinta gradul. Unui adjunct al atasatului apararii cu gradul de maior ii va fi destul de dificil sa abordeze intr-o conversatie un general cu prilejul unei activitati sociale. Este dificil, dar nu imposibil. Pentru aceasta este deosebit de important ca diplomatul miliar sa cunosca pozitia acelui general, problemele care-l preocupa la momentul respectiv in cadrul misiunii pe care o are de indeplinit, situatia sa familiara, etc. Cunoscand aceste aspecte va trebui ca in primele 15-20 de secunde ale conversatiei sa-i spuna cateva cuvinte care stie ca fac parte din sfera sa de preocupari si care-l intereseaza. In felul acesta reuseste sa-i capteze atentia si de aici conversatia va capata un sens favorabil. Diplomatul militar nu trebuie sa faca o demostratie de forta in a-i arata personalitatii militare cate cunoaste despre el intrucat aceasta va duce, cu certitudine la efectul invers si nu este exclus ca, in viitor acel diplomat sa fie izolat, statul de acreditare nemaiacordandu-i deschiderile normale.

DISCUTIILE au un caracter organizat avand o tema fixata. Este bine ca in aceasta situatie diplomatul sa-si stabileasca o anumita tactica de abordare a subiectului de interes. Neavand un caracter ad-hoc discutiile se tin intr-un cadru organizat la o institutie abilitata. Nu este obligatoriu ca la discutii sa participe un numar egal de persoane de o parte sau de cealalta. In cazul discutiilor se pot lua notite sau se pot face stenograme. Ambele parti au datoria de a raporta ulterior rezultatul discutiilor conducerilor institutiilor carora le apartin.

SCHIMBURILE DE PUNCTE DE VEDERE sunt o forma curenta de informare reciproca in care partile isi expun punctele de vedere oficiale referitoare la problema aflata in dezbatere. Aceste puncte de vedere pot sa fie diferite. A insista in impunerea unui punct de vedere personal sau al statului pe care-l reprezinta inseamna o lipsa de abilitate a diplomatului care duce, in cel mai buna caz, la intreruperea dialogului. Exprimarea unui punct de vedere diferit se face o singura data fara a-l contrazice pe partenerul de discutie ci prin a-i demonta argumentele cu propriile argumente. In cazul in care nu exista argumente, problema se lasa neclarificata asteptand o noua discutie

CONVORBIRILE au o forma mult mai oficiala. Ele se poarta de obicei intre delegatii oficiale si nu numai intre diplomati. Convorbirile au o ordine de zi si ele sunt pregatite din timp pe baza discutiilor prealabile. Convorbirile nu isi propun in mod deosebit gasirea unei solutii dar ele sunt cele care decid trecerea sau nu la negocieri oficiale si stabilesc in acelasi timp termenii in care se vor purta negocierile.

Spre deosebire de alte activitati diplomatice descrise mai sus negocierile au un caracter strict oficial. Au existat discutii referitoare la folosirea termenilor de negocieri diplomatice si de tratative diplomatice. Desi termenul de „negociere” pare a fi de natura comerciala, el s-a extins tot mai mult gasindu-si mai multe corespondente in limbiile de circulatie internationala. Nuanta termenului de tratative pare a avea mai multe conotatii practice cu valoare mai ingusta decat negocierile.

NEGOCIERILE pot avea atat componente politice cat si juridice. De obicei ele sunt initiate din considerente politice iar pe parcursul lor sunt abordate si aspectele juridice. De multe ori aspectele juridice sunt folosite cu interese politice ele ducand la amanarea sau char sistarea

negocierilor pana la clarificarea aspectelor juridice. Exploatarea si capitalizarea rezultatelor are caracter profund politic.

Mircea Malita (7) da negocierilor urmatoarea definitie „Negocierile sunt procese competitive desfasurate in cadrul unor convorbiri pasnice de catre una sau mai multe parti, ce accepta sa urmareasca impreuna realizarea in mod optim si sigur a unor obiective, fixate in cuprinsul unei solutii explicite, agreata in comun”.

Negocierile sunt precedate de un anevoios proces care depinde de natura relatiilor prealabile dintre parti, istoricul acestor relatii si motivul pentru care partile se aseaza la masa negocierilor. Insasi disponibilitatea partilor de a se aseza la masa negocierilor reprezinta un succes. Aceasta reprezinta faptul ca cele doua parti au ajuns la concluzia ca au subiecte comune de discutie iar confruntarea armata nu este unica solutie de rezolvare a diferendelor. De exemplu: asezarea la masa negocierilor dupa 5 ani de la incetarea confruntarilor militare, a reprezentantilor kosovari cu cei ai sarbilor a constituit un mare succes. Desi intalnirea de la