Universitatea de Medicina si Farmacie Carol Davila, Bucuresti

Facultatea de Medicina Generala

MEDICINA GENERALA, Anul VI

RECUPERARE MEDICALA
PROGRAMA ANALITICA A CURSULUI SI LUCRARILOR PRACTICE
1 semestru (8 cursuri=16 ore; 8 lucrari practice=16 ore)

Georgiana-Ozana Tache
Medic primar Balneofizioterapie si Recuperare Medicala
Sef lucrari univ. U.M.F.Carol Davila
Doctor in stiinte medicale

Bucuresti, 2013

CURSURI

1. Curs introductiv :

- Recuperarea Medicala Definitie, scop;

Recuperarea este o specialitate clinico-terapeutica ce presupune abord interdisciplinar, cu

specialitati precum ortopedia-traumatologia, neurologia, neurochirurgia, reumatologia, geriatria-
gerontologia, cardiologia si chirurghia cardiovasculara, pneumologia, medicina dentara,
medicina muncii si ergomonia locului de munca, urologia, chirurgia cardiotoracica, chirurgia
plastica si reparatorie, cu atentie deosebita acordata recuperarii mainii chirurgicale etc.
Recuperarea medicala presupune sinonime precum reabilitarea, reeducarea functionala sau
medicina fizica.
Recuperarea medicala se bazeaza in analizarea, interpretarea si obiectivarea rezultatelor sale, pe
valorile unor bilanturi functionale, date ale masuratorilor precum podometria, analiza mersului,
aprecierea si inregistrarea miscarior coloanei vertebrale, ale articulatiilor membrelor.
Cercetarile recente clinico-experimentale de fiziologie, neurofiziologie, fiziologie adaptativa,
confirma mecanismele de actiune ale tehnicilor si metodelor de recuperare medicala aplicate,
sustin efectele constatate si le obiectiveaza pe baza bilanturilor clinico-functionale efectuate, ale
caror date sunt consemnate spre a se putea compara rezultatele si a permite elaborarea unor
programe standardizate de recuperare functionala.
Recuperarea medicala are drept scop mentinerea sau intretinerea (scop profilactic) nivelului
functional actual, recastigarea capacitatii functionale pierduta sau instalata ca urmare a bolii sau
a unui traumatism, disfunctionalitate care poate merge de la incapacitate, infirmitate, pana la
handicap, scaderea gradului de dependenta sau cresterea gradului de independenta functionala
personala si raportata la mediu, combaterea factorilor agravanti, crearea unor programe
complexe de recuperare medicala, adecvate diferitelor tipuri de patologie, individualizate,
adaptate restantului functional si nivelului de asteptare a bonavului (scop terapeutic/curativ si de
recuperare medicala/functionala si reinsertie socio-profesionala si familiala).

- Clasificarea, dimensiunile si particularitatile specialitatii: de la profilaxie la recuperare;

In 1971 Academia Stiintelor Medicale definea recuperarea medicala drept un domeniu de
activitate complexa medicala, educationala, sociala si profesionala, prin care se urmareste
restabilirea cat mai deplina a capacitatii functionale pierdute de catre un individ, in urma unei
boli sau traumatism, precum si dezvoltarea unor mecanisme compensatorii, care sa-i asigure in
viitor posibiliatea de munca sau de auto-servire, respectiv o viata independenta economic si/sau
social.
Asistenta medicala profilactica este considerata medicina de prima linie sau medicina intai,
medicina terapeutica este considerata a fi linia a doua iar medicina de recuperare medicala sau de
reabilitare functionala este medicina de a treia linie sau medicina a treia.
Evolutia sau tendinta evolutiva a morbiditatii populationale globale actuale este dela patologia
acuta sau bolile acute catre patologia cronica, dela patologia degenerativa la cea traumatica, de la
conditionare si adaptare la conditiile de mediu, la instalarea unor sindroame de dezadaptare fata
de factorii sociali sau de mediu sau la aparitia sindroamelor de deconditionare fizica.
Populatia mondiala actuala se confrunta cu tendinta la imbatranire, cu cresterea frecventei de
aparitie a patologiei determinate de accidentele sportive, domestice/casnice sau de
circulatie/rutiere etc.
Se constata instalarea unei patologii cardiovasculare decompensate la varste tinere, dezvoltarea
unei categorii de patologie aflata in legatura cu stersul cotidian, aparitia unei disfunctionalitati
legate de lipsa de miscare, de sedentarism etc. In acest context se naste ideea profilaxiei instalarii
unei anumite patologii.

- Obiective si rezultate ale Recuperarii Medicale in conexiune cu patologia prezentata si in

relatie cu functiile si activitatile organismului;

Recuperarea medicala, prin ansamblul metodelor (metodologiei) si a modalitatilor (mijloacelor

sau tehnicilor) sale terapeutice, asigura reabilitarea fizica sau functionala a unei persoane, pe
cea psihica, asigurand si reinsertia socio-economica, vocational-profesionala, educationala,
recreationala cat si reintegrarea familiala a persoanei respective.
Recuperarea medicala se adreseaza atat aspectelor medicale individuale, urmarind cresterea la
maximum posibil a functiilor si activitatilor specifice ale aparatelor si organelor, cat si aspectelor
de reinsertie in raport cu societatea si mediul ambiental, asigurand cresterea calitatii vietii
persoanei, pierduta datorita bolii sau unui traumatism.
Obiectivul principal este acela de a creste independenta unei persoane in realizarea activitatilor
de autoingrijire, in activitatile sale de zi cu zi, profesionale-vocationale, casnice/domestice,
familiale, sociale, de agrement si petrecere a timpului liber sau recreationale. Secundar dar nu
mai putin important, este urmarita reinsertia complexa si redarea calitatii vietii asteptata de o
persoana.
Pentru atingerea acestor obiective complexe (independenta, reinsertie, cresterea calitatii vietii),
pe langa intretinerea sau cresterea gradului functional, determinat sau raportat la un anumit tip de
patologie, un aspect la fel de important este acela al dezvoltarii unor modalitati facilitatorii,
compensatorii, care tin de pacient (intrinseci) sau care depind de adaptarea mediului ambiental,
inconjurator, asa numitele mijloace extrinseci.
Pentru realizarea obiectivelor prezentate, recuperarea medicala presupune nu doar performanta
functionala pentru atingerea independentei individuale, nu doar reinsertie sau reintegrare socio-
profesionala si familiala ceea ce vor conduce implicit si la cresterea calitatii vietii pacientului,
recuperarea medicala presupune si creativitate in conceperea si adaptarea programului la
acoperirea tuturor cerintelor functionale si a necesitatilor fiziologice, la stimularea pacientului la
programul de pregatire activa, la implicarea motivata a membrilor familiei sau a persoanelor din
anturaj, la integrarea profesionala a intregii echipe de specialisti (medicul specialist de
recuperare medicala, specialistul in ortopedie-traumatologie, neurologul, neurochirurgul,
reumatologul, specialistul geriatrie-gerontologie, specialistul urolog, chirurgul specializat in
chirurgie plastica si reparatorie, specialistul in boli de nutritie, metabolism si diabet zaharat,
chirurgul cardiovascular sau specialistul cardiolog, specialistul in medicina muncii si ergonomia
locului de munca, specialistul psihiatru, dieteticianul, fiziokinetoterapeutul, kinetoterapeutul,
psihologul, logopedul, ergoterapeutul, specialistul in terapie ocupationala, osteopatul, asistentele
medicale de specialitate dar si cele sociale, specialistul in ortezare-protezare etc) care participa la
aplicarea programelor de recuperare medicala.
Programele de recuperare medicala se adreseaza
1. Afectiunile musculo-scheletale:
Boala artrozica sau reumatismul cronic degenerativ, precum: spondiloza cervicala,
spondilodiscartroza dorsolombara insotite sau nu de dureri sau spasme musculare (torticolis,
criza de lumbago), nevralgii sau neuropatii algice, algo-parestezice sau algo-paretice (nevralgie
Arnold, cervicalgii, nevralgie intercostala, lombosciatica), coxartroza, gonartroza, artroze ale
articulatiilor degetelor, mainilor si picioarelor, gleznelor, coatelor.
Reumatismul abarticular (periartroza/periartrita scapulohumerala sau cea coxofemurala)
sau suferinte ale partilor moi, precum muschii, bursele seroase, tendoanele, ligamentele,
capsulele, cartilajele sau meniscurile, in context reumatismal sau posttraumatic (rupturi,
intinderi, entorse, luxatii, chist sinovial, bursite, fibroze).
Complicatiile aparute dupa imobilizarea din diferite cauze (fracturi ale oaselor membrelor
tratate cu aparat gipsat, repaus prelungit la pat, utilizarea carjelor, cadrelor sau ortezelor la mers),
precum: deconditionarea la efort, redori articulare, hipotrofii musculare, pierderea coordonarii
mersului, osteoporoza de imobilizare.
Tulburarile sau distrofiile de crestere la copii, adolescenti si tineri, modificarile staturo-
posturale aparute la adulti, precum: scolioze, cifoze, cifo-scolioze, atitudini vicioase ale coloanei
vertebrale si centurilor. Modificari la nivelul soldului sau ale staticii piciorului la adulti si tineri
(picior plat, hallux valgus, deget in ciocan, tallus valgus congenital, displazii congenitale de
sold).
Diferitele grade de demineralizare osoasa (osteopenie, osteoporoza cu risc crescut de
fractura osoasa) de cauza locala sau generalizata.
Reumatismul cronic inflamator, inafara puseului evolutiv (reumatism articular acut,
poliartrita reumatoida, spondilita ankilozanta).
2. Recuperarea sindromului algo-disfunctional datorat leziunilor sportive.
3. Statusul post operator (dupa interventii ortopedico-chirurgicale pentru fracturi, proteze,
artroscopie, hernie de disc).
4. Suferintele neurologice:
Bolile neuromusculare (miopatii).
Suferinte dup leziuni la nivelul coloanei vertebrale.
Afectiuni ale nervilor periferici urmate de disfunctionalitati, inclusiv pareza sau paralizie.
Leziuni de plex (brahial, lombosacrat).
Status posttraumatism craniocerebral.
 Sechele dupa accidentul vascular cerebral.
5. Recuperarea deficitelor functionale congenitale (recuperare pediatrica)
6. Sindroamele dureroase acute, de diferite cauze, cat si cele cronice.
7. Disfunctionalitatile datorate cancerului operat, statusul post chirurgia oncologic a sanului,
program de drenaj venolimfatic a membrului superior.
8. Reconditionare cardiovasculara la efort (dupa infarct miocardic acut, by-pass coronarian,
insuficienta cardio-respiratorie), tulburarile de circulatie periferica la nivelul membrelor
(edeme venolimfatice, arteriopatie obliteranta, insuficienta venoasa cronica).
9. Disfunctiile sau sindromul algic la nivelul organelor abdomino-pelvine, fara indicatie
operatorie (sindromul colicativ, dischinetic, dismenoreea, anexita, colonul iritabil,
constipatia), sindromul aderential postoperator, statusul post cura chirurgicala.
10. Profilaxia si/sau terapia obezitatii, alaturi de sfatul nutritional si in contextul tratamentului
chirurgical sau nonchirurgical al siluetei.
11. Tratamente de biotroficitate tegumentara, de tonifiere musculara, de drenaj venolimfatic in
vederea curei de chirurgie estetica, a siluetei, de remodelare a sanilor si de stergere a
ridurilor.
12. Gimnastica gravidei, cat si kinetoterapia sau electrogimnastica hipotoniilor musculare
datorate sarcinii. Gimnastica perineala de refacere musculara dupa nastere sau dupa
interventiile de la nivelul perineului.
13. Leziuni dermatologice (cicatrici inestetice, cheloide, status postarsura cutanata)
14. Suferinte din sfera ORL, chirurgie bucomaxilofaciala sau stomatologie (rinite vasomotorii,
rinosinuzite, sinuzite, otita, extractii dentare, granuloame).
15. Cura stresului si a sindromului de oboseala cronica.
16. Patologia geriatrica

- Calitatea vietii si aspecte de etica medicala in recuperare;

Recuperarea medicala este o specialitate ce promoveza colaborarea multidisciplinara, are o

abordare complexa asupra unei persoane, de la atitudinea pasiva, la participare activa, de la
caracterul profilactic la cel curativ si de recuperare medicala, utilizeaza un limbaj comun,
international, pornind de la modul de apreciere a gradului de difunctionalitate, trecand prin
modalitatile de evaluare dinamica ale acestui grad de deficit functional instalat, criteriile de
apreciere fiind unitare, reproductibile si obiective, si ajungand pana la aplicarea unor programe
adaptate, complexe, interactive, uneori asistate de echipamente inteligente, care furnizeaza si un
raspuns de tip feed-back.
Persoana aflata in suferinta este in centru atentiei unei echipe complexe, eforturile sunt sustinute
de ambele parti, pacient-terapeut, programele de recuperare dureaza de la cateva saptamani pana
la cativa ani, uneori toata viata si se face referire al intretinerea functionala.
Toate eforturile complexe si de lunga durata prezentate sunt menite sa implineasca asteptarile
pacientului in ceea ce priveste nivelul performantelor functionale ale acestuia, in raport cu
propria persoana dar si cu mediul ambiental, cu referire la mediul social, profesional si familial.
Altfel spus, atingerea unui numit nivel al calitatii vietii pacientului.
Discretia personalului, seriozitatea cu care sunt aplicate programele de recuperare,
profesionalismul intregii echipe, interactionarea permanenta cu pacientul, participarea sa cat mai
activa, pertinenta la programele de recuperare functionala, respectul fata de persoana aflata in
suferinta, rabdarea, toate sunt calitati pe care fiecare membru la echipei trebuie sa le aiba
insusite.

- Prezent si perspectiva in Recuperarea Medicala: robotica, realitatea virtuala, cercetare;

Echipamentele care asista si promoveaza miscarea pornesc de la simplele orteze sau proteze
articulare, segmentare, de membru etc, implantate/interioare sau exterioare, detasabile si
adaptabile.
Performantele functionale se obtin si pe calea utilizarii senzorilor de miscare aplicati sub forma
de electrozi pe piele sau sub forma de incaltaminte sau textile inteligente tip camasa, pantalon,
manusa, soseta care contin inglobati, senzori de receptie a initierii miscarii sau de intentie
mentala a initierii miscarii, care transforma sau intensifica un stimul de intensitate scazuta.
Uneori miscarea poate fi initiata si doar de o grupa musculara aflata intr-un lant cinematic si
transformata in miscare performanta, cu scop bine definit, precum deplasarea/mersul,
prehensiunea.
Alteori, echipamentul insusi elibereaza stimuli exteriori corpului uman. In loc sa receptioneze o
miscare in intentie sau de intensitate scazuta si sa o intensifice, asa cum am prezentat inainte,
are loc o electrostimulare a substratului, utilizand echipamentele de electrostimulare a
musculaturii slabite de diferite cauze sau a musculaturii aflata in curs de reinervare. Prin
contractie musculara indusa se asigura fluxul sanguin corespunzator troficizarii substratului, cu
scopul de a promova miscarea si a asigura recuperarea functionala in timp mult mai scurt.
Pentru a obiectiva starea sistemului nervos, a conexiunii neuromusculare si a efectorului
muscular, se recomanda examenul electromiografic (EMG). Este o metoda de investigatie ce
inregistreaza contractiile muschilor scheleticicu ajutorul aparatului numit electromiograf. Altfel
spus, se inregistreaza activitatea electrica a unui muschi sau a unui nerv. EMG este un examen
foarte util in patologia neuromusculara deoarece contribuie la diferentierea unei tulburari
anorganice (psihologica) de una organica prin afectarea sistemului nervos central (encefal si
maduva spinarii) sau periferic (sindrom neurogen cu atingerea nervilor sau a originii lor aflate in
maduva). De asemenea, diferentiaza afectarea musculara in raport cu tulburarea conducerii
neuromusculare (transmiterea influxului nervos la muschi la nivelul sinapsei).
In cadrul patologiei sistemului nervos se deosebesc leziuni alesistemului nervos central si cele
ale sistemului nervos periferic. Leziunile sistemului nervos central dezvaluie diferite cauze,
precum compresia creierului sau a maduvei spinarii date de un hematom, un abces, o tumora
benigna sau maligna, de un edem cerebral. Mai poate exista distrugerea creierului ori a maduvei
spinarii ca urmare a unui traumatism (sectionarea maduvei prin fractura vertebrala) sau afectarea
prin infectie (meningita, encefalita), printr-o intoxicatie sau printr-o insuficienta a vascularizarii
(arterita cerebrala). Mai poate aparea si excitatia anormala a unor zone ale cortexului (epilepsie)
sau degenerescenta neuronilor, asa cum se intalneste in scleroza in placi, boala lui Parkinson,
boala lui Alzheimer, coreea lui Huntington.
Leziunile sistemului nervos periferic sunt reprezentate, fie de mononeuropatii (afectarea unui
singur nerv) determinate de sectionarea unui nerv, de compresia uneia din radacinile sale
(sciatica prin hernie discala) sau de o infectie (zona zoster), fie polineuropatii (afectarea mai
multor nervi) de origine virala, imunologica (poliradiculonevrita, de exemplu), carentiala (deficit
in vitamine) sau toxica (alcoolism, de exemplu). In afara traumatismelor, numeroase alte
afectiuni mai pot fi responsabile de o atingere a nervilor, precum diabetul zaharat (polineuropatie
metabolica), difteria, lepra sau lupusul eritematos diseminat. Atunci cand sunt afectati mai multi
nervi in succesiune, ne referim la multinevrita.
Se deosebesc doua tipuri de examene de electromiografie.Primul, este examenul detectarii
activitatii musculare. Aceasta consta in inregistrarea activitatii electrice spontane a unui muschi,
mai intai in repaus, apoi in cursul unei miscari voluntare, cu ajutorul unui electrod, cel mai des in
forma de ac, introdus in muschi prin piele si legat la un aparat care furnizeaza pe un ecran si pe
hartie un grafic, succesiune a unor unde, fiecare reprezentand contractia unei unitati motorii
(grupa de celule musculare comandate de una si aceeasi celula nervoasa). Al doilea examen este
cel de stimulare si de detectare a activitatii musculare se bazeaza pe aceleasi principii dar
procedeaza in mod diferit, stimuland un nerv printr-un curent electric de scurta durata, nedureros.
Nervul va declansa propriile reactii electrice care se propaga in toata lungimea sa inainte de a fi
transmise muschiului corespunzator, de unde ele sunt culese. Se poate astfel, pe de o parte sa se
calculeze viteza de conducere prin nerv si, pe de alta parte, sa se studieze conducerea
neuromusculara. Examenul dureaza 20-30 minute.Pornind de la rezultatele examenului EMG se
poate stabili, raportat la leziunea identificata, conduita terapeutica adecvata.Metodele medicinii
fizice si de recuperare medicala reprezinta adesea o optiune eficienta si uneori, singura varianta
terapeutica in afectarile de natura neurologica.
Biofeedbackeste o tehnica a medicinii complementare sau alternative cu ajutorul careia o
persoana se antreneaza sa-si imbunatateasca starea de sanatate, pe calea controlului voluntar.
Aceasta tehnica a devenit o metoda terapeutica ce invata pacientul cum sa isi modifice sau sa isi
controleze reactiile fiziologice ale organismului prin schimbarea gandurilor, emotiilor sau
comportamentului. Sunt vizate anumite procese sau functii ale corpului care in mod normal se
desfasoara involuntar, precum frecventa cardiaca, presiunea sangelui, tensiunea/tonusul muscular
si temperatura cutanata.In timpul sedintei, terapeutul aplica senzori electrici pe diferite zone ale
corpului. Scopul acestori senzori este de a monitoriza starea fiziologica a organismului, cum ar fi
undele cerebrale, frecventa cardiaca, temperatura corpului sau tensiunea musculara. Aceste
informatii sunt transpuse prin intermediul semnalului sonor sau luminos intermitent.
Astfel,electrozii atasati pe tegument culeg informatiile pe care le afiseaza pe un monitor, pentru
ca ulterior, cu ajutorul unui medic sau terapeut specializat in terapie prin biofeedback, persoana
in cauza sa invete cum sa-si modifice ritmul cardiac sau tonusul muscular, de exemplu. Medicul
sau terapeutul ajuta pacientul, atat fizic cat si mental, pe calea incercarii si erorii, sa-si controleze
singur activitatea mental care conduce la modificarile fizice dorite. Rezultatele sunt afisate pe un
monitor in timp ce pacientul incearca sa controleze functia respectiva. Monitorul emite un
semnal sonor sau vizual in functie de abilitatea pacientului in controlul functiei (precum scaderea
ritmului cardiac sau scaderea tensiunii arteriale, modificarea temperaturii corporale sau
reducerea tonusului muscular). Ulterior, aceasta performanta nu se va mai baza pe informatiile
culese si afisate pe monitor. Tehnica de biofeedback reprezinta o terapie eficienta in contextul
multor afectiuni, precum hipertensiunea arteriala, cefaleea tensionala prin contractura musculara,
cefaleea migrenoasa, durerea cronica si incontinenta urinara.
Pacientul invata sa relaxeze musculatura, sa-si creasca temperatura corpului, sa stapaneasca
sindromul dureros, sa-si regleze valorile tensiunii arteriale, deoarece senzorii de biofeedback
ofera informatiile necesare intelegerii schimbarilor subtile petrecute in interiorul organismului.
Astfel, tehnica de biofeedback invata cum sa se utilizeze mintea pentru a controla organismul,
contribuind astfel la mentinerea starii generale de sanatate sau asigurand realizarea performantei
fizice. Adesea, aceasta tehnica este utilizata si ca tehnica de relaxare. De exemplu, prin tehnica
de biofeedback pot fi identificati muschii care cauzeaza cefaleea. Astfel, prin deprinderea
modului de a realiza schimbari fizice pozitive, cum ar fi relaxarea musculaturii specifice,
cervicocefalgiile sau cefaleea pot fi ameliorate sau tratate fara a fi necesara administrarea unui
tratament medicamentos.
Tehnica de biofeedback ofera o metoda terapeutica non-invaziva, poate reduce sau elimina
necesitatea tratamentului medicamentos, poate fi un tratament alternativ pentru pacientii care nu
pot tolera medicamentele specifice afectiunii de care sufera sau atunci cand medicamentele nu
ofera rezultatele asteptate, poate constitui o alternativa la medicamentele necesare pentru tratarea
anumitor afectiuni in timpul sarcinii, determina oamenii sa se ocupe mai mult de propria
sanatate, participand in mod constient la mentinerea acesteia la parametrii functionali.
O sedinta de biofeedback dureaza intre 30 si 60 minute. Numarul si durata sedintelor sunt
determinate de starea generala de sanatate si de capacitatea pacientului de a invata sa controleze
raspunsurile fizice, fiind necesare in medie 8-12 sedinte.Specialistii in terapie prin tehnica
biofeedback se pot selecta dintre medicii specializati in psihiatrie, neurologie, recuperare
medicala, psihologi, fizio si kinetoterapeuti, asistente medicale. In ceea ce priveste cefaleea,
incontinenta sfincteriana, sindromul Raynaud sunt necesare cel putin 10 sedinte saptamanale, in
timp ce pentru tensiunea arteriala sunt necesare cel putin 20 de sedinte saptamanale pentru a se
ajunge la un rezultat vizibil. Este recomandat sa se realizeze exercitii mentale cel putin 5-10
minute zilnic. Aparatura pentru tehnica de biofeedback care poate fi folosita si la domiciliul
pacientului. Scopul final este ca, prin exercitiu, pacientii sa reuseasca sa-si controleze tonusul
muscular sau circulatia sanguina fara ajutorul monitorului.
Fiind o tehnica complementara sau alternativa cu ajutorul careia o persoana se antreneaza sa-si
imbunatateasca starea de sanatate, pe calea controlului voluntar, aceasta a evoluat catre o metoda
terapeutica ce invata pacientul cum sa isi modifice sau sa isi controleze reactiile fiziologice ale
organismului prin schimbarea gandurilor, emotiilor sau comportamentului. Prin urmare, aceasta
tehnica este eficienta in tratamentul afectiunilor de natura somatica (organica sau disfunctionala)
dar si in tulburari psihice, precum: anorexia nervoasa, anxietatea, depresia, autismul, stresul,
astmul bronsic, efectele secundare ale chimioterapiei, constipatia, afectiuni cardiace,
hipertensiune arteriala, incontinente sfincteriene, sindromul de colon iritabil, sindromul algic
cronic, nivelul performantei fizice, afectiuni vasculare precum sindromul Raynaud (caracterizat
printr-o scadere a fluxului sanguin la nivelul extremitatilor degetelor, nasului, urechilor), diabetul
zaharat, cefaleea si sindromul migrenos, kinetoza sau rau de miscare, epilepsia, torticolis sau
alte spasme musculare, durerile de spate, disfunctionalitati de natura sexuala, sechele ale
traumatismelor craniocerebrale si vertebrale.
Studiile au aratat ca pe calea tehnicii de biofeedback se poate induce somnul la persoanele care
sufera de insomnie. Alte studii au sugerat faptul ca se poate reduce riscul evenimentelor cardiac
ce apar pe parcursul starii de stres prin scaderea valorilor tensiunii arteriale si a raspunsului
organismului pe calea sistemului nervos vegetativ simpatico. Desi studiile efectuate nu au putut
explica modul in care actioneaza sau motivele pentru care functioneaza tehnica de biofeedback
ca o metoda terapeutica de succes, o multitudine de persoane au beneficiat de pe urma acestei
metode. Nu exista efecte adverse comunicate. Numitorul comun al persoanelor care beneficiaza
de pe urma terapiei prin tehnica de biofeedback il reprezinta starea de stres responsabila de
aparitia sau agravarea simptomatologiei pentru care se prezinta la medic. Din acest motiv,
oamenii de stiinta considera ca relaxarea reprezinta cheia succesului terapeutic pe calea tehnicii
de biofeedback. Aceasta, deoarece starea se stres activeaza reactii prin care creste tensiunea
sanguina iar cu ajutorul unui terapeut specializat in tehnicile de biofeedback, pacientul invata
cum sa scada valorile tensiunii sanguine pe calea relaxarii si a exercitiilor efectuate initial
mental. Cand terapia reuseste si rezultatele vor aparea pe ecranul monitorului, apare si motivatia
pacientului care se simte incurajat sa continue efortul.
Sunt mai multe tipuri de biofeedback frecvent utilizate, raportat la suferinta pacientului si la
obiectivele propuse.1. Tehnica de biofeedback electromiografic ofera informatii asupra tensiunii
musculare, ceea ce permite adoptarea unei anumite tehnici de relaxare musculara progresiva sau
anumite tehnici vizuale. Pe aceasta cales-a reusit sa se reduca durerea, redoarea matinala si
sensibilitatea de la nivelul punctelor sensibile din cadrul fibromialgiei. Programele de recuperare
medicala pot fi adaptate in raporta cu rezultatele obtinute de pacient pe calea biofeedback-ului.2.
Tehnica de biofeedback termic ofera informatii referitoare la temperatura tegumentului de la
nivelul degetelor, de la maini si de la picioare. Sunt atasati senzori care masoara temperatura
mainilor in timp ce pacientul incearca sa o creasca, deseori prin tehnici de vizualizare sau
imaginatie ghidata. Atunci cand temperatura corpului scade sub influenta stresului se mai
recomanda si practicarea unor tehnici de relaxare pentru diminuarea efectelor stresului. Tehnicile
de biofeedback termic ajuta la ameliorarea sindromului migrenos dar si a cefaleei la tineri si
copii.3. Tehnica de masurare a raspunsului galvanic al pielii, cu ajutorul senzorilor ce masoara
activitatea secretoarie a glandelor sudoripare din piele, este in masura sa indice gradul de
anxietate al pacientului si se poate recomanda astfel, practicarea unor tehnici de relaxare
adecvate.4. Tehnica de biofeedback prin modificarea ritmului cardiac, cecontribuie la reglarea
ritmului cardiac prin imbunatatirea tensiunii arteriale, functiei pulmonare, dar si prin ameliorarea
stresului si anxietatii. 5. Tehnicile de neurofeedback cu inregistrarea activitatii undelor cerebrale
pe electroencefalograma (EEG), pot fi utile ca metoda terapeutica, in special la copii. Tehnica de
EEG neurofeedback, mai ales atunci cand se utilizeaza in combinatie cu terapia cognitiva, s-a
dovedit ca a imbunatatit scorul comportamental si al inteligentei la copiii cu deficit de atentie
prin hipereactivitate nervoasa (attention deficit hyperactivity disorder).

2. Diagnostic si evaluare in Recuperarea Medicala

- Particularitati de evaluare clinico-functionala, semnificatia deficitului functional;

Prezentarea contextului si abordarile actuale, precum CIH, CIF, CIB (1)

Evaluarea clinico-functionala a pacientului in recuperarea medicala se subordoneaza unor

principii de diagnostic raportat la relatia boala-deficit functional si in acest sens voi face referire
la modalitatile actuale in comparatie cu cele clasice.
Specialitatea de recuperare medicala se bazeaza pe existenta unei disfunctii fizice sau
psihosenzoriale. Profilaxia poate reprezenta o modalitate prin care se mentine restantul
functional castigat si se asigura prevenirea instalarii altora.
Refacerea performantelor functionale individuale, precum si celor interrelationale cu societatea
si mediul inconjurator se refera la deplasarea in spatiu sau mersul, prehensiunea si gestica
cotidiana, adaptarea integrata a aparatelor si sistemelor organismului la solicitarile la care
individul este supus, cu referire, nu doar la aparatul neuromioartrokinetic NMAK dar si la cel
cardiovascular, respirator, etc.
Ca urmare a evolutiei unei boli sau in urma unui traumatism se poate instala un deficit
functional, sindromul disfunctional. Acesta se va incadra intr-un context evaluativ si evolutiv.
Clasificarea Internationala a Functionarii, Disabilitatii si Sanatatii ICF reprezinta o revizuire
a Clasificarii Internationale a afectarilor, dizabilitatilor si handicapurilor sau in engleza,
International Classification of Impairments, Disabilities and Handicaps (ICIDH) sau CIH,
publicata prima oara in 1980 de catre OMS cu scop experimental si a fost aprobata in 22 mai
2001. Aceasta clasificare continea termeni precum infirmitatea, incapacitatea si handicapul
drept consecinte secventiale ale bolii sau traumatismului suferit de o persoana.
Infirmitatea, defect anatomic, deficienta functionala, sechela sau in engleza impairment
reprezinta orice afectare, alterare, pierdere sau anormalitate a unei structuri sau functii. Se face
referire atat la o pierdere anatomica la nivelul unui segment sau organ, inclusiv intern, nu doar la
nivelul aparatului NMAK, cat si la o disfunctionalitate ce poate sau nu sa insoteasca afectarea
sau pierderea unei structuri organice si este localizata la nivelul unui organ sau sistem.
Reducerea mobilitatii articulare, scaderea fortei musculare, pierderea capacitatii de coordonare a
miscarilor, scaderea sensibilitatii segmentare, scaderea abilitatii la nivelul minii, pierderea unui
segment de membru, chiar si a unei falage a unui deget, scaderea acuitatii auditive, vizuale,
sindromul de deconditionare fizica la efort, deficientele sau tulburarile de limbaj etc, pot fi doar
cateva exemple. Toate aceste aspecte care pot fi temporare sau permanente si reflecta prezenta
lor la nivelul organului lezat sau la nivelul sistemului disfunctional se manifesta in principal la
nivel local, mult mai putin si la nivelul intregului organism. Daca nu este definitiva, infirmitatea
poate reveni la stadiul de normalitate functionala.
Incapacitatea sau restrictia de activitate sau functie ineficienta, disability in engleza, reprezinta
limitarea (partiala) sau pierderea aptitudinii sau capacitatii (totala) de a executa sau performa o
activitate considerata a fi in standarde normale pentru un individ.
Incapacitatea este consecinta secventiala sau evolutiva a unei infirmitati si se refera la efectul pe
care aceasta il are (infirmitatea de la nivel de organ sau sistem), in termeni de performanta
functionala si activitate curenta, asupra individului. O astfel de persoana nu se poate deplasa
urcand treptele scarilor (incapacitate de locomotie), nu poate deschide o usa (incapacitate de
dexteritate), nu se poate exprima verbal (incapacitate de comunicare), are o scadere a acuitatii
auditive (incapacitate auditiva), nu se poate spala sau imbraca singura (incapacitate de
autoingrijire), nu isi poate face aparitia in societate datorita unei transformari nedorite si
nefericite ale aspectului fizic si nu poate participa la evenimente care sunt prevazute in fisa
postului (incapacitate situationala) etc. De mentionat si faptul ca nu toate infirmitatile evolueaza
catre incapacitate. In schimb, orice incapacitate are la baza o infirmitate. Incapacitatea poate
evolua catre regresie si/sau reversibilitate sau catre progresie si/sau ireversibilitate. Ramane insa
la nivel de individ.
Handicapul, la fel si in engleza, reprezinta ultimul stadiu evolutiv al unui sindrom disfunctional.
Handicapul se caracterizeaza prin dificultatea unui individ care prezinta o infirmitate urmata
obligatoriu de o incapacitate de a realiza relatii normale cu societatea si mediul inconjurator.
Aceasta anormalitate cu mediul de viata al individului este apreciata prin raportarea la alte
persoane de aceeasi varsta, sex, stare civila, nivel de pregatire, vocatii, activitati sportive si
recreative preferate etc (conditii familiale, socio-profesionale si culturale). Important de
mentionat este faptul ca o incapacitate se poate manifesta drept handicap atunci cand individul
interrelationeaza, interfateaza, sau intra in conflict cu mediul sau de viata. El nu poate face fata
normelor sau standardelor specifice si generale ale mediului sau de viata. Un astfel de individ nu
se poate manifesta normal plenar sau partial in familie, nu-si poate exercita abilitatile de tata, de
sot (handicap interrelational familial), nu poate participa la activitati sportive sau recreative
(handicap interrelational cu anturajul sau grupul de prieteni, handicap de socializare), nu se poate
deplasa singur sau nu se poate orienta singur, nu poate merge la si de locul de munca (handicap
de deplasare, de orientare), nu poate sa desfasoare aceeasi activitate prevazuta in fisa postului
(handicap profesional), nu se poate instrui (handicap educational) etc.
Clasificarea Internationala a Functionarii, Dizabilitatii si Sanatatii sau CIF. Se refera la
componentele sanatatii dar si la cateva componente asociate starii de bine, precum educatia si
munca. http://whqlibdoc.who.int/publications/2001/9241545429_rum.pdf
Domeniile incluse in clasificatia CIF sunt considerate domenii de santate dar si domenii asociate
sanatatii. Domeniile sunt descrise prin prisma corpului, a individului dar si prin prisma societatii
si se grupeaza in doua liste principale: Structuri si functii ale corpului si in Activitati si
participare.
Pentru a face o clasificare, CIF grupeaza anumite domenii in care se poate incadra o persoana
aflata intr-o anumita stare de sanatate (ce abilitati are o persoana cu o anumita tulburare sau
boala). Daca functionarea ca si terminologie repezinta functiile, activitatile si participarea
corpului, atunci dizabilitatea este termenul ce defineste afectarea, limitarea de activitate sau
restrictii de participare.
CIF mai listeaza si factorii ambientali sau de mediu care interactioneaza la randul lor cu notiunile
prezentate. CIF este o clasificare care se refera deci la consecintele unor boli asupra starii de
sanatate, conform versiunii din 1980 dar devine si o clasificare a componentelor sanatatii. Daca
componentele sanatatii identifica elementele constitutive ale sanatatii, atunci consecintele bolii
se contureaza prin impactul sau prin rezultatul ulterior al bolilor sau al altor stari de sanatate. CIF
contine o lista de factori de mediu care descriu contextul in care traiesc indivizii, in vederea
facilitarii studierii factorilor de risc.
In sistemul CIF afectarile sunt utilizate cu sensul de probleme ale functionarii si structurilor
corpului asociate cu starile de sanatate. Astfel, doua persoane cu aceeasi boala pot prezenta
nivele de functionare diferite, dupa cum doua persoane cu acelasi nivel de functionare nu trebuie
sa aiba neaparat aceeasi stare de sanatate. Conform clasificarii internationale OMS, starile de
sanatate (bolile, tulburarile, traumatismele etc) sunt clasificate inprincipal in CIB sau
Clasificarea Internationala a Bolilor care furnizeaza cadrul etiologic. Functionarile si
dizabilitatile asociate cu starea de sanatate sunt clasificate in CIF. CIF si CIB sunt
complementare. Prin CIB se asigura un diagnostic al bolii, tulburarii sau altor stari de sanatate,
aceste date fiind imbogatite cu datele suplimentare oferite de de elementele de functionare ale
CIF. Prin utilizarea datelor privind diagnosticul si adatelor privind functionarea se poate contura
cat mai clar imaginea starii de sanatate a populatiei.
Informatiile cuprinse in familia clasificarilor internationale OMS constituie un instrument
valoros pentru a descrie si compara starea de sanatate a populatiilor in context global.
Informatiile legate de mortalitate oferite de CIB si a consecintelor starii de sanatate furnizate de
CIF se pot combina pentru evaluarea generala a starii de sanatate a populatiei in vederea
monitorizarii starii de sanatatea populatiei si pentru a vedea cum este repartizata dar si pentru
a putea estima contributiile pe care diferitele cauze le pot avea asupra mortalitatii si ratei de
morbiditate. Dupa cum aratam, CIF nu este doar o clasificare a consecintelor bolii ci este o
clasificare a componentelor sanatatii. Notiunea de componentele sanatatii identificand
elementele constitutive ale sanatatii iar consecintele concentrandu-se pe impactul sau pe
rezultatul ulterior al bolilor sau al altor stari de sanatate. CIF se aseaza pe o poziti neutra in ceea
ce priveste etiologia, astfel incat, prin metode adecvate, se pot deduce implicatiile cauzale.
Dupa cum aratam, pentru a facilita studierea factorilor de risc, CIF cuprinde o lista a factorilor de
mediu care descriu contextul in care traiesc indivizii.
Prima componenta a factorilor caontextuali este o lista afactorilor ambientali. Factorii de mediu
au impact asupra tuturor componentelor functionarii si dizabilitatii si sunt organizati in maniera
succesiva, de la mediul aflat in imediata apropiere a individului, pana la mediul general.
Factorii personali reprezinta o componenta a factorilor contextuali si au o mare varietate
culturala si sociala.
Componentele functionarii si dizabilitatii din partea 1 a CIF se pot exprima in doua moduri. Pot
fi utilizati pentru a indica niste probleme (afectarea, limitarea de activitate sau restrictia de
participare, adica elemente descrise prin termenul de dizabilitate). Sau pot indica aspecte neutre
legate de sanatate si de starile asociate acesteia, fiind elementele descrise prin termenul de
functionare. Aceste componente ale dizabilitatii si functionarii sunt interpretate cu ajutorul a
patru constructe distincte dar intercorelate care devin operationale prin utilizarea de calificative.
Functiile si sistemele corpului pot fi interpretate cu ajutorul schimbarilor de la nivelul sistemelor
fiziologice sau ale structurilor anatomice. Componenta Activitati si Participare se refera la
aceste aspecte.

- Particularitati de evaluare clinico-functionala, semnificatia deficitului functional;

Prezentarea procesului de evaluare si diagnostic in contextul specialitatii de

Recuperare/Reabilitare Medicala
Bilant clinico-functional, evaluare functionala, stabilire diagnostic si semnificatia
deficitului functional, nivele de dependenta, principii de prescriere modalitati terapeutice si
plan terapeutic de recuperare medicala (2)

Bilantul clinico-functional al pacientului conduce la o evaluare obiectiva a

deficitului/restantului functional si la stabilirea unui diagnostic ce reprezinta baza conceperii
programului/planului complex si a strategiei de recuperare medicala.
Datele sau informatiile despre pacient se refera la: anamneza, ce contine istoricul bolii/suferintei
si antecedentele personale heredocolaterale, se face un bilant terapeutic anterior al pacientului, se
apreciaza evolutia bolii in dinamica, atat fata de propria secventialitate cat si fata de patologia
asociata, se contureaza cadrul clinic general, prin aprecierea elementelor obiective si subiective,
declarate de pacient, se face bilantul functional al aparatelor si sistemelor, cu accent asupra
aparatului locomotor (neuromuscular si osteo-articular), se noteaza particularitatile cazului.
Se consemneaza nivelul functional al pacientului, modificat ca urmare a unei boli sau a unui
traumatism, precum si impactul deficientei functionale asupra performantelor functionale in ceea
ce priveste desfasurarea activitatilor zilnice, a rezistentei la efort si anecesitatii utilizarii unui
echipament sportiv.
In vederea evaluarii functionalein contextul diferitelor patologii prezentate de pacient, se va
tine cont de:
Diferentele existente si constatate intre diagnosticul de boala si cel disfunctional
Lipsa de corelatie lineara intre boala si instalarea, precum si evolutia dinamica a
aspectelor disfunctionale
Disfunctionalitatea se poate modifica pe parcursul bolii
Identificarea restantului functional al pacientului, aprecierea capacitatii sale adaptative
pot asigura ameliorarea/diminuarea si/sau corectarea aspectelor disfunctionale prezentate de
pacient
Aprecierea dimensiunior reale disfunctionale psihologice si fiziologice, in corelatie cu
capacitatea de reintegrare socio-familiala si profesionala a pacientului.
Aspectele organizatorice, metodologice si privitoare la tehnicile si mijloacele utilizate in
contextul activitatii de recuperare medicala se afla in legatura cu obiectivele urmarite.
Acestea sunt:
Asigurarea capacitatii de miscare/deplasare in spatiu, de mers si desfasurarea activitatilor
aflate in corelatie cu aceasta, precum si manipularea obiectelor din mediu
Asigurarea capacitatii de a efectua activitati cuprinse in derularea vietii cotidiene/de zi cu
zi, asa numitele Activities of Daily Living, ceea ce creaza independenta individului fata e
anturaj sau persoanele din jur
Realizarea/asigurarea posibilitatilor/capacitatilor de comunicare
Asigurarea integrarii sociale, recreative, profesionale, educationale si familiale
Asigurarea integrarii psihologice.
Capacitatea de miscare a pacientului se refera nu doar la posibilitatile de deplasare in spatiu, ci si
la posibilitatile acestuia de a realiza transferurile din pat in scaun (inclusiv in cel cu rotile), din
scaun la pozitia de verticalizare (inclusiv pentru reeducarea mersului intre barele paralele de
mers). Se vor folosi asistenta/forta terapeutului, diferite suporturi, carje sau cadrul de mers,
orteze, tehnici su mijloace facilitatorii ale miscarii.
Activitatile din viata cotidiana/de zi cu zi prezinta aspecte clinico-functionale subiective si
obiective ce trebuie abordate progresiv, gradual, pentru a permite pacientului sa atinga un nivel
functional multumitor, pe masura efortului depus. Performantele trebuie sa fie motivante si sa nu
oboseasca prin stabilirea unui nivel functional de atins prea inalt. Participarea trebuie sa fie
interactiva.
Comunicarea presupune recastigarea capacitatilor in special in ceea ce priveste comunicarea
verbala cu referire la ambele aspecte ale scaderii nivelului de comunicare, atat intelegerea (afazia
senzoriala), cat a scaderii capacitatii de exprimare (afazia motorie). Ca metode de recastigare a
capacitatii de comunicare se vor lua in considerare citirea si exprimarea prin scris, precum si alte
modalitati alternative de intelegere si comunicare.
Interactiunea si/sau reintegrarea sociala, recreationala, profesionala, educationala si familiala se
refera, atat la implicarea factorului uman aflat din mediile aratate (precum rude , prieteni, colegi,
vecini, terapeut la domiciliu, locul de munca, insotitor etc), precum si la utilizarea ortezelor,
protezelor, a dispozitivelor de asistare a mersului (baston, carje, cadru de mers, scaun cu rotile),
vehicule, autovehicule care asigura autonomia la deplasare, adaptarea mediului (plan inclinat,
lifturi etc) in care pacientul isi desfasoara existenta.
Integrarea psihologica prin consilierea profesionista a pacientului, la care se aduga serviciile unui
logoped daca este nevoie, reprezinta un alt obiectiv de avut in vedera in contextul conturarii
planului terapeutic de recuperare a pacientului cu deficit functional instalat ca urmare a bolii care
s-a cronicizat sau ca urmare a unui traumatism.
Elementelor de boala li se aduga aspectele disfunctionale instalate ulterior, ca o consecinta.
Acest complex patogenetic va fi avut in vedere de catre echipa multidisciplinara la stabilirea
planului de recuperare medicala. Acest plan urmareste crearea independentei individuale si a
integrarii socio-profesionale si familiale cat mai aproape de cea avuta anterior.
Obiectivele nu pot fi atinse daca nu exista si elementele de adaptare a mediului, care sa vina in
spijinul programului de recuperare si in ajutorul pacientului, minimizand la maximum, impactul
defavorizant al lipsei de adaptare a mediului in care pacientul traieste si-si desfasoara activitatile
de zi cu zi/cotidiene. Sunt doua aspecte ale planului de recuperare: cresterea performantelor
functionale ale pacientului si cresterea gradului de adaptare a mediului ambiental, existential spre
a diminua impactul deficitului in contextul activitatilor desfasurate de pacient.
Stabilirea diagnosticului se bazeaza pe evaluarea clinica a pacientului cu disfunctionalitate sau
dizabilitate si va cuprinde istoricul de boala, coreland semnele si simptomele de boala (aspectele
clinice) cu instalarea modificarilor disfunctionale si cu impactul avut asupra gradului de
independenta a pacientului si a celui de integrare in mediu inconjurator. Programul de recuperare
medicala va cuprinde/va considera intreg complexul patologic (boala, traumatism, interventie
chirurgicala, patologie asociata, episod de pierdere a starii de constienta, context socio-
profesional si familial ar posibilei reinsertii, religia si tipuri de dieta avute de pacient, obiceiuri
nocive starii de sanatate, procupari sportive, grad de conditionare fizica la efort avut anterior,
etc).
Examenul clinic obiectiv se va referi la starea aparatului cardiovascular si respirator, nivelul
functional al sistemului nervos, central sau periferic, starea altor organe si sisteme, starea
aparatului mioartrokinetic/musculoscheletal (sindrom algic si/sau disfunctional) cu implicatiile
sale asupra prehensiunii, mersului si deplasarii si a capacitatii de autoingrijire si/sau realizarii
performantelor cotidienene. Se vor realiza si corelatii clinico-disfunctionale raportat la diferitele
organe si sisteme afectate. Se vor considera si aspectele privind disponibilitatile de comunicare
ale pacientului (vizual, auditiv, dislexie etc).
Examenul neurologic poate evidentia modificari ale nivelului motor (modificari de reflexe,
modificari ale tonusului muscular, modificari ale coordonarii miscarilor executate si implicit ale
miscarilor de prehensiune si ale mersului, poate aprecia nivelul psihoemotional si a celui
senzitiv-senzorial, cu evidentierea modificarilor sensibilitatii termice, tactile, dureroase, ale
sensibilitatii vibratorii si ale proprioceptiei, ale simtului kinestezic etc).
Examenul aparatului musculoscheletal sau mioartrokinetic, apreciaza aspectele/modificarile
clinice cu referire al starea articulatiilor, a musculaturii, integritatea structurilor, atitudini
particulare, posturi nefiziologice etc.
Evaluarea clinco-functionala presupune si efectuarea bilanturilor articular, muscular spre a se
aprecia capacitatea de miscare segmentara sau globala. Se utilizeaza goniometrul in vederea
aprecierii unghiurilor de miscare. Bilantul articula va evidentia o mobilitate exagerata (laxitate
articulara capsulo-ligamentara, ligamentara), o limitare de miscare data printr-o
contractura/retractura musculara sau alte conditii care vor conduce la diferite grade de redoare
articulara pana la ankiloza sau blocaj articular. Unghiul functional sau util de miscare este
unghiul de deschidere articulara pe zona cea mai utilizata/solicitata functional, fiind necesar
pentru desfasurarea miscarilor fiziologice si fiind mai important decat gradul maxim de
mobilitate articulara. Tonusul, forta si rezistenta musculara la efort se apreciaza pe calea
bilantului sau testing-ului muscular. Bilantul functional muscular apreciaza o hipertonie in
comparatie cu o hipotonie musculara, ofera informatii asupra dinamicii evolutiei dizabilitatii
unui pacient, realizand alaturi de bilantul articular posibilitatea de cotatii, ce utilizeaza o scala 0-
5 de apreciere a tonusului muscular actual.
Semnificatia bilantului functional. Examenul functional este util in aprecierea posibilitatilor de
realizare a activitatilor cotidiene deoarece apreciaza modificarile functionale ca urmare a
investigarii anumitor gesturi sau miscari globale, precum mersul sau deplasarea in mediu,
transferurile pacientului, prehensiune si deplasarea anumitor obiecte in spatiu, desfasurarea unor
activitati sportive, recreative familiare pacientului, desfasurarea unor activitati inspirate din
activitatea profesionala sau terapie ocupationala, ergoterapie, capacitatea de a integra in actiuni
coerente si cu scop bine definit, comenzile date pacientului etc.
Se vor nota independenta sau dependenta pacientului in defasurarea activitatilor cotidiene sau de
zi cu zi, ceea ce subliniaza gradul de independenta individuala si posibilitatile de autoingrijire ale
pacientului si gradul de autonomie a acestuia. Se constata nevoia de asistenta umana (terapeut,
insotitor, ajutor din partea unei persoane din familie, anturaj etc) sau
tehnica/echipamente/dispozitive ajutoarea sau de asistare, inlocuire/preluare/protezare etc.
Nivelele de dependenta sunt:
Independenta, pacientul putand executa activitati fara asistenta fizica sau/si feedback
verbal
Nevoia de supervizare sau control in care pacientul necesita instructiuni verbale sau alt
tip de control/feedback, precum si asistenta partiala
Nevoia de asistent in care pacientul are nevoie de asistenta altei persoane in diferite grade
de intensitate, minim, moderat sau maxim
Dependenta pacientului este absoluta, deoarece nu poate realiza miscari decat ajutat in
totalitate de persoana care-l asista.
Se apreciaza posibilitatea pacientului de a desfasura activitatile cotidiene (hranire, imbracare,
igiena personala, toaleta) in vederea realizarii unei imagini complete asupra capacitatii sale
functionale. Se apreciaza posibilitatea acestuia de executa comenzile privind realizarea
activitatilor de zi cu zi sau a capacitatii sale de realiza mobilizarea in pat, de a realiza
transferurile, deplasarea (mobilitate scaun cu rotile), mersul si mobilitatea, conducere vehicule,
prehensiunea si mobilizarea obiectelor in spatiu si de a se integra/adapta in/la conditiile mediul
socio-profesional si familial ambiental, se apreciaza gradul sau nivelul de dependenta si se mai
apreciaza necesitatea utilizarii unui echipament auxiliar.
Raportat la aceste aspecte, se ralizeaza aprecierea asistentei capacitatilor functionale, care este
necesara pacientului (independent, independent cu ajutor, nevoie de asistenta, total dependent).
Principii generale de recomandare si prescriere a principalelor mijloace si modalitati
terapeutice apartinand fizioterapiei si stabilire plan terapeutic.Agentii fizicali precum
caldura, recele, lumina, frictiunea si presiunea au o vechime de utilizare de mii de ani.Lor
li s-au alaturat proceduri precum diatermia, electroterapia si electrostimularea, masajul
terapeutic, terapia prin campuri electromagnetice, laserterapia. Tratamentele nu au fost
nicicand statice, terapia prin miscare jucand in permanenta un rol cheie in programele de
fizioterapie si recuperare medicala.
Fizioterapia se adreseaza pacientilor cu boli acute sau cronice, carora le asigura ameliorarea sau
diminuarea pana la disparitie a sindromului algic si limitarea disfunctionalitatii cu promovarea
restantului functional.
Principalele mijloace si modalitati terapeutice se adreseaza unui context terapeutic complex,
constand in:
Pondere crescuta a cazurilor cronice, fata de cele acute.
Repercursiuni negative ale facilitatilor oferite de gradul inalt de urbanizare, care se
regasesc sub forma sindromului de deconditionare si de dezadaptare fizica la efort si a dezvoltarii
unei patologii de stres psihic.
Modificare unor obiceiuri cu promovarea altora, intens nocive pentru organismul
umna, precum consumul de alcool, de droguri, fumatul, sedentarismul, supraponderalitatea si
obezitatea de aport, prin dezvoltarea unor obiceiuri nutritionale nesanatoase si asocierea lipsei de
miscare.
Accentuarea procesului de imbatranirea populatiei, cu polarizarea patologiei si a
preocuparilor teraputice spre geriatrie si gerontologie.
Cresterea ponderii de aparitie a patologiei posttraumatice, in special in randul
tinerilor.
Avand in vedere cele prezentate, procedurile de fizioterapie si recuperare medicala s-au mutat
din sfera suferintelor acute spre cea a celor cronice, de lunga durata, terapia devenind complexa
si costisitoare pentru pacient si societate.
Curele de intretinere si recuperare functionala erau recomandate in anii trecuti de doua ori pe an,
ajungand ca actual, programele de fizioterapie si de recuperare medicala sa se desfasoare pe
perioade lungi de timp, raportat la gravitatea deficitelor functionale dobandite de pacienti.
Programele de fizioterapie contin in medie, trei proceduri electrice si sau laserterapie, care
asociaza, de la caz la caz, masajul terapeutic si kinetoterapia ca atare sau efectuata pe aparate.
Numarul de sedinte este cuprins intre 6-10-15-18 zile, dupa care urmeaza o terapie de intretinere
functionala.

- Clasificarea Internationala a Functiei (ICF);

Clasificarea Internationala a functionalitatii, dizabilitatii si sanatatii

In clasificarea Internationala a Handicapului (CIH), initiata de epidemiologul Philip Wood,

handicapul era definit ca o consecinta a bolilor asupra persoanei si era analizat, dupa cum
aratam, in trei planuri: o deficienta (infirmitate) prin alterarea unei structuri sau a unei functii
psihologice, fiziologice sau anatomice; o incapacitate cu reducerea partiala sau totala de
indeplinire intr-un mod normal a unei activitati; si un dezavantaj social sau handicap ca o
consecinta deficientei sau incapacitatii asupra posibilitatilor de integrare sociala, educationala
sau profesionala; dezavantajul sau handicapul este rezultanta interactiunii dintre persoana cu
deficienta sau incapacitate si mediul ambiant.
Aceasta abordare a stat la baza elaborarii Clasificarii Internationale a functionalitatii,
dizabilitatii si sanatatii (CIF), adoptata de Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) in anul 2001,
care a inlocuit vechea clasificare CIH. Abordarea traditional a handicapului, cafiind o
caracteristica individuala a persoanei, a fost inlocuita cu abordarea sociala a handicapului, cu
accentul pe conditiile defavorizante, neadaptate ale mediului si societatii, care stau la baza
discriminarii si accesibilitatii reduse la drepturile generale ale omului si care conditioneaza
dezavantajul si handicapul social.
Modelul traditional medical, de la etiologie, la patogenie si la manifestari clinice, este
insuficient si inutil in evaluarea medico-sociala a pacientului cu probleme complexe, a starilor
care nu pot fi tratate sau prevenite. OMS a elaborat si in septembrie 2007, a publicat versiunea
Clasificarii Internationale a functionarii, dizabilitatii si sanatatii pentru copil si adolescent, tanar
(CIF-CA), clasificarea CIF din 2001 neacoperind necesitatile de evaluare a functionalitatii si
dizabilitatii copilului si adolescentului.
Clasificarile Internationale ale functionarii, dizabilitatii si sanatatii (CIF si CIF-CA) pun accent
pe participare si functia pastrata, nu pe incapacitate si restrictie, tin cont de factorii de mediu,
cuprind domenii de sanatate si domenii asociate sanatatii.
CIF nu se refera doar la persoanele cu dizabilitati, ci la toti oamenii. Aceste clasificari au un rol
important si in reducerea folosirii multitudinii terminologice.
OMS a reactualizat o serie de clasificari, printre care si Clasificarea Internationala a Bolilor
(CIB), revizia a 10-a OMS, care furnizeaz un cadru etiologic al starilor de sanatate (boli,
tulburari, traumatisme).
Clasificarea Internationala a functionalitatii, dizabilitatii si sanatatii este si un instrument de
realizare a drepturilor persoanelor cu dizabilitati, dar si o metoda valoroasa in standardizarea
starilor de sanatate, unificarea abordarilor de diagnostic si de evaluare a starilor de sanatate ai a
functionalitatii. CIF a fost adoptat la 22 mai 2001.
Cuvantul dizabilitate este folosit ca un termen general pentru afectari, limitari de activitate sau
restrictii de participare. Sunt prezentati si factorii de mediu corelati la tulburarile de sanatate,
astfel, se face posibila elaborarea unui profil privind functionarea, dizabilitatea si sanatatea unei
persoane in mai multe domenii.
In CIF se foloseste un limbaj standardizat, care permite o comunicare eficienta in plan mondial
in contextul diferitor discipline. CIF completeaza Clasificarea Internationala a bolilor (CIB),
astfel aceste doua clasificari pot fi folosite concomitent, CIB oferind cadrul etiologic, iar CIF pe
cel al functionalitatii si dizabilitatii. Astfel, CIB este o clasificare a evenimentelor, iar CIF este o
descriere a profilului functionarii persoanei in cauza.
CIF constituie o baza stiintifica pentru evaluarea si intelegerea starii de sanatate si starilor
asociate sanatatii. Stabileste un limbaj comun pentru descrierea lor si faciliteaza comunicarea
dintre profesionisti din diferite domenii, la fel, specialisti si persoane cu dizabilitati. Ofera o
schema de codificare sistematica a starilor de sanatate si a starilor asociate sanatatii.
Dupacum aratam, partea I a CIF este consacrata Functionarii si Dizabilitatii iar partea a II-a,
Factorilor contextuali, fiecare dintre ele avand cte 2 componente.
Functionarea si dizabilitatea unei persoane sunt vazute ca o interactiune dinamica intre starile de
sanatate (boli, tulburari, leziuni, traumatisme etc.) si factorii contextuali (personali si de mediu).
Factorii de mediu sunt apreciati prin prisma impactului lor pozitiv sau negativ, adica facilitator
sau care impiedica caracteristicile fizice, sociale sau de atitudine.
CIF nu clasifica persoane, ci descrie starea fiecareia intr-o anumit zona din domeniul sanatatii,
descrierea fiind efectuata intotdeauna in cadrul factorilor contextuali.
In CIF sunt folosite urmatoarele definitii:
Functiile organismului sunt functiile fiziologice ale sistemelor organismului, inclusiv
functii psihice
Structurile corpului ce sunt partile anatomice ale organismului
Afectarile sau probleme ale functiilor sau structurilor organismului
Activitatea sau executarea unei sarcini sau a unei actiuni
Participarea sau gradul de implicare in situatii cotidiene
Limitarea activitatilor sau dificultati in executarea activitatilor
Factorii de mediu sau mediul fizic, social sau de atitudine al persoanelor.
Fiecare componenta din CIF poate fi exprimata in termeni pozitivi sau negativi, precum,
integritate functionala si structurala sau afectare, activitati, participare sau limitare de activitate
sau restrictie de participare, functionare sau dizabilitate, elemente de facilitare sau bariera,
obstacole.
Functiile si structurile organismului sunt clasificate dupa sistemele organismului, structurile
corpului nu sunt considerate ca fiind organe. Afectarile structurii implica o anormalitate, un
defect, o pierdere sau o alta deviere semnificativa a structurilor. Ele pot fi temporare sau
permanente, pot fi evolutive, regresive sau stationare, mai pot fi intermitente sau continue si de
diferite grade de severitate. CIF, spre deosebire de CIB, prezinta simptomele ca parte
componenta a functiilor organismului si, fapt important, clasificarea functiilor si structurilor este
utilizata alaturi de categoriile din componenta activitati si participare.
Afectarile sunt clasificate conform unor criterii, criteriile fiind aceleasi si pentru componenta
functii, si pentru componenta structuri ale organismului si anume, pierdere sau lipsa, reducere,
adaugare sau exces, deviere.
Componenta activitati si participare versus limitarea activitatii si restrictii de participare poate fi
utilizata pentru a desemna activitati sau participare, sau ambele. Domeniile acestei componente
sunt caracterizate prin doua calificatoare numite performanta si capacitate.
Calificatorul performanta descrie ceea ce face un individ in mediul sau obisnuit, factorii de
mediu constituind toate aspectele din realitatea fizica, sociala sau de atitudine, care pot fi
codificate. Calificatorul capacitate descrie abilitatea unui individ de a executa o sarcina sau o
actiune. Evaluarea capacitatii are loc intr-u mediu standardizat in care persoana poate atinge cel
mai inalt nivel de functionare. Performanta si capacitatea pot fi evaluate cu utilizarea si fara
utilizarea mijloacelor ajutatoare, pentru a evalua limitarea functionarii in lipsa mijloacelor
ajutatoare. Limitarile sau restrictiile sunt evaluate pe baza unui standard uman general acceptat si
indica discordanta dintre performanta si capacitatea observata si cea asteptata sau norma
umana.
Factorii de mediu se clasifica in cei individuali sau din imediata apropiere, precum locuinta,
locul de munca etc. si cei sociali sau structuri sociale, servicii, abordari din societate etc.
Factorii de mediu interactioneaza cu componenta functii si structuri ale organismului.
Dizabilitatea este caracterizata ca fiind rezultatul sau efect ul unor relatii complexe dintre starea
de sanatate, factorii personali si factorii externi.
Societatea poate obstructiona performanta sau prin bariere, precum cladiri inaccesibile sau prin
lipsa elementelor facilitatoare, adica prin lipsa dispozitivelor tehnice.
Factorii personali, precum sexul, rasa, varsta, stilul de viata, educatia, forma fizica, modul de
adaptare, profesia etc. nu sunt detaliati in CIF dar pot avea un impact asupra rezultantei
diferitelor interactiuni.
Care este deosebirea de abordare in modelul medical si in cel social?
CIF este o clasificare, ea nu prefigureaza un proces, dar ofera elementele necesare pentru a studia
diverse aspecte ale unui proces. CIF constituie un limbaj, in baza caruia pot fi create texte in
functie de creativitatea si orientarea stiintific a utilizatorului.
Functionarea unui individ este o interactiune sau o relatie complexa intre conditia de sanatate si
factorii contextuali.
O persoana ar putea sa aiba niste afectari fara a avea si limitari de capacitate, sa aiba probleme de
performanta dar fara a avea afectari, sa aiba limitari de capacitate din lipsa unor mijloace de
sprijin sau de deplasare etc.
Modelul medical considera dizabilitatea ca o problema a persoanei, cauzata direct de boala,
trauma sau alta stare de sanatate care necesita ingrijire medicala, oferita ca tratament individual
de catre profesionisti. Conduita dizabilitatii are ca scop vindecarea sau adaptarea si schimbarea
comportamentului pacientului. Ingrijirea medicala devine subiectul principal, iar la nivel politic,
de baza este reformarea politicii de ingrijire.
Modelul social al dizabilitatii considera dizabilitatea ca fiind, in principal, o problema creata
social si o chestiune care tine in primul rand de integrarea individului in societate. Dizabilitatea
nu este un atribut al unui individ, ci un complex de conditii create de mediul social. Conduita
acestei probleme necesita actiune sociala si este responsabilitatea comuna a intregii societati, in
sensul adaptarii conditiilor de mediu. In termeni politici, managementul dizabilitatii devine o
problema de drepturi ale omului si dizabilitatea este o problema de politica sociala.
CIF se bazeaza pe integrarea acestor doua modele si in acest sens este folosit termenul de model
biopsihosocial, o sinteza a tuturor perspectivelor sanatatii, din punct de vedere biologic,
individual si social.
- Evaluare in Recuperare: teste, scale de evaluare clinico-functionala analitice, functionale
globale, evaluarea pentru antrenamentul la efort;

Baze fiziologice, grupele musculare. Actiunea biomecanica a grupelor musculare

determina, fie mentinerea unei atitudini sau a unei posturi iar travaliul produs este static,
fie realizarea unei miscari, iar travaliul este dinamic. Forta musculara este conditionata
de:
Sectiunea fiziologica a muschiului sau numarul fibrelor musculare;
Lungimea fibrelor musculare (posibilitatea de scurtare);
Combinarea sectiunii fiziologice cu lungimea fibrelor;
greutatea uscata a muschiului.
La sincronizarea miscarilor sau a actiunilor musculare in realizarea unei miscari participa mai
multe grupe musculare:
Agonistul (muchiul motor principal care efectueaz micarea);
Antagonistul (muchiul sau grupul muscular care controleaz efectuarea continu i gradat a
micrii);
Muchii fixatori ai segmentului care realizeaz micarea (susin segmentul n poziia cea mai
util i confer for micrii).
De ex. aruncarea mingiei presupune contracia muchilor antebraului dar i fixarea cotului i a
umrului n poziia cea mai convenabil iar sunt antagonitii intervin la sfritul micrii, n
vederea opririi ei.
Se va vedea c muchii nu acioneaz izolat, ci n lanuri musculare.
Parghia osoasaeste o for interioarcare intervine n realizarea micrilor o reprezintprghiile
osoase.
Impulsurile nervoase produc contracii musculare iar transformarea energiei nervoase n energie
muscular se realizeaz la nivelul plcilor neuromotorii. La rndul lor, contraciile musculare se
nsoesc de deplasarea segmentelor osoase, energia muscular transformndu-se n energie
mecanic. Muchiul produce prin contracie, lucru mecanic.
Segmentele osoase asupra crora acioneaz muchii se comport asemntor prghiilor.
n mecanic, o prghie este o main simpl destinat s echilibreze forele sau s le deplaseze
cu ajutorul altor fore. La prghiile mecanice se identific 3 puncte de aplicare a forei: punctul
de sprijin (S), punctul de aplicare al rezistenei (R) i punctul de aplicare al forei (F). Prghia are
deci dou puncte n care se aplic forele statice S i R i un punct n care se aplic fora motorie
dinamic F. Raportul dintre punctele de aplicare difer i, n funcie de aceasta, prghiile se
mpart n:
Prghii de gradul I, RSF, cu sprijinul la mijloc, de echilibru;
Prghii de gradul II, SRF, cu rezistena la mijloc, de for;
Prghii de gradul III, SFR, cu fora la mijloc, de vitez.
Prghia osoas are sprijinul (S) reprezentat de axul biomecanic al micrii sau de punctul de
sprijin pe sol sau la un aparat oarecare; rezistena (R) este reprezentat de greutatea corpului sau
a segmentului care se deplaseaz, la care se poate aduga greutatea unui material/dispozitiv
suplimentar iar fora (F) este reprezentat de inseria pe segmentul osos a muchiului care
realizeaz micarea.
Iatcteva exemple de prghii de diferite grade, ntlnite n corpul uman:
Capul n echilibru pe coloana vertebral cervical este o prghie de gradul I (FSR, cu sprijinul la
mijloc, la nivelul articulaiei condililor occipitali cu vertebra atlas, rezistena este reprezentat de
greutatea capului iar fora este reprezentat de muchii cefei).
Tot prghie de gradul I este i bazinul, deasupra capului femural i care deservete balana
Pauwels.
n sprijin pe vrful picioarelor, din ortostatism, este o prghie de gradul II (SRF, cu rezistena la
mijloc, reprezentat de proiecia centrului de greutate iar sprijinul este la nivelul capetelor
metatarsienelor; fora este reprezentat de tricepsul sural, care se aplic pe calcaneu).
Tot prghie de gradul I este i flexia antebraului pe bra, prin contracia brahioradialului.
Cele mai multe prghii din organismul uman sunt de gradul III (RSF, prghii de vitez), care
permit ca prin fora redus s imprime braului rezistenei deplasri pe distane mari. De
exemplu, n micarea de flexie a antebraului pe bra, punctul de sprijin corespunde articulaiei
cotului, rezistena este greutatea antebraului, iar fora este cea a muchiului biceps brahial, cel
care execut micarea i cade la mijloc, la nivelul antebraului, unde are loc de inseria sa.
Dac se execut extensia antebraului fa de bra, se transform n prghie de gradul I.
n ceea ce privete distana dintre punctele de aplicare ale rezistenei, forei i sprijinului, aceasta
are o importan deosebit n mecanica prghiilor de gradul III: cnd fora (F) se aplic la
mijlocul distanei dintre punctele de aplicare ale sprijinului (S) i rezistenei (R), prghia
acioneaz cu o for i o vitez medie;cnd fora (F) acioneaz la o distan mai mic de
punctul de sprijin (S) fa de cel al rezistenei (R), prghia are o for scazut dar o vitez
crescut;cnd fora (F) este mai apropiat de punctul de aplicare al rezistenei (R), atunci prghia
va aciona cu o for mrit dar cu vitez redus.
n corpul uman, o prghie poate s-i schimbe gradul n raport cu poziia n care acioneaz
segmentele.
Mobilitatea articularaeste considerat un factor interior de promovare a micrii, asigurnd
deplasarea segmentelor osoase. Articulaiile joac un rol activ, ele condiionnd prin formele lor
gradele de libertate, direcia i sensul micrilor.
La nivelul anumitor articulaii (de exemplu, cotul), conducerea direciei micrilor este legat
exclusiv de conformaia segmentelor osoase. Dei muchii sunt cei care efectueaz micrile,
direcia de micare este imprimat de orientarea anatomic a oaselor care alctuiesc articulaia.
Axa de micare reprezint linia situat ntr-un anumit plan. n jurul acesteia, unul din segmentele
osoase se deplaseaz fa de cellalt. Axa nu este neprat fix, ci se poate deplasa odat cu
segmentul (de exemplu: genunchiul). Cunoaterea axelor articulare de micare este
indispensabil pentru determinarea amplitudinilor articulare de micare.
Toate elementele prezentate sunt necesare n vederea realizrii micrii. Ele reprezint, dup cum
am vzut, forele interioare care, alturi de forele exterioare, promoveaz micarea locomotorie.
Aceasta se petrece ns n contextul unor lanuri cinematice de micare, care au la baz lanurile
musculare.
Lanturile cinematice. Dou segmente mobile apropiate realizeaz mpreun un cuplu cinematic.
De exemplu: gamba i piciorul, antebraul i braul, etc. Cuplurile cinematice aflate n legtur
cu altele realizeaz lanuri cinematice. Acestea pot fi deschise sau nchise. Lanul cinematic
deschis se termin liber. De exemplu: aruncarea mingiei cu mna, lovirea mingiei cu piciorul,
etc. Lanul cinematic nchis are ambele capete fixate. De exemplu: poziia atrnat sau atrnat cu
sprijin, ortostatismul.
Se descriu 3 tipuri de lanuri cinematice principale ale corpului uman: lanul cinematic al
trunchiului, gtului i capului,lanul cinematic al membrului superior (MS) ilanul cinematic al
membrului inferior (MI).
Lanturile musculare. Grupele musculare care deservesc un lan cinematic realizeaz lanurile
musculare. n timpul aciunilor succesive statice i dinamice, lanurile musculare ndeplinesc
succesiv activiti statice i dinamice. Nu exist lanuri musculare strict active sau strict pasive,
ci doar lanuri care acioneaz fie static, fie dinamic. n orice poziie i n orice micare particip
toate lanurile musculare care deservesc lanul cinematic n aciune.
Lanurile musculare ale MS permit realizarea unor micri de mare amplitudine i de mare finee
i precizie. La realizarea acestora intr n aciune un numr mare de grupuri musculare. Uneori
pot intra n aciune numai poriuni din anumii muchi. n anumite condiii, lanurile musculare al
MS pot realiza i sprijinul corpului.
Lanurile musculare ale MI ndeplinesc n principal funcia de sprijin, fiind astfel foarte bine
dezvoltate. Caracteristic pentru lanurile musculare ale MI este dispunerea flexorilor i
extensorilor sub forma a dou lanuri antagoniste. Aceste lanuri sunt alctuite din grupele
musculare ale celor trei segmente al MI i sunt denumite astfel: lanul triplei flexii, respectiv
lanul triplei extensii. Lanul muscular al triplei extensii este cel care menine poziia ortostatic
i propulseaz corpul nainte n timpul mersului, n alergare i sritur. El este mai bine dezvoltat
dect lanul muscular al triplei flexii, raportul dintre greutatea lor fiind 2:1. La MS, acest raport
dintre greutatea lanului flexorilor i lanului extensorilor este de 1:1
Fortele exterioare. In realizarea micrilor, forelor interioare (interne) li se adaug forele
externe (exterioare). Corpul sau segmentele lui aflate n micare trebuie s nving forele
exterioare ale mediului de deplasare. Aceste fore exterioare pot fi reprezentate de:
Greutatea corpului sau a segmentelor care se deplaseaz,
Fora gravitaional,
Ineria,
Rezistena mediului ambiant n care se desfoar micarea,
Alte categorii de rezisten care se opun micrii ca, de exemplu: gantere, scripei, etc.
Fora de frecare cu planul pe care se realizeaz micarea, etc
Principii generale de anatomie functionala si biomecanica
1. Orice micare ncepe prin stabilizarea ei n poziie favorabil sau prin mobilizarea centrului
de greutate.
2. Mobilizarea segmentelor se realizeaz de la centruspre periferie (deci pornind de la centura
muscular a centrului de greutate).
3. MS i/sau MI acioneaz ca lanuri cinematice deschise sau nchise.
4. Cnd MS i/sau MI acioneaz ca lanuri cinematice deschise, muchii care intr n aciune
i iau puncte fixe de inserie pe capetele lor centrale (proximale) i acioneaz asupra
segmentelor prin capetele lor periferice (distale).
5. Cnd MS i/sau MI acioneaz ca un lan cinematic nchis, deci prin extremitatea lor distal
(periferic), ele sunt fixate (sau n sprijinit), iar muchii care intr n aciune, i iau punct fix pe
capetele lor distale i acioneaz asupra segmentelor prin capetele lor centrale (proximale).
6. Cnd membrele acioneaz ca lanuri cinematice deschise, grupele musculare agoniste se
contract izotonic iar micarea rezult prin apropierea capetelor musculare de inserie.
7. Cnd membrele acioneaz ca lanuri cinematice nchise, grupele musculare agoniste se
contract izometric sau izotonic, succesiv sau sub ambele forme.
Executarea unei micri este posibil datorit interveniei concomitente i contrarii a muchilor
agoniti i antagoniti. Cnd agonitii se contract izotonic, antagonitii se contract izometric i
invers. Viteza de execuie a micrilor este dependent de raportul invers proporional dintre
intensitatea de aciune a agonitilor i antagonitilor.
La sfritul micrii muchii antagoniti se transform n muchi neutralizatori. Cu ct viteza de
execuie este mai mare, cu att intervenia antagonitilor la sfritul micrii este mai mare.
Meninerea poziiei sau posturii se realizeaz prin echilibrarea intensitii de aciune a agonitilor
i antagonitilor i intrarea tuturor lanurilor musculare n condiii de travaliu static.
Utilizarea aciunii forelor exterioare (n special a celor gravitaionale) inverseaz rolul grupelor
musculare, uneori numai dup ce acestea au declanat micarea.
n cadrul aciunilor lanurilor cinematice deschise prghiile osteoarticulare acioneazn general,
ca prghii de vitez, deci ca prghie de gradul III.
n cadrul aciunilor lanurilor cinematice nchise, prghiile osteoarticulare acioneaz n general,
ca prghii de sprijin, deci ca prghii de gradul I.
Perfecionarea activitii motorii se realizeaz printr-o aciune eficient, utiliznd la maximum
forele externe i la minimum forele interne. Cu alte cuvinte, perfecionarea exerciiilor fizice
apare ca o form superioar de adaptare a corpului uman la condiiile de mediu.
Evaluarea musculara reprezinta primul pas in vederea stabilirii unui program de recuperare
musculara adecvat starii morfofunctionale actuale. Evaluarea musculara este complexa si se
adreseaza valorii fortei musculare, rezistentei musculare, tonusului muscular, controlului motor,
integritatii anatomice a musculaturii. Testingul muscular are rol chiar in precizarea
diagnosticului de boala. Acest aspect este cu atat mai pregnant in toate bolile neurologice in care
testarea musculara, alaturi de cea a sensibilitatii, sunt definitorii pentru diagnostic.
Pe langa precizarea diagnosticului de boala, evaluarea fortei musculare ofera o serie de elemente
pentru elaborarea programului de recuperare concretizate in obiective de indeplinit si mijloace
utilizate.
Iata, pe scurt, prezentarea elementelor utile, furnizare de un testing muscular complex si corect
efectuat si interpretat:
Aprecierea valorii musculare disponibile pe care ne putem baza in elaborarea si
sustinerea programului terapeutic si recuperator;
Aprecierea musculaturii slabite ce afecteaza activitatile zilnice;
Cunoasterea, pentru a putea preveni si corecta, a dezechilibrelor musculare care au
determinat deformari si dezaxari;
Aprecierea necesitatilor pentru aparate si/sau dispozitive de asistare (baston, orteze,
stimulatoare neuromusculare) ca masura compensatorie a fortei diminuate sau pierdute;
Ajutorul in a selecta activitatile posibile ale individului in functie de capacitatile sale
musculare restante;
Cunoasterea exacta a musculaturii ce trebuie reeducata.
Evaluarea musculara comporta o componenta subiectiva si una obiectiva.
Evaluarea musculara subiectiva consta in aprecierea starii sale actuale facuta de pacientul insusi.
Acesta ne va prezenta acuzele prin limbaj propriu. Intrebarile examinatorului trebuie sa
lamureasca si sa completeze informatiile date de pacient.
Evaluarea obiectiva se refera la examenul clinico-functional al pacientului.
Aceasta cuprinde:
Inspectia ofera informatii privitoare la relieful muscular comparand zone si segmente
simetrice. Suntem astfel in masura sa apreciem hiper sau hipotrofia musculara.
 Palparea maselor musculare executata in pozitii de relaxare ne precizeaza hipo sau
hipertoniile (contracturile) musculare. Mobilitatea pasiva a segmentelor ne ofera informatii
suplimentare privitoare la diagnosticul diferential al spasticitatii piramidale fata de o rigiditate
extrapiramidala.
Exista metode de a aprecia obiectiv si de cuantifica forta musculara:
Inregistrare pe EMG a contractiei izometrice, valoarea peak-ului exprimand forta
izometrica maxima.
Manometria muschiului, care inregistreaza valoarea tensiunii intramusculare.
Calcularea suprafetei de sectiune a muschiului prin RMN sau ecografie, cunoscandu-se
raportul care se stabileste intre suprafata de sectiune si forta dezvoltata de muschi (30
N/m).
Testingul muscular manual.
Grad calificativ Forta anduranta
se pot executa toate
activitatile curente
realizeaza miscarea completa contra
5 normala fara sa oboseasca, cu
gravitatiei si a unei rezistente puternice
exceptia muncilor
grele
4 buna idem, dar rezistenta este moderata Idem
anduranta limitata,
3+ moderata + idem, dar rezistenta este usoara oboseala apare
repede
nu poate executa
decat partial
activitatile curente,
iar mersul practic nu
3 moderata miscare completa contra gravitatiei
este posibil daca
forta muschilor
membrelor
inferioare este sub 3
miscarea este posibila contra gravitatiei doar idem, dar mai
3- moderata -
pe 50% din amplitudinea maxima accentuat
se pot executa unele
miscare antigravitationala cu valoare sub activitati curente
2+ slaba+
50% din amplitudinea maxima doar cu asistenta
mecanica
2 slaba miscare completa dar cu gravitatia exclusa Idem
nu se poate performa
miscare partiala, in conditii de excludere a
2- slaba- nici o activitate,
gravitatiei
dependenta totala
nu exista miscare dar se poate simti palpator
1 schitata
contractia la nivelul tendonului
0 zero nu exista contractie
Testingul muscular percepe activitatea unor grupuri musculare ce executa o anumita miscare a
unui segment.
 Testarea individuala a muschiului.
Aceasta testare recurge la pozitionari, stabilizari si scheme de miscare caracteristice. Sunt insa
greoaie si laborioase.
Testul miscarilor functionale sau testul muschiului functional sau testul de screening.
Sunt putin precise si au doar scopul de a realiza o evaluare generala, rapida asupra fortei
musculare. Ele mai pot determina zona musculturii slabite si unde trebuie insistat cu teste mai
precise. Executarea acestor teste este simpla. Pacientul executa o miscare pana la capatul cursei
de miscare iar din acest punct examinatorul incearca sa readuca segmentul la pozitia 0 iar
pacientul se opune. Dupa alti autori aprecierea asupra fortei musculare se face prin aprecierea
contractiei izometrice facuta la jumatatea unghiului de amplitudine a articulatiei pe directia
respectiva. Aceasta testeaza nu doar forta ci si existenta durerii musculare in contractie.
Executarea activitatilor curente sau zilnice (ADL-uri sau activities of daily living).
Executarea acestor activitati permite observarea fortei musculare dar si anduranta, coordonarea si
echilibrul miscarilor.
Determinarea instrumentala a fortei musculare.
In acest scop se utilizeaza dinamometria. Exista dinamometre utilizate pentru o serie de miscari
(prehensiune, extensie gamba, extensie trunchi etc).
Realizarea unui travaliu.
Travaliul este exprimat prin produsul forta distanta. Aprecierea acestui travaliu conduce la
masurarea fortei musculare.
Tehnici de crestere a fortei musculare. Cresterea fortei musculare reprezinta un obiectiv de
baza al recuperarii medicale si implicit, al kinetoterapiei.
Tehnicile de crestere a fortei musculare se adreseaza unui deficit functional reprezentat de
pierderea sau scaderea fortei in diferite situatii patologice.
Cauzele scaderii sau pierderii fortei musculare pot clasificate astfel:
Comenzile activatoare sunt transmise in conditii normale efectorului dar exista o scadere
a utilizarii unuia sau mai multor grupe musculare pana la blocarea totala a activitatii
musculare;
Comenzile centrale de activare musculara nu se mai initiaza normal desi atat caile de
conducere cat si efectorul exista si ar putea functiona la parametri normali;
Comenzile activatoare centrale se initiaza dar caile de conducere a acestuia spre muschi
sunt afectate, efectorul muscular neprimind in acest fel influxul nervos;
Atat comanda centrala cat si caile de conducere ale acesteia functioneaza in limite
normale, dar la nivelul efectorului muscular exista o modificare a metabolismului local ce
conduce la o disfunctionalitate cu contractie musculara diferita de normal.
Prima situatie poate fi prezenta atat la persoanele aparent sanatoase, cat si in contextul unor
afectiuni. Astfel, imobilizarea unui segment, determinata de o suferinta locala, precum durere,
inflamatie articulara, traumatisme locale diverse, infectii etc. sau imobilizarea la pat pentru boli
generale precum insuficienta cardiaca, status postoperator, bronhopneumopatii, anemii, stari
casectice etc. vor determina, in functie de gradul imobilizarii, scaderea intr-o masura mai mare
sau mai mica a fortei musculare generale sau locale.
In acelasi mod, sedentarismul excesiv poate conduce la pierderea de forta musculara.
Persoanele de varsta a treia, prin lipsa miscarii si limitarea activitatilor cotidiene vor instala
sindromul de deconditionare musculara.
Cea de a doua situatie este intalnita in afectiuni ale SNC (cerebrale sau medulare). Afectarea
motorie este o stare de fapt. Aceasta afectare se manifesta in special, prin alterarea coordonarii
de miscare iar paralizia ce se instaleaza nu va fi o scadere a fortei musculare ci a comenzii
voluntare de a executa o miscare. In final, din lipsa de activitate se va instala o scadere reala a
fortei musculare.
In situatia leziunilor medulare, intreruperea completa atat a comenzilor musculare cat si a feed
back-ului propriceptiv determina abolirea oricarei schite de contractie. Refacerea fortei
musculare pierduta prin neutilizare va avea loc in masura in care, prin evolutia spontana a bolii s-
au reluat circuitele de comanda neuromusculara.
In cea de a treia situatie, cea a afectiunilor care lezeaza nervul periferic, se ajunge la scaderi mari
de forta musculara, pana la abolirea oricarei contractii musculare. Asemanator bolilor
neurologice centrale, si in acest grup de boli refacerea spontana a nervului sau refacerea lui
chirurgicala creaza premiza pentru refacerea prin exercitii a fortei musculare.
In ultima situatie, in care efectorul este cel aflat in imposibilitatea de a executa miscarea
comandata se incadreaza miopatiile, grup de boli extrem de heterogen ca etiologie, substrat
morfopatologic si tablou clinic. Scaderile de forta musculara sunt importante. Indicatia
kinetoterapiei de crestere a fortei si rezistentei musculare este controversata. Exercitiile
practicate sunt utile in masura in care nu induc o stare de oboseala a substratului, agravand boala.
Substratul morfologic al fortei musculare il reprezinta numarul de punti transversale. Daca
fibra musculara luata in discutie prezinta diametru mai mare (suprafata de sectiune mai mare),
acest fapt presupune un numar mai mare de miofibrile si deci mai multe punti transversale. In
final, forta musculara dezvoltata este mai mare. Indiferent de tipul sau dimensiunea fibrei
musculare, exista un moment in care numarul de punti de actina si miozina este maxim si aceasta
se petrece cand fibra musculara se afla aprximativ la lungimea ei de repaus. Numarul de punti, si
deci si forta dezvoltata de un muschi scade atunci cand fibra se scurteaza sau se alungeste. Cand
fibra este alungita, exista mai putine contacte de punti. Cand fibra este scurtata, fibrele de actina
se suprapun, blocand astfel locurile pentru punti.
In pozitia de alungire a muschiului, forta musculara neta este totusi mai mare decat forta la
lungimea de repaus. Acest fapt, deoarece, desi numarul puntilor transversale este mai mic in
pozitia de alungire fata de repaus, la forta musculara neta se adauga si componenta fortei elastice
a muschiului intins.
Un alt factor deteminant al fortei musculare il reprezinta pozitia fibrelor musculare sau rolul
jucat in contractia musculara de catre arhitectura muschiului. Penatia sau orientarea fibrelor
musculare fata de vectorul forta care tractioneaza de tendon, alaturi de esalonarea sau decalarea
fibrelor musculare, sunt elemente care conditioneaza forta musculara si nu pot fi finalmente
modificate. La fel si insertiile musculare. Toate acestea sunt determinante dar neinfluentabile, in
vederea cresterii fortei musculare.
Reamintim faptul ca, in miscare sau in efectuarea unei actiuni cu o anumita forta musculara,
intervin atat factori neurali cat si musculari.
Factorii musculari au fost cei amintiti pana acum si anume lungimea muschiului de le care se
executa contractia musculara, arhitectura muschiului, insertiile sale. Factorii musculari sunt mai
greu de influentat si modificat, acest lucru putand avea loc totusi, cu efecte asupra mecanicii
musculare reprezentate de modificarea lungimii de contractie musculara. Acest lucru se traduce
prin numarul de punti transversale si poate fi influentat.
Factorii neurali, sumatia spatiala si temporala sunt factori perfect influentabili. Practic, in cazul
antrenarii fortei unui muschi slabit in mod patologic putem creste forta musculara relativ repede
prin influentarea factorului neural intr-o perioada scurta. Sumatia spatiala si cea temporala a UM,
ultima determinand si cresterea sincronizarii reprezinta elemente de luat in seama in contextul
obtinerii de forta musculara.
Se poate spune deci ca tensiunea musculara este in functie de numarul de UM activate ca si de
tipul lor, ritmul si sincronizarea activarilor UM.
Factorul neural se dezvolta prin antrenament, adica prin repetabilitatea unui exercitiu care va
conduce la crearea unor comenzi mai ample si stabile asupra grupului muscular antrenat.
Antrenamentul factorului neural consta in:
Exercitii de contractie musculara propriu-zisa;
Contractia mentala cu imaginarea contractiei musculare.
Tot prin prezenta factorului neural se explica cresterea de forta la grupul muscular contralateral,
dupa antrenarea muschilor simetrici homolaterali.
Factorul neural creste forta de contractie musculara independent de vreo modificare a
suprafetelor de sectiune a muschiului respectiv.
Revenind la factorul muscular, putem reaminti afirmatia conform careia exista o relatie directa
intre suprafata de sectiune exprimata in cm a muschiului si marimea fortei musculare. Cresterea
fortei prin acest mecanism este cronofaga, necesitand timp. Hipertrofia muschiului are loc doar
in anumite conditii. Principala conditie este ca exercitiul ce realizeaza contractia musculara sa se
faca la o anumita intensitate. Studiile au aratat ca intensitatea de contractie trebuie sa depaseasca
35% din valoarea fortei maxime pe care o poate dezvolta muschiul intr-un anumit moment. De
obicei se lucreaza la valori de 60-70% din forta maxima. Alaturi de intensitate, exercitiul avand
drept scop cresterea fortei musculare, exercitiul se caracterizeaza si prin durata de executie.
Exercitiul fizic menit sa creasca forta musculara se va concretiza deci prin intensitate si durata.
Cresterea de forta musculara este determinata astfel de realizarea cresterii marimii fibrei
musculare urmata de hipertrofia muschiului. Hipertrofia fibrei musculare inseamna marimea
diametrului acesteia si in final, a intregului muschi. Ea se realizeaza prin cresterea sintezei de
ARN si mai ales de ADN muscular, a proteinelor contractile si a elementelor sarcoplasmatice.
La nivelul muschiului antrenat se constata cresterea factorului 1 de crestere insulin like (IGP-1),
cunoscut ca avand efecte anabolice intense asupra celulelor musculare, determinand in celulele
din jur o productie crescuta de ADN muscular, care va induce hipertrofia.
Excitantul biologic pentru acest proces anabolic este reprezentat de efortul muscular intens
(contractie musculara) care induce ischemie musculara si oboseala musculara ce vor modifica
starea coloidala a proteinelor musculare, ceea ce constituie un adevarat stres metabolic. Acest
stres metabolic este un factor de accelerare a sintezei proteice in faza de supracompensare
postefort, cand se reface si circulatia cu aport de oxigen.
Alaturi de hipertrofia muschiului, sub influenta exercitiului rezistiv se produce si cresterea
densitatii capilarelor. Acest fenomen este proportional cu cresterea fibrei musculare.
Hipertofia musculara este obtinuta si sustinuta printr-o alimentatie bogat proteica si/sau printr-o
medicatie anabolica.
Cresterea fortei musculare prin cresterea suprafetei de sectiune musculara se va produce in
saptamani de exercitii de intensitate cat mai apropiata de valoarea maxima.
Muschiul hipertrofic isi pastreaza acelasi numar constant de fibre musculare care insa isi maresc
volumul. Studiile recente arata ca ar exista o modificare a numarului de fibre musculare la unele
specii de pasari si animale.
Ne reamintim ca forta contractiei musculare este raportata si la viteza de contractie musculara.
Cu alte cuvinte, vom considera in contextul tehnicilor utilizate pentru cresterea fortei si
rezistentei musculare si relatia forta/velocitate.
Forta mai este legata de miscarea segmentului si ea va varia in fuctie de unghiul realizat intre
cele doua segmente. Vorbim despre bratul momentului ce defineste produsul dintre forta si
distanta perpendiculara de la vectorul fortei pe axul de miscare al segmentului.
Valoarea maxima a fortei unui grup muscular se afla la un anumit unghi al miscarii segmentului
care, in general, este la nivelul lungimii de repaus a muschiului. Adesea, acest unghi se abate de
la regula, fiind caracteristic pentru grupul muscular respectiv.
Exercitiul rezistiv este o forma de exercitiu activ in care o contractie musculara dinamica sau
statica trebuie sa se opuna unei forte externe.
Performanta musculara se obtine prin antrenament, utilizand exercitiul rezistiv. Forta
externa care creaza rezistenta opunandu-se miscarii poate fi manuala sau mecanica.
Rezistenta manuala este cea opusa de kinetoterapeut sau orice alta persoana, inclusiv pacientul
insusi. Rezistenta manuala prezinta o serie de avantaje:
Este utila, mai ales in primele etape ale cresterii fortei musculare cand musculatura este
foarte slaba;
Este indicata atunci cand amplitudinea de miscare trebuie atent controlata pentru a nu
crea lezari articulare sau ale tesutului moale;
Realizeaza un contact adecvat intre kinetoterapeut si pacient pentru cresterea increderii si
compliantei pacientului fata de tratament;
Dezavantaje rezistentei manuale sunt:
Kinetoterapeutul este retinut la pacientul respectiv, ceea ce duce la scaderea
randamentului acestuia;
Rezistenta aplicata este limitata la forta kinetoterapeutului si la gradul de oboseala a
acestuia;
Creaza dependenta pacientului de o alta persoana intr-o situatie care se poate prelungi.
Rezistenta mecanica asigura rezistenta pentru exercitii prin utilizarea unor echipamente variate
mergand de la simple greutati pana la aparate mecanice. Aceste echipamente permit aprecierea
valorii rezistentei aplicate, permitand progresia gradata si calculata a rezistentei.
Exercitiul cu rezistenta este agreat de catre pacienti. Se pot aplica orice valori ale rezistentei care
este acceptata de bolnav. Scopul exercitiilor este acela de a creste forta, rezistenta si puterea
musculara. Exista o metodologie adecvata deficitului functional.
Sunt trei tipuri de exercitii care, utilizand rezistenta la contractie, determina cresterea
performantei musculare:
Isometria;
Isotonia;
Isokinezia.
Executarea exercitiului rezistiv presupune si luarea in calcul a unor precautii si contraindicatii.
Acestea sunt necesare a fi cunoscute spre a se evita unele neplaceri care pot apare in timpul sau
imediat dupa executarea exercitiilor cu rezistenta.
Contraindicatiile propriu-zise sunt:
Inflamatia articulara si/sau musculara, deoarece exercitiile pot agrava tumefierea si/sau
pot produce leziuni ale tesutului articular sau periarticular;
 Durerea articulara intensa si/sau musculara pe durata exercitiilor sau pentru mai mult de
24 h dupa oprirea exercitiului necesita reevaluarea intensitatii si duratei exercitiului sau
renuntarea la acesta.
Principalele precautii sunt in legatura cu:
a) Aparatul cardiovascular.
Afectiunile aparatului cardiovascular nu reprezinta o contraindicatie propriu-zisa ci necesita doar
anumite masuri de precautie ce trebuie luate pe parcursul efectuarii efortului.
Pericolul cardiovascular apare datorita fenomenului Valsalva care insoteste exercitiile cu
rezistenta. Fenomenul Valsalva este prezent mai ales in contractia isometrica sau exercitiile
contrarezistive cu valori crescute ale rezistentei. Acest fenomen se intalneste in orice efort de
ridicare, impingere, tractiune, efectuat cu respiratia blocata in inspir, prin inchiderea glotei.
Rezultatul consta in contractia peretelui abdominal cu cresterea presiunii intraabdominale si
intratoracice, cu scaderea intoarcerii venoase, scaderea debitului cardiac, o scadere brusca a
tensiunii arteriale si cresterea ritmului cardiac in mod compensator. Fenomenul Valsalva
inceteaza cand se expira si brusc se inregistreaza o crestere, chiar peste 200 mm Hg a presiunii
arteriale datorita reintoarcerii venoase ample cu cresterea debitului bataie. Aceasta ascensiune
brusca a tensiunii arteriale poate fi periculoasa.
Pacientii aflati la risc, prin acest mecanism sunt: cei cu istoric si antecedente cardiovasculare
(hipertensivi, sechelari dupa IM sau AVC etc), pacientii varstnici, pacientii dupa operatii pe
abdomen sau cu leziuni abdominale etc.
Pacientii trebuie instruiti spre a reusi se evite fenomenul Valsalva prin executarea efortului in
timpul expirului sau prin a solicita pacientului sa numere sau sa vorbeasca in timpul exercitiului
rezistiv.
b) Oboseala.
Oboseala este un fenomen complex si care afecteaza performanta functionala a sistemului motor.
Exista o oboseala musculara locala si una generala, la nivelul intregului organism.
Oboseala locala se inregistreaza in momentul scaderii raspunsului muscular la stimul repetati.
Curbele EMG devin tot mai mici ca amplitudine. Orice tip de exercitiu rezistiv poate conduce la
oboseala, existand o relatie directa intre marimea rezistentei si/sau durata exercitiului si
instalarea oboselii. Din punct de vedere clinic, oboseala se manifesta, fie prin scaderea
promptitudinii de raspuns a muschiului, fie prin incapacitatea acestuia de a mai asigura o
amplitudine de miscare completa.
Alte semne asociate oboselii sunt senzatia de disconfort, mergand pana la durere si eventual
spasm muscular. Muschiul oboseste prin scaderea energiei disponibile si a aportului de oxigen,
precum si cresterea acidului lactic local, cu insuficienta a turn over-ului circulator local.
De asemenea, muschiul oboseste si prin influenta protectiva a SNC care-si scade nivelul de
stimulare sau prin dificultati de trecere a impulsului la nivelul sinapsei neuromusculare, mai ales
la nivelul fibrelor cu secusa rapida.
Oboseala musculara generala se instaleaza in conditiile unei activitati fizice intense sau
prelungite, la mers, alergat, activitati profesionale etc. Substratul oboselii il constituie scaderea
nivelului de glucoza, glicogen, ca si pierderile de potasiu.
Oboseala musculara generala apare precoce in diferite afectiuni, precum afectiunile
cardiovasculare, respiratorii, neurologice etc. Programele de exercitii cu rezistenta la aceasta
categorie de pacienti trebuie atent dozate ca intensitate, ritm si durata de executie, iar pacientii
trebuie supravegheati in timpul executiei.
In cazul in care apare oboseala se va intrerupe programul de exercitii in vederea refacerii
rezervelor energetice cat si pentru indepartarea acidului lactic acumulat, proces care dureaza
aproximativ 1ora. Glicogenul se reface in cateva zile.
Daca in perioada de refacere dupa oboseala se executa un exercitiu foarte usor si nu se intra in
repaus complet, refacerea va fi mai rapida si mai buna.
c) Miscarile substituite.
Aceste miscari substituite pot sa apara in cazul in care rezistenta este mult prea mare pentru
nivelul de performanta al individului.
Astfel, un muschi paretic, obosit, dureros sau sanatos dar care este supraincarcat/suprasolicitat nu
va putea executa miscarea comandata. Aceasta miscare va putea fi totusi realizata doar prin
interventia altor muschi. Miscarile astfel executate se numesc miscari trucate.Ele vor trebui
evitate.Exista si o exceptie, in cazul paraliziilor, aceste miscari trucate putand fi compensatorii.
d) Supraantrenamentul.
Supraantrenamentul este un pericol in cazul in care programului de exercitii resistive, poate duce
la o scadere a fortei sau performantei musculare temporara sau permanenta. Oboseala si
supraantrenamentul nu sunt termeni sinonimi, din contra, ei se exclud, deoarece instalarea
oboselii cu senzatia de discomfort exclude posibilitatea de continuare cu intensitate a
exercitiului. Astfel, supraantrenamentul cu toate aspectele sale caracteristice, nu se mai
instaleaza. Supraantrenamentul apare predominant in diverse afectari ale NMP. Exista o
explicatie conform careia supraantrenamentul ce apare la nivelul musculaturii tributare nervului
afectat (musculatura suprasolicitata prin exercitiile rezistive) are la baza distrugerea unor
proteine musculare din muschiul denervat.
Nu uitam faptul ca supraantrenamentul apare si pe muschiul sanatos.
Evitarea supraantrenamentului se face prin:
Cresterea progresiva a rezistentei in timp;
Monitorizarea valorii fortei musculare.
e) Osteoporoza.
Demineralizarea osului, indiferent de cauza necesita precautii suplimentare dat fiind faptul ca
exercitiile cu rezistenta pot determina o fractura patologica.
f) Aparitia durerilor.
Exercitiul cu rezistenta care a condus la oboseala poate declansa si dureri date de acumularea
metabolitilor acizi de ischemie sau determinati de o insuficienta oxigenare tisulara. Durerea
dispare dupa oprirea exercitiului. Mai poate apare o durere cu intarziere de 1-2h de la incetarea
exercitiului. Aceasta durere poate persista cateva zile.
Cauza durerii intarziate poate fi:
Acumularea metabolitilor acizi, dar teoria nu pare a avea substrat real dat fiind faptul ca
metabolitii dispar in aproximativ o ora.
Teoria lui Vries a cercului vicios, conform careia ischemia din timpul exercitiului duce la
spasm. Acesta va conduce la durere care sustine spasmul ce va intretine durerea.
Fenomenul insa nu a fost reprodus.
Ruperea microscopica a unor fibre musculare cu necrozarea lor prin efortul rezistiv
intens;
Ruperea, nu a tesutului muscular, ci a fibrelor conjunctive conducand la producerea
durerii.
Studiile recente au aratat ca cea mai plauzibila cauza a durerii ar fi ultimele doua afirmatii.
Durerile intarziate sunt frecvent determinate de exercitii excentrice. Aceste dureri pot fi evitate
prin pregatirea muschiului (incalzire, intindere) si printr-o buna progresivitate a valorii
rezistentei.
Metode si tehnici de crestere a fortei musculare.Forta musculara se exprima prin contractia
muschiului. Cand forta musculara scade, se inregistreaza o scadere a capacitatii de contractie a
muschiului. Forta nu va putea creste fara sa creasca tensiunea musculara realizata prin contractia
muschiului. Performantele muschiului se apreciaza prin tipul contractiei musculare fata de o
rezistenta opusa miscarii.
Cele trei tipuri de contractie musculara sunt:
Isometrica: velocitate fixa (0/s), nemiscare, rezistenta fixa;
Isotona: velocitate variabila (aproximativ 60/s), rezistenta fixa;
Isokinetica: velocitate fixa (se diferentiaza de velocitatea dinamica care are 1-300/s).
Pentru a creste forta musculara, indiferent de tipul de contractie, contractia se realizeaza printr-
un exercitiu rezistiv.
Contractia isometrica.In contractia isometrica tensiunea creste, fara modificarea lungimii fibrei
musculare.In timpul contractiei musculare izometrice circulatia musculara este suspendata iar
muschiul intra in datorie de oxigen si acumulare de cataboliti. Aceste fenomene sunt proprtionale
cu tensiunea dezvoltata de muschi, marimea acestora fiind in directa relatie cu efortul de crestere
a fortei si de hipertrofie musculara.
Exista urmatoarele elemente care caracterizeaza contractia isometrica:
Tensiunea dezvoltata in contractie.
Pentru a se obtine efectele scontate, tensiunea dezvoltata in muschi trebuie sa fie de minimum
35% din tensiunea maxima dar abia la 2/3 (66%) din tensiunea maxima se poate inregistra
hipertrofie musculara.
Pentru o valoare a fortei musculare cuprinsa intre 20-35% din forta maxima, contractia
isometrica reuseste sa mentina forta musculara existenta. Daca, pe parcursul activitatilor
cotidiene nu realizam aceste valori tensionale (peste 20% din tensiunea maxima), asistam la
pierderi treptate de forta si volum muscular.
Contractia isometrica realizata cu o valoare a tensiunii de aproximativ 2/3 din forta maxima
produce deficitul de oxigen, acumulare de metaboliti si declanseaza, la oprirea ei, fenomenul de
rebound cu cresterea circulatiei (peste 40% fata de cea de repaus), precum si stimularea
metabolica a fibrei musculare cu cresterea sintezei proteice intranucleare de ADN si ARN, ceea
ce va determina hipertrofia musculara.
Durata contractiei izometrice.
Alaturi de valoarea tensiunii ce trebuie dezvoltata in contractie, isometria este caracterizata prin
durata. In literatura de specialitate, durata se mai numeste si timpul de utilizare a muschiului.
Acesta reprezinta intervalul de timp necesar mentinerii unei tensiuni maxime posibile in fibrele
musculare. Acest timp este egal cu durata contractiei si se apreciaza in secunde. Durata unei
contractii isometrice nu poate depasi 12 s nici la sportivul antrenat. Pentru pacienti se utilizeaza
3-5-6 s pentru o contractie. Ritmul de executie al acestor contractii, in vederea cresterii fortei si
asigurarii hipertrofiei musculare, este inca discutat. Studiile au aratat eficacitatea unei singure
contractii isometrice cu o durata de 6 s /zi, contractie executata la tensiune cu valoare mare.
Aceasta defineste EUSIZ, adica exercitiul unic scurt isometric zilnic.Tensiunea musculara ajunge
la 60-70% din forta lui maxima. Nu sunt necesare durate mai lungi de 6 s pentru o singura
contractie. O contractie care se prelungeste peste 6 s poate conduce la perturbari
cardiocirculatorii generale.
O alta tehnica este ERSIZ, adica exercitiile repetitive scurte izometrice zilnice, constand din
repetarea de 20 de ori a unor scurte contractii isometrice de 3-6 s fiecare, in cadrul aceleiasi
sedinte. Intre contractii se face o pauza de 20 s. Rezultatele obtinute prin ERSIZ sunt net
superioare EUSIZ, probabil datorita faptului ca repetitia ar fi un factor care asigura atingerea
pragului declansator al lantului de reactii metabolice necesar hipertrofiei si cresterii fortei
musculare ameliorand si factorul neural.
In practica, se utilizeaza frecvent grupaje de 3 contractii isometrice de 6 s, cu pauza intre ele de
20-30 s. Aceste grupaje se repeta de cateva ori pe zi.
Rezistenta care blocheaza miscarea segmentului este realizata de kinetoterapeut, de un obiect fix
sau de pacient.
Lungimea muschiului.
Lungimea muschiului la care se executa isometria este alt factor important. Se stie faptul ca la
lungime maxima muschiul poate dezvolta tensiuni maxime in timpul unei contractii maxime, la o
anumita pozitie a segmentelor (ceea ce corespunde unei anumite lungimi musculare).
Nu toate fibrele musculare sunt active sau se contracta la aceeasi tensiune. Mai mult, daca intr-un
lot de pacienti se antreneaza izometric un muschi in 3 pozitii la 3 niveluri diferite de lungime ale
fibrei musculare (scurta-medie-lunga) si se pastreaza mereu aceeasi ordine la antrenament, se
constata ca forta dezvoltata in prima pozitie, cea scurtata, este mai mare de 3-4 ori fata de forta
dezvoltata in celelalte pozitii. Daca la un alt lot de pacienti inversam schema (lunga-medie-
scurta) prima parte, cea lunga, va fi mai puternica. Explicatia este inclusa in modalitatea prin
care se realizeaza factorul neural de coordonare pentru primul tip de exercitiu.
Daca s-ar compara insa aceasta valoare la cele doua loturi de pacienti, se constata ca in pozitia
lunga a muschiului, izometria da rezultatele cele mai bune.
Contractia isometrica necesita un grad inalt de concentrare volitionala si o comanda coordonata
pentru a realiza recrutare si sincronizare maxima de UM. Motivatia pozitiva in efectuarea
exercitiului creste mult capacitatea de realizare a unei tensiuni musculare cat mai mari. S-au
inregistrat cresteri chiar cu 30-40% ale fortei dupa exercitii cu motivatie puternica.
Exista o forma de contractie isometrica ce se realizeaza de fapt, fara rezistenta. Sunt exercitii des
utilizate pentru a mentine mobilitatea intre fibrele musculare, pentru scaderea spasmului si
durerii musculare, cat si pentru a preintampina instalarea hipotrofiei musculare.
Acest tip de contractie isometrica are efect redus asupra cresterii fortei musculare. Aceasta
tehnica se foloseste frecvent pentru m. cvadriceps si m. fesierul mare si consta intr-o contractie
musculara statica fara rezistenta exterioara.
Utilizarea excesiva a contractiei izomerice in vederea cresterii musculare are avantaje si
dezavantaje.
Avantajele sunt reprezentate de:
Eficienta buna in obtinerea cresterii fortei si corectarii hipotrofiei musculare, precum si
evitarea atrofiei musculare;
Reduce edemul actionand ca o pompa;
Este o tehnica simpla ce nu necesita aparatura speciala, putandu-se efectua oriunde;
Necesita durate scurte de antrenament;
Nu solicita articulatiile;
Este mai putin obositoare;
Mentine asocierea neurala;
 Reprezinta o metoda avantajoasa de apreciere a fortei musculare si a evolutiei acesteia
prin amplitudinea traseului EMG.
Dezavantajele sunt urmatoarele:
Mareste munca ventriculului stang, creste frecventa cardiaca si TA, in special cea
diastolica, creste perioada de preejectie ca si timpul contractiei isovolemice finale, mai
ales la batrani. In cazul efectuarii exercitiului cu respiratia blocata (Valsalva) si pe o
perioada mai lunga 8-12 s, cu pauze prea scurte intre exercitii, apar semnele cunoscute
fenomenului datorita cresterii presiunii intratoracice si intracraniene. Pot apare efecte
dramatice cardiovasculare la pacientii aflati in recuperare dupa IM. Aceste aspecte apar
in cazul exercitiilor isometrice. In cazul EUSIZ si ERSIZ nu s-au intalnit cresteri
tensionale semnificative.
Nu amelioreaza supletea articulara si a tesuturilor periarticulare;
Tonifica in special fibrele musculare activate la unghiul de efectuare a isometriei;
Antreneaza muschii la o contractie mai lenta, cu raspuns intarziat la solicitari;
Nu amelioreaza coordonarea inervatiei musculare pentru activitati motorii complexe;
Nu antreneaza contractia excentrica;
Dezvolta un feedback kinestezic redus;
Este dificil de urmarit cantitativ forta musculara dezvoltata in timpul exercitiului ca si
curba de crestere in timp a acesteia.
Contractia isometrica executata cu o forta de aproximativ 50% din forta maxima asigura o
crestere saptamanala de 3-5% a fortei de contractie. Exista variatii in functie si de grupa
musculara antrenata. De exemplu, se progreseaza de 4 ori mai repede cu castigul de forta pentru
tricepsul sural decat pentru muschii antebratului sau bicepsul brahial.
Contractia isometrica se asociaza contractiei dinamice care asigura o mai buna coordonare
nervoasa. Aceasta asociere este prezenta si in tehnicile de facilitare (continuarea miscarii cu
rezistenta stopata pe parcurs pentru executia isometriei).
Exercitiul isometric va fi precedat de un efort dinamic sau de o incalzire musculo-articulara prin
miscari libere sau stretching.
Contractia isotona.Contractia isotona este o contractie care se produce cu modificarea lungimii
muschiului, ducand la miscarea articulara, fiind deci o contractie dinamica. Tensiunea de
contractie ramane, cel putin teoretic, constanta.
O contractie isotona simpla, fara incarcare, nu reuseste sa realizeze o crestere de forta musculara
si implicit hipertrofie, cu exceptia recuperarii fortei musculare de la 2 la 3, cand forta contractiei
este crescuta in timpul miscarilor efectuate cu sau fara influenta gravitatiei. Si in aceasta situatie,
contractia isometrica se realizeaza la nivelul de forta respectiv, ca o contractie cu
contrarezistenta, aceasta fiind reprezentata de segmentul de membru si/sau gravitatie. Prin
aceasta contractie isometrica, in cadrul aceleiasi miscari, pentru un grup muscular de forta 4 sau
5, nu se va reusi nici cresterea fortei si nici hipertrofia musculara.
Desi teoretic, contractia isometrica despre care s-a vorbit anterior dezvolta o tensiune musculara
constanta, din practica s-a constatat si inregistrat modificarea tensiunii in functie de lungimea
muschiului. Pe masura ce muschiul se scurteaza, forta lui scade. Este vorba de scurtarea
muschiului pe parcursul contractiei musculare propriu-zise. In cazul contractiei isotonice,
realizate contra unei rezistente care nu blocheaza excursia miscarii, are loc modificarea lungimii
muschiului cu modificarea tensiunii musculare si cresterea de forta musculara.
Modificarea lungimii muschiului se poate face in doua sensuri:
 Prin apropierea capetelor sale, deci prin scurtare si se intalneste in cadrul contractiei
dinamice concentrice;
Prin indepartarea capetelor de insertie, deci prin alungire datorita unei forte exterioare
care invinge rezistenta musculara si se intalneste in cadrul contractiei musculare
excentrice.
Rezistenta poate fi reprezentata de gravitatie, greutatea corporala sau a unui segment al corpului,
mana kinetoterapeutului, diferite greutati atasabile, arcuri etc
Contractiile dinamice concentrice si excentrice cu rezistenta vor determina cresterea fortei
musculare daca raportul dintre capacitatea muschiului si valoarea rezistentei sale este adecvat.
Desi exercitiul isometric are o valoare intrinseca superioara, specialistii recunosc miscarea
dinamica cu rezistenta ca fiind cel mai utilizat tip de efort muscular in vederea cresterii fortei si
obtinerii hipertrofiei musculare.
Concluziile studiilor comparative efectuate asupra celor trei tipuri de contractie: isometrica,
isotonica concentrica si excentrica, au aratat urmatoarele:
Capacitatea lor de a genera forta se realizeaza in ordine prin contractie:
isotonica excentrica isometrica isotonica concentrica;
Raportand efectele la consumul energetic (randamentul) se constata o crestere progresiva
a randamentului, astfel isometric excentric concentric;
Din punct de vedere al raportului presiunilor mari determinate in articulatie:
excentrica concentrica isometrica.
Se constata faptul ca o contractie isotonica excentrica este cea mai eficienta pentru castigul de
forta dar este adesea evitata deoarece poate conduce la degradari ale citoscheletului muscular
cand sunt depasite durata si tensiunile de contractie.
Daca apreciem comparativ valoarea exercitiului isometric cu a celor doua tipuri de contractie
isotona, diferentele sunt nesemnificative. Isometria creste mai mult tensiunea tetanica maxima
(20%) fata de isotonie (11%), dar exercitiul isoton dezvolta mai mult tensiunea de secusa,
precum si viteza de scurtare maxima, in timp ce puterea creste mult dupa isometrie (51%) fata de
isotonie (19%). Iata de ce se recurge la utilizarea programelor mixte de antrenare a musculaturii.
Un alt exemplu al celor afirmate este si faptul ca, desi exercitiul isotonic excentric determina o
forta mai mare este intr-un timp mai scurt decat exercitiul isotonic concentric, totusi forta
utilizata pe contractia concentrica este mai mare daca executam exercitii concentrice fata de
exercitii excentrice.
Contractiile dinamice cu rezistenta determina o mai buna comanda nervoasa, rapiditate de
actiune si antrenarea egala a tuturor fibrelor musculare in toate unghiurile de miscare fata de
contractiile statice isometrice.
In plus, contractia dinamica asigura si pastrarea sau recastigarea imaginii motorii.
In functie de rezistenta aplicata se poate realiza o participare mai bogata a grupelor musculare,
precum fixatorii si sinergistii alaturi de agonisti. Miscarea trebuie realizata pe toata amplitudinea
ei.
Antrenamentul dinamic rezistiv creste nu doar forta musculara dinamica ci si pe cea isometrica,
dar intr-o masura mai mica fata de antrenamentul specific izometric.
Exercitiile dinamice cu rezistenta necesita durate mult mai mari de timp pentru a se asigura
cresterea fortei si rezistentei musculare.
Exercitiile dinamice isotone cu rezistenta prezinta o serie de dezavantaje, precum: solicitarea
articulara, declansarea, in consecinta, a durerilor articulare precum si musculare prin ischemie,
declansarea sinovitelor traumatice, prejudicierea osului patologic.
Durata exercitiilor isotone nu presupune o durata similara a tensiunii dezvoltate in muschi.
Antrenarea muschiului nu se realizeaza pe toata durata contractiei ci doar pe un scurt moment, la
nivelul muschiului alungit. Pe masura ce miscarea se desfasoara si muschiul se scurteaza,
tensiunea va scadea sub nivelul de excitatie biologic. Din acest motiv, trebuie sa se lucreze mai
multe minute cu contractii rezistive repetate pentru a se obtine cresterea fortei, rezistentei si
hipertofia musculara.
Un alt element important este si valoarea rezistentei. In metoda dinamica de crestere a fortei
musculare vor exista astfel, doua variante:
Rezistenta maxima, in care greutatea care trebuie ridicata se apropie de valoarea limita
maxima a excitantului biologic.
Un astfel de efort nu se poate repeta decat de 2-3 ori, persoana care executa fiind intr-o stare
emotionala favorabila. In situatiile unor conditii emotionale mai slabe sau in contextul starii de
oboseala, nu se poate realiza decat o ridicare. Efortul trebuie facut pe toata amplitudinea de
miscare. Aceasta metoda este optima pentru cresterea fortei si este folosita mai ales de catre
sportivii de performanta.
Rezistenta moderata cu o valoare de 35-40% din cea maxima, crescand treptat la 60-70%
si cu repetare a eforului pana la oboseala musculara.
Pentru a se creste forta musculara trebuie sa se realizeze participarea unui numar cat mai mare de
unitati motorii, o frecventa a descarcarilor si un grad ridicat de sincronizare. O rezistenta cu o
valoare moderata nu va solicita o recrutare prea mare de UM. Repetarea efortului va antrena
aboseala si cu aceasta vor intra in actiune tot mai multe UM pentru a-i face fata. Oboseala
transforma treptat rezistenta moderata de la inceput, intr-o rezistenta aproape maxima pentru
noua capacitate functionala a muschiului. Adevaratul excitant biologic pentru cresterea fortei
musculare si aparitia hipertofiei este obtinut in ultimele cateva repetitii ale efortului, cele care se
executa in stare de oboseala musculara. Aceasta stare de oboseala reprezinta un stres metabolic
muscular care declanseaza procesele anabolice musculare ce vor determina cresterea fortei si
hipertrofia musculara.
Metoda dinamica de antrenament cu rezistenta moderata asigura recrutarea si sincronizarea
treptata de UM, cat si o perfecta coordonare musculara.
Exercitiile dinamice cu rezistenta moderata nu determina efectul Valsalva cu consecintele lui si
nici incarcari mari ale aparatului cardiovascular sau respirator.
Durata de desfasurare a antrenamentului este mare, dar in ciuda acestui neajuns, metoda
exercitiilor dinamice cu rezistenta moderata este cea mai utilizata atat in profilaxie cat si in
terapia sau recuperarea medicala.
Pe baza acestui tip de exercitiu s-au realizat variantele metodologice ale asa numitelor exercitii
cu rexistenta progresiva.
Sunt prezentate in continuare, tehnicile exercitiilor dinamice cu rezistenta, utilizate in practica
kinetoterapiei de recuperare medicala a fortei musculare.
a) Exercitiul maximal scurt (EMS)
Ideea de la care s-a plecat a fost aceea a exercitiului isometric scurt. Similar, s-a realizat
exercitiul dinamic scurt.Acesta este un exercitiu dinamic cu incarcare maxima.
Se testeaza progresiv greutatea maxima care poate fi ridicata si mentinuta 5 s. Aceasta greutate
este notata 1 RM, adica greutatea maxima care poate fi ridicata o data. Metodologia este aceeasi
ca pentru contractia isometrica, respectiv o ridicare pe zi sau trei ridicari cu pauze de 1-2 minute
intre ele.
b) Exercitiul maximal cu repetitie (EMR)
Prin cresterea progresiva a greutatilor se urmareste sa se testeze acea greutate care poate fi
ridicata de 10 ori (10 RM). Dupa ce s-a facut testarea si s-a gasit 10 RM, se vor executa zilnic
astfel de exercitii.
La 5-7 zile se retesteaza noua rezistenta pentru cele 10 ridicari maxime.
O varianta a acestei tehnici este propusa de McQueen si consta in 4 seturi de 10 ridicari maxime
executate de 3 ori pe saptamana.
c) Tehnica fractionata De Lorme-Watkins
Aceasta tehnica fractionata este numita si exercitiu cu rezistenta progresiva si reprezinta atat o
metoda dar si un principiu metodologic pentru cresterea fortei si rezistentei musculare.
Tehnica consta in 3 seturi:
Setul I: 10 ridicari cu x 10 RM;
Setul II: 10 ridicari cu 3/4 x 10 RM;
Setul III: 10 ridicari cu 10 RM.
Intre seturi se face o pauza de 2-4 minute.
Cele trei seturi se executa o data pe zi, de 4 ori pe saptamana. In cea de a cincea zi se retesteaza
10 RM precum si 1 RM, apoi in urmatoarele zile se reincep cele trei seturi la noile valori ale
rezistentei.
Exista mai multe variante ale acestei scheme. Au fost propuse modificari ale schemei originale,
atat in ceea ce priveste procentul de 10 RM cu care se lucreaza pe diferitele serii cat si in ceea ce
priveste numarul de serii pe zi.
Se recomanda acceptarea principiului progresivitatii rezistentei in kinetologie, dar modalitate de
realizare trebuie adaptata fiecarui pacient, in functie de particularitatile sale.
In clinca se utilizeaza o noua varianta: se realizeaza zilnic 10 repetitii maxime; daca peste 1-3
zile pacientul poate sa ridice de 15 ori la rand 10 RM, aceasta se va creste pana la 8-10 RM
s.a.m.d.
d) Exercitii rezistive regresive (Oxford)
Aceste exercitii au fost initial recomandate de alti autori. Schema este compusa din 4 seturi:
Setul I: 10 ridicari cu 10 RM;
Setul II: 10 ridicari cu 90% 10 RM;
Setul III: 10 ridicari cu 80% 10 RM:
Setul IV: 10 ridicari cu 70% 10 RM.
Se continua pana la 10 seturi.
Ideea acestei tehnici este ca muschiul oboseste si ca, de fapt, fiecare set reprezinta o performanta
aproape maxima pentru starea fiziologica a muschiului din momentul respectiv.
Deoarece greutatile sunt schimbate relativ des, tehnica este mai putin agreata.
Tehnica Oxford este regresiva in cadrul seriilor zilnice, dar evident, in acest caz, progresia este
asigurata prin retestarea 10 RM la 5-7 zile.
e) Exercitiile cu 10 rm (repetitii minime)
In situatia in care muschiul este prea slab pentru a ridica de 10 ori chiar propria greutate a
segmentului, principiul exercitiului dinamic cu rezistenta progresiva se poate totusi aplica.
Se va testa care este ajutorul (asistenta minima necesara) pentru a se realiza cele 10 ridicari.
Aceste exercitii se fac cu ajutorul scripetelor cu greutate.
Odata fixate 10 rm se trece la alcatuirea diverselor scheme de antrenament ca si la tehnicile cu 10
RM. Schema clasica este urmatoarea:
Seria I: 10 ridicari cu 2 10 rm;
Seria II: 10 ridicari cu 1,5 10 rm;
Seria III: 10 ridicari cu 10 rm.
f) Exercitiile cu rezistenta progresiva ajustabila zilnic (ERPAZ)
Aceasta tehnica este denumita in tratatele anglo-saxone DAPRE (daily adjustable progressive
resistance exercise) si a fost introdusa de Knight. Aceste exercitii raspund la doua intrebari: cand
trebuie crescuta rezistenta si cu cat.
Initial, se determina 6 RM (6 repetitii maxime), apoi pacientul va executa:
Setul I: 10 repetitii cu 1/2 din 6 RM;
Setul II: 6 repetitii cu 3/4 din 6 RM;
Setul III: oricate repetitii sunt posibile cu 6 RM.
Acest numar de repetitii cu greutatea de lucru completa (6 RM) reprezinta punctul de plecare
pentru ziua urmatoare.
Se va ajusta greutatea astfel incat maximum de repetitii sa fie 5-7, dupa unii autori pana la 10.
Dupa aceasta testare se reancep cele 3 seturi.
g) Exercitiile culturiste
Aceste exercitii se numesc si body building sau tehnica ridicarii greutatilor.
Tehnica se bazeaza pe exercitii analitice executate cu incarcare progresiva cu un numar de
repetitii care creste treptat si cu viteze de executie raportate la ceilalti parametrii.
Metoda consta in exercitiile isometrice si dinamice cu rezistenta. Baza de plecare o reprezinta
exercitiile dinamice cu rezistenta. In functie de valoarea greutatilor utilizate se clasifica astfel:
Greutati mici, 30-50% din greutatea maxima pe care o poate mobiliza o singura data pe
toata amplitudinea, grupul muscular antrenat, respectiv 1 RM;
Greutati mijlocii, 50-70% 1 RM;
Greutati mari, 70-100% 1 RM.
Numarul de repetitii intr-o singura repriza depinde de greutatea mobilizata, astfel pentru:
Greutati mici sunt necesare peste 15 repetitii;
Greutati mijlocii sunt necesare intre 6-9 repetitii;
Greutati mari sunt necesare intre 1-3 repetitii.
Se vor executa treptat, tot mai multe reprize pentru acelasi grup muscular, cu pauze de 1-3
minute intre ele.
Formula de lucru pentru un grup muscular este (a / b) c, unde a este greutatea in kg, b este
numarul de repetitii, iar c este numarul reprizelor.
Se executa 3-7 antrenamente saptamanal, cu o durata zilnica de 50-120 minute, pentru toate
grupele musculare.
Toti parametrii prezentati se refera la persoanele sanatoase. Pentru pacienti, valorile se vor
reduce la nivelul capacitatii functionale musculare.
Se incepe printr-o incalzire generala, constand dintr-o alergare usoara sau mobilizari articulare
libere, inainte de a trece la exercitiile propriu-zise de efort. Intre exercitii se executa respiratii
ample, iar in timpul efortului se va acorda toata atentia evitarii apneei inspiratorii (fenomenul
Valsalva).
Exercitiul propriu zis este compus din miscarea ampla a segmentului incarcat cu o greutate. Pe
parcursul miscarii se fac 1-2 opriri de cate 3-4 s pe ambele sensuri de executie a miscarii. Viteza
de executie a miscarii este lenta, aceasta fiind un parametru important in culturism.
Ordinea de lucru a grupelor musculare este de sus in jos.
Metoda culturista asigura treptat o dezvoltare a fortei si rezistentei musculare.
In concluzie, putem spune ca exercitiile dinamice cu rezistenta sunt considerate ca fiind cele mai
indicate pentru hipertrofia musculara. Isometria este o modalitate care asigura cresterea cea mai
rapida a fortei musculare realizand si o hipertrofie musculara, dar mai redusa, deoarece se atinge
prea repede platoul de forta.
Exercitiile dinamice cu rezistenta necesita instalarea oboselii musculare obtinuta prin efort
muscular peste valorile curente ale momentului respectiv. Exista si pericolul depasirii limitei de
suprasolicitare musculara, caz in care se va inregistra o scadere a fortei musculare. Aceasta
situatie se intalneste in cazul muschilor slabi, cand incercam sa acceleram tonifierea lor.
Kinetoterapeutul va trebui sa urmareasca zilnic semnele oboselii musculare, in raport cu curba
performantei musculare. La inceputul exercitiului de crestere a fortei se va testa si forta grupului
muscular simetric. Notarea acestor valori reprezinta de fapt 1 RM sau 10 RM. Viteza de executie
a miscarilor executate in cadrul exercitiilor dinamice rezistive este foarte importanta, deoarece
astfel se poate introduce un nou parametru de incarcare musculara, deci de progresie pentru forta
musculara.
Viteza de executie joaca un rol determinant in situatia contractiilor dinamice rezistive. Intre
rezistenta la miscare si viteza de miscare exista un raport invers, in sensul ca pe masura ce marim
rezistenta (incarcarea), in aceeasi masura trebuie scazuta viteza de miscare a segmentului. In
absenta oricarei rezistente dinamica unui segment se poate realiza la viteze maxime. O rezistenta
maxima nu beneficiaza decat de o singura miscare efectuata la o viteza minima.
Se stie insa ca miscarea contra unei anumite rezistente se realizeaza la valoarea unei forte
corespunzatoare. Se poate spune astfel ca pentru o rezistenta data, viteza de miscare necesita
existenta unei anumite forte.
Prin cresterea vitezei de actiune se poate realiza o crestere a capacitatii de munca a muschiului
antrenat.
Acest efect se obtine prin mentinerea aceleiasi rezistente dar crescand treptat viteza de executie.
Pentru a se putea realiza se utilizeaza un metronom al carui ritm se accelereaza.
Evident ca amplitudinea de miscare trebuie sa fie completa sau oarecum constanta. Aceasta
tehnica se foloseste in metodologia culturista ca si in timpul gimnasticii aerobice.
Contractia isokinetica.Contractia isokinetica se realizeaza fie pe contractia concentrica, fie pe
cea excentrica, fie pe amandoua. Ea este imaginata ca tehnica de evaluare a travaliului muscular
si este utilizata doar in scop de cercetare, avand in vedere aparatura costisitoare. Aceasta
aparatura permite acomodarea/adaptarea rezistentei pe tot parcursul de miscare la o velocitate
sau viteza de contractie fixa. Notiunea de acomodare este inclusa in insasi una dintre denumirile
metodei, si anume, exercitiu cu rezistenta acomodata.
Isokinesia realizata pe contractia concentrica, excentrica sau pe amandoua are o viteza de
executie ce poate fi modificata dupa cum se doreste, dar ea ramane apoi fixa pe tot parcursul
miscarii.
Isokinezia este singura metoda kinetica prin care muschiul se contracta dinamic la capacitatea lui
maxima in fiecare punct de pe intreaga amplitudine de miscare. In acelasi timp, nu exista
pericolul de lezare musculara deoarece nu se poate aplica o rezistenta mai mare dacat forta
dezvoltata de muschi. In plus, scad fortele compresive articulare la velocitati mari.
Studiile comparative arata ca isokinezia dezvolta mai repede forta musculara decat exercitiul
izoton cu rezistenta.
Antrenamentul isokinetic are si o serie de dezavantaje, precum: necesitatea unei aparaturi foarte
scumpe, dificil de manevrat, precum si necesitatea unei sali speciale, exercitiul nefacand parte
din performanta umana obisnuita.
Echipamentul pe care se lucreaza ofera o serie de parametri variabili si perfect adaptabili fiecarui
individ. Echipamentul asigura o rezistenta maxima pe tot parcursul miscarii si se poate acomoda
pentru segmentul dureros de miscare. Aparitia oboselii nu opreste miscarea, rezistenta maxima
adaptandu-se muschiului obosit. De asemenea, se poate comuta rezistenta pe musculatura
antagonista, in timp ce agonistii se odihnesc. Se asigura astfel evitarea ischemiei musculare de
supraefort.
Ca tehnica de lucru se utilizeaza intr-o sedinta minimum trei viteze de miscare, fie 60, 120 si 180
grade/sec, fie 60, 150, 240 grade/sec. Cresterea de forta musculara prin isokinezie se obtine doar
la viteze mai mari de 15 grade/sec.
Exista autori care considera ca viteza de executie a unei contractii isokinetice nu are importanta
in ceea ce priveste cresterea de forta musculara. Importanta ar fi doar valoarea rezistentei. In
schimb, alti autori arata ca ritmul de lucru este elementul cel mai important, sub mai multe
aspecte:
Ritmurile inalte de lucru determina performante net superioare fata de vitezele joase;
Ritmurile inalte determina aproape selectiv hipertrofia fibrelor musculare tip II (se face
mai ales recrutarea acelor UM care inerveaza fibrele tip II);
Antrenamentul la un ritm inalt creste forta la acea viteza si se realizeaza intr-o oarecare
masura si un transfer de forta pentru viteze joase, fapt care nu se petrece si invers;
Folosind ritmuri lente dar cu rezistenta inalta se realizeaza o recrutare de UM mai buna.
Concluzia unanima este aceea ca antrenamentul isokinetic trebuie sa se desfasoare la cateva
ritmuri pentru a creste rapid performantele.
Programul isokinetic se incepe la o forta submaximala si la viteze joasa si medie, pana cand
pacientul se adapteaza, dupa care se trece la efortul maxim. Se va urmari sa se ajunga la
rezistenta maxima cu velocitate maxima.
Pentru un antrenament specific (efectuat, de exemplu, la un sportiv, si care vizeaza o anumita
grupa musculara), se considera ca trebuie selectata acea viteza cu care se executa respectiva
miscare in cadrul activitatii sportive desfasurate.
Ca la orice alt program kinetic, raman o serie de variabile (parametrii) pe care kinetoterapeutul le
adapteaza la un anume pacient. Acesti parametrii vor fi:
Durata exercitiului;
Numarul de sedinte pe zi sau pe saptamana;
Formarea seturilor de exercitii;
Ordinea si numarul grupelor musculare etc.
Aparatura de testare si antrenare sau numai de antrenare este din ce in ce mai utilizata in mediile
sportive si in unitatile de terapie fizicala si de recuperare in vederea cresterii fortei, rezistentei si
puterii musculare. Eficienta antrenamentului isokinetic este net superioara metodelor isometrice
si isotonice cu rezistenta, mai ales in ceea ce priveste uniformitatea acestei cresteri la nivelul
fiecarui grad de miscare.
 Alte modalitati de antrenare a fortei musculare.Exista situatii particulare in care sunt
necesare anumite modalitati menite sa creasca forta, rezistenta sau puterea musculara.
Astfel, in situatiile deficitelor mari de forta musculara, de obicei de cauza neurologica,
cand se incepe recuperarea unor grupe musculare de forta 0, 1, 2, chiar 3, este necesar sa
se recurga la o serie de modalitati de antrenare a fortei musculare. Aceste modalitati pot fi
utilizate in exclusivitate sau asociind si isometria si/sau isotonia cu rezistente progresive.
Aceste modalitati terapeutice de antrenare a fortei musculare sunt prezentate in cele ce
urmeaza.
Posturile declansatoare de reflexe tonice cervicale si labirintice;
Tehnicile de facilitare pentru intarirea musculaturii (inversarea lenta cu opunere,
initierea ritmica, contractiile repetate, izometria alternanta, stabilizarea ritmica etc;
Elementele facilitatorii de crestere a raspunsului motor (intinderea rapida, tractiunea,
telescoparea, vibratia, periajul etc.
Tehnicile kinetologice de baza utilizate in cazurile cu forta musculara sub 3 se bazeaza pe toate
tipurile de miscare activa dar si pe cele de miscare pasiva.
Miscarea pasiva este utila in cazul unor grupe musculare de forta 0 si 1 in scopul pastrarii
amplitudinii de miscare, cat si in scopul reeducarii musculare datorita reflexelor tonice cu punct
de plecare articular si, mai ales, prin efectul reflexului de intindere.
Miscarea activa asistata este utila in cazurile cu forta 2 si 3, pentru a se asigura realizarea
intregii excursii de miscare a segmentului. Realizarea acestei miscari se face manual, de catre
kinetoterapeut, prin echipament special (placa talcata, suport cu bile etc), suspendare cu
contragreutate, orteza dinamica etc.
Miscarea activa se utilizeaza in antrenarea muschilor de forta 2 si 3, iar cea activa cu rezistenta
pentru antrenarea muschilor de forta 2+, 3+, -4, 4 si 4+.
Exercitiul fizic terapeutic recurge la principiul progresivitatii in vederea cresterii de forta
musculara sau pentru tonifierea musculara, cunoscandu-se deja care sunt modalitatile posibile
spre a realiza acest obiectiv.
Antrenamentul imaginativ la care se poate recurge consta in concentrarea imaginativa de
executie a unei miscari, care de fapt, nu se realizeaza. Dupa cateva saptamani se constata o
crestere destul de importanta a grupului muscular care executa miscarea imaginata.
Un efect benefic asupra fortei unui grup muscular al unui membru il are si antrenamentul
efectuat prin tehnicile obisnuite asupra grupului muscular simetric al membrului opus.
Electrostimularea constituie o alta modalitate de antrenare a fortei musculare. Stimularea
electrica neuromusculara utilizeaza curenti de joasa frecventa (rectangulari, trapezoidali,
sinusoidali, cu panta) in primul rand, pentru stimularea nervului la punctul motor, obtinandu-se
astfel contractia musculara. Excitarea nervului este necesara daca intensitatile utilizate sunt mici.
In situatia in care aceste intensitati ar fi mai mari, tegumentul nu le-ar suporta. Electrozii utilizati
sunt de dimensiuni reduse.
Excitatia produsa direct pe muschi, la capetele de insertie ale muschiului, produce
electrostimulare chiar la intensitati mai mici.
Stimularea electrica neuromusculara realizeaza contractii tetanice foarte scurte la frecvente de
aproximativ 30 de Hz, cu o durata de 0,1-5 ms.
Teoretic si practic, rolul stimularii electrice transcutanate nu este acela de a creste forta
musculara, ci de a preveni atrofia musculara a muschiului denervat, pana in momentul in care are
loc procesul biologic de reinervare. Aplicarea acestei stimulari la nivelul unui muschi care
raspunde la comanda voluntara nu-si gaseste logica. Indicatia majora o constituie forta musculara
aflata sub valoarea 2.
Stimularea electrica neuromusculara si-a extins aplicarea in diferite stari patologice neurologice.
Se practica astfel stimularea electrica la nivelul membrului inferior hemiplegic, flasc, in timpul
mersului sau la paraplegici, in asociere cu ortezarea membrului respectiv. Stimularea electrica
asigura si promovarea prehensiunii la tetraplegici, stimularea vezicii urinare in patologia
neurologica medulara, asistarea miscarilor respiratorii etc. Principiul de baza al electrostimularii
este acela al aplicarii acesteia pe muschii cu comanda voluntara precara sau pe musculatura
complet denervata. Stimularea muschiului normal inervat dar slab a devenit o metoda larg
utilizata in ultimii ani.
Stimularea electrica a muschiului normal inervat se numeste electrostimulare musculara
isometrica si are drept caracteristici faptul ca stimularea are loc direct pe muschiul normal
inervat, precum si faptul ca stimularea realizeaza contractii isometrice cu durate variabile (5-10
sec) si intensitati variabile care ating insa pragul metabolic al muschiului.
Electrozii folositi au dimensiuni mai mari si acopera grupul muscular stimulat. Acesti electrozi
asigura o densitate mica de curent pe unitate de suprafata (cm 2), ceea ce permite insa penetrarea
in tesuturi a unui curent cu intensitati mai mari, fara lezare tisulara. In plus, din acelasi motiv, se
utilizeaza numai curenti de medie frecventa (2500-5000 Hz), modulati in joasa frecventa (30-50-
75 Hz).
Electrostimularea musculara isometrica, stimuland direct muschiul, nu poate evita excitarea
concomitenta si a nervului muschiului, cu atat mai mult cu cat se stie ca axolema este mai usor
excitabila decat sarcolema.
Pe o contractie voluntara isometrica (teoretic maxima) stimulul electric produce o contractie
isometrica suplimentara.Va creste astfel peak-ul contractiei isometrice pe EMG, fata de cel
realizat de contractia voluntara. Este evident faptul ca nu suntem capabili sa realizam in mod
voluntar contractii maxime, existand deci o insuficienta de comanda si conducere neuronala.
Dupa sedintele de electrostimulare musculara isometrica creste forta musculara cu 0,6-3,6 % pe
sedinta. Acest tip de electrostimulare este o metoda comparabila cu celelalte metode de crestere a
fortei musculare.
Antrenarea muschilor sanatosi prin electrostimulare arata urmatoarele aspecte:
Se poate creste forta musculara. Electrostimularea antreneaza valori de forta
isometrica mai joase decat valorile contractiei voluntare isometrice. Daca se compara
doua loturi de pacienti, se constata faptul ca, utilizand contractii voluntare efectuate
cu 75% din valoarea contractiei maxime, se obtine dupa 5 saptamani o ameliorare a
fortei musculare cu 18%. Daca vom utiliza electrostimularea musculara isometrica, la
o valoare a contractiei voluntare de 33% din valoarea fortei musculare isometrice
maxime, obtinem tot dupa 5 saptamani, o ameliorare a fortei cu 22%. Explicatia este
data de faptul ca electrostimularea activeaza preferential UM mai mari, tip II. Aceasta
concluzie trebuie retinuta, deoarece deschide perspective in metodologia cresterii de
forta cu consum redus si deci, cu randament crescut.
Activarea unui muschi prin electrostimulare determina o crestere de forta si pe
muschiul contralateral cu 15% dupa 5 saptamani de antrenament/activare prin
electrostimulare. Explicatia este data prin schimbarile din circuitul neuronal care,
stimulat de aferentatia de la muschiul activat, creaza cu usurinta iradiere spre
motoneuronii nusculaturii contralaterale.
 Utilizarea electrostimularii creste in mod clar performanta contractiei voluntare,
sublinindu-i valoarea in recuperare, cat si in antrenamentul sportiv. Dupa interventiile
pe genunchi, refacerea fortei cvadricepsului este mai rapida prin electrostimulare
decat prin activare voluntara.
Antrenamentul muscular prin electrostimulare reduce oboseala musculara.
Electrostimularea este utilizata si asupra musculaturii denervate, in vederea prezervarii
proprietatilor muschilor. Dar, ca si la clasica stimulare neuromotorie, aceasta nu influenteaza cu
nimic forta muschiului si nici nu creste dimensiunea fibrelor musculare. O astfel de stimulare,
daca se prelungeste, nu mai este favorabila deoarece se sjunge la oboseala musculara, muschiul
denervat activand, mai ales, UM mari.
Electrostimularea este utila prin realizarea recrutarii de UM, altfel decat obisnuita recrutare
ordonata. Stimularea electrica recruteaza de la inceput UM mari, cu axon mare, avand o
rezistenta electrica mai mica. Ne reamintim faptul ca o contractie voluntara incepe prin
recrutarea de UM mici. UM tonice, respectiv fibrele tip I, tonice, isi cresc forta musculara, mai
ales prin recrutarea de UM, adica prin sumatie spatiala. Frecventa de descarcare, sumatia
temporala, nu joaca rol decat la valori de forta aflate sub 30% din forta maxima. Nu acelasi lucru
se intampla si cu fibrele tip II, fazice, care isi cresc forta, mai ales prin sumatie temporala.
Electrostimularea are o frecventa de 30-50% Hz, uneori mai mare (o UM descarca fiziologic la
frecvente cuprinse intre 7-35% Hz) drept pentru care se va actiona predilect si imediat asupra
UM si a fibrelor musculare tip II fazice. Pe parcursul antrenamentului se constata a conversie a
acestor fibre de tip I, tonice, mult mai importante pentru activitatea musculara. Musculatura
antigravitationala oboseste mai greu, are un metabolism oxidativ si nu glicolitic, ca cea de tip II
si este mult mai utilizata in activitatea curenta, avand o suprafata de sectiune mai mare.
Imobilizarea si chiar sedentarismul excesiv transforma raportul fibrelor musculare crescand
preponderenta fibrelor tip II in detrimentul fibrelor tip I.
Electrostimularea se practica astazi in mod curent la pacientii care nu reusesc sa realizeze
contractii voluntare suficiente. Electrostimularea este o practica curenta a antrenamentului de
crestere a fortei si/sau andurantei musculare. Femeile beneficiaza mai putin de efectele
electrostimularii.
Rezistenta musculara sau anduranta se refera atat la un muschi sau grup muscular, cat si la
intregul organism, numindu-se in aceasta situatie anduranta generala .
Rezistenta musculara reprezinta capacitatea muschiului de a sustine un efort. Aceasta afirmatie
se refera la capacitatea muschiului de a executa un sir de contractii pe o durata mai lunga de
timp, altfel spus, o activitate fizica desfasurata pe o perioada prelungita de timp.
Rezistenta musculara se mai refera si la capacitatea muschiului de a asustine o contractie, altfel
spus, capacitatea sa de a mentine cat mai mult starea de tensiune musculara.
Rezistenta generala a organismului. Rezistenta generala a organismului reprezinta capacitatea
acestuia de a executa activitati fizice complxe pe o durata prelungita de timp dar la niveluri joase
ale intensitatii de executie. Aceste activitati fizice complexe sunt aerobiotice sub aspect
metabolic si presupun, atat participarea unor mase musculare extinse cat si participarea celor trei
sisteme importante ale organismului, cel cardiovascular, respirator si metabolic.
La sustinerea acestor activitati fizice participa 2/3 din masa musculara a corpului. Principalul
substrat morfofunctional al andurantei sau rezistentei musculare il constituie numarul de
mitocondrii celulare. Din punct de vedere functional ne va interesa capacitatea sistemelor si
aparatelor organismului de a rezista la oboseala.
Rezistenta generala a organismului este o notiune importanta, fundamentala a antrenamentului la
efort obectiv major al kinetoterapiei de recuperare.
Rezistenta generala poate fi considerata o abilitate a organismului de a continua pentru o
perioada mai lunga de timp un exercitiu sau o activitate fizica aerobica. Activitatea aerobica
presupune adaptari ale consumului de oxigen (O2) si ale transportului acestuia la periferie,
realizandu-se astfel un antrenament al capacitatii aerobice a functiei cardio-vasculare si
pulmonare.
Rezistenta organismului este o proprietate fiziologica necesara pentru a realiza o serie de sarcini
motorii repetitive desfasurate pe parcursul zilei, si anume mersul, urcatul-coboratul scarilor,
diverse activitati profesionale etc.
Mersul prelungit, jogging-ul, inotul, ciclismul etc reprezinta modalitati de antrenare a andurantei
generale.
Rezistenta generala este inversul oboselii la efort.
Tehnici de crestere a rezistentei musculare.Rezistenta musculara este conditionata de o serie
de factori, precum:
Forta musculara;
Valoarea circulatiei musculare loco-regionale;
Integritatea metabolismului muscular;
Un complex de factori aflati in legatura cu sistemul nervos central, precum motivatia,
starea de excitatie si/sau inhibitie corticala, cat si starea generala, precum starea de
boala sau sanatate, echilibrul neuro-vegetativ si endocrin etc.
Rezistenta este proprietatea musculara de baza utilizata pe parcursul activitatilor profesionale. In
acest context, rezistenta este mai importanta decat forta musculara, avand in vedere ca exista
doar un numar mic de profesiuni eminemente manuale, care sa necesite valori mari ale fortei
musculare. Devine astfel necesar, mai ales in kinetologia de recuperare, sa se aprecieze nu doar
forta musculara ci si rezistenta la efort a muschiului.
Aprecierea rezistentei musculare se incepe prin testarea capacitatii de mentinere a unei contractii.
Aceasta testare este prezentata in cele ce urmeaza:
O greutate cu o valoare sub 15% din forta maxima poate fi mentinuta timp nelimitat;
O greutate cu valoarea de 50% din forta maxima poate fi mentinuta timp de un minut;
O greutate cu valoarea de 100% din forta maxima (1RM) poate fi mentinuta
maximum sase secunde.
Testarea rezistentei la efort a unui muschi se face cu greutati cu valoare cuprinsa intre 15-40%
din forta maxima, cronometrandu-se timpul necesar mentinerii contractiei. O alta modalitate de
apreciere a rezistentei la efort o reprezinta activitatea de miscare/mobilizare a segmentului
incarcat, calculand numarul de repetari posibile la incarcarea respectiva si la un ritm de
metronom precizat.
Rezistenta musculara este starea contrara oboselii musculare. Pentru a se obtine rezistenta
musculara, principiul metodologic utilizat este cresterea duratei exercitiului. Se va lucra la
intensitati mai joase ale efortului dar prelungite in timp. Se vor uttiliza exercitii dinamice cu
rezistenta, in care aceasta reprerzinta 15-40% din valoarea 10 RM sau 1 RM. Se urmareste
atingerea oboselii musculare prin cresterea duratei exrecitiului. Se pot utiliza toate tehnicile
exercitiilor active cu rezistenta.
Cresterea rezistentei musculare se poate obtine utilizand si terapia ocupationala sau sportul
terapeutic.
Alaturi de castigarea fortei musculare, un alt obiectiv, la fel de important, este acela al cresterii
rezistentei sau andurantei musculare. O buna rezistenta/anduranta musculara se exprima prin
capacitatea de a desfasura activitati zilnice, in special cele care reclama activitate fizica, cu o
durata de 8-10-12 ore, zilnic.
Un antrenament este cu atat mai eficient, cu cat se va adresa atat fortei, cat si andurantei
musculare.
Antrenamentul specific pentru rezistenta musculara aduce organismului o serie de adaptari
metabolice, deosebit de importante pentru activitatea fizica ulterioara. La cei antrenati, se
inregistreaza imediat dupa un efort oarecare, o acumulare importanta de glicogen muscular, ceea
ce arata capacitatea muschiului de a raspunde oricand la o noua solicitare. In eforturile de
rezistenta prelungite, persoanele antrenate utilizeaza energia provenita din arderea lipidelor si nu
a hidrocarbonatelor. Procesul de oxidare al lipidelor este stimulat la un nivel inalt.
La varstnici, consumul maxim de oxigen (VO2 max) este scazut, ceea ce determina scaderi
importante ale performantei musculare. La varstnicii antrenati, cu rezistenta musculara adecvata,
se constata ca, desi consumul maxim de oxigen ramane scazut, datorita masei musculare scazute
si inlocuite cu tesut grasos, capacitatea de anduranta poate fi perfect conservata. La varstnici,
antrenamentul de forta aduce o crestere semnificativa a acesteia (andurantei/rezistentei
musculare) dar fara sa se mai inregistreze hipertrofie musculara.
Rezistenta musculara se va corela insa, atat cu forta musculara, cat si cu alti factori.
Acesti factori, sunt:
Circulatia sanguina musculara. Orice masura terapeutica ce asigura ameliorarea sau
augmentarea circulatiei sanguine la nivel muscular, va mari si rezistenta la efort a
acestora.De exemplu, prin tehnica mersului dozat, se amelioreaza claudicatia
intermitenta din cadrul arteriopatiei obliterante periferice.
Integritatea metabolismului muscular. Integritatea metabolica a masei musculare
asigura o buna capacitate de efort muscular si o buna anduranta musculara.
Perturbarile metabolice din cadrul diferitelor tipuri de miopatii, conduc la
imposibilitatea realizarii antrenamentului kinetic.
Complexul de factori aleatori. Acest complex de factori poate influenta rezistenta,
atat musculara, locala, cat si pe cea generala, a intregului organism.
Se vor lua astfel in consideratie, in contextul alcatuirii programului kinetic de crestere de forta si
rezistenta musculara, urmatorii factori, precum motivatia de a executa corect exercitiile si de a
creste performanta, de a castiga o competitie, va mari la modul efectiv rezistenta, atat la efortul
unic, cat si la cel repetitiv dar si starea de sanatate a pacientului.
Valoarea nivelului testat al fortei, din momentul inceperii programului ce vizeaza cresterea fortei
si rezistentei musculare locale, cat si a celei generale, a intregului organism

- Durerea in Recuperarea Medicala

Electrostimularea, electroanalgezia, TENS sau SNET mod de actiune

Electrostimularea in terapia durerii este o modalitate terapeutica recent intrata in practica
medicala. Durerea este un simptom, un semnal de alarma sau un avertisment ce trebuie investigat
deoarece tradeaza o disfunctionalitate sau o suferinta organica. Exista o serie de posibilitati de
interventie asupra sindromului algic, precum terapia medicamentoasa, cea nemedicamentoasa
(TENS, fizioterapie, masaj, kinetoterapie, laserterapie, magnetoterapie, electrostimulare spinala,
electrostimulare cerebrala profunda etc), cat si o serie de tehnici complementare, precum tehnici
de relaxare (training autogen, biofeedback etc), metode de conditionare (ergoterapie, meloterapie
etc), hipnoza etc. Tehnicile de hiperstimulare sau electrostimulare fac parte din abordarile
terapeutice care au la baza o stimulare periferica sau una centrala a fibrelor nervoase. Aceste
stimulari sunt nedureroase si sunt in masura sa induca la diferite nivele ale sistemului nervos o
inhibitie a transmiterii informatiei dureroase prin activarea diferitelor mecanisme, precum gate-
control si/sau eliberarea de endorfine la nivel central. Electroanalgezia prin TENS reprezinta o
tehnica de electrostimulare periferica. Trunchiurile nervoase pot fi stimulate fie cu electrozi de
suprafata amplasati la nivelul traseelor nervoase, fie cu electrozi ac, implantati in apropierea
acestor trasee. Se va obtine o electroanalgezie eficienta daca electrodul stimulant este asezat
corect iar intensitatea curentului este adecvata.
Modul de actiune al electroanalgeziei este explicat prin urmatoarele:
Senzatia de furnicatura placuta indusa de stimulii electrici este in masura sa inhibe
senzatia dureroasa si sa ridice pragul durerii induse (analgezia este produsa prin
diminuarea tensiunii din fibrele nervoase care transmit informatia dureroasa si prin
desensibilizarea receptorului la stimularea cu curenti electrici de inalta frecventa si joasa
intensitate),
Eliberarea de endorfine si de alte substante neuro-opioide similare, prin stimularea cu
curent de joasa frecventa si de inalta intensitate.
Abordarea stiintifica si mai aprofundata a procedurii de electrostimulare sau electroanalgezie
prin TENS-conventional poate fi facuta daca se au in vedere mecanismele de actiune ale
aplicatiilor in scop analgezic ale curentilor de joasa frecventa.
In aceasta idee, modul sau mecanismul de actiune va fi prezentat in cele ce urmeaza.
Receptorii pentru durere sunt ramificatii ale dendritelor neuronilor senzitivi care iau parte la
alcatuirea unui nerv cutanat. Fibrele nervilor cutanati au prag de excitabilitate diferit, fiind
capabile sa conduca impulsuri generate in circumstante deosebite. Fibrele sau caile sensibilitatii
somatice ajung la maduva spinarii pe calea radacinii posterioare.Axonii neuronilor senzitivi din
maduva spinarii (din ganglionul spinal) fac sinapsa cu neuronii de releu localizati in substanta
cenusie a cornului posterior medular.De retinut faptul ca nociceptorii cutanati (extero si
mecanoceptori) au actiune excitatoare independenta asupra a cel putin doi neuroni din cornul
posterior medular.Axonii neuronilor medulari se proiecteaza la randul lor la diferite nivele ale
encefalului, alcatuind caile durerii. Ulterior, dupa ce acestia mai fac o statie la nivelul subcortical
(conducere subcorticala a durerii), proiecteaza informatiile continute la nivelul cortexului
cerebral. Pentru intelegerea si explicarea actiunii analgezice a stimulilor electrici au fost emise o
serie de ipoteze. S-a ajuns la teoria efectului de acoperire. Aceasta consta in interventia la nivelul
cailor de conducere a durerii cu alti excitanti (electrici, in cazul de fata), prin intermediul altor
fibre aferente sau al receptorilor care nu receptioneaza durerea, ceea ce are drept efect inhibarea
perceptiei dureroase la nivelurile supramedulare (prin excitarea altei cai afrente). Acest
mecanism explica insa ridicarea pragului dureros la nivel supramedular. Teoriile actuale au facut
apel la cunoasterea faptului ca maduva constituie un adevarat releu in perceptia durerii
(informatiile ajung si pe cale ascendenta dar si de la formatiunile nervoase superioare, deci pe cai
descendente). Numeroasele studii clinice au ajuns la concluzia ca durerea reprezinta rezultatul
pierderii capacitatii inhibitorii, dacat rezultatul unor procese de stimulare propriu-zisa. Apare
astfel teoria controlului de poarta, propusa de Melzak si Wall care se bazeaza pe fenomenul de
inhibitie presinaptica, adica pe un proces de control axonal. Acest fenomen de inhibitie
presinaptica se petrece la nivelul cornului posterior medular. Explicatia este ca stimularea
fibrelor cu diametru mare, rapid conducatoare, nespecifice pentru durere, ce conduc informatii
tactile generate de vibratii si presiune, produce la nivel medular (corn posterior, interneuronii
inhibitori) un camp electric negativ care scade activarea sistemului de conducere prin caile
ascendente, inchizand astfel poarta sau activand bariera de control pentru transiterea
informatiilor nociceptive care sosesc prin fibrele lent conducatoare. In acest mod, durerea nu mai
este perceputa la nivel cerebral. Daca insa sunt stimulate periferic fibrele specifice pentru durere
(cele lent conducatoare) si informatiile transmise devin dominante prin intensitate, frecventa sau
conditii patologice (nevralgii postherpetice, disestezii de denervare), se va deschide poarta de
control prin contrareactie pozitiva la campul electric care fusese negativ. Acest fenomen se
numeste facilitare presinaptica si va permite transmisia si perceptia durerii la nivel cortical.
Anumiti autori afirma si existenta altor mecanisme inhibitorii situate supraspinal care se exercita
descendent, asupra maduvei spinarii. Aceste mecanisme centrifuge de inhibitie a transmiterii si
perceperii durerii au fost confirmate prin analgeziile produse prin stimularea electrica a
structurilor nervoase centrale supramedulare. Ele sunt considerate similare celor produse prin
actiunea opiaceelor (morfina si derivatele sale) la aceleasi nivele, urmate de
producerea/eliberarea de encefaline cu rolul de a bloca transmiterea informatiilor nociceptive
prin maduva spinarii.
Analgezia produsa prin electrostimulare a explicat mecanismele de actiune a unor metode de
electroterapie conventionala, precum: curentii diadinamici, curentii Trabert, curentii stohastici
(toti acesti curenti fiind de joasa frecventa). Pornind de la cele cunoscute, s-a ajuns la dezvoltarea
unor metode noi de electroanalgezie, precum: electrostimularea nervilor periferici cu electrozi
implantati/percutanat (controlul durerii acute), electrostimularea cordoanelor posterioare
medulare pentru controlul durerii cronice, prin intermediul electrozilor implantati in dura mater
(stimulare antidromica),stimularea nervoasa electrica transcutanata, TENS sau SNET, in vederea
controlului sindroamelor dureroase acute sau cronice, electropunctura permite stimularea
electrica selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu inchiderea portii pentru fibrele nervoase care
transmit nociceptia.
In mod particular, stimularea nervoasa electrica transcutanata SNET sau TENS dupa denumirea
internationala, constituia o metoda netraumatizanta de combatere a starilor dureroase acute si
cronice, de diferite cauze, utilizand curenti de joasa frecventa cu impulsuri dreptunghiulare,
furnizati prin intermediul unor electrozi aplicati la nivelul tegumentului pacientilor. Termenul de
stimulare folosit, contravine mecanismului de actiune care consta in inhibare a transmiterii
durerii, fara ca acesta sa prejudicieze procedura in sine.
Zonele optime pentru electrostimulare in scop analgezic variaza de la o persoana la alta, chiar
daca simptomele sunt asemanatoare. Se incepe prin aplicarea electrodului stimulant la nivelul
zonei dureroase, astfel incat sa se obtina o parestezie bine perceputa in zona. Aplicarea
electrodului se realizeaza dupa ce au fost determinate nivelele medulare si radacinile spinale
corelate cu zonele dureroase sau dupa ce s-a realizat corespondenta punctelor dureroase cutanate
la presiune, numite puncte trigger, care, in mare parte, corespund punctelor de acupunctura.
Aceste puncte, ca si cele de acupunctura, prezinta o rezistenta electrica la nivel cutanat foarte
scazuta, motiv pentru care permit trecerea curentilor electrici de intensitate foarte mica. Acest tip
de electrostimulare este numit si de tip electroacupunctura. Exista aparate capabile sa identifice
aceste puncte, deoarece punctul trigger respectiv reprezinta un focar de hipersensibilitate intr-un
tesut care, atunci cand este comprimat, devine dureros si daca este suficient de sensibil, poate da
nastere unei dureri reflectate sau poate da nastere unor fenomene percepute drept alterari
proprioceptive. Printre principalele sindroame dureroase caracterizate prin prezenta durerii in
diferite zone sau puncte trigger, sunt de mentionat: periartrita scapulohumerala, unele forme de
cervocobrahialgii, lombosciatopatiile, cefaleeea musculotensiva, sindromul picioarelor obosite,
cicatricile dureroase, patologie numeroasa din domeniul medicinii sportive.
Se poate constata cu usurinta faptul ca TENS-ul conventional prezinta o frecventa joasa si o
intensitate joasa, durata scurta de stimulare este relativ scurta, fibrele stimulate sunt cele groase,
mielinice, locul actiunii fiind situat la zona medulara segmentara, mecanismul fiind cel al
controlului portii (gate-control medular) la nivel medular, analgezia nefiind reversibila
medicamentos. TENS-ul tip electroacupunctura prezinta frecventa joasa, intensitatea curentului
de stimulare este inalta, durata este lunga, fibrele stimulate sunt cele motorii, locul actiunii este
zone superioara, cerebrala iar mecanismul de actiune se realizeaza prin producerea de endorfine
sau de opiacee endogene., analgezia fiind reversibila medicamentos.
Pe durata stimularii, pacientul va resimti o varietate a senzatiei de furnicatura pana la vibratie,
deja descrisa, raportat la caracteristicile TENS-ului aplicat (conventional sau tip
acupunctura/electropunctura).
Efectul analgezic al acestui tip de electrostimulare de intensitate inalta si frecventa joasa, se afla
in legatura cu eliberarea endorfinelor, asemenator electroanalgeziei prin curenti TENS-tip
electropunctura. Aditional, se constata si efecte vasodilatatoare.
Electrostimularea, electroanalgezia, TENS sau SNET indicatii terapeutice.Electrostimularea
in terapia durerii este o modalitate terapeutica recent intrata in practica medicala. Durerea este un
simptom, un semnal de alarma sau un avertisment ce trebuie investigat deoarece tradeaza o
disfunctionalitate sau o suferinta organica. Exista o serie de posibilitati de interventie asupra
sindromului algic, precum terapia medicamentoasa, cea nemedicamentoasa (TENS, fizioterapie,
masaj, kinetoterapie, laserterapie, magnetoterapie, electrostimulare spinala, electrostimulare
cerebrala profunda etc), cat si o serie de tehnici complementare, precum tehnici de relaxare
(training autogen, biofeedback etc), metode de conditionare (ergoterapie, meloterapie etc),
hipnoza etc. Tehnicile de hiperstimulare sau electrostimulare fac parte din abordarile terapeutice
care au la baza o stimulare periferica sau una centrala a fibrelor nervoase. Aceste stimulari sunt
nedureroase si sunt in masura sa induca la diferite nivele ale sistemului nervos o inhibitie a
transmiterii informatiei dureroase prin activarea diferitelor mecanisme, precum gate-control
si/sau eliberarea de endorfine la nivel central. Electroanalgezia prin TENS reprezinta o tehnica
de electrostimulare periferica. Trunchiurile nervoase pot fi stimulate fie cu electrozi de suprafata
amplasati la nivelul traseelor nervoase, fie cu electrozi ac, implantati in apropierea acestor trasee.
Se va obtine o electroanalgezie eficienta daca electrodul stimulant este asezat corect iar
intensitatea curentului este adecvata.
In mod particular, stimularea nervoasa electrica transcutanata SNET sau TENS, constituie o
metoda netraumatizanta de combatere a starilor dureroase acute si cronice, de diferite cauze,
utilizand curenti de joasa frecventa cu impulsuri dreptunghiulare, furnizati prin intermediul unor
electrozi aplicati la nivelul tegumentului pacientilor. Termenul de stimulare folosit, contravine
mecanismului de actiune care consta in inhibare a transmiterii durerii, fara ca acesta sa
prejudicieze procedura in sine.
Cele mai dificile cazuri de tratat prin TENS conventional sunt reprezentate de:
Durerea acuta in contextul postoperator, dupa laparotomie, traheotomie, laminectomie,
reconstructia ligamentelor la nivelul umarului si genunchiului, post chirurgie ortopedica,
dupa rahianestezie.
Durerea posttraumatisme in antecedente.
Durerea din stomatologie sau patologia medicinii dentare.
Angina pectorala.
 Durerea cronica la persoanele varstnice, la cei ce sufera de probleme psihice majore, la
cei cu diferite sensibilitati la stimularile fazice, in cazul durerilor slab localizate sau
difuze, dureri viscerale sau neoplazice.
Limitele electrostimularii (electroanalgeziei de tip conventional) constau in:
Dificultatea in a repera zonele dureroase sau punctele trigger,
Durerea cronica, datorita riscului de corticalizare si memorizare a suferintei,
Existenta unui factor organic care actioneaza ca un stimul continuu, responsabil de
persistenta durerii cronice acuzate de pacient,
Prezenta factorilor de natura psihica, pacientul pierzand increderea in procedurile
analgezice anterioare pe care le-a utilizat, in situatia in care acestea au esuat.
Drept alternativa fata de metoda electroanalgeziei prin TENS-conventional (utilizarea curentului
de inalta frecventa si intensitate joasa) a fost propusa utilizarea electrostimularii prin curenti de
joasa frecventa si intensitate inalta, ceea ce va conduce la obtinerea unui spasm muscular.
Datorita faptului ca exista pacienti care nu tolereaza asemenea tip de stimulare electrica pe o
durata mai mare de timp, aceasta metoda este limitata doar la persoanele care pot tolera fara
probleme procedura. Efectul analgezic al acestui tip de electrostimulare de intensitate inalta si
frecventa joasa, se afla in legatura cu eliberarea endorfinelor, asemenator electroanalgeziei prin
curenti TENS-tip electropunctura. Aditional, se constata si efecte vasodilatatoare.
Indicatiile metodei TENS-conventional sunt reprezentate de sindroamele dureroase acute si
cronice, prezentate in cele ce urmeaza:
Reumatismul cronic degeneratic cu diverse localizari si stadii evolutive,
Starile dureroase posttarumatice,
Durerile din afectiunile neurologice periferice,
Nevralgiile postherpetice,
Durerile fantoma dupa amputatia membrelor,
Durerile postanestezie,
Sindroamele dureroase acute si cronice postoperaorii,
Cicatricele si sindromul aderential postoperator,
Sindromul algic care insoteste anuriile,
Sindromul algic din carcinoame.
Contraindicatiile TENS-conventional sunt:
Pacientii purtatori de pace-maker (cele doua aparate pot interfera),
Aplicarea electrozilor stimulanti pe zona precordiala (pot aparea tulburari severe ale
ritmului cardiac sau se pot decompensa alte afectiuni cardiace),
Alicarea elecrozilor stimulanti in apropierea sinusului carotidian (data fiind sensibilitatea
reflexa, se pot produce fenomene de aritmie cardiaca), laringelui, faringelui (se pot
produce spasme laringiene sau faringiene la aplicarea electrozilor pe regiunea anterioara
a gatului),
Regiunile cutanate anestezice, la nivelul zonelor cu iritatie cutanata sau la nivelul
mucoaselor (se pot produce eriteme insotite de prurit la pacientii cu hipersensibilitate
cutanata su mucoasa),
In apropierea ochilor
Sarcina in primul trimestru,
Durerile psihogene,
 Sindroamele dureroase de origine talamica (hiperpatia talamica),
Sindroamele dureroase care beneficiaza de tratament etiologic corespunzator.
Contraindicatiile relative ale TENS-conventional constau in :
Raspunsul imprevizibil al pacientului la terapia antialgica aplicata (inclusiv lipsa de
raspuns la terapia TENS-conventional),
Terapie paleativa (atunci cand durerea este un simptom important pentru diagnosticarea
unei afectiuni grave se ve contraindica terapia analgezica pentru a se putea stabili
diagnosticul de certitudine si terapia in consecinta),
Modificari tegumentare aparute in cursul sau dupa electrostimularile prelungite
anterioare.
Suferintele care raspund cu dificultate la terapia analgetica prin electrostimulare TENS-
conventional sunt reprezentate de: durerea psihogena, durerea de natura centrala sau cea
corticalizata, durerea viscerala, durerea difuza, greu de localizat, neuropatiile metabolice
(diabetica, alcoolica), anestezia dureroasa sau hiperpatia talamica, cefaleea vasculara, pacientii
care consuma opiacee.
Concluziile aplicatiei electrostimularii in terapia durerii sunt urmatoarele:
Tratamentul durerii cu ajutorul electrostimularii se bazeaza pe teoriile cunoscute privind
mecanismele de receptie, transmitere si perceptie centrala a durerii, precum cea a
controlului portii la nivel medular (teoria numita gate-control, emisa de Melzak si Wall)
si descoperirea eliberarii endorfinelor la nivel central,
Perfectionarea din domeniul electronicii cu aplicatii in domeniile medicale si conexe, cu
dezvoltarea unor aparate perfectionate, fiabile si sigure,
Studiile de electronofiziologie care au permis selectarea unor curenti ai caror parametrii
ofera maximum de eficienta terapeutica cu efecte adverse, secundare si nedorite minime,
aplicabili atat in contextul durerii acute (durere postoperatorie, durere posttraumatism in
antecedente, cervicobrahialgii, lombosciatopatii cefalee, durere musculara, durere a
partilor moi periarticulare etc), cat si a celei cronice (durerea fantoma post amputatie de
membru, durerile datorate leziunilor nervoase),
Tehnica este nedureroasa, pacientul resimtind senzatia de furnicatura placuta sau de
vibratie,
Se utilizeaza undele bifazice care evita efectul de polarizare a electrozilor in profunzime,
sediul de actiune al electrostimularii este predominant la nivel medular (activand gate-
controlul, daca se utilizeaza curentii de inalta frecventa si intensitate scazuta) sau
predomina eliberarea endorfinelor la nivel central, sediul de actiune fiind deci encefalul
(daca se utilizeaza curentii de joasa frecventa si intensitate inalta, de tip electropunctura),
Electrozii se pozitioneaza la nivelul sediului durerii sau la nivelul corespondentei
portiunilor superficiale ale nervilor senzitivi care inerveaza regiunea dureroasa respectiva
sau la corespondenta punctelor cutanate dureroase la presiune, numite puncte trigger
(care corespund, in mare parte, punctelor din acupunctura),
Singurul dezavantaj al metodei este acela ca electrostimularea este doar un tratament
simptomatic al durerii.

- Evaluarea biologica si paraclinica in Recuperare (ex. sange, urina, EKG, spirometrie,

evaluare rezistenta la efort, ex. radio- imagistic, ecografie de parti moi, termografie, EMG)
EMG.Termenul de electromiografietraduce cuvantul lectromyographie din franceza si
reprezinta inregistrarea contractiilor muschilor scheletici cu ajutorul aparatului numit
electromiograf.
Altfel spus, se inregistreaza activitatea electrica a unui muschi sau a unui nerv.
Electromiografia (EMG) este un examen foarte util in patologia neuromusculara deoarece
contribuie la diferentierea unei tulburari anorganice (psihologica) de una organica prin afectarea
sistemului nervos central (encefal si maduva spinarii) sau periferic (sindrom neurogen cu
atingerea nervilor sau a originii lor aflate in maduva). De asemenea, diferentiaza afectarea
musculara in raport cu tulburarea conducerii neuromusculare (transmitere a influxului nervos la
muschi la nivelul sinapsei).
Sa ne reamintim ca sistemul nervos este reprezentat de totalitatea centrilor nervosi si nervilor
care asigura comanda si coordonarea activitatii organelor in interne si a aparatului locomotor,
realizeaza primirea mesajelor senzoriale, precum si de functiile psihice si intelectuale. Anatomic,
sistemul nervoseste format din doua ansamble distincte, sistemul nervos central si sistemul
nervos periferic. Denumit si nevrax, sistemul nervos central (S.N.C.) este format din miliarde de
neuroni (celule nervoase) conectati intre ei si dintr-un tesut de sustinere interstitial (nevroglie). El
cuprinde encefalul (creierul, cerebelul, trunchiul cerebral), protejat de craniu si maduva spinarii,
amplasata in coloana vertebrala. La randul sau, sistem nervos periferic, ca o prelungire a
sistemului nervos central,cuprinde totalitatea nervilor si ale ingrosarilor lor (ganglionii
nervosi).Nervii sunt legati printr-o extremitate de sistemul nervos central si se ramifica la
cealalta extremitate intr-o multitudine de ramuri fine care inerveaza totalitatea corpului. Exista
nervi cranieni si nervi rahidieni.
Raportat la organizarea si functionarea sistemului nervos, se distinge sistemul nervossomatic,
care stabileste comunicatia organismului cu exteriorul si sistemul nervos vegetativ, sau autonom,
care regleaza functiile viscerale. Functionarea sistemului nervos consta in interventia un lant de
neuroni, care se conecteaza intre ei prin sinapse, neuronul asigurand conducerea influxului
nervos, iar sinapsa asigurand transmisia acestui influx fie de la un neuron la altul, fie de la un
neuron la un organ-tinta, de exemplu, muschiul in cazul unei sinapse neuromusculare. Aceasta
transmisie este realizata prin intermediul unei substante chimice denumita neurotransmitator
(acetilcolina,adrenalina, noradrenalina). Acetilcolina este neurotransmitatorul sistemului nervos
parasimpatic, care comanda contractia fibrelor muscularenetede si secretiile glandular
iaradrenalina si noradrenalina suntneurotransmitatorii sistemului simpatic, care, intre alte functii,
asigura contractia peretelui arterial si intervin in secretia glandelor sudoripare.
Sistem nervossomaticcomanda miscarile si pozitia corpului si permite perceperea de catre piele a
diferitelor senzatii (tactila, termica, algica) si descoperirea prin celelalte organe de simt a
mediului inconjurator (vaz, auz, miros). El este constituit din neuroni senzitivi si neuroni motori.
Sistem nervos vegetativ sau autonom este complementar sistemului nervossomatic si regleaza
indeosebi respiratia, digestia, excretiile, circulatia (ritmul respirator, bataile cardiace, presiunea
arteriala). Aceste celule depind de centrii reglatori situati in maduva spinarii, trunchiul cerebral si
creier, care primesc informatiile pe caile senzoriale, provenind de la fiecare organ.
Sistemul nervos vegetativ este impartit in sistem nervos parasimpatic, ale carui activitati se
echilibreaza astfel incat sa coordoneze activitatea tuturor viscerelor.
Sistemul nervos parasimpatic este, ca regula generala, responsabil de punerea in stare de
odihna/repaus a organismului. El actioneaza prin intermediul unui neurotransmitator, acetilcolina
si incetineste ritmul cardiac, stimuleaza sistemul digestiv si limiteaza contractiile sfincterelor.
Sistemul nervos simpatic sau sistemul nervos ortosimpatic, pune organismul in stare de alerta si
il pregateste pentru activitate. El actioneaza prin intermediul a doi neuro- transmitatori,
adrenalina si noradrenalina. Acest sistem creste activitatea si respiratorie, dilata bronhiile si
pupilele, contracta arterele, face sa fie secretata sudoarea si incetineste functia digestiva.
In cadrul patologieisistemului nervos se deosebesc leziuni alesistemului nervos central si cele ale
sistemului nervos periferic. Leziunile sistemului nervos central dezvaluie diferite cauze, precum
compresia creierului sau a maduvei spinarii de catre un hematom, un abces, o tumora benigna
sau maligna, de un edem cerebral. Sau distrugerea creierului ori a maduvei spinarii ca urmare a
unui traumatism (sectionarea maduvei prin fractura vertebrala).Sau afectarea prin infectie
(meningita, encefalita), printr-o intoxicatie sau printr-o insuficienta a vascularizarii (arterita
cerebrala). Mai poate aparea si excitatia anormala a unor zone ale cortexului (epilepsie) sau
degenerescenta neuronilor, asa cum se intalneste in scleroza in placi, boala lui Parkinson, boala
lui Alzheimer, coreea lui Huntington.
Leziunile sistemului nervos periferic sunt reprezentate, fie de mononeuropatii (afectarea unui
singur nerv) determinate de sectionarea unui nerv, de compresia uneia din radacinile sale
(sciatica prin hernie discala) sau de o infectie (zona zoster), fie polineuropatii (afectarea mai
multor nervi) de origine virala, imunologica (poliradiculonevrita, de exemplu), carentiala (deficit
in vitamine) sau toxica (alcoolism, de exemplu). In afara traumatismelor, numeroase alte
afectiuni mai pot fi responsabile de o atingere a nervilor, precum diabetul zaharat (polineuropatie
metabolica), difteria, lepra sau lupusul eritematos diseminat. Atunci cand sunt afectati mai multi
nervi in succesiune, ne referim la multinevrita.
Revenind la electromiografie,se deosebesc doua tipuri de examene. Primul, este examenul
detectarii activitatii musculare. Aceasta consta in inregistrarea activitatii electrice spontane a
unui muschi, mai intai in repaus, apoi in cursul unei miscari voluntare, cu ajutorul unui electrod,
cel mai des in forma de ac, introdus in muschi prin piele si legat la un aparat care furnizeaza pe
un ecran si pe hartie un grafic, succesiune a unor unde, fiecare reprezentand contractia unei
unitati motorii (grupa de celule musculare comandate de una si aceeasi celula nervoasa). Al
doilea examen este cel de stimulare si de detectare a activitatii musculare se bazeaza pe aceleasi
principii dar procedeaza in mod diferit, stimuland un nerv printr-un curent electric de scurta
durata, nedureros. Nervul va declansa propriile reactii electrice care se propaga in toata lungimea
sa inainte de a fi transmise muschiului corespunzator, de unde ele sunt culese. Se poate astfel, pe
de o parte sase calculeze viteza de conducere prin nerv si, pe de alta parte, sa se studieze
conducerea neuromusculara. Examenul dureaza 20-30 minute.
Ecografie (ultrasonografie) este o metoda e diagnosticare pe baza de imagistica iar tehnica
utilizat permite vizualizarea stratului subcutanat si a altor structuri ale corpului,
inclusiv tendoane, muschi, articulatii, vase i organele interne ajutand laidentificarea unei
posibile patologii sauleziuni. n fizica, termenul "ultrasunete" se aplic la toate tipurile de
sunetele cu o frecven mai inalta fata de gama receptata de auzul uman normal si este de
aproximativ 20 kHz. Frecvenele utilizate in ecografie de diagnostic sunt de obicei ntre 2 i 18
MHz
Ecografia (ultrasonografia) este utilizata pe scar larg n medicin. Folosind ultrasunetele este
posibil s se efectueze att diagnostic, cat i proceduri terapeutice, dar ultrasonografia este si o
metoda ce permite ghidarea unor proceduri interventionale (de exemplu, biopsii sau de drenaj din
colecii fluide). Sonografele sunt aparate medicale ce trebuiesc utilizate de profesioniti, de
obicei se foloseste o sond de mn (numita traductor) care este plasata direct pe tegumentul
pacientului. Este o metoda eficienta, costul este scazut, diagnostic este oferit in dinamica,
facilitand planificarea tratamentului si evitnd n acelai timp orice expunere la radiaii ionizante.
Ecografia este eficientapentru investigarea esuturilor moi ale corpului. Structurile superficiale,
cum ar fi muchii, tendoanele, testicule, glanda mamara,glandetiroidiene i paratiroidiene
beneficiaza de sonda cu o mai mare frecven (7-18 MHz), care ofer o mai bun vedere axial i
rezoluie laterala. Structurilor profunde, cum ar fi ficatul i rinichii le este utila sonda cu o
frecven mai mic 1-6 MHz, cu rezoluie mai mic axial i lateral, dar penetrare mai mare.
Cele mai multe investigatii utilizand ultrasunetele sunt efectuate cu ajutorul unui traductor
aplicat pe suprafaa corpului dar de o mare utilitate diagnosticaeste plasarea traductorului in
interiorul corpului. n acest scop, sunt frecvent utilizate traductoare de specialitate, inclusiv
endorectal, endovaginal si traductorul transesofagian. De asemenea, se mai pot utiliza
traductoare foarte mici cepot fi montate pe catetere diametre mici i plasate n vasele de snge.
O sonograma (a nu se confunda cu o scanare cu ultrasunete) utilizeaz reflecii ale undelor
sonore de nalt frecven pentru a construi o imagine a unui organ al corpului. Aplicatiile
terapeutice pot folosi ultrasunetele pentru a creste temperatura endotisulara pe calea fenomenului
de cavitatie si africtiunii secundare, produsa astfeln organism.
Ultrasunetele sunt recomandate in mentinerea igienei dentare.Ultrasunetele pot fi folosite pentru
a genera efecte de incalzire regionala, urmata de modificari mecanice in tesutul biologic, utile in
programele de recuperare, n terapia ocupaional si in tratamentul cancerului.Ultrasunete
concentrate/focusate mai pot fi folosite pentru a genera incalzire locoregionala extrema pentru a
trata chisturi si tumori (benigne sau maligne), terapie cunoscuta sub numele de chirurgie
orientate/focusata cu ultrasunete (FUS) sau High Intensity Focused Ultrasound ( HIFU ). Aceste
proceduri folosesc, n general, frecvente mai mici dect frecvenele ultrasunetelor utilizate in
contextul diagnosticului medical (0.250 - 2 MHz) dar energiile sunt semnificativ mai
mari. Terapia HIFU este adesea ghidat de RMN.Ultrasunetele concentrate pot fi folosite pentru
a sparge pietre la rinichi procedeu numit litotripsie. Ultrasunetele mai poseda si efecte
procoagulante la valoarea de 5-12 MHz.
Crearea unei imagini obtinuta cu un aparat cu ultrasunete se face in trei etape, in prima etapa se
produce o unda de sunet, apoi se primesc ecourile si, in final, se interpreteaza aceste ecouri.Unda
de sunet este de obicei produsa de un traductor piezoelectric, integrat ntr-o carcas, care poate
lua mai multe forme. Impulsurile electrice puternice si scurte, provenite de la aparatul cu
ultrasunete sunt cuprinse ntre 2 i 18 MHz.Materialele aflate pe suprafaa traductorului permit
ca sunetul s fie transmis n mod eficient organismal. n plus, un gel pe baza de apa este plasat
ntre pielea pacientului i sond. Unda de sunet este parial reflectat de straturile tisulare, la
trecereadintre diferitele tesuturi. Concret, sunetul este reflectat oriunde exist modificri de
densitate n organism. ntoarcerea undei sonore la traductor vibreaz traductorul, care transforma
vibratiile in impulsuri electrice care ajung n scanerul ecografic, sunt prelucrate i transformate
Frecvenele utilizate pentru imagistica medical sunt cuprinse, n general, n intervalul de la 1 la
18 MHz. Frecvene mai mari au o lungime de und corespunztor mai mica siecograful poate fi
folosit pentru a se obtine sonograme cu detalii mai mici. Cu toate acestea, atenuarea undei sonore
este crescuta la frecvene mai mari, astfel nct, n scopul de a avea o mai bun penetrare a
esuturilor profunde, se va folosi o frecven mai mic (3-5 MHz). Dispozitivele ecografice au
probleme in ceea ce priveste puterea de penetrare in os. Ecografia are limite atunci cnd exist
un gaz intre traductor si organul de interes, din cauza diferenelor extreme n impedan
acustic.Ultrasonografia este, n general, considerat o modalitate imagistica sigura.
OMS susine c ultrasunetele reprezinta o metoda de investigtie inofensiva.
Termografia este o metoda de investigatie imagistica neinvaziva, fara efecte secundare si fara
contraindicatii pentru pacient. Spre deosebire de alte metode de investigatie imagistica,
termografia medicala este complet lipsita de riscuri pentru pacient si pentru medic.Aparatul
folosit in aceste investigatii are o functionare oarecum asemanatoare unui aparat de fotografiat
clasic, cu deosebirea ca imaginile captate de acesta se afla in spectrul de radiatie luminoasa
infrarosie. Radiatia infrarosie exista in mod natural insa nu este vizibila ochiului uman, in cazul
pacientilor investigati ea fiind emisa chiar de catre caldura corpului pacientului. Aparatul este
deosebit de sensibil la diferentele de temperatura ale diverselor parti ale corpului. Termograful
poate sa puna in evidenta zone cu temperatura usor modificata, care din punct de vedere medical
pot sa fie sediul unui proces inflamator sau de alta natura. Temperaturile inregistrate alcatuiesc
termograme iar sisteme de msur pot inregistra temperaturi ce variaza de la 10 C - 55 C cu o
precizie de 0,1 C. Reglarea procesului de focalizare trebuie s acopere domenii mici de
suprafata, de pn la 75 x 75mm. Imaginile obtinute sunt stocate si preluate pentru analiz
ulterioar. Capacitatea de a analiza statistic termogrameleeste foarte importanta n activitatea
clinic.
Aplicaiile medicale ale termografiei sunt extinse, n special n domeniile de reumatologie,
neurologie, oncologie, fizioterapie, recuperare medicala, ortopedie si medicina
sportiva. Sistemele termice imagistice sunt economice, uor de folosit, non-invazive si reprezinta
un instrument pentru examinarea i monitorizarea pacienilor, intr-un mod rapid i precis.
Utilizarea computerizata ainformatiilor inregistrate de catre camerele termice, celecare
furnizeaza imaginibazate pe cldura prezenta in diferite zone ale corpului uman, ofera medicului
curant harta imaginilor in dinamica a proceselor inflamatorii, degenerative, a tulburarilor
circulatorii etc. Sau ofera harti care pot fi analizate ulterior, comparate, tiprite sau trimise prin e-
mail. Medicul poate utiliza apoi harta de imagine pentru a determina dac exista zone anormale,
calde sau reci. Pe msur ce tehnologia a avansat, s-a propus conceptul de imagine termic si se
accepta stabilirea unui diagnostic urmat de decizie terapeutica in consecinta.
Unele dintre aplicaiile comune ale termografie sunt: patologia sanului, suferinte ale nervilor
extracranieni, afectiuni ale sistemului neuromusculoscheletic, modificari degenerative localizate
la nivel vertebral sau la nivelul articulatiilor periferice, insuficiente circulatorii etc.Termografia
medicala este utila in depistarea cancerului de san, a tumorilor benigne, a mastitei si a bolii
fibrochistice a sanului.
Totusi, utilizarea termografiei ca un instrument de screening n depistarea cancerului de san a
fost pentru ultimul deceniu un subiect foarte controversat n cadrul comunitii de ngrijire a
sntii. Cu toate acestea, tehnologia a ctigat n acceptarea tiinific, a fost aprobat n scopuri
de depistare i este n mod clar un instrument puternic n lupta mpotriva cancerului de sn.
Conceptul este simplu. Termografia msoar cldura provenind din corp. Diferitele tipuri de
cancer metastatic creaza caldura, care poate fi vizualizat prin imagini n infrarou inregistrate
prin camera digital. Hipertermia este datorata activitatii metabolicecrescute a esutului tumoral
n raport cu temperatura din tesutul adiacent tumorii dar si din sanul opus. A doua cauza de
hipertermie si care permite detecia, se datoreaz angiogenezei tumorii, deoarece tumorile
canceroase produc o substanta chimica care promoveaz, de fapt, dezvoltarea vaselor de sange
care aprovizioneaz zona n care se regaseste tumora. ntr-un mod similar, o varietate de condiii
care se refer la modificarea fluxului de sange care circula prin vasele mari de la baza gatului si
capului sunt uor de accesat cu imagine termic. Utilizarea termografiei este utila si n
diferenierea diferitelor tipuri de dureri de cap (migrena, spondiloza a coloanei vertebrale
cervicale), in leziuni ale nervilor faciali sau n cazul unei contuzii craniene sau la nivelul
viscerocraniului, ca urmare a unui accident de masina, de exemplu. Identificarea cu ajutorul
termografiei a suferintelor sistemului/aparatului neuro-musculo-artro-scheletic au facut sa
creasca utilizarea acesteia de catre chiropracticieni, neurologi i ortopezi.Rupturile musculare se
inotesc de hipertermie, asa cum se poate constata si in cazul fibromialgiei. Similar, modificarea
amprentei plantare la sol este insotita de o imagine termica relevanta. Leziunile de compresie ale
nervilor, aa cum se ntmpl n hernia de disc, conduc la modificarea hartii termograficeprin
dezvluirea spatiilor reci datorate hipotermiei de la nivelul tractul nervos aflat in suferinta.Un
aspect nu mai putin util este si capacitatea termografiei de a detecta prezena trombozei venoase
profunde i a altor tulburri circulatorii de la nivelul extremitatilor inferioare.Un alt aspect al
imaginii termice, care este n curs de dezvoltare, se refera la neuropatiile asociate diabetului
zaharat, inainte a aparitia altor semne si simptome clinice, nainte de a se produce leziuni
troficepermanente ale piciorului diabetic.
Termografia isi gaseste utilitatea si in contextul disfunciilor respiratorii, de exemplu
monitorizarea astm bronsic, in alergii, bronsita, gripa, a demonstrat rezultate excelente n
sustinerea diagnosticului de urgen in afectiuni gastro-intestinale, precum apendicita, sindrom
de colon iritabil (SII), colita, colita ulcerativa si hiper i hipo secreiei gastrice, in boli ale cilor
urinare, in tulburri cardiovasculare i circulatori sau disfuncii limfatice, tulburri de
reproducere, disfunctii nervoase, tulburri endocrine.
Termografia n infrarou ajut la diagnosticul si asistarea terapeutica a diferitelor tulburri
locomotorii dar poate asigura si asistena chirurgicala, participand la localizarea tumorilor si la
monitorizarea procesului de vindecare dup o intervenie chirurgical. Termografia n infrarou
ofer un nivel mai precis de informaii privind diferite tumori cutanate i cancere cutanate, si
ofera un feed-back coerent la vindecarea ranilor.Mai poate ajuta la identificarea zonelor cu
tulburri din sfera ORL sau stomatologice.
Camere termice imagistice convertesc energia n infrarou de lungimi de und diferita, ntr-un
afiaj luminos vizibil. Toate obiectele mai calde decat zero absolut emit energie termic n
infrarou, astfel nct camere termice pot vedea pasiv toate obiectele, indiferent de lumina
ambientala. Cu toate acestea, cele mai multe camere termice vedea numai obiecte mai calde
dect -50 C. Spectrul i cantitatea de radiatii termice depind puternic pe un obiect de
temperatur de suprafa. Acest lucru face posibil ca un aparat de fotografiat termic de imagine
sa poata afia temperatura unui obiect.

3. Instrumentele terapeutice specifice in Recuperarea Medicala (I):

- Terapia Fizicala: definitie, clasificare,

- Metodologii de terapie fizicala in Electroterapie, Termoterapie si Hidrotermoterapie,
Masaj terapeutic
- Indicatii, contraindicatii, limite de aplicare terapeutica a procedurilor si metodologiilor
de terapie fizicala

Principalele mijloace si modalitati terapeutice ale Fizioterapiei sau Medicinii Fizice si de

Recuperare Medicala se regasesc in stransa interdepenenta cu patologia careia se adreseaza.
Factorii sau agentii fizicali utilizati sunt reprezentati de: termoterapia (terapie utilizand agentul
termic) cu varianta sa, hidrotermoterapia (sau baia terapeutica), electroterapia (curentul continuu
si cei de putere joasa si medie), la care se adauga diatermia (curentii de inalta frecventa, precum
undele scurte si ultrasunetele), magnetoterapia, fototerapia (RUV, RIR), laserterapia de joasa
putere, masoterapia (terapie prin masaj), kinetoterapia (terapie prin miscare) cu varianta sa,
hidrokinetoterapia, hidrokinetoterapia, mecanoterapia, manipularile si tractiunile, terapia
ocupationala etc. Dupa cum aratam, specialitatea de Medicina Fizica si Recuperare Medicala
beneficiaza si de efectele biofeedback-ului, ale stimularii neuromusculare electrice transcutanate,
ale acupuncturii, electropuncturii si presopuncturii, de purtarea de orteze si/sau proteze, de
prescrierea medicamentelor adecvate, de respectarea unor programe nutritionale adaptate etc.
Termoterapiaeste o metoda de tratament nespecific, care utilizeaza drept agent fizical terapeutic
factorul termic, cald sau rece, vehiculat de catre diversi vectori, precum: apa in diferite stari de
agregare si aplicata extern, lumina, aerul, parafina, namolul, nisipul. Termoterapia face parte din
mijloacele si modalitatile fizioterapiei, constituind o modalitate terapeutica cu efecte fiziologice,
fiziopatologice si terapeutice cunoscute, cu tehnica de aplicare bine pusa la punct dar si cu
indicatii si contraindicatii binecunoscute si prestabilite.
Raspunsul terapeutic este in deplina concordanta atat cu tipologia individuala a pacientului si
reactivitatea acestuia, cu tehnica de aplicare a termoterapiei, metoda aleasa si dozarea procedurii
sau a factorului terapeutic, cat si cu indicatiile si contraindicatiile cunoscute.
Hidrotermoterapia se refera la o serie de proceduri care utilizeaza apa simpla aflata la diferite
temperaturi, ele concretizandu-se prin bai generale sau partiale in care sunt imersate segmente
sau intreg corpul uman. Ca si procedurile de termoterapie, baile se clasifica in functie de
temperatura apei, de durata procedurii, de suprafata corpului tratata si se supune unor reguli
metodologice, tinand cont de o serie de indicatii si contraindicatii.
Crioterapia este o modalitate terapeutica aparte, reprezentand aplicarea locoregionala a unor
temperaturi aflate sub 0 grade, principalii vectori fiind cei prezentati anterior, in special gheata,
aerul rece si apa cu o temperatura aproape de cea de inghet. De mentionat si faptul ca scaderea
temperaturii locoregionale se poate obtine si chimic, pe calea terapiei topice
medicamentoase.Beneficiile terapeutice sunt mult mai consistente in contextul patologiei
inflamatorii si algice, in comparatie cu alte metode clasice, cunoscute si frecvent utilizate.
Electroterapiaeste o metoda de baza a Fizioterapiei, fundamentata de progresele legate de
industria electronica. Principiul de actiune al stimului electric asupra organismului se afla in
legatura cu cunoasterea si intelegerea notiunilor fundamentale de electrofiziologie a structurilor
neuromusculare, avand in vedere faptul ca orice agent electric aplicat asupra acestor tesuturi
constituie un stimul care produce o reactie locoregionala, la distanta sau la nivelul intregului
organism. Modul de actiune al curentilor electrici terapeutici se bazeaza pe proprietatile de
iritabilitate si excitabilitate ale substratului (celule vii) de a reactiona.Metodologia de aplicare
tine cont de durata si intensitatea stimului electric, de tipul de curent utilizat, de indicatii si
contraindicatii terapeutice.
Curentul continuu este frecvent utilizat pentru proprietatile sale terapeutice, dovedite
experimental si clinic, aplicarea sa fiind cunoscuta sub numele de galvanizare. Daca se asigura si
vehicularea unor substante dincolo de bariera tegumentara sau mucoasa, procedeul se numeste
galvanoionizare. De mentionat faptul ca galvanoterapia mai poate fi aplicata si sub forma bailor
galvanice, procedeu utilizat in special in Statiunile Balneare si mai putin in Bazele de
Fizioterapie si de Recuperare Medicala ale Spitalelor sau in Sectiile de Recuperare Medicala.
Curentii electrici terapeutici de joasa frecventa sunt caracterizati prin impulsuri electrice
succedate ritmic, singulare sau in serii, avand efecte excitatorii sau analgezice. Terapia prin
curenti de joasa frecventa se refera la stimularea musculaturii normoinervate, a celei denervate,
la terapia musculaturii spastice dar si la aplicatiile in scop analgezic si la electropunctura.
Modalitatile de aplicare tin cont de patologia careia se adreseaza, de indicatiile si
contraindicatiile aferente.
Curentii terapeutici de medie frecventa au in principal efect de stimulare asupra musculaturii
scheletice, actiune analgezica si vasomotorie, precum si o serie de efecte derivate de la cele
prezentate. Modalitatile de aplicare, patologia careia se adreseaza si contraindicatiile aferente
sunt dependente de frecventa curentului vor fi prezentate in capitolele ce urmeaza.
Terapia cu inalta frecventase refera la aplicarea terapeutica a campului electric si magnetic de
inalta frecventa, cat si a undelor electromagnetice cuprinzand terapia cu ultrasunete, cu unde
scurte, precum si cu unde decimetrice si microunde. Efecte terapeutice superioare se obtin si prin
utilizarea adecvata a inaltei frecvente pulsatile. Modul de actiune, indicatiile terapeutice si
contraindicatiile sunt subordonate capitolului de patologie caruia i se adreseaza.In practica
medicala de specialitate se utilizeaza combinatia terapiei cu ultrasunete cu cea de joasa frecventa,
in vederea obtinerii unor efecte terapeutice superioare si persistente in timp.
Fototerapiareprezinta utilizarea terapeutica a energiei radiante luminoase. Terapia cu lumina
poate fi asigurata de o sursa naturala sau artificiala. Sursa naturala a energiei radiante luminoase
este soarele iar utilizarea ei in scop terapeutic se numeste helioterapie. Energia radianta
luminoasa furnizata de aparatele medicale este rezultatul transformarii energiei electice.
Actiunea fizico-chimica a luminii, efectele biologice, fiziologice, clinice si terapeutice,
indicatiile si contraindicatiile, tehnica aplicatiei sunt prezentate in capitolul corespunzator.
Masajul terapeutic reprezinta un grupaj de manevre de tip manual sau mecanic, prin care se
actioneaza asupra straturilor tisulare subiacente tegumentului. Tegumentul este si el influentat
sau stimulat, producandu-se locoregional sau la distanta reactii cu efect sedativ sau excitant,
tonicizant si biotrofic. Tehnicile, indicatiile, limitele sau contraindicatiile tractiunilor,
manipularilor si masoterapiei vor fi prezentate detaliat la capitolul respectiv.
Kinetologiaeste stiinta care se ocupa cu studiul miscarii organismelor vii si al structurilor care
participa la aceste miscari. Mai precis, kinetologia cu aplicabilitate in medicina, studiaza
mecanismele neuromusculare si articulare care participa la activitatile motrice considerate a fi
normale. Kinetoterapia sau terapia prin miscare este o notiune inclusa in termenul generic de
kinetologie. Kinetoterapiei i se alatura kinetoprofilaxia.
Kinetologia profilactica sau kinetoprofilaxia cuprinde totalitatea metodelor si mijloacelor
kinetologice care se refera la mentinerea si intarirea starii de sanatate, cu prevenirea starii de
boala. Kinetoprofilaxia presupune atat profilaxia primara, cat si cea secundara, cu prevenirea
agravarii si a aparitiei complicatiilor unor boli cronice, care presupun existenta unor deficite
functionale.
Kinetologia de recuperare este principala modalitate de recuperare functionala recurgand la o
metodologie specifica. Kinetologia terapeutica sau kinetoterapia isi restrange domeniul de
activitate, lasand loc celorlalte doua aspecte, cel profilactic si cel de recuperare functionala.
Totusi, din obisnuinta exista tendinta de a folosi acest termen in mod nediferentiat, indiferent de
scopul urmarit de terapia prin miscare ce a fost aplicata. Programele de kinetologie profilactica,
terapeutica sau de recuperare sunt diferentiate doar prin obiectivele urmarite si prin metodologia
aplicata, si mai putin prin tehnicile folosite.
Kinetologia medicala este considerata totodata, parte foarte importanta a medicinii fizice sau
fizioterapiei.
Alaturi de kinetologie se regasesc mijloace si modalitati terapeutice precum: masajul,
termoterapia, hidroterapia, electroterapia, laserterapia si terapii adjuvante ale acestora. In
literatura de specialitate se face referire la o triada terapeutica cu reale efecte benefice, si anume:
termoterapie-kinetologie medicala-masajul terapeutic.
In literatura si practica de specialitate, alaturi de notiunea de kinetologie se regaseste si termenul
de gimnastica medicala. Gimnastica medicala are un domeniu mai limitat, atat ca obiective, cat si
ca metodologie si tehnici utilizate. Principalul sau scop este acela al mentinerii formei fizice si
acela de a reduce unele deficite functionale. Kinetologia profilactica este aceea care ar trebui sa
preia domeniul de activitate al gimnasticii medicale.
Termenul de cultura fizica medicala este neinspirat, deoarece ofera ambiguitate in privinta
scopului declarat si al obiectivelor de indeplinit, ambiguitate metodologica si de tehnica, cat si
lipsa de obiectivitate in aprecierea rezultatelor urmarite. Educatia fizica este o alta notiune des
vehiculata dar este consacrata programelor de gimnastica din scoli, programe care au drept
obieciv principal dezvoltarea armonioasa, fiind deci kinetoprofilaxie primara.
Mecanoterapia, tractiunile, manipularile reprezinta modalitati terapeutice numite si metode
speciale, menite sa amelioreze sindromul dureros si in special pe cel disfunctional, uneori cu
efecte imediate.
Terapia ocupationala sau ergoterapia se incadreaza in sfera unui complex de metode de o mare
variabilitate crae au drept scop reeducarea deficitelor functionale, utilizand in acest sens exercitii
si procedee fizice din diverse activitati umane obisnuite, precum cele de munca, divertisment, de
viata etc.
Laserterapia de joasa putere promoveaza o cale eficienta de producere a analgeziei si de
asigurare a accelerarii reparatiei tisulare intr-o multitudine de situatii patologice. Laserele
utilizate sunt cu He-Ne sau cu diode cu RIR. Principiul terapeutic este de crestere a temperaturii
locale cu augmentare circulatorie si metabolica locoregionala. Modalitatile terapeutice si tehnica
de aplicare, precum si indicatiile si contraindicatiile terapiei cu laser de joasa putere sunt
adaptate domeniului terapeutic caruia i se adreseaza. Acesta este foarte larg, incluzand, printre
altele si patologia locoregionala oro-bucomaxilara.
Biofeedback-ulreprezinta o metoda terapeutica adjuvanta celor prezentate anterior si care se
defineste ca fiind o tehnica ce utilizeaza echipament, in special electronic, in scopul evidentierii
sub forma de semnal acustic si/sau vizual a unora dintre evenimentele fiziologice interne
organismului uman. Aceste informatii ajuta la manipularea evenimentelor involuntare sau greu
de perceput prin manipularea semnalelor astfel receptionate.Tehnica plaseaza vointa umana intr-
un loc liber al unei bucle deschise de feedback, primind numele de biofeedback. In literatura de
specialitate se face referire la biofeedback-ul electromiografic, la cel postural, de presiune sau
termic, al tensiunii arteriale, respirator etc. Cea mai larga aplicabilitate a biofeedback-ului este
reprezentata de fizioterapie, asigurand terapia de relaxare, facilitand antrenamentul autocontrolat
la efort fizic si asigurand control mioelectric.
Astazi, tehnica biofeedback-ului se foloseste ca atare sau in asociere cu termoterapia, tehnicile
kinetologiei de recuperare sau profilactice, tehnicile de meditatie etc.Domeniile de activitate,
indicatiile si limitele, contraindicatiile, tehnicile si modalitatile de aplicare vor fi descrise pe larg
la capitolul respectiv.
Stimularea nervoasa electrica transcutanata SNET sau TENSconstituie o metoda
netraumatizanta de combatere a starilor dureroase acute sau cronice, de diferite cauze. Utilizarea
stimulilor electrici in tratamentul sindromului dureros este o practica veche, legata de istoria
electroterapiei. Ea consta in folosirea unui curent de joasa frecventa in scop electroanalgezic.

-Metodologii de terapie fizicala in Electroterapie, Termoterapie si Hidrotermoterapie,

Masaj terapeutic;

Electroterapia reprezinta un mare capitol al terapiei care recurge la utilizarea factorilor fizicali
in scopul mentinerii sau redobandirii starii de sanatate si de recuperare a restantului functional.
Bazele fiziologice sau modalitatile de actiune au fost prezentate. Ca urmare, acest capitol va
aborda o serie de alte aspecte de real folos in intelegerea modului de actiune si a celui de utilizare
a curentilor electrici terapeutici.
Preocuparile fata de electricitate si efectele sale asupra corpului omenesc dateaza de secole.
Progresele din domeniul fizicii si tehnologiei atrag dupa sine realizari terapeutice de marca.
Componentele electronice care intra in componenta echipamentelor electronice fac parte din
doua mari categorii: pasive (rezistoare, condensatoare, comutatoare, cablaje, relee etc) si active
(tuburi electronice, componente semiconductoare si circuite integrate). In functie de destinatia
lor, echipamentele electronice fabricate in prezent se impart in cele profesionale (destinate
laboratoarelor de cercetari, medicinii, tehnicii de calcul etc) sau cele de larg consum.
Avand in vedere calitatile structurale si functionale ale tesuturilor neuromusculare, orice agent
electric constituie un stimul care este urmat de reactie de raspuns tisular. Stim deja ca exista
stimuli naturali, considerati a fi adecvati si stimuli artificiali, neadecvati. Din prima categorie fac
parte schimbarile care au loc la nivelul terminatiilor nervoase, la nivelul sinapselor sau prin
intermediul receptorilor care pot declansa impulsuri nervoase. Din cea de-a doua categorie fac
parte si stimulii electrici, ei avand proprietatea de a atinge direct potentialul membranelor
celulare, interesand numerosi receptori, provoacand reactii similare celor obtinute cu excitanti
specifici.
Proprietatea celulelor vii de a reactiona la un stimul se numeste iritabilitate iar ca reactie primara
la acest stimul are loc un raspuns local. Excitabilitatea se considera a fi o reactie secundara a
tesuturilor, traducandu-se prin transmiterea mai departe a stimulului de catre celulele si fibrele
nervoase.Raportat la diferitele structuri celulare excitate, au loc reactii specifice, precum
contractia musculara, secretia glandulara etc.
In vederea declansarii unei excitatii, urmata de o reactie adecvata a tesutului tinta, stimulul
aplicat trebuie sa posede o intensitate minima, numita de prag si sa actioneze un anumit interval
de timp, timp minim necesar. Stimulii peste nivelul pragului determina o reactie care se propaga
ca o unda de excitatie ce poate fi masurata la distanta de locul de excitare. Stimulii de valoarea
sub prag au o actiune limitata la locul de excitare. Cresterile intensitatii peste valoarea pragului
nu sunt urmate de cresteri ale raspunsului, ceea ce este caracteristic structurilor nervoase si
corespunde legii totul sau nimic. Legea este aplicabila unei singure celule nervoase. In practica
medicala, s-a constata ca daca se excita substratul tisular format din mai multe celule, reactia este
concordanta intensitatii stimulului aplicat (curentului electric) si suprafetei stimulate. Vom
constata contractii musculare de intensitati diferite.
Celula nervoasa este caracterizata si printr-un echilibru al proceselor fizice si chimice de o parte
si de alta a membranei celulare. Stimularea va transforma aceasta stare, numita de repaus,
determinand o serie de procese fizice si chimice. In stare de repaus celula nervoasa este
caracterizata printr-un potential de repaus, datorat polarizarii electrice a membranei celulare
(exteriorul membranei este pozitiv, in timp ce interiorul este negativ). Ca urmare a stimularii are
loc o modificare a potentialului transmembranar de repaus, constand in inversarea polaritatilor
de-o parte si de alta a membranei celulare. Are loc depolarizarea membranei cu declansarea
potentialului de actiune.Intensitatea minima necesara pentru declansarea excitatiei reprezinta
pragul pentru curentul continuu sau reobaza. Ulterior, apar procese menite sa restabileasca
potentialul de repaus. Procesele de revenire constituie faza de repolarizare.Pe durata depolarizarii
celula nervoasa se afla intr-o perioada refractara, fiind inexcitabila fata de alti stimuli aplicati.
Daca stimulii sunt aplicati cu frecvente mari, substratul oboseste. Daca insa, frecventele folosite
se afla intre valorile de 50-100 Hz, fibrele nervoase pot fi stimulate un timp mai indelungat, fara
sa se instaleze fenomenul de oboseala.
Stimularea electrica se produce la variatii ale intensitatii curentului intr-o perioda scurta de timp.
Daca cresterea intensitatii se va face intr-un interval de timp prelungit, excitarea nu mai are loc,
chiar pentru intensitati crescute ale curentului electric aplicat asupra substratului. Explicatia o
reprezinta instalarea procesului de acomodare a tesutului excitabil.
Alaturi de intensitatea curentului electric si de viteza de crestere a intensitatii sale in momentul
aplicarii, un rol important il joaca si intensitatea curentului raportata la unitate de suprafata sau
densitatea curentului.
Astfel, pentru stimularea celulelor nervoase si obtinerea unei reactii dorite, ca urmare a
procesului de excitabilitate/excitatie, au mare importanta: densitatea curentului, viteza de crestere
si durata scurgerii sale prin tesut. Un curent de stimulare trebuie sa aiba o anumita intensitate, sa
fie instalat brusc si sa actioneze un interval de timp pentru a produce depolarizarea membranei,
in conditiile in care este necesara o anumita cantitate de electricitate pe unitate de suprafata
(densitate) pentru declansarea fluxului de ioni transmembranar.
In procesul excitarii au loc modificari caracteristice ale proprietatilor fizice si fiziologice ale
tesuturilor, determinate de sensul de scurgere al curentului electric, cunoscute sub denumirea de
electrotonus. Modificarile aparute la polul negativ (catod) se numesc catelectronus iar cele de la
nivelul polului pozitiv (anod), anelectronus. Pragul de excitabilitate este mai coborat in zona
catodului, deoarece al actioneaza depolarizand membrana, facilitand influxul de ioni si aparitia
excitatiei. La anod, excitabilitatea tisulara scade pana la abolirea sa totala prin blocaj anodic de
hiperpolarizare.
In cazul aplicatiilor de curent continuu si de joasa frecventa, excitatiile electrice au loc
intotdeauna la unul dintre poli. Stimularea la polul negativ este urmata de aparitia unei excitatii
care se numeste secusa de contractie catodica.
In practica medicala, cu ocazia electrodiagnosticului, se observa urmatoarele. Daca electrodul
activ, de dimensiuni mici, se aseaza pe tegument in vecinatatea unei ramificatii nervoase (in
punctul de excitatie nervoasa) si se stimuleaza prin schimbarea alternativa a anodului cu catodul,
se vor remarca:
Contractie de inchidere a curentului la catod si una de intrerupere a circuitului la anod,
cat si,
Secuse/contractii la deschiderea/intreruperea circuitului la catod si la inchiderea
circuitului la anod.
Acest fenomen este definitoriu in vederea stabilirii corecte a electrodiagnosticului in leziunile de
nerv periferic, respectiv de muschi denervat. In acesata situatie, ordinea contractiilor se
inverseaza. Este un semn de degenerare a nervului afectat. Excitabilitatea nervului este redusa,
pragul de stimulare la catod este ridicat, in timp ce la anod contractia apare la intensitati mai mici
decat la catod. Anodul devine astfel electrod de excitatie.
In vederea masurarii excitabilitatii unui nerv sau muschi se realizeaza stimularea prin inchiderea
unui curent continuu sau prin aplicarea de stimuli dreptunghiulari. Parametrii electronofiziologici
ce caracterizeaza excitabilitatea unui nerv sunt:
Reobaza sau intensitatea minima a curentului care poate produce o excitatie
inregistrabila, intr-un timp nedefinit,
Timpul util sau timpul minim necesar transportului unei cantitati suficient de mare de
energie care sa modifice potentialul de repaus la nivelul membranei excitabile. Acest
timp minim, la care un curent dreptunghiular, cu valoarea reobazei, produce excitatia de
inchidere a curentului, se numeste timp util. Cu cat intensitatea este mai mare, ca atat
timpul util este mai mic si invers,
Cronaxia este timpul util minim necesar pentru a produce o excitatie minima cu un curent
a carui intensitate este egala cu dublul reobzei. Cronaxia este invers proportionala cu
excitabilitatea nervului. Cronaxie scurta, excitabilitate crescuta. Cronaxia este mai scurta
la muschii fazici (rapizi), la grupurile musculare flexoare, la nivelul musculaturii
proximale a membrelor, la nivelul musculaturii membrelor superioare, la punctele motorii
proximale ale unui muschi. Valoarea cronaxiei creste in conditiile leziunilor neurologice
de tip central sau periferic.
Cresterea sau scaderea excitabilitatii neuromusculare se produce fiziologic (post excitatie) sau in
conditii patologice.
Contractia musculara are loc datorita trecerii influxului nervos din nervul motor in fibra
musculara in zona placii motorii, la nivelul sinapsei neuromusculare. Muschiul formeaza cu
nervul o unitate motorie cu caracter de unitate functionala. Acest ansamblu este alcatuit din
neuronul motor aflat in cornul anterior la maduvei spinarii, axonul si colateralele sale, cat si
fibrele musculare aferente cu toate sinapsele respective. Numarul de fibre musculare inervate de
un motoneron medular reprezinta rata de inervatie si difera, in functie de activitatea desfasurata
de muschiul respectiv. Fibrele musculare care apartin unei unitati motorii sunt inervate
intotdeauna sincron. Fibrele musculare ale unei unitati motorii sunt intricate si printre unitatile
motorii de vecinatate, ceea ce asigura gradarea contractiei.
Ar mai fi de mentionat si rolul jucat de ionii de calciu in transmisia excitatiei la nivelul sinapsei
neuromusculare si in initierea contractiei la nivelul miofibrilei. Deficitul de calciu conduce la
cresterea excitabilitatii neuromusculare, muschiul prezentand contractii spontane.
Orice program de electroterapie trebuie precedat de un diagnostic clinic, paraclinic si functional
adecvat care sa includa si evaluarea precisa a substratului tratat. Aceasta evaluare se face prin
cronaximetrie (faza de excitatie), electromiografie (faza de contractie musculara), stimulo-
detectie (faza de sinteza a procesului de excitatie-contractie), jonctiunea neuromusculara
(raportul dintre cronaxia nervului si cea a muschiului).
Curentul galvanic, galvanoionizarea: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile
biologice, efectele fiziologice, modalitati de aplicare, indicatii si contraindicatii.
Proprietatile fizice ale curentului galvanic sau continuu.Curentul electric se caracterizeaza
printr-o deplasare de sarcini electrice, numite electroni, de-a lungul unui conductor. Altfel spus,
conductorul electric este corpul prin care poate trece curentul electric continuu. Daca sensul de
deplasare al electronilor este acelasi si se mentine o intensitate constanta, curentul continuu este
constant. Intensitatea curentului poate varia, crescand sau scazand. Daca aceste cresteri se
descresteri au loc ritmic, curentul ia forma unei curbe ondulatorii si se numeste curent variabil.
Aplicarea terapeutica a curentului continuu se numeste galvanizare. Producerea curentului
continuu se poate face prin metode chimice, mecanice si termoelectrice.
Aparatura utilizata pentru curent continuu. Aparatele folosite in electroterapie si care furnizau
doar curent continuu se numeau galvanostate sau pantostate. Descoperirea si utilizarea
semiconductorilor in sistemul de regresare a curentului a permis obtinerea unui curent continuu
bine filtrat si constant, cu posibilitatea de modulare a formelor de curent oferite. Tendinta actuala
este aceea de a concepe si utiliza aparate complexe, care sa furnizeze diferite forme si tipuri de
curenti.
Componentele principale ale unui aparat de curent continuu sunt urmatoarele: sistemul de
alimentare cu curent electric de la retea (curent alternativ sinusoidal de 220 V, priza fiind
impamantata), dispozitivul de redresare, cel de reglare a intensitatii, comutatoare pentru alegerea
formei curentului si schimbarea polaritatii, instrumentul de masura si sistemul de racordare cu
pacientul.
Actiunile biologice ale curentului galvanic sunt reprezentate in primul rand de modificarile
ionice ce apar in tesuturi sub influenta curentului electric si in al doilea rand de procesele
biologice declansate.
Aplicarea curentului galvanic asupra organismului determina efecte polare (la nivelul electrozilor
aplicati) si efecte interpolare produse in interiorul organismului, in regiunea cuprinsa intre
electrozi. Efectele polare constau in fenomenul de electroliza, cu producere de acid la anod si de
baza la catod. Efectele interpolare sunt cele care intereseaza in mod deosebit. Ele sunt consecinta
modificarilor fizico-chimice tisulare generate de trecerea curentului electric continuu si constau
in: bioelectroliza, ionoforeza, electroforeza, electroosmoza, modificarile potentialului
membranar, modularea excitabilitatii neuromusculare, efectele termice si de inductie
electromagnetica, modificari in compozitia chimica a tesuturilor. Studiile de specialitate au aratat
faptul ca trecerea curentului galvanic prin tesuturi se face aproape in exclusivitate prin electroliza
si in mult mai mica masura prin celelalte fenomene aratate. Electroliza inseamna miscarea
anionilor si cationilor in campul electric.
Pe parcursul aplicarii curentului continuu se constata scaderea rezistivitatii cutanate, fapt ce
necesita cresterea intensitatii curentului la scurt timp de la inceperea procedurii. Rezistivitatea
cutanata inregistraza diferente notabile de la o persoana la alta, cat si la aceeasi persoana,
surprinsa in faze fiziologice diferite sau chiar patologice. Rezistivitatea cutanata este diferita in
functie de: oscilatiile de temperatura ale corpului, ritmurile biologice dirijate de succesiunea
noapte-zi, menstruatie, echilibrul sistemului neuroendocrin, odihna, stres, perspiratia insensibila
momentana, momentul ingestiei alimentelor, lungimea segmentului strabatut de curentul electric
si diametrul segmentului in cauza. Situatiile patologice scad rezistivitatea cutanata (tulburari
psihice, neurastenie, alcoolism, posttraumatisme craniocerebrale, hiperexcitabilitate simpatica)
sau cresc rezistivitatea cutanata (epilepsie, hemiplegie, mixedem, sclerodermie).
Efectele fiziologice ale curentului galvanic. Efectele si modificarile biologice ale curentului
galvanic asupra tesuturilor organismului se manifesta in special la nivelul substraturilor usor
excitabile, precum structurile nervoase. In terapie, curentul galvanic se introduce lin, spre
deosebire de aplicatiile acestuia in scop diagnostic.
Actiunea curentului continuu se manifesta asupra filetelor nervoase senzitive, asupra celor
motorii si fibrelor vegetative vasomotorii, asupra sistemului nervos central, a sistemului
neurovegetativ. Curentul galvanic mai poate influenta si sistemul circulator.
Actiunea asupra fibrelor nervoase senzitive se realizeaza prin intermediul receptorilor senzitivi
din tegument, care inregistreaza la trecerea curentului electric o senzatie de furnicatura ce creste
proportional cu intensitatea curentului, ajungand la senzatia de intepatura si chiar de arsura sau
de durere. Dupa o serie de sedinte, se constata cresterea pragului sensibilitatii tactile si dureroase
cu actiune analgezica la nivelul electrodului pozitiv, proces cunoscut sub denumirea de analgezie
galvanica. Explicatia poate fi data prin fenomenul de anelectrotonus, cand membranele celulare
se hiperpolarizeaza si scade excitabilitatea dar si pe baza modificarilor ionice dintre electrozi,
provocate de deplasarea ionilor. La acestea se adauga actiunile galvanizarii asupra sistemului
nervos central, precum si asupra celui circulator.
Actiunea curentului galvanic asupra fibrelor nervoase motorii poate fi explicata astfel. Catodul
(electrodul negativ), utilizat ca electrod activ, produce o scadere a pragului de excitatie a fibrelor
motorii, cu cresterea excitabilitatii si efect de stimulare. O crestere sau o scadere brusca a
intensitatii curentului conduce la om contractie musculara prompta. Aceasta actiune este utilizata
in aplicatiile premergatoare cu scop de pregatire a fibrelor musculare, inaintea tratamentului cu
curenti excitatori pentru musculatura denervata.
Actiunea curentului galvanic asupra sistemului nervos central consta in diminuarea reflexivitatii
in aplicatiile descendente si o crestere a excitabilitatii in aplicatiile ascendente.
Actiunea curentului galvanic asupra fibrelor vegetative vasomotorii este aceea de hiperemie
locala. Curentul galvanic are o actiune hiperemianta, de activare a vascularizatiei locoregionale.
Fenomenul are loc prin activarea circulatiei locoregionale cutanate, superficiale, cat si a celei
musculare, din profunzime (in raport cu circulatia de repaus). Efectul persista intre 15-30 minute
dupa intreruperea aplicatiei. Cresterea vascularizatiei locoregionale are drept consecinte efecte
biotrofice si resorbtive, prin imbunatatirea nutritiei tisulare si drenarea exudatelor si edemelor
locale. Reactia se petrece la polul negativ si dureaza cateva ore dupa incetarea aplicatiei
terapeutice. Principalele indicatii terapeutice vor fi astfel: acrocianoza, angioneuropatiile,
crioparesteziile functionale nocturne, arteriopatiile aterosclerotice, algoneurodistrofiile
membrelor.
Sistemului nervos vegetativ reactioneaza diferit, in functie de predominanta tonusului vagal sau
simpatic al pacientului. De asemenea, regiunea de electie pentru a realiza aplicatia o constituie
regiunea cervicala si dorsala superioara, in vederea influentarii sistemului nervos vegetativ.
In ceea ce priveste sistemul circulator, curentul galvanic descendent accelereaza afluxul sanguin
din mica circulatie spre inima si transportul sangelui arterial catre sistemul portal, in timp ce
curentul galvanic ascendent accelereaza circulatia venoasa de la nivelul extremitatilor inferioare
si de la organele sistemului portal catre inima, favorizeaza transportul sangelui arterial catre
plamani si extremitatile superioare, precum si viteza de circulatie a sangelui venus de la inima
spre plamani.
Ca o concluzie practica, enumerarea principalelor actiuni fiziologice ale aplicatiilor curentului
galvanic conduce la principalele efecte terapeutice:
Analgetic, antialgic, prin scaderea excitabilitatii nervoase la nivelul polului pozitiv,
Stimulare neuromusculara la nivelul electrodului negativ,
Reglarea modificarilor de excitabilitate a sistemului nervos central,
 Reglare nespecifica a sistemului neurovegetativ,
Biotrofic prin imbunatatirea circulatiei locoregionale si facilitarea drenarii edemelor,
Vasodilatator prin hiperemia activa de la nivelul circulatiei tegumentare superficiale si
musculare profunde.
Modalitatile de aplicare ale curentului galvanic. Galvanizarea poate fi aplicata sub forma
electrozilor placa, sub forma de baie hidro-electrolitica sau galvanica (partiala sau patru celulara)
si sub forma de iontoforeza (ionogalvanizarea), cu ajutorul careia se introduc trans-tegumentar o
serie de substante medicamentoase.
Galvanizarea simpla utilizeaza electrozi placa confectionati din metal dar care pot fi inveliti in
cauciuc, de diferite dimensiuni, raportat la regiunea care se trateaza si la efectul de polaritate
urmarit. Astfel, se pot aplica doi electrozi de dimensiuni egale sau de marime diferita. Electrodul
mai mic este cel activ iar alegerea polaritatii este in functie de scopul urmarit, analgezic (anodul
mai mic) sau excitant (catodul este cel mic si activ).
Exista electrozi de forme diferite utilizati in diferite aplicatii, precum cei pentru tratarea
parezelor de nerv facial si a nevralgiilor de trigemen (rotunzi si montati in dispozitive speciale
sau sub forma de masca pe o hemifata).
Dupa cum am mai aratat, pentru obtinerea efectelor analgetice, anodul (pozitiv) devine electrodul
activ (are dimensiuni mai reduse) iar cel de-al doilea electrod va fi plasat distal de primul, la o
distanta nu prea mare. Pentru obtinerea unor efecte vasodilatatoare, electrozii terbuie sa fie lungi,
la fel si durata sedintei.
Exista doua modalitati de amplasare a electrozilor la nivelul regiunii aflate in suferinta si care
trebuie tratata: transversal (de-o parte si de alta sau fata in fata, cum este cazul articulatiilor
periferice, precum genunchi, glezna, pumn, umar etc) sau longitudinal (cu electrozii amplasati la
distanta, utila pentru segmentele lungi sau pentru durerile iradiate pe un traseu, precum
lombosciatopatia).
Exista obligativitatea interpunerii unui strat hidrofil intermediar umed intre electrod si suprafata
de tratat. Acesta are rol izolant si de prevenire a efectelor polare produse sub electrozi si implicit,
a arsurilor cutanate.
Intensitatea curentului aplicat este adaptata scopului urmarit, sensibilitatii si tolerantei
individuale, stadiului evolutiv al suferintei, durata aplicatiei. Se cunoaste faptul ca sensibilitatea
cutanata difera de la o persoana la alta, raportat la fazele fiziologice sau la existenta unei
patologii asociate si este mai mare pe zonele flexoare fata de cele extensoare.
Trebuie sa cunoastem existenta pragului de sensibilitate, identificat prin senzatia de furnicatura
placuta la introducerea lenta a curentului. Pe masura tratamentului va putea creste toleranta
individuala la curentul continuu aplicat. La persoanele sensibile se recomanda dozarea
intensitatii sub nivelul pragului de sensibilitate stabilit. Indiferent de situatie, in cazul aparititiei
senzatiilor de intepatura, presiune, caldura, arsura, intensitatea curentului se scade la zero,
cautandu-se cauza. Se recomanda ungerea tegumentului iritat sau sensibil cu o crme
antiinflamatoare si cicatrizanta si reluarea tratamentului cu intensitatea sub pragul de
sensibilitate.
Aplicatiile care vizeaza stadiile acute beneficiaza de intensitati aflate sub nivelul pragului de
sensibilitate, in timp ce cele care se adreseaza stadiului cronic vor utiliza valori ale intensitatii
aflate peste pragul de sensibilitate. Astfel, daca sunt vizate efectele antialgice, intensitatea se
dozeaza la nivelul pragului (calculat pentru 0,1 mA/cm). Pentru nevralgiile acute sau
hiperestezii (trigemen, cervicobrahiale, lombosciatica etc), intensitatea se dozeaza sub nivelul
pragului de sensibilitate. Daca sunt vizate efectele vasodilatatoare se utilizeaza intensitatea peste
prag, durate mai mari ale tratamentului si aplicatiile longitudinale.
Densitatea curentului galvanic se defineste ca fiind intensitatea curentului pe unitate de suprafata
iar nivelul acesteia este de 0,1 mA/cm, ceea ce corespunde pragului de sensibilitate al
intensitatii curentului.
In practica de specialitate este recunoscuta relatia care se stabileste intre intensitatea la aplicare a
curentului electric si durata (apreciata in minute) a sedintei de tratament. Durata este direct
proportionala cu marimea electrozilor si invers proportionala cu densitatea curentului. Este
evident ca electrozii de dimensiuni mici vor dezvolta densitati mai mari pe suprafata
tegumentului pe care sunt aplicati ca atare, durata sedintei trebuie scazuta. Invers, pentru
electrozii de dimensiuni mari. Pentru a avea eficienta, durata tratamentului trebuie sa fie cuprinsa
intre 20-30 minute. Chiar si in cazul aplicatiilor cu electrozi mici, aplicati facial sau transorbital,
intensitatea fiind scazuta, va trebui sa se creasca timpul de tratament.
In situatia afectiunilor acute, numarul sedintelor de tratament este de 8-10-12 sedinte si vor fi
efectuate zilnic iar in cazul celor cronice se poate ajunge la 20 de sedinte, putand fi efectuate
zilnic sau la doua zile.
Pacientul va beneficia pe durata galvanoterapiei de o postura antalgica, confortabila, relaxanta si
i se va explica procedura in sine. El va fi posturat in decubit ventral, cu o perna sub abdomen,
spre a evita hiperlordozarea suplimentara a zonei, in cazul suferintelor discale lombosacrate. Sau
va fi posturat in decubut ipsilateral in cazul sindromului algic lombosacrat. Pentru aplicatiile din
zona cervicala, cat si pentru cele transorbitale va fi posturat in decubit dorsal. Iar pentru cele din
zona scapulohumerala poate fi posturat in pozitia sezand.
Se evita aplicarea electrozilor la nivelul zonelor paroase si se va urmari reactia tegumentului la
tratament.
Baile galvanice sunt recomandate in vederea tratarii unor regiuni mai extinse sau a intregului
corp. Apa va deveni un mediu de legatura intre substrat (tegument) si electrozi, curentul electric
fiind distribuit pe o suprafata mai mare, densitatea fiind mai redusa, scade semnificativ riscul
aparitiilor arsurilor la intensitatea aplicata pe parcursul procedurii.
Baile galvanice pot fi celulare (mai multe vase sau vane in care sunt introduse segmentele de
corp vizate) sau pot fi generale (corpul este introdus in totalitate).
Galvanoionizarile reprezinta procedeul prin care se introduc in organism diferite substante
medicamentoase. Curentul galvanic este in masura sa transporte aceste substante prin tegument
si prin mucoase.Indiferent de denumire (iontoforeza, ionoterapie, ionogalvanizare,
galvanoionoterapie etc) principiul de actiune al galvanoionizarii consta in disocierea electrolitica
a diferitelor substante medicamentoase adaugate la nivelul electrozilor (polar). Ulterior, are loc
deplasarea anionilor si cationilor formati spre electrozii de semn contrar incarcarii lor electrice,
datorita respingerii lor de catre electrodul de acelasi semn, la nivelul caruia s-au format.
Substanta pe care dorim sa o introducem in organism pe acesta cale se aplica sub forma de
solutie la nivelul stratului hidrofil aflat sub electrodul activ. Solutia se va prepara in apa distilata.
Ionul medicamentos vizat va traversa bariera cutanata sau mucoasa in drumul lui spre polul de
semn opus. Odata ajuns in organism, el va fi preluat de circulatia locoregionala si va fi
redistribuit. De mentionat si faptul ca doar electrolitii solubili in alte lichide decat apa pot
traversa bariera tegumentara si mucoasa. Calea de patrundere o constituie orificiile glandelor
sebacee si a acelor sudoripare. Daca se alcalinizeaza solutia anodica si se acidifiaza solutia
catodica, va creste transferul anionilor si cationilor aplicati initial pe tegument.
Avantajele aplicarii galvanoionizarii sunt urmatoarele:
Efectul este demonstrat si cert,
Efectul este locoregional dar si la nivelul intregului organism (putand fi luata in calcul si
o reactie reflexa, cutiviscerala, de la nivelul dermatomioamelor),
Se poate doza precis substanta medicamentoasa aplicata,
Aplicatia are avantajul obtinerii unor efecte asteptate pentru doza scazuta de medicament,
in conditiile in care este protejat si tractul gastrointestinal.
La anod se aplica metale, precum sodiul, potasiul, litiul, calciul, magneziul, zincul, fierul sau
radicali de metale, acetilcolina, morfina, novocaina, corticoizi, sulfamide etc iar la catod se pot
aplica halogeni precum brom, iod, clor sau radicali acizi si saruri ale acizilor organici.
Domeniile in care se poate aplica galvanoionizarea sunt:
Dermatologia (acnee, cicatrici cheloide hipertrofice, degeraturi, eczeme, erizipel, fistule,
furunculoze, hematoame superficiale, prurit idiopatic, sclerodermie, seboree ulcerele
atone),
Oftalmologia (conjunctivite, iridociclite, sclerite),
Suferintele vasculare (arterite obliterante, trombolebita, limfangite),
Reumatologia (artrite, inclusiv poliartrita reumatoida artoze, bursite, epicondilite,
tendinite, tenosinovite, maladia Dupuytren, guta, mialgiile de diferite cauze, nevralgiile).
Galvanoionizarile transorbitale sau transcerebrale sunt eficente si frecvent utilizate in practica
medicala de specialitate, fiind indicate in sindroamele neurastenice, insomnii, hiperensiunea
arteriala in stadiul neurogen, spasmofilie, sindroame migrenoase, nevralgia de trigemen,
suferinte algice si inflamatorii din sfera medicinii dentare etc.
Indicatiile si contraindicatiile galvanoterapiei
Dupa cum am mai aratat, galvanoionizarea constituie o precedura extrem de utilizata in
electroterapie, avand in vedere paleta patologica larga care poate fi abordata. Aplicarea sa pe
scara larga are in vedere multiplele sale efecte, pornind de la principiile sale de actiune, si
anume: analgezic, modulator neurovegetativ, vasomotor, trofic si de stimulare aexcitabilitatii
neuromusculare. Galvanoionizarea poate fi aplicata atat in stadiile acute, cat si stadiile cronice de
boala. Din cele aratate, rezulta ca aceasta procedura terapeutica isi gaseste utilitatea in contextul:
afectiunilor sistemului nervos (nevralgii, nevrite, pareze, paralizii, afectiuni ale organelor de
simt, sindroame astenonevrorice de suprasolicitare, distonii neurocirculatorii), al afectiunilor
aparatului locomotor (reumatism cronic degenerativ si inflamator, reumatism abarticular, sechele
posttraumatice), al afectiunilor aparatului cardiocirculator (tulburari circulatorii arteriale sau
venolimfatice) si al afectiunilor dermatologice. Principalele contraindicatii sunt cele care
impiedica aplicarea electrozilor pe tegument dar si suferinte care contraindica electroterapia in
general.
Curentii de joasa frecventa: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile biologice,
efectele fiziologice, modalitati si tehnici de aplicare, indicatii si contraindicatii.
Proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile biologice, modalitati de aplicare, indicatii si
contraindicatii ale curentilor de joasa frecventa. Dupa cum s-a mai aratat, intreruperea
curentului continuu realizeaza impulsuri electrice succedate ritmic, cu efect excitator.
Impulsurile obtinute se caracterizeaza prin forma, amplitudinea impulsului, frecventa de aparitie,
durata impulsului si a pauzei, modulatia impulsurilor (in amplitudine, ritmicitate si durata). Ca
urmare a formei lor, impulsurile pot fi dreptunghiulare, triunghiulare, exponentiale, trapezoidale.
Aparatura generatoare de impulsuri de joasa frecventa este variata, oferind modele care
genereaza diferite forme de curenti in diferite posibilitati de aplicare.
Terapia prin curenti de joasa frecventa se bazeaza pe actiunea caracteristica de excitare si
srimulare a curentului electric asupra substratului neuromuscular. Prin stimularea electrica are
loc procesul de depolarizare la nivelul substratului excitabil. Musculatura scheletica normal
inervata raspunde la impulsuri de durata scurta si cu frecventa rapida. Frecventele utilizate in
scop terapeutic sunt mai crescute, situandu-se in domeniul curentilor tetanizanti, capabili sa
produca o contractie prelungita, care dureaza atat timp cat curentul strabate muschiul. Efectul
terapiei prin curenti de joasa frecventa asupra substratului este dependent de modul de actiune al
acestora si va fi prezentat in cele ce urmeaza, astfel:
Stimularea contractiei musculaturii striate normoinervate
Aceasta se bazeaza pe actiunea caracteristica de excitare a substraturilor excitabile, precum
tesutul muscular si fibrele nervoase, de catre impulsurile electrice. Fiecare membrana celulara
prezinta o frecventa optima pentru valoarea de prag a stimularii (depolarizarii) sale. Musculatura
scheletica normoinervata raspunde la impulsuri de durata relativ scurta si frecventa relativ
rapida. Frecventele de 30 Hz sunt capabile sa produca contractii musculare succesive, in timp ce
frecvente cuprinse intre 40-80 Hz, utilizate in scop terapeutic, sunt urmate de contractii
tetanizante.
Formele clasice de curenti utilizati in acest scop sunt curentii dreptunghiulari unici cat si in
trenuri de impulsuri, curentii modulati, curentii faradici si neofardici. In acest mod, se pot realiza
adevarate programe de electrogimnastica musculara.
Suplimentar, fibrele nervoase motorii, fibrele musculare si placile neuromotorii prezinta o
receptivitate selectiva fata de curentul neofaradic, principalul efect al acestuia fiind actiunea
excitomotorie cu producerea de contractii musculare pe musculatura cu atrofie de
imobilitate/inactivitate dar cu integritatea fibrelor nervoase motorii. Curentul neofaradic este
ineficient asupra musculaturii cu degenerescenta totala sau partiala. Disparitia excitabilitatii
faradice este un semn revelator al reactiei de degenerescenta musculara totala sau partiala.
Efectelor prezentate li se adauga cel vasomotor, cu vasodilatatie la actiunea prelungita a
curentilor, cat si efectele trofice, revulsive si analgezice secundare vasodilatatiei. Prin aceasta,
curentii dreptunghiulari, modulati si faradici sunt indicati in mod particular in unele nevralgii si
nevrite, stari posttraumatice (contuzii, entorse), tulburari ale sensibilitatii cutanate, profilaxia
trombozelor si emboliilor postoperatorii si dupa nastere (postpartum), tulburari ale circulatiei de
intoarcere venolimfatica.
Indicatiile aplicarii curentilor dreptunghiulari, modulati si neofaradici sunt datorate efectelor
excitomotorii si sunt reprezentate de atoniile si atrofiile de imobilizare sau de alte cauze dar care
care presupun normoinervatie. Daca exista dubii asupra diagnosticului clinic se recurge la
diagnosticul electric, prin cerectarea excitabilitatii neuromusculare a substratului vizat cu
ajutorul aplicarii curentului faradic, la care se aduga determinarea cronaxiei muschiului
respectiv.
Principalele indicatii sunt reprezentate de atrofiile de imobilizare sau de inactivitate (aparat
gipsat, lipsa activitatii fizice prin sedentarism), musculatura slabita a diferitelor segmente ale
corpului prin utilizare deficitara a lor (scolioze, cifoze, picior plat, tulburarile de ventilatie de tip
obstructiv sau restrictiv din cadrul bronhopneumopatiilor cronice nespecifice, constipatie
cronica, postpartum, incontinenta sfincteriana), in vederea prevenirii aparitiei aderentelor la
nivelul partilor moi ale aparatului locomotor. Se va realiza astfel, o electrogimnastica musculara
(inclusiv electrogimnastica respiratorie) menita sa completeze programele de kinetoterapie.
In anumite conditii (starile posttraumatisme acute ale aparatului locomotor, grupele musculare
disfunctionale din vecinatea celor normale, pareze restante post leziune de nerv periferic) poate fi
necesara o reantrenare musculara. Aceasta consta in stimularea miscarilor voluntare in vederea
refacerii imaginii centrale motorii, dupa o intrerupere a cailor nervoase, apartinand unor muschi
cu inervatie pastrata. Pacientul isi declanseaza el insusi stimulul electric si reuseste sa-si recapete
controlul motor asupra miscarii pierdute, prin fenomenul de feedback senzitivo-motor, bazat pe
procesul de invatare si memorizare.
Principalele contraindicatii sunt reprezentate de paraliziile spastice, spasmele musculre,
musculatura total sau partial denervata.
Metodologia aplicarii curentilor modulati in electrogimnastica musculaturii striate recomanda
aplicatia bipolara si mai rar monopolara (musculatura mica a mainii). Electrozii se plaseaza la
nivelul insertiilor musculare sau pe zonele de trecere muschi-tendon. La aplicatiile de curent
neofaradic, electrodul negativ se plaseaza la nivelul placii neuromotorii a muschiului afectat.
Intensitatea curentului este menita sa produca secuse/contractii musculare evidente, sa asigure un
adevarat antrenament muscular si sa nu suprasolicite muschiul. Frecventa utilizata este scazuta,
durata sedintei fiind cuprinsa intre 20-30 minute, in serii de 8-12 sedinte pe serie, care se pot
repeta.
Stimularea selectiva a musculaturii sheletice total denervate
Aceasta se bazeaza pe modul de actiune al stimulilor a caror intensitate creste lent, progresiv, in
panta, fata de care muschii normoinervati nu prezinta reactie de raspuns, datorita capacitatii lor
de acomodare. Procesul de acomodare fata de stimulii cu panta este prezent si la fibrele nervoase
senzitive integre. Curentii triunghiulari, cu fronturi de crestere liniare, in special exponentiale,
sunt frecvent utilizati in stimularea selectiva a muschilor scheletici afectati prin lezarea si
deteriorarea integritatii nervilor periferici. Explicatia este aceea ca degenerescenta nervoasa a
condus la pierderea capacitatii de acomodare a muschiului care poate raspunde astfel la
intensitati mai reduse de curent. Utilizarea acestor curenti cu panta lina de crestere a intensitatii
lor va evita excitarea musculaturii normal inervate, precum si a fibrelor nervoase senzitive.
Electrostimularea cu impulsuri triunghiulare, previne si incetineste atrofia musculara a
musculaturii denervate. Ea devine astfel, o metoda pregatitoare pentru programele kinetoterapiei
de recuperare. Pentru a fi incununata cu succes, terapia trebuie instituita precoce, imediat dupa
producerea leziunii nervoase si aparitia semnelor de denervare, exprimate prin instalarea
modificarilor care insotesc atrofia musculara (la maximum 7-10 zile).
Semnele de leziune ale nervului periferic se stabilesc cu ajutorul electrodiagnosticului. Se incepe
cu diagnosticul prin electrostimulare al leziunilor neuromusculare (testul galvanic si cel faradic
al excitabilitatii si curba I/t). Acestuia i se poate adauga electrodiagnosticul de detectie
(electromiografia), care permite decelarea modificarilor calitative si o apreciere mai acurata a
modificarilor cantitative. Intensitatea curentului de stimulare este furnizata de electrodiagnostic.
Metodologia de aplicare a electrostimularii consta in utilizarea tehnicii monopolara (electrodul
negativ de aplica la punctul motor al muschiului afectat) sau bipolara (cei doi electrozi se aplica
pe extremitatile muschiului afectat, electrodul negativ fiind situat distal, la jonctiunea
tendomusculara). Cu cat procesul de denervare este mai accentuat, cu atat mai mult este necesara
cresterea duratei impulsului de stimulare. Se incepe cu un numar scazut de stimulari pe sedinta,
care se repeta in cursul unei zile. Se recomanda 7-14 zile de tratament.
Aplicariile in scop de electrostimulare a musculaturii denervate trebuie sa tina cont de
urmatoarele reguli:
Se va mentiona obligatoriu miscarea ce trebuie recastigata prin electrostimulare,
Pacientul participa efectiv si afectiv la programul de electrostimulare,
Pozitionarea corespuzatoare a pacientului si a segmentului care efectueaza miscarea,
Articulatia de vecinatate trebuie sa fie indemna,
Se vor utiliza proceduri pregatitoare ale miscarii, precum termoterapie, masaj
locoregional, electroterapie (diatermie si/sau curent galvanic).
Tratamentul prin electrostimulare poate dura cateva luni pana la obtinerea fortei
musculare de valoarea 2. Sunt necesare reevaluari periodice ale parametrilor de
electrostimulare (la 10-14 zile interval). Se poate continua cu stimularea selectiva a
muschilor denervati, chiar si dupa introducerea programelor kinetologice.
Terapia musculaturii spastice
Acest tip de terapie se bazeaza pe efectul de inhibitie a motoneuronilor muschilor spastici, prin
care se obtine un efect de relaxare. Stimularea electrica a muschilor spastici se adreseaza
receptorilor contractili si aparatului Golgi. Impulsurile aferente ce sosesc la maduva spinarii de la
proprioceptorii stimulati, declanseaza efecte de inhibitie a musculaturii spastice, respectiv efecte
de stimulare a antagonistilor corespunzatori. Concomitent, antagonistii musculaturii spastice, de
obicei hipotoni, isi amelioreaza tonusul, pe baza inervatiei reciproce. Stimulul se realizeaza prin
impulsuri de forma dreptunghiulara, aplicand doua circuite electrice de excitatie, intre ele
realizandu-se un decalaj in timp, pentru a se putea stimula mai multe grupe musculare, de obicei
antagoniste. Concret, intensitatea creste progresiv pana la aparitia unor contractii/secuse
musculare puternice. Rezulta astfel o excitatie alternata ritmic a muschilor agonisti-antagonisti,
cu o intarziere intre cele doua circuite excitatorii. Aceste efecte contribuie si la obtinerea
coordonarii miscarilor, printr-o buna corelare functionala a antagonistilor si agonistilor. Efectul
de relaxare a musculaturii spastice se mentine de la 24-48 de ore la 3-4 saptamani, facilitand
astfel aplicarea programelor de kinetoterapie. Aceasra metoda este utilizata cu succes in
tratamentul paraliziilor spastice centrale.
Indicatiile metodei sunt reprezentate de: spasticitatea din parezele sau paraliziile de origine
centrala (in special cea cerebrala infantila sau consecutiva traumatismelor la nastere), leziunule
traumatice medulare si cerebrale (cu exceptia paraplegiilor spastice), parezele spastice din cadrul
scelozei in placi, hemipareze spastice post accidente vasculare cerebrale, boala Parkinson.
Contraindicatiile terapiei musculaturii spastice utilizand aceasta metoda sunt scleroza laterala
amiotrofica si scleroza difuza in stadiul avansat.
Metodologia metodei este fundamentata de tehnica aplicarii a doua circuite de excitatie care
furnizeaza curenti dreptunghiulari. Se stabileste timpul de intarziere dintre impulsurile celor doua
circuite, precum si durata impulsurilor. Intensitatea curentului trebuie sa produca o contractie
musculara puternica, fara senzatie cutanata neplacuta. Durata tratamentului pentru o pozitionare
segmentara este de 10 minute iar daca se realizeaza mai multe pozitionari, durata sedintei nu
trebuie sa depaseasca 40-50 minute. Se recomanda sedinte zilnice, pe o durata de 12-18 sedinte.
Primul circuit de excitatie se aplica deasupra musculaturii spastice iar al doilea circuit deasupra
musculaturii antagoniste corespunzatoare. Electrozii se aseaza la nivelul punctelor de excitatie
ale muschilor.
Stimularea contractiei musculaturii netede
Stimularea electrica a musculaturii netede se bazeaza pe capacitatea foarte mare de sumatie a
acestor muschi, pe cronaxia lunga si pe capacitatea lor de acomodare neglijabila. Asupra
musculaturii netede se pot aplica stimuli exponentiali, cu durata mare si frecventa scazuta.
Principalele indicatii ale acestei proceduri sunt reprezentate de constipatiile cronice atone si de
atonia vezicala postoperatorie.
Metodologia consta in aplicatia electrozilor de dimensiuni egale asupra musculaturii vizate,
durata sedintei fiind cuprinsa intre 10-50 minute, in cure de 20-25 sedinte, efectuate la inceput
zilnic.
Curentii de joasa frecventa aplicati in scop analgezic.
Efectele analgezice constatate, s-au considerat ca se bazeaza pe inhibitia perceptiei dureroase
prin excitarea altei cai aferente. S-a observat insa, ca durerea ar putea fi mai curand, rezultatul
pierderii capacitatii inhibitorii la nivel medular, decat al unor procese de stimulare propriu-zisa.
Releul medular prezinta o importanta deosebita in perceperea durerii, intrucat, la acest nivel
intervin o serie de mecanisme care moduleaza transmisia nociceptiva. Transmiterea sinaptica a
durerii este astfel influentata la nivel medular, atat de influxuri venite de la periferie, cat si de la
nivelul formatiunilor nervoase superioare.
\Se cunoaste faptul ca activitatea fibrelor A-alfa (simtul tactil) blocheaza la nivel medular
transmisia impulsurilor nociceptive vehiculate de fibrele A-delta si C. Mecanismul care intervine
in aceasta inhibitie poate avea la baza teoria controlului de poarta, conform careia, are loc un
fenomen de inhibitie presinaptica (ce se petrece la nivelul cornului posterior medular), in cadrul
unui proces de control axonal. Astfel, stimularea fibrelor cu diametru mare, rapid conducatoare,
A-alfa, nespecifice pentru durere, ce conduc informatiile tactile generate de vibratii si presiune,
produce la nivel medular, un camp electric negativ, cu scaderea activarii sistemului de
transmitere ascendenta si cu inchiderea consecutiva a portii sau a barierei de control pentru
transmiterea informatiilor nociceptive prin fibrele nervoase lent conducatoare A-delta si C. In
acest mod, durerea nu mai este perceputa la nivel cerebral, superior.
Daca stimularea periferica a fibrelor specifice pentru durere devine predominanta ca intensitate,
frecventa sau context patologic, poarta de control se deschide prin contrareactie pozitiva
(facilitare presinaptica) si va avea loc o transmitere a informatiilor dureroase, cu perceptia
durerii.
Aceste mecanisme de inhibitie a transmisiei si perceptiei durerii au fost confirmate de analgeziile
produse prin stimularea electrica a structurilor nervoase centrale superioare (electrostimularea
nervilor periferici cu electrozi implantati percutan, electrostimularea cordoanelor medulare
posterioare pentru controlul sindroamelor dureroase cronice, prin intermediul electrozilor
implantati in dura mater, stimularea nervoasa electrica transcutanata-TENS, electropunctura, prin
stimularea electrica selectiva a fibrelor A, rapid conducatoare si inchiderea portii pentru fibrele
nociceptive pentru durere).
Principalele metode analgetice conventionale din domeniul curentilor de joasa frecventa
utilizeaza curentii diadinamici, Trabert, stohastici si metoda de stimulare nervoasa electrica
transcutanata (TENS).
Curentii diadinamici (CDD). Efectele si implicit, domeniile de patologie in care se indica
aplicatia curentilor diadinamici sunt prezentate in continuare.
Efectele analgezice, hiperemiante-biotrofice, dinamogene ale curentilor diadinamici sunt datorate
nivelului intensitatii, formei curentului diadinamic utilizat si modalitatii de aplicare a
electrozilor. Astfel:
Curentul monofazat fix (MF) are efect excitator, crescand tonusul muscular, cat si efect
de tonicizare al peretilor vasculari, ca urmare a actiunii sale vasoconstrictoare. Din punct
de vedere subiectiv, produce senzatia de vibratii, actionand ca un masaj tisular electric
profund. Pe aceasta cale se evidentiaza zonele dureroase din cadrul neuromialgiilor
reflexe.
Curentul difazat fix (DF) are efectul analgezic maxim prin ridicarea pragului sensibilitatii
la durere si imbunatateste circulatia arteriala prin inhibarea simpaticului. Din motivele
prezentate, este indicat drept forma de introducere pentru aplicatiile in scop analgezic.
Perioada scurta (PS) are efect excitator si tonicizant, actionand ca un masaj intens de
profunzime. Prin componenta sa vasoconstrictoare are efect resorbtiv, fiind util in
sufuziunile si hematoamele posttraumatice, in edemele cu tulburari trofice din stazele
circulatorii periferice. Dupa cateva minute, aplicatia produce si analgezie secundara.
Perioada lunga (PL) prezinta un efect analgezic si miorelaxant puternic. Mai prezinta, de
asemenea, efect decongestiv, fiind de preferat in starile dureroase accentuate si
persistente.
Ritm sincopat (RS) are cel mai pronuntat caracter excitomotor, realizand
electrogimnastica musculara, fiind indicat in atoniile musculare nomoinervate,
postoperatorii.
Modalitatile de aplicare depind de scopurile terapeutice urmarite. Acestea pot fi:
Pe punctele dureroase circumscrise. Se utilizeaza electrozi mici, de dimensiuni egale,
polul negativ aplicandu-se direct pe locul dureros iar cel pozitiv la distanta.
Transversale. Aceste aplicatii se mai numesc si transregionale (de-o parte si de alta a
regiunii dureroase) si se utilizeaza la nivelul articulatiilor periferice mari sau pe masele
musculare ale membrelor sau trunchiului.
Longitudinale. Electrozii sunt amplasati de-a lungul unui nerv periferic (electrodul
pozitiv, mai mare, se aseaza proximal iar cel mic si negativ se aseaza distal, pe zona
afectata) sau de-a lungul unui traseu vascular.
Paravertebrale. Electrozii se amplaseaza pe regiunile radacinilor nervoase (transversal si
paralel cu coloana vertebrala, avand catodul pe locul dureros sau de-a lungul coloanei
vertebrale, cu anodul proximal si catodul distal).
Gangliotrope. Electrozii mici se aseaza cu catodul pe zona ganglionilor vegetativi
respectivi si anodul la distanta.
Aplicatii mioenergetice. Aceste aplicatii urmaresc tonicizarea unor muschi
normoinervati. Ca atare, catodul se aplica pe locul de emergenta al nervilor motori iar
anodul pe punctele motorii ale muschilor interesati.
Tehnica de aplicare se supune urmatoarelor reguli:
 Scopul urmarit este cel care conditioneaza dimensiunile electrozilor, amplasarea si
polaritatea acestora.
Inversarea polaritatii electrozilor ramasi pe locul initial de amplasare, se face in scop
excitator, dinamogen.
Intensitatea curentului se regleaza printr-o crestere progresiva la valoarea dorita,
corespunzatoare efectului urmarit (excitomotor sau analgezic).
Se va avea in vedere aparitia fenomenului de acomodare.
Durata sedintei este de pana la 10 minute in scop analgezic, ajungand la 20-30 minute
pentru aplicatiile in scop hiperemiant, vasculotrop.
Ritmul sedintelor poate fi zilnic, 10 sedinte pe cura.
Indicatiile curentilor diadinamici sunt:
Afectiunile aparatului locomotor
status posttraumatic (cu exceptia fracturilor, rupturilor ligamentare sau meniscale),
contuzii, entorse, luxatii recente, intinderi musculare, redori articulare,
boala reumatismala cronica degenerativa sau inflamatoare: artroze reactivate, artrite,
mialgii,
reumatism abarticular, al tesuturilor moi periarticulare: epicondilite, PSH, tendinite,
Afectiunile neurologice: nevralgie cervico-brahiala, lombosciatica, DVL faza II,
algoneurodistrofie,
Tulburari circulatorii periferice: maladie Raynaud, acrocianoza, boala varicoasa, status
postarsuri sau postdegeraturi, arterioapatie periferica obliteranta,
Aplicatii segmentare pe zone neuroreflexe in vederea modularii functionale a stomacului,
colonului, colecistului, cailor respiratorii in astmul bronsic, migrene.
Curentii Trabertsunt curenti dreptunghiulari, cu efecte analgezice si hiperemiante, aplicatia lor
constand intr-un veritabil masaj cu impulsuri excitatorii. Au cel mai analgezic efect din domeniul
joasei frecvente. Se mai numesc si curenti de ultrastimulare.
Tehnica de aplicatie este bipolara si consta in aplicarea electrodului negativ pe locul dureros iar
cel pozitiv proximal de catod. Efectul analgezic trebuie sa se instaleze la sfarsitul sedintei de
tratament. Intensitatea curentului se creste pana la aparitia senzatiei de vibratie suportabila.
Scaderea acestei senzatii arata aparitia procesului de acomodare. Va trebui sa se creasca in mod
suplimentar intensitatea curentului aplicat. Se recomanda aplicatiile zilnice, timp de 6-10 sedinte.
Principalele indicatii terapeutice sunt:
Manifestarile dureroase din radiculopatiile de cauza vertebrogene artrozica, artroze
dureroase, indiferent de localizare (in lumbago electrozii se amplaseaza paravertebral in
sens transversal, in lombosciatica catodul se amplaseaza distal, pe punctul de durere
maxima).
Reumatism inflamator cronic (spondilita ankilopoetica),
Reumatismul abarticular (PSH, epicondilite),
Status posttraumatic (contuzii, intinderi sau rupturi ligamentare sau musculo-tendinoase).
Curentii stohastici aperiodici sau neregulati au calitatea de a reduce la maximum reactiile de
adaptare/obisnuinta sau acomodare, crescand astfel efectul analgetic prin ridicarea pragului la
durere, precum si durata acestui efect.
Stimularea nervoasa electrica transcutanata (SNET) sau TENS reprezinta o modalitate
netraumatizanta de combatere a sindromului algic acut si cronic, de diverse cauze, utilizand
curenti cu impulsuri dreptunghiulare de joasa frecventa.
Aparatele moderne utilizate permit obtinerea unei forme dreptunghiulare a impulsurilor, permit
acoperirea unui domeniu mai larg de reglare a frecventei, duratei si amplitudinii impulsurilor, cat
si dimensiuni, cheltuieli si consum minime ale aparatului si procedurii in sine.
Tehnica aplicatiei curentilor de stimulare nervoasa presupune:
Pozitionarea adecvata a electrozilor cu amplasarea lor pe locul dureros, in vecinatatea lui,
la nivelul radacinii nervoase principale a nervului periferic ce strabate regiunea
dureroasa, pe zonele de referire a durerii si a punctelor trigger. Polaritatea electrozilor nu
are importanta.
Dozarea intensitatii, care trebuie aleasa in asa fel incat sa se inchida poarta pentru
influxurile dureroase. Pacientul va resimti o senzatie de vibratie sau furnicatura.
Alegerea frecventei se face prin tatonare.
Durata impulsului trebuie sa fie reglabila si adaptata frecventei.
Durata sedintei poate fi aleasa intre 20 minute si o ora.
Frecventa sedintelor in timp se stabileste de comun acord cu medicul specialist, in
concordanta cu patologia tratata.
Sfera indicatiilor acestei metode electroterapeutice este larga si cuprinde:
Afectiunile reumatice cronice degenerative, inflamatorii si abarticular,
Starile dureroase posttraumatice,
Sindromul algic din afectiunile neurologice periferice, nevralgiile postherpetice, durerile
fantoma post amputatie de membre,
Sindromul algic post anestezie, starile dureroase acute si cronice postoperatorii,
Cicatricile, aderentele dureroase postoperatorii,
Durerile din anurii si neoplazii.
Principalele contraindicatii ale aplicatiei TENS sunt:
Starile dureroase tratabile prin alte mijloace,
Purtatorii de pacemaker cardiac sau de stimulator al nodului sinocarotidian,
Hipersensibilitatea la curent,
Sarcina in primul trimestru,
Tulburarile de sensibilitate cutanata sau leziunile tegumentare,
Sindroamele dureroase de origine talamica.
Avantajele acestei metode constau in gama larga a suferintelor dureroase ce poate fi abordata. Se
adreseaza starilor dureroase care nu raspund la alte metode terapeutice sau care se constituie
 contraindicatii pentru alte terapii fizicale ce ar putea fi recomandate. Este o metoda fiziologica,
netraumatizanta, usor de aplicat, desi este doar un tratament simptomatic.
Electropunctura reprezinta o metoda de combatere a durerii, facand parte din metodele
reflexoterapice. Locul de actiune se afla la nivelul punctelor dureroase reflexe identice, in marea
lor majoritate, cu punctele situate pe meridianele energetice din acupunctura.
Patologia indicata este reprezentata de tulburarile functionale, cat si diverse contracturi
musculare produse prin mecanisme neuroreflexe.
Contraindicatiile sunt reprezentate de afectiunile organice cu terapie etiopatogenica cunoscuta,
neoplasmul, psihonevrozele, depresia, schizofrenia, sarcina.
Se utilizeaza curenti de joasa frecventa reglabila, la fel si intensitatea este reglabila, pana la
senzatia de usoare furnicaturi. Se aplica mai multi electrozi, care pot trata simultan mai multe
puncte. Varfurile electrozilor efectueaza electrostimulari cu durate de la cateva secunde la cateva
minute, pana la reducerea durerii si contracturii musculare. In functie de stare initiala, se pot
stimula mai multe puncte, concomitent sau succesiv. In fazele acute pot fi suficiente 2-6 sedinte,
in timp ce in fazele cronice pot fi necesare 10-20 sedinte.
Mecanismul de actiune al electropuncturii il constituie teoria controlului portii. Electropunctura
nu inlocuieste sau nu se suprapune peste procedura TENS.
Contraindicatiile curentilor de joasa frecventa. Curentii de joasa frecventa nu vor fi aplicati
pe regiunea precordiala si nici pe tegumentul care prezinta solutii de continuitate, afectiuni
dermatologice sau diferite unguente aplicate anterior.
Se va verifica calitatea si integritatea electrozilor. Intensitatea nu va depasi valoarea pragului
(0,1 mA/ cm) in cazurile pacientilor cu tegument sensibil si se va evita regiunea care prezinta in
corporate piese metalice de osteosinteza, endoproteze, sterilete.
Se vor evita starile hemoragice locale, trombozele venoase superficiale si profunde, uterul
gravid, perioada de menstruatie, zonele de edem localizat, cicatricile si aderentele musculare,
pierderea sensibilitatii cutanate, leziunile dermatologice, infectiile localizate.
Curentii de medie frecventa: actiunile biologice, efectele fiziologice, modalitati de aplicare,
aparatura si tehnici utilizate, indicatii si contraindicatii.
Actiunile biologicealecurentilor de medie frecventa utilizati in domeniul medical. Sunt curenti
alternativi sinusoidali, cu frecvente cuprinse intre 1000 Hz-100 kHz, aparatele folosite furnizand
curentii din gama de frecventa 3-10 kHz. Modul lor de actiune este prezentat in cele ce urmeaza:
Se bazeaza pe principiul sumatiei temporare (curentul de medie frecventa trebuie sa
depaseasca un prag de intensitate si un anumit timp util spre a produce excitatia fibrelor
nervoase prin sumatia oscilatiilor de medie frecventa),
Excitarea este apolara sau ambipolara (excitatia se poate produce la ambii poli, chiar si
concomitent, ceea ce este avantajos pentru electrodiagnostic si terapie, permitand
obtinerea unei excitatii adecvate, transversale prin cuplul structural-functional nerv-
muschi, precum si posibilitatea blocarii reversibile a conductibilitatii nervoase),
Se pastreaza relatia dintre timpul de excitatie si intensitatea curentului aplicat,
Aparitia negativarii primare sau locale la stimuli cu intensitate subliminala prin
descresterea potentialului de repaus membranar, cu aparitia depolarizarii reactive,
 Aplicarea este nedureroasa chiar si la intensitati mari ale curentului, deoarece rezistenta
cutanata este scazuta la curentii de medie frecventa, permitand o penetrabilitate tisuara
crescuta,
Schimbarea rapida a alternantelor curentului il face inexcitabil pentru nervii si receptorii
cutanati si, de asemenea, diminua riscurile efectelor electrolitice urmate de lezarea
tegumentului prin cresterea tolerantei,
Se pot obtine contractii musculare puternice, tetanice, fara durere (curentul de medie
frecventa este astfel inovensiv fata de muschiul cardiac), chiar la frecvente crescute ale
curentului aplicat, prin efect de blocaj al proceselor la nivelul fibrelor nervoase pentru
durere si prin existenta fenomenului incrucisarii pragurilor (disocierea pragului dureros
de cel al contractiei musculare).
Toate cele prezentate vor conduce la conturarea efectelor aplicatiilor in scop diagnostic si
terapeutic ale curentilor de medie frecventa, si anume: stimularea musculaturii scheletice
(producand contractii musculare puternice, reversibile si bine tolerate), stimularea musculaturii
netede hipotone (prin modulari crescute mai lent si lungi in timp), actiune analgezica si actiune
vasomotorie cu efecte hiperemiant si resorbtive. Acestora li se adauga o serie de efecte derivate
din cele prezentate, precum cel miorelaxant si decontracturant, vasodilatator si trofic, de drenare
a edemelor si sufuziunilor endotisulare, cat si de modulare vegetativa prin stimularea vagului.
Modalitati si tehnici de aplicare. Curentii de medie frecventa pot fi aplicati in scop diagnostic
si terapeutic. Aplicarea in scop diagnostic se face in vederea evidentierii denervarii musculare,
evitandu-se efectuarea unui test electromiografic. Existenta activitatii electrice spontane la
nivelul unui muschi aflat in repaus caracterizeaza un muschi denervat. Aplicatia locala a unui
curent de medie frecventa reuseste sa produca contractie doar la nivelul unui muschi normal
inervat. Intensitatea curentului necesara producerii unei contractii musculare este cu atat mai
mare, cu cat frecventa este mai mare. La muschii denervati nu s-a putut produce nici o contractie,
cu nici un curent din domeniul mediei frecvente. Astfel, producerea unei contractii musculare
utilizand curenti din domeniul mediei frecvente poate fi considerata relevanta pentru starea de
normalitate si lipsa denervarii.
Aplicatiile in scop terapeutic se pot realiza prin procedeul de aplicatie cu un singur electrod sau
utilizand procedeul prin curent interferential. Procedeul de aplicatie cu un singur curent de medie
frecventa modulat, presupune modularea amplitudinii curentului in ritm de joasa frecventa.
Efectele fiziologice si terapeutice care se constata sunt cele care caracterizeaza media frecventa,
precum: efectele excitomotorii si analgezice, alaturi de care se regasesc si cele vasodilatatorii,
biotrofice, miorelaxante si vegetativo modulatoare sau reglatoare. In practica medicala se incepe
cu un curent de medie frecventa constant si redresat timp de 10 minute, in scopul ameliorarii
troficitatii musculaturii. Apoi se trece la formele modulate, in functie de scopul urmarit:
analgezic sau excitomotor. Pentru obtinerea efectului de contractie a musculaturii netede, media
frecventa este modulata in perioada lunga, cu durata mare a trenurilor de impulsuri, cu frecventa
de baza mare, care actioneaza profund si nedureros.
Procedeul prin curent interferential consta in incrucisarea endotisulara a doi curenti de medie
frecventa, cu frecventele diferite, decalate in timp. La locul de incrucisare endotisular se
realizeaza efectele terapeutice prin unde modulate in intensitate. La locul de intalnire a doi
curenti cu frecvente decalate/diferite se produce un camp electric numit camp interferential, in
care directia si amplitudinea curentului de interferenta se modifica repetitiv, avand loc o
amplificare si o scadere pana la disparitia completa a intensitatii. Oscilatia intensitatii se produce
cu o frecventa proprie, care defineste interferenta. Ea variaza progresiv de la 0-100 Hz, astfel
incat, actiunea propriu-zisa de stimulare apartine domeniului joasei frecvente.
Avantajele constau in:
Eficienta terapeutica a curentului interferential, care este data de nivelul de variatie a
amplitudinii sale,
Prelungirea efectului de stimulare al curentului alternativ de medie frecventa aplicat (care
este datorata modularii intensitatii sale), prevenind instalarea fenomenului de oboseala,
Utilizarea acestor frecvente purtatoare din domeniul mediei frecvente intampina o
rezistenta electrica redusa din partea tegumentului,
Interferentele de joasa frecventa sunt considerate a fi cele mai active din punct de vedere
biologic la nivel celular.
Indicatile generale privind excitoterapia electrica realizata de joasa frecventa rezultata din
interferenta endogena a doi curenti de medie frecventa, deriva din cele doua posibilitati de
aplicatie (variantele modulatiilor de frecventa aplicabile cu curenti interferentiali). In functie de
actiunea fiziologica optima si de efectele urmarite, se aleg diferite tipuri de frecventa, si anume:
frecvente constante (aplicatia numita manual) sau cu frecvente variabile si modulate ritmic,
modalitate numita spectru
Prin modalitatea de aplicatie numita manual se obtin efecte excitomotorii (la frecvente mici),
decontracturante, vasomotorii, biotrofice, cu efecte de reglare neurovegetativa (la frecvente
mijlocii) sau cu afect antialgic (la frecvente rapide), in functie de frecventa utilizata. Curentii cu
frecvente constante si mici determina o excitatie a nervilor motori (utile in hipotonii musculare).
Frecventele mijlocii se aplica in scopul reglarii disfunctiilor neurovegetative ale organelor
toracice, abdominale si pelvine. Frecventele rapide isi gasesc utilitatea in sindromele dureroase
acute.
Modalitatea numita spectru foloseste frecvente variabile (modulate ritmic), ale curentilor de
medie frecventa. Aceste modulatii prezinta efecte excitomotorii (utile in hipotoniile de
inactivitate), efecte analgezice si efecte de activare a functiilor celulare, reglare a tonusului
modificat patologic al tesuturilor, activare circulatorie, drenaj venolimfatic, electrogimnastica
musculara de profunzime etc. De aici rezulta principalele indicatii terapeutice: tulburarile
distrofice tisulare, inclusiv cele din sindromul algoneurodistrofic posttraumatic, din suferintele
artrozice articulare si reumatismale abarticulare, tulburarile vasculare venolimfatice si tulburarile
diskinetice ale organelor abdomino-pelvine.
Prin aplicatiile manual si spectru ale curentului de medie frecventa se urmareste: cresterea
pragului dureros, efectul stimulant si modularea sistemului nervos vegetativ.
Modalitatile de aplicare constau in interferente plana (cei doi curenti realizati dau nastere unui
curent interferential care variaza numai in planuri paralele cu planul format de directiile
acestora), interferenta spatiala (se adauga un al treilea circuit) si interferenta dinamica (pentru a
se exclude existenta directiilor preferentiale se realizeaza o rotire a vectorului de interferenta
maxima la fiecare perioada de interferenta). In acest fel, aparatele reusesc sa obtina o excitatie
succesiva cu amplitudine maxima, in toate directiile din spatiu.
Tehnicile de aplicatie ale curentilor interferentiali de refera la aplicarea statica si la cea dinamica.
Electrozii pot fi placa sau cu vacuum.
Aparatele de curenti interferentiali au reusit sa excluda o serie din neajunsurile procedurii,
realizand evitarea efectelor nedorite de suprafata si obtinerea celor asteptate in tesuturile din
profunzime.
Regulile de aplicare ale curentilor de medie frecventa sunt urmatoarele: pacientul resimte o
senzatie de furnicatura puternica, valorile intensitatii pot fi crescute mai mult, fata de aplicatiile
curentilor de joasa freecventa, in cazul in care se urmareste programul de gimnastica musculara,
intensitatea curentului se creste pana la obtinerea contractiei musculare dorite, sedintele pot fi
prelungite la persoanele cu constelatie vegetativa de tip vagoton, se vor indica 15-20 minute la o
aplicatie, fiind necesare intre 6-16 sedinte pe cura, efectuate zilnic sau la doua zile.
Efectele fiziologice ale curentilor de medie frecventa a caror interferenta este modulata in joasa
frecventa sunt urmatoarele:
Efectul excitomotor cu stimularea musculaturii striate scheletice, normoinervate,
producand contractii musculare puternice, reversibile si bine tolerate (frecvente mici),
Actiune excitomotorie prin stimularea musculaturii netede hipotone (frecvente medii) si
indirect, prin actiunea asupra dermatoamelor, mioamelor, a ganglionilor vegetativi
paravertebrali, a lantului ganglionar simpatic, a ganglionului stelat,
Actiune analgezica, prin modificarea perceptiei dureroase pe calea diminuarii
excitabilitatii dureroase si prin actiune vasodilatatoare, in secundar (frecvente rapide),
Actiune vasomotorie cu efect vasculotrofic, hiperemiant si resorbtiv, sustinute prin efect
direct asupra vasului (care actioneaza ulterior direct asupra musculaturii netede a vasului
si indirect pe structura neurovegetativa a vasului), cat si prin efect indirect, pe calea
gimnasticii musculare (fiind datorata efectului excitomotor muscular), cu producere de
contractii fiziologice,
Efectul decontracturant-miorelaxant, obtinut prin alternarea ritmica a starii de relaxare cu
cea de stimulare a tesutului muscular.
Concluzia este aceea ca frecventele mici produc efect excitomotor asupra muschilor normal
inervati, cele medii si cu intensitate subliminala au efect decontracturant si vasculotrofic iar
frecventele rapide au efect antialgic.
Indicatiile curentilor de medie frecventasunt multiple, derivand din modul de actiune, efectele
fiziologice prezentate si toleranta crescuta a acestui tip de curenti de catre organismul uman.
Aceste indicatii sunt prezentate in continuare:
Afectiunile aparatului locomotor:
stari posttraumatice, leziuni postcontuzionale (sindrom AND postfracturi, entorse, luxatii,
contuzii de parti moi, hematoame),
reumatismul cronic degenerativ articular si abarticular (PSH, artroze-artrite cu diferite localizari),
suferinte localizate la nivelul coloanei vertebrale (spondiloze, scolioze, discopatii, mialgii,
neuropatii),
suferinte de nervi periferici (neuropatii de tip nevralgie, nevrita),
sechele post AVC ale membrelor.
Afectiuni vasculare periferice (tulburarile circulatiei arteriale, venoase sau limfatice cu sau fara
asocierea unor tulburari trofice, precum sindromul de ischemie periferica cronica, trombangeita
obliteranta, angiopatie diabetica, edeme, celulita),
 Afectiuni ginecologice (anexite, metroanexite, dismenoree etc),
Afectiuni ale organelor interne:
status post hepatita cronica persistenta, diskinezie biliara,
pancretita cronica,
gastrita, boala ulceroasa,
distonii functionale intestinale,
suferinte renourinare,
suferinte inflamatorii ale prostatei, stari disfunctionale postprostectomie etc.
Principalele contraindicatii ale curentilor de medie frecventa sunt reprezentate de:
Afectiunile febrile de diferite etiologii,
Neoplasmul,
Starile casectice,
Procesele inflamatorii purulente,
Aplicatiile precordiale la pacientii cu tulburari cardiace organice, functionale si la purtatorii de
pacemaker cardiac.
Terapia cu inalta frecventa - undele scurte, terapia cu inalta frecventa pulsatila si undele
decimetrice: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile biologice, efectele fiziologice,
modalitati de aplicare, indicatii si contraindicatii.
Terapia prin curenti de inalta frecventa utilizeaza aplicarea terapeutica a campului electric si
magnetic de inalta frecventa, cat si a undelor electromagnetice (unde decimetrice si microunde)
cu frecvente de peste 300 kHz.
Lungimea de unda are mare importanta, deoarece defineste domeniile de aplicabilitate ale
curentilor de inalta frecventa. Aceasta, datorita efectelor fiziologice si terapeutice demonstrate si
dovedite in practica medicala de specialitate.
Undele scurte. Proprietatile fizice ale undelor scurte
Modul de actiune al undelor scurte este dependent de proprietatile fizice ale curentilor de inalta
frecventa, si anume: frecventa foarte mare, fenomenul capacitiv (pot strabate capacitati pe care
curentul de joasa frecventa nu le pot strabate, putand functiona in circuit deschis), fenomenul
inductiv, producerea de energie calorica (intr-un camp electromagnetic de inalta frecventa,
energia electrica se transforma in energie calorica, incalzind, in special solutiile electrolitice si
corpurile metalice), efectul pelicular (propagarea la suprafata prin conductorii metalici),
traversarea cu dificultate a impedantei unei bobine, propagarea printr-un mediu heterogen nu
urmeaza legile aplicabile pentru curentul continuu si transmiterea de unde electromagnetice la
mari distante in mediul inconjurator.
Aparatele de unde scurte cuprind un circuit generator si unul rezonator. Circuitul generator
apartine aparatului, in timp ce cel rezonator (pacientul) cuprinde selful de inductie, condensatorul
variabil, bornele aparatului si electrozii. Pacientul se constituie o capacitate care variaza in
functie de rezistenta electrica a regiunii de tratat, el aprtinand astfel circuitului.
Actiuni biologice, efecte fiziologice. Undele scurte prezinta urmatoarele particularitati si
mecanisme de actiune biologica si fiziologica:
Nu produc fenomene de polarizare (nu prezinta actiune electrolitica),
Nu produc excitatie neuromusculara (deoarece durata stimulului este foarte mica raportat la
frecventa inalta a curentului),
Prezinta efecte calorice de profunzime, fara a produce leziuni cutanate, fiind utilizati drept
procedura de termoterapie cu actiune profunda (penetratia lor tisulara si efectul caloric depind de
frecventa curentilor, constantele electrice, particularitatile structurilor tisulare strabatute,
metodologia de aplicatie, distanta electrozilor fata de tegument). Curentii cu lungime de unda
mai mare (din domeniul diatermiei) se propaga prin conductie, incalzind tesuturile din
profunzime si mai putin tegumentul si stratul celular adipos. Curentii cu lungime de unde mai
mica (undele scurte/decametrice si decimetrice), actioneaza capacitiv, incalzind preferential
tesutul subcutanat si pe cel adipos. Distantarea electrozilor fata de tegument asigura incalzirea
profunda prin cresterea efectului capacitiv.
Energia calorica se acumuleaza sub tegument si produce efecte terapeutice derivate din actiunea
caldurii, precum hiperemia, analgezia, miorelaxare, activarea metabolismului.
Modul de actiune al curentilor de inalta frecventa asupra tesuturilor se bazeaza pe teoria
dielectricului neomogen si a dipolului.
Pentru undele scurte si decametrice, actiunea lor se explica prin dispersia energiei la nivelul
strucurilor tisulare. Tesuturile sunt alcatuite din elemente bune si rau conducatoare de
electricitate, ceea ce le confera caracterul de circuite electrice neomogene. Intre aceste medii
stratificate vor aparea curenti de conductie si de deplasare, concomitenti iar la nivelul
suprafetelor de delimitare dintre diferitele straturi tisulare se realizeaza potentiale electrice.
Curentul electric de inalta frecventa traverseaza lichidele, inclusiv sangele ca un curent de
conductie si dezvolta energie termica. Totodata, prin membrane trece ca un curent de deplasare,
cu consum energetic redus si fara producerea efecului caloric.
Teoria dipolului se aplica in cazul microundelor, dupa cum se va vedea mai departe.
Efectului caloric prezentat, conduce la actiuni fiziologice ale aplicatiilor de curenti de inalta
freventa asupra organismului. Principalele lor efecte fiziologice asupra substratului sunt
prezentate in cele ce urmeaza, si anume:
Asupra metabolismului, creste necesarul de oxigen si de substrat nutritiv tisular, crescand
catabolismul,
Asupra circulatiei, produc o activare (hiperemie activa) prin actiune directa, locala, prin
actiune reflexa (eliberare de substante vasoactive) si prin vasodilatatie generala (in
aplicatiile generale poate sa scada valorile TA),
Asupra sistemului nervos central si periferic:efect sedativ al aplicatiilor asupra regiunii
cefalice, creste excitabilitatea, viteza de conducere nervoasa, scade reobaza si cronaxia la
nivelul sistemului nervos periferic,
Asupra musculaturii, scade tonusul muscular, relaxand antagonistii,
Creste capacitatea imunologica a organismului.
Concluzia este aceea ca efectul terapeutic al curentilor de inalta frecventa este derivat din
actiunea caldurii sau efectul caloric si consta in: hiperemie, analgezie, miorelaxare si activarea
metabolismului.
Modalitati de aplicare. Terapia cu curenti de inalta frecventa asigura aparitia fenomenului de
endotermie, caldura formandu-se endotisular, in interiorul/la nivelul tesuturilor vizate. Efectul
este de lunga durata sau remanent. Aceasta, spre deosebire de alte proceduri care aduc caldura
corpului, din mediul extern (RIR, procedurile de termoterapie). Curentii de inalta frecventa
produc o incalzire endotisulara directa, in timp ce celelalte procedee actioneaza drept stimuli
termici, aportul caloric fiind asigurat/adus organismului prin intermediul tegumentului. Astfel,
incalzirea tesuturilor aflate in profunzime are loc prin intermediul reflexului cutivisceral. Efectul
dureaza doar 2-3 zile.
Modalitatile de aplicare pot fi in camp condensator (circuitul generator este reprezentat de
aparatul de unde scurte iar circuitul rezonator este realizat de electrozii in campul carora se afla
pacientul) si inn camp inductor (energia este transmisa regiunii tratate printr-un cablu de
inductie).
In metoda in camp condensator, sub influenta curentului alternativ de inalta frecventa, se
produce un curent de deplasare la nivelul dielectricului (corpul sau segmentul corporal de tratat),
echivalent al curentului alternativ din conductor (curent de conductie). Curentul de deplasare se
transforma in interiorul dielectricului in caldura. Electrozii vor fi amplasati la distanta de
tegument pentru a asigura o incalzire omogena a tesuturilor si pentru a se evita incalzirea
superficiala, doar a tegumentului. Electrozii pot fi rigizi sau flexibili. Muschii si organele interne
au rezistenta scazuta fata de tesutul grasos si constanta dielectrica mare, ca atare, energia de
inalta frecventa va trece ca un curent de deplsare, fara aproduce caldura. In schimb, tesutul
subcutanat cu rezistenta crescuta, se va incalzi mult mai puternic. Prin indepartarea electrozilor
de suprafata tegumentara vom putea obtine efecte termice in profunzime, cu evitarea
supraincalzirii tesutului adipos subcutanat si a celui tegumentar.
Metoda in camp inductor presupune existenta unui cablu de inductie, infasurat in spirala in jurul
regiunii de tratat. In comparatie cu metoda in camp condensator, acesta metoda realizeaza o
incalzire profunda mult mai eficienta la nivelul tesutului muscular.
Tehnica si metologia. Alegerea modalitatii terapeutice este in legatura cu scopul terapeutic
urmarit. Alegerea electrozilor se va face in functie de zona de tratat si de adancimea la care
urmarim sa se produca efectul de incalzire (cei flexibili incalzesc superficial si pot fi utilizati
pentru suprafete plane, electrozi speciali pentru anumite regiuni ale corpului). Mai sunt
importante: dimensiunea electrozilor, distanta acestora fata de zona de tratat, pozitia lor (trebuie
sa fie amplsati paralel cu suprafata tratata) si tipul pozitionarii (transversal, pentru articulatii,
longitudinal, pentru trunchi si membre sau in unghi drept).
Dozarea intensitatii campului de unde scurte variaza in functie de sensibilitatea individuala la
caldura, de regiunea tratata, de felul, dimensiunea si distanta electrozilor fata de suprafata tratata,
de stadiul evolutiv al suferintei si de scopul urmarit. Se are in vedere si faptul ca un tesut mai
bine vascularizat pierde mai repede caldura si i se pot aplica valori mai mari. Terapia cu unde
scurte conduce la cresterea temperaturii locale cu 1-3, crestere apreciata atat subiectiv cat si
obiectiv.
In practica medicala de specialitate se foloseste o scala de gradatie a dozelor aplicate, raportat la
efectele asteptate. Astfel:
Doza I este cea mai slaba doza, numita si rece sau atermica, deoarece nu produce nici o
senzatie, situandu-se sub pragul de excitatie termica a tesuturilor corpului (5-10w),
Doza II este slaba sau oligoterma, producand o senzatia de caldura greu perceptibila (30-
40w),
Doza III este medie sau termica si produce o senzatie de caldura placuta (75-100w),
 Doza IV este puternica, forte sau hipertemica, producand o senzatie de caldura puternica,
nu intotdeauna agreata de pacienti (110-250w).
Alegerea dozelor se va face in functie de stadiul evolutiv, acut sau cronic al bolii. In stadiile
acute se prefera dozele slabe, cu durata scurta a tratamentului (5-10 min), in serii scurte de
tratament (6-8 sedinte), zilnic sau la doua zile. In stadiile cronice se recomanda dozele calde,
durate mai mari ale sedintelor (20-30 min) si serii lungi (12-15 sedinte).
Regulile de care trebuie sa se tina cont in cadrul terapiei prin curenti alternativi de inalta
frecventa sunt urmatoarele:
Pacientului i se va explica procedura in sine si va fi posturat corespunzator si confortabil,
tegumentul trebuie sa fie uscat si sa nu prezinte tulburari de sensibilitate,
Nu se accepta materiale metalice (osteosinteza, cercei, inele, agrafe, planul de sprijin), si nici
protezele auditive sau pace maker-ul cardiac,
La metoda in camp condensator se accepta material textil uscat care sa intre in componenta
dielectricului,
Se interzice aplicarea procedurii in primele trei luni de sarcina,
Este interzisa vecinatatea cu aparatele generatoare de joasa frecventa, la mai putin de 6 metri
(electrozii aparatului de unde scurte functioneaza ca o antena de transmisie iar cablurile
aparatului de joasa frecventa functioneaza ca o antene de receptie).
Indicatiile terapiei cu unde scurte se adreseaza celei mai largi sfere din patologia medicala,
dupa cum reiese si din cele ce urmeaza:
Afectiuni ale aparatului locomotor:afectiuni reumatice cronice degenerative (gonartroza,
spondilodiscartroze etc),afectiuni reumatice cronice inflamatorii (spondilita ankilozanta,
poliartrita reumatoida),reumatism abarticular (bursite, tendinite, tenosinovite, periartrita,
sindromul miofascial dureros etc),sechele posttraumatice, cu sau fara sindrom
algoneurodistrofic,
Afectiuni ale sistemului nervos:ale sistemului nervos periferic: nevralgii si neuromialgii
(nevralgia Arnold), nevralgie cervicobrahiala, nevralgii intercostale, lombosciatalgie,
nevrite, pareze, paralizii (inclusiv a nervilor faciali a frigore), mononeuropatii (de nerv
radial, cubital, median),ale sistemului nervos central (drept metoda adjuvanta de crestere
a vascularizatiei locoregionale cu rol trofic muscular in cazuri de scleroza in placi,
sechele postpoliomielita etc),
Afectiuni cardiovasculare:in anginele pectorale, fara semne de afectare miocardica sau
insuficienta cardiaca (aplicatii precordial-dorsal),in tulburari ale circulatiei venoase
periferice, in vederea ameliorarii circulatiei de intoarcere in degeraturi, in stadiile
incipiente ale arteriopatiilor periferice ale membrelor (aplicatii lombare reflexe),
Afectiuni ale aparatului respirator (bronsite cronice, sechele postpleurezie
netuberculoasa, pleurite, unele forme de astm bronsic, inafara crizei etc),
Afectiuni ale aparatului digestiv (spasme esofagiene, sindrom colicativ functional
gastroduodenal si intestinal, constipatii cronice, diskinezii biliare, colecistopatii cronice
nelitiazice, periviscerite/sindrom aderential etc),
Afectiuni ale aparatului urogenital (hipertrofia de prostata, prostatite, pielocistite,
sindrom colicativ renourinar, orhite, epididimite etc).
 Afectiuni ginecologice (anexite, metroanexite, parametrite cronice nespecifice, amenoree,
sterilitati secundare, unele mastite etc),
Afectiuni din sfera ORL (sinuzite frontale, maxilare, fronto-etmoidale, acute sau cronice,
faringite, laringite, unele otite externe, otitele medii cronice, catarul oto-tubar etc),
Afectiuni oftalmologice, cu protejarea cristalinului,
Afectiuni din sfera oro maxilo-faciala (sindrom algic postextractie, algii dentare,
gingivite, stomatite, abcese peridentare, granuloame, unele parodontopatii etc),
Afectiuni dermatologice (furuncule, panaritii, hidrosadenite etc),
Tulburari endocrine (dereglari ale hipofizei, tiroidei, suprarenalei, pancresului etc).
Principalele contraindicatii ale terapiei cu unde scurte sunt reprezentate de:
Procedeele inflamatorii acute cu supuratii,
Manifestarile acute ale afectiunilor reumatice,
Afectiuni cu tendinta la hemoragie (hemoptozii, ulcer gastrointestinal),
Neoplasmul,
Prezenta osteosintezelor metalice, pacemaker cardiac,
Perioadele ciclului menstrual si sarcina.
Terapia cu inalta frecventa pulsatile. Actiuni biologice, efecte fiziologice
Terapia cu inalta frecventa pulsatila (unde scurte pulsatile) prezinta avantajul de a fi lipsita de
efecte hipertermice locale, prin disiparea efectului caloric, emitatorul localizator putand fi
amplasat deasupra regiunilor si zonelor acoperite de material textil (haine, pansament), inclusiv
material sintetic, aparat gipsat, asupra elementelor metalice de contentie si osteosinteza, singura
contraindicatie fiind reprezentata de pacemaker-ul cardiac.
Frecventa impulsurilor, precum si penetratia endotisulara sunt apreciate in 6 trepte iar
intensitatea energiei de lucru creste proportional cu frecventa. Durata mare a pauzei dintre
impulsuri face ca efectele calorice ale acestei energii sa se disperseze pana la disparitie. Astfel,
efectele biologice sunt remanente iar neajunsurile hipertermiei sunt absente.
Contactul cu tegumentul poate fi mai intim, emitatorul-localizator se poate aplica deasupra
regiunilor sau portiunilor acoperite de imbracaminte, aparate gipsate, materiale sintetice,
pansamente, dar si asupra regiunilor care contin elemente metalice de osteosinteza. Singura
contraindicatie este reprezentata de pacemaker-ul cardiac.
Modul de actiune al undelor scurte pulsatile se bazeaza pe datele de observatie experimentala si
clinica. Efectele biotrofice tisulare obtinute sunt datorate urmatoarelor aspecte:
Campul electromagnetic realizat de aplicatie influenteaza miscarile ionice intra si
extracelulare, refacand potentialele bioelectrice membranare si repolarizarea celulara,
Stimuleaza procesele anabolice tisulare,
Amplifica procesul de vascularizatie locoregionala, crescand gradul de oxigenare tisulara
si accelerand procesul de reparatie sau vindecare celulara,
Influenteaza favorabil procesele de regenerare ale tesutului nervos,
 Stimuleaza procesul de crestere a structurilor celulare, mentinand si crescand capacitatile
histologice si functionale naturale de aparare si regenerare tisulara prin: stimularea
activitatea sistemului reticulohistiocitar, cresterea nivelul sanguin al gamaglobulinelor,
cresterea infiltratul leucocitar, stimularea hematopoezei si favorizarea formarii
colagenului din procesele reparatorii tisulare.
Din cele aratate, se poate sublinia efectul biotrofic si reparator la nivel tisular, cat si cel
stimulativ al proceselor de aparare specifica si nespecifica a organismului, ca urmare a utilizarii
undelor scurte in sistem pulsatil.
Efectele terapiei cu unde scurte aplicate in sistem pulsatil se bazeaza pe modul lor de actiune si
sunt prezentate in cele ce urmeaza:
1. Reducerea evidenta a procesul osteoporotic, in special pe cel din sindromul
algoneurodistrofic, posttraumatic,
2. Accelereaza procesul de calusare al fracturilor,
3. Amelioreaza resorbtia hematoamelor si favorizeaza reducerea procesului inflamator
infectios si neinfectios,
4. Reduce edemul tisular, scurtand procesul de vindecare,
5. Accelereaza cicatrizarea plagilor prin reepitelizari eficiente si rapide,
6. Stimuleaza procesul de neoformatie tisulara, accelerand astfel vindecarea arsurilor,
7. Previne si amelioreaza cicatricile cheloide,
8. Favorizeaza cicatrizarea si vindecarea ulcerelor varicoase dar si a celui peptic,
9. Dezorganizeaza calcificarile aflate in structura tesuturilor moi,
10. Diminua spasticitatea musculaturii netede.
Indicatiile aplicatiei undelor scurte in regim pulsatilsunt prezentate in cele ce urmeaza:
Aparatul locomotor:
favorizeaza calusarea fracturilor cu pana la 50%,
amelioreaza sindromul algoneurodistrofic posttraumatic,
accelereaza vindecarea in suferintele posttraumatice de la nivelul tesuturilor moi,
amelioreaza evolutia postoperatorie a durioamelor plantare si digitale,
intervine favorabil in evolutia osteomielitei,
accelereaza procesul de vindecare in suferintele reumatismale abarticulare (bursite,
tendinite, tenosinovite, capsulite, periartrite etc),
Afectiuni vasculare (ulcere varicoase ale gambelor, arteriopatii periferice etc),
Afectiuni ale cailor respiratorii (faringite, bronsite etc),
Afectiuni din sfera ORL (sinuzite, rinosinuzite etc),
Afectiuni digestive (boala ulceroasa, colita, rectocolita, diverticulite etc),
Afectiuni urogenitale (pielonefrite, cistite, inflamatii pelvine etc),
Afectiuni stomatologice (stomatite, parodontopatii, procese inflamatorii dento-oro-maxilare,
stare postinterventie in sfera oro-maxilofaciala etc),
Afectiuni tegumentare (herpes zoster, arsurile, cicatrici cheloide etc).
Practica medicala de specialitate a subliniat existenta avanatajelor ca urmare a utilizarii
terapeutice a undelor scurte in sistem pulsatil, si anume: lipsa efectelor calorice locale, hiperemie
sau arsuri (fiind utile astfel in procesele infectioase, inflamatorii si congestive locoregionale),
singura contraindicatie este reprezentata de pacemakeul cardiac, nu are contraindicatie raportata
la varsta pacientului, arie extinsa de utilizare, scurteaza timpul de refacere si vindecare, combate
in timp scurt sindromul algic, procedura poate fi aplicata la nivelul oricarei regiuni ale corpului.
Undele decimetrice. Practica medicala de specialitate utilizeaza si curentul de inalta frecventa
cu lungime de unda particulara, sub denumirea de fizioterapie cu unde decimetrice lungi si scurte
sau microunde.Actiunea undelor decimetrice la nivelul structurilor celulare consta in producerea
unui fenomen fizic de dispersie polara a moleculelor. La trecerea curentului de inalta frecventa,
moleculele aflate in mediul biologic se comporta ca un dipol. Ele executa mici oscilatii,
orientandu-se astfel sub influenta campului electric, in functie de faza de oscilatie si de
polaritatea proprie. Acest proces mecanic de mobilizare moleculara, dependent de frecventa de
oscilatie a campului electric, se transforma prin frecare la nivelul dielectricului, in caldura.
Energia este preluata de la campul electric.
Incalzirea dielectrica realizata, genereaza efectele fiziologice ce stau la baza aplicatiei
terapeutice. Incalzirea straturilor cutanat si adipos este redusa sau foarte redusa, efectele termice
maxime fiind de profunzime, la nivelul tesutului muscular. Profunzimea optima a efectului
termic al microundelor este pana la 4-5 cm, in comparatie cu undele scurte, a caror
penetrabilitate tisulara este mai redusa (2-3 cm).
Actiunea, efectele biologice si fiziologice ale undelor decimetrice. Aflate sub influenta
campului radiant din domeniul undelor decimetrice si ca urmare a unor fenomene fizice produse
de undele electromagnetice, tesuturile reactioneaza prin trei procese: dispersie, absorbtie si
reflexie. Dispersia dipolara moleculara sau orientarea sub influenta campului electric de inalta
frecventa, in functie de faza de oscilatie si de polaritatea proprie, conduce la frecare moleculara
si la producerea caldurii. Absorbtia undelor electromagnetice de catre tesuturi permite ca energia
de inalta frecventa sa fie transformata in caldura. Cu cat coeficientul de absorbtie este mai mare,
penetrabilitatea intratisulara este mai mica. Reflexia este un fenomen care se produce la limita
dintre diferitele tesuturi. Pentru undele decimetrice reflexia este mai mica fata de cea care apare
in cazul microundelor (unde decimetrice scurte). In cazul microundelor apar undele stationare
care conduc la o incalzire crescuta a tesutului subcutanat, cat si a tesutului muscular subiacent.
In comparatie cu undele scurte, la aplicatiile de unde decimetrice lungi si scurte (microundele),
incalzirea tegumentului si a stratului celular subcutanat este mai redusa, repartizarea termica in
diferitele straturi tisulare este mai uniforma iar efectele termice de profunzime in straturile
musculare, mult mai pertinente.
In practica medicala de specialitate, pentru undele decimetrice lungi se utilizeaza emitatoarele de
campcilindric sau rotund, cel longitudinal si cel cavitar. Pentru microunde sunt utilizate
emitatoarele longitudinal si cel circular, rotund.
Tehnica de aplicatie. Tratamentul necesita un singur electrod, reprezentat de emitatorul-
localizator iar durata tratamentului este mai scurta. Daca se urmaresc efecte superficiale se alege
emitatorul circular, cilindric sau longitudinal. Pentru procesele de profunzime se aleg cei
cavitari. Electrodul se pozitioneaza la 2-5-10 cm fata de regiunea de tratat, dozarea intensitatii
este raportata la dimensiunea electrodului si la distanta fata de tegument, la grosimea tesutului
 subcutanat, la durata aplicatiei (5-10 minute) si la stadiul de evolutie al afectiunii tratate. Sunt
necesare 6-10 sedinte pe cura.
Indicatiile tratamentelor cu unde decimetrice lungi si scurte, sunt urmatoarele:
Afectiuni ale aparatului locomotor:
reumatism cronic degenerativ cu diferite localizari, in stadiul de acutizare,
reumatismul abarticular sau al tesuturilor moi periarticulare cu diferite localizari,
statusul posttraumatic,
Afectiuni ale sistemului nervos periferic (nevralgii, nevrite),
Afectiuni ale aparatului circulator (tulburari vasomotorii functionale, arteriopatii in primele
stadii, ulcere varicoase, sindromul Raynaud etc),
Afectiuni ale aparatului urogenital si ginecologice (anexite, metroanexite, salpingite, pielocistite
etc),
Afectiuni din sfera ORL (laringite, sinuzite, otite etc).
Principalele contraindicatii ale aplicatiei de unde decimetrice, sunt:
Manifestarile patologice functionale si organice, contraindicate termoterapiei,
Regiunile si zonele slab irigate sau ischemice, in conditii fiziologice si patologice,
Epifizele osoase la copii aflati la varsta de crestere,
Materiale metalice de osteosinteza,
Iradierea directa a globilor oculari existand pericolul aparitiei cataractei,
Neoplasmul,
Procesele inflamatorii acute insotite de supuratie,
Sarcina si perioada menstruatiei.
Terapia cu ultrasunete: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile biologice, efectele
fiziologice, metodologia de aplicare, indicatii si contraindicatii. Terapia combinata:
ultrasunet si CDD.
Proprietati fizice ale ultrasonoterapiei. Terapia cu ultrasunete se bazeaza pe utilizarea
aparatelor de fizioterapie care furnizeza curenti de inalta frecventa, cuprinsa intre 800-1000 kHz,
corespunzator unor lungimi de unda mici. Aparatele putand fi usor localizate si orientate selectiv.
Prin aplicarea ultrasunetelor pe un substrat biologic se produce un transfer marcat de energie,
prin alternarea starilor de presiune realizate. Acest transfer se apreciaza si se masoara prin
W/cm, definind astfel, intensitatea ultrasunetelor, ceea ce constituie un parametru terapeutic
foarte important.
Propagarea ultrasunetelor se face in linie dreapta, depinzand de felul si forma sursei de
producere, de cuplarea cu mediul in care se propaga si de frecventa (frecventa crescuta, penetrare
mare). Propagarea poate sa fie modificata de dimensiunea mediului strabatut, de suprafata
acestuia, se forma lui, cat si de structura omogena sau neomogena. Viteza de propagare a
ultrasunetelor este o constanta a tesutului strabatut, avand o valoare medie in tesutul uman de
1500 m/sec. Ea reprezinta produsul dintre lungimea de unda si frecventa.
Desi se vorbeste si despre profunzimea de injumatatire, ca fiind profunzimea la care energia
ultrasonica se injumatateste, de la 1 W administrat la suprafata corpului, acest parametru pare ca
nu este necesar si de luat in consideratie. Scaderea energiei raportat la adancimea in tesuturi, se
afla in legatura cu frecventa aplicata.
La nivelul de trecere intre doua medii cu densitati diferite, precum limita dintre tesutul muscular
si cel osos, radiatiile ultrasonice sufera o serie de fenomene, printre care si absorbtia, reflexia si
refractia. Coeficientul de absorbtie este mai mare la frecvente inalte si depinde de mediul de
propagare. La interferenta undei incidente cu cea reflectata, in cazul reflexiei totale, se produce
unda stationara, cu directie verticala. Valorile maxime ale vibratiei vor putea creste marcat, toate
particulele mediului fiind in miscare.
Formele de ultrasunete utilizate sunt cele in campcontinuu si cele in campdisontinuu sau cu
impulsuri. Ultrasunetul in campcontinuu se traduce printr-o unda sonora longitudinala,
neintrerupta, cu actiune continua asupra substratului si care produce asa numitul efect de
micromasaj endotisular. Pericolul acumularilor termice pate fi inlaturat prin intercalarea unor
pauze, si anume, prin utilizarea ultrasunetului cu impulsuri.
Ultrasunetul cu impulsuri reprezinta o intrerupere ritmica, cu o anumita frecventa a
ultrasunetului in campcontinuu. Sub aspect terapeutic, ne intereseaza forma si durata
impulsurilor, durata pauzei si frecventa intercalarii acesteia. Impulsurile pot avea forma
dreptunghiulara, trapezoidala sau trinughiulara.
Modul de actiuneal ultrasunetelor se bazeaza pe efectele fizico-chimice ale acestora:
Efectul mecanic este reprezentat de vibratia produsa si transmisa din aproape in aproape, fiecare
molecula fiind pusa in miscare cu o frecventa egala cu cea a sursei. Amplitudinile vibratiilor
moleculare sunt direct proportionale cu intensitatea energiei transmise. Viteza de oscilatie este
viteza maxima de vibratie si depinde de intensitatea energiei capatate.
Efectul termic sau caloric este datorat transformarii intratisulare a energiei ultrasonice in energie
calorica prin doua modalitati. Prima modalitate este aceea a absorbtiei energiei ultrasonice de
catre mediile tisulare neomogene si degajare de caldura, cu amortizarea amplitudinilor de
vibratie moleculara. Cea de-a doua modaliatate este aceea a frictiunii particulelor mediului, in
special la nivelul de separare dintre doua medii neomogene.
Efectul de cavitatie consta in producerea de goluri, rupturi, fisuri in interiorul lichidului traversat,
cu formarea unor bule de aer. Acest fenomen se produce ca urmare a comprimarilor si dilatatiilor
succesive realizate de ultrasunete asupra lichidului strabatut. In perioadele de comprimare,
cavitatile dispar si prin refacerea compactului lichidian se elibereaza mari cantitati de energie cu
efecte distructive. In lichidele in care exista si gaze dizolvate se produce fenomenul de
psedocavitatie. Ca urmare a actiunii ultrasunetului, lichidele se vor degazeifica.
Efectul de difuziune consta in procesul de crestere a permeabilitatii membranelor.
Efecte chimice, precum procesele de oxidare, depolarizare si alterare a structurii substantelor
chimice supuse actiunii ultrasunetelor.
Mecanisme de producere. Undele ultrasonore se produc prin procedee: mecanice (punerea in
vibratie a unei lame metalice fixate, avand anumite dimensiuni, precum diapazonul), magnetice
(schimbarea dimensiunilor unor metale prin magnetizare periodica cu ajutorul unui curent
alternativ de o anumita frecventa) si piezoelectrice (se bazeaza pe proprietatea unor cristale taiate
intr-o anumita sectiune, de a se comprima si dilata intr-un anumit sens, daca sunt supuse la
variatii de potential electric, ceea ce defineste fenomenul piezoelectric invers).
Aparate pentru ultrasonoterapie sunt alcatuite dintr-un generator de inalta frecventa, cablu de
racord si un traductor sau capul de ultrasunet. Traductorul este un dispozitiv menit sa transforme
o forma de energie in energie ultrasonica si invers. Intensitatea aplicatiei poate varia intre 0,05-3
W/cm, putandu-se folosi traductorul mare sau mic si forma de camp continua sau discontinua.
Durata maxima prescrisa pe intrega suprafata a capului traductorului putand fi de maximum 10-
12 W.
Actiuni biologice. La aplicarea unor intensitati scazute (0,1-0,4 W/cm) se produc modificari
biologice tisulare minime si ireversibile, constand in cresterea permeabilitatii membranelor
celulare permitand difuzarea prin piele a unor substante aplicate (ultrasonoforeza), activarea
proceselor oxidative celulare, cresterea activitatatii glicogenolitice, eliberarea de mastocite cu
producere consecutiva de histamina etc. Pentru intensitatile medii (0,5-0,7 W/cm) se instaleaza
efecte fizico-chimice si biologice maxime dar reversibile, precum hiperemia tegumentara iar
pentru valori ale intensitatii situate peste 0,8 W/cm, incep sa apara modificari ireversibile,
traduse clinic la nivel tegumentar prin eritem, petesii, flictene iar la nivelul tesutului conjunctiv,
hiperemie insotita de efecte fibrolitice prin actiune de rupere si fragmentare tisulara,
fragmentarea macromoleculelor, hiperpermeabilizarea membranara, cresterea metabolismului
celular local, vasodilatatie crescuta. Dozele mari potajunge saproduca distructii celulare si
rupturi capilare. Modificari asemanatoare se petrec la nivelul tesutului muscular, cat si la nivelul
sistemului osos, epifizele de crestere epifizo-diafizare in perioada de crestere a copiilor si
adolescentilor, fiind deosebit de sensibile.
Efectele fiziologice. Principalele efectele fiziologice ale ultrasonoterapiei sunt: analgezic,
miorelaxant si hiperemiant.
Efectul analgezic se realizeaza prin intermediul sistemului nervos central, prin participarea unei
serii de mecanisme, asemanator actiunii curentilor de joasa frecventa asupra organismului uman.
Pe scurt, aceste mecanisme functioneaza astfel: are loc activarea unui sistem de inhibare a
transmiterii informatiilor dureroase, prin stimularea electrica selectiva, a fibrelor nervoase care
nu conduc durerea (fibre nervoase groase, mielinizate, rapid conducatoare), dar care transmit
informatiile de la proprioceptorii mecanici, cu inchiderea consecutiva a sistemului de control al
accesului informatiilor prin fibrele care conduc durerea. La cele prezentate se adauga si procesul
de stimulare electrica a ariilor cerebrale, in special din substanta cenusie mezencefalica, cu rol de
sistem inhibitor al durerii.
Efectul miorelaxant se explica prin actiunea vibratorie a ultrasunetelor asupra proprioceptorilor
musculari si tendinosi.
Efectul hiperemiant, insotit de cele resorbtive si vasculotrofice, are loc prin vasodilatatia
arteriolelor si capilarelor, cu activarea consecutiva a circulatiei sanguine locoregionale, prin
participarea sistemului nervos vegetativ.
Actiunea simpaticolitica a ultrasunetelor le indica in tratamentul neuroreflex al unor afectiuni
dependente de activitatea sistemului nervos vegetativ. Aplicatiile cu actiune reflexa ale
ultrasunetelor sunt prezentate in cele ce urmeaza:
Aplicatia segmentara indirecta se realizeaza pe zonele paravertebrale de la C3 la T1 (pentru
membrul superior) si pe marginea inferioara si externa a sacrului, pe zona articulatiei sacroiliace,
paravertebral lombar si toracal inferior (pentru membrul inferior).
Aplicatia segmentara directa se realizeaza pe cale neurala, de-a lungul nervilor periferici sau de-a
lungul arterelor principale (actiunea fiind la nivelul plexurilor simpatice de insotire). Aplicatia
incepe la nivelul marginii inferioare a sacrului, continua ascendent, pe partea exterioara a
articulatiei sacroiliace, apoi sub creasta iliaca spre lateral, fata posterioara a marelui trohanter,
paravertebral lombar, ascendent pana la nivelul apofizei spinoase a vertebrei T3. Manevra poate
continua ascendent, pe marginea externa a muschiului marele dorsal, pana la nivelul marginii
inferioare a toracelui. Aplicatia se bazeaza pe principiile masajului reflex si este contraindicata in
cazul suferintelor cardiace.
Aplicatiile reflexe pe zonele dermatomale corespunzatoare organelor interne, pe zonele
musculare (trigger point sau reactii ale tesutului conjunctiv de tipul miogelozelor) si pe zonele
periostale.
Aplicatiile reflexe la distanta, pe ganglionii lantului simpatic (tratamentul cu ultrasunete in
impulsuri, aplicat pe ganglionul stelat).
Efectelor fiziologice principale ale ultrasunetelor li se asociaza cele derivate, precum cele
fibrolitice si cele antiinflamatorii (aflate in legatura cu actiunile vasomotorii si metabolice).
Metodologia aplicatiilor. Un prim element este acela al alegerii formei de cuplaj: directa,
ultrasonoforeza si indirecta. Cuplajul direct reprezinta forma cea mai des utilizata, aplicandu-se
pe suprafetele corporale plane, netede si fara leziuni cutanate, prin intermediul unei substante de
contact (daca substanta de contact e densa, scade puterea de penetratie in profunzime.
Ultrasonoforeza reprezinta tot un cuplaj direct care utilizeaza insa substante medicamentoase
incluse in solutia de contact. Patrunderea medicamentului in tegument cu ajutorul ultrasunetului
se poate calcula, stabilindu-se un indice ultrasonoforetic, si este direct proportionala cu
intensitatea si durata aplicatiei. Efectul de profunzime exprimat prin acest indice este raportat la
grosimea straturilor tisulare strabatute, precum si la starea fiziologica a tegumentului. O aplicatie
de termoterapie aplicata anterior, poate creste indicele sonoforetic si patruderea substantei
medicamentoase in tegument.
Cuplajul indirect se realizeaza prin intermediul apei in bai partiale sau generale (mai rar).
Efectele ultrasonoforezei se pot realiza pe cale directa, in aplicatiile locale sau pe cale indirecta,
neuroreflexa.
Alegerea formei de ultrasunet poate fi in regim continuu sau discontinuu (cu impulsuri).
Ultrasonoforeza cu impulsuri are avantajul de a reduce efectul termic, potentandu-le pe cele
antalgic si decontracturant/miorelaxant.
Alegerea traductorului tine cont de dimensiunile si forma zonei de tratat.
Traductorul poate fi manevrat sau nu. Metoda dinamica sau cinetica este folosita frecvent
deoarece uniformizeaza maximele si minimele de intensitate, cat si efectele ultrasunetului in
structuri tisulare diferite. Se vor executa miscari lente, in ritm constant, de forma circulara,
spirala, sinusoidala etc. Metoda statica sau stationara se utilizeaza mult mai rar, fiind preferata in
aplicatiile pe regiunile ganglionare, radiculare paravertebrale, miogeloze si calcificari tendinoase.
Dozarea intensitatii sau a energiei ultrasonice aplicate asupra substratului se exprima in W/cm
si tine cont de: grosimea straturilor tisulare ale regiunii de tratat, profunzimea suferinei vizate
(straturile profunde pot necesita intensitati mai mari), forma de cuplaj, metoda de manevrare a
traductorului, tipul actiunii (directa sau neuroreflexa), natura suferintei vizate si stadiul evolutiv
(stadiile acute beneficiaza de doze reduse), varsta si starea generala a pacientilor. Alegerea
valorilor de intensitate indica trei tipuri de dozaj: doza mica (0,05-0,4 W/cm), doza medie (0,5-
0,8 W/cm) si doza mare (0,9-1,2 W/cm). Practica de specialitate a demonstrat faptul ca dozele
mici au efectele biologice, fiziologice si terapeutice cele mai favorabile.
Metodologia de tratament trebuie sa se adapteze zonei de tratat. In acest mod, pentru tesutul
cutanat se recomanda in general, intensitati mici, traductorul se manevreaza linear iar solutia de
contact se alege sa fie mai consistenta. Pentru tesutul muscular se pot alege si doze medii,
traductorul va fi manevrat lent, fara presiune, prin miscari sinusoidale, schimband sensul de
miscare la zonele de insertie, in directia fibrelor tendomusculare, nu transversal pe ele. Pentru
tratamentul tesuturilor articulare si osoase (fracturi) se recomanda sa se evite zonele cu
vascularitatie superficiala evidente din jurul marilor articulatii, se pot practica ferestre in aparatul
gipsat pentru a grabi calusarea unei fracturi si nu se va aplica traductorul pe regiunile de crestere
osoasa la copii.
Tehnica aplicatiilor cu ultrasunete tine cont de urmatoarele: se vor exclude de la tratament starile
febrile, extremitatile cu circulatie deficitara vor fi incalzite in prealabil printr-o procedura de
termoterapie, pacientul va fi pozitionat confortabil, durata sedintelor este adaptata scopului
terapeutic urmarit si diagnosticului de boala si variaza de la 5-10-15 minute, ritmul sedintelor
este zilnic sau la doua zile, se vor prefera serii de 6-15 sedinte, tratamentul putandu-se relua dupa
4-6 saptamani, aplicatia de ultrasunet nu trebuie sa fie urmata imediat de o alta procedura, nu
este indicata succesiunea masaj-ultrasonoterapie sau invers (datoria actiunii neuroreflexe
asemanatoare), nu se aplica concomitent cu rontgenterapia pe aceeasi regiune, aplicatiile cu
ultrasunete pot pregati sedintele de kinetoterapie, in anumite afectiuni se recomanda terapia
combinata cu curentii de joasa frecventa.
Terapia combinata ultrasunet-curenti diadinamici (CDD)
Terapia combinata a curentilor diadinamici (efecte analgezice si hiperemiante) cu ultrasunetele
(efecte miorelaxante) conduce la efecte potentate reciproc.
Indicatia de electie a acestei proceduri combinate este identificarea si terapia selectiva a
punctelor dureroase de natura fibro-conjunctiva apartinand sidromului dureros miofascial
(miogeloze sau trigger points). La acesata se adauga sidroamele dureroase vertebrogene,
bursitele, tendinitele, artroze reactivate, artritele, sechelele posttraumatice ale partilor moi.
Solutia de cuplaj aleasa trebuie sa permita penetrebilitatea ultrasunetelor si buna conductibilitate
electrica pentru curentii diadinamici, asigurand o transmitere corespunzatoarea energiei catre
tesutirile vizate. Electrodul activ este reprezentat de traductorul de ultrasunet care va fi racordat
la polul negativ. Sunt preferate miscarile lente, circulare sau longitudinale ale traductorului iar
intensitatile utilizate sunt mai scazute pentru ambele aplicatii. Durata tratamentului este de 8
minute, ritmul de aplicare este zilnic sau la doua zile, in serii de 6-10 sedinte. Sedintele se pot
repeta dupa o pauza de 2-3 saptamani.
Terapia cu inalta frecventa, precum ultrasunetele, prezinta domenii de actiune diferite, printre
care ultrasonoterapia, meloterapia, aerosoloterapia, precum si ecografia si utilizarea
ultrasunetelor in medicina dentara. Actiunile sau efectele biologice ale ultrasonoterapiei sunt cele
care conditioneaza domeniile de actiune ale acestei forme terapeutice.
Efectele fiziologice principale ale terapiei cu ultrasunete sunt, dupa cum aratam, analgezic,
miorelaxant si hiperemiant iar cele secundare sunt cele fibrolitice si antiinflamatorii. Efectelor
fiziologice principale ale ultrasunetelor li se asociaza cele derivate, precum cele fibrolitice si cele
antiinflamatorii.
Indicatiile terapiei cu ultrasunete sunt destul de vaste si vor fi prezentate sistematizat, in cele
ce urmeaza:
Aparatul locomotor:
patologia de cauza reumatismala degenerativa (artroze cu diferite localizari),
patologia reumatismala cronica inflamatorie (artrite),
 reumatismul abarticular sau al tesuturilor moi (mialgii, tendinite, PSH, epocondilite,
sindromul algoneurodistrofic etc),
patologia de natura ortopedico-traumatica (accelerarea fracturilor recente, scurtarea
perioadei de vindecare posttraumatism, accelerarea calusarii fracturilor cu intarziere a
procesului de calusare, contuzii, entorse, luxatii, hematoame, sindromul de deposturare
insotit de sindromul algic, precum posturi algice vicioase, scolioze, deformari ale
piciorului),
Afectiuni dermatologice (cicatrici cheloide, plagi atone, ulcere trofice ale membrelor etc),
Afectiuni ale tesutului de colagen (Maladia Dupuytren, fibrozite, dermatomiozite, miozita,
sclerodermia progresiva etc),
Afectiuni neurologice:
nevralgii si nevrite,
sechele nevralgice post herpes zoster,
nevroamele postamputatie,
distrofia musculara progresiva (Erb),
sindroamele spastice si hipertone de cauza piramidala si extrapiramidala (pareze centrale,
scleroza multipla, hemiplegii spastice, sindrom Parkinson etc),
Afectiunile circulatorii (arteriopatiile obliterante si angioneuropatiile de stadiul incipient, bola
Raynaud etc),
Afectiunile din cadrul domeniilor de patologie ale medicinii interne (unele suferinte ale apratului
respirator si suferinte digestive cronice precum bronhopatiile cronice, ulcer gastroduodenel,
constipatie cronica, dischinezii biliare),
Afectiuni ginecologice.
Contraindicatiile generale ale ultrasonoterapiei sunt reprezentate de urmatoarele:
Modificari sau afectiuni tegumentare de natura infectioasa, inflamatorie sau tulburari de
sensibilitate cutanata,
Tulburari de coagulabilitate sanguina, fragilitatea capilara,
Stare generala alterata, casexie,
Tumori in toate stadiile evolutive, pre si postoperator,
Tuberculoza activa, in orice stadiu si orice localizare,
Stari febrile acute, indiferent de cauza,
Reumatismul articular acut,
Insuficienta cardiocirculatorie, boala cardiaca ischemica, tulburarile de ritm cardiac,
Afectiunile venoase periferice,
Ateroscleroza cu calcificarea progresiva a peretilor arteriali.
Alaturi de contraindicatiile absolute ale ultrasonoterapiei se inscriu si cele speciale, precum:
aplicatia pe extremitatea cefalica sau deasupra nivelului vertebrei C3, la nivelul maduvei spinarii,
ficatului, splinei, uterului gravid, la nivelul glandelor sexuale, plamani, cord, marile vase. Nu se
fac aplicatii cu ultrasunete la nivelul zonelor de crestere osoasa la copii si adolescenti.
Electroterapia prezentare efecte terapeutice
Electroterapia actioneaza asupra organismului uman prin proprietatile sale stimulante care sunt
urmate de reactii tisulare. Stimulii pot fi naturali, ei conducand la schimbari ce au loc la nivelul
sinapselor terminatiilor nervoase sau pe calea receptorilor care pot declansa impulsuri nervoase.
Stimulii mai pot fi artificiali, de natura fizica, chimica si electrica. In aceasta ultima categorie
sunt incluse presiunea, frictiunea, radiatia luminoasa, sunetul, agentul termic, diferitele substante
chimice sub forma de solutii, agentii electrici. Dintre acestia, stimulii electrici interfera
activitatea sistemului nervos, actionand asemanator stimulilor naturali.
Proprietatea celulelor vii de a reactiona la un stimul se numeste iritabilitate si consta in aparitia
unei reactii tisulare locale, primare. Aceasta este urmata de o reactie tisulara secundara, numita
excitabilitate, constand in transmiterea mai departe a efectului stimulului receptionat, de-a lungul
celulelor si fibrelor nervoase, cu aparitia unor reactii specifice (contractie musculara, secretie
glandulara etc).
Pentru a produce o excitatie, stimulul trebuie sa atinga o anumita valoare a intensitatii sale,
numita intensitate de prag si trebuie sa actioneze un timp minim necesar producerii reactiei de
raspuns. Un astfel de comportament se inscrie in legea totul sau nimicsi este valabil pentru
reactia unei singure celule. Daca, prin aplicarea agentului electric, sunt stimulate mai multe
celule musculare, reactia de raspuns este mai puternica, in functie de intensitatea curentului si
suprafata stimulata.
Procesul de excitatie al unei celule conduce la modificari ale potentialului membranar,
corespunzatoare procesului de depolarizare, cu aparitia potentialului de actiune al celulei
respective. Atat pe perioada depolarizarii, cat si pe durata perioadei imediat urmatoare, cea de
repolarizare, se instaleaza o perioada refractara la orice alt stimul aplicat.
La o stimulare artificiala, prin aplicarea curentului electric, fibra nervoasa mielinica poate
conduce un numar de stimuli pe unitatea de timp. Dupa un timp, la frecvente prea mari de
stimulare cu impulsuri electrice, perioada refractara creste si frecventa maxima transmisa scade.
Astfel, se instaleaza fenomenul de oboseala, tipic unui sistem care functioneaza dupa cum s-a
aratat, conform asa zisei legi totul sau nimic. Fenomenul de oboseala nu mai apare la frecvente
scazute de stimulare.
Studiul transformarii stimularii prin curent electric in excitatie la nivelul substratului sau
tesutului tinta se refera la identificarea unor agenti artificiali de natura electrica usor de
manipulat si cu posibilitati precise de dozare a parametrilor sai (dozarea intensitatii, durata de
actiune, viteza de crestere sau variatia intensitatii curentului raportata la unitatea de timp,
unitatea de suprafata stimulata, densitatea curentului sau intensitate raportata la suprafata de
aplicare, care este dependenta si de marimea electrodului aplicat).
Daca cresterea intensitatii curentului electric are loc intr-un interval de timp prelungit, excitarea
nu se mai produce, chiar si la valori crescute ale intensitatii curentului electric aplicat. Acest
fenomen poarte denumirea de acomodare a tesutului excitabil.
In procesul stimularii electrice, urmat de excitatie, au loc modificari caracteristice ale
proprietatilor fizice si fiziologice ale tesuturilor/substratului, determinate de sensul de scurgere a
curentului, numite electrotonus. Pragul de excitabilitate este mai scazut la catod (polul cu
incarcatura negativa) iar excitabilitatea tisulara este mai crescuta, aparand depolarizarea
locoregionala, chiar la intensitati mici ale stimulului aplicat.
Masurarea excitabilitatii unui nerv sau muschi se apreciaza cu ajutorul stimularii prin inchiderea
unui curent continuu sau prin aplicarea unor impulsuri de joasa frecventa. In acest context se
defineste reobaza, ca fiind intensitatea minima a curentului care poate produce o excitatie (ce
poate fi inregistrata), intr-un timp nedefinit. Excitatia adecvata se raporteaza si la densitatea
curentului aplicat, dependenta la randul sau de dimensiunea electrodului utilizat (electrod mic-
densitate mare).
De asemenea, un alt element il reprezinta cronaxia, ca fiind timpul util minim necesar pentru a
produce o excitatie minima cu un curent a carui intensitate este egala cu dublul reobazei. In
conditii patologice, de cauza neurologica centrala si periferica, transmiterea neuromusculara a
influxului nervos este perturbata, situatie in care, valoarea cronaxiei muschiului striat creste.
Cele prezentate sunt deosebit de utile in privinta studiului caracteristicilor excitabilitatii nerv-
substrat efector (muschi), avand aplicatie directa in diagnosticul si tratamentul afectiunilor
neuromusculare.
In situatie fiziologica, intrarea in functiune a muschilor (contractia musculara) este consecinta
stimularii nervului. Influxul trece din nervul motor spre fibra musculara la nivelul placii motorii,
care reprezinta sinapsa neuromusculara. Nervul formeaza cu muschiul pe care il enerveaza o
unitate functionala motorie.
Inaintea aplicarii unei electroterapii neuromusculare este necesara o evaluare diagnostica precisa
a substratului de tratat prin cronaximetrie (studiaza faza de excitatie), electromiografie (studiaza
faza de contractie musculara), stimulo-detectie (studiaza sinteza excitatie-contractie) si raportul
dintre cronaxia nervului si a muschiului (studiaza jonctiunea neuro-musculara).
Electroterapia propriu zisa se refera la aplicatiile curentului continuu, a celui de joasa si medie
frecventa asupra organismului uman. Curentul continuu, galvanic sau galvanizarea se bazeaza pe
proprietatea curentului electric de a produce o deplasare de sarcini electrice (electroni), de-a
lungul unui conductor. Conductor electric poate fi considerat si corpul uman, prin care poate
trece un curent electric continuu, realizandu-se deplasari de electroni sau de ioni
(galvanoionizare).
Curentul continuu actioneaza asupra corpului prin modificarile ionice ce apar in tesuturi la
trecerea curentului si care vor determina o serie de procese biologice secundare. Mecanismul de
actiune al aplicarii curentului galvanic sau continuu asupra organismului se exprima prin efectele
polare, de la nivelul electrozilor aplicati si prin efectele interpolare, produse in interiorul
organismului, in regiunea cuprinsa intre cei doi electrozi. Efectul final al aplicarii curentului
galvanic este reprezentat de insumarea efectelor prezentate. Efectele polare sunt consecinta
electrolizei, cu producere de acid la anod si de baza la catod. Efectele interpolare se produc ca
urmare a modificarilor fizico-chimice tisulare, generate de trecerea curentului electric, precum
ionoforeza, electroosmoza, modificari de potential membranar, modificari de excitabilitate
neuro-musculara, efecte termice etc.
In cursul galvanizarii are loc fenomenul de scadere a rezistivitatii cutanate, fapt care necesita
cresterea intensitatii curentului aplicat. Rezistivitatea cutanata inregistreaza variatii mari de la o
persoana la alta, cat si la aceeasi persoana, aflata in diverse conditii si situatii fiziologice si
patologice.
Efectele si modificarile biologice ale curentului galvanic asupra tesuturilor organismului se
exprima in special la nivelul substraturilor usor excitabile (fibrele nervoase). Curentul galvanic
poate fi aplicat in scop diagnostic si terapeutic. Curentul galvanic actioneaza asupra:
Fibrelor nervoase senzitive, prin intermediul receptorilor senzitivi din tegument, care
inregistreaza la trecerea curentului electric o senzatie de furnicatura ce creste proportional
 cu intensitatea curentului. Dupa o serie de sedinte, se constata cresterea pragului
sensibilitatii tactile si dureroase cu actiune analgezica la nivelul electrodului pozitiv,
proces cunoscut sub denumirea de analgezie galvanica. Explicatia poate fi data prin
fenomenul de anelectrotonus, cand membranele celulare se hiperpolarizeaza si scade
excitabilitatea dar si pe baza modificarilor ionice dintre electrozi, provocate de deplasarea
ionilor. La acestea se adauga actiunile galvanizarii asupra sistemului nervos central,
precum si asupra celui circulator.
Fibrelor nervoase motorii, deoarece catodul (electrodul negativ), utilizat ca electrod activ,
produce o scadere a pragului de excitatie a fibrelor motorii, cu cresterea excitabilitatii si
efect de stimulare. O crestere sau o scadere brusca a intensitatii curentului conduce la om
contractie musculara prompta.
Sistemului nervos central, prin diminuarea reflexivitatii in aplicatiile descendente si o
crestere a excitabilitatii in aplicatiile ascendente.
Fibrelor vegetative vasomotorii, ducand la o hiperemie locala. Fenomenul are loc prin
activarea circulatiei locoregionale cutanate, superficiale, cat si a celei musculare, din
profunzime (in raport cu circulatia de repaus). Efectul persista intre 15-30 minute dupa
intreruperea aplicatiei. Cresterea vascularizatiei locoregionale are drept consecinte efecte
biotrofice si resorbtive, prin imbunatatirea nutritiei tisulare si drenarea exudatelor si
edemelor locale. Reactia se petrece la polul negativ si dureaza cateva ore.
Sistemului nervos vegetativ, in functie de predominanta tonusului vagal sau simpatic al
pacientului.
Sistemului circulator, curentul galvanic descendent accelerand afluxul sanguin din mica
circulatie spre inima si transportul sangelui arterial catre sistemul portal, in timp ce
curentul galvanic ascendent accelereaza circulatia venoasa de la nivelul extremitatilor
inferioare si de la organele sistemului portal catre inima.
La randul lor, curentii de joasa frecventa se obtin prin intreruperea unui curent continuu cu
ajutorul unui intrerupator reglat electronic, producandu-se impulsuri electrice succedate ritmic,
cu efect excitator. Curentii cu impulsuri se caracterizeaza prin forma (dreptunghiulara,
triunghiulara, trapezoidala, sinusoidala si forme derivate, precum curentii faradici, neofaradici,
diadinamici), amplitudinea impulsurilor, frecventa lor (intre 500 impulsuri pe secunda si 5
impulsuri pe minut), durata impulsului si a pauzei, modulatia lor (in amplitudine, ritmicitate si
durata).
Efectul terapiei prin curenti de joasa frecventa asupra substratului este dependent de modul de
actiune al acestora si va fi prezentat in cele ce urmeaza, astfel:
Stimularea contractiei musculaturii striate normoinervate se bazeaza pe actiunea
caracteristica de excitare a substraturilor excitabile, precum tesutul muscular si fibrele
nervoase, de catre impulsurile electrice. Fiecare membrana celulara prezinta o frecventa
optima pentru valoarea de prag a stimularii (depolarizarii) sale. Musculatura scheletica
normoinervata raspunde la impulsuri de durata relativ scurta si frecventa relativ rapida.
Frecventele de 30 Hz sunt capabile sa produca contractii musculare succesive, in timp ce
frecvente cuprinse intre 40-80 Hz, utilizate in scop terapeutic, sunt urmate de contractii
tetanizante. Formele clasice de curenti utilizati in acest scop sunt curentii dreptunghiulari
unici cat si in trenuri de impulsuri, curentii modulati, curentii faradici si neofardici. In
acest mod, se pot realiza adevarate programe de electrogimnastica musculara.
 Suplimentar, fibrele nervoase motorii, fibrele musculare si placile neuromotorii prezinta o
receptivitate selectiva fata de curentul neofaradic, principalul efect al acestuia fiind
actiunea excitomotorie cu producerea de contractii musculare pe musculatura cu atrofie
de imobilitate/inactivitate dar cu integritatea fibrelor nervoase motorii. Curentul
neofaradic este ineficient asupra musculaturii cu degenerescenta totala sau partiala.
Efectelor prezentate li se adauga cel vasomotor, cu vasodilatatie la actiunea prelungita a
curentilor, cat si efectele trofice, revulsive si analgezice secundare vasodilatatiei.
Stimularea selectiva a musculaturii total denervate, care se bazeaza pe modul de actiune
al stimulilor a caror intensitate creste lent, progresiv, in panta (impulsuri exponentiale de
lunga durata), fata de care muschii normoinervati nu prezinta reactie de raspuns, datorita
capacitatii lor de acomodare. Procesul de acomodare fata de stimulii cu panta este prezent
si la fibrele nervoase senzitive integre. Explicatia este aceea ca degenerescenta nervoasa a
condus la pierderea capacitatii de acomodare a muschiului care poate raspunde astfel la
intensitati mai reduse de curent.
Terapia musculaturii spastice se bazeaza pe efectul de inhibitie a motoneuronilor
muschilor spastici, prin care se obtine un efect de relaxare. Stimularea electrica a
muschilor spastici se adreseaza receptorilor contractili si aparatului Golgi. Impulsurile
aferente ce sosesc la maduva spinarii de la proprioceptorii stimulati declanseaza efecte de
inhibitie a musculaturii spastice, respectiv efecte de stimulare a antagonistilor
corespunzatori. Concomitent, antagonistii musculaturii spastice, de obicei hipotoni, isi
amelioreaza tonusul, pe baza inervatiei reciproce. Stimulul se realizeaza prin impulsuri de
forma dreptunghiulara, aplicand doua circuite electrice de excitatie, intre ele realizandu-
se un decalaj in timp, pentru a se putea stimula mai multe grupe musculare, de obicei
antagoniste. Aceste efecte contribuie si la obtinerea coordonarii miscarilor, printr-o buna
corelare functionala a antagonostilor si agonistilor. Efectul de relaxare a musculaturii
spastice se mentine intre 24-48 de ore si 3-4 saptamani.
Stimularea contractiei musculaturii netede se bazeaza pe capacitatea foarte mare de
sumatie a acestor muschi, pe cronaxia lunga si pe capacitatea lor de acomodare
neglijabila. Asupra musculaturii netede se pot aplica stimuli exponentiali, cu durata mare
si frecventa scazuta.
Efectele analgezice constatate, s-au considerat ca se bazeaza pe inhibitia perceptiei
dureroase prin excitarea altei cai aferente. S-a observat insa, ca durerea ar putea fi mai
curand, rezultatul pierderii capacitatii inhibitorii la nivel medular, decat al unor procese
de stimulare propriu-zisa. Releul medular prezinta o importanta deosebita in perceperea
durerii, intrucat, la acest nivel intervin o serie de mecanisme care moduleaza transmisia
nociceptiva. Transmiterea sinaptica a durerii este astfel influentata la nivel medular, atat
de influxuri venite de la periferie, cat si de la nivelul formatiunilor nervoase superioare.
Se cunoaste faptul ca activitatea fibrelor A-alfa (simtul tactil) blocheaza la nivel medular
transmisia impulsurilor nociceptive vehiculate de fibrele A-delta si C. Mecanismul care
intervine in aceasta inhibitie poate avea la baza teoria controlului de poarta, conform
careia, are loc un fenomen de inhibitie presinaptica (ce se petrece la nivelul cornului
posterior medular), in cadrul unui proces de control axonal. Astfel, stimularea fibrelor cu
diametru mare, rapid conducatoare, A-alfa, nespecifice pentru durere, ce conduc
informatiile tactile generate de vibratii si presiune, produce la nivel medular, un camp
electric negativ, cu scaderea activarii sistemului de transmitere ascendenta si cu
 inchiderea consecutiva a portii sau a barierei de control pentru transmiterea informatiilor
nociceptive prin fibrele nervoase lent conducatoare A-delta si C. In acest mod, durerea nu
mai este perceputa la nivel cerebral, superior. Daca stimularea periferica a fibrelor
specifice pentru durere devine predominanta ca intensitate, frecventa sau context
patologic, poarta de control se deschide prin contrareactie pozitiva (facilitare
presinaptica) si va avea loc o transmitere a informatiilor dureroase, cu perceptia durerii.
Aceste mecanisme de inhibitie a transmisiei si percetiei durerii au fost confirmate de
analgeziile produse prin stimularea electrica a structurilor nervoase centrale superioare
(electrostimularea nervilor periferici cu electrozi implantati, electrostimularea
cordoanelor medulare posterioare, stimularea nervoasa electrica transcutanata-TENS,
electropunctura, prin stimularea electrica selectiva a afibrelor A, rapid conducatoare).
In continuare, curentii de medie frecventa utilizati in domeniul medical sunt curenti alternativi
sinusoidali, cu frecvente cuprinse intre 1000 Hz-100 kHz, aparatele folosite furnizand curentii
din gama de frecventa 3-10 kHz. Modul lor de actiune este prezentat in cele ce urmeaza:
Se bazeaza pe principiul sumatiei temporare (curentul de medie frecventa trebuie sa
depaseasca un prag de intensitate si un anumit timp util spre a produce excitatia fibrelor
nervoase prin sumatia oscilatiilor de medie frecventa).
Excitarea este apolara sau ambipolara (excitatia se poate produce la ambii poli, chiar si
concomitent, ceea ce este avantajos pentru electrodiagnostic si terapie, permitand
obtinerea unei excitatii adecvate, transversale prin cuplul structural-functional nerv-
muschi, precum si posibilitatea blocarii reversibile a conductibilitatii nervoase).
Se pastreaza relatia dintre timpul de excitatie si intensitatea curentului aplicat.
Aparitia negativarii primare sau locale la stimuli cu intensitate subliminala prin
descresterea potentialului de repaus membranar, cu aparitia depolarizarii reactive.
Aplicarea este nedureroasa chiar si la intensitati mari ale curentului, deoarece rezistenta
cutanata este scazuta la curentii de medie frecventa, permitand o penetrabilitate tisulara
crescuta.
Schimbarea rapida a alternantelor curentului il face inexcitabil pentru nervii si receptorii
cutanati si, de asemenea, diminua riscurile efectelor electrolitice urmate de lezarea
tegumentului prin cresterea tolerantei.
Se pot obtine contractii musculare puternice, tetanice, fara durere (curentul de medie
frecventa este astfel inovensiv fata de muschiul cardiac), chiar la frecvente crescute ale
curentului aplicat, prin efect de blocaj al proceselor la nivelul fibrelor nervoase pentru
durere si prin existenta fenomenului incrucisarii pragurilor (disocierea pragului dureros
de cel al contractiei musculare).
Toate cele prezentate vor conduce la conturarea efectelor aplicatiilor in scop diagnostic si
terapeutic a curentilor de medie frecventa, si anume: stimularea musculaturii scheletice,
producand contractii musculare puternice, reversibile si bine tolerate, stimularea musculaturii
netede hipotone, actiune analgezica, actiune vasomotorie cu efecte hiperemiant si resorbtive, o
serie de efecte derivate din cele prezentate, precum cele decontracturante-miorelaxante, trofice
prin vasodilatatia produsa si de stimulare vagala.
Terapia prin curenti de inalta frecventa prezentare efecte terapeutice
Acest tip de terapie utilizeaza aplicarea terapeutica a campului electric si magnetic de inalta
frecventa, cat si a undelor electromagnetice (unde decimetrice si microunde) cu frecvente de
peste 300 kHz.
Modul de actiune este dependent de proprietatile fizice ale curentilor de inalta frecventa, si
anume: fenomenul capacitiv, putand functiona in circuit deschis, fenomenul inductiv, producerea
de energie calorica (intr-un camp electromagnetic de inalta frecventa, energia electrica se
transforma in energie calorica, incalzind, in special solutiile electrolitice), efectul pelicular
(propagarea la suprafata prin conductorii metalici), transmiterea de unde electromagnetice la
mari distante in mediul inconjurator.
Undele scurte prezinta urmatoarele particularitati si mecanisme de actiune biologica si
fiziologica:
Nu produc fenomene de polarizare si nici de excitatie neuromusculara.
Prezinta efecte calorice de profunzime, fara a produce leziuni cutanate, fiind utilizati
drept procedura de termoterapie cu actiune profunda (penetratia lor tisulara si efectul
caloric depind de frecventa curentilor, constantele electrice, particularitatile structurilor
tisulare strabatute, metodologia de aplicatie, distanta electrozilor fata de tegument).
Curentii cu lungime de unda mai mare (din domeniul diatermiei) se propaga prin
conductie, incalzind tesuturile din profunzime si mai putin tegumentul si stratul celular
adipos. Curentii cu lungime de unde mai mica (undele scurte sau decametrice si cele
decimetrice), actioneaza capacitiv, incalzind preferential tesutul subcutanat si pe cel
adipos. Distantarea electrozilor fata de tegument asigura incalzirea profunda prin efect
capacitiv.
Produc efecte terapeutice derivate din actiunea caldurii, precum hiperemia, analgezia,
miorelaxare, activarea metabolismului.
Modul de actiune al curentilor de inalta frecventa asupra tesuturilor se bazeaza pe teoria
dielectricului neomogen si a dipolului. Tesuturile sunt alcatuite din elemente bune si rau
conducatoare de electricitate, ceea ce le confera caracterul de circuite electrice neomogene. Intre
aceste medii stratificate vor aparea curenti de conductie si de deplasare, concomitenti iar la
nivelul suprafetelor de delimitare dintre diferitele straturi tisulare se realizeaza potentiale
electrice. Teoria dipolului se aplica in cazul microundelor.
Efectul caloric conduce la actiuni fiziologice ale aplicatiilor de curenti de inalta freventa asupra
organismului.
Terapia cu inalta frecventa pulsatila (unde scurte pulsatile) prezinta avantajul de a fi lipsita de
efecte hipertermice locale, prin disiparea efectului caloric, emitatorul localizator putand fi
amplasat deasupra regiunilor si zonelor acoperite de material textil (haine, pansament), inclusiv
material sintetic, aparat gipsat, asupra elementelor metalice de contentie si osteosinteza, singura
contraindicatie fiind reprezentata de pacemaker-ul cardiac. Modul de actiune al undelor scurte
pulsatile se bazeaza pe datele de observatie experimentala si clinica, ce au demonstrat
urmatoarele mecanisme de actiune si efecte in consecinta:
Campul electromagnetic realizat de aplicatie influenteaza miscarile ionice intra si
extracelulare, refacand potentialele bioelectrice membranare si repolarizarea celulara.
Prin aceasta, stimuleaza si procesele anabolice tisulare.
 Amplifica procesul de vascularizatie locoregionala, crescand gradul de oxigenare tisulara
si accelerand procesul de reparatie sau vindecare celulara. Astfel, influenteaza favorabil
si procesele de regenerare ale tesutului nervos.
Stimuleaza procesul de crestere a structurilor celulare, mentinand si crescand capacitatile
histologice si functionale naturale de aparare si regenerare tisulara. Stimuleaza activitatea
sistemului reticulohistiocitar, creste nivelul sanguin al gamaglobulinelor, creste infiltratul
leucocitar si timuleaza hematopoeza.
Favorizeaza formarea colagenului din procesele reparatorii tisulare.
Din cele aratate, se poate sublinia efectul biotrofic si reparator la nivel tisular, cat si cel
stimulativ al proceselor de aparare specifica si nespecifica a organismului, ca urmare a utilizarii
undelor scurte in sistem pulsatil.
Practica medicala de specialitate utilizeaza si curentul de inalta frecventa cu lungime de unda
particulara, sub denumirea de fizioterapie cu unde decimetrice scurte sau microunde. Actiunea
undelor decimetrice la nivelul structurilor celulare consta in producerea unui fenomen fizic de
dispersie polara a moleculelor. La trecerea curentului de inalta frecventa, moleculele aflate in
mediul biologic se comporta ca un dipol. Ele executa mici oscilatii, orientandu-se astfel sub
influenta campului electric, in functie de faza de oscilatie si de polaritatea proprie. Acest proces
mecanic de mobilizare moleculara, dependent de frecventa de oscilatie a campului electric, se
transforma prin frecare la nivelul dielectricului, in caldura. Energia produsa este preluata de la
campul electric.
Incalzirea dielectrica realizata, genereaza efectele fiziologice ce stau la baza aplicatiei
terapeutice. Incalzirea straturilor cutanat si adipos este redusa sau foarte redusa, efectele termice
maxime fiind de profunzime, la nivelul tesutului muscular. Profunzimea optima a efectului
termic al microundelor este pana la 4-5 cm, in comparatie cu undele scurte, a caror
penetrabilitate tisulara este mai redusa, de 2-3 cm.
Terapia cu ultrasunete se bazeaza pe utilizarea aparatelor de fizioterapie care furnizeza curenti de
inalta frecventa, cuprinsa intre 800-1000 kHz, corespunzator unor lungimi de unda mici, putand
fi usor localizate si orientate selectiv. Prin aplicarea undelor se produce un transfer marcat de
energie, prin alternarea starilor de presiune realizate. Acest transfer se apreciaza si se masoara
prin W/cm, definind intensitatea ultrasunetelor, ceea ce constituie un parametru terapeutic foarte
important.
Propagarea ultrasunetelor se face in linie dreapta, depinzand de felul si forma sursei de
producere, de cuplarea cu mediul in care se propaga si de frecventa, in conformitate cu
principiul, frecventa crescuta, penetrare mare. Propagarea poate sa fie modificata de dimensiunea
mediului strabatut, de suprafata acestuia si se forma lui, cat si de omogenitatea structurii
acestuia. Viteza de propagare a ultrasunetelor este o constanta a tesutului strabatut, avand o
valoare medie in tesutul uman de 1500 m/sec.
Desi se vorbeste si despre profunzimea de injumatatire, ca fiind profunzimea la care energia
ultrasonica se injumatateste, de la 1 W administrat la suprafata corpului, acest parametru pare ca
nu este necesar si de luat in consideratie. Scaderea energiei raportat la adancimea in tesuturi, se
afla in legatura cu frecventa aplicata.
La nivelul de trecere intre doua medii cu densitati diferite, precum limita dintre tesutul muscular
si cel osos, radiatiile ultrasonice sufera o serie de fenomene, printre care si absorbtia, reflexia si
refractia. Coeficientul de absorbtie este mai mare la frecvente inalte si depinde de mediul de
propagare. La interferenta undei incidente cu cea reflectata, in cazul reflexiei totale, se produce
unda stationara, cu directie verticala, valorile maxime ale vibratiei putand creste marcat, toate
particulele mediului fiind in miscare.
Ultrasunetele pot fi folosite in campcontinuu, producandu-se asa numitul efect de micromasaj
endotisular. Pericolul acumularilor termice pate fi inlaturat prin intercalarea unor pauze, si
anume, prin utilizarea ultrasunetului cu impulsuri. Sub aspect terapeutic, ne intereseaza forma si
durata impulsurilor, durata pauzei si frecventa intercalarii acesteia.
Undele ultrasonore se produc prin procedeu mecanic (vezi diapazonul), magnetic si
piezoelectric. Modul de actiune al ultrasunetelor se bazeaza pe efectele mecanic, termic, de
cavitatie, de difuziune si chimic. Efectul mecanic este reprezentat de vibratia tisulara produsa,
vibratiile transmitandu-se din aproape in aproape, fiecare molecula fiind pusa in miscare cu o
frecventa egala cu a sursei. Amplitudinile acestor vibratii moleculare depind de intensitatea
energiei transmise. Efectul termic este datorat absorbtiei energiei ultrasunetelor de catre mediile
neomogene strabatute, cu degajare de caldura si amortizare a amplitudinilor vibratorii dar si
frictiunii particulelor mediului la nivelul de separare a doua medii cu densitati diferite. Acest
efect este mai pronuntat in mediile neomogene, precum cele reprezentate de tesuturile corpului
uman. Efectul de cavitatie este un fenomen care consta in producerea de cavitati, goluri, rupturi,
fisuri in interiorul lichidului traversat, formandu-se bule de aer. Acestea sunt datorate
compresiunilor si dilatarilor succesive ale lichidului strabatut de ultrasunete, cand are loc
eliberarea unei mari cantitati de energie, cu efecte distructive. In practica terapeutica, fenomenul
este mult diminuat, nu prezinta pericole si se numeste fenomen de pseudocavitatie. Efectul de
difuziune consta in cresterea permeabilitatii membranare iar cel chimic intr-o serie de procese de
oxidare, reducere, depolarizare si de alterare a structurii substantelor chimice supuse actiunii
ultrasunetelor.
La aplicarea unor intensitati scazute (0,1-0,4 W/cm) se produc modificari biologice tisulare
minime si ireversibile, constand in cresterea permeabilitatii membranelor celulare permitand
difuzarea prin piele a unor substante aplicate (ultrasonoforeza), activarea proceselor oxidative
celulare, cresterea activitatatii glicogenolitice, eliberarea de mastocite cu producere consecutiva
de histamina etc. Pentru intensitatile medii (0,5-0,7 W/cm) se instaleaza efecte fizico-chimice si
biologice maxime dar reversibile, precum hiperemia tegumentara iar pentru valori ale intensitatii
situate peste 0,8 W/cm, incep sa apara modificari ireversibile, traduse clinic la nivel tegumentar
prin eritem, petesii, flictene iar la nivelul tesutului conjunctiv, hiperemie insotita de efecte
fibrolitice prin actiune de rupere si fragmentare tisulara, fragmentarea macromoleculelor,
hiperpermeabilizarea membranara, cresterea metabolismului celular local, vasodilatatie crescuta.
Modificari asemanatoare se petrec la nivelul tesutului muscular, cat si la nivelul sistemului osos,
epifizele de crestere epifizo-diafizare in perioada de crestere a copiilor si adolescentilor, fiind
deosebit de sensibile.
Principalele efectele fiziologice ale ultrasonoterapiei sunt: analgezic, miorelaxant si hiperemiant.
Efectul analgezic se realizeaza prin intermediul sistemului nervos central, prin participarea unei
serii de mecanisme, asemanator actiunii curentilor de joasa frecventa asupra organismului uman.
Pe scurt, aceste mecanisme functioneaza astfel: are loc activarea unui sistem de inhibare a
transmiterii informatiilor dureroase, prin stimularea electrica selectiva, transcutanata a fibrelor
nervoase care nu conduc durerea (fibre nervoase groase, mielinizate, rapid conducatoare), dar
care transmit informatiile de la proprioceptorii mecanici, cu inchiderea consecutiva a sistemului
de control al accesului informatiilor prin fibrele care conduc durerea. La cele prezentate se
adauga si procesul de stimulare electrica a ariilor cerebrale, in special din substanta cenusie
mezencefalica, cu rol de sistem inhibitor al durerii.
Efectul miorelaxant se explica prin actiunea vibratorie a ultrasunetelor asupra proprioceptorilor
musculari si tendinosi.
Efectul hiperemiant, insotit de cele resorbtive si vasculotrofice, are loc prin vasodilatatia
arteriolelor si capilarelor, cu activarea consecutiva a circulatiei sanguine locoregionale, prin
participarea sistemului nervos vegetativ. Actiunea simpaticolitica a ultrasunetelor le indica in
tratamentul neuroreflex al unor afectiuni dependente de activitatea sistemului nervos vegetativ.
Aplicatiile cu actiune reflexa ale ultrasunetelor sunt prezentate la capitolul respectiv.
Efectelor fiziologice principale ale ultrasunetelor li se asociaza cele derivate, precum cele
fibrolitice si cele antiinflamatorii.
Domeniile de patologie in care este indicata electroterapia se afla in legatura cu reactia
organismului la aplicarea stimulului electric.
Aceasta este caracterizata prin efectele sau actiunea curentului electric asupra fibrelor nervoase
senzitive, asupra celor nervoase motorii si vegetative vasomotorii, asupra sistemului nervos
central si neurovegetativ si asupra sistemului circulator.
Actiunea curentului galvanic asupra organismului conduce la o serie de efecte terapeutice, ce vor
conditiona si indicatiile sau domeniile de patologie in care isi gaseste utilitatea, si anume:
Efectul analgezic sau antialgic, datorat scaderii excitabilitatii nervoase la nivelul polului
pozitiv (anod) si resorbtiei metabolitilor din procesele inflamatorii.
Stimularea neuromusculara la nivelul electrodului negativ (catod).
Reglarea modificarilor de excitabilitate a sistemului nervos central, in functie de modul
de aplicatie (ascendent sau descendent).
Reglarea nespecifica a sistemului neurovegetativ.
Efectul biotrofic prin imbunatatirea irigatiei locoregionale si drenarea lichidelor stagnante
intratisular (edeme, sufuziuni, exudate etc).
Efectul vasodilatator datorat hiperemiei reactive de la nivelul circulatiei superficiale si de
profunzime.
Galvanizarea aplicata in scop terapeutic constituie o procedura des folosita in electroterapie si,
implicit in fizioterapie, datorita multiplelor sale efecte: analgezic, sedativ, vasomotor, biotrofic,
de stimulare a excitabilitatii musculare (in anumite conditii de aplicare). Galvanizarea pote fi
utilizata in orice faza evolutiva a afectiunilor care se inscriu in domeniile de patologie in care
poate fi indicata si aplicata.
Principalele indicatii ale galvanoterapiei sunt:
Afectiuni ale sistemului nervos, precum:
Neuropatii periferice tip nevralgii si nevrite (de nerv sciatic, neuropatie si plexulopatie
cervicobrahiala, nevralgie intercostala, nevralgie trigeminala, nevralgii dentare, nevralgia
occipitala Arnold, meralgia parestezica, lombocruralgie etc),
Pareze, paralizii (paralizia flasca a membrelor, pareze faciale, pareze sfincteriene, pareza
detrusorului vezical etc),
 Afectiuni ale organelor de simt (otoscleroze, conjunctivite, irite, sclerite, ulcere corneene,
herpes cornean, etc),
Sindroame astenonevrotice de suprasolicitare, distonii neurovegetative,
Distonii neurocirculatorii (angioneuropatii, algoneurodistrofia).
Afectiuni ale aparatului locomotor, precum:
Boala reumatica cronica degenerativa si inflamatorie, reumatism abarticular (mialgii,
neuromialgii, periartite-periartroze, tendinite, tenosinovite, bursite, epicondilite, artroze-
artrite cu diferite localizari, poliartrita reumatiode, spondilita ankilozanta etc),
Sechele posttraumatice.
Afectiuni ale aparatului cardiovascular, si anume:
Tulburari circulatorii periferice (sindromul Raynaud, acrocianoza, degeraturile,
arteriopatia aterosclerotica obliteranta din primele doua stadii),
Flebitele in faza subacuta si cronica,
Tulburari vasomotorii din teritoriul circulatiei cerebrale,
Boala hipertensiva din stadiul neurogen.
Afectiuni dermatologice (acnee, cicatrici cheloide hipertrofice, eczeme, epidermofitie,
erizipel cronic, fistule tegumentare, furunculoza, hematoame tegumentare superficiale,
hipertricoza, slerodermie, seboree accentuata, ulcere atone etc).
Contraindicatiile galvanoterapiei se refera la afectiuni care nu permit aplicarea electrozilor pe
tegument, precum solutiile de continuitate, supuratiile, unele manifestari cutanate ale bolilor
alergice, eczeme, tuberculoza cutanata, neoplasmul cutanat.
Actiunea, indicatiile si domeniile terapeutice ale curentilor de joasa frecventa se afla in directa
legatura cu modul lor de actiune, deja prezentat.
Principalele indicatii ale aplicarii curentilor dreptunghiulari, modulati, neofaradici, decurg din
efectele excitomotorii ale acestora si sunt reprezentate de atoniile si atrofiile musculare
normoinervate, de diferite cauze.
Atrofia musculara de inactivitate prin imobilizari prelungite la pat, hipotonii-hipotrofii musculare
prin suferinte ale unor articulatii de vecinatate, musculatura slabita a spatelui din cadrul
scoliozelor si cifozelor incipiente, piciorul plat prin prabusirea boltilor plantare, prevenirea
aderentelor intermusculare, intramusculare si peritendinoase. Prin aceasta electrogimnastica se
pot obtine si efecte relaxante asupra musculaturii cu contracturi reflexe ce apar in vecinatatea
articulatiilor aflate in suferinta.
Ca indicatii derivate din efectele analgetice, vasomotorii si biotrofice ale acestor curenti, se pot
mentiona unele neuropatii (nevralgii, nevrite), statusul posttraumatic (contuzie, entorse),
tulburarile de sensibilitate cutanata, profilaxia trombozelor si a emboliilor din starile
postoperatorii si postpartum, din tulburarile circulatiei de intoarcere venoasa si limfatica si ca
tratament al edemelor de insotire.
Contraindicatiile aplicarii curentilor dreptunghiulari, de electrostimulare sunt paraliziile spastice,
spasmele musculare, musculatura partial sau total denervata.
Indicatiile aplicatiei curentilor de joasa frecventa exponentiali sunt reprezentate de
electrostimularea selectiva a musculaturii total denervate, dupa efectuarea electrodiagnosticului
(diagnosticul prin electrostimulare al leziunilor neuromusculare).
Indicatiile terapiei musculaturii spastice sunt prezentate in cele ce urmeaza (se utilizeaza curenti
dreptunghiulari, aplicati prin doua circuite de excitatie, decalate in timp):
Spasticitatea in pareze-paralizii de origine cerebrala (in special infantila), spasticitatea
consecutiva traumatismelor postpartum (fara atetoza),
Spasticitatea din leziunile traumatice cerebrale si medulare, cu exceptia paraplegiilor
spastice,
Parezele spastice din cadrul sclerozei in placi,
Hemipareze spastice post AVC, cu redori articulare dureroase si persistente,
Parkinson.
Principalele contraindicatii cunoscute ale electroterapiei musculaturii spastice sunt scleroza
laterala amiotrofica si scleroza difuza avansata.
Stimularea electrica a musculaturii netede se poate realiza prin aplicarea impulsurilor
exponentiale iar principalele indicatii ale procedurii, sunt: constipatia cronica atonica, atonia
vezicala postoperatorie, contractiile uterine primare slabe la nastere.
Principalele metode analgetice conventionale din domeniul curentilor de joasa frecventa
utilizeaza curentii diadinamici, Trabert, stohastici si metoda de stimulare nervoasa electrica
transcutanata (TENS). Efectele si implicit, domeniile de patologie in care se indica aplicatia
curentilor diadinamici sunt prezentate in continuare:
Efectele analgezice, hiperemiante-biotrofice, dinamogene sunt datorate nivelului intensitatii,
formei curentului diadinamic utilizat si modalitatii de aplicare a electrozilor.
Curentul MF (monofazat fix) are efect excitator, crescand tonusul muscular, cat si efect
vasoconstrictor,
Curentul DF (difazat fix) are efectul analgezic maxim, imbunatateste circulatia arteriala
prin hipertonie simpatica,
PS (perioada scurta) are efect excitator, actionand ca un masaj intens de profunzime si
prin componenta sa vasoconstrictoare avand efect resorbtiv, util in sufuziunile si
hematoamele posttraumatice, in edemele cu tulburari trofice din stazele circulatorii
periferice, producand si analgezie secundara,
PL (perioada lunga) prezinta un efect analgezic si miorelaxant puternic, de asemenea,
efect decongestiv, fiind de preferat in starile dureroase accentuate si persistente,
RS (ritm sincopat) are cel mai pronuntat caracter excitomotor, realizand
electrogimnastica musculara, fiind indicat in atoniile musculare nomoinervate,
postoperatorii.
Indicatiile curentilor diadinamici sunt:
Afectiunile aparatului locomotor:
Status posttraumatic (cu exceptia fracturilor, rupturilor ligamentare sau meniscale),
contuzii, entorse, luxatii recente, intinderi musculare, redori articulare,
 Boala reumatismala cronica degenerativa sau inflamatoare: artroze reactivate, artrite,
mialgii,
Reumatism abarticular, al tesuturilor moi periarticulare: epicondilite, PSH, tendinite.
Afectiunile neurologice: nevralgie cervico-brahiala, lombosciatica, DVL faza II,
algoneurodistrofie.
Tulburari circulatorii periferice: maladie Raynaud, acrocianoza, boala varicoasa, status
postarsuri sau postdegeraturi, arterioapatie periferica obliteranta.
Aplicatii segmentare pe zone neuroreflexe in vederea modularii functionale a stomacului,
colonului, colecistului, cailor respiratorii in astmul bronsic, migrene.
Curentii Trabert sunt curenti dreptunghiulari, cu efecte analgezice si hiperemiante aplicatia lor
constand intr-un veritabil masaj cu impulsuri excitatorii. Principalele indicatii terapeutice sunt:
Manifestarile dureroase din radiculopatiile de cauza vertebrogene artrozica, artroze
dureroase, indiferent de localizare.
Reumatism inflamator cronic (spondilita ankilopoetica).
Reumatismul abarticular (PSH, epicondilite).
Status posttraumatic.
Curentii stohastici sau aperiodici au calitatea de a reduce la maximum reactiile de
adaptare/obisnuinta, crescand astfel efectul analgetic prin ridicarea pragului la durere, precum si
durata acestui efect.
TENS reprezinta o modalitate de combatere a sindromului algic acut si cronic, de diverse cauze,
utilizand curenti cu impulsuri dreptunghiulare de joasa frecventa. Sfera indicatiilor acestei
metode electroterapeutice este larga si cuprinde:
Afectiunile reumatice cronice degenerative, inflamatorii si abarticular.
Starile dureroase posttraumatice.
Sindromul algic din afectiunile neurologice periferice, nevralgiile postherpetice. durerile
fantoma post amputatie de membre.
Sindromul algic post anestezie, starile dureroase acute si cronice postoperatorii.
Cicatricile, aderentele dureroase postoperatorii.
Durerile din anurii si neoplazii.
Principalele contraindicatii ale aplicatiei TENS sunt:
Starile dureroase tratabile prin alte mijloace.
Purtatorii de pacemaker cardiac sau de stimulator al nodului sinocarotidian.
Hipersensibilitatea la curent.
Sarcina in primul trimestru.
Tulburarile de sensibilitate cutanata sau leziunile tegumentare.
Sindroamele dureroase de origine talamica.
Electropunctura reprezinta o metoda de combatere a durerii, facand parte din metodele
reflexoterapice, locul de actiune fiind la nivelul punctelor dureroase reflexe identice, in marea lor
majoritate, cu punctele situate pe meridianele energetice din acupunctura.
Patologia indicata este reprezentata de tulburarile functionale, cat si diverse contracturi
musculare produse prin mecanisme neuroreflexe.
Contraindicatiile sunt reprezentate de afectiunile organice cu terapie etiopatogenica cunoscuta,
neoplasmul, psihonevrozele, depresia, schizofrenia, sarcina.
Domeniile de patologie sau indicatiile terapeutice ale curentilor de medie frecventa deriva din
principalele lor efecte fiziologice asupra substratului, si anume:
Efectul excitomotor cu stimularea musculaturii striate scheletice, normoinervate,
producand contractii musculare puternice, reversibile si bine tolerate (frecvente mici).
Actiune excitomotorie prin stimularea musculaturii netede hipotone (frecvente medii) si
indirect, prin actiunea asupra dermatoamelor, mioamelor, a ganglionilor vegetativi
paravertebrali, a lantului ganglionar simpatic, a ganglionului stelat.
Actiune analgezica, prin modificarea perceptiei dureroase pe calea diminuarii
excitabilitatii dureroase si prin actiune vasodilatatoare, in secundar (frecvente rapide).
Actiune vasomotorie cu efect vasculotrofic, hiperemiant si resorbtiv, sustinute prin efect
direct, asupra vasului si indirect, pe structura neurovegetativa a vasului, cat si prin efect
indirect, pe calea gimnasticii musculare, fiind datorata efectului excitomotor muscular, cu
producere de contractii fiziologice.
Efectul decontracturant-miorelaxant, obtinut prin alternarea ritmica a starii de relaxare cu
cea de stimulare a tesutului muscular.
Indicatiile aplicatiei curentilor de medie frecventa sunt multiple, derivand din modul de actiune,
efectele fiziologice prezentate si toleranta crescuta a acestui tip de curenti de catre organismul
uman. Aceste indicatii sunt prezentate in continuare:
Afectiunile aparatului locomotor:
Stari posttraumatice, leziuni postcontuzionale (sindrom AND postfracturi, entorse,
luxatii, contuzii de parti moi, hematoame),
Reumatismul cronic degenerativ articular si abarticular (PSH, artroze-artrite cu diferite
localizari),
Suferinte localizate la nivelul coloanei vertebrale (spondiloze, scolioze, discopatii,
mialgii, neuropatii),
Suferinte de nervi periferici (neuropatii de tip nevralgie, nevrita),
Sechele post AVC ale membrelor.
Afectiuni vasculare periferice (tulburarile circulatiei arteriale, venoase sau limfatice cu
sau fara asocierea unor tulburari trofice, precum sindromul de ischemie periferica
cronica, trombangeita obliteranta, angiopatie diabetica, edeme, celulita).
Afectiuni ale organelor interne:
Status post hepatita cronica persistenta, diskinezie biliara,
Pancretita cronica,
 Gastrita, boala ulceroasa,
Distonii functionale intestinale,
Suferinte renourinare,
Suferinte inflamatorii ale prostatei, stari disfunctionale etc.
Principalele contraindicatii ale curentilor de medie frecventa sunt reprezentate de:
Afectiunile febrile de diferite etiologii.
Neoplasmul.
Starile casectice.
Procesele inflamatorii purulente.
Aplicatiile precordiale la pacientii cu tulburari cardiace organice, functionale si la
purtatorii de pacemaker cardiac.
Domeniile de patologie sau indicatiile terapeutice ale curentilor de inalta frecventa deriva din
principalele lor efecte fiziologice asupra substratului.
In privinta aplicatiei cu unde scurte, aceste efecte sunt prezentate in cele ce urmeaza, si anume:
Asupra metabolismului, creste necesarul de oxigen si de substrat nutritiv tisular.
Asupra circulatiei, produc o activare (hiperemie activa) prin actiune directa, locala, prin
actiune reflexa (eliberare de substante vasoactive) si prin vasodilatatie generala (in
aplicatiile generale poate sa scada valorile TA).
Asupra sistemului nervos central:
Efect sedativ al aplicatiilor asupra regiunii cefalice,
Creste excitabilitatea, viteza de conducere nervoasa, scade reobaza si cronaxia la nivelul
sistemului nervos periferic,
Asupra musculaturii, scade tonusul muscular, relaxand antagonistii.
Indicatiile terapiei cu unde scurte se adreseaza celei mai largi sfere de patologie medicala, dupa
cum reiese si din cele ce urmeaza:
Afectiuni ale aparatului locomotor:
Afectiuni reumatice cronice degenerative (gonartroza, spondilodiscartroze etc),
Afectiuni reumatice cronice inflamatorii (spondilita ankilozanta, poliartrita reumatoida),
Reumatism abarticular (bursite, tendinite, tenosinovite, periartrita, sindromul miofascial
dureros etc),
Sechele posttraumatice, cu sau fara sindrom algoneurodistrofic.
Afectiuni ale sistemului nervos:
Ale sistemului nervos periferic: nevralgii si neuromialgii (nevralgia Arnold), nevralgie
cervicobrahiala, nevralgii intercostale, lombosciatalgie, nevrite, pareze, paralizii (inclusiv
a nervilor faciali a frigore), mononeuropatii (de nerv radial, cubital, median),
Ale sistemului nervos central (drept metoda adjuvanta de crestere a vascularizatiei
locoregionale cu rol trofic muscular in cazuri de scleroza in placi, sechele
postpoliomielita etc).
 Afectiuni cardiovasculare:
In anginele pectorale, fara semne de afectare miocardica sau insuficienta cardiaca
(aplicatii precordial-dorsal),
In tulburari ale circulatiei venoase periferice, in vederea ameliorarii circulatiei de
intoarcere in degeraturi, in stadiile incipiente ale arteriopatiilor periferice ale membrelor
(aplicatii lombare reflexe).
Afectiuni ale aparatului respirator (bronsite cronice, sechele postpleurezie
netuberculoasa, pleurite, unele forme de astm bronsic, inafara crizei etc).
Afectiuni ale aparatului digestiv (spasme esofagiene, sindrom colicativ functional
gastroduodenal si intestinal, constipatii cronice, diskinezii biliare, colecistopatii cronice
nelitiazice, periviscerite/sindrom aderential etc).
Afectiuni ale aparatului urogenital (hipertrofia de prostata, prostatite, pielocistite,
sindrom colicativ renourinar, orhite, epididimite etc).
Afectiuni ginecologice (anexite, metroanexite, parametrite cronice nespecifice, amenoree,
sterilitati secundare, unele mastite etc).
Afectiuni din sfera ORL (sinuzite frontale, maxilare, fronto-etmoidale, acute sau cronice,
faringite, laringite, unele otite externe, otitele medii cronice, catarul oto-tubar etc).
Afectiuni oftalmologice, cu protejarea cristalinului.
Afectiuni din sfera oro maxilo-faciala (sindrom algic postextractie, algii dentare,
gingivite, stomatite, abcese peridentare, granuloame, unele parodontopatii etc).
Afectiuni dermatologice (furuncule, panaritii, hidrosadenite etc).
Tulburari endocrine (dereglari ale hipofizei, tiroidei, suprarenalei, pancresului etc).
Principalele contraindicatii ale terapiei cu unde scurte sunt reprezentate de:
Procedeele inflamatorii acute cu supuratii.
Manifestarile acute ale afectiunilor reumatice.
Afectiuni cu tendinta la hemoragie (hemoptozii, ulcer gastrointestinal).
Neoplasmul.
Prezenta osteosintezelor metalice, pacemaker cardiac.
Perioadele ciclului menstrual si sarcina.
In ceea ce priveste undele scurte, acestea pot fi aplicate si in sistem pulsatil, durata mare a
pauzei, in raport cu durata impulsurilor facand ca efectele calorice ale acestei inalte energii sa se
disperseze pana la disparitie. Acest fenomen este mai evident la frecventele mai rare, astfel incat,
efectele biologice au o durata mai mare. Frecventa impulsurilor conduce la efecte biologice
persistente in timp, insumate si fara risc hipertermic local. Efectele terapiei cu unde scurte
aplicate in sistem pulsatil sunt prezentate in cele ce urmeaza:
Reduce evident procesul osteoporotic, in special pe cel din sindromul algoneurodistrofic,
posttraumatic.
Accelereaza procesul de calusare al fracturilor.
 Amelioreaza resorbtia hematoamelor si favorizeaza reducerea procesului inflamator
infectios si neinfectios.
Reduce edemul tisular, scurtand procesul de vindecare.
Accelereaza cicatrizarea plagilor prin reepitelizari eficiente si rapide.
Stimuleaza procesul de neoformatie tisulara, accelerand astfel vindecarea arsurilor.
Previne si amelioreaza cicatricile cheloide.
Favorizeaza cicatrizarea si vindecarea ulcerelor varicoase.
Dezorganizeaza calcificarile aflate in structura tesuturilor moi.
Diminua spasticitatea musculaturii netede.
In lumina celor aratate, indicatiile aplicatiei undelor scurte in regim pulsatil sunt prezentate in
cele ce urmeaza:
Aparatul locomotor:
Favorizeaza calusarea fracturilor cu pana la 50%,
Amelioreaza sindromul algoneurodistrofic posttraumatic,
Accelereaza vindecarea in suferintele posttraumatice de la nivelul tesuturilor moi,
Amelioreaza evolutia postoperatorie a durioamelor plantare si digitale,
Intervine favorabil in evolutia osteomielitei,
Accelereaza procesul de vindecare in suferintele reumatismale abarticulare (bursite,
tendinite, tenosinovite, capsulite, periartrite etc).
Afectiuni vasculare (ulcere varicoase ale gambelor, arteriopatii periferice etc).
Afectiuni ale cailor respiratorii (faringite, bronsite etc).
Afectiuni din sfera ORL (sinuzite, rinosinuzite etc).
Afectiuni digestive (boala ulceroasa, colita, rectocolita, diverticulite etc).
Afectiuni urogenitale (pielonefrite, cistite, inflamatii pelvine etc).
Afectiuni stomatologice (stomatite, parodontopatii, procese inflamatorii dento-oro-
maxilare, stare postinterventie in sfera oro-maxilofaciala etc).
Afectiuni tegumentare (herpes zoster, arsurile, cicatrici cheloide etc).
Terapia cu inalta frecventa, cu valori mari ale frecventelor utilizate, precum undele decimetrice
scurte sau microundele este eficienta prin efectele termice produse. In acest context, indicatiile
tratamentelor cu unde decimetrice scurte sunt urmatoarele:
Afectiuni ale aparatului locomotor:
Reumatism cronic degenerativ cu diferite localizari, in stadiul de acutizare,
Reumatismul abarticular sau al tesuturilor moi periarticulare cu diferite localizari,
Statusul posttraumatic.
Afectiuni ale sistemului nervos periferic (nevralgii, nevrite),
Afectiuni ale aparatului circulator (tulburari vasomotorii functionale, arteriopatii in
primele stadii, ulcere varicoase, sindromul Raynaud etc).
 Afectiuni ale aparatului urogenital si ginecologice (anexite, metroanexite, salpingite,
pielocistite etc).
Afectiuni din sfera ORL (laringite, sinuzite, otite etc).
Principalele contraindicatii ale aplicatiei de microunde sunt:
Manifestarile patologice functionale si organice, contraindicate termoterapiei.
Regiunile si zonele slab irigate sau ischemice, in conditii fiziologice si patologice.
Epifizele osoase la copii aflati la varsta de crestere.
Materiale metalice de osteosinteza.
Iradierea directa a globilor oculari existand pericolul aparitiei cataractei.
Neoplasmul.
Procesele inflamatorii acute insotite de supuratie.
Sarcina si menstruatia.
Terapia cu inalta frecventa, precum ultrasunetele, prezinta domenii de actiune diferite, printre
care ultrasonoterapia, meloterapia, aerosoloterapia, precum si ecografia si utilizarea
ultrasunetelor in medicina dentara. Actiunile sau efectele biologice ale ultrasonoterapiei sunt cele
care conditioneaza domeniile de actiune ale acestei forme terapeutice.
Efectele fiziologice principale ale terapiei cu ultrasunete sunt, dupa cum aratam, analgezic,
miorelaxant si hiperemiant iar cele secundare sunt cele fibrolitice si antiinflamatorii. Efectelor
fiziologice principale ale ultrasunetelor li se asociaza cele derivate, precum cele fibrolitice si cele
antiinflamatorii.
Indicatiile terapiei cu ultrasunete sunt destul de vaste si vor fi prezentate sistematizat, in cele ce
urmeaza:
Aparatul locomotor:
Patologia de cauza reumatismala degenerativa (artroze cu diferite localizari),
Patologia reumatismala cronica inflamatorie (artrite),
Reumatismul abarticular sau al tesuturilor moi (mialgii, tendinite, PSH, epocondilite,
sindromul algoneurodistrofic etc),
Patologia de natura ortopedico-traumatica (accelerarea fracturilor recente, scurtarea
perioadei de vindecare posttraumatism, accelerarea calusarii fracturilor cu intarziere a
procesului de calusare, contuzii, entorse, luxatii, hematoame, sindromul de deposturare
insotit de sindromul algic, precum posturi algice vicioase, scolioze, deformari ale
piciorului.
Afectiuni dermatologice (cicatrici cheloide, plagi atone, ulcere trofice ale membrelor).
Afectiuni ale tesutului de colagen (Maladia Dupuytren, fibrozite, dermatomiozite,
miozita, sclerodermia progresiva etc).
Afectiuni neurologice:
Nevralgii si nevrite,
Sechele nevralgice post herpes zoster,
Neurinoamele postamputatie,
 Distrofia musculara progresiva (Erb),
Sindroamele spastice si hipertone de cauza piramidala si extrapiramidala (pareze centrale,
scleroza multipla, hemiplegii spastice, sindrom Parkinson).
Afectiunile circulatorii (arteriopatiile obliterante si angioneuropatiile de stadiul incipient,
bola Raynaud etc).
Afectiunile din cadrul domeniilor de patologie ale medicinii interne (unele suferinte ale
apratului respirator si suferinte digestive cronice).
Afectiuni ginecologice.
Contraindicatiile generale ale ultrasonoterapiei sunt reprezentate de urmatoarele:
Modificari sau afectiuni tegumentare de natura infectioasa, inflamatorie sau tulburari de
sensibilitate cutanata.
Tulburari de coagulabilitate sanguina, fragilitatea capilara.
Stare generala alterata, casexie.
Tumori in toate stadiile evolutive, pre si postoperator.
Tuberculoza activa, in orice stadiu si orice localizare.
Stari febrile acute, indiferent de cauza.
Reumatismul articular acut.
Insuficienta cardiocirculatorie, boala cardiaca ischemica, tulburarile de ritm cardiac.
Afectiunile venoase periferice.
Ateroscleroza cu calcificarea progresiva a peretilor arteriali.
Alaturi de contraindicatiile absolute ale ultrasonoterapiei se inscriu si cele speciale, precum:
aplicatia pe extremitatea cefalica sau deasupra nivelului vertebrei C3, la nivelul maduvei spinarii,
ficatului, splinei, uterului gravid, la nivelul glandelor sexuale, plamani, cord, marile vase. Nu se
fac aplicatii cu ultrasunete la nivelul zonelor de crestere osoasa la copii si adolescenti.

Termoterapia-Aplicatiile de caldura si rece

Aplicarea termoterapiei stimuleaza procesele de termoreglare ale organismului uman in vederea
mentinerii homeostaziei mediului intern.
Prezentare, clasificari. In ceea ce priveste vectorul aplicat, procedurile de termoterapie se pot
clasifica dupa cum urmeaza:
Procedurile umede (hidrotermoterapia), care utilizeaza apa drept vehicul, agent sau vector
termic. Acestea reprezinta cea mai mare parte a termoterapiei si se prezinta sub forma de
comprese, impachetari, bai, dusuri etc.
Procedurile uscate utilizeaza vectori care prezinta o conductibilitate termica mai mica
decat a apei, si anume parafina, namolul, aerul, lumina, nisipul.
In functie de gradul de penetrare in tesuturi al energiei calorice, sunt descrise doua tipuri de
termoterapie:
Termoterapia profunda (diatermia, care prezinta efect caloric pana la 3,5-7 cm).
 Termoterapia superficiala (aplicatiile de parafina, lampile de lumina, impachetarile,
aplicatiile de comprese).
Acest tip de clasificare tine cont de faptul ca se poate realiza o conversie a altor forme de energie
in caldura, asa numita termoterapie de conversie, cum sunt RIR, curentul electric de inalta
frecventa sau ultrasunetele.
In privinta suprafetei pe care se aplica procedura de termoterapie, clasificarea cuprinde:
Proceduri locale, aplicate pe suprafete limitate ale corpului, si anume compresele,
cataplasmele, baile sau afuziunile locale.
Proceduri partiale, aplicate pe suprafete mai extinse ale corpului sau pe un hemicorp, si
anume impachetari, bai partiale, aplicatii partiale de parafina, bai alternante.
Proceduri generale, aplicate pe toata suprafata corpului, precum baia generala,
impachetari generale, afuziuni generale.
Referitor la temperatura utilizata in cadrul procedurii de termoterapie, se poate vorbi despre:
Proceduri de crioterapie, ce utilizeaza agentul termic cu o temperatura aflata sub 0C.
Proceduri reci, clasificate la randul lor in proceduri reci propriu-zise, cu temperaturi de
pana la 20C si proceduri racoroase, cu temperaturi de pana la 32C.
Proceduri calde, cu temperaturi cuprinse intre 36-45C, reprezentate de baile calde, cu
temperaturi cuprinse intre 36-37C, baile hiperterme, cu temperaturi cuprinse intre 38-
39C si baile intens hiperterme, cu temperaturi de peste 40C.
Proceduri de termoterapie propriu-zisa, care utilizeaza temperaturi cuprinse intre 45-80-
100C, incluzand aplicatiile de parafina, de namol sau nisip, baile de lumina, sauna.
Proceduri alternante, cu aplicatii alternative de cald si rece, vizand, in principal,
stimularea circulatiei locoregionale. Procedurile sunt multiple, pot fi locale, partiale sau
generale, utilizand diferite valori de temperatura ale vectorului termic (sauna, izvoare
calde, dusuri reci, baie de namol).
Proceduri ascendente, la care temperatura vectorului termic este crescuta progresiv, cu
rolul de calire a organismului.
Proceduri de terapie contrastanta (efectele sunt datorate reflexului hiperemic, ce apare la
expunerea alternativa a organismului sau a unor segmente la agentul termic cald si rece,
in cadrul unei singure proceduri, precum baia sau dusul, de exemplu). Baia contrastanta
este utila, in special in programele terapeutice ale poliartritei reumatoide si in distrofia
reflexa simpatica sau algoneurodistrofia.
Reguli de aplicare a termoterapiei. Aplicarea procedurilor de termoterapie se supune unor
reguli generale, fundamentate experimental si stiintific, dupa cum este prezentat in cele ce
urmeaza:
Orice prescriere a unei proceduri de termoterapie este obligatoriu precedata de un examen
clinic complet, pentru a se depista si diagnostica eventualele leziuni tegumentare, bolile
infecto-contagioase intercurente, afectiunile cardiovasculare, sau respiratorii, endocrino-
metabolice, neoplazia etc.
Termoterapia se aplica la minimum 30 minute postprandial.
Procedurile generale se recomanda sa se aplice dimineata.
 Procedurile succesive de termoterapie necesita respectarea unui interval de timp liber (2
ore) intre ele.
Numarul de aplicatii zilnice, recomandate unui pacient trebuie sa fie limitat.
Eforturile fizice exagerate, perioadele de stress sau insomnie, alte afectiuni precum cele
de tip colicativ etc, contraindica aplicarea procedurilor de termoterapie.
Procedurile de termoterapie generala seintrerup pe perioada ciclului menstrual.
Pacientul isi va goli vezica urinara si intestinul inainte de aplicarea
procedurilor.Aplicarea unor excitanti mai puternici necesita avizul medicului specialist.
Pacientilor cu tulburari circulatorii periferice, aplicarea procedurilor reci se face dupa o
incalzire prealabila.
Procedurile calde prelungite sau intens hiperterme sunt urmate de o perioada de racire, in
vederea combaterii atoniei vasculare periferice.
Medicul specialist stabileste parametrii de temperatura, durata a procedurii, intensitate,
topografie cutanata etc, indicatii ce trebuie respectate
Pacientul este supravegheat pe tot parcursul procedurii iar aplicatia se intrerupe la aparitia
oricaror manifestari de intoleranta aparute, pentru prevenirea accidentelor.
Obiectivele termoterapiei se definesc in legatura cu mecanismele sale de actiune. Ele vizeaza:
Reechilibrarea verigilor fiziologice ale termoreglarii,
Interceptarea verigilor fiziopatologice implicate in afectiunile localizate, in special la
nivelul aparatului locomotor,
Modularea reactivitatii organismului la mediu prin cresterea capacitatii de aparare
imunitara specifica si nespecifica a acestuia,
Cresterea capacitatii de adaptare a organismului la variatiile termice ale mediului.
Factorul termic actioneaza la nivelul aplicatiei, deci locoregional, cat si la nivelul intregului
organism.
Domeniile de patologie in care este indicata termoterapia se afla, dupa cum aratam, in legatura
cu reactia organismului la aplicarea factorului termic (cald-rece). Aceasta este caracterizata prin
reactia dermovasculara, modificarea frecventei cardiace, a frecventei respiratiilor si intensitatea
reactiei subiective a pacientului la aplicarea stimulului.
Efectele aplicatiei locoregionale a factorului termic (cald-rece) sunt:
Miorelaxant-antispastic,
Analgezic,
Vasculoactiv-hiperemic, antiinflamator-resorbtiv,
Biotrofic prin modularea proceselor metabolice,
Modularea elasticitatii tesutului conjunctiv.
Efectele generale ale aplicatiei factorului termic sunt:
Cresterea performantelor aparatului NMAK (neuromioartrokinetic) la nivelul tuturor
structurilor sale componente, prin cresterea debitului circulator, cresterea elasticitatii
 fibrelor musculare si a eficientei contractiei musculare si ameliorarea elasticitatii
colagenului apartinand tesutului conjunctiv,
Inducerea efectului vasoactiv superficial si de profunzime,
Antrenarea mecanismelor de termoreglare (pe calea termoterapiei cu factori contrastanti
cald-rece),
Inducerea efectului analgezic (pe cale directa, cu scaderea sensibilitatii si excitabilitatii
fusurilor neuromusculare si prin mecanismul controlului portii, cat si indirect, prin
modularea circulatiei, efectul mioralaxant-decontracturant si antiinflmator, secundar).
Contraindicatiile majore ale termoterapiei, regasite si in literatura de specialitate, sunt:
Sindromul inflamator acut,
Hemoragia acuta,
Sindromul ischemic acut,
Discraziile sanguine,
Tulburarile de sensibilitate,
Leziunile tegumentare,
Neoplaziile.
Metodologia aplicatiilor de termoterapie (proceduri umede sau hidrotermoterapia)
Principalele aplicatii de termoterapie (proceduri umede) sunt compresele, cataplasmele,
hidrofoarele, impachetarile, frictiunile, perierile, spalarile, afuziunile, dusurile, baile.
Compresele recisunt indicate in procesele inflamatorii sau dureroase acute iar cele calde se
aplica in procesele subacute sau cronice. Compresele sunt cele mai simple proceduri de
termoterapie, ele constand in aplicarea pe diferite regiuni ale corpului a unor bucati textile, de
dimensiuni variate, inmuiate in apa aflata la temperaturi diferite. In functie de temperatura,
compresele sunt reci, calde, alternante, stimulante si cu aburi. Ele pot fi aplicate pe extremitatea
cefalica, regiunea cervicala, abdomen, torace posterior, regiunea peri si subombilicala, membre
superioare si inferioare. Ca reguli generale, compresa trebuie sa fie bine intinsa pe suprafata
tegumentului, stoarsa, sa nu jeneze circulatia locoregionala, tegumentele se nu prezinte leziuni
sau semnele vreunei suferinte.
Compresele reci se inmoaie in apa rece iar pentru mentinerea temperaturii constante se schimba
din 5 in 5 minute sau se combina cu punga cu gheata, aplicatia variind intre 20-60 minute.
Efectele urmarite sunt: antitermic, antispastic, antihemoragic, antiinflamator, antialgic.
Compresele calde se inmoaie in apa la temperatura de 38-43C sau de 45-55C (cele fierbinti), se
aplica acoperite, pentru a li se mentine temperatura constanta, durata procedurii fiind de 20-60-
90 minute. Efectele urmarite sunt: antispastic, analgezic, hiperemiant, resorbtiv (util in
inflamatiile cronice).
Compresele alternante recurg la aplicarea unei comprese calde, de 40-50C, timp de 2-3 minute,
urmata de o compresa rece, de 12-16C, cu o durata de 30 secunde-1 minut, de 5-6 ori. Se incepe
cu compresa calda si se sfarseste cu cea rece. Efectele urmarite constau in stimularea circulatiei
sanguine si a sistemului neuromuscular.
Compresele stimulante sau Priessnitz necesita doua bucati textile, una mai mica, udata cu apa la
temperatura camerei, stoarsa bine si aplicata pe zona interesata, cealalta compresa este uscata si
se aplica peste prima, depasind-o cu 2-3 cm in dimensiune. Durata procedurii este de 2-6-12 ore.
Efectele aplicatiei constau in stimularea proceselor biologice nervoase si circulatorii locale, fiind
utile si in suferintele cronice, stimuland capacitatea de aparare si metabolismul local.
Compresele cu aburi constau in aplicarea locala a unei textile uscate, peste care se aseaza o
bucata de textila inmuiata in apa fierbinte, la 60-70C, bine stoarsa, peste aceasta aplicandu-se o
a treia textila, uscata. Durata procedurii este de 20-60 minute. Efectele acestei proceduri sunt
resorbtiv, analgezic, antispastic.
Compresele cu diferite substante, cum ar fi alcoolul, sulfatul de magneziu, solutie burov,
actioneaza prin factorul chimic aplicat, efectul urmarit fiind acela de scadere a edemului si
inflamatiei locale.
Cataplasmeleconstau in aplicarea la nivelul tegumentului, in scop terapeutic, a unor substante
organice sau anorganice, aflate la temperaturi diferite. Acestea pot fi umede sau uscate, calde sau
reci, frecvent utilizate fiind cele umede si calde.
Cataplasmele umede utilizeaza plante medicinale sau diferite substante care capata, prin
amestecare cu apa calda, un aspect pastos. Amestecul se introduce intr-un saculet sau se aseaza
intre doua bucati de textile si se aplica pe zona de tratat, apoi se acopera cu o bucata de textila
mai groasa, pentru a impiedica racirea. Se mentine 20-30 minute sau pana cand apare o senzatie
de disconfort. Cele mai des folosite cataplasme sunt cele cu paine, tarate, seminte de in, faina de
grau, orz, ovaz, porumb, musetel, menta, nalba, mustar, hrean.
Cataplasmele uscate utilizeaza tarate de grau, de secara, de porumb, sare, nisip, care se incalzesc
in prealabil la o temperatura suportabila, se intriduc intr-un saculet si se aseaza in stare uscata pe
zona de tratat.
Efectele termic si chimic al aplicarii de cataplasme conduc la hiperemie, resorbtie,
antispasticitate, analgezie. Cele mai frecvente indicatii ale aplicarii de cataplasme sunt:
afectiunile reumatismale subacute sau cronice, degenerative sau inflamatorii, afectiunile tesutului
moale, nevralgiile, suferintele colicative abdominale, contracturile musculare.
Impachetarile sunt proceduri de termoterapie care constau in impachetarea unei parti a corpului
sau chiar a corpului in intregime intr-un cearceaf, in parafina, nisip sau namol, peste care se
aplica un cearceaf sau o patura uscata. Impachetarile umede utilizeaza temperaturi de 18-20C,
durata unei impachetari este de 60-80 minute iar dupa procedura se recomanda aplicarea unei
scurte proceduri de racire (baie, dus, spalare), ca dupa oricare alta procedura hipertermica.
Modul de actiune al impachetarilor se bazeaza pe actiunea factorului termic la nivelul intregului
organism si se desfasoara pe parcursul a trei faze, de excitatie (vasoconstrictie urmata de
vasodilatatie, faza durand 15-20 minute, cu efect tonic asupra organismului), de vasodilatatie (ce
continua vasodilatatia primei faze obtinandu-se efect sedativ) si faza de ascumulare termica in
care sunt stimulate mecanismele termolizei, inclusiv procesul sudoratiei (dureaza pana la 50
minute). Indicatiile impachetarilor umede variaza in functie de durata:
Cele scurte, de 10-15 minute sunt indicate la pacientii febrili, prin efectul antitermic,
celor astenici, depresivi, prin efectul tonic si pacientilor dismetabolici deoarece
stimuleaza arderile.
Cele de durata medie, de 20-50 minute, sunt indicate in nevroze, stari anxioase, surmenaj,
celor cu tulburari de termoreglare.
Cele prelungite, de 60-90 minute, se recomanda pacientilor cu tulburari metabolice,
obezi, gutosi sau in anumite intoxicatii cronice.
Impachetarile umede sunt contraindicate pacientilor cu boli cardiovasculare, HTA, celor cu
suferinte cronice decompensate, in bolile dermatologice.
Impachetarile uscate partiale sau complete se realizeaza cu o textila uscata, dureaza 90 minute,
reprezinta o procedura hiperterma, ce urmareste stimularea intensa a termolizei si a sudoratiei.
Deoarece principalul lor efect este de accelerare a proceselor metabolice, se indica in
hipotiroidie, obezitate, hiperuricemie, intoxicatii cronice, bolile reumatismale cronice.
Contraindicatiile impachetarilor uscate sunt reprezentate de bolile cardiovesculare, afectiunile
cronice decompensate, starile debile sau casectizante, starile febrile, boli de piele.
Frictiunile sunt proceduri de termoterapie care utilizeaza in scop terapeutic, atat factorul termic,
cat si cel mecanic. Frictiunile pot fi fi reci sau alternante, partiale sau complete. Modul de
realizare consta in manevre de masaj de tip frictiune, altfel spus, miscari executate cu fermitate la
nivelul zonei de tratat care se acopera la inceput cu un prosop inmuiat in apa rece, la 18-20C,
apoi cu un cearceaf uscat si in fianal, cu o textila groasa uscata, patura. Frictiunile alternante
utilizeaza initial un prosop inmuiat in apa calda, la 38-40C, apoi unul inmuiat in apa rece, la 18-
20C, urmand apoi pasii metodologici deja mentionati. Aplicarea frictiunilor conduce la o
activare cardiaca, a metabolismului, excitatie a sistemului nervos, tonifierea aparatului NMAK
(neuromioartrokinetic), avand si actiune sedativa generala, cu reglarea tulburarilor de somn. In
urma aplicatiei complete, initial se produce o reactie de vasoconstrictie, urmata de faza de
vasodilatatie (raspuns in cadrul reactiei dermovasculare, cat si la factorul mecanic). Frictiunile
partiale sunt indicate in surmenaj, astenie, tulburari ale circulatiei periferice, afectiuni
degenerative sau posttraumaice ale aparatului locomotor. Procedura completa este utila in
tulburarile metabolice, obezitate, tulburari ale functiei tiroidiene, stari depresive.
Contraindicatiile procedurii sunt reprezentate de bolile cardiovasculare, aterosceroza, afectiunile
febrile, bolile cronice decompensate, starile casectice.
Perierilereprezinta o procedura al carei efect se bazeaza pe factorul mecanic aplicat cu ajutorul
unei perii, principala sa actiune fiind asupra circulatiei periferice. Se clasifica in uscate sau
umede si pot fi complete sau partiale. Tehnica de aplicare presupune pentru perierile complete o
anumita succesiune, incepandu-se cu gamba stanga, continuandu-se cu piciorul si glezna, apoi cu
coapsa stanga. Se continua cu membrul inferior drept, apoi cu membrele superioare stang si
drept, regiunea cervicala, centura scapulara, si toracele posterior, abdomenul. La nivelul coloanei
vertebrale miscarile sunt longitudinale, la nivelul cutiei toracice se fac miscari de-a lungul
coastelor, din spate in fata iar la nivelul abdomenului se executa miscari circulare. Perierile
umede sunt proceduri alternante, asociind si apa. Durata unei perieri este cuprinsa intre 15-45
minute. Efectele perierilor se manifesta asupra circulatiei periferice (determina vasodilatatie), au
efect stimulant asupra sistemului nervos, cat si efect de stimulare a termoreglarii si a
metabolismului. Indicatiile procedurii sunt reprezentate de: tulburarile de circulatie periferica,
tulburarile de termoreglare, obezitatea, hipotiroidismul, sedentarismul si sindromul de
deconditionare fizica, sindromul asteno-depresiv, sindromul fibromialgic, si cele miofasciale.
Contraindicatiile perierilor constau in: arteriopatiile obliterante ale membrelor inferioare, boala
varicoasa, starile si bolile febrile, afectiunile cronice ale organelor in faza de decompensare,
ateroscleroza, HTA.
Spalarilesunt proceduri cu mod de actiune si indicatii asemanatoare frictiunilor, dar mai blande,
data fiind intensitatea mult mai mica a factorului mecanic. Se clasifica in functie de temperatura
in reci, calde si alternante si pot fi partiale sau complete. Procedura se efectueaza prin spalarea
regiunii interesate cu un prosop inmuiat in apa la temperatura prescrisa. Indicatiile se refera la
starile de convalescenta, dupa unele stari frebrile sau dupa aplicatii termice.
Afuziunilereprezinta proceduri prin care se proiecteaza o coloana de apa, fara presiune asupra
corpului, foarte aproape de tegument, pana la aparitia reactiei dermovasculare. Procedura poate fi
rece sau alternanta si completa sau partiala. Efectul este de reglare generala a echilibrului termic,
a metabolismului si de calire a organismului. Indicatiile afuziunilor sunt reprezentate de
tulburarile circulatorii periferice, hipotoniile musculare, starile depresive sau de suprasolicitare si
surmenaj, statusul post aplicatii termice intense. Contraindicatiile afuziunilor sunt suferintele
inflamatorii acute si subacute ale organelor din micul bazin, metroragiile, afectiunile inflamatorii
acute sau subacute ale organelor abdominale.
Dusurilesunt proceduri de termoterapie constand in aplicarea asupra corpului a apei, aburilor sau
aerului cald cu temperaturi si presiuni diferite, de la o anumita distanta. Actiunea dusurilor se
bazeaza pe factorii termic si mecanic iar in functie de temperatura, se impart in rece, cald,
alternant, cu aburi sau cu aer cald. Exista si doua tipuri de dusuri speciale, dusul masaj si dusul
subacval. Dusul rece (temperatura 15-20C, durata 1-3 minute) are actiune excitanta asupra
sistemului nervos, circulatiei si termoreglarii, fiind util in neurastenii, surmenaj, tulburari
metabolice si de termoreglare sau in scopul calirii organismului. Dusul cald (38-40-45C) are
actiune calmanta, relaxanta, indicatiile fiind afectiunile inflamatorii si degenerative cronice
localizate la nivelul aparatului locomotor, stare de stress, oboseala, nevroze. Dusul alternant (dus
cald 38C cu o durata de 30-40 secunde urmat de un dus rece 10-20C, cu o durata de 10-15
secunde). Dusul cu aburi are o durata de 3-6 nminute si are efect de activare a circulatiei
periferice si resorbtiv local. Dusul cu aer cald este insotit de masaj si are aceleasi indicatii ca si
dusul cu aburi. Dusul scotian foloseste alternanta cald (40-45C, 10-15 secunde)-rece (18-20C,
5-10 secunde), apa fiind proiectata de la o distanta de 2-4 metri si la o presiune de 1,5-2
atmosfere. Alternanta se repeta de cateva ori. Cei doi factori, cel termic si cel mecanic, realizeaza
un efect excitant asupra sistemului nervos, de tonifiere musculara, de activare circulatorie si de
crestere metabolica. Dusul scotian este indicat in obezitate, hipotiroidism, tulburari ale circulatiei
periferice, tulburari de termoreglare, constipatii, calirea organismului. Dusul masaj consta in
aplicarea mai multor dusuri tip rozeta, cu o temperatura de 38-40C, concomitent cu manevre de
masaj obisnuite, pentru 10-15 minute. Efectele dusului masaj sunt reprezentate de hiperemia
importanta ce contribuie la resorbtie si si tonifiere locoregionala. Se indica in sechelele
posttraumatice, ale aparatului locomotor, suferintele tesuturilor moi, nevralgii, constipatie. Dusul
subacval consta in aplicarea unui jet de apa sub presiune (1-8 atmosfere), cu o temperatura
identica cu a apei din baie (37-38C), impactul cu tegumentul facandu-se la un unghi de 35 si
vertical la nivelul articulatiilor, de la o distanta de 20-30 cm, directia de aplicare fiind in sensul
circulatiei venoase. Efectele se bazeaza pe actiunea factorilor termic si mecanic, dusul subacval
fiind astfel indicat in deficitele motorii de diferite cauze, atrofiile musculare, afectiunile
posttraumatice, obezitate, hipotiroidism. Contraindicatiile sunt reprezentate de afectiunile
cardiace sau cerebrovasculare, ateroscleroza, HTA, tulburarile circulatorii periferice,
tromboflebita, fragilitatea vasculara, hipesensibilitatea cutanata.
Bailesunt proceduri care utilizeaza apa la diferite temperaturi si in diferite stari de agregare,
putandu-se adauga si o serie de substante cu rol terapeutic. Baile sunt proceduri solicitante, se
indica la 30 minute-2-3 ore dupa servirea mesei, in cursul diminetii, nu se recomanda dupa efort
fizic intens sau in stari de tensiune psihica, imersia se face lent, pacientul este supravegheat iar
dupa baie urmeaza o perioada de odihna. Baile pot fi generale sau partiale. Baile generale pot fi
simple: bai la temperatura de neutralitate termica, bai reci si racoroase, bai peste temperatura de
neutralitate, bai de aburi, bai de aer cald sau pot fi bai medicinale, care contin diferite substante
cu rol terapeutic (iodul, sare, plante medicinale, bioxid de carbon, oxigen, hidrogen sulfurat).
Baile partiale pot fi si ele medicinale. Baile generale simple pot fi:
La temperatura de neutralitate termica sau indiferenta termica de 34-35C si dureaza 10-
30-60 minute, avand o actiune de tonifiere/sedare usoara.
Reci (18-22C) sau racoroase (28-32C) fiind indicate in obezitate, hipotiroidism, diabet
zaharat, dupa stari de oboseala sau intelectuala intense, fiind contraindicate in afectiunile
cardiace, nevroze, afectiuni ale organelor interne decompensate, boli debilitante, afectiuni
dermatologice si circulatorii periferice. Exista mai multe variante ale bailor reci sau
racoroase, precum: bai de imersiune (15-18C), indicate in boli infectioase febrile, dupa
proceduri de termoterapie intensa si in stari de astenie fizica, bai cu valuri (28-32C),
avand o durata de 3-4 minute, fiind indicata in stari de astenie, convalescenta, surmenaj,
baia de jumatate (-32C), pacientul nu intra complet in apa, asociindu-se si alte proceduri,
simultane, aplicatia devenind o metodologie terapeutica, baie cu peria (este o varianta
metodologica a aplicatiei de baza).
Cu temperaturi ce depasesc temperatura de neutralitate termica, putand fi bai calde (36-
37C, cu o durata de 15-30 minute, se aplica sub forma de bai simple, bai de
kinetoterapie si bai cu masaj), hiperterme (38-39C, se aplica sub forma de bai
hiperterme simple si bai hiperterme ascendente), si bai intens hiperterme (peste 40C).
Baia calda simpla are actiune miorelaxanta si sedativa generala, antrenand si procesul de
termoreglare. Baia kinetoterapeutica este o baie simpla, calda, in care se executa, sub apa,
exercitii analitice si globale (sintetice) pasive si active, putandu-se asocia masajul
subacval (baia cu masaj) sau dusul subacval Indicatiile acestor proceduri constau in
afectiunile posttraumatice, ortopedice, reumatismale cronice degenerative si inflamatorii,
neurologice. Mobilizarea sub apa este facila si putin dureroasa (efectele sunt antialgic si
sedativ, miorelaxant si de crestere a compliantei tesutului conjunctiv). La randul lor, baile
hiperterme produc o suprasolicitare a sistemului nervos si a aparatului cardiovascular, cat
si a proceselor metabolice. Baile hiperterme ascendente se prefera celor simple. De la o
temperatura de 35C se ajunge la temperaturi ale apei de pana la 41-43C, durata baii
fiind de 60-90 minute. Cresterea temperaturii centrale va determina, prin stimularea
proceselor de termoreglare, excitatia sistemului nervos, a celui cardiovascular si cresterea
proceselor metassssbolice. Indicatiile acestor bai ascendente, cuprind bolile reumatismale
cronice degenerative si inflamatorii, in special spondilita ankilozanta. Nevralgiile cronice,
nevrite, astm bronsic, intoxicatii cronice, obezitatea.
Cu aburi, fiind o procedura de termoterapie propriu-zisa in care, temperatura initiala de
38-42C a mediului creste treptat la 50-55C, durata fiind de 5-30 minute, in functie de
rezistenta pacientului, de starea sa de antrenament termic si de scopul urmarit. Efectul
baii asupra organismului este de stimulare extrema cardiaca, respiratorie si metabolica.
Indicatiile acestei bai sunt: procedura de incalzire (premergatoare aplicatiilor reci),
tulburarile de circulatie periferica (pentru baile de scurta durata), obezitatea,
hipotiroidismul, reumatismul cronic degenerativ si inflamator, inafara puseelor acute,
neuropatii periferice, intoxicatii cronice (pentru baile de lunga durata).
De aer cald, ce recurg la o tehnica asemanatoare baii cu aburi, caldura uscata fiind mai
bine tolerata de cat cea umeda. Datorita marii eficiente a procesului de termoliza a
organismului, se poate ajunge in baie la temperatura de 100C. O varianta cunoscuta a
 baii cu aburi o reprezinta sauna, utilizata in scopul calirii organismului si reechilibrarii
sale termice, fiind o procedura cu factori termici contrastanti. Incaperea in care se
desfasoara procedura este din lemn de pin, aerul este foarte uscat, sistemele de
termoreglare sunt eficiente si solicitate la maximum, se produce termoliza pe calea
evaporarii, mai ales prin sudoratie si hiperventilatie, umiditatea aerului ajungand la 1-5%.
Baile medicinale utilizeaza, pe langa factorii fizic si termic si factorul chimic.
Baile cu ingrediente chimice au temperatura apei de 35-37C, durata de 10-20 minute si
utilizeaza iod (50-100 grame iodura de potasiu pentru o baie completa, efectul fiind cel
vasodilatator, scaderea vascozitatii sangelui, reducerea inflamatiei, cresterea capacitatii
de aparare nespecifica a organismului, indicatiile fiind afectiunile inflamatorii cronice,
boala reumatismala, inflamatiile cronice genitale, nevralgiile, afectiunile dermatologice,
se mai poate folosi si sare de Bazna), sare (6-10 kg de sare pentru o baie generala,
efectele fiind vasodilatatia superficiala, modularea metabolismului general, a echilibrului
fosfo-calcic, cresterea eliminarii de acid uric, efect antiinflamator si resorbtiv), sublimat,
sapun.
Baile cu plante medicinale sau cu substante organice pot contine infuzie de musetel (500-
1000 grame flori de musetel, sau 300-500 grame frunze de menta, indicatiile baii fiind
afectiunile reumatismale, nevralgiile, astenia, anxietatea), de menta, faina de mustar (baia
foloseste o pasta obtinuta din 10-100 grame de faina de mustar si apa la 25C, care se
introduce intr-un sac care se introduce in apa de baie, efectele fiind revulsiv si excitant
pentru tegument, indicatiile fiind facute pentru afectiuni ale cailor respiratorii superioare,
mialgii, nevrite, boala reumatica degenerativa sau inflamatoare), tarate de grau, malt,
amidon (pentru toate cele trei tipuri de bai de foloseste un decoct din 1-3 kg din faina
respectiva, indicatiile baii fiind afectiunile dermatologice, nevralgiile, afectiunile
reumatismale), coaja de stejar sau de castan ( se foloseste decoctul cu efect astringent
asupra pielii, fiind indicat in eczemele acute si cronice, urticarie, alergii
medicamentoase).
Baile cu gaze pot fi naturale sau artificiale, folosind gaze precum bioxidul de carbon
(temperatura baii este de 30-35C, dureaza 5-20 minute, efectele fiind de eliberare a
histaminei si acetilcolinei, cu efect vasodilatator periferic, scaderea tensiunii arterial si
alungirea diastolei, indicatiile aplicatiei constand in afectiunile cardiovasculare
compensate, HTA, arteriopatiile obliterante periferice), hidrogenul sulfurat (baia se
prepara turnand in apa din cada solutie de clorura de calciu sau un amestec de sulfat de
potasiu cu acid sulfuric sau hiposulfit de sodiu amestecat cu otet, la 36-37C, concentratia
de 50-200 mg/l, 5-12 minute, indicatiile fiind in boala reumatismala, suferintele cronice
akle sistemului nervos periferic, afectiuni dematologice si ginecologice cronice),
oxigenul (baile cu bule de oxigen si de aer au o temperatura a aplicatiei de 30-35C/32-
37C, o durata de 15-20 minute, actiunea principala fiind aceea de sedare a sistemului
nervos central).
Baile partiale se refera la aplicatiile procedurii la maini si la picioare. Temperatura bailor reci de
maini este sub 15C, dureaza 1-2 minute si au efect decongestiv pentru organele interne. Cele
prelungite (5-10 minute) au efect antiinflamator si antisudoral. Baile calde de maini au o durata
de 10-20 minute, temperatura este cuprinsa intre 37-45C, ele producand vasodilatatie periferica
si, pe cale reflexa, vasodilatatia coronariana si relaxarea musculaturii bronsiilor, fiind indicate in
afectiuni reumatismale, posttraumatice, afectiuni inflamatorii ale cailor aeriene, criza de astm
bronsic. Baile alternante de maini (temperatura variaza intre 15-18 si 40C, durata fiind de 2-3
minute la cald si 20-30 secunde la rece) sunt utile la circulatia periferica si la descongestionarea
organelor toracice, indicatiile fiind tulburarile vasomotorii locale, afectiunile neurologice
periferice, afectiunile posttraumatice. Baile de picioare sunt identice ca tehnica de aplicare,
metodologie si efecte, indicatii si contraindicatii, celor de la maini.
Metodologia aplicatiilor de termoterapia uscata. Termoterapia uscata utilizeaza procedurile
hiperterme care au drept principal scop:
Modularea capacitatii de aparare nespecifica a organismului, utila in afectiuni
neurologice periferice (nevrite, nevralgii) si diferite boli infectioase.
Tratamentul afectiunilor reumatismale degenerative si inflamatorii, a afectiunilor
aparatului MAK, in reumatismul abarticular cu suferinte ale tesutului moale.
Inducerea spasmolizei la nivelul musculaturii netede vasculare (arteriopatie obliteranta
aterosclerotica) in aplicatii cu actiune reflexa, niciodata in aplicatii locale, directe, cat si
inducerea vasodilatatiei periferice generalizate, actiune comandata la nivel central,
hipotalamic
Distrugerea celulelor neoplazice, sensibile la hipertermie
Antrenarea proceselor de termoreglare ale organismului.
Termoterapia uscata cuprinde urmatoarele proceduri: impachetarea cu parafina, impachetarea si
onctiunea cu namol, baile de namol, impachetarile cu nisip si baile cu nisip (psamoterapia), baia
de aer cald, baia de lumina, baia de soare, baia de aer.
Impachetarea cu parafinaconsta in aplicarea parafinei topite pe o anumita regiune a corpului,
tehnicile fiind cele de pensulare, baia de parafina pentru maini si pentru picioare, fesi parafinate
si placi de parafina. Parafina se topeste la 65-70C, temperatura de utilizare fiind de 50-55C,
grosimea stratului aplicat fiind de 0,5-1,5 cm, durata aplicarii variind intre 20-60 minute.
Actiunea parafinei se datoreste factorului termic, ea determinand o incalzire uniforma a
tegumentului de pana la 38-40C si o hiperemie intensa a tesuturilor subcutanate, alaturi de
procesul de hipersudoratie. Parafina, prin proprietatile sale termopexice, inmagazineaza caldura
si o cedeaza lent organismului, pe masura ce se solidifica. Efectul local este cel de excitatie a
termoreceptorilor, urmat de un raspuns reflex de vasodilatatie periferica important. Indicatiile
aplicatiei de parafina sunt: afectiunile reumatismale degenerative si inflamatorii (poliartita
reumatoida, spondilita ankilozanta) si cele posttraumatice ale aparatului MAK, suferinte ale
sistemului nervos periferic, suferinte ale organelor interne (periviscerite, anexita cronica).
Aplicatiile cu parafina sunt contraindicate in tuberculoza, boli dermatologice, neoplazie,
sindromul hemoragic.
Impachetarile cu namol constau in aplicarea de namol incalzit la 30-44C, la nivel locoregional
sau pe toata suprafata tegumentului, durata procedurii fiind de 20-40 minute, actiunea datorandu-
se factorului termic dar si factorilor chimici, reprezentati de substantele continute de namol.
Indicatiile aplicatiei sunt repezentate de: afectiunile cronice degenerative si inflamatorii, cat si
cele posttraumatice ale aparatului MAK, reumatismul abarticular sau al partilor/tesuturilor moi,
sechelele post rahitism sau post poliomielita, afectiunile cronice inflamatorii ale aparatului
genital la persoanele de sex feminin, sterilitatea. Contraindicatiile aplicatiilor cu namol sunt:
reumatismul cronic inflamator in puseu, HTA, afectiunile cardiace si cele renourinare, astmul
bronsic.
Onctiunile cu namolreprezinta o procedura solicitanta, recomandandu-se in scopul calirii
organismului. Alaturi de actiunea alternanta a factorului termic, efectele onctiunii cu namol se
bazeaza si pe actiunea specifica a substantelor resorbite in tegument. Indicatiile procedurii sunt
reprezentate de sechelele posttraumatice ale aparatului MAK, bolile cronice degenerative,
obezitate, hipotiroidism, psoriazis. Contraindicatiile procedurii constau in varsta inaintata, HTA,
ateroscleroza avansata, afectiunile cardiace si cerebrovasculare, convalescenta, starile febrile,
bolile renale, afectiunile cronice degenerative ale aparatului MAK in puseu.
Baile de namol sunt aplicatii generale de namol, se realizeaza in cazi in care apa este amestecata
cu namolul intr-o concentratie de 10-25%, la o temperatura de 36-44C, durata procedurii fiind
de 15-40 minute. Baia de namol este o procedura extrem de solicitanta, in special pentru aparatul
cardiovascular, datorita factorilor termic si mecanic, aplicati.Indicatiile si contarindicatiile sunt
aceleasi ca si la celelalte proceduri pe baza de namol.
Impachetarile cu nisip si baile cu nisipconstau in invelirea totala sau partiala a corpului cu
nisip aflat la temperatura de 45-50C, pentru o durata de 20-40 minute. Efectele, indicatiile si
contraindicatiile sunt identice cu cele ale altor proceduri hiperterme.
Baia cu aer caldeste o procedura hipertermica uscata care, datorita sudoratiei, se transforma
intr-una umeda. Ca toate procedurile hipertermice uscate, mecanismul de actiune este cel reflex,
prin excitarea receptorilor termici cutanati, raspunsul constand intr-o vasodilatatie usoara, cu
solicitare circulatorie sistemica mai blanda.
Baia de luminaface parte din procedurile de termoterapie superficiala, uscata care incalzesc
tesuturile printr-unul sau combinatia dintre cele trei mecanisme: conductie, conversie si
convectie. Baia de lumina utilizeaza actiunea pe care o au asupra organismului radiatiile
infrarosii (RIR) si vizibile, emise de lampi cu incandescenta si se aplica in spatiu inchis, in
dispozitive speciale, pe o durata de 10-20 minute (peste 20 de minute, datorita sudoratiei, se
transforma in procedura umeda, greu de suportat), pacientul este supravegheat, aplicatia termica
fiind urmata fiind de o procedura de racire. Reprezinta o procedura de termoterapie intensa, pe
de o parte, datorita incalzirii aerului din jurul corpului la 60-80C, pe de alta parte, prin efectul
termic direct, asupra organismului. Datorita faptului ca procesul de conversie termica se afla pe
primul plan, nu se produc arsuri (aerul prezinta capacitate scazuta de conductie si convectie).
Procedura de aplicatie a RIR se poate realiza si in spatiu deschis, folosind lampile Sollux (250
wati) sau radiatoarele de IR. In acest mod, procesul de hipersudoratie nu se mai produce, asupra
tegumemntului actionand doar RIR directe, temperatura locala a tegumentului crescand treptat.
Iradierea dureaza 5-15 minute, distanta lampii fata de tegument fiind cuprinsa intre 40-50-60 cm.
Indicatiile aplicatiilor de lumina se refera la procesul de calire a organismului, obezitatea,
suferintele cronice degenerative si cele posttraumatice ale aparatului NMAK. Contraindicatiile
procedurii sunt identice cu cele ale celorlalte aplicatii de termoterapie uscata.
Tot in categoria de aplicatii ale caldurii uscate, o alta modalitate termoterapeutica superficiala
este reprezentata de hot pack (pungi calde) pentru aplicatii locoregionale. Ele sunt cele mai
cunoscute modalitati termice de incalzire conductiva a organismului, incepand cu tegumentul.
Aceasta, deoarece se stie ca procedurile superficiale uscate nu depasesc combinatia dintre
toleranta tegumentara, conductivitatea termica tisulara si raspunsul organismul de a produce
cresteri localizate ale temperaturii, atat in suprafata, cat si in profunzime (cativa centrimetri).
Unele dintre aceste pungi termice contin dioxid de silicon (silicon dioxide) care, imersat in
mediu apos, absoarbe o mare cantitate de apa (de cateva ori propria greutate), la temperatura
respectiva, in cazul de fata, 70-80C. Procedura dureaza pana la 30 minute.
Baia de soare reprezinta expunerea completa sau partiala a corpului la actiunea directa a razelor
solare, cu o durata progresiva, in functie de varsta pacientului starea sa fiziologica, afectiunile
tratate si cele asociate, sensibilitatea cunoscuta la radiatiile spectrului solar, anotimp, prezenta
simultana a altor factori meteorologici. Actiunea bailor de soare este complexa, bazandu-se pe
efectul termic al RIR, pe efectul radiatiilor luminoase si al celor ultraviolete (RUV) si pe
actiunea celorlalti factori meteorologici. Indicatiile sunt reprezentate de: rahitismul, reumatismul
cronic degenerativ, psoriazisul, tuberculoza osteoarticulara si ganglionara, afectiunile
ginecologice inflamatorii cronice, hipotiroidismul. Contraindicatiile sunt reprezentate de HTA,
bolile cardiace, ateroscleroza avansata, tuberculoza pulmonara, neoplaziile, hipertiroidism,
reumatismul inflamator cronic, in puseu.
Baia de aerconsta in expunerea completa sau partiala a corpului la actiunea aerului cald (20-
30C), racoros (15-20C) sau rece (4-15C). Durata procedurii se creste progresiv, de la 5-10
minute la 1-2 ore, o data sau de doua ori pe zi. Actiunea aplicatiei se bazeaza pe efectul
complexului de factori meteorologici, nu doar a factorului termic vehiculat pe calea aerului, si se
manifesta asupra proceselor de termoreglare, metabolice, de modulare a rezistentei nespecifice a
organismului, a sistemului nervos. Baile de aer se indica in afectiunile cardiovasculare,
respiratorii, anemie, tulburarile functionale ale sistemului nervos. Contraindicatiile procedurii
constau in ateroscleroza avansata, suferintele renourinare cronice.
Alaturi de toate aceste proceduri de termoterapie prezentate, exista si modalitati care produc
termoterapie de profunzime, acestea fiind ultrasunetele, diatermia cu unde scurte si diatermia cu
microunde. Despre ele se va vorbi la capitolul referitor la electroterapia cu inalta frecventa.
Crioterapia se defineste ca fiind aplicarea la nivelul tegumentului a unor temperaturi aflate sub
0C, in scop terapeutic. Vectorii utilizati in acest scop sunt gheata, aerul rece si apa aflata la o
temperatura apropiata de cea de inghet. Gheara se foloseste sub forma de calupuri si se aplica
stationar, cu protectie textila (compresa) sau mobil (miscari de masaj). Exista si varianta mai
agresiva de utilizare a bailor partiale reci de tip whirlpool, la sportivi, dupa traumatisme
musculoligamentare, in scopul recuperarii rapide.
Exista si forma de crioterapie chimica, prin utilizarea unor substante precum kelen (pulverizare),
pentru tratamentul traumatismelor acute sau al punctelor trigger in contextul metodei cunoscute
sub denumirea spray and stretch.
Modul de actiune al crioterapiei este pe calea:
Modificarilor circulatiei periferice, tegumentare, pe baza reactiei dermovasculare.
Modificarilor temperaturii superficiale (temperatura tegumentara scade pe parcursul
aplicatiei la nivelul temperaturii procedurii, cea subcutanata este cu 3-4C mai crescuta
fata de cea cutanata iar cea musculara este cu 5-6C mai crescuta fata de cea cutanata).
Scaderii metabolismului local, avand in vedere faptul ca, la scaderea cu 10C a
temperaturii tisulare, metabolismul tisular locoregional scade cu 50%.
Modificarilor conductibilitatii nervoase datorita scaderii potentialului de actiune, cresterii
perioadei de depolarizare, reducerii vitezei de transmtere a impulsurilor nervoase,
cresterii duratei de latenta, blocarii jonctiunii neuromusculare.
Modificarilor de contractilitate musculara, cu prelungirea duratei de relaxare, cresterea
initiala a excitabilitatii, urmata de scaderea ei, cresterea initiala a tonusului muscular,
urmata rapid, de scaderea acestuia (astfel, aplicatiile scurte, de 1 minut, cresc
performantele musculaturii striate).
 Cresterii vascozitatii tesutului conjunctiv situat la nivelul aparatului mioartrokinetic
(MAK), inclusiv a celui periarticular.
Efectele aplicarii procedurii de crioterapie sunt mai prelungi decat cele ale aplicatiei de caldura si
sunt prezentate in cele ce urmeaza:
Cresterea progresiva a timpului de contractie musculara, cu dublarea acestuia dupa 20 de
minute de aplicare, insotita de dublarea timpului de relaxare musculara la 10 minute de
aplicare si triplarea acestuia la 20 de minute de aplicare.
Scaderea rapida a temperaturii cutanate pana la 15-20C, urmata de o scadere lenta,
insotita de alternarea vasoconstrictiei cutanate cu perioade de vasodilatatie, ceea ce
asigura nutritia locala pe parcursul aplicatiei. La intreruperea crioterapiei temperatura
locala creste rapid, in functie de nivelul scaderii initiale si de reactivitatea individuala.
Pentru o aplicatie de 20 de minute, temperatura musculara se mentine insa scazuta pentru
inca 60-90 minute, dupa incetarea procedurii.
Tonusul muscular ramane scazut pe masura in care tonusul muscular initial era crescut
prin spasticitate sau contractura iar reflexele osteotendinoase, diminuate si ele prin
aplicarea crioterapiei, revin la valori normale dupa 30 minute de la incetarea aplicatiei.
Analgezia, care este datorata scaderii receptivitatii stimulilor nociceptivi de la nivelul
nociceptorilor, diminuarii transmiterii aferentelor dureroase, efectului portii de la nivel
medular si scaderii metabolismului (cu scaderea concomitenta a productiei de substanta
P, cat si a altor neurotransmitatori).
Pornind de la efectele deja prezentate ale crioterapiei, si anume, analgezia, efectul antispastic-
decontracturant, miorelaxant, antiinflamator, indicatiile aplicarii crioterapiei sunt urmatoarele:
suferintele posttraumatice ale aparatului MAK, afectiunile reumatismale inflamatorii, mai putin
cele degenerative, contracturile, retracturile musculare, spasticitatea, reumatismul abarticular sau
al tesutului moale.
Contraindicatiile crioterapiei sunt reprezentate de ischemia locoregionala, sindromul Raynaud,
tulburarile de sensibilitate, crioglobulinemia, alergia a frigore, raspunsul presor a frigore.
Cold pack-urile reprezinta o alta modalitate de aplicare a crioterapiei, efectele, tehnica,
indicatiile si contraindicatiile procedurii fiind identice cu cele deja prezentate.
Termoterapia prezentarea efectelor terapeutice
Termoterapia este o metoda terapeutica nespecifica, ce utilizeaza drept agent terapeutic factorul
termic (cald-rece), vehiculat pe calea apei, luminii, aerului, parafinei, nisipului, namolului.
Termoterapia apartine metodelor fizioterapiei, raspunsul terapeutic fiind conditionat de factori ce
apartin caracteristicilor agentului termic, pe de o parte dar si celor ale substratului (organismul
uman), pe de cealalta parte. Astfel, cantitatea de energie pierduta sau castigata de un tesut
depinde de: natura tesutului vizat, natura agentului termic utilizat si de durata expunerii.
Factorul termic conditioneaza comportamentul termic al organismului uman. In aceasta idee,
organismele evoluate reactioneaza la factorii de mediu prin procesul de adaptare, mentinand
astfel, starea de sanatate si de echilibru a mediului intern. Aceasta caracteristica a organismelor
vii, de a-si mentine caracteristicile morfofunctionale constante se numeste homeostazie,
reprezentand conditia fundamentala a existentei si evolutiei organismelor vii.
Cand apar modificari ale mediului intern, induse de agenti externi (mediu extern) sau de conditii
interne (metabolismul propriu), intra in actiune mecanismele homeostatice de reechilibrare de
natura fizica, enzimatica, hormonala si nervoasa.
Termoterapia, ca metoda terapeutica nespecifica, se adreseaza mecanismelor de mentinere a
homeostaziei, de echilibrare a mediului intern al organismului uman, pe calea stimularii si a
reglarii sale de tip feedback.
Mentinerea constanta sau intre anumite valori a temperaturii mediului intern se numeste
homeotermie si reprezinta o caracteristica fundamentala si prioritara a homeostaziei mediului
intern. Omul este considerat un organism homeoterm, care prezinta insa o diferenta intre
comportamentul termic al organelor interne (toraco-abdominale si intracraniene) si cel al regiunii
periferice (aparat locomotor si tegumente). Homeotermia mediului intern la nivel central variaza
foarte putin, intre 37,3-37,5C si este controlata in permanenta la nivelul centrilor hipotalamici.
Homeotermia mediului intern la nivelul regiunii periferice se modifica sau variaza in limite mai
largi, intre 33-36,5C, in raport cu temperatura mediului ambiant, fara consecinte functionale.
Variatiile temperaturii cutanate semnifica o buna functionalitate a mecanismelor de termoreglare,
prin care se conserva temperatura centrala. Se poate afirma faptul ca zona sau regiunea periferica
joaca rolul de termoreceptie, tampon termic si de efector al termoreglarii periferice. Temperatura
centrala a corpului este rezultatul proceselor termogenetice, contrabalansate de cele termolitice.
Temperatura organismului uman prezinta insa o serie de variatii, dependente de: ritmul somn-
veghe (ritmul circadian etc), profilul hormonal si sexul persoanei, ingestia de alimente, varsta
persoanei, administrarea de medicamente, rasa, variatiile sezonsiere si ale zonei geografice.
Expunerea tegumentului la temperaturi peste 45-46C nu este confortabila iar expunerea
prelungita la o temperatura de peste 50C poate cauza imbolnaviri. Temperaturile aflate sub
13C nu sunt confortabile iar daca corpul este racit sub 28C poate aparea decesul. Zona de
neutralitate termica in aer este cuprinsa intre 26-30C. Temperatura de confort termic pentru o
persoana imbracata se afla in jurul valorii de 21C si neimbracata in jurul valorii de 28C.
Termoterapia, ca aplicatie terapeutica nespecifica, influenteaza urmatoarele procese: functiile
membranei celulare, activitatea fosfolipidelor membranare, functia de aparare celulara, consumul
de oxigen, activarea adenilciclazei, structurarea lanturilor de hidrocarburi si legarea insulinei de
receptorii sai etc.
Procesul de termoreglare presupune, dupa cum am mai aratat, doua aspecte, cel al termogenezei
si cel al termolizei. Mentinerea la valori constante a temperaturii centrale este rezultatul starii de
echilibru care se obtine intre procesele de termogeneza si de termoliza. Aceste procese sunt
stimulate prin excitarea receptorilor termici de catre stimulii sau agentii termici, indiferent de
temperatura acestora si controlate la nivelul centrilor hipotalamici. Termoreglarea se realizeaza
initial pe calea reactiilor involuntare, inconstiente, comandate la nivelul hipotalamusului si
asigurate de sistemul neuroendocrin. Cand aceste reactii sunt depasite, incep reactiile voluntare,
constiente, de tip comportamental.
Sistemul de control al termoreglarii presupune existenta celor cinci elemente: stimulul variabil
reprezentat de temperatura, sistemul senzitiv care inregistreaza stimulul variabil, setul de valori
considerate normale pentru stimulul variabil respectiv, efectorii care pot modifica prin activitatea
lor nivelul stimulului variabil si centrul de control care integreaza aferentele de la sistemul
senzitiv, compara valorile reale cu cele cunoscute a fi normale si activeaza efectorii pe calea
eferentelor.
Termogeneza presupune un proces de termoreglare chimica si se realizeaza prin reactii chimice
celulare. In repaus si la o temperatura de neutralitate termica a mediului ambiant, marea
majoritate a productiei calorice, 70% este asigurata prin termogeneza centrala, restul fiind
asigurata de termogeneza periferica. In conditii de efort fizic productia calorica este asigurata
aproape 100% de catre termogeneza periferica (prin contractia musculara). Si in conditii de
temperatura scazuta a mediului ambiant, termogeneza este predominant periferica, ea putand
creste prin frison termic (stare de tonus muscular crescut urmat de un set de contractii
involuntare, ritmice, care incep la nivelul centurii scapulare si se extind la nivelul intregului
corp) la care se adauga ulterior, miscarea voluntara.
Simultan cu scaderea temperaturii mediului ambiant, prima reactie a organismului consta in
vasoconstrictie, cu limitarea pierderii de caldura catre mediul inconjurator. Pentru a preveni
hipotermia organismului, intra in actiune cea de-a doua reactie, aceea a stimularii termogenezei,
cu intensificarea proceselor metabolice, cresterea tonusului muscular cu aparitia frisonului termic
si declansarea miscarilor involuntare si ulterior, a celor voluntare.
Stimularea termogenezei se face, in fapt, pe calea contractiei musculaturii striate, a activarii
sistemului nervos simpatic cu vasoconstrictie periferica si eliberare si oxidare de acizi grasi, a
stimularii functiei tiroidiene cu cresterea procesului oxidativ mitocondrial, si pe calea cresterii
temperaturii corpului prin intensificarea proceselor oxidative.
In ansamblul lor, in conditiile de temperatura scazuta a mediului ambiant, mecanismele
termogenetice activate sunt: frisonul termic, senzatia de foame, secretia de adrenalina, de
noradrenalina si a hormonilor tiroidieni, cu intensificarea proceselor metabolice, vasoconstrictia
cutanata si piloerectia.
Termoliza, la randul sau, presupune un proces de termoreglare fizica si se realizeaza pe calea
celor patru procese fizice: iradierea, conductia, convectia si evaporarea.
Iradierea reprezinta un proces de transfer de energie calorica de la obiectele calde la obiectele
reci, fara sa se stabileasca un contact direct intre ele, pe calea radiatiilor electromagnetice din
zona de infrarosu. Iradierea este cea mai importanta forma de termoliza in repaus, 60%,
intensitatea radiatiei depinzand de capacitatea tegumentului de a emite radiatii, cat si de
gradientul termic dintre organism si mediu. Imbracamintea poate modifica acest tip de termoliza.
Conductia reprezinta pierderea directa de caldura, realizata prin contactul dintre obiecte cu
temperaturi diferite, asigurand 3% din termoliza in repaus. Deoarece aerul este un slab
conducator pentru energia calorica, zona de neutralitate termica a acestuia pentru organismul
uman este extinsa. Apa, in schimb, asigura o conductibilitate termica crescuta pentru caldura,
pierderea calorica fiind mult mai mare, in timp ce zona de neutralitate termica este limitata.
Convectia reprezinta pierderea de caldura dinspre organism spre mediu prin intermediul
curentilor de convectie, ceea ce asigura 12% din termoliza de repaus, incluzand si pierderile de
caldura de la nivelul cailor respiratorii.
Evaporarea reprezinta 25% din termoliza de repaus, este asigurata de catre tegument si caile
respiratorii in proportii egale si intensitatea ei depinde de mai multi factori, precum: temperatura
mediului ambiant, gradul sau intensitatea efortului fizic desfasurat, suprafata tegumentara de
schimb, temperatura tegumentului, prezenta curentilor de aer, gradul de saturare cu vapori de apa
a mediului ambiant. Pentru temperaturi de peste 34,5-35C ale mediului ambiant, evaporarea
devine principalul mijloc de termoliza, odata cu intrarea in activitate a glandelor sudoripare. In
conditii de caldura si umiditate crescuta, evaporarea nu mai poate fi activata. Este inclusa si
perspiratia insensibila. Evaporarea este un proces activ, consumator de energie.
Termoliza se realizeaza in proportie de 85% la nivelul tegumentului, prin cele patru mecanisme
prezentate, restul de 15% pierzandu-se pe cale respiratorie.
Pierederea caldurii in mediu este influentata si de unii factori biologici, precum: debitul
circulator, secretia sudoripara (intra in actiune la temperaturi ale mediului care depasesc 34,5C),
grosimea tesutului celular subcutanat, suprafata corpului expusa contactului cu mediul.
In ansamblu, in conditii de temperatura crescuta a mediului ambiant, sunt activate mecanismele
de termoliza, precum: vasoldilatatia cutanata, sudatia, polipneea, anorexia, apatia, inertia,
scaderea secretiei hormonilor tiroidieni.
Dupa cum aratam, sistemul de control al termoreglarii presupune existenta celor cinci elemente:
stimulul variabil (temperatura), sistemul senzitiv care inregistreaza stimulul variabil, setul de
valori considerate normale pentru stimulul variabil respectiv, efectorii care pot modifica prin
activitatea lor nivelul stimulului variabil si centrul de control care integreaza aferentele de la
sistemul senzitiv, compara valorile reale cu cele cunoscute a fi normale si activeaza efectorii pe
calea eferentelor.
Stimulul termic este receptionat de catre receptorii termici aflati in periferie numiti si receptori
periferici (de la nivelul tegumentului, mucoasei bucale etc, de tipul terminatiilor nervoase libere
amielinice, receptorilor de tip corpuscul Krause si Ruffini care sunt prezenti la nivelul fetei si
mainilor si de tipul terminatiilor nervoase libere, neincapsulate) si de catre cei situati la nivel
central sau receptori centrali (asezati in jurul centrilor termici precum hipotalamus, talamus etc,
fiind excitati direct de temperatura sangelui care iriga zona).
Transmisia aferentelor termice se face prin fibre mielinice de tip A delta si prin fibre amielinice
C. Fibrele ce transmit informatia termica de la nivelul fetei, merg pe calea nervului trigemen. In
final, dupa ce a ajuns la cortex, informatia termica ajunge in centrii hipotalamici ai termoreglarii.
Centrul termogenetic se afla la nivelul hipotalamusului posterior si este stimulat pe cale reflexa,
primind excitatii de la receptorii periferici. Raspunsul consta in reactii de tip simpatoadrenergic,
somatic sau endocrin. Reactiile simpatoadrenergice sau vegetative sunt reprezentate de
modularea secretiei sudoripare, a circulatiei tegumentare, piloerectie si modificari metabolice.
Daca temperatura unei zone cutanate scade sub 15C, vasoconstrictia initiala este urmata de
vasodilatatie, ca mecanism de protectie fata de ischemia locala. Reactiile somatice se refera la
modificarile de tonus si de forta musculara. Reactiile endocrine se bazeaza pe stimularea axului
hipotalamo-hipofizo-tiroidian, cu cresterea termogenezei si scaderea termolizei la frig.
Centrul antitermic este situat la nivelul hipotalamusului anterior si poate fi stimulat pe cale
reflexa, cat si pe calea directa, a sangelui care il iriga, conducand la reactii simpatocolinergice de
tipul stimularii secretiei sudorale si la inhibarea centrului termogenetic, cu vasodilatatie
secundara inhibarii vasoconstrictiei periferice.
Procesul de termoreglare este solicitat de agentul termic, atat cel cald, cat si cel rece.
Eferentele sunt coordonate si controlate de hipotalamus pe calea reactiilor vegetative
(simpatoadrenergice), endocrine si somatice iar efectorii proceselor de termoreglare sunt
reprezentati de: circulatia periferica, glandele sudoripare, sistemul NMAK, in special muschii,
reactiile metabolice si reactiile comportamentale constiente, individuale.
O prima reactie de raspuns la modificarile termice ale mediului extern il constituie reactiile
comportamentale. Acestea sunt urmate de reactiile vasomotorii care constau in reglarea fluxului
sanguin in functie de temperatura centrala si periferica prin doua mecanisme, si anume:
redistribuirea sangelui spre diverse zone ale tegumentului si modificarea debitului cardiac.
Urmeaza apoi procesul de sudoratie, cu participarea glandelor sudoripare, ca fiind principalul
efector al termolizei la om. Sistemul nervos vegetativ este si el prezent in procesul de termoliza
prin intermediul mediatorilor chimici (serotonina, adrenalina, histamina etc), implicandu-se in
raspunsul vascular si in cel sudoripar.
Termoterapia in aplicatiile locoregionale solicita si ea participarea procesului de termoreglare dar
prin intermediul circulatiei superficiale a tegumentului si a musculaturii scheletice. 90% din
reteaua circulatorie cutanata participa la reglarea schimburilor de caldura cu mediul pe calea
retelei arteriale si arteriolare, a anastomozelor arteriovenoase, a retelei capilare si a celei venoase.
Reglarea circulatiei cutanate se face pe cale neuronala, umorala (histamina, adrenalina,
acetilcolina) si vegetativa (prin centrul vasomotor, pe cale simpatica eferenta). Reteaua
circulatorie a musculaturii scheletice participa in special la schimburile nutritive si in mai mica
masura la cele de termoreglare. Reglarea circulatiei musculare se realizeaza prin mecanism
vegetativ simpatic, umoral (noradrenalina, adrenalina) si prin factori metabolici locali, care
asigura o autoreglare circulatorie locoregionala.
Dupa cum se poate constata, succesul terapeutic este in stransa legatura cu buna cunoastere a
mecanismelor de actiune a agentului termic utilizat.
Domeniile de patologie in care este indicata termoterapia
Termoterapia isi regaseste domeniile de aplicatie in stransa legatura cu reactia organismului la
aplicarea factorului termic (cald-rece). Reactia organismului este caracterizata prin reactia
locoregionala dermovasculara, cat si prin reactia generala asupra aparatelor si sistemelor
(modificarea frecventei cardiace, a frecventei respiratiilor si intensitatea reactiei subiective a
pacientului) la aplicarea stimulului.
Reactia locoregionala dermovasculara reprezinta modificarea circulatiei superficiale la aplicarea
locala a factorului termic si se realizeaza pe calea reflexelor locale, fara a antrena modificari ale
temperaturii centrale.
La aplicarea de rece se produce vasoconstrictie locala pentru o durata de 1-2 minute,
insotita de paloarea tegumentului, urmate de hiperemia de tip activ obtinuta prin
vasodilatatie arteriolara, capilara si venulara. Ulterior, se instaleaza hiperemia de tip
pasiv, caracterizata prin vasodilatatie capilara cu staza sanguina si prin vasoconstrictie
venulara si arteriolara, culoarea tegumentului devenind treptat, violacee.
La aplicarea de cald se produce vasoconstrictie de scurta durata, 10-20 secunde, urmata
de faza de hiperemie activa cu o durata de n x 10 secunde si de faza finala, caracterizata
prin hiperemie pasiva, cu vasodilatatie capilara si venulara. Prezenta si intensitatea
reactiei dermovasculare se afla in legatura cu: intensitatea factorului termic aplicat,
echilibrul caloric initial al organismului si de conductibilitatea termica a tegumentului,
durata aplicatiei si capacitatea de acomodare a organismului.
Reactia dermovasculara este o reactie circulatorie locala, drept raspuns la aplicarea agentului
termic. Ea poate fi insotita de reactii asemanatoare la nivelul circulatiei generale (tegumentare si
mucoase), numite reactii consensuale dar de intensitate mai redusa, cat si la nivelul vaselor din
profunzime, de la nivelul organelor interne si mai putin la nivel cerebral, precum si de reactii
inverse fata de cele aratate, la nivelul vaselor hepatice.
Reactia generala a factorului termic asupra aparatelor si sistemelor organismului uman este
prezentata in continuare:
 Efectul relaxant al caldurii asupra sistemului nervos central, recele determinand un efect
excitant. Prin proceduri alternante se poate creste excitabilitatea sistemului nervos
central.
Efectul analgezic prin interferarea transmisiei excitatiei dureroase.
Scaderea excitabilitatii pana la anestezie si reducerea sensibilitatii receptorilor de
intindere din muschi si tendoane prin aplicarea locoregionala de rece.
Cresterea tonusului simpatic la aplicarea de rece si cresterea celui parasimpatic la
aplicatia de cald.
Mobilizarea depozitelor de sange cu cresterea debitului si a vitezei de circulatie a
sangelui, cresterea debitului cardiac si a muncii cordului, scaderea rezistentei vasculare
periferice cu scaderea tensiunii arteriale sistolice si diastolice la aplicarea de cald.
Vasoconstrictie periferica cu cresterea rezistentei vasculare periferice, scaderea debitului
circulator periferic si a vitezei de circulatie a sangelui, scaderea debitului cardiac si
cresterea muncii inimii la aplicatia de rece.
Cresterea numarului de hematii si de leucocite prin mobilizarea reflexa din depozite,
modificarea ph-ului sanguin spre acidoza (procesul de termogeneza) la aplicatia de rece,
fenomenele fiind inverse la aplicatia de cald.
Cresterea frecventei respiratorii la temperaturi crescute si scaderea ei, cu respiratii ample,
la aplicatia de rece, sub18-28C.
Cresterea randamentului muscular la aplicatiile de rece si de cald de scurta durata,
contractii tonico-clonice la aplicatiile de rece de lunga durata si scaderea tonusului
muscular si a performantelor musculare asteptate, la aplicatiile de cald de lunga durata.
Cresterea elasticitatii tesutului conjunctiv la aplicatiile de cald si invers, la aplicatiile de
rece.
Cresterea catabolismului glucidic si lipidic la aplicatiile de cald si stimulare anabolica la
aplicatiile de rece.
Activarea glandelor endocrine la aplicatiile alternante.
Reactie dermovasculara variabila (vezi ante)
Amplificarea reactiei inflamatorii mediata de prostaglandine, cu scaderea inflamatiei
acute exudative la aplicatiile de rece.
Ameliorarea procesului inflamator proliferativ cronic ca urmare a aplicatiei de caldura
blanda.
Amplificarea procedului inflamator acut exudativ la aplicatiile hiperterme.
Modularea adaptabilitatii organismului la aplicatiile generale de cald (peste 25C).
Pornind de la reactia dermovasculara locoregionala, cat si de la cea generala, asupra
organismului, efectele aplicatiilor locale de caldura sunt urmatoarele:
Acumularea de energie calorica la nivelul tegumentului si a tesutului celular subcutanat.
Modificari circulatorii locale, la distanta si in profunzime.
Amplificarea proceselor metabolice locale.
 Diminuarea proceselor inflamatorii locale.
Efectul analgezic.
Stimularea procesului de termoreglare periferica.
Efectele aplicatiilor generale de caldura sunt:
Modularea functionala a principalelor aparate si sisteme.
Vasodilatatie generalizata in teritoriul periferic.
Raspuns vascular de profunzime pe calea reactiilor reflexe si a stimularii termogenezei.
Desi exista si unele exceptii, aplicatiile termice bazate pe caldura conduc, dupa cum am aratat, la
analgezie, hiperemie, hipertermie locala si sistemica, scaderea tonusului muscular. In consecinta,
indicatiile generale ale aplicatiilor de caldura sunt urmatoarele:
Sindromul algic.
Spasmul si contractura musculara.
Mialgia tensionala.
Producerea hiperemiei.
Accelerarea proceselor metabolice.
Resorbtia hematoamelor.
Bursitele, tenosinovitele.
Fibrozita, fibromialgia.
Tromboflebita superficiala.
Inducerea vasodilatatiei pe cale reflexa.
Bolile de colagen vasculare.
Principalele contraindicatii si precautii ale aplicatiilor de cald deriva din toate cele prezentate si
sunt:
Inflamatia acuta, traumatismul si hemoragia.
Tulburari ale mecanismelor de coagulare si sangerare.
Tulburarile de sensibilitate.
Incapacitatea de a reactiona, raspunde si comunica fata de durere.
Reglare termica scazuta
Neoplazia.
Edemul, ischemia.
Tegumentele atrofice.
Cicatrici tegumentare.
La polul opus, indicatiile generale ale aplicatiei locale de rece sunt urmatoarele:
Traumatismul musculoscheletal acut; edemul, hemoragia, analgezia.
Sindromul algic.
Spasmul muscular
 Spasticitatea.
Metoda adjuvanta in reeducarea musculara.
Scaderea activitatii metabolice locale si sistemice.
Principalele contraindicatii si precautii in ceea ce priveste aplicatiile de rece sunt prezentate in
cele ce urmeaza:
Ischemia.
Intoleranta le rece.
Boala sau fenomenul Raynaud.
Raspuns presional sever la rece.
Alergia la rece.
Tulburarile de sensibilitate.
Toate aspectele prezentate ne permit sa definim domeniile de patologie care beneficiaza de
termoterapie (agentul terapetic fiind cel termic, cald-rece), precum si contraindicatiile si
precautiile in legatura cu acest tip de terapie.
Fototerapia cu RUV si RIR: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile biologice, efectele
fiziologice, modalitati sau tehnica de aplicare, indicatii si contraindicatii.
Fototerapia sau utilizarea terapeutica a energiei radiante luminoase reprezinta un alt domeniu al
medicinii fizice. Lumina utilizata in scop terapeutic poate fi naturala sau artificiala, situatie in
care, energia radianta luminoasa este furnizata de aparatele medicale, ca fiind rezultatul
transformarii energiei electrice.
Radiatiile luminoase propriu-zise, cele care fac obiectul fototerapiei, cuprind doar zonele
radiatiilor infrarosii, a radiatiilor vizibile si a celor ultraviolete, ocupand deci, o gama restransa
din intregul spectru electromagnetic.
Proprietati fizice. Natura luminii este fundamentata de cele doua teorii, cea ondulatorie sau
electromagnetica si cea corpusculara, fotonica sau cuantica.
Actiunea fizico-chimica a luminii se exprima prin efectul sau termic, prin capacitatea sa de a fi
absorbita, de a se reflecta si de a se refracta, prin efectele fotoelectrice si fotochimice. In aceasta
idee, cele trei tipuri de radiatii prezentate (RIR, RUV si radiatiile vizibile) au proprietatea de a fi
absorbite de ecrane sau corpuri interpuse si de a se transforma in caldura. Actiunile fizico-
chimice ale fototerapiei sunt prezentate in cele ce urmeaza:
Efectul termic al radiatiilor infrarosii este mai puternic decat al celor luminoase si ultraviolete.
Radiatia termica este realizata de fenomenele intime de oscilatie ale particulelor incarcate din
atomi si molecule, fenomene studiate de termodinamica radiatiei. Orice radiatie a unui corp este
insotita de pierdere de energie. Radiatia termica reprezinta energia radianta emisa de corpurile
incandescente. Tipul de radiatie luminoasa, caracterizat de lungimea sa de unda si de intensitatea
acesteia, este determinat de gradul de incalzire a corpului emitator. Cu cat corpurile au
temperaturi mai ridicate, puterea lor de radiatie termica este mai mare. Pentru valori progresiv
crescute ale temperaturii corpului incandescent, alaturi de radiatiile infrarosii, sunt emise si cele
vizibile, cat si cele ultraviolete. Practic insa, corpurile emit si absorb energie radianta.
Daca un corp primeste flux radiant, o parte din energia acestui flux este absorbita, alta parte este
transmisa si alta este reflectata. Corpul care reflecta difuz toate radiatiile, independent de
lungimea de unda, se numeste corp alb. Corpul negru este cel care absoarbe toate radiatiile
primite, in timp ce corpurile colorate absorb partial si selectiv radiatiile. Fenomenul de absorbtie
permite filtrarea radiatiilor primite de la o sursa. Filtrele pot selecta anumite radiatii, fiind
utilizabile in terapia cu lumina sau fototerapie.
Razele infrarosii au proprietatea de a se reflecta, radiatiile infrarosii, ca si cele luminoase vizibile
sufera fenomenul de refractie iar radiatiile ultraviolete au o reflexie inferioara radiatiilor
infrarosii si luminii vizibile. Capacitatea de reflexie a corpurilor variaza cu natura compozitiei
lor.
Lumina are asupra corpurilor incarcate electric trei tipuri de efecte, numite fotoelectrice.
Efectele fotochimice sunt produse doar de radiatiile ultraviolete care au proprietatea de a
determina transformari fotochimice destul de variate. RIR au efect secundar, de intensificare a
acestor procese, prin actiunea lor termica. Dinamica reactiilor chimice este influentata de
temperatura.
Actiunile biologice ale luminii. Radiatiile luminoase sunt absorbite de catre componentele
tisulare in mod diferit. Numai radiatiile luminoase absorbite sunt in masura sa actioneze asupra
celulelor. Mai mult, fototerapia actioneaza asupra structurilor celulare, selectiv, in functie de
lungimea de unda a radiatiilor aplicate si absorbite.
Cu cat radiatiile au o lungime de unda mai mica, cu atat efectele sunt mai puternice si mai nocive
asupra celulei vii. Microorganismele, inclusiv bacteriile, nu sunt influentate de radiatiile vizibile
dar sunt distruse de RUV. Acestea produc modificari importante si asupra permeabilitatii tisulare
si a reactiilor enzimatice.
Actiunile biologice ale luminii sunt prezentate in cele ce urmeaza:
RUV au capacitatea dea altera metabolismul si activitatea celulara.
Transformarea ergosterolului din epiderm (stratul cornos tegumentar) in vitamina D si inducerea
keratinizarii.
Este cunoscut din literatura de specialitate efectul bactericid al radiatiilor ultraviolete cu
lungimea de unda de 280 m din grupul C (efectul bactericid se produce prin coagularea celulei
bacteriene). Efectului bactericid i se adauga cel trofic asupra plagilor superficiale, prin stimularea
tesutului mezenchimal si prin efect de stimulare a imunogenezei.
Si asupra tegumentului, fototerapia actioneaza in functie de lungimea de unda, radiatiile vizibile
si infrarosii strabatand straturile superficiale ale tegumentului, catre cele profunde, unde se
opresc, in timp ce radiatiile ultraviolete se opresc in straturile superficiale ale epidermului.
Actiunea luminii asupra tegumentului. Tegumentul se constituie un ecran fiziologic fata de
radiatiile infrarosii (RIR). Permeabilitatea tegumentara variaza in functie de lungimea de unda a
radiatiei, de propria sa grosime si de umiditate. Pentru RIR in practica medicala se foloseste
urmatoarea clasificare:
A-sunt RIR penetrante in functie de pigmentatie, de temperatura, de doza etc. (lungimi de unda
cuprinse intre 760-1500 m).
B-sunt RIR absorbite de catre epiderm si derm (lungimi de unda cuprinse intre 1500-5000 m).
C-sunt RIR absorbite doar la nivelul suprafetei tegumentului (lungimi de unda mai mari de 5000
m).
In cele ce urmeaaza unt prezentate efectele RIR. Acestea prezinta efect caloric cu atat mai
profund (2-3 cm), cu cat lungimea de unda este mai scurta (A). Se produce o vasodilatatie
tegumentara arteriolara si capilara care sta la baza eritemului caloric, cu o persistenta de 30-40
minute si care este urmat rapid de o pigmentatie patata, marmorata (B). Acestei vasodilatatii i se
adauga un usor edem al stratului mucos, edematierea papilelor dermice si infiltratii leucocitare
perivasculare. RIR cu lungime mai lunga si in doze progresiv crecute pot produce arsuri, alterari
sau chiar distrugeri celulare epidermale si aparitia flictenelor. In derm apar distructii vasculare,
edem pericapilar si infiltratii polinucleare abundente, formandu-se, in final, escare cu necrozare
tisulara, vasodilatatii puternice si modificari biologice ale substantelor continute interstitial,
perivascular. Iradierea moderata cu RIR grupa A produce vasodilatatie subpapilara, accentuarea
fenomenelor osmotice si cresterea debitului sanguin, accelerarea reactiilor biochimice catalitice
cu cresterea metabolismului local si imbunatatirea biotroficitatii. Este stimulata resorbtia
produselor celulare, sunt activate glandele sudoripare si sunt stimulate terminatiile nervoase
cutanate cu modularea consecutiva a nevralgiilor. Iradierile moderate accelereaza formarea
pigmentului melanic, modificand eritemul actinic produs de ultraviolete, este stimulata
regenerarea celulelor epidermice, sunt activate secretiile glandelor endocrine si este stimulat
metabolismul general.
Radiatiile ultraviolete (RUV) au un grad scazut de penetrabilitate, oprindu-se in straturile
superficiale sle epidermului. Gradul de penetratie este raportat la lungimea lor de unda. Pentru
RUV se foloseste urmatooarea clasificare:
A-sunt RUV tip I sau unde lungi, abundente in spectrul solar (400-315 m).
B-sunt RUV tip II sau unde medii, emise de lampile cu mercur (315-280 m).
C-sunt RUV tip III sau unde scurte, utilizate in scop terapeutic, emise prin descarcari electrice in
vapori cu mercur (280-180 m).
Atat absorbtia, cat si penetratia RUV este diferita, in functie de lungimea de unda, cele mai
scurte fiind cele mai penetrante si cu actiune profunda. Actiunea RUV este in stransa legatura cu
activarea terminatiilor nervoase senzitive si cu vasomotricitatea locoregionala, de la nivelul
aplicatiei sau expunerii.
Eritemul actinic sau ultraviolet reprezinta un fenomen fotochimic precoce, fiind urmat de
pigmentatie, stergerea sa progresiva si exfolierea epidermului.
Eritemul produs de RUV cu lungimi de unda scurta, emise de lampile cu mercur are debut
precoce, din primele 3-6 ore, cu maximum in alte cateva ore, nu atinge intensitati mari, dispare in
2-4 zile, fiind urmat de o descuamare periferica slaba si o pigmentatie precoce, putin intensa, cu
tenta cenusie si care dureaza 2-4 saptamani.
Eritemul produs de RUV cu lungime de unda medie, provenit din radiatia solara, are un debut la
4-6 ore, cu un maximum la 3-4 zile, retrocedand in 8-10 zile, fiind urmat de o pigmentatie cu
tenta aramie, mai stabila in timp.
Intensitatea eritemului produs de radiatiile ultraviolete se apreciaza prin cele patru grade, dupa
cum urmeaza:
Doza suberitematoasa corespunde lipsei de reactie cutanata vizibila la aplicatia de radiatii
ultraviolete.
Gradul I, in care eritemul apare lent, in circa 4-6 ore, pe o suprafata mai mica in comparatie cu
suprafata tegumentului expus, prezinta o coloratie rozacee, poate fi usor pruriginos, persista 24
de ore, se reduce si dispare in 1-3 zile, pigmentatia fiind inconstanata, putin exprimata, disparand
rapid, fara urme.
Gradul II, eritemul apare pe suprafata de tegument expusa, dupa o perioada de 4-6 ore, prezinta o
culoare rosie-vie, este insotit de un grad de senzatie dureroasa, de o senzatie moderata de prurit,
persista 3-4 zile fiind urmata la 1-2 saptamani de o exfoliere cutanata fina, furfuracee.
Gradul III, in care eritemul depaseste suprafata de tegument expusa, are o tenta de rosu-inchis
spre violaceu, prezinta un aspect de arsura cu edem, este insotit de fragilitate cutanata si prurit
dureros care persista cateva zile. Pigmentatia incepe dintr-a patra zi prin puncte rosii cafenii care
se extind, dureaza cateva saptamani iar dintr-a 15-a zi incepe exfolierea marcata si masiva
urmata de formarea unei cruste.
Gradul IV, in care eritemul si exudatul se accentueaza, straturile epidermice din profunzime
bombeaza spre suprafata, formand flictene foarte fragile si friabile, necesitand bandaj adeziv de
protectie. Tegumentul devine rosu-cianotic, edematiat, dureros, epidermul se decoleaza, avand
loc o exfoliere masiva, care se finalizeaza in aproximativ 20 de zile. Pigmentatia este inhibata,
putand apare zone de depigmentare, inconjurate de halou pigmentar.
Mecanismul de actiune al eritemului actinic, produs de RUV, este reprezentat de vasodilatatie si
congestie capilara in zona corionului din imediata vecinatate a epidermului, mergand pana la
edem intra si extracelular la nivel epidermic, care se poate extinde pana la stratul mucos,
insotindu-se de migrare leucocitara. Are loc si cresterea debitului sanguin capilar, cu posibile
alteratii vasculare si rupturi ale peretilor vasculari, cu sufuziuni sanguine si infiltratii de hematii
si leucocite in derm. Celulele stratului bazal pot prezenta modificari degenerative, cu regenerarea
ulterioara a epidermului prin proliferarea celulara locala, dupa retrocedarea fenomenelor
congestiv-inflamatorii. Dupa cedarea edemului, are loc inlocuirea progresiva a celulelor alterate
si cicatrizarea prin proliferarea stratului cornos si prin ingrosarea stratului epidermic.
Regenerarea epidermului se insoteste de pigmentarea cutanata produsa prin cresterea
continutului de pigment melanic la nivelul celulelor specializate din epiderm.
Pigmentatia melanica a pielii reprezinta un fenomen ce apare in mod obisnuit dupa expunerea la
soare sau la radiatiile ultraviolete si infrarosii provenite din surse artificiale. Astfel, lumina este
cea care activeaza pigmentatia, actiunea RUV fiind cea care genereaza producerea accentuata si
accelerata de melanina. Activarea pigmentatiei sub actiunea luminii are loc, fie prin iradiatie
directa cu doze neeritematoase, ceea ce da nastere unei pigmentatii rapide, in 2-4 zile, neinsotita
de eritem, fie unei pigmentatii tardive, aparuta dupa eritemul actinic. In producerea eritemului,
cele mai eficiente sunt RUV cu lungime de unda lunga, tip I, bogat reprezentate in lumina solara.
Pigmentatia apare precoce, atinge valorile maxime rapid, dupa o singura expunere, persistand, in
functie de doza aplicata si de reactivitatea individuala, cateva ore, zile sau luni. Dupa acest
interval de timp variabil, pigmentul dispare din tegument, prin indepartarea sa odata cu
descuamarea celulelor epidermale. Nuanta pigmentatiei melanice difera in functie de sursa, fiind
aramie dupa expunerea la radiatia solara si cu o tenta cenusie la iradierile provenite din surse
artificiale.
Rolul biologic jucat de pigmentatie este multivalent. Are loc o ingrosare prin hipertrofie a
stratului cornos de keratina a tegumentului expus sau iradiat, ceea ce realizeaza un proces de
keratoza cu rol protector fata de fenomenul de supraincalzire a tesuturilor. In paralel, are loc o
stimulare accentuata a cresterii pilozitatii, accentuarea procesului de termoreglare pe calea
sudatiei/sudoratiei iar pigmentul melanic joaca rol de factor de stimulare a activitatii pielii,
asigurand inclusiv efecte antiinfectioase.
In literatura de specialitate este descrisa, alaturi de eritem si pigmentatia cutanata, si
sensibilitatea cutanata fata de radiatiile ultraviolete. Studiile efectuate au inclus persoanele care
s-au expus la RUV in trei categorii, raportat la modul lor de reactie:
Persoane la care eritemul si pigmentatia apar la doze obisnuite,
Persoane la care nu se produce pigmentatie, in schimb, eritemul este puternic si apare la doze
mici de radiatii ultraviolete,
Persoane la care pigmentatia este foarte slaba sau absenta iar eritemul apare dupa doze mari de
radiatii ultraviolete.
Se cunosc o serie de factori care influenteaza particularitatile individuale ale reactiilor cutanate
fata de expunerea la RUV, si anume: statusul sistemului nervos central, al celui vegetativ,
reactivitatea neuroendocrina, varsta, sexul, grosimea stratului cornos, starea de umiditate a
tegumentului, expunerile anterioare, mediul de viata si de activitate, sezonul, climatul si regiunea
geografica, regiunea cutanata expusa, interventia anterioara a altor factori fizici, contexte
patologice asociate, tipul sursei de radiatii ultraviolete, valorile lungimior de unda, dozele
aplicate.
O atentie deosebita trebuie acordata fenomenului de sensibilitate anormala a unor persoane fata
de actiunea RUV sau de fotosensibilitate.
Efectele fiziologice ale luminiisunt prezentate in cele ce urmeaza:
Radiatiile luminoase influenteaza in mod direct procesele metabolice ale organismului uman,
accentuand procesele oxidative si crescand metabolismul bazal, scazand glicemia proportional cu
intensitatea iradierii, atat la persoanele sanatoase, cat si la diabetici, in paralel cu cresterea
depunerilor de glicogen in ficat si in tesutul muscular. Corespunzator iradierilor moderate, are
loc o stimulare a catabolismului proteic iar ca urmare a expunerii la RUV are loc o crestere a
calcemiei si fosforemiei. Se observa si o crestere a absorbtiei intestinale a calciului si fosforului
alimentar, o scadere a eliminarilor de calciu, cat si o mai intensa utilizare a acestuia (alaturi de
fosfor) de catre tesuturi, efecte determinate de producerea vitaminei D in epiderm, sub actiunea
radiatiilor ultraviolete. Se cunoaste, de altfel, rolul jucat de vitamina D in tratamentul
rahitismului, al tetaniei, al dezvoltarii si schimbarii dentitiei, al lactatiei precoce etc.
S-au constatat o serie de efecte ale expunerii la radiatiile ultraviolete asupra unor componente
sanguine, precum cresterea numarului de hematii, de trombocite si de leucocite, scaderea
timpului de coagulare, activarea fagocitozei, cresterea fibrinolizei si scaderea valorilor
colesterolului sanguin.
Radiatiile luminoase activeaza circulatia tegumentara, cat si pe cea de profunzime, de la nivelul
musculaturii scheletice subiacente regiunii expuse (pe calea reflexelor neurovegetative la
distanta, produse de catre caldura prin excitarea zonelor simpatice profunde). In perioada
aparitiei eritemului, pulsul se accelereaza, debitul cardiac creste si tensiunea arteriala scade.
Sub actiunea luminii se modifica schimburile gazoase, cresc cantitatile de oxigen absorbit,
miscarile respiratorii devenind mai rare si mai ample (reactiile de la nivelul tegumentului excita
pe cale reflexa centrul respirator).
Expunerea la radiatiile ultraviolete conduce la cresterea motricitatii gastrointestinale, la
stimularea secretiei acide gastrice (sub actiunea histaminei crescute de la nivelul tegumentului si
de la nivelul vaselor sanguine gastrice si/sau prin mecanism reflex), precum si la stimularea
secretiei salivare si pancreatice.
Prin intermediul substantelor chimice produse in tegument, ca urmare a expunerii la radiatiile
luminoase (inclusiv RUV) are loc o stimulare a glandelor paratiroide cu hipersecretie de
parathormon care normalizeaza metabolismul calciului, avand astfel, efecte favorabile in
rahitism. Tot pe calea substantelor de tip histaminic care iau nastere in epiderm, are loc
accentuarea functiei glicoreglatoare la nivelul pancreasului endocrin, cu hipoglicemie
consecutiva si o scadere a activitatii secretorii tiroidiene.
Radiatia luminoasa influenteaza in mod consistent sistemul neurovegetativ. In acest context, RIR
aplicate in doze moderate, au initial o actiune excitanta asupra sistemului nervos, urmata de o
faza de sedare prelungita, putand ajunge pana la somn. Sub actiunea RIR scade cronaxia nervilor
si creste contractilitatea musculara (la valori moderate ale expunerii). Lumina influenteaza
sistemul nervos central si centrii vegetativi subcorticali prin intermediul ochiului. Culoarea rosie
se stie ca are efect stimulant, in timp ce culoarea albastra are efect sedativ. Radiatiile ultraviolete
actioneaza asupra sistemului nervos vegetativ prin scaderea reflexa a tonusului simpatic, desi
unii autori confera RUV un efect de excitare a componentei parasimpatice pe calea mediatorilor
de tip histaminic eliberati, determinand vasodilatatie, hipotensiune arteriala, toleranta crescuta la
glucoza. La nivelul sistemului nervos periferic, RUV au efect de scadere a excitabilitatii si
sensibilitatii dureroase, mergand pana la analgezie, conferita de actiunea dozelor mari de radiatii
asupra filetelor simpatice vasomotorii din derm si a vaselor tegumentare superficiale (pe cai
umorale) sau pe calea reflexelor cu punct de plecare tegumentar. Astfel, aplicatiile cu doze
eritem de RUV asupra sistemului nervos periferic isi gasesc utilitatea terapeutica intr-o serie de
nevralgii, precum cea sciatica, intercostala, Arnold, trigeminala etc.
De mentionat faptul ca melanomul malign sau cancerul cutanat uman nu poate fi produs de
aplicatiile terapeutice cu radiatii ultraviolete, in conditiile in care sunt respectate precautiile,
indicatiile si standardele stabilite pentru terapie.
Efectele clinice ale aplicatiei fototerapeutice sunt in stransa relatie cu tipul radiatiei utilizate.
Astfel, RUV prezinta urmatoarele efecte asupra organismului uman expus terapiei:
Stimularea tegumentara.
Pigmentatia cutanata.
Exfolierea cutanata (efectul fiind util in psoriazis si acnee, unde se recomanda eritemul de gradul
II in aplicatii pe zone restranse sau de gradul I pe zone extinse).
Producerea vitaminei D cu rol in controlul si reglarea metabolismului fosfocalcic si in prevenirea
rahitismului.
Desensibilizant si antialergic (se obtine prin aplicarea radiatiilor ultraviolete pe zone
circumscrise, la nivelul suprafetelor cutanate corespunzatoare zonelor dureroase). Reactia
eritematoasa produce o iritatie locala care moduleaza durerea resimtita de la nivelul straturilor
profunde, prin mecanismul mascarii sau interferarii competitive a transmiterii durerii de catre
caile nervoase ascendente, putand fi vorba chiar de o actiune la nivel central. Pe aceasta cale sunt
ameliorate durerile articulare, inclusiv din artroze sau cele periarticulare (epicondilite, tendinite,
miogeloze, fibrozite etc).
Stimularea hematopoezei.
Dezinfectant (acest efect deriva din actiunea bactericida a RUV si este deosebit de util in plagile
superficiale, infectiile cutanate, ulcerele atoneetc).
Stimularea neuro-endocrino-metabolica de ansamblu a organismului uman, conducand la efecte
psihologice pozitive.
Efectele radiatiilor infrarosii deriva din consecintele efectului caloric al acestora asupra
organismului, si anume: augmentare circulatorie cu hipertermie tisulara si resorbtia edemelor
superficiale, miorelaxare, analgezie, stimularea catabolica si sudatie
Tehnica aplicarii radiatiilor infrarosii. Sursele de RIR sunt reprezentate de lampile cu
incandescenta si radiatoarele cu rezistente metalice. Principiul lor de functionare este realizarea
unei energii calorice, capabile de emisiune spectrala.Lampile electrice cu incandescenta sau
becurile emit un spectru care contine in majoritate radiatii rosii si infrarosii si intr-o masura
foarte mica, radiatii vizibile si putine ultraviolete.
Aplicatiile terapeutice cu RIR se realizeaza prin doua modalitati: in spatiu inchis (baile de
lumina) si in spatiu deschis (lampile Sollux).
Baile de lumina sunt proceduri care utilizeaza actiunea radiatiilor infrarosii si vizibile asupra
organismului. Aceste radiatii sunt emise de lampi cu incandescenta si sunt aplicate in spatiu
inchis. Radiatiile infrarosii vor actiona direct asupra organismului dar si indirect, incalzind aerul
si determinand prin intermediul acestuia o incalzire substantiala a corpului, producand sudatie si
scadere poderala. Baia de lumina poate fi considerata o procedura de termoreglare intensa, prin
inducerea termolizei. Dispozitivele utilizate in acest scop sunt sub forma unor dulapuri adaptate
scopului urmarit. Temperatura aerului se incalzeste pana la 60-90C. Doar 1/3 din caldura
produsa de dispozitiv este preluata de organism. Baia de lumina generala este bine tolerata de
catre organism, fiind mai eficienta din punct de vedere terapeutic, fata de baia cu aburi (nu se
produc combustii sau arsuri, datorita capacitatii termice mult mai reduse in comparatie cu apa).
Procedura poate fi aplicata ca preincalzire in hidroterapie. La o durata de 20-30 minute,
procedura capata un caracter de termoterapie in sine, cu producerea cresterii temperaturii
centrale de pana la 38,5C. Pentru baile de lumina generale, pacientul se dezbraca si i se aseaza o
compresa rece pe frunte. Tehnica bailor de lumina consta in: cunoasterea scopului terapeutic si
durata dorita (realizandu-se doar o preincalzire de 5-10 minute sau o sudatie pronuntata pentru o
durata de 20-30 minute a procedurii), sensibilitatea si toleranta pacientului, stabilirea localizarii
aplicatiei (superioara, inferioara sau locoregionala), asocierea cu o procedura de racire la final)
temperatura apei coboara pana la 22C.
Aplicatiile radiatiilor infrarosii in spatiu deschis se realizeaza utilizand lampi de tip Sollux si
radiatoarele de infrarosii. In acest mod, aplicatia de RIR nu produce transpiratie (nu se incalzeste
aerul din jurul corpului, actiunea fiind pe cale directa, a radiatiilor trimise catre tegument). Se
obtine cresterea temperaturii locale cutanate (pacientul resimte senzatia de caldura progresiva)
urmata de o inrosire neuniforma si chiar de pigmentatie. Tehnica de aplicare tine cont de distanta
de la sursa la tegumentul iradiat (in medie este de 50-80 cm), intensitatea radiatilor poate fi
moderata (producerea unei senzatii agreabile), medie (senzatie pertinenta si suportabila),
puternica sau foarte puternica, pana la limita de toleranta a pacientului, durata sedintei variind
intre 5-20 minute (in functie de scopul urmarit, antialgic, antispastic, antiinflamator, activare
circulatorie sau stimulare a metabolismului), stabilirea regiunii de tratat si supravegherea
pacientului.
Indicatiile tratamentului cu RIR. Dupa cum s-a vazut, daca aplicatiile cu RIR se practica in
spatiu restrans si pe suprafete limitate se numesc aplicatii locale si se realizeaza cu lampi
adecvate, numite lampi Sollux iar daca aplicatiile se realizeaza pe suprafete extinse sau la nivelul
intregii suprafete corporale, se vor numi bai de lumina.
Aplicatiile locoregionale de RIR au drept indicatii, urmatoarele:
Edemele inflamatorii si staza superficiala de la nivelul membrelor, in scop resorbtiv si
antiedematos,
Procesele inflamatorii subacute sau cronice, accesibile radiatiei, precum plagile superficiale in
curs de cicatrizare, in scop antiinflamator sau leziunile cutanate de tipul plagilor postoperatorii,
plagilor atone, degeneraturilor, eritemelor actinice, cicatricilor vicioase, inflamatiilor
tegumentare, foliculitelor etc, in scop antiinflamator si biotrofic, regenerativ,
Reactiile inflamatorii ale tesuturilor interstitiale si intracelulare de tip celulita, insotite de
sindrom dureros locoregional in scop antiinflamator, anticelulitic si anatialgic,
Fenomenele inflamatorii si dureroase ale reumatismului cronic degenerativ in puseu acut, cat si
ale reumatismului abarticular (spondiloza, mialgii, tendinite, bursite, artralgii, periartite), stari
post contuzionale sau postraumatice, nevralgii etc.
Procesele catarale acute, subacute, cronice localizate la nivelul mucoaselor,
Tulburari ale circulatiei periferice nu doar de tip venolimfatic, ci si arterial, de tipul arteriopatiei
obliterante insotiye de tulburari trofice,
Spasme sau sindrom colicativ abdominal.
Aplicatiile generale de RIR urmaresc atat efectul termoterapiei sau curei de sudatie, cat si efectul
de solicitare globala a orgnismului, iar principalele domenii de patologie sunt:
Bolile metabolice cu rata metabolica scazuta, precum obezitatea, hipotiroidismul, diabetul
zaharat, diatezele urice,
Reumatismul cronic degenerativ (diferite localizari ale bolii artrozice vertebro-periferice), cat si
cel abarticular,
Intoxicatiile cronice profesionale,
Inflamatii cronice si acute ale organelor pelvine,
Afectiuni cronice ale aparatului respirator (astmul bronsic, scleroemfizemul pulmonar, bronsite
cronice etc).
Principalele contraindicatii ale aplicatiilor de RIR sunt hemoragiile in antecedentele recente,
statusul imediat posttraumatism, inflamatiile acute, supuratiile, bolile si starile febrile.
Tehnica indicatiilor terapiei cu RUV. In practica medicala de specialitate se folosesc lampile
cu mercur in scopul furnizarii de RUV. Conditia de baza de la care se pleaca in tratamentul cu
RUV este stabilirea sensibilitatii pacientului si dozarea in consecinta a aplicatiei locale sau
generale. Actiunile biologice ale RUV sunt in functie de lungimea de unda si de intensitatea de
iradiere. Activitatea unei radiatii este egala cu doza pe unitatea de timp. Ca atare, devine
necesara masurarea cantitatii de RUV iradiate asupra pacientului. In practica medicala de
specialitate exista o serie de modalitati prin care se receptioneaza si se dozeaza radiatiile oferite
organismului uman. Astfel, exista metode fizico-chimice (utilizeaza receptori termici sau
actinotermici-dispozitive care absorb RUV si le transforma in caldura, receptori fotoelectrici-
masoara RUV prin celule fotoemitatoare sau fotoelectrice, receptorii fotochimici-se bazeaza pe
capacitatea luminii de a declansa reactii chimice), metode actinobiologice (se bazeaza pe efectul
bactericid sau de producere al eritemului tegumentar al RUV).
Dintre toate metodele prezentate, in practica medicala se utilizeaza o metoda simpla, care consta
in masurarea timpului necesar pentru obtinerea celui mai slab eritem pe tegument. Metoda se
numeste biodozimetrie si stabileste biodoza necesara prescriptiei terapeutice. Biodoza sau doza
terapeutica este timpul minim necesar pentru aparitia celui mai slab eritem la RUV (primul
eritem perceptibil, care dispare dupa 24 ore). Pentru aprecerea biodozei se folosesc biodozimetre.
La citirea rezultatului poate sa nu se constate eritem, sa apara un eritem precoce, rosu-inchis, ce
dureaza o ora (este datorat unei sensibilitati anormale) sau sa apara eritemul clasic a carui
intensitate poate avea patru grade. Aceste grade sunt: gradul I (culoarea rosie de intensitate
slaba), gradul II (culoarea rosie este mai accentuata si este urmata de pigmentatie), gradul III
(reactie pala, incojurata de un lizereu rosu aprins, urmata de descuamare) si gradul IV (rosu
aprins cu aspect de arsura, insotit de edem).
Tehnica biodozimetriei consta in citirea eritemului aparut dupa 12-24 ore si se considera prima
zona (sunt mai multe zone acoperite care se descopera progresiv, la un interval de timp) la care a
aparut cel mai slab eritem, durata ei de expunere constituind biodoza pentru pacientul respectiv.
Pornind de la biodoza, specialistul prescrie tratamentul in functie de scopul urmarit.
Tratamentului cu RUV se poate realiza utilizand surse artificiale sau naturale. Sursele artificiale
asigura iradierea locala sau generala. Iradierea se poate face unor colective de persoane sau
individual. Iradierea individuala se poate face in pozitii statice (ortostatism, sezand sau decubit)
cat si in miscare. Pacientul este complet dezbracat, poarta ochelari de protectie cu lentile de sticla
colorata. Sursa este perpendiculara pe tegument si la o distanta de 60-100 cm. In mod terapeutic,
iradierile cu RUV cresc progresiv ca durata de aplicatie, ajungand la 5 minute, pentru 10-20 de
sedinte, efectuate zilnic. Se mai pot face si aplicatii de la 150 cm distanta, pentru un interval de
timp de 15 minute si 15 sedinte.
Doza de iradiere este in functie de scopul urmarit, de sursa utilizata si de rezultatul
biodozimetriei. Dozele slabe, suberitematoase si eritemul de gradul I se recomanda sa se aplice
zilnic sau la doua zile, si sunt indicate in rahitism, tetanie-spasmofilie, la prematuri, adulti in stari
de debilitate, instabilitatea termoreglarii, unele dermatoze, tulburari trofice cutanate. Dozele
medii sau eritemul de gradul II se aplica bisaptamanal sau la doua zile si se indica in scopuri de
stimulare generala a organismului, dereglari endocrine, suferinte insotite de incetinirea
proceselor metabolice, disfunctii circulatorii periferice, astm bronsic. Doza forte sau eritemul
actinic de gradul III se aplica o data la 7-14 zile si este indicata mai ales in iradierile locale ale
unor afectiuni dermatologice. Repetarea seriilor se de tratament poate face dupa 6 saptamani.
Iradierile locale sau aplicatiile in doze eritem se realizeaza pe arii restranse, produc un eritem
cutanat putrenic, se executa dupa stabilirea prealabila a biodozei, in functie de scopul terapeutic
urmarit. Astfel, se pot prescrie 3-5 biodoze sau durate de expunere. Succesiunea sedintelor este
zilnica sau la doua zile. Se recomanda in reumatismul cronic degenerativ vertebro periferic
(lombosacralgii, lombosciatica, cervicobrahialgii, gonartroze, coxartroze etc), artrite, nevralgii
(inclusiv de trigemen), neuromialgii (sindromul miofascial), dermatologie, astm bronsic.
Helioterapia reprezinta terapia diferitelor afectiuni cu RIR si RUV provenite din sursa naturala
(soarele). Expunerea se va face progresiv atentie deosebita acordandu-se persoanelor cu
sensibilitate deosebita (varstnici, persoane cu debilitate pronuntata, copii, persoanele blonde).
Expunerea se incepe cu zonele caudale si se termina cu cea craniana. Se poate ajunge pana la o
expunere de 3 ore, pana in momentul aparitiei si desavarsirii pigmentatiei. Se pot face 1-3
sedinte de expunere pe zi. Efectele maxime si benefice asupra organismului sunt cele obtinute ca
urmare a expunerii in intevalul de timp 9-11 dimineata.
Indicatiile tratamentului cu RUVderiva din multiplele beneficii ale terapiei cu RUV asupra
organismului uman. Pornind de la multitudinea actiunilor si efectelor fiziologice si clinice
constatate, rezulta o serie de indicatii terapeutice ale terapiei cu RUV in diferite domenii de
patologie.
Indicatiile terapeutice si domeniile de patologie sunt prezentate in cele ce urmeaza:
Afectiunile dermatologice.
-Indicatia principala se refera la psoriazis (inafara puseului acut) si acnee. In contextul
psoriazisului se pot utiliza trei metode: aplicatii locale cu doze exfoliante de eritem de gradul II
sau III (raportat la dimensiunea placardelor psoriazice si la rezistenta cutanata), tratamente locale
asociate aplicatiilor de substante chimice fotosensibilizatoare si iradierile generale efectuate cu
lampa la distanta, utilizand doze slab eritematoase.
-Pentru acnee se aplica doze eritem de gradul I sau II si se urmareste descuamarea stratului
epidermic la sfarsitul tratamentului. Si in aceasta situatie, se poate utiliza tehnica de asociere cu
unguente ce contin fotosensibilizatori.
-Alte indicatii ale actinoterapiei sunt reprezentate de alopecie si pelada. In aceasta situatie, se
utilizeaza cu precadere metoda de contact cu expuneri de cate 5 minute pe un camp cutanat, in
asociere sau nu cu substante fotosensibilizatoare aplicate sub forma de badijonari.
-Se obtin rezultate bune si in cazul cicatricilor cheloide (se fac iradieri la 1-2 saptamani interval).
-In stadiile subacute si cronice ale eczemelor se aplica iradieri locale in sedinte de 2-3 biodoze la
intervale de cateva zile sau iradieri generale zilnice cu doze suberitematoase.
-Furunculele se iradiaza cu RUV, dozele si suprafata de iradiere raportandu-se la suprafata de
extindere.
-Degeaturile beneficiaza de doze eritem de gradul I, aplicate in sedinte repetate.
-Herpesul zoster se iradiaza cu doze eritem de gradul II, inca inainte de aparitia leziunilor,
putandu-se iradia si nevralgia restanta.
-Ulcerele cutanate, atone si varicoase, beneficiaza si ele de RUV, datorita efectului troficizant, de
stimulare a formarii tesutului de granulatie reparator si de imbunatatire a circulatiei periferice,
conferit de aceste radiatii. Se testeaza reactia eritematoasa a tesuturilor vecine, cat si a zonei de
ulceratie si se aplica ulterior, doze forte in iradieri locoregionale, de pana la 100 ori doza eritem
de gradul I. Regiunile cutanate invecinate se iradiaza cu doze slabe, de gradul I. In scopul aratat,
se vor utiliza lampile cu vapori de mercur.
-Alte indicatii terapeutice ale RUV sunt reprezentate de ragadele mamelonare, piodermite,
anumite sindroame pruriginoase, micozele cutanate etc.
Suferinte din domeniul pediatriei
Se are in vedere sensibilitatea diferita a copiilor, in comparatie cu adultii, fata de expunerea la
ultraviolete. Dozele suberitematoase sunt benefice prin efectul lor relaxant si de imbunatatire a
starii generale a organismului aflat in crestere.
Indicatiile terapeutice sunt reprezentate de rahitism si spasmofilie (se vor aplica serii de 12
sedinte cu dozare progresiva), de suferintele respiratorii, printre care si astmul bronsic (2-4
biodoze eritem aplicate alternativ, pe fata anterioara si pe cea posterioara), debilitatea fizica (se
pot utiliza diferite metode de actinoterapie), craniotebesul (biodoze eritem aplicate progresiv).
Reumatologie
Suferintele din sfera reumatismala, ce pot beneficia de efectele benefice ale RUV, sunt
reprezentate de:
-Poliartrita reumatoida, pentru care se recomanda aplicatii generale si locale. Aplicatiile generale
conduc la stimularea locoregionala a tegumentului cu producerea de vitamina D si pigmentare,
cat si la stimularea generala a organismului. Se utilizeaza iradierile generale progresive, cate 15
sedinte zilnice, pe serie. Aplicatiile locale sunt indicate la nivelul articulatiilor afectate,
diminuand fenomenele inflamatorii, sindromul algic si ameliorand troficitatea cutanata. Terapia
se incepe dupa testarea reactiei eritematoase cutanate prin biodozimetrie, urmarindu-se
producerea eritemului de gradul III sau IV.
-Artrozele reactivate care se trateaza recurgand la iradieri locoregionale, cu doze stabilite prin
biodozimetrie, efectele antialgice fiind adesea evidente.
-Reumatismul abarticular si sindromul algoneurodistrofic care pot beneficia de iradieri generale
si locale cu efecte antialgice prin actiune directa, cat si pe cale indirecta, prin actiune pe zonele
reflexe cutanate. Pentru PSH-umar dureros se iradiaza fata anterioara a articulatiei, pentru cot se
iradiaza regiunea olecraniana, pentru pumn, fata dorsala, pentru articulatia coxofemurala,
regiunea trohanteriana, pentru genunchi se iradiaza regiunea interna si suprarotuliana iar pentru
glezna, fetele laterale. Dozele de iradiere se stabilesc si de aceasta data dupa biodozimetrie.
-Nevralgiile sciatica, intercostala, cervicobrahiala care beneficiaza de doze eritem mai moderate.
Aplicatiile urmaresc traseul nevralgiei, inca de la origine.
Tuberculoza.
Actinoterapia a fost utilizata in trecut in tratamentul tuberculozei pulmonare
Sindroamele neurovegetative
Sindroamele neurovegetative de tip hipersimpaticotonic ce se manifesta prin hiperkinezie
cardiovasculara (tahicardie, extrasistolie, hipertensiune arteriala), hiperkinezie secretorie si
motorie gastrointestinala (sindroame spatice gastrointestinale, dischinezie vezicula biliara etc)
pot fi reglate si normalizate prin aplicatii terapeutice generale de RUV in doze sedative, cu o
frecventa de 2-3 sedinte saptamanal, 15-20 de sedinte pe cura.
Tulburarile endocrine
Precum hipertiroidia, menopauza, anumite tipuri de obezitate pot beneficia cu succes de
iradierile terapeutice generale cu RUV.
Astmul bronsic
Asmul bronsic beneficiaza de terapia cu RUV chiar si in criza, prin aplicatia de doze eritem pe
torace, in expuneri alternativ incrucisate, in sedinte cu frecventa de 2-3 saptamanal.
Afectiuni din sfera ORL
Faringo-amigdalitele, rinitele catarale, otitele externe si medii beneficiaza de iradieri locale in
doze eritem.
Afectiuni stomatologice
Parodontopatiile, gingivitele, stomatitele beneficiaza de doze eritem de RUV.
Afectiunile din domeniul obstetricii si ginecologiei
Afectiuni precum vaginite, ragade mamelonare, echimoze valvulare postpartum, hipogalactii,
amenoree, beneficiaza cu succes de dozele eritem sau de iradierile generale progresive cu RUV.
Afectari ale starii generale
Afectari ale statusului functional general, precum starea de convalescenta dupa boli infectioase,
consumptive, carente alimentare si nutritionale, la pacientii cu sindrom anemic, la persoanele
inapetente, la cei cu pierderi ponderale masive in timp scurt, in unele cazuri de insomnie,
surmenaj, scaderea capacitatii de effort fizic sau intelectual. Se recomanda aplicatii generale ,
progresive, cu o frecventa de 2-3 sedinte saptamanl, in serii de 15-20 sedinte pe cura. Acestei
terapii I se asociaza vitaminomineralo terapie, regim alimentar si de odihna adecvat.
Aplicatiile in scop profilactic
Acest tip de aplicatii urmaresc prevenirea carentelor de ultraviolete la nivelul organismului
neexpus cronic la RUV sau la organismele care necesita o expunere sau o doza suplimentara.
Contraindicatiile actinoterapiei/tratamentului cu RUV pot fi absolute sau relative si se refera,
atat la persoanele care efectueaza terapia, cat si la cele care beneficiaza de ea. Aceste
contraindicatii sunt reprezentate de: fotosensibilitatea solara cutanata, hipertensiunea arteriala,
anomaliile de pigmentatie, hiperexcitabilitatea sistemului nervos, tuberculoza pulmonara activa,
neoplaziile, casexiile de orice cauza, inanitia, cardiopatiile cardiace decompensate, insufucienta
cardiaca, ateroscleroza in faze avansate, insuficienta renala , hapatita, nefrite cronice, sindrom
hemoragipar, tromboflebitele, hipertiroidismul, diabetul zaharat, sarcina etc. Atentie la patologia
oculara care poate fi indusa sau accentuata de aplicatiile incorecte, neprotejate de RUV, precum:
conjunctivita, keratita, blefarita, cataracta actinica etc.
Fototerapia prezentarea efectelor terapeutice
Fototerapia sau utilizarea terapeutica a energiei radiante luminoase reprezinta un alt domeniu al
medicinii fizice. Lumina utilizata in scop terapeutic poate fi naturala sau artificiala, situatie in
care, energia radianta luminoasa este furnizata de aparatele medicale, ca fiind rezultatul
transformarii energiei electrice. Radiatiile luminoase propriu-zise, cele care fac obiectul
fototerapiei, cuprind doar zonele radiatiilor infrarosii, a radiatiilor vizibile si a celor ultraviolete,
ocupand deci, o gama restransa din intregul spectru electromagnetic.
Actiunea fizico-chimica a luminii se exprima prin efectul sau termic, prin capacitatea sa de a fi
absorbita, de a se reflecta si de a se refracta, prin efectele fotoelectrice si fotochimice. In aceasta
idee, cele trei tipuri de radiatii prezentate au proprietatea de a fi absorbite de ecrane sau corpuri
interpuse si de a se transforma in caldura. Mecanismele de actiune fizico-chimica ale fototerapiei
sunt prezentate in cele ce urmeaza:
Efectul termic al radiatiilor infrarosii este mai puternic decat al celor luminoase si
ultraviolete. Radiatia termica este realizata de fenomenele intime de oscilatie ale
particulelor incarcate din atomi si molecule, fenomene studiate de termodinamica
radiatiei. Orice radiatie a unui corp este insotita de pierdere de energie. Radiatia termica
reprezinta energia radianta emisa de corpurile incandescente. Tipul de radiatie luminoasa,
caracterizat de lungimea sa de unda si de intensitatea acesteia, este determinat de gradul
de incalzire a corpului emitator. Cu cat corpurile au temperaturi mai ridicate, puterea lor
de radiatie termica este mai mare. Pentru valori progresiv crescute ale temperaturii
corpului incandescent, alaturi de radiatiile infrarosii, sunt emise si cele vizibile, cat si cele
ultraviolete. Practic insa, corpurile emit si absorb energie radianta.
Daca un corp primeste flux radiant, o parte din energia acestui flux este absorbita, alta
parte este transmisa si alta este reflectata. Corpul care reflecta difuz toate radiatiile,
independent de lungimea de unda, se numeste corp alb. Corpul negru este cel care
absoarbe toate radiatiile primite, in timp ce corpurile colorate absorb partial si selectiv
radiatiile. Fenomenul de absorbtie permite filtrarea radiatiilor primite de la o sursa.
Filtrele pot selecta anumite radiatii, fiind utilizabile in terapia cu lumina sau fototerapie.
 Razele infrarosii au proprietatea de a se reflecta, radiatiile infrarosii, ca si cele luminoase
vizibile sufera fenomenul de refractie iar radiatiile ultraviolete au o reflexie inferioara
radiatiilor infrarosii si luminii vizibile. Capacitatea de reflexie a corpurilor variaza cu
natura compozitiei lor.
Lumina are asupra corpurilor incarcate electric trei tipuri de efecte, numite fotoelectrice.
Efectele fotochimice sunt produse doar de radiatiile ultraviolete care au proprietatea de a
determina transformari fotochimice destul de variate.
Fototerapia actioneaza asupra structurilor celulare, selectiv, in functie de lungimea de
unda a radiatiilor aplicate. Este cunoscut din literatura de specialitate efectul bactericid al
radiatiilor ultraviolete cu lungimea de unda de 280 m din grupul C (efectul bactericid se
produce prin coagularea celulei bacteriene). Efectului bactericid i se adauga cel trofic
asupra plagilor superficiale, prin stimularea tesutului mezenchimal si prin efect de
stimulare a imunogenezei. Si asupra tegumentului, fototerapia actioneaza in functie de
lungimea de unda, radiatiile vizibile si infrarosii strabatand straturile superficiale ale
tegumentului, catre cele profunde, unde se opresc, in timp ce radiatiile ultraviolete se
opresc in straturile superficiale ale epidermului.
Clasificarea radiatiilor infrarosii (RIR) este necesara, deoarece mecanismele de actiune si
efectele obtinute sunt dependente de lungimea lor de unda: A-sunt RIR penetrante in functie de
pigmentatie, de temperatura, de doza etc. (lungimi de unda cuprinse intre 760-1500 m), B-sunt
RIR absorbite de catre epiderm si derm (lungimi de unda cuprinse intre 1500-5000 m), C-sunt
RIR absorbite doar la nivelul suprafetei tegumentului (lungimi de unda mai mari de 5000 m).
RIR prezinta efect caloric cu atat mai profund (2-3 cm), cu cat lungimea de unda este mai scurta
(A). Se produce o vasodilatatie tegumentara arteriolara si capilara care sta la baza eritemului
caloric, cu o persistenta de 30-40 minute. Acestei vasodilatatii i se adauga un usor edem al
stratului mucos, edematierea papilelor dermice si infiltratii leucocitare perivasculare.
RIR cu lungime mai lunga si in doze progresiv crecute pot produce arsuri, alterari sau chiar
distrugeri celulare epidermale si aparitia flictenelor. In derm apar distructii vasculare, edem
pericapilar si infiltratii polinucleare abundente, formandu-se, in final, escare cu necrozare
tisulara, vasodilatatii puternice si modificari biologice ale substantelor continute interstitial,
perivascular.
Iradierea moderata cu RIR grupa A produce vasodilatatie subpapilara, accentuarea fenomenelor
osmotice si cresterea debitului sanguin, accelerarea reactiilor biochimice catalitice cu cresterea
metabolismului local si imbunatatirea biotroficitatii. Este stimulata resorbtia produselor celulare,
sunt activate glandele sudoripare si sunt stimulate terminatiile nervoase cutanate cu modularea
consecutiva a nevralgiilor. Iradierile moderate accelereaza formarea pigmentului melanic,
modificand eritemul actinic produs de ultraviolete, este stimulata regenerarea celulelor
epidermice, sunt activate secretiile glandelor endocrine si este stimulat metabolismul general.
La randul lor, radiatiile ultraviolete (RUV) au un grad scazut de penetrabilitate, oprindu-se in
straturile superficiale sle epidermului. Mecanismele de actiune si efectele biologice sunt
dependente, ca si la RIR, de lungimea lor de unda, dupa cum urmeaza: A-sunt RUV tip I sau
unde lungi, abundente in spectrul solar (400-315 m), B-sunt RUV tip II sau unde medii, emise
de lampile cu mercur (315-280 m), C-sunt RUV tip III sau unde scurte, utilizate in scop
terapeutic, emise prin descarcari electrice in vapori cu mercur (280-180 m).
Atat absorbtia, cat si penetratia RUV este diferita, in functie de lungimea de unda, cele mai
scurte fiind cele mai penetrante si cu actiune profunda. Actiunea RUV este in stransa legatura cu
activarea terminatiilor nervoase senzitive si cu vasomotricitatea locoregionala, de la nivelul
aplicatiei sau expunerii.
Eritemul actinic sau ultraviolet reprezinta un fenomen fotochimic precoce, fiind urmat de
pigmentatie, stergerea sa progresiva si exfolierea epidermului. Eritemul produs de RUV cu
lungimi de unda scurta, emise de lampile cu mercur are debut precoce, din primele 3-6 ore, cu
maximum in alte cateva ore, nu atinge intensitati mari, dispare in 2-4 zile, fiind urmat de o
descuamare periferica slaba si o pigmentatie precoce, putin intensa, cu tenta cenusie si care
dureaza 2-4 saptamani. Eritemul produs de RUV cu lungime de unda medie, provenit din radiatia
solara, are un debut la 4-6 ore, cu un maximum la 3-4 zile, retrocedand in 8-10 zile, fiind urmat
de o pigmentatie cu tenta aramie, mai stabila in timp.
Intensitatea eritemului produs de radiatiile ultraviolete se apreciaza prin cele patru grade, dupa
cum este prezentat in cele ce urmeaza.
Doza suberitematoasa corespunde lipsei de reactie cutanata vizibila la aplicatia de radiatii
ultraviolete. Gradul I in care eritemul apare lent, in circa 4-6 ore, pe o suprafata mai mica in
comparatie cu suprafata tegumentului expus, prezinta o coloratie rozacee, poate fi usor
pruriginos, persista 24 de ore, se reduce si dispare in 1-3 zile, pigmentatia fiind inconstanata,
putin exprimata, disparand rapid, fara urme. Gradul II in care eritemul apare pe suprafata de
tegument expusa, dupa o perioada de 4-6 ore, prezinta o culoare rosie-vie, este insotit de un grad
de senzatie dureroasa, de o senzatie moderata de prurit, persista 3-4 zile fiind urmata la 1-2
saptamani de o exfoliere cutanata fina, furfuracee). Gradul III in care eritemul depaseste
suprafata de tegument expusa, are o tenta de rosu-inchis spre violaceu, prezinta un aspect de
arsura cu edem, este insotit de fragilitate cutanata si prurit dureros care persista cateva zile.
Pigmentatia incepe dintr-a patra zi prin puncte rosii cafenii care se extind, dureaza cateva
saptamani iar dintr-a 15-a zi incepe exfolierea marcata si masiva urmata de formarea unei
cruste). Gradul IV in care eritemul si exudatul se accentueaza, straturile epidermice din
profunzime bombeaza spre suprafata, formand flictene foarte fragile si friabile, necesitand
bandaj adeziv de protectie. Tegumentul devine rosu-cianotic, edematiat, dureros, epidermul se
decoleaza, avand loc o exfoliere masiva, care se finalizeaza in aproximativ 20 de zile.
Pigmentatia este inhibata, putand apare zone de depigmentare, inconjurate de halou pigmentar.
Mecanismul de actiune al eritemului actinic, produs de RUV, este reprezentat de vasodilatatie si
congestie capilara in zona corionului din imediata vecinatate a epidermului, mergand pana la
edem intra si extracelular la nivel epidermic, care se poate extinde pana la stratul mucos,
insotindu-se de migrare leucocitara. Are loc si cresterea debitului sanguin capilar, cu posibile
alteratii vasculare si rupturi ale peretilor vasculari, cu sufuziuni sanguine si infiltratii de hematii
si leucocite in derm. Celulele stratului bazal pot prezenta modificari degenerative, cu regenerarea
ulterioara a epidermului prin proliferarea celulara locala, dupa retrocedarea fenomenelor
congestiv-inflamatorii. Dupa cedarea edemului, are loc inlocuirea progresiva a celulelor alterate
si cicatrizarea prin proliferarea stratului cornos si prin ingrosarea stratului epidermic.
Regenerarea epidermului se insoteste de pigmentarea cutanata produsa prin cresterea
continutului de pigment melanic la nivelul celulelor specializate din epiderm.
Pigmentatia melanica a pielii reprezinta un fenomen ce apare in mod obisnuit dupa expunerea la
soare sau la radiatiile ultraviolete si infrarosii provenite din surse artificiale. Astfel, lumina este
cea care activeaza pigmentatia, actiunea RUV fiind cea care genereaza producerea accentuata si
accelerata de melanina. Activarea pigmentatiei sub actiunea luminii are loc, fie prin iradiatie
directa cu doze neeritematoase, ceea ce da nastere unei pigmentatii rapide, in 2-4 zile, neinsotita
de eritem, fie unei pigmentatii tardive, aparuta dupa eritemul actinic. In producerea eritemului,
cele mai eficiente sunt RUV cu lungime de unda lunga, tip I, bogat reprezentate in lumina solara.
Pigmentatia apare precoce, atinge valorile maxime rapid, dupa o singura expunere, persistand, in
functie de doza aplicata si de reactivitatea individuala, cateva ore, zile sau luni. Dupa acest
interval de timp variabil, pigmentul dispare din tegument, prin indepartarea sa odata cu
descuamarea celulelor epidermale. Nuanta pigmentatiei melanice difera in functie de sursa, fiind
aramie dupa expunerea la radiatia solara si cu o tenta cenusie la iradierile provenite din surse
artificiale.
Rolul biologic jucat de pigmentatie este multivalent. Are loc o ingrosare prin hipertrofie a
stratului cornos de keratina a tegumentului expus sau iradiat, ceea ce realizeaza un proces de
keratoza cu rol protector fata de fenomenul de supraincalzire a tesuturilor. In paralel, are loc o
stimulare accentuata a cresterii pilozitatii, accentuarea procesului de termoreglare pe calea
sudatiei/sudoratiei iar pigmentul melanic joaca rol de factor de stimulare a activitatii pielii,
asigurand inclusiv efecte antiinfectioase.
In literatura de specialitate este descrisa, alaturi de eritem si pigmentatia cutanata, si
sensibilitatea cutanata fata de radiatiile ultraviolete. Studiile efectuate au inclus persoanele care
s-au expus la RUV in trei categorii, raportat la modul lor de reactie: persoane la care eritemul si
pigmentatia apar la doze obisnuite, persoane la care nu se produce pigmentatie, in schimb,
eritemul este puternic si apare la doze mici de radiatii ultraviolete, persoane la care pigmentatia
este foarte slaba sau absenta iar eritemul apare dupa doze mari de radiatii ultraviolete.
Se cunosc o serie de factori care influenteaza particularitatile individuale ale reactiilor cutanate
fata de expunerea la RUV, si anume: statusul sistemului nervos central, al celui vegetativ,
reactivitatea neuroendocrina, varsta, sexul, grosimea stratului cornos, starea de umiditate a
tegumentului, expunerile anterioare, mediul de viata si de activitate, sezonul, climatul si regiunea
geografica, regiunea cutanata expusa, interventia anterioara a altor factori fizici, contexte
patologice asociate, tipul sursei de radiatii ultraviolete, valorile lungimior de unda, dozele
aplicate.
O atentie deosebita trebuie acordata fenomenului de sensibilitate anormala a unor persoane fata
de actiunea RUV sau de fotosensibilitate.
Mecanismele de actiune si efectele fiziologice ale luminii sunt prezentate in cele ce urmeaza:
Radiatiile luminoase influenteaza in mod direct procesele metabolice ale organismului
uman, accentuand procesele oxidative si crescand metabolismul bazal, scazand glicemia
proportional cu intensitatea iradierii, atat la persoanele sanatoase, cat si la diabetici, in
paralel cu cresterea depunerilor de glicogen in ficat si in tesutul muscular. Corespunzator
iradierilor moderate, are loc o stimulare a catabolismului proteic iar ca urmare a expunerii
la RUV are loc o crestere a calcemiei si fosforemiei. Se observa si o crestere a absorbtiei
intestinale a calciului si fosforului alimentar, o scadere a eliminarilor de calciu, cat si o
mai intensa utilizare a acestuia (alaturi de fosfor) de catre tesuturi, efecte determinate de
producerea vitaminei D in epiderm, sub actiunea radiatiilor ultraviolete. Se cunoaste, de
altfel, rolul jucat de vitamina D in tratamentul rahitismului, al tetaniei, al dezvoltarii si
schimbarii dentitiei, al lactatiei precoce etc.
S-au constatat o serie de efecte ale expunerii la radiatiile ultraviolete asupra unor
componente sanguine, precum cresterea numarului de hematii, de trombocite si de
 leucocite, scaderea timpului de coagulare, activarea fagocitozei, cresterea fibrinolizei si
scaderea valorilor colesterolului sanguin.
Radiatiile luminoase activeaza circulatia tegumentara, cat si pe cea de profunzime, de la
nivelul musculaturii scheletice subiacente regiunii expuse (pe calea reflexelor
neurovegetative la distanta, produse de catre caldura prin excitarea zonelor simpatice
profunde). In perioada aparitiei eritemului, pulsul se accelereaza, debitul cardiac creste si
tensiunea arteriala scade.
Sub actiunea luminii se modifica schimburile gazoase, cresc cantitatile de oxigen
absorbit, miscarile respiratorii devenind mai rare si mai ample (reactiile de la nivelul
tegumentului excita pe cale reflexa centrul respirator).
Expunerea la radiatiile ultraviolete conduce la cresterea motricitatii gastrointestinale, la
stimularea secretiei acide gastrice (sub actiunea histaminei crescute de la nivelul
tegumentului si de la nivelul vaselor sanguine gastrice si/sau prin mecanism reflex),
precum si la stimularea secretiei salivare si pancreatice.
Prin intermediul substantelor chimice produse in tegument, ca urmare a expunerii la
radiatiile luminoase (inclusiv RUV) are loc o stimulare a glandelor paratiroide cu
hipersecretie de parathormon care normalizeaza metabolismul calciului, avand astfel,
efecte favorabile in rahitism. Tot pe calea substantelor de tip histaminic care iau nastere
in epiderm, are loc accentuarea functiei glicoreglatoare la nivelul pancreasului endocrin,
cu hipoglicemie consecutiva si o scadere a activitatii secretorii tiroidiene.
Radiatia luminoasa influenteaza in mod consistent sistemul neurovegetativ. In acest
context, RIR aplicate in doze moderate, au initial o actiune excitanta asupra sistemului
nervos, urmata de o faza de sedare prelungita, putand ajunge pana la somn. Sub actiunea
RIR scade cronaxia nervilor si creste contractilitatea musculara (la valori moderate ale
expunerii). Lumina influenteaza sistemul nervos central si centrii vegetativi subcorticali
prin intermediul ochiului. Culoarea rosie se stie ca are efect stimulant, in timp ce culoarea
albastra are efect sedativ. Radiatiile ultraviolete actioneaza asupra sistemului nervos
vegetativ prin scaderea reflexa a tonusului simpatic, desi unii autori confera RUV un
efect de excitare a componentei parasimpatice pe calea mediatorilor de tip histaminic
eliberati, determinand vasodilatatie, hipotensiune arteriala, toleranta crescuta la glucoza.
La nivelul sistemului nervos periferic, RUV au efect de scadere a excitabilitatii si
sensibilitatii dureroase, mergand pana la analgezie, conferita de actiunea dozelor mari de
radiatii asupra filetelor simpatice vasomotorii din derm si a vaselor tegumentare
superficiale (pe cai umorale) sau pe calea reflexelor cu punct de plecare tegumentar.
Astfel, aplicatiile cu doze eritem de RUV asupra sistemului nervos periferic isi gasesc
utilitatea terapeutica intr-o serie de nevralgii, precum cea sciatica, intercostala, Arnold,
trigeminala etc.
De mentionat faptul ca melanomul malign sau cancerul cutanat uman nu poate fi produs
de aplicatiile terapeutice cu radiatii ultraviolete, in conditiile in care sunt respectate
precautiile, indicatiile si standardele stabilite pentru terapie.
Efectele clinice ale aplicatiei fototerapeutice sunt in stransa relatie cu tipul radiatiei utilizate.
Astfel, RUV prezinta urmatoarele efecte asupra organismului uman expus terapiei: stimularea
tegumentara, pigmentatia cutanata, exfolierea cutanata (efectul fiind util in psoriazis si acnee,
unde se recomanda eritemul de gradul II in aplicatii pe zone restranse sau de gradul I pe zone
extinse), producerea vitaminei D cu rol in controlul si reglarea metabolismului fosfocalcic si in
prevenirea rahitismului. De asemenea, joaca si rol desensibilizant si antialergic (se obtine prin
aplicarea radiatiilor ultraviolete pe zone circumscrise, la nivelul suprafetelor cutanate
corespunzatoare zonelor dureroase). Reactia eritematoasa produce o iritatie locala care
moduleaza durerea resimtita de la nivelul straturilor profunde, prin mecanismul mascarii sau
interferarii competitive a transmiterii durerii de catre caile nervoase ascendente, putand fi vorba
chiar de o actiune la nivel central. Pe aceasta cale sunt ameliorate durerile articulare, inclusiv din
artroze sau cele periarticulare (epicondilite, tendinite, miogeloze, fibrozite etc). Alte efecte sunt
reprezentate de stimularea hematopoezei, de efectul dezinfectant (acest efect deriva din actiunea
bactericida a RUV si este deosebit de util in plagile superficiale, infectiile cutanate, ulcerele
atoneetc), de stimularea neuro-endocrino-metabolica de ansamblu a organismului uman,
conducand la efecte psihologice pozitive.
La randul lor, efectele radiatiilor infrarosii deriva din consecintele efectului caloric al acestora
asupra organismului, si anume: augmentare circulatorie cu hipertermie tisulara si resorbtia
edemelor superficiale, miorelaxare, analgezie, stimularea catabolica si sudatie.
Domeniile de patologie in care este indicata
Fototerapia-Terapia cu RIR
Daca aplicatiile cu RIR se practica in spatiu restrans si pe suprafete limitate se numesc aplicatii
locale si se realizeaza cu lampi adecvate, numite lampi Sollux iar daca aplicatiile se realizeaza pe
suprafete extinse sau la nivelul intregii suprafete corporale, se vor numi bai de lumina.
Aplicatiile locoregionale de RIR au urmatoarele indicatii:
Edemele inflamatorii si staza superficiala de la nivelul membrelor, in scop resorbtiv si
antiedematos.
Procesele inflamatorii subacute sau cronice, accesibile radiatiei, precum plagile
superficiale in curs de cicatrizare, in scop antiinflamator sau leziunile cutanate de tipul
plagilor postoperatorii, plagilor atone, degeneraturilor, eritemelor actinice, cicatricilor
vicioase, inflamatiilor tegumentare, foliculitelor etc, in scop antiinflamator si biotrofic,
regenerativ.
Reactiile inflamatorii ale tesuturilor interstitiale si intracelulare de tip celulita, insotite de
sindrom dureros locoregional in scop antiinflamator, anticelulitic si anatialgic.
Fenomenele inflamatorii si dureroase ale reumatismului cronic degenerativ in puseu acut,
cat si ale reumatismului abarticular (spondiloza, mialgii, tendinite, bursite, artralgii,
periartite), stari post contuzionale sau postraumatice, nevralgii etc.
Procesele catarale acute, subacute, cronice localizate la nivelul mucoaselor.
Tulburari ale circulatiei periferice nu doar de tip venolimfatic, ci si arterial, de tipul
arteriopatiei obliterante insotite de tulburari trofice.
Spasme sau sindrom colicativ abdominal.
Aplicatiile generale de RIR urmaresc atat efectul termoterapiei sau curei de sudatie, cat si efectul
de solicitare globala a orgnismului, iar principalele domenii de patologie sunt:
Bolile metabolice cu rata metabolica scazuta, precum obezitatea, hipotiroidismul,
diabetul zaharat, diatezele urice.
 Reumatismul cronic degenerativ (diferite localizari ale bolii artrozice vertebro-
periferice), cat si cel abarticular.
Intoxicatiile cronice profesionale.
Inflamatii cronice si acute ale organelor pelvine.
Afectiuni cronice ale aparatului respirator (astmul bronsic, scleroemfizemul pulmonar,
bronsite cronice etc).
Principalele contraindicatii ale aplicatiilor de RIR sunt hemoragiile in antecedentele recente,
statusul imediat posttraumatism, inflamatiile acute, supuratiile, bolile si starile febrile.
Tratamentul cu RUV
Domeniile de actiune ale tratamentului cu radiatii ultraviolete (RUV) deriva din indicatiile
terapiei cu RUV asupra organismului uman. Pornind de la multitudinea actiunilor si efectelor
fiziologice si clinice constatate, rezulta o serie de indicatii terapeutice ale terapiei cu RUV in
diferite domenii de patologie.
Indicatiile terapeutice si domeniile de patologie sunt prezentate in cele ce urmeaza:
Afectiunile dermatologice.
Indicatia principala se refera la psoriazis (inafara puseului acut) si acnee. In contextul
psoriazisului se pot utiliza trei metode: aplicatii locale cu doze exfoliante de eritem de
gradul II sau III (raportat la dimensiunea placardelor psoriazice si la rezistenta cutanata),
tratamente locale asociate aplicatiilor de substante chimice fotosensibilizatoare si
iradierile generale efectuate cu lampa la distanta, utilizand doze slab eritematoase,
Pentru acnee se aplica doze eritem de gradul I sau II si se urmareste descuamarea
stratului epidermic la sfarsitul tratamentului. Si in aceasta situatie, se poate utiliza tehnica
de asociere cu unguente ce contin fotosensibilizatori,
Alte indicatii ale actinoterapiei sunt reprezentate de alopecie si pelada. In aceasta situatie,
se utilizeaza cu precadere metoda de contact cu expuneri de cate 5 minute pe un camp
cutanat, in asociere sau nu cu substante fotosensibilizatoare aplicate sub forma de
badijonari,
Se obtin rezultate bune si in cazul cicatricilor cheloide (se fac iradieri la 1-2 saptamani
interval),
In stadiile subacute si cronice ale eczemelor se aplica iradieri locale in sedinte de 2-3
biodoze la intervale de cateva zile sau iradieri generale zilnice cu doze suberitematoase,
Furunculele se iradiaza cu RUV, dozele si suprafata de iradiere raportandu-se la suprafata
de extindere,
Degeraturile beneficiaza de doze eritem de gradul I, aplicate in sedinte repetate,
Herpesul zoster se iradiaza cu doze eritem de gradul II, inca inainte de aparitia leziunilor,
putandu-se iradia si nevralgia restanta,
Ulcerele cutanate, atone si varicoase, beneficiaza si ele de RUV, datorita efectului
troficizant, de stimulare a formarii tesutului de granulatie reparator si de imbunatatire a
circulatiei periferice, conferit de aceste radiatii. Se testeaza reactia eritematoasa a
tesuturilor vecine, cat si a zonei de ulceratie si se aplica ulterior, doze forte in iradieri
locoregionale, de pana la 100 ori doza eritem de gradul I. Regiunile cutanate invecinate
 se iradiaza cu doze slabe, de gradul I. In scopul aratat, se vor utiliza lampile cu vapori de
mercur,
Alte indicatii terapeutice ale RUV sunt reprezentate de ragadele mamelonare, piodermite,
anumite sindroame pruriginoase, micozele cutanate etc,
Suferinte din domeniul pediatriei.
Se are in vedere sensibilitatea diferita a copiilor, in comparatie cu adultii, fata de
expunerea la ultraviolete. Dozele suberitematoase sunt benefice prin efectul lor relaxant
si de imbunatatire a starii generale a organismului aflat in crestere. Indicatiile terapeutice
sunt reprezentate de rahitism si spasmofilie (se vor aplica serii de 12 sedinte cu dozare
progresiva), de suferintele respiratorii, printre care si astmul bronsic (2-4 biodoze eritem
aplicate alternativ, pe fata anterioara si pe cea posterioara), debilitatea fizica (se pot
utiliza diferite metode de actinoterapie), craniotebesul (biodoze eritem aplicate
progresiv).
Reumatologie.
Suferintele din sfera reumatismala, ce pot beneficia de efectele benefice ale RUV, sunt
reprezentate de:
Poliartrita reumatoida, pentru care se recomanda aplicatii generale si locale. Aplicatiile
generale conduc la stimularea locoregionala a tegumentului cu producerea de vitamina D
si pigmentare, cat si la stimularea generala a organismului. Se utilizeaza iradierile
generale progresive, cate 15 sedinte zilnice, pe serie. Aplicatiile locale sunt indicate la
nivelul articulatiilor afectate, diminuand fenomenele inflamatorii, sindromul algic si
ameliorand troficitatea cutanata. Terapia se incepe dupa testarea reactiei eritematoase
cutanate prin biodozimetrie, urmarindu-se producerea eritemului de gradul III sau IV.
Artrozele reactivate care se trateaza recurgand la iradieri locoregionale, cu doze stabilite
prin biodozimetrie, efectele antialgice fiind adesea evidente.
Reumatismul abarticular si sindromul algoneurodistrofic care pot beneficia de iradieri
generale si locale cu efecte antialgice prin actiune directa, cat si pe cale indirecta, prin
actiune pe zonele reflexe cutanate. Pentru PSH-umar dureros se iradiaza fata anterioara a
articulatiei, pentru cot se iradiaza regiunea olecraniana, pentru pumn, fata dorsala, pentru
articulatia coxofemurala, regiunea trohanteriana, pentru genunchi se iradiaza regiunea
interna si suprarotuliana iar pentru glezna, fetele laterale. Dozele de iradiere se stabilesc
si de aceasta data dupa biodozimetrie.
Nevralgiile sciatica, intercostala, cervicobrahiala care beneficiaza de doze eritem mai
moderate. Aplicatiile urmaresc traseul nevralgiei, inca de la origine.
Tuberculoza. Actinoterapia a fost utilizata in trecut in tratamentul tuberculozei
pulmonare.
Sindroamele neurovegetative.
Sindroamele neurovegetative de tip hipersimpaticotonic ce se manifesta prin hiperkinezie
cardiovasculara (tahicardie, extrasistolie, hipertensiune arteriala), hiperkinezie secretorie
si motorie gastrointestinala (sindroame spatice gastrointestinale, dischinezie vezicula
biliara etc) pot fi reglate si normalizate prin aplicatii terapeutice generale de RUV in doze
sedative, cu o frecventa de 2-3 sedinte saptamanal, 15-20 de sedinte pe cura.
Tulburarile endocrine.
 Precum hipertiroidia, menopauza, anumite tipuri de obezitate pot beneficia cu succes de
iradierile terapeutice generale cu RUV.
Astmul bronsic.
Asmul bronsic beneficiaza de terapia cu RUV chiar si in criza, prin aplicatia de doze
eritem pe torace, in expuneri alternativ incrucisate, in sedinte cu frecventa de 2-3
saptamanal.
Afectiuni din sfera ORL.
Faringo-amigdalitele, rinitele catarale, otitele externe si medii beneficiaza de iradieri
locale in doze eritem.
Afectiuni stomatologice.
Parodontopatiile, gingivitele, stomatitele beneficiaza de doze eritem de RUV.
Afectiunile din domeniul obstetricii ginecologiei.
Afectiuni precum vaginite, ragade mamelonare, echimoze valvulare postpartum,
hipogalactii, amenoree, beneficiaza cu succes de dozele eritem sau de iradierile generale
progresive cu RUV.
Afectari ale starii generale.
Afectari ale statusului functional general, precum starea de convalescenta dupa boli
infectioase, consumptive, carente alimentare si nutritionale, la pacientii cu sindrom
anemic, la persoanele inapetente, la cei cu pierderi ponderale masive in timp scurt, in
unele cazuri de insomnie, surmenaj, scaderea capacitatii de effort fizic sau intelectual. Se
recomanda aplicatii generale , progresive, cu o frecventa de 2-3 sedinte saptamanl, in
serii de 15-20 sedinte pe cura. Acestei terapii I se asociaza vitaminomineralo terapie,
regim alimentar si de odihna adecvat.
Aplicatiile in scop profilactic.
Acest tip de aplicatii urmaresc prevenirea carentelor de ultraviolete la nivelul
organismului neexpus cronic la RUV sau la organismele care necesita o expunere sau o
doza suplimentara.
Contraindicatiile actinoterapiei pot fi absolute sau relative si se refera, atat la persoanele care
efectueaza terapia, cat si la cele care beneficiaza de ea. Aceste contraindicatii sunt reprezentate
de: fotosensibilitatea solara cutanata, hipertensiunea arteriala, anomaliile de pigmentatie,
hiperexcitabilitatea sistemului nervos, tuberculoza pulmonara activa, neoplaziile, casexiile de
orice cauza, inanitia, cardiopatiile cardiace decompensate, insufucienta cardiaca, ateroscleroza in
faze avansate, insuficienta renala , hapatita, nefrite cronice, sindrom hemoragipar,
tromboflebitele, hipertiroidismul, diabetul zaharat, sarcina etc. Atentie la patologia oculara care
poate fi indusa sau accentuata de aplicatiile incorecte, neprotejate de RUV, precum:
conjunctivita, keratita, blefarita, cataracta actinica etc.

Laserterapia, mecanisme de actiune

Laserterapia este o procedura terapeutica noninvaziva, utilizata in practica de zi cu zi in
cabinetele de fizioterapie. La baza terapiei Laser se afla teoria clasica, conform careia, natura
luminii este considerata a fi duala, intre particula sau corpuscul si unda electromagnetica. Desi
acesta dualitate nu poate fi explicata pe deplin, ea descrie cel mai acurat natura primordiala a
luminii. Denumirea de Laser provine de la initialele din limba engleza ale cuvintelor care
exprima faptul ca aceasta este o emisie stimulata de radiatie luminoasa amplificata, mai exact,
Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation. Daca radiatia Laser este de mare
intensitate, prin cantitatea mare de energie transmisa substratului, apare efectul termic, distructiv,
utilizat in chirurgie si microchirurgie in scopul de a taia, distruge, evapora, cauteriza tesuturile
tinta. Daca intensitatea radiatiei Laser este scazuta, utilizarea sa este aceea de a stimula sau
biostimula substratul cu efecte benefice, dupa cum se va arata mai departe.
Proprietatile radiatiei Laser sunt: o singura lungime de unda sau o singura intensitate
(monocromatismul), este polarizata total, orientarea in spatiu a undelor realizandu-se dupa o
directie bine stabilita (ceea ce caracterizeaza polarizarea liniara) si este coerenta, orientarea in
timp a tuturor undelor radiatiei Laser este absoluta, astfel incat minimumul si maximumul tuturor
undelor sunt identice in propagarea lor in timp.
Unda Laser de putere si intensitate scazuta, bine controlata si care nu depaseste 500 mW are un
efect stimulator excelent asupra substratului biologic pe care se aplica.
In vederea terapiei cu Laser, ne vor interesa parametrii fizici ai acestuia pentru a putea
recomanda o aplicatie terapeutica eficienta. Parametrii fizici ai laserului sunt prezentati in cele ce
urmeaza, si anume:
1. Lungimea de unda (fiind monocromatic, laserul are o singura lungime de unda masurata
in nm),
2. Puterea de iesire (puterea de iesire este fie cea maxima-amplitudinea maxima a
impulsurilor, fie cea medie si este masurata in mW).
3. Frecventele de modulatie (numar de oscilatii pe secunda, se masoara in Hz),
4. Densitatea de putere sau doza (se masoara in J/cm si reprezinta energia emisa intr-un
interval de timp, pe unitate de suprafata pe care s-a efectuat emisia).
Raportat la o suita de parametri, intre care si cei prezentati, aparatele Laser se pot clasifica in
functie de:
Sursa.
Se va face astfel referire la lasere care au drept sursa substanta solida si se numesc lasere cu
rubin, la cele cu substanta lichida, cele cu substanta gazoasa (cu helium-neon sau cu argon) si la
cele cu semi-conductor (Ga-As, GaAiAs), ca fiind cele mai recent utilizate. Aceste lasere cu
semi-conductori ca sursa de emisie pentru radiatia Laser au avantajul de a avea dimensiuni mici,
de a fi robuste si fiabile, de a permite utilizarea oricarei lungimi de unda.
Lungimea de unda.
Lungimea de unda a laserului bazat pe semi-conductor poate fi intre 400-500 nm (laser albastru),
500-550 nm (laser verde), 600-700 nm (laser rosu) si 700-950 nm (laser infrarosu). Gradul de
penetrare a radiei Laser intratisular depinde de lungimea de unda a acesteia. Cele mai folosite
lungimi de unda sunt cele din spectrul rosu si infrarosu.
Laserul in spectrul rosu are o patrundere intratisulara de 2-3 cm, dupa care intensitatea si
eficienta terapeutica scad. Pornind de la cele afirmate, acest tip de laser se recomanda a se utiliza
in tratamentul afectiunilor tegumentare si in cele ale mucoaselor. Se recomanda utilizarea sondei
cu o putere de max. 50 mW.
Laserul in spectrul infrarosu isi reduce intensitatea la 50% dupa ce patrunde in tesuturi, dincolo
de 2-3 cm adancime, drept pentru care sunt recomandate in tratarea suferintelor de profinzime,
precum cele musculo-ligamentare, capsulare, tendinoase, meniscale, discale etc. Se recomanda
utilizarea unor sonde cu o putere crescuta, de cel putin 50 mW.
Modul de lucru.
In contextul acestei prezentari, laserele pot fi pulsatile (impulsuri de durata foarte scurta), lasere
continui si lasere cu pulsatie modulata, lungimea de unda depinzand de frecventa si natura
substratului iradiat. Si puterea acestui ultim tip de lasere variaza de la cativa mW la sute de mW.
Tipul radiatiei.
Radiatia poate fi convergenta (radiatia punctuala), divergenta sau scanner (utilizat pentru
suprafete extinse).
Puterea laserului.
Raportat la puterea de iesire a laserului, acesta poate fi sub 1 mW, sub 5 mW (densitatea de iesire
fiind la nivelul sondei sub 25 W/m) si sub 500 mW.
Forma.
Laserul poate fi sub forma de stilou, de buzunar, dispozitive de cabinet sau baza de recuperare.
In lumina celor prezentate, efectele biologice ale laserului terapeutic, de joasa putere sau laser
non-invaziv vor fi prezentate in cele ce urmeaza:
Analgezia,
Miorelaxarea, decontracura musculara,
Efect entiedematos, de combatere a stazei si de drenaj veno-limfatic,
Biostimulare tisulara si a proceselor biologice,
Efect vasodilatator.
Mecanismele prin care actioneaza laserterapia intercepteaza o serie de verigi fiziopatologice,
actiune confirmata de o serie de studii clinice verificate si validate. Aceste efecte constau in
imbunatatirea microcirculatiei, cresterea activitatii enzimatice intracelulare, in special a ciclului
Krebs, cresterea circulatiei si a utilizarii oxigenului, utilizarea eficienta a glucozei, stimularea
sintezei de AND intracelular, cresterea activitatii fibroblastelor si a procesului de fagocitoza,
activarea pompei Na-K transmembranare, activarea proceselor metabolice la nivel celular (atat
prin activarea pompei e Na/K transmembranare, a transportului de calciu, cat si prin activarea
sistemului mitocondrial), shimbarea la nivel locoregional a profilului unor mediatori ai
inflamatiei (histamina, prostaglandine) sau durerii (endorfine).
Indicatiile laserterapiei
Domeniile de aplicabilitate ale laserterapiei sunt reprezentate de afectiuni precum: alveolita,
analgesia, stomatita aftoasa, caria dentara, cicatricea cheloida, contuziile dentitia dificila,
fractura, gingiviita, herpesul, hyperemia pulpara, morbul temporomandibular, nevralgi
trigeminala, parpodontita, periodontita, pulpa aperta, puplita, starea postoperative. Efectele
terapeutice preponderente sunt cel analgesic, antiflogistic, antiedenatos, biostimulator,
vasodilatator
Laserterapia prezentarea efectelor terapeutice. Laserterapia este o procedura terapeutica
noninvaziva, utilizata in practica de zi cu zi in cabinetele de fizioterapie. La baza terapiei Laser
se afla teoria clasica, conform careia, natura luminii este considerata a fi duala, intre particula sau
corpuscul si unda electromagnetica. Desi acesta dualitate nu poate fi explicata pe deplin, ea
descrie cel mai acurat natura primordiala a luminii. Denumirea de Laser provine de la initialele
din limba engleza ale cuvintelor care exprima faptul ca aceasta este o emisie stimulata de
radiatie luminoasa amplificata, mai exact, Light Amplification by Stimulated Emission of
Radiation. Daca radiatia Laser este de mare intensitate, prin cantitatea mare de energie
transmisa substratului, apare efectul termic, distructiv, utilizat in chirurgie si microchirurgie in
scopul de a taia, distruge, evapora, cauteriza tesuturile tinta. Daca intensitatea radiatiei Laser este
scazuta, utilizarea sa este aceea de a stimula sau biostimula substratul cu efecte benefice, dupa
cum se va arata mai departe.
Unda Laser de putere si intensitate scazuta, bine controlata si care nu depaseste 500 mW are un
efect stimulator excelent asupra substratului biologic pe care se aplica.
In vederea terapiei cu Laser, ne vor interesa parametrii fizici ai acestuia pentru a putea
recomanda o aplicatie terapeutica eficienta. Gradul de penetrare a radiei Laser intratisular
depinde de lungimea de unda a acesteia. Cele mai folosite lungimi de unda sunt cele din spectrul
rosu si infrarosu. Laserul in spectrul rosu are o patrundere intratisulara de 2-3 cm, dupa care
intensitatea si eficienta terapeutica scad. Pornind de la cele afirmate, acest tip de laser se
recomanda a se utiliza in tratamentul afectiunilor tegumentare si in cele ale mucoaselor. Se
recomanda utilizarea sondei cu o putere de max. 50 mW. Laserul in spectrul infrarosu isi reduce
intensitatea la 50% dupa ce patrunde in tesuturi, dincolo de 2-3 cm adancime, drept pentru care
sunt recomandate in tratarea suferintelor de profinzime, precum cele musculo-ligamentare,
capsulare, tendinoase, meniscale, discale etc. Se recomanda utilizarea unor sonde cu o putere
crescuta, de cel putin 50 mW.
In lumina celor prezentate, efectele biologice ale laserului terapeutic, de joasa putere sau laser
non-invaziv vor fi: analgezia, miorelaxarea, decontracura musculara, efectul entiedematos, de
combatere a stazei si de drenaj veno-limfatic, biostimulare tisulara si a proceselor biologice,
efect vasodilatator.
Mecanismele prin care actioneaza laserterapia intercepteaza o serie de verigi fiziopatologice,
actiune confirmata de o serie de studii clinice verificate si validate. Aceste efecte constau in
imbunatatirea microcirculatiei, cresterea activitatii enzimatice intracelulare, in special a ciclului
Krebs, cresterea circulatiei si a utilizarii oxigenului, utilizarea eficienta a glucozei, stimularea
sintezei de AND intracelular, cresterea activitatii fibroblastelor si a procesului de fagocitoza,
activarea pompei Na-K transmembranare, activarea proceselor metabolice la nivel celular (atat
prin activarea pompei e Na/K transmembranare, a transportului de calciu, cat si prin activarea
sistemului mitocondrial), shimbarea la nivel locoregional a profilului unor mediatori ai
inflamatiei (histamina, prostaglandine) sau durerii (endorfine).
Domeniile de patologie in care este indicate laserterapia
Domeniile de aplicabilitate ale laserterapiei sunt reprezentate de afectiuni precum: alveolita,
analgesia, stomatita aftoasa, caria dentara, cicatricea cheloida, contuziile dentitia dificila,
fractura, gingiviita, herpesul, hyperemia pulpara, morbul temporomandibular, nevralgi
trigeminala, parpodontita, periodontita, pulpa aperta, puplita, starea postoperative. Efectele
terapeutice preponderente sunt cel analgesic, antiflogistic, antiedenatos, biostimulator,
vasodilatator.

Masajul
Modalitate fizioterapeutica cu aplicabilitate in patologia de specialitate.
Tehnici, actiune fiziologica, clasificari, efecte, indicatii si contraindicatii. Criomasajul.
Tehnici ale masajului terapeutic (tehnica procedeelor de masaj)
Masajul terapeutic sau masajul clasic se defineste a fi alcatuit dintr-o serie de manevre
terapeutice variate, aplicate sistematic pe suprafata organismului in scop therapeutic. Se
considera a fi o suita de prelucrari mecanice manule desfasurate la suprafata organismului, care
se succed intr-o anumita ordine, in functie de regiune, scopul terapeutic, starea generala si cea
locala a organismului. Masajul trebuie sa fie indicat si sa se aplice corect, este necesara
cunoasterea tehnicii de masaj, a afectelor asteptate, trebuie sa se respecte anumite conditii optime
de lucru si de igiena a procedurii.
Masajul medical necesita o locatie corespunzatoare, numita cabinetul de masaj iar pacientului i
se asigura conditii pentru mentinerea anumitor pozitii in scopul relaxarii sale. Mobilierul trebuie
sa fie adecvat iar dimensiunile standard ale patului de masaj sunt de 195-200 cm lungimea, intre
72-75 cm latimea si intre 70-75 cm inaltimea. Camera in care se desfasoara sedinta de masaj
trebuie sa fie bine aerisita, iluminata corect si sa se mentina o temperatura constanta in jurul
valorii de 20-21 de grade Celsius. Manevrele de masaj classic se efectueaza folosind pudra de
talc sau diferite unguente, iar mana maseurului trebuie sa fie calda si uscata. Este de preferat ca
masajul igienic sa se aplice dimineata sau inaintea mesei de seara, zilnic sau la 2 zile, durata
variind intre 10-35 min pentru masajul local, 15-30 min cel regional si 50-60 min cel general, iar
durata seriei de tratament variaza de la 2 la 6 saptamani. Masajul terapeutic se poate executa si
peeste zi, la 2-3 ore distanta dupa masa. Manevrele se incep in jurul regiunii bolnave dar la
distanta. Se incepe cu regiunile periferice apoi se abordeaza trunchiul. In functie de efectele lor
asupra organismului, manevrele sau procedeele de masaj au fost impartite in procedee principale
sau fundamentale si procedee secundare sau ajutatoare.
Manevrele fundamentale ale masajului clasic sunt: netezirea sau alunecarile aplicate la suprafata
corpului (efleurajul), frictiunile, framantatul sau stoarcerea tesuturilor (petrisajul), baterea sau
lovirile usoare si ritmice (tapotamentul), vibratia. Aceste manevre sau proceduri fundamentale
ale masajului nu pot lipsi din aplicatiile importante.
Netezirea este manevra de introducere, intrerupere sau de legatura intre celelalte manevre. Se
defineste ca fiind o atingere apasata sau o alunecare apasata (efectuata cu fata palmara sau
dorsala a mainilor) cu rol de scadere a sensibilitatii planurilor superficiale, permitand presiuni pe
planurile profunde. Rolul de baza a manevrei este sedativ. Manevra se executa centriped sau
paralel cu fibrele musculare prin miscari lungi si line care depasesc regiunea dureroasa. Ca
varianta a acestei manevre este masajul pieptene care se aplica cu degetele indoite. Netezirea
poate fi deci centripeta, circulara sau paralela cu fibrele musculare. In functie de zona aborbata
netezirea poate fi longitudinala (varianta impins sau varianta tras), transversala si ovalara. Sensul
netezirilor este determinat de circulatia superficiala sau de intoarcere a sangelui si limfei.
Alunecarile pe membre se indreapta spre zone proximala iar la nivelul trunchiului urmeaza
sensul circulatiei de intoarcere catre inima. Pentru extremitatea cefalica, pe gat si pe ceafa,
manevrele de netezire se indreapta de la cap spre umeri si omoplati. Apasarea se adapteaza la
natura si consistenta tesuturilor, cat si la scopul procedurii. Netezirile apasate pot fi insotite de
vibratii, ceea ce induce un efect de relaxare suplimentar. Cel mai important efect al netezirii si
alunecarii usoare si ritmice este activarea circulatiei sangelui in capilare si in venele supeficiale
si accelerarea drenarii limfei din spatiile interstitiale si pe caile limfatice. Acest efect se
manifesta fie direct, prin actiunea mecanica a menevrelor care preseaza si imping lichidele in
sensul scurgerii lor normale, fie pe cale reflexa, prin actiunea pe care o au manevrele de netezire
si alunecare asupra receptorilor periferici (prin reactii vasomotorii umorale si nervoase este
activata circulatia, conducand la vasodilatatie locoregionala persistenta dar si sistemica).
Netezirea influenteaza si tonusul muscular locoregional si sistemic pe calea excitarii receptorilor
nervosi periferici. Prin manevre aplicate mai riguros si insistent este influentata circulatia din
profunzime, de la nivelul maselor musculare, ceea ce conduce la troficizare locoregionala, la
combaterea starii de oboseala musculara cu refacerea proprietatilor functionale ale tesuturilor.
Daca manevrele de alunecare se executa scurt si cu miscari vii, pline de energie, are loc
stimularea intregului organism.
Frictiunea este manevra prin care mana se deplaseaza o data cu tegumentul pana la limita
elasticitatii hipodermului, antrenand deci tegumentul in miscarea respectiva. Frictiunea
presupune manvre de netezire asociate cu cele de compresiune ale straturilor, de la cele
superficiale la cele profunde subiacente. Frictiunea se executa cu fata palmara a degetelor sau cu
varfurile degetelor pe portiuni mici, doar cu varfurile degetelor pe portiuni foarte mici, cu palma
intrega pe portiuni mai extinse si cu ambele palme, avand si degetele intinse pe portiuni si mai
mari. Miscarile realizate sunt longitudinale (la nivelul membrelor), circulare (pe suprafete mari)
sau spirale (la nivelul articulatiilor). Frictiunile se pot executa deci cu trei sau patru degete, cu
policele (in varianta circular elipsoida sau rectilinie) si cu mainile. Frictiunile se adreseaza
tesuturilor subcutanate. In functie de intensitatea procedeului, frictiunea poate fi superficiala,
medie sau profunda. De-a lungul coloanei vertebrale se poate aplica in ritm energic o frictiune
ondulata, in sens descendent. Efectele acestei aplicatii pot fi explicate in mare parte, prin
actiunea mecanica (recastigarea supletei si elasticitatii tisulare) dar si pe cale reflexa (activarea
circulatiei locale cu efecte biotrofice in consecinta). Daca frictiunea se executa lent si prelungit,
are loc o scadere a sensibilitatii locale urmata de miorelaxare si scaderea stresului general.
Ritmul alert are efecte contrarii, de stimulare a sistemului nervos si de crestere a tonusului
muscular. Frictiunea se recomanda in tratamentul sechelelor posttraumatice (entorse, contuzii,
intinderi si rupturi musculare, fasciale, tendinoase si ligamentare, dupa revarsate intraarticulare
sau intratisulare) sau operatorii, in vederea stimularii proceselor de vindecare si regenerare
tisulara, in scop de drenaj al reziduurilor tisulare, desfacerea aderentelor cicatriciale etc.
Framantatul este o manevra care presupune compresiuni la nivelurile abordate ca o stoarcere
intrerupta. Aplicat pe mase voluminoase presupune prinderea masei musculare si deplasarea ei
transversal, asociat cu torsiune. Cand se aplica pe suprafatele mici sau pe peretele abdominal sau
toracal, framantarea se poate face si prin ciupire. La nivelul membrelor framantarea poate
prezenta variante, precum: mangaluirea (masajul vartej) efectuata cu ambele maini,
compresiunile bratara efectuate succesiv si ascendant la nivelusl membrelor, geluirea care imita
miscarea de rindea. In funcite de forta exercitata manevra poate fi profunda sau superficiala.
Petrisajul profound poate fi lent, mediu sau rapid, si transversal, longitudinal, derulaj sau ciupire.
Petrisajul superficial poate fi sub forma de palpare rulata, petrisaj superficial de torsiuni, petrisaj
superficial prin ciupire sau petrisajul frictiune. Manevrele se executa pe regiunile plane in sensul
lungimii muschiului iar pe membre centrifug (spre extremitate), fara ca aceasta sa deranjeze insa
circulatia de intoarcere. Actiunea petrisajului este mai profunda, fiind considerata drept manevra
specifica pentru masajul tesuturilor profunde, in special al muschilor (netezirea este considerata
o manevra specifica pielii iar frictiunea drept manevra specifica de prelucrare a tesuturilor
subcutanate). Prin framantat este favorizata circulatia de profunzime, se dezvolta elasticitatea
tesuturilor, fiind stimulate si alte proprietati precum contractilitatea, excitabilitatea si
conductibilitatea substratului. Framantatul este deosebit de util in atonie, atrofie sau hipotrofie
musculara posttraumatic sau post imobiluzare prelungita insotita si de revarsat intratisular cu
incetinirea circulatiei venolimfatice de intoarcere. Este deosebit de utila si prin efectele sale de
stimulare a sistemului nervos si de refacere a functiilor motorii.
Petrisajul reprezinta, dupa unii autori, o manevra fundamentala intermediala de masaj, intre
netezire si framantare. Manevra poate fi prin presiune glisanta, in miscare (digitala sau
longitudinala impinsa sau trasa) sau prin presiune statica (simpla sau pentru intoarcerea venoasa
care are doua variante: longitutinala sau tampon de sugativa si varianta etajata).
Baterea sau lovirile usoare si ritmice aplicate pe tegument si pe tesuturile moi ale corpului
reprezinta manevra care conduce la efecte puternice, excitante, realizate pe suprafete mari. In
practica de specialitate se aplica numeroase si variate forme de batere, numite tapotare sau
tapotament. Cea mai cunoscuta forma de baterea este tocatul care se executa cu degetele de la
ambele maini. Baterea se mai poate realiza insa cu palma intinsa si usor indoita sau cu partea
cubitala a mainilor, cu dosul degetelor, cu pulpa degetelor sau cu pumnul incomplet inchis.
Intensitatea aplicatiei deriva din greutatea degetelor si mainilor si mai putin din contractia activa
a muschilor implicati in miscare. Manevra poate fi realizata in hasururi (in acesta varianta
manevra e amortizata), prin alunecare (tocatul tangential), tocatul propriu-zis, percutiile in
ventuza sau caus (palmele si degetele sunt stranse in caus) sau tapotajele. Baterea sau percutatul
obisnuit se aplica mai ales pe regiunea dorsala, varianta cu alunecare (tocatul tangential) fiind
preferata pentru zonele mai sensibile, precum peretele abdominal. Caracteristica dominanta a
percutatului este ritmul alert sau supletea miscarii si mai putin intensitatea sau durata manevrei.
Din procedeul de percutat deriva batatoritul, plescaitul sau lipaitul cu fata palmara a degetelor
sau chiar cu palmele. Aceasta forma de batere este utila in masajul stimulator si se aplica pe
regiuni intinse si putin sensibile, precum regiunea dorsala, coapsele si gambele pe fata lor
posterioara. Uneori, batatoritul se poate aplica cu marginea cubitala a pumnului si un ,mic
segment de antebrat (doar pe regiunea fesiera). Manevra are actiune specifica excitanta, se
executa dupa celelalte manevre descrise, prin actiunea sa indelungata, ritmica si uniforma asupra
substratului fiind modulate terminatiile nervoase senzitive cu reducerea sensibilitatii. De
asemenea, are loc stimularea tonusului muscular cu cresterea functionaliatatii acestora si aflux
sanguin corespunzator. Prin activarea circulatiei sunt stimulate si functiile biotrofice
locoregional.
Vibratia se realizeaza prin tremuraturi rapide transmise tegumentului, printr-o succesiune de
presiuni si relaxari, fara ca mana sa se desprinda de tegument. Miscarea se face din pumn sau din
cot si se realizeaza cu policele, doua sau trei degete sau cu toata palma. Pentru efectele de
profunzime se pot utiliza aparate numite vibratori (inclusiv mese sau paturi vibratoare). Daca
actiunea vibratiei este blanda sunt activate sau stimulate reactiile organismului. Daca actiunea
vibratiei este energica sunt inhibate reactiile organismului la nivel subiacent. Vibratiile pot fi
superficiale sau profunde (vibratii profunde associate cu neteziri si presiuni sau vibratii profunde
cu frecventa mare care scade treptat cu actiune circulatorie importanta). O forma des utilizata a
acestei menevre o reprezinta presiunea vibratorie, care se aplica intr-un singur punct sau se
deplaseaza in sens linear, pe intinderi variate. Procedul se realizeaza cu varful unuia sau mai
multor degete si se aplica pe traiectul unui nerv, in lungul unui vas, pe insertia unui tendon sau
muschi, in jurul unei articulatii. Vibratiile se combina cu manevrele de alunecare, cu frictiunile
sau chiar cu framantatul. Miscarile vibratorii cu amplitudine si intensitate mai mare decat cele
obisnuite se numesc trepidatii si se pot executa atat manual cat si mecanic, aplicandu-se pe
diferite regiuni ale trunchiului. Trepidatia toracelui se asociaza, de regula, cu miscarea
respiratorie. O data cu inspiratia se incep terpidatiile cu ambele maini plasate dorsal,
accentuandu-se spre final. Apoi, palmele se aplica in timpul expirului pe partile anterioare si
laterale ale toracelui si executa miscarile de presiune vibratorie, in special spre sfarsit,
continuand in pauza respiratorie. Efectele vibratiilor se explica prin actiunea lor mecanica si
reflexa. Manevrele vibratorii efectuate cu blandete, uniform si indelungat produc relaxare, in
timp ce manevrele ample si intense produc si o activare a circulatiei locoregionale. Aplicate pe
regiuni intinse, sau cand insotesc manevrele de netezire, frictiunile si farmantatul, vibratiile
produc o actiune calmanta, sedativa, de relaxare si decongestionanta pentru intregul organism.
Vibratiile sunt indicate in tratamentul suferintelor dureroase, a edemelor, contracturilor
musculare si stresului psihic.
Ca regula generala, orice sedinta de masaj incepe si se sfarseste cu netezirea. De asemenea
masajul va fi urmat obligatoriu de mobilizarea articulatiilor vecine, pana la limita durerii.
Mobilizarile sunt pasive (lente, progresive), active (succedand celor passive) si active cu opozitie
sau contrarezistive.
Printre procedeele considerate fundamentale sau principale, exista si o serie de alte manevre de
masaj, numite ajutatoare sau secundare, care se intercaleaza printre cele principale sau se adauga
la sfarsitul sedintelor obisnuite de masaj. Unele deriva din manevrele de baza iar celelalte sunt de
sine statatoare, aplicandu-se independent. Aceste procedee ajutatoare sunt: cernutul si rulatul,
presiunile, tractiunile si tensiunile, scuturarile, alte procedee diverse.
Cernutul si rulajul se aplica in special pe membre, dupa procedeele de framantare si batere a
tesuturilor sau dupa netezire si frictiune. Procedeul se executa prin prinderea tesuturilor cu
degetele flexate si mobilizarea acestora in sens lateral si de jos in sus, prin ridicari si presiuni
alternative, asemanator cernutului printr-o sita. Manevra se executa in ritm energic si insistent,
deplasand mainile din aproape in aproape, in sus si in jos, in lungul segmentului care se masaza.
Cernutul exercita efecte de relaxare, asuplizare tisulara, activare a functiilor circulatorii si de
biotroficizare locoregionala. Rulatul se executa asemanator cernutului, dar cu degetela intinse si
cu palmele apasand mai ferm asupra tesuturilor masate, realizand efecte uniforme asupra partilor
moi segmentare.
Presiunile se folosesc in special in masajul periostal iar in cadrul masajului general, cresc
actiunea procedeelor obisnuite precum netezirea, frictiunile si framantatul. Aplicate, presiunile
isi modifica tehnica in functie de intinderea si sensibilitatea regiunilor carora se adreseaza.
Presiunile efectuate pe spate, in lungul coloanei vertebrala, la sfarsitul masajului regional sunt
cele mai caracteristice. Palmele sunt aplicate cu degetele intinse, de-o parte si de alta a coloanei
vertebrale, presiunile se executa po data sau de mai multe ori in acelasi loc, sunt ferme dar fara
exgerare iar eficacitatea metodei creste daca se adauga terpidatiile. Metoda nu se indica la copii
si la femei. Presiunile pot fi si periostale, manevra executandu-se pe anumite puncte sau zone
bine delimitate, continuu sau cu intreruperi, cu intensitate medie sau mare. Presiunile periostale
pot alterna cu frictiuni si neteziri locale, la fel de intens executate. Presiunilor periostale li se
poate adauga si actiunea vibratorie a mainilor, efectele asteptate fiind obtinute pe cale reflexa.
Initial creste sensibilitatea si se produce o ischemie locoregionala, urmata de o scadere a
sensibilitatii pana la anestezie si de o hiperemie locala de lunga durata, insotita de o relaxare
musculara si generala. Pentru a se obtine efectele astepatate se cere o tehnica deosebita si
cunoasterea precisa a zonelor si/sau punctelor reflexogene. Presiunile pe traseul nervos se
executa printr-o apasare progresiva, continua sau vibrata, pe anumite puncte sensibile aflate de-a
lungul traseului nervos aflat in suferinta. Ele reprezinta manevre sau procedeee terapeutice
speciale.
Tractiunile si tensiunile sunt procedee de masaj care actioneaza in special asupra articulatiilor si
a tesuturilor moi periarticulare. Prin tractiunea in axul lung al membrului masat se urmareste
realizarea unei intinderi si a unei alungiri in limitele fiziologice a elementelor articulare si
periarticulare cu decoaptarea si detensionarea structurilor vizate. Tractiunile se executa dupa
masajul articulatiei in cauza, realizandu-se o buna mobilitate articulara si relaxarea musculaturii
satelite articulatiei respective. Prin aplicarea tractiunilor se urmareste prevenirea si combaterea
redorilor articulare, prevenirea si combaterea aderentelor tisulare periarticulare, a modificarilor
artozice sau a altor procese degenerative sau proliferative intra- sau extraarticulare. Tractiunile
membrelor, cat si a extremitatii cefalice se executa, de preferinta, la sfarsitul sedintelor de masaj.
Elongatiile terapeutice ale coloanei vertebrale se realizeaza cu ajutorul unor mese de elongatie
care conduc la intinderea in lungime a corpului situat in pozitia de decubit dorsal, aflat pe un
plan orizontal sau oblic. Tractiunile se executa intotdeauna cu blandete. Tensiunile sunt miscari
active sau pasive care ase asociaza kinetoterapiei analitice.
Scuturarile reprezinta manevre secundare de masaj, inrudite cu tractiunile si tepidatiile.
Scuturarile constau in miscari oscilatorii mai ample, executate ritmic,la nivelul unor segmente
ale membrelor sau cu membrul sau corpul in intregime. Cel mai cunoscut exemplu este
scuturatul spatiilor interosoase ale mainilor si picioarelor. Scuturatul segmentar sau in intregime
se executa dupa aplicarea celorlalte manevre de masaj si necesita o buna relaxare musculara.
Efectele scuturarilor sunt: relaxarea sau stimulare generala, in functie de tehnica utilizata si de
scopul urmarit.
Alte procedee de masaj pot fi considerate ciupirile, pensarile sau ridicarile tesuturilor vizate.
Pensarile se aplica pe portiunile carnoase ale membrelor iar ridicarea muschilor se executa, in
special pe regiunea spatelui. Pensarile au rol excitant.
Actiunea fiziologica a procedeelor de masaj consta in efecte locale (efectul sedativ asupra
nevralgiilor, miagiilor, artralgiilor, efectul hyperemic si efectul resorbtiv), cat si in efecte
generale, precum cresterea functiei circulatorii si a celei respiratorii, augmentarea
metabolismului bazal si imbunatatirea starii generale a pacientului. Efectele prezentate sunt
datorate prezentei exteroceptorilor cutanati si a proprioceptorilor din muschi, tendoane si
ligamente, pe calea declansarii la nivelul sistemului nervos a reflexelor regionale si la distanta.
Prin actiunea sa la nivelul zonelor de proiectie viscerala (Head), manevrele de masaj pot actiona
pe cale reflexa in sensul ameliorarii functiei unui organ. Pe calea reflexelor neuovegetative, mai
ales vasculare masajul poate influienta circulatia superficiala cat sip e cae profunda, declansand
mecanisme vasculare. Masajul determina formarea unor produse metabolice care trec in
circulatia generala actionanand la distanta (histamia, ce determina vazodilatatie, sau colina care
stimuleaza peristaltismul abdominal). Efectul important al masajului este cel mechanic asupra
lichidelor interstitiale realizand o actiune puternic rezorbtiva. Propietatiile fiziologice ale
masajului clasic sunt efectul analgetic (local si superficial dar si la distanta si in profunzime prin
activarea zonelor de reflectie Head), efectul decontracturant sau stimulant (masajul devine o
tehnica de pregatire a altor proceduri sau o tehnica utila in scopuri terapeutice), efectul trofic prin
activarea circulatiei arteriale si venolimfatice (crescand astfel metabolismul bazal si activand
eliminarea deseurilor, atat prin accelerarea fluxului venolimfatic, cat si prin antrenatrea celulelor
adipoase), actiune generala reflexa atat asupra aparatului circulator, cat si a celui respirator,
actiune psihologica benefica cu inducerea starii generale de bine.
Mecanismele de actiune ale masajului sunt: excitarea receptorilor cutanati (ceea ce determina pe
cale reflexa efecte locale, regionale si generale), activarea receptorilor vasculari (cu declansarea
unor reflexe neuro-vegetative urmate de efecte locale, regionale si generale), eliberarea de
metabolite active (cu efecte loco-regionale si la distanta), mechanic si resorbtiv, pe cale directa.
Manevrele prezentate ale masajului classic au calitatea de pregati musculature pentru
programenele de kinetoterapie care urmeaza (ducand la hiper sau hipotonie muscular, in functie
de manevra utilizata si scopul sedativ sau excitant, urmarit). Prin activarea circulatiei locale si
locoregionale, masajul asigura si o incalzire tisulara regionala. Prin excitarea receptorilor
cutanati si prin activarea circulatorie locoregionala, masajul are si un puternic efect analgesic.
Prin actiunea mecanica propriu-zisa, masajul ajuta la combaterea aderentelor si a retracturilor, la
scaderea edemelor, cu efect resorbtiv evident.
Efectele fiziologice ale manevrelor de masaj:
Netezirea prezinta drept principalele efecte fiziologice vazodilatatia (cu scaderea reflexa a
vazoconstrictiei anterioare, stimularea reflexelor vazodilatatoare si stimularea reflexului axonal),
scaderea sensibilitatii planurilor superficiale ( prin stimularea recepterilor cutanati, obtinandu-se
efectul sedativ), scaderea presiunii tisulare (prin stimularea venolimfatice), cresterea
excitabilitatii musculare dupa o scadere initiala si prin inducerea relaxarii.
Presiunile se executa in sensuri opuse in cerc complet iar efectele fiziologice sunt in functie de
cele 2 tipuri de presiuni. Presiunile glisante sau alunecate se realizeaza lent, systematic, cu
presiune constanta cu un ritm de 12 miscari pe minut, intre manevre intercalandu-se manevra de
netezire. Principalele efecte fiziologie ale presiunilor alunecate sunt: efectul sedative, hipertermie
locala, cresterea presiunii tisulare, ameliorarea raspunsului muscular la stimulare, cresterea
excitabilitatii nervoase, vazodilatatie locala si activarea schimburilor intre sange si substratul
tisular locoregional. Presiunile statice se realizeaza fara alunecare, prin repetatri successive,
manevra variind intre progresie-mentinere si regresie. Principalele efecte fiziologice sunt
cresterea circulatiei deintoarcere, efectul sedativ prin actiunea decongestionanta vasculara si
stimulanta asupra terminatiilor nervoase, efect decontracturant-miorelaxant.
Efectele fiziologice ale manevrei de framantare ale masajului classic sunt dependente de
profunzimea metodei. Framantarea profunda se adreseaza preponderant structurilor musculare,
efectele fiind cel mechanic, de crestere a presiunii tisulare (prin vasodilatatia active determinate
de manevra), de crestere a circulatiei venolimfatice de intoarcere, ameliorarea troficitatii
locoregionale (prin cresterea circulatiei arteriale si venolimfatice), cresterea excitabilitatii
musculare cu echilibrarea concomitenta a tonusului muscular la grupe musculare comune,
eliberarea substantelor necesare procesului contractile si inducerea unei stari generale de bine.
Framantarea superficiala se adreseaza cu precadere pielii si tesutului subcutanat. Obiectivele
manevrei se refera la eliminarea deseurilor metabolice si a celor aflate la nivelul celulelor
adipoase, mobilizarea tisulara cu cresterea elasicitatii structurilor tisulare, cresterea rezistentei
fibrei musculare, cresterea mobilitatii tisulare. Principalele efecte fiziologice sunt: augmentare
circulatorie locoregionala (cu vasodilatatie si cresterea metobolismului in consecinta, eliminarea
deseurilor metabolice si efect decongestive de profunzime), modificarea consistentei substantei
fundamentale (modificarea starii coloidale are loc prin eliminarea de enzime si coenzime,
precum hialuronidaza, ca urmare a manevrei aplicate), effect analgesic (secundar detensionarii
tisulare locoregionale), effect reflex visceral (ca urmare a antrenarii sistemului nervos
vegetative), effect biotrofic cutanat.
Frictiunile recunosc drept principale efecte fiziologice: vasodilatatia locala insotita de hiperemie
de profunzime, efectul mechanic (ce conduce la dezagregarea sau fragmentarea produsilor
patologici, precum fibrina, depozite de grasime si la actiunea fibrozanta cu asuplizare tisulara,
inclusiv asuplizare musculotendinoasa), efectul nervos de echilibrare neurovegetativasi de
antrenare a mecanismelor reflexe de profunzime) si efectul analgesic, calmant.Vibratiile (cu o
frecventa de 5-10 vibratii/sec manual si de 40-50 vibratii/sec mechanic, cu o amplitudine de 1-3
mm) produc efecte calmante cand sunt aplicate pe zone plane sip e suprafete intinse si au effect
stimulant daca se aplica punctat. De asemenea, pe masura ce scade frecventa, creste amplitudinea
vibratiei, obtinandu-se efectul calmant, decontractutant-miorelaxant si cel de drenaj venolimfatic
locoregional si activare a circulatiei arteriale. Principalele efecte fiziolpgice ale vibratiilor sunt
reprezentate de: vasoconstrictia periferica, cresterea pe cale reflexa a tensiunii arteriale si
scaderea frecventei cardiace, cresterea pe cale reflexa a secretiilor digestive, scaderea
excitabilitatii sistemului nervos, motor si senzitiv, miorelaxare, sedare si calmare, inlaturare a
senzatiei de oboseala, inclusive de destresare.
Percutiile au rol stimulant, fiind contraindicate in cazul contracturilopr si spasticitatii musculare.
Principalele efecte fiziologice ale percutiilor sunt reprezentate de: vasodilatatia cutanata si
hipertermie locoregionala, cresterea excitabilitatii nervoase si a celei musculare prin scaderea
cronaxiei si stimularea proprioceptorilor, cu cresterea in consecinta a tonusului muscular si effect
prin actiune reflexa viscerala (pe calea activarii mecanismului nervos vegetative).
Ca o concluzie, se poate spune faptul ca masajul are drept principale efecte: miorelaxarea,
decontractura musculara si sedarea sau efectul excitant, stimulator, tonicizant. Aceste efecte sunt
obtinute pe cale directa sau pe calea reflexelor locoregionale sau la distanta. Netezirea isi
realizeaza efectul sedative prin scaderea sensibilitatii planurilor superficiale si prin scaderea
presiunii intratisulare. Presiunile, in special cele statice isi realizeaza efectul sedative prin
actiunea decongestiva, cat si prin mecanismul de compresie a terminatiilor nervoase intartisulare,
cu effect miorelaxant-decontracturant secundar. Framantarea, in special cea superficiala isi
datoreaza efectul sedative modificarii consistentei substantei fundamentale, cu effect analgesic
secundar prin decompresiunea terminatiilor nervoase locoregionale. Frictiunile superficiale
realizeaza un efect analgesic, sedativ si unul mechanic, prin mecanisme defibrozante, asuplizante
si prin cel de intindere muschi-tendon. Vibratiile realizeaza efectul sedative prin scaderea
excitabilitatii motorii si sensitive cu effect decontracturant, miorelaxant, sedative, de inlaturare a
sindromului de oboseala. La polul opus se afla efectele stimulatorii, excitante ale manevrelor de
masaj classic, deja prezentate. Netezirea isi datoreaza efectul excitant-tonifiant cand se executa
in ritm accentuat, alert, ducadn prin aceasta la cresterea excitabilitatii neuromusculare (dupa o
scadere initiala). Presiunile, in special cele glisante, au efecte de stimulare prin cresterea
presiunii intratisulare, facilitarea raspunsului muscular (scaderea cronaxiei), cresterea
excitabilitatii nervoase (scade reobaza) si cresterea drenajului tisular cu accelerarea schimburilor
si cresterea biotroficitatii. De mentionat un fapt important, si anume, netezirea si presiunile
glisante pot fi utilizate drept pregtitoare ale altor manevre ale masajului classic sau therapeutic.
Framantarea, in special cea profunda isi datoreaza efectul excitant-tonicizant faptului ca
actioneaza direct pe masa musculara (ceea ce conduce la cresterea elasticitatii, rezistentei si
mobilitatii fibrei musculare). De asemenea, conduce la cresterea presiunii intratisulare, la
ameliorarea nutritiei (prin vasodilatatie arteriolara activa si cresterea circulatiei de intoarcere), la
cresterea excitabilitatii musculare prin scaderea cronaxiei, la echilbrarea tonusului muscular, la
eliberarea de substante necesare contractiei musculare (glycogen, acetilcolina). Percutiile
exercita un efect excitant-tonicizant prin cresterea ecxitabilitatii musculare (scaderea cronaxiei si
stimulare proprioceptiva) si prin cresterea tonusului muscular. O serie de manevre actioneaza pe
calea reflexelor, dupa cum se va arata in cele ce urmeaza. Framantarea superficiala actioneaza pe
calea efectului visceral (participa sistemul nervos vegetativ asociat cu efectul reflex de
decongestie profunda, soldat cu cresterea circulatiei si efectul analgesic datorat decompresiunii
terminatiilor nervoase superficiale). Frictiunile actioneaza prin actiunea reflexa superficiala (pe
puncte reflexogene) ce antreneaza mecanisme reflexe de profunzime si prin vasodilatatia locala
ce conduce la cresterea tempersturii in profunzime. Vibratiile influenteaza pe calea
mecanismelor reflexe tensiunea arteriala, frecventa cardiaca si scade excitabilitatea sistemului
nervos motor si senzitiv. Percutiile prezinta actiune reflexa visceral pe calea sistemului nervos
vegetativ.
Clasificarea tipurilor de masaj
Masajul este o prelucrare a partilor moi ale corpului realizata prin actiuni manuale sau mecanice,
efectuat in scop fiziologic sau curativ. Actiunile manuale de masaj se denumesc si manevre,
manipulari sau procedee si presupun o succesiune de miscari specifice, precum alunecarea
mainilor pe suprafata tegumentului, miscari de apasare, strangere si stoarcere a tesuturilor moi,
precum si miscari de lovire usoara si ritmica a tesuturilor superficiale (tegument, tesut
subcutanat, muschi), de scuturare a diferitelor segmente ale corpului, alaturi de o serie de alte
miscari adjuvante celor de masaj propriu-zise. Masajul manual reprezinta cea mai veche si mai
eficienta forma de prelucrare a partilor moi, in timp ce masajul mecanic se executa cu aparate
sau dispozitive puse in miscare cu ajutorul mainii terapeutului sau utilizeaza diferite surse de
energie. Partile corpului care beneficiaza de masaj sunt tegumentul, tesutul moale subcutanat,
muschii, tendoanele si fasciile, nervii si vasele periferice, tesuturile si organele din profunzime.
Masajul primelor structuri enumerate se numeste masaj somatic sau periferic si se adreseaza in
mod direct elementelor anatomice vizate, in timp ce masajul tesuturilor si al organelor situate in
profunzime este un masaj indirect, fiind un masaj profund. Daca se prelucreaza integral partile
moi de la suprafata corpului, masajul se va numi masaj somatic extins iar daca este limitat doar
la o parte a corpului va deveni masaj somatic restrans. La randul sau, masajul partial sau restrans
poate fi regional, segmentar sau local. Masajul regional are drept domeniu de aplicabilitate
suferintele situate la nivelul trunchiului (spate, torace), abdomenului, fetei etc, cel segmentar se
aplica pe portiuni anatomice distincte, in special la membre (umeri, brate, antebrate, maini,
solduri, coapse, gambe, picioare) iar cel local de adreseaza suferintelor localizate la nivelulunor
zone restranse de tegument, tesut subcutanat, grupe de muschi, articulatii mici ale degetelor etc.
Dupa cum se cunoaste, in functie de tehnica si efectele urmarite, procedeele de masaj pot fi cele
fundamentale sau principale (incluse in practica mesajului general) si procedee secundare sau
ajutatoare (utilizate in practica masajului regional sau local). In practica de specialitate se mai
face referire si la procedeele de inceput sau cele introductive de masaj, (cu rol pregatitor),
procedeele fundamentale sau de baza (cu ajurtorul carora obtinem efectele vizate) si procedeele
de incheiere sau de final (efecte relaxator si calmant). Masajul poate prezenta forme comune
(toate procedeele fundamentale si auxiliare prezentate pana in acest punct) si forme speciale, care
se adreseaza diferentiat si adaptat unor regiuni particulare ale corpului (masajul cosmetic efectuat
in regiunea fetei, masajul periostal si masajul reflexogen). Masajul mai poate fi executat pe
pielea umeda sau pe pielea uscata, situatie in care, in substantele folosite pot fi incorporate
substante farmacologic active, ce pot patrunde prin bariera tegumentara sau nu se aplica nici un
fel de ingrediente (masajul simplu, efectuat in scop fiziologic si igienic).
Masajul se poate asocia programelor de kinetoterapie, indiferent de domeniile de patologie
carora li se adreseaza. De asemenea, masajul se poate asocia procedurilor de termoterapie,
hidrotermoterapie sau celor de electroterapie sau diatermie.
Masajul exercita efecte directe asupra organismului (mentine sau reda supletea si elasticitatea
tegumentului si tesuturilor subcutanate, activeaza circulatia sanguina si limfatica locoregional)
sau poate exercita efecte indirecte, reflexe, produse pe cale umorala si nervoasa. Masajul poate fi
efectuat in scop fiziologic (imbunatateste proprietatile fizice ale tesuturilor, activeaza functiile
organelor sau stimuleaza circulatia venolimfatica), in scop profilactic (mentinerea starii de
sanatate si cresterea rezistentei organismului la agresiuni si starea de oboseala) sau in scop
terapeutic si de recuperare medicala (in contextul tratamentului complex al unor leziuni sau
tulburari functionale, status posttraumatisme sau alte afectiuni).
Dupa cum aratam, masajul poate fi partial (local sau locoregional) sau general.
Masajul partial se adreseaza unui segment sau unei regiuni ale corpului, localizate fie la nivelul
trunchiului, fie la nivelul membrelor. Masajul regiunilor trunchiului cuprinde: masajul spatelui
(util in activitatile sportive, in vederea combaterii oboselii musculare sau se poate asocia cu
succes kinetoterapiei din insuficienta musculaturii paravertebrale din deviatiile coloanei
vertebrale precum scolioze, hioerlordoze, cifoze accentuate, din suferintele cronice degenerative
si inflamatorii ale coloanei vertebrale, precum spondiloza, spondilodiscartoza, spondilita
ankilozanta sau din cadrul altor procese patologice, inclusiv posttraumatice), masajul peretelui
toracic (este recomandat in vederea combaterii atrofiilor musculare si a insuficientelor
functionale ale aparatului respirator, in vederea tonifierii starii generale a persoanelor aflate in
convalescenta dupa boli pleuro-pulmonare, anemii etc), masajul peretelui abdominal
(insuficientele functionale ale tractului gastrointestinal, precum constipatia cronica, sindromul
aderential postoperator etc), masajul membrelor inferioare (drenajul edemelor datorate
insuficientei circulatorii venolimfatice, sindromul de oboseala musculara, status posttraumatism,
boli cronice degenerative sau inflamatorii cu afectare articulara sau periarticulara), masajul
membrelor superioare (drenaj venolimfatic, inclusiv postmastectomie, sindrom de oboseala
musculara, status posttraumatism, boli cronice degenerative sai inflamatorii cu localizare
articulara sau la nivelul partilor moi periarticulare).
Masajul general, somatic sau al tesuturilor aflate la suprafata corpului, se realizeaza prin
prelucrarea succesiva a tuturor regiunilor si segmentelor anatomice. Scopul acestui masaj este cel
de ralaxare si de inlaturare a senzatiei de oboseala, in special musculara sau de stimulare
generala a organismului, cu cresterea rezistentei acestuia la agresiunile termice, microbiene sau
toxice si de ameliorare a capacitatii sale de efort.
Impactul masajului nu este acelasi in toate partile corpului. Alaturi de formele de masaj care se
adreseaza cu precadere unor portiuni bine delimitete sau corpului, in ansamblul sau, exista si alte
forme de masaj, deosebite de primele din punct de vedere tehnic si metodic, prin care se
prelucreaza diferentiat tesuturile si organele. Este vorba despre masajul numit organic care tine
cont de caractere de structura si de cele functionale ale elementelor somatice si organice, si mai
putin de organizarea si situarea lor topografica. Acest masaj se va adresa structurilor precum
pielea, tesutul conjunctic, elementelor aparatului locomotor, vaselor si nervilor periferici (numite
generic si tesuturile corpului) si masajul organelor profunde (cefalice, toracice si abdominale).
Masajul tesuturilor cuprinde:
Masajul pielii sau tegumentului cu efecte mecanice sau reflexe (reglarea circulatiei tegumentare
superficiale, cu degajarea celei profunde si stimularea schimburilor nutritive locale, efecte
excitant sau relaxant pentru sistemul nervos si cel muscular, scaderea sensibilitatii locoregionale,
eliminarea secretiilor din glandele sudoripare si sebacee, stimularea functiei de termoreglare, de
excretie si de aparare a organismului),
Masajul tesuturilor conjunctive (mentinerea sau redobandirea elasticitatii tesuturilor,
dezorganizarea proceselor aderentiale sau cicatriciale, stimularea circulatiei retelei vasculare de
profunzime, mobilizarea depozitelor adipoase subcutanate, asigura o buna functionare a
aparatului locomotor si prin facilitarea regenerarii rapide a tesuturilor posttraumatisme sau dupa
procese inflamatorii),
Masajul aparatului locomotor (cuprinde masajul muschilor cu efect miorelaxant si de refacere
metabolica postefort si impotriva atrofiei/hipotrofiei sau atoniei/hipotoniei musculare, masajul
articulatiilor in cazul leziunilor si disfunctionalitatilor articulare datorate unor suprasolicitari sau
posttraumatism, in cadrul suferintelor cronice degenerative sau inflamatorii si masajul periostal
care consta in aplicarea unor presiuni simple sau presiuni vibrate foarte puternice, pe anumite
puncte sau portiuni de periost, pe zonele in care osul nu este acoperit de parti moi, pana la limita
durerii acuzate anterior de catre pacient, pe o durata de 2-3 min, se repeta de cateva ori, pana ce
durerile si senzatia de contractura musculara cedeaza, cu o durata de 3-4 sedinte, de pana la 20-
30 sedinte in cazurile rebele, efectele bazandu-se pe reactiile vasomotorii locale si pe efectul
unor reflexe de profunzime),
Masajul aparatului vascular are efecte directe dar si pe cale reflexa, nervoasa si umorala (metoda
de activare a circulatiei periferice si de profunzime a sangelui si a limfei cu efecte biotrofice in
consecinta, combaterea oboselii musculare, prevenirea si combaterea atrofiilor musculare),
Masajul nervilor periferici (utilizat in scop sedativ sau stimulator, masajul modern propunand
aplicarea sa pe nervi, in anumite zone sau puncte de excitatie situate la nivelul radacinilor sau al
locurilor de trecere prin diferite tesuturi profunde, pe tariectul lor sau la nivelul ramificatiilor in
tesurile superficiale, masajul conduce la o modulare a tonusului vascular, dela vasoconstrictie la
vasodilatatie reflexa cu efecte functionale si trofice secundare, utile muschilor distonici sau
distrofici).
Masajul organelor profunde presupune o actiune indirecta asupra organelor situate la nivelul
celor trei mari cavitati ale corpului (capul cu fata si gatul, toracele si abdomenul).
Masajul capului este subiectul care ne intereseaza in mod deosebit in contextul domeniului
patologiei din sfera medicinii dentare. Drept urmare, vor fi prezentate modalitatile si procedeele
masajului care se adreseaza cu precadere regiunilor vizate (cervicala, a gatului, a fetei si a pielii
capului).
Masajul regiunii cervicale are drept tehnica: masajul in decubit dorsal, masajul in imersie,
masajul in procubit, masajul in laterocubit, masajul in pozitie asezata, masajul sub tractiune
cervicala mecanica.
Masajul in decubit dorsal. Priza se face in gutiera iar greutatea capului se lasa pe antebratul
maseurului, fiind o metoda sigura pentru pacient. Capul se mai poate relaxa in afara mesei de
masaj sau poate ramane sub greutatea propie, in sprijin pe masa. Masajului i se pot asocia
tractiuni si mobilizari.
In imersie, masajul cefei nu se poate practica decat cand pacientul este asigurat fata de mediu
lichid, aceasta metoda permitand un bun acces la zona dorsala. Se poate utiliza si hidromasajul
prin dispozitivul de jet manevrat sau jet fix.
Masajul in procubit sau decubit anterior utilizeaza o pozitie a capului care sa nu creeze
discomfort si nici jena respiratorie. Avantajul consta in accesul foarte bun al manevrelor care
ajung astfel, la nivelul zonelor scalpulare, cervicala posterioara si dorsala. Posibilitatea de
mobilizare asociata masajului este foarte redusa.
Masajul in laterocubit sau de cubit lateral este cel in care capul pacientului se sprijina pe o perna
sau pe mana terapeutului. Avantajul consta intr-o toleranta buna la instalare si la posibilitatea de
asociere a unor manevre (flexia laterara si rotatie).
Masajul in pozitie asezata este util in faza hiperalgica, fiind o pozitie de ultima alegere.
Masajul sub tractiune cervicala mecanica se efectueaza cu pacientul in pozitie asezata, masajul
practicandu-se in scop adjuvand, in vederea facilitarii decontracturarii sau miorelaxarii
subiectului.
Tehnica masajului cefei consta in pozitionarea pacientului in decubit ventral si aplicarea
manevrelor de netezire, presiuni alunecate, framantare profunda tridigitala, geluirea, frictiunea
(la persoanele cu tesut adipos dezvoltat), vibratia si/sau baterea. De mentionat faptul ca regiunea
suboccipitala prezinta un tesut subcutanat dens, care nu permite o buna mobilizare a
tegumentului supraiacent, la acest nivel aflandu-se si emergenta extracraniana a nervului Arnold.
Musculatura regiunii cefei este reprezentata de trapez si muschii profunzi ai gatului.
Cand se alege ca masajul sa se execute din pozitia asezat, subiectul isi sprijina capul si bratele pe
speteaza scaunului. Se va masa intotdeauna de sus in jos, se vor utilize manevrele de netezire,
framantare (pe marginea anterioara a trapezului), asociind sau nu geluirea, se asociaza frictiunea,
capul fiind fixat cu o mana si se poate asocia si vibratia sau baterea (doar la persoanele cu tesut
adipos bine dezvoltat), incheindu-se cu miscari passive si active ale coloanei cervicale. Tehnica
prezentata se adapteaza scopului si patologiei. Astfel, in nevralgia Arnold se practica netezirea
lunga, efectuata cu rabdare, in vederea scaderii sensibilitatii locoregionale. In dicatiile masajului
efectuat in zona cervicala sunt reprezentate de afectiunile reumatismale, in special spondiloza
cervicala si complicatiile dsatorate acesteia, afectiunile musculare si contractura, de tipul
torticolisului, status pottraumatism, lipoame (se indica presiunea cu cele doua police, lenta,
prograsiva, efectuata in toate sensurile), in afectiunile neurologice care evolueaza cu stare de
congestie cerebrala. Masajul produce o acticare a circulatiei locale si intracranieie.
Masajul gatului. Gatul poate beneficia de manevre de masaj mai ales in scop estetic, in special
utilizand manevrele de netezire. Vibratia care asigura activarea circulatiei, este utila, de exemplu,
in gusa tiroidiana. Netezirea asociata framantarii muschiului sternocleidomastiodian sunt utile in
torticolis sau in diferite nevralgii.
Gatul prezinta trei regiuni topografice: regiunea suprahioidiana (prezinta in profunzime glanda
submaxilara, ganglioni limfatici si vasele faciale, aceasta regiune beneficiind doar de massaj
estetic superficial, efectuat pe stratul hipodermic, incarcat cu grasime si pe muschiul pielosul
gatului, masajul efectuandu-se de la linia mediana spre lateral), regiunea subhioidiana (intre
furculita sternala, hioid si corpul muschiului sternocleidomastoidian pielea este mobile iar
masajul este superficial, in scop estetic, pe partile laterale ale laringelui la nivelul carora se afla
arterele carotide, nervii vagi, venele jugulare interne se practica netezire, utila, mai ales, in
paralizia nrvului laringian superior iar pentru gusa tiroidiana, se indica netezirea si vibratia
carotidei in scopul activarii circulatiei crescute apartinand glandei tiroide hipertrofiate) si
regiunea laterala, sternocleidomastoidiana (in caz de torticolis se indica netezirea si framantarea
la nivelul muschiului sternocleidomastiodian iar in cazul nevralgiilor superficiale se alege mai
ales, netezirea). Asest masaj mai poatr fi executat inscopul descongestionarii regiunii, al activarii
circulatiei si stimularii functionale a organelor locale, nu doar in scop miorelaxant. Semai pot
trata cicatricile inestetice ce se formeaza postcombustional. Masajul se asociaza miscarilor din
kinetologie, precum mobilizarile active simple sau cu rezistenta, pasive.
Masajul fetei si cel al pielii capului poate fi realizat in scop sedativ, in cazul nevralgiilor (de
trigemen, de exemplu), sau in scop decontracturant (cand exista ticuri, in paraliziile faciale
periferice, nevralgii) sau reparator, biotrofic si functional (in situatia unor cicatrici
posttraumatice, postcombustionale). Masajul fetei si al pielii capului poate urmari indeplinirea
unui obiectiv local sau la distanta (cefalee, migrene). Masajul incepe de la nivelul fetei si
continua pana la gat, la nivelul cefei, uneori la nivelul umerilor sau superior toracal, in vederea
abordarii si interceptarii elementelor de drenaj si facsiilor musculare. Terapeutul se aseaza in
spatele capului pacientului, intensitatea manevrelor lui tine cont de fragilitatea tegumentara si
vasculara locoregionala, durata masajului fiind in functie de natura si starea pielii, de maximum
10 minute. Masajul pielii capului se realizeaza in alopecii, cefalee, migrene, algii aflate in
legatura cu segmental cervical sau posttraumatic.
Masajul fetei, indiferent de scopul urmarit, terapeutic sau estetic, utilizeaza drept principala
metoda de masaj, presiunile. Fata este bogat vascularizata si inervata (inervatia motorize este
asigurata de nervul facial iar cea senzitiv-senzoriala este asigurata de nervul lacrimal-ram din
nervul oftalmic, de nervul bucal-ram din nervul maxilar inferior si din ramuri din nervul maxilar
superior, prin grupul nervos suborbital), in regiunea fruntii predomina glandele sudoripare, in
rest fiind prezenta glandele sebacee.
Masajul continutului toracelui presupune masajul regiunii precordiale in scop calmant, de
relaxare, masajul spatelui, al partilor laterale si anterioare ale toracelui se realizeaza in scopul
influentarii functiei respiratorii, stimulator si de imbunatatire a schimburilor gazoase si de
degajare a cailor respiratorii.
Masajul continutului abdominal (stomac, colon, ficat, vezicula biliara, rinichi, vezica urinara) se
realizeaza in scopul modularii functionalitatii organelor aflate in cavitatea abdominala.
Efectele sau influentele masajului asupra organismului
Domeniile de actiune ale masajului se afla in stransa legatura cu elementele sau substratul caruia
se adreseaza. Astfel, putem face referire la influentele masajului asupra:
Pielii. Are loc promovarea functiilor cunoscute ale tegumentului, precum cele de protectie, de
termoreglare, de excretie a sudorii si secretiilor glandelor sebacee si perspiratie, sediu al
punctelor de plecare al unor reflexe, inclusiv a celor responsabile de fenomenul de hiperemie
datorat producerii si eliberarii in piele a substantelor hormonale precum histamina si acetilcolina,
mentinerea si recastigarea supletii tisulare, inclusiv musculara, cu prevenirea aderentelor si
asuplizarea cicatricilor, modularea circulatiei superficiale dar si a celei profunde pe cale reflexa,
cu imbunatatirea biotroficitatii locoregionale, influentarea metabolismului si a functiei de
termoreglare a intregului organism. La nivelul tegumentului se descriu o serie de tulburari de
sensibilitate localizate, provocate de suferintele ale unor organe sau tesuturi aflate in profunzime,
legatura fiind stabilita prin intermediul nervilor rahidieni. Anumiti autori au delimitat pe piele
zone, segmente sau dermatoame, carora le corespund tesuturi sau organe inervate pe acelasi
segment metameric al maduvei spinarii. In functie de numarul radacinilor rahidiene, distingem
pe tegument 8 segmente cervicale, 12 segmente dorsale, 5 segmente lombare si 5 segmente
sacrale. Prin manevrele de masaj aplicate pe zonele sau segmentele de piele astfel delimitate, se
pot influenta in sens profilactic sau curativ tesuturile si organele profunde, inervate de acelasi
nerv rahidian. Aceste influente se petrec pe cale reflexa. Tehnica si metoda de masaj segmentar
sau reflexogen au fost perfectionate in sensul aplicarii masajului in scopul tratamentului unor
afectiuni ale aparatului circulator, respirator, digestiv si genito-urinar.
Tesutului conjunctiv. Tesutul conjunctiv beneficiaza de o serie de vase de sange si limfa si de o
nretea densa de terminatii nervoase. Masajul exercita asupra tesuturilor conjunctive o actiune
mecanica directa prin care se mentine si se reface elasticitatea si supletea tisulara, se mentine
echilibrul circulator, stimuland schimburile nutritive si drenajul reziduurilor metabolice si al
eventualelor edeme sau sufuziuni intratisulare, mobilizarea lipidelor de depozit, cu rol deosebit
de important in obezitate. Efectele masajului conjunctiv se manifesta si pe cale reflexa, cu
influentarea circulatiei sanguine si limfatice, a schimburilor metabolice si a functiei excretorii,
modularea functiilor hormonale si a reactiilor neurovegetative. La nivelul tesutului conjunctiv se
asigura mijloacele de aparare fata de agresiunile microbiene si nemicrobiene ale organismului si
substratul necesar refacerii tesuturilor lezate, degenerate sau atrofiate, scurtand perioada de
incapacitate si de revenire la normal.
Elementelor aparatului locomotor. Acesta este reprezentat de muschi si tendoane, fascii si
aponevroze, teci si alte formatiuni fibroase, tesuturi moi periarticulare, periost. Prin masaj
muscular sunt imbunatatite procesele de biotroficitate musculara, utile asupra muschilor atrofici
si atoni, creste excitabilitatea, contractilitatea si conductibilitatea la nivelul lor (prin excitarea
mecanica a nervilor motori de la nivel muscular), se amelioreaza elasticitatea si supletea si se
obtine miorelaxarea, se combate fenomenul de oboseala musculara, se activeaza circulatia
locoregionala, cat si procesele metabolice, se dreneaza produsii reziduali. Prin masajul
tendoanelor si al tecilor tendinoase se amelioreaza suferinta si se grabeste vindecarea unor
afectiuni precum entezopatii, intinderi si smulgeri de fibre, cicatrici vicioase, edeme si infiltrate
inflamatorii locoregionale. Masajul fasciilor, aponevrozelor si a celorlalte formatiuni fibroase
conduce la mentinerea supletii, prevenirea stazei si refacerea altor procese patologice ce pot sa
apara la acest nivel. Masajul articulatiilor si al tesuturilor periarticulare tine cont de prezenta
retelei vasculare si nervoase deosebit de bine reprezentate al acest nivel. El asigura efecte
circulatorii si biotrofice, mentinerea supletii si elasticitatii tisulare, imprastierea infiltratelor
patologice cu recapatarea mobilitatii articulare, prevenirea aderentelor retracturilor, redorilor,
cicatricilor vicioase, depozitelor periarticulare sau a sechelelor posttraumatice ce limiteaza
mobilitatea normala, pregatind programele de kinetoterapie. Masajul periostal asigura efecte
circulatorii si biotrofice in consecinta, si asupra osului.
Circulatiei sangelui si limfei. Masajul asigura direct, mecanic accelerarea circulatiei sanguine,
golind lichidele din vasele limfatice si din spatiile interstitiale, cu drenarea edemelor, stazelor si
infiltratului inflamator tisular, amelioreaza circulatia prin artere, scazand astfel efortul
miocardului, accelereaza circulatia de intoarcere, usurand munca inimii, excita mecanic peretele
vascular, realizand prin acesta o gimnastica vasculara. Efectele masajului sunt de lunga durata
prin intrare in actiune a mecanismelor reflexe, hormonale si nervoase. Manevrele de masaj
declanseaza o serie de reactii in sistemul de reglare biochimica (apar secretii hormonale la nivel
tegumentar si tesut conjunctiv subcutanat) si nervoasa a circulatiei (cu rol vasomotor cu efecte
hiperemice locale si mecanisme derivative ale circulatiei la distanta). Masajul poate conduce
astfel, la echilibrarea circulatiei superficiale si profunde.
Sistemului nervos. Dupa cum se vede, procedeele masajului determina in organism reactii
fiziologice, corespunzatoare tipului si functiei organului sau tesutului vizat, cat si formei,
intensitatii si duratei procedeului aplicat. Reactiile organismului se produc de cele mai multe ori
pe calea sistemului nervos, prin excitarea terminatiilor nervoase extero- si proprioceptoare care
produc impulsuri ce sunt transmise centrilor nervosi, ca apoi, pe cale reflexa, sa se resfranga
asupra functiilor tesuturilor si organelor. Masajul actioneaza mecanic, prin activarea circulatiei si
nutritiei locoregionale dar si pe cale reflexa, prin efectele sale pe segmentele reflexogene ale
tegumentului. Daca masajul se produce energic se produc efecte stimulatoare iar daca masajul
este efectuat cu blandete se induce relaxarea substratului.
Tesuturilor si organelor profunde. Tesuturile si organele profunde nu pot fi influentate in mod
direct prin procedeele de masaj, drept penru care efectele se bazeaza pe actiunea reflexa a
acestora. Masajul capului are efect decongestionant si relaxant asupra centrilor nervosi si cailor
nervoase superioare, masajul spatelui conduce la efecte asupra functionalitatii aparatului
respirator si circulator (respiratia este activata datorita unor puncte de plecare situate in peretele
toracic), anumite manevre de masaj aplicate pe regiunea precordiala pot modula ritmul cardiac
sau tensiune arteriala, masajul regiunii abdominale poate stimula functiile aparatului digestiv
(reflexele pornesc din zonele specifice situate la nivelul peretelui andominal), cu imbunatatirea
digestiei si absorbtiei intestinale, cresterea secretiilor si stimularea peristaltismului (util in cadrul
tratamentului complex al unor boli interne).
Masajului general. In timpul sedintei de masaj se obtin efecte directe (prin actiunea mecanica a
procedeelor de mesaj aplicate pe piele si transmisa tesuturilor subcutanate accesibile, cu efecte
circulatorii si biotrofice prin activarea metabolismului si stimularea functiilor de excretie) si
indirecte. Masajul general este indicat in scop igienic persoanelor sedentare sau pacientilor
imobilizati, in scop profilactic si curativ persoanelor cu tulburari respiratorii, circulatorii,
metabolice, anemicilor, astenicilor, celor aflati in convalescenta si refacere dupa accidente sau
boli, in scopul combaterii starii de oboseala.
Indicatiile masajului tin cont de:
Scopul urmarit sedativ sau stimulant,
Locul de actiune superficial sau profund,
De modul de actiune direct (numit si mecanic, constand in modificarile fizice de tensiune
din tesuturi) sau indirect (pe cale reflexa, nervoasa sau umorala),
Mecanismele de actiune,
Extinderea actiunii partiala, segmentara sau generala,
Durata de timp dupa care se evidentiaza efectele asteptate imediate sau tardive,
Localizarea influentelor masajului.
In concluzie, indicatiile masajului terapeutic sunt:
Plagi, contuzii, hemoragii, intinderi, rupturi ale structurilor aparatului locomotor, insotite de
sindrom algic, contarctura musculara, tulburari circulatorii si trofice,
Miozite, tendinite, tenosinovite peritendinite, atrofie, atonie musculara, spasticitate sau pareze,
Fracturile,
Entorsele, luxatiile, alte inflamatii articulare, precum artrite, periartrite, artroze, ingrosari
cicatriciale, retractii sau depuneri grasoase periarticulare,
Leziuni ale nervilor periferici insotite de tulburari motorii, de sensibilitate si trofice, precum
hipo- sau anestezie, contracturi musculare si hipertonii, hipotonii, pareze si paralizii locale,
Tulburari ale functiilor respiratorii, cardiocirculatorii (tulburari de ritm cardiac, modificari ale
tensiunii arteriale), tulburari trofice si metabolice, starile de oboseala cronica si patologica,
disfunctionalitati ale tubului digestiv, renourinar si genital.
Contraindicatiile masajului
Contraindicatiile efectuarii masajului sunt generale sau partiale si definitive sau temporare.
Contraindicatia generala reprezinta interzicerea aplicarii oricarui procedeu de masaj, pe oricare
parte a corpului, in timp ce contraindicatia partiala este reprezentata de limitarea doar la
procedeele benefice, bine tolerate, efectuate doar la nivelul partilor indemne si sanatoase si
interzicerea aplicarii masajului pe zonele, segmentele si regiunile suferinde. Contraindicatia
definitiva se decide in cazurile de boli cronice, grave, incurabile si care s-ar putea inrautati prin
aplicarea procedeelor de masaj. Contraindicatiile temporale sunt mai frecvente si ele se refera la
boli, tulburari si leziuni usoare si temporare, trecatoare, in curs de vindecare.
Contraindicatiile masajului sunt:
Bolile de piele, deoarece masajul se poate aplica doar la persoanele cu pielea perfect sanatoasa,
fara boli de natura parazitara, inflamatorie, eczeme, eruptii, plagi, arsuri sau alte forme de
manifestare a unor afectiuni acute sau cronice sau pe regiunile care acopera un proces inflamator
de profunzime, precum furunculele, abcesele, flegmoanele sau alte colectii purulente, artrite
supurate, osteite, osteomielite.
Starile patologice cu caracter general insotite de febra si stare de agitatie, de oboseala acuta si
debilitate sau astenie intensa, in toate bolile infecto-contagioase, in inflamatiile centrilor nervosi,
in hemoragiile cerebrale recente.
Bolile sau leziunile cu caracter hemoragic sau cand exista riscul unor complicatii grave cum se
poate intampla in cazul miocarditei, endocarditei, infarctului miocardic, emboliilor,
hipertensiunii arteriale, anevrismelor de aorta, varicelor voluminoase si inflamate, ulcerului
varicos, flebitelor si periflebitelor in evolutie, hemofiliei, leucemiilor etc.
Bolile acute pleuro-pulmonare, precum pneumonii, pleurezii, in unele forme de tuberculoza
pulmonara, in abcesele pulmonare si in pleureziile purulente
Masajul abdominal este contraindicat si chiar interzis in inflamatiile acute si cronice de orice
natura, in tulburarile digestive, in boli ale organelor abdominale, stomac, intestin, ficat, pancreas,
splina, ganglioni limfatici, rinichi, vezica urinara, organe genitale.
Orice suferinta acuta, dureroasa, hemoragica, tumorala, inflamatorie sau de alta natura, care
caracterizeaza starea de abdomen acut, reprezinta contraindicatie a masajului sub orice forma.
Boli, tulburari si leziuni ale sistemului endocrin si nervos sau ale aparatului locomotor, pana ce
se gasesc in stadiul de vindecare.
Tumorile canceroase in forma generalizata si unele boli psihice cu caracter excitativ si
confuzional reprezinta contraindicatii categorice ale masajului, indiferent de procedeu,
Exista unele contexte care conduc la restrictii in aplicarea masajului, precum sensibilitatea
specifica, lipsa de profesionalism tehnic a aplicantului, dezinteresul si neincrederea pacientului
fata de procedura in sine.
Criomasajul sau frictiunea cu ajutorul ghetii reprezinta o tehnica bazata pe un mecanism de
feed-back de mare finete. Criomasajul a fost utilizat cu succes terapeutic in tratamentul escarelor,
manevra de frictiune cu ajutorul ghetii realizandu-se pe marginile escarei, pentru o durata de 5-
10 minute. Cu ajutorul acestei manevre se obtine analgerzie de suprafata, vasoconstrictie urmata
rapide de vasodilatatie, cu inrosirea locoregionala a tegumentelor si cresterea circulatiei
sanguine, conducand in final la efectele biotrofice, binecunoscute. Cubul de gheata ar trebui sa
fie separat de tegument printr-un invelis protector, ceea ce permite si cresterea duratei procedurii
la 20 de minute, cu posibilitatea de a fi repetata de cateva ori pe zi.
Masajul terapeutic prezentare efecte terapeutice
Masajul terapeutic sau masajul clasic se defineste a fi alcatuit dintr-o serie de manevre
terapeutice variate, aplicate sistematic pe suprafata organismului in scop therapeutic. Se
considera a fi o suita de prelucrari mecanice manule desfasurate la suprafata organismului, care
se succed intr-o anumita ordine, in functie de regiune, scopul terapeutic, starea generala si cea
locala a organismului. Masajul trebuie sa fie indicat si sa se aplice corect, este necesara
cunoasterea tehnicii de masaj, a efectelor asteptate, trebuie sa se respecte anumite conditii optime
de lucru si de igiena a procedurii.
Manevrele se incep in jurul regiunii bolnave dar la distanta. Se incepe cu regiunile periferice apoi
se abordeaza trunchiul. In functie de efectele lor asupra organismului, manevrele sau procedeele
de masaj au fost impartite in procedee principale sau fundamentale si procedee secundare sau
ajutatoare.
Manevrele fundamentale ale masajului clasic sunt: netezirea sau alunecarile aplicate la suprafata
corpului (efleurajul), frictiunile, framantatul sau stoarcerea tesuturilor (petrisajul), baterea sau
lovirile usoare si ritmice (tapotamentul), vibratia. Aceste manevre sau proceduri fundamentale
ale masajului nu pot lipsi din aplicatiile importante.
Netezirea este manevra de introducere, intrerupere sau de legatura intre celelalte manevre, cu rol
de scadere a sensibilitatii planurilor superficiale, permitand presiuni pe planurile profunde,
efectul de baza fiind cel sedativ. Cel mai important efect al netezirii si alunecarii usoare si
ritmice este activarea circulatiei sangelui in capilare si in venele supeficiale si accelerarea
drenarii limfei din spatiile interstitiale si pe caile limfatice. Acest efect se manifesta fie datorita
unui mecanism direct, prin actiunea mecanica a menevrelor care preseaza si imping lichidele in
sensul scurgerii lor normale, fie pe cale reflexa, prin actiunea pe care o au manevrele de netezire
si alunecare asupra receptorilor periferici (prin reactii vasomotorii umorale si nervoase este
activata circulatia, conducand la vasodilatatie locoregionala persistenta dar si sistemica).
Netezirea influenteaza si tonusul muscular locoregional si sistemic pe calea excitarii receptorilor
nervosi periferici. Prin manevre aplicate mai riguros si insistent este influentata circulatia din
profunzime, de la nivelul maselor musculare, ceea ce conduce la troficizare locoregionala, la
combaterea starii de oboseala musculara cu refacerea proprietatilor functionale ale tesuturilor.
Daca manevrele de alunecare se executa scurt si cu miscari vii, pline de energie, are loc
stimularea intregului organism.
Frictiunea este manevra prin care mana se deplaseaza o data cu tegumentul pana la limita
elasticitatii hipodermului, antrenand deci tegumentul in miscarea respectiva. Efectele acestei
aplicatii pot fi explicate in mare parte, prin actiunea mecanica (recastigarea supletei si elasticitatii
tisulare) dar si pe cale reflexa (activarea circulatiei locale cu efecte biotrofice in consecinta).
Daca frictiunea se executa lent si prelungit, are loc o scadere a sensibilitatii locale urmata de
miorelaxare si scaderea stresului general. Ritmul alert are efecte contrarii, de stimulare a
sistemului nervos si de crestere a tonusului muscular. Frictiunea se recomanda in tratamentul
sechelelor posttraumatice (entorse, contuzii, intinderi si rupturi musculare, fasciale, tendinoase si
ligamentare, dupa revarsate intraarticulare sau intratisulare) sau operatorii, in vederea stimularii
proceselor de vindecare si regenerare tisulara, in scop de drenaj al reziduurilor tisulare,
desfacerea aderentelor cicatriciale etc.
Framantatul este o manevra care presupune compresiuni la nivelurile abordate ca o stoarcere
intrerupta. Actiunea petrisajului este mai profunda, fiind considerata drept manevra specifica
pentru masajul tesuturilor profunde, in special al muschilor (netezirea este considerata o manevra
specifica pielii iar frictiunea drept manevra specifica de prelucrare a tesuturilor subcutanate).
Prin framantat este favorizata circulatia de profunzime, se dezvolta elasticitatea tesuturilor, fiind
stimulate si alte proprietati precum contractilitatea, excitabilitatea si conductibilitatea
substratului. Framantatul este deosebit de util in atonie, atrofie sau hipotrofie musculara
posttraumatic sau post imobilizare prelungita insotita si de revarsat intratisular cu incetinirea
circulatiei venolimfatice de intoarcere. Este deosebit de utila si prin efectele sale de stimulare a
sistemului nervos si de refacere a functiilor motorii.
Petrisajul reprezinta, dupa unii autori, o manevra fundamentala intermediala de masaj, intre
netezire si framantare.
Baterea sau lovirile usoare si ritmice aplicate pe tegument si pe tesuturile moi ale corpului
reprezinta manevra care conduce la efecte puternice, excitante, realizate pe suprafete
mari.Manevra are actiune specifica excitanta, se executa dupa celelalte manevre descrise, prin
actiunea sa indelungata, ritmica si uniforma asupra substratului fiind modulate terminatiile
nervoase senzitive cu reducerea sensibilitatii. De asemenea, are loc stimularea tonusului
muscular cu cresterea functionalitatii acestora si aflux sanguin corespunzator. Prin activarea
circulatiei sunt stimulate si functiile biotrofice locoregional.
Vibratia se realizeaza prin tremuraturi rapide transmise tegumentului, printr-o succesiune de
presiuni si relaxari, fara ca mana sa se desprinda de tegument. Daca actiunea vibratiei este blanda
sunt activate sau stimulate reactiile organismului. Daca actiunea vibratiei este energica sunt
inhibate reactiile organismului la nivel subiacent. Efectele vibratiilor se explica prin actiunea lor
mecanica si reflexa. Manevrele vibratorii efectuate cu blandete, uniform si indelungat produc
relaxare, in timp ce manevrele ample si intense produc si o activare a circulatiei locoregionale.
Aplicate pe regiuni intinse sau cand insotesc manevrele de netezire, frictiunile si farmantatul,
vibratiile produc o actiune calmanta, sedativa, de relaxare si decongestionanta pentru intregul
organism. Vibratiile sunt indicate in tratamentul suferintelor dureroase, a edemelor,
contracturilor musculare si stresului psihic.
Alaturi de procedeele considerate fundamentale sau principale, exista si o serie de alte manevre
de masaj, numite ajutatoare sau secundare, care se intercaleaza printre cele principale sau se
adauga la sfarsitul sedintelor obisnuite de masaj. Unele deriva din manevrele de baza iar celelalte
sunt de sine statatoare, aplicandu-se independent. Aceste procedee ajutatoare sunt: cernutul si
rulatul, presiunile, tractiunile si tensiunile, scuturarile, alte procedee diverse.
Cernutul si rulajul se aplica in special pe membre, dupa procedeele de framantare si batere a
tesuturilor sau dupa netezire si frictiune. Cernutul exercita efecte de relaxare, asuplizare tisulara,
activare a functiilor circulatorii si de biotroficizare locoregionala.
Presiunile se folosesc in special in masajul periostal iar in cadrul masajului general, cresc
actiunea procedeelor obisnuite precum netezirea, frictiunile si framantatul. Metoda nu se indica
la copii si la femei. Presiunile pot fi si periostale, manevra executandu-se pe anumite puncte sau
zone bine delimitate. Presiunilor periostale li se poate adauga si actiunea vibratorie a mainilor,
efectele asteptate fiind obtinute pe cale reflexa. Initial creste sensibilitatea si se produce o
ischemie locoregionala, urmata de o scadere a sensibilitatii pana la anestezie si de o hiperemie
locala de lunga durata, insotita de o relaxare musculara si generala. Pentru a se obtine efectele
astepatate se cere o tehnica deosebita si cunoasterea precisa a zonelor si/sau punctelor
reflexogene. Presiunile pe traseul nervos se executa printr-o apasare progresiva, continua sau
vibrata, pe anumite puncte sensibile aflate de-a lungul traseului nervos si reprezinta manevre sau
procedeee terapeutice speciale.
Tractiunile si tensiunile sunt procedee de masaj care actioneaza in special asupra articulatiilor si
a tesuturilor moi periarticulare. Prin tractiunea in axul lung al membrului masat se urmareste
realizarea unei intinderi si a unei alungiri in limitele fiziologice a elementelor articulare si
periarticulare cu decoaptarea si detensionarea structurilor vizate. Tractiunile se executa dupa
masajul articulatiei in cauza, realizandu-se o buna mobilitate articulara si relaxarea musculaturii
satelite articulatiei respective. Prin aplicarea tractiunilor se urmareste prevenirea si combaterea
redorilor articulare, prevenirea si combaterea aderentelor tisulare periarticulare, a modificarilor
artozice sau a altor procese degenerative sau proliferative intra- sau extraarticulare. Elongatiile
terapeutice ale coloanei vertebrale se realizeaza cu ajutorul unor mese de elongatie care conduc
la intinderea in lungime a corpului situat in pozitia de decubit dorsal, aflat pe un plan orizontal
sau oblic. Tensiunile sunt miscari active sau pasive care ase asociaza kinetoterapiei analitice.
Scuturarile reprezinta manevre secundare de masaj, inrudite cu tractiunile si tepidatiile.
Scuturatul se executa dupa aplicarea celorlalte manevre de masaj si necesita o buna relaxare
musculara. Efectele scuturarilor sunt: relaxarea sau stimulare generala, in functie de tehnica
utilizata si de scopul urmarit.
Alte procedee de masaj pot fi considerate ciupirile, pensarile sau ridicarile tesuturilor vizate.
Pensarile se aplica pe portiunile carnoase ale membrelor iar ridicarea muschilor se executa, in
special pe regiunea spatelui. Pensarile au rol excitant.
Actiunea fiziologica a masajului consta in efecte locale (efectul sedativ asupra nevralgiilor,
miagiilor, artralgiilor, efectul hiperemic si efectul resorbtiv), cat si in efecte generale, precum
cresterea functiei circulatorii si a celei respiratorii, augmentarea metabolismului bazal si
imbunatatirea starii generale a pacientului.
Efectele masajului sunt datorate prezentei exteroceptorilor cutanati si a proprioceptorilor din
muschi, tendoane si ligamente, pe calea declansarii la nivelul sistemului nervos a reflexelor
regionale si la distanta. Prin actiunea sa la nivelul zonelor de proiectie viscerala (Head),
manevrele de masaj pot actiona pe cale reflexa in sensul ameliorarii functiei unui organ. Pe calea
reflexelor neuovegetative, mai ales vasculare masajul poate influienta circulatia superficiala cat
sip e cae profunda, declansand mecanisme vasculare. Masajul determina formarea unor produse
metabolice care trec in circulatia generala actionanand la distanta (histamia, ce determina
vazodilatatie, sau colina care stimuleaza peristaltismul abdominal). Efectul important al
masajului este cel mechanic asupra lichidelor interstitiale realizand o actiune puternic rezorbtiva.
Propietatiile fiziologice ale masajului clasic sunt efectul analgetic (local si superficial dar si la
distanta si in profunzime prin activarea zonelor de reflectie Head), efectul decontracturant sau
stimulant (masajul devine o tehnica de pregatire a altor proceduri sau o tehnica utila in scopuri
terapeutice), efectul trofic prin activarea circulatiei arteriale si venolimfatice (crescand astfel
metabolismul bazal si activand eliminarea deseurilor, atat prin accelerarea fluxului venolimfatic,
cat si prin antrenatrea celulelor adipoase), actiune generala reflexa atat asupra aparatului
circulator, cat si a celui respirator, actiune psihologica benefica cu inducerea starii generale de
bine.
Mecanismele de actiune ale masajului sunt: excitarea receptorilor cutanati (ceea ce determina pe
cale reflexa efecte locale, regionale si generale), activarea receptorilor vasculari (cu declansarea
unor reflexe neuro-vegetative urmate de efecte locale, regionale si generale), eliberarea de
metaboliti activi (cu efecte loco-regionale si la distanta), cat si efect mecanic si resorbtiv, pe cale
directa.
Manevrele prezentate ale masajului classic au calitatea de pregati musculatura pentru programele
de kinetoterapie care urmeaza (ducand la hiper sau hipotonie musculara, in functie de manevra
utilizata si scopul sedativ sau excitant, urmarit).
Prin activarea circulatiei locale si locoregionale, masajul asigura si o incalzire tisulara regionala.
Prin excitarea receptorilor cutanati si prin activarea circulatorie locoregionala, masajul are si un
puternic efect analgezic.
Prin actiunea mecanica propriu-zisa, masajul ajuta la combaterea aderentelor si a retracturilor, la
scaderea edemelor, cu efect resorbtiv evident.
Efectele fiziologice ale manevrelor de masaj sunt prezentate in cele ce urmeaza:
Netezirea prezinta drept principalele efecte fiziologice vasodilatatia (cu scaderea reflexa a
vasoconstrictiei anterioare, stimularea reflexelor vazodilatatoare si stimularea reflexului
axonal), scaderea sensibilitatii planurilor superficiale (prin stimularea receptorilor
cutanati, obtinandu-se efectul sedativ), scaderea presiunii tisulare (prin stimularea
venolimfatica), cresterea excitabilitatii musculare dupa o scadere initiala si prin inducerea
relaxarii.
Presiunile se executa in sensuri opuse in cerc complet iar efectele fiziologice sunt in
functie de cele 2 tipuri de presiuni. Principalele efecte fiziologie ale presiunilor alunecate
sunt: efectul sedativ, hipertermie locala, cresterea presiunii tisulare, ameliorarea
raspunsului muscular la stimulare, cresterea excitabilitatii nervoase, vasodilatatie locala si
activarea schimburilor intre sange si substratul tisular locoregional. Principalele efecte
fiziologice ale presiunilor statice sunt cresterea circulatiei de intoarcere, efectul sedativ
prin actiunea decongestionanta vasculara si stimulanta asupra terminatiilor nervoase,
efect decontracturant-miorelaxant.
Efectele fiziologice ale manevrei de framantare ale masajului clasic sunt dependente de
profunzimea metodei. Framantarea profunda se adreseaza preponderent structurilor
musculare, efectele fiind cel mecanic, de crestere a presiunii tisulare (prin vasodilatatia
activa determinata de manevra), de crestere a circulatiei venolimfatice de intoarcere,
ameliorarea troficitatii locoregionale (prin cresterea circulatiei arteriale si venolimfatice),
cresterea excitabilitatii musculare cu echilibrarea concomitenta a tonusului muscular la
grupe musculare comune, eliberarea substantelor necesare procesului contractil si
inducerea unei stari generale de bine. Framantarea superficiala se adreseaza cu precadere
pielii si tesutului subcutanat. Obiectivele manevrei se refera la eliminarea deseurilor
metabolice si a celor aflate la nivelul celulelor adipoase, mobilizarea tisulara cu cresterea
elasicitatii structurilor tisulare, cresterea rezistentei fibrei musculare, cresterea mobilitatii
tisulare. Principalele efecte fiziologice sunt: augmentare circulatorie locoregionala (cu
vasodilatatie si cresterea metobolismului in consecinta, eliminarea deseurilor metabolice
si efect decongestiv de profunzime), modificarea consistentei substantei fundamentale
(modificarea starii coloidale are loc prin eliminarea de enzime si coenzime, precum
hialuronidaza, ca urmare a manevrei aplicate), efect analgezic (secundar detensionarii
tisulare locoregionale), efect reflex visceral (ca urmare a antrenarii sistemului nervos
vegetative), efect biotrofic cutanat.
Frictiunile recunosc drept principale efecte fiziologice: vasodilatatia locala insotita de
hiperemie de profunzime, efectul mecanic (ce conduce la dezagregarea sau fragmentarea
produsilor patologici, precum fibrina, depozite de grasime si la actiunea fibrozanta cu
asuplizare tisulara, inclusiv asuplizare musculotendinoasa), efectul nervos de echilibrare
neurovegetativa si de antrenare a mecanismelor reflexe de profunzime) si efectul
analgezic, calmant.
Vibratiile (cu o frecventa de 5-10 vibratii/sec manual si de 40-50 vibratii/sec mecanic, cu
o amplitudine de 1-3 mm) produc efecte calmante cand sunt aplicate pe zone plane si pe
suprafete intinse si au efect stimulant daca se aplica punctat. De asemenea, pe masura ce
 scade frecventa, creste amplitudinea vibratiei, obtinandu-se efectul calmant,
decontractutant-miorelaxant si cel de drenaj venolimfatic locoregional si activare a
circulatiei arteriale. Principalele efecte fiziolpgice ale vibratiilor sunt reprezentate de:
vasoconstrictia periferica, cresterea pe cale reflexa a tensiunii arteriale si scaderea
frecventei cardiace, cresterea pe cale reflexa a secretiilor digestive, scaderea excitabilitatii
sistemului nervos, motor si senzitiv, miorelaxare, sedare si calmare, inlaturare a senzatiei
de oboseala, inclusive de destresare.
Percutiile au rol stimulant, fiind contraindicate in cazul contracturilopr si spasticitatii
musculare. Principalele efecte fiziologice ale percutiilor sunt reprezentate de:
vasodilatatia cutanata si hipertermie locoregionala, cresterea excitabilitatii nervoase si a
celei musculare prin scaderea cronaxiei si stimularea proprioceptorilor, cu cresterea in
consecinta a tonusului muscular si efect prin actiune reflexa viscerala (pe calea activarii
mecanismului nervos vegetativ).
Ca o concluzie, se poate spune faptul ca masajul are drept efecte principale: fie miorelaxarea,
decontractura musculara si sedarea, fie efectul excitant, stimulator, tonicizant. Aceste efecte sunt
obtinute pe cale directa sau pe calea reflexelor locoregionale sau la distanta.
Netezirea isi realizeaza efectul sedativ prin scaderea sensibilitatii planurilor superficiale si prin
scaderea presiunii intratisulare. Presiunile, in special cele statice isi realizeaza efectul sedativ
prin actiunea decongestiva, cat si prin mecanismul de compresie a terminatiilor nervoase
intartisulare, cu efect miorelaxant-decontracturant secundar. Framantarea, in special cea
superficiala isi datoreaza efectul sedativ, modificarii consistentei substantei fundamentale, cu
efect analgezic secundar prin decompresiunea terminatiilor nervoase locoregionale. Frictiunile
superficiale realizeaza un efect analgezic, sedativ si unul mecanic, prin mecanisme defibrozante,
asuplizante si prin cel de intindere muschi-tendon. Vibratiile realizeaza efectul sedativ prin
scaderea excitabilitatii motorii si sensitive cu efect decontracturant, miorelaxant, sedativ, de
inlaturare a sindromului de oboseala.
La polul opus se afla efectele stimulatorii, excitante ale manevrelor de masaj clasic, deja
prezentate. Netezirea isi datoreaza efectul excitant-tonifiant cand se executa in ritm accentuat,
alert, ducand prin aceasta la cresterea excitabilitatii neuromusculare (dupa o scadere initiala).
Presiunile, in special cele glisante, au efecte de stimulare prin cresterea presiunii intratisulare,
facilitarea raspunsului muscular (scaderea cronaxiei), cresterea excitabilitatii nervoase (scade
reobaza) si cresterea drenajului tisular cu accelerarea schimburilor si cresterea biotroficitatii. De
mentionat un fapt important, si anume, netezirea si presiunile glisante pot fi utilizate drept
manevre pregatitoare ale altor manevre ale masajului clasic sau terapeutic. Framantarea, in
special cea profunda isi datoreaza efectul excitant-tonicizant faptului ca actioneaza direct pe
masa musculara (ceea ce conduce la cresterea elasticitatii, rezistentei si mobilitatii fibrei
musculare). De asemenea, conduce la cresterea presiunii intratisulare, la ameliorarea nutritiei
(prin vasodilatatie arteriolara activa si cresterea circulatiei de intoarcere), la cresterea
excitabilitatii musculare prin scaderea cronaxiei, la echilbrarea tonusului muscular, la eliberarea
de substante necesare contractiei musculare (glicogen, acetilcolina). Percutiile exercita un efect
excitant-tonicizant prin cresterea ecxitabilitatii musculare (scaderea cronaxiei si stimulare
proprioceptiva) si prin cresterea tonusului muscular.
O serie de manevre actioneaza pe calea reflexelor, dupa cum se va arata in cele ce urmeaza.
Framantarea superficiala actioneaza pe calea efectului visceral (participa sistemul nervos
vegetativ asociat cu efectul reflex de decongestie profunda, soldat cu cresterea circulatiei si
efectul analgesic datorat decompresiunii terminatiilor nervoase superficiale). Frictiunile
actioneaza prin actiunea reflexa superficiala (pe puncte reflexogene) ce antreneaza mecanisme
reflexe de profunzime si prin vasodilatatia locala ce conduce la cresterea tempersturii in
profunzime. Vibratiile influenteaza pe calea mecanismelor reflexe tensiunea arteriala, frecventa
cardiaca si scade excitabilitatea sistemului nervos motor si senzitiv. Percutiile prezinta actiune
reflexa visceral pe calea sistemului nervos vegetativ.
Masajul domenii de patologie
Masajul este o prelucrare a partilor moi ale corpului realizata prin actiuni manuale sau mecanice,
efectuat in scop fiziologic sau curativ. Actiunile manuale de masaj se denumesc si manevre,
manipulari sau procedee si presupun o succesiune de miscari specifice, precum alunecarea
mainilor pe suprafata tegumentului, miscari de apasare, strangere si stoarcere a tesuturilor moi,
precum si miscari de lovire usoara si ritmica a tesuturilor superficiale (tegument, tesut
subcutanat, muschi), de scuturare a diferitelor segmente ale corpului, alaturi de o serie de alte
miscari adjuvante celor de masaj propriu-zise. Masajul manual reprezinta cea mai veche si mai
eficienta forma de prelucrare a partilor moi, in timp ce masajul mecanic se executa cu aparate
sau dispozitive puse in miscare cu ajutorul mainii terapeutului sau utilizeaza diferite surse de
energie. Partile corpului care beneficiaza de masaj sunt tegumentul, tesutul moale subcutanat,
muschii, tendoanele si fasciile, nervii si vasele periferice, tesuturile si organele din profunzime.
Masajul primelor structuri enumerate se numeste masaj somatic sau periferic si se adreseaza in
mod direct elementelor anatomice vizate, in timp ce masajul tesuturilor si al organelor situate in
profunzime este un masaj indirect, fiind un masaj profund. Daca se prelucreaza integral partile
moi de la suprafata corpului, masajul se va numi masaj somatic extins iar daca este limitat doar
la o parte a corpului va deveni masaj somatic restrans. La randul sau, masajul partial sau restrans
poate fi regional, segmentar sau local. Masajul regional are drept domeniu de aplicabilitate
suferintele situate la nivelul trunchiului (spate, torace), abdomenului, fetei etc, cel segmentar se
aplica pe portiuni anatomice distincte, in special la membre (umeri, brate, antebrate, maini,
solduri, coapse, gambe, picioare) iar cel local de adreseaza suferintelor localizate la nivelulunor
zone restranse de tegument, tesut subcutanat, grupe de muschi, articulatii mici ale degetelor etc.
Dupa cum se cunoaste, in functie de tehnica si efectele urmarite, procedeele de masaj pot fi cele
fundamentale sau principale (incluse in practica mesajului general) si procedee secundare sau
ajutatoare (utilizate in practica masajului regional sau local). In practica de specialitate se mai
face referire si la procedeele de inceput sau cele introductive de masaj, (cu rol pregatitor),
procedeele fundamentale sau de baza (cu ajurtorul carora obtinem efectele vizate) si procedeele
de incheiere sau de final (efecte relaxator si calmant). Masajul poate prezenta forme comune
(toate procedeele fundamentale si auxiliare prezentate pana in acest punct) si forme speciale, care
se adreseaza diferentiat si adaptat unor regiuni particulare ale corpului (masajul cosmetic efectuat
in regiunea fetei, masajul periostal si masajul reflexogen). Masajul mai poate fi executat pe
pielea umeda sau pe pielea uscata, situatie in care, in substantele folosite pot fi incorporate
substante farmacologic active, ce pot patrunde prin bariera tegumentara sau nu se aplica nici un
fel de ingrediente (masajul simplu, efectuat in scop fiziologic si igienic).
Masajul se poate asocia programelor de kinetoterapie, indiferent de domeniile de patologie
carora li se adreseaza. De asemenea, masajul se poate asocia procedurilor de termoterapie,
hidrotermoterapie sau celor de electroterapie sau diatermie.
Masajul exercita efecte directe asupra organismului (mentine sau reda supletea si elasticitatea
tegumentului si tesuturilor subcutanate, activeaza circulatia sanguina si limfatica locoregional)
sau poate exercita efecte indirecte, reflexe, produse pe cale umorala si nervoasa. Masajul poate fi
efectuat in scop fiziologic (imbunatateste proprietatile fizice ale tesuturilor, activeaza functiile
organelor sau stimuleaza circulatia venolimfatica), in scop profilactic (mentinerea starii de
sanatate si cresterea rezistentei organismului la agresiuni si starea de oboseala) sau in scop
terapeutic si de recuperare medicala (in contextul tratamentului complex al unor leziuni sau
tulburari functionale, status posttraumatisme sau alte afectiuni).
Dupa cum aratam, masajul poate fi partial (local sau locoregional) sau general.
Masajul partial se adreseaza unui segment sau unei regiuni ale corpului, localizate fie la nivelul
trunchiului, fie la nivelul membrelor.
Masajul regiunilor trunchiului cuprinde: masajul spatelui (util in activitatile sportive, in vederea
combaterii oboselii musculare sau se poate asocia cu succes kinetoterapiei din insuficienta
musculaturii paravertebrale din deviatiile coloanei vertebrale precum scolioze, hioerlordoze,
cifoze accentuate, din suferintele cronice degenerative si inflamatorii ale coloanei vertebrale,
precum spondiloza, spondilodiscartoza, spondilita ankilozanta sau din cadrul altor procese
patologice, inclusiv posttraumatice), masajul peretelui toracic (este recomandat in vederea
combaterii atrofiilor musculare si a insuficientelor functionale ale aparatului respirator, in
vederea tonifierii starii generale a persoanelor aflate in convalescenta dupa boli pleuro-
pulmonare, anemii etc), masajul peretelui abdominal (insuficientele functionale ale tractului
gastrointestinal, precum constipatia cronica, sindromul aderential postoperator etc), masajul
membrelor inferioare (drenajul edemelor datorate insuficientei circulatorii venolimfatice,
sindromul de oboseala musculara, status posttraumatism, boli cronice degenerative sau
inflamatorii cu afectare articulara sau periarticulara), masajul membrelor superioare (drenaj
venolimfatic, inclusiv postmastectomie, sindrom de oboseala musculara, status posttraumatism,
boli cronice degenerative sai inflamatorii cu localizare articulara sau la nivelul partilor moi
periarticulare).
La randul sau, masajul general, somatic sau al tesuturilor aflate la suprafata corpului, se
realizeaza prin prelucrarea succesiva a tuturor regiunilor si segmentelor anatomice. Scopul
acestui masaj este cel de ralaxare si de inlaturare a senzatiei de oboseala, in special musculara
sau de stimulare generala a organismului, cu cresterea rezistentei acestuia la agresiunile termice,
microbiene sau toxice si de ameliorare a capacitatii sale de efort.
Impactul masajului nu este acelasi in toate partile corpului. Alaturi de formele de masaj care se
adreseaza cu precadere unor portiuni bine delimitete sau corpului, in ansamblul sau, exista si alte
forme de masaj, deosebite de primele din punct de vedere tehnic si metodic, prin care se
prelucreaza diferentiat tesuturile si organele. Este vorba despre masajul numit organic care tine
cont de caractere de structura si de cele functionale ale elementelor somatice si organice, si mai
putin de organizarea si situarea lor topografica. Acest masaj se va adresa structurilor precum
pielea, tesutul conjunctic, elementelor aparatului locomotor, vaselor si nervilor periferici (numite
generic si tesuturile corpului) si masajul organelor profunde (cefalice, toracice si abdominale).
Masajul tesuturilor corpului cuprinde:
Masajul pielii sau tegumentului cu efecte mecanice sau reflexe (reglarea circulatiei
tegumentare superficiale, cu degajarea celei profunde si stimularea schimburilor nutritive
locale, efecte excitant sau relaxant pentru sistemul nervos si cel muscular, scaderea
sensibilitatii locoregionale, eliminarea secretiilor din glandele sudoripare si sebacee,
stimularea functiei de termoreglare, de excretie si de aparare a organismului).
 Masajul tesuturilor conjunctive (mentinerea sau redobandirea elasticitatii tesuturilor,
dezorganizarea proceselor aderentiale sau cicatriciale, stimularea circulatiei retelei
vasculare de profunzime, mobilizarea depozitelor adipoase subcutanate, asigura o buna
functionare a aparatului locomotor si prin facilitarea regenerarii rapide a tesuturilor
posttraumatisme sau dupa procese inflamatorii).
Masajul aparatului locomotor (cuprinde masajul muschilor cu efect miorelaxant si de
refacere metabolica postefort si impotriva atrofiei/hipotrofiei sau atoniei/hipotoniei
musculare, masajul articulatiilor in cazul leziunilor si disfunctionalitatilor articulare
datorate unor suprasolicitari sau posttraumatism, in cadrul suferintelor cronice
degenerative sau inflamatorii si masajul periostal care consta in aplicarea unor presiuni
simple sau presiuni vibrate foarte puternice, pe anumite puncte sau portiuni de periost, pe
zonele in care osul nu este acoperit de parti moi, pana la limita durerii acuzate anterior de
catre pacient, pe o durata de 2-3 min, se repeta de cateva ori, pana ce durerile si senzatia
de contractura musculara cedeaza, cu o durata de 3-4 sedinte, de pana la 20-30 sedinte in
cazurile rebele, efectele bazandu-se pe reactiile vasomotorii locale si pe efectul unor
reflexe de profunzime).
Masajul aparatului vascular are efecte directe dar si pe cale reflexa, nervoasa si umorala
(metoda de activare a circulatiei periferice si de profunzime a sangelui si a limfei cu
efecte biotrofice in consecinta, combaterea oboselii musculare, prevenirea si combaterea
atrofiilor musculare).
Masajul nervilor periferici (utilizat in scop sedativ sau stimulator, masajul modern
propunand aplicarea sa pe nervi, in anumite zone sau puncte de excitatie situate la nivelul
radacinilor sau al locurilor de trecere prin diferite tesuturi profunde, pe tariectul lor sau la
nivelul ramificatiilor in tesurile superficiale, masajul conduce la o modulare a tonusului
vascular, dela vasoconstrictie la vasodilatatie reflexa cu efecte functionale si trofice
secundare, utile muschilor distonici sau distrofici).
Masajul organelor profunde presupune o actiune indirecta asupra organelor situate la nivelul
celor trei mari cavitati ale corpului (capul cu fata si gatul, toracele si abdomenul).
Masajul capului este subiectul care ne intereseaza in mod deosebit in contextul domeniului
patologiei din sfera medicinii dentare.
Indicatiile masajului efectuat in zona cervicala sunt reprezentate de afectiunile reumatismale, in
special spondiloza cervicala si complicatiile dsatorate acesteia, afectiunile musculare si
contractura, de tipul torticolisului, status pottraumatism, lipoame (se indica presiunea cu cele
doua police, lenta, prograsiva, efectuata in toate sensurile), in afectiunile neurologice care
evolueaza cu stare de congestie cerebrala.
Gatul poate beneficia de manevre de masaj mai ales in scop estetic, in special utilizand
manevrele de netezire. Vibratia care asigura activarea circulatiei, este utila, de exemplu, in gusa
tiroidiana. Netezirea asociata framantarii muschiului sternocleidomastiodian sunt utile in
torticolis sau in diferite nevralgii.
Masajul fetei si cel al pielii capului poate fi realizat in scop sedativ, in cazul nevralgiilor (de
trigemen, de exemplu), sau in scop decontracturant (cand exista ticuri, in paraliziile faciale
periferice, nevralgii) sau reparator, biotrofic si functional (in situatia unor cicatrici
posttraumatice, postcombustionale). Masajul fetei si al pielii capului poate urmari indeplinirea
unui obiectiv local sau la distanta (cefalee, migrene). Masajul incepe de la nivelul fetei si
continua pana la gat, la nivelul cefei, uneori la nivelul umerilor sau superior toracal, in vederea
abordarii si interceptarii elementelor de drenaj si fasciilor musculare. Masajul pielii capului se
realizeaza in alopecii, cefalee, migrene, algii aflate in legatura cu segmental cervical sau
posttraumatic. Masajul fetei, indiferent de scopul urmarit, terapeutic sau estetic, utilizeaza drept
principala metoda de masaj, presiunile. Fata este bogat vascularizata si inervata (inervatia
motorize este asigurata de nervul facial iar cea senzitiv-senzoriala este asigurata de nervul
lacrimal-ram din nervul oftalmic, de nervul bucal-ram din nervul maxilar inferior si din ramuri
din nervul maxilar superior, prin grupul nervos suborbital), in regiunea fruntii predomina
glandele sudoripare, in rest fiind prezenta glandele sebacee.
Masajul continutului toracelui presupune masajul regiunii precordiale in scop calmant, de
relaxare, masajul spatelui, al partilor laterale si anterioare ale toracelui se realizeaza in scopul
influentarii functiei respiratorii, stimulator si de imbunatatire a schimburilor gazoase si de
degajare a cailor respiratorii.
Masajul continutului abdominal (stomac, colon, ficat, vezicula biliara, rinichi, vezica urinara) se
realizeaza in scopul modularii functionalitatii organelor aflate in cavitatea abdominala.
Indicatiile masajului tin cont de:
Scopul urmarit sedativ sau stimulant.
Locul de actiune superficial sau profund.
De modul de actiune direct (numit si mecanic, constand in modificarile fizice de tensiune
din tesuturi) sau indirect (pe cale reflexa, nervoasa sau umorala).
Mecanismele de actiune.
Extinderea actiunii partiala, segmentara sau generala.
Durata de timp dupa care se evidentiaza efectele asteptate imediate sau tardive.
Localizarea influentelor masajului.
Domeniile de actiune ale masajului se afla in stransa legatura cu elementele sau substratul caruia
se adreseaza. Astfel, putem face referire la influentele masajului asupra:
Pielii. Are loc promovarea functiilor cunoscute ale tegumentului, precum cele de
protectie, de termoreglare, de excretie a sudorii si secretiilor glandelor sebacee si
perspiratie, sediu al punctelor de plecare al unor reflexe, inclusiv a celor responsabile de
fenomenul de hiperemie datorat producerii si eliberarii in piele a substantelor hormonale
precum histamina si acetilcolina, mentinerea si recastigarea supletii tisulare, inclusiv
musculara, cu prevenirea aderentelor si asuplizarea cicatricilor, modularea circulatiei
superficiale dar si a celei profunde pe cale reflexa, cu imbunatatirea biotroficitatii
locoregionale, influentarea metabolismului si a functiei de termoreglare a intregului
organism. La nivelul tegumentului se descriu o serie de tulburari de sensibilitate
localizate, provocate de suferintele ale unor organe sau tesuturi aflate in profunzime,
legatura fiind stabilita prin intermediul nervilor rahidieni. Anumiti autori au delimitat pe
piele zone, segmente sau dermatoame, carora le corespund tesuturi sau organe inervate pe
acelasi segment metameric al maduvei spinarii. In functie de numarul radacinilor
rahidiene, distingem pe tegument 8 segmente cervicale, 12 segmente dorsale, 5 segmente
lombare si 5 segmente sacrale. Prin manevrele de masaj aplicate pe zonele sau
segmentele de piele astfel delimitate, se pot influenta in sens profilactic sau curativ
tesuturile si organele profunde, inervate de acelasi nerv rahidian. Aceste influente se
 petrec pe cale reflexa. Tehnica si metoda de masaj segmentar sau reflexogen au fost
perfectionate in sensul aplicarii masajului in scopul tratamentului unor afectiuni ale
aparatului circulator, respirator, digestiv si genito-urinar.
Tesutului conjunctiv. Tesutul conjunctiv beneficiaza de o serie de vase de sange si limfa
si de o nretea densa de terminatii nervoase. Masajul exercita asupra tesuturilor
conjunctive o actiune mecanica directa prin care se mentine si se reface elasticitatea si
supletea tisulara, se mentine echilibrul circulator, stimuland schimburile nutritive si
drenajul reziduurilor metabolice si al eventualelor edeme sau sufuziuni intratisulare,
mobilizarea lipidelor de depozit, cu rol deosebit de important in obezitate. Efectele
masajului conjunctiv se manifesta si pe cale reflexa, cu influentarea circulatiei sanguine
si limfatice, a schimburilor metabolice si a functiei excretorii, modularea functiilor
hormonale si a reactiilor neurovegetative. La nivelul tesutului conjunctiv se asigura
mijloacele de aparare fata de agresiunile microbiene si nemicrobiene ale organismului si
substratul necesar refacerii tesuturilor lezate, degenerate sau atrofiate, scurtand perioada
de incapacitate si de revenire la normal.
Elementelor aparatului locomotor. Acesta este reprezentat de muschi si tendoane, fascii si
aponevroze, teci si alte formatiuni fibroase, tesuturi moi periarticulare, periost. Prin masaj
muscular sunt imbunatatite procesele de biotroficitate musculara, utile asupra muschilor
atrofici si atoni, creste excitabilitatea, contractilitatea si conductibilitatea la nivelul lor
(prin excitarea mecanica a nervilor motori de la nivel muscular), se amelioreaza
elasticitatea si supletea si se obtine miorelaxarea, se combate fenomenul de oboseala
musculara, se activeaza circulatia locoregionala, cat si procesele metabolice, se dreneaza
produsii reziduali. Prin masajul tendoanelor si al tecilor tendinoase se amelioreaza
suferinta si se grabeste vindecarea unor afectiuni precum entezopatii, intinderi si smulgeri
de fibre, cicatrici vicioase, edeme si infiltrate inflamatorii locoregionale. Masajul
fasciilor, aponevrozelor si a celorlalte formatiuni fibroase conduce la mentinerea supletii,
prevenirea stazei si refacerea altor procese patologice ce pot sa apara la acest nivel.
Masajul articulatiilor si al tesuturilor periarticulare tine cont de prezenta retelei vasculare
si nervoase deosebit de bine reprezentate al acest nivel. El asigura efecte circulatorii si
biotrofice, mentinerea supletii si elasticitatii tisulare, imprastierea infiltratelor patologice
cu recapatarea mobilitatii articulare, prevenirea aderentelor retracturilor, redorilor,
cicatricilor vicioase, depozitelor periarticulare sau a sechelelor posttraumatice ce
limiteaza mobilitatea normala, pregatind programele de kinetoterapie. Masajul periostal
asigura efecte circulatorii si biotrofice in consecinta, si asupra osului.
Circulatiei sangelui si limfei. Masajul asigura direct, mecanic accelerarea circulatiei
sanguine, golind lichidele din vasele limfatice si din spatiile interstitiale, cu drenarea
edemelor, stazelor si infiltratului inflamator tisular, amelioreaza circulatia prin artere,
scazand astfel efortul miocardului, accelereaza circulatia de intoarcere, usurand munca
inimii, excita mecanic peretele vascular, realizand prin acesta o gimnastica vasculara.
Efectele masajului sunt de lunga durata prin intrare in actiune a mecanismelor reflexe,
hormonale si nervoase. Manevrele de masaj declanseaza o serie de reactii in sistemul de
reglare biochimica (apar secretii hormonale la nivel tegumentar si tesut conjunctiv
subcutanat) si nervoasa a circulatiei (cu rol vasomotor cu efecte hiperemice locale si
mecanisme derivative ale circulatiei la distanta). Masajul poate conduce astfel, la
echilibrarea circulatiei superficiale si profunde.
 Sistemului nervos. Dupa cum se vede, procedeele masajului determina in organism
reactii fiziologice, corespunzatoare tipului si functiei organului sau tesutului vizat, cat si
formei, intensitatii si duratei procedeului aplicat. Reactiile organismului se produc de cele
mai multe ori pe calea sistemului nervos, prin excitarea terminatiilor nervoase extero- si
proprioceptoare care produc impulsuri ce sunt transmise centrilor nervosi, ca apoi, pe cale
reflexa, sa se resfranga asupra functiilor tesuturilor si organelor. Masajul actioneaza
mecanic, prin activarea circulatiei si nutritiei locoregionale dar si pe cale reflexa, prin
efectele sale pe segmentele reflexogene ale tegumentului. Daca masajul se produce
energic se produc efecte stimulatoare iar daca masajul este efectuat cu blandete se induce
relaxarea substratului.
Tesuturilor si organelor profunde. Tesuturile si organele profunde nu pot fi influentate in
mod direct prin procedeele de masaj, drept penru care efectele se bazeaza pe actiunea
reflexa a acestora. Masajul capului are efect decongestionant si relaxant asupra centrilor
nervosi si cailor nervoase superioare, masajul spatelui conduce la efecte asupra
functionalitatii aparatului respirator si circulator (respiratia este activata datorita unor
puncte de plecare situate in peretele toracic), anumite manevre de masaj aplicate pe
regiunea precordiala pot modula ritmul cardiac sau tensiune arteriala, masajul regiunii
abdominale poate stimula functiile aparatului digestiv (reflexele pornesc din zonele
specifice situate la nivelul peretelui andominal), cu imbunatatirea digestiei si absorbtiei
intestinale, cresterea secretiilor si stimularea peristaltismului (util in cadrul tratamentului
complex al unor boli interne).
Masajului general. In timpul sedintei de masaj se obtin efecte directe (prin actiunea
mecanica a procedeelor de mesaj aplicate pe piele si transmisa tesuturilor subcutanate
accesibile, cu efecte circulatorii si biotrofice prin activarea metabolismului si stimularea
functiilor de excretie) si indirecte. Masajul general este indicat in scop igienic
persoanelor sedentare sau pacientilor imobilizati, in scop profilactic si curativ persoanelor
cu tulburari respiratorii, circulatorii, metabolice, anemicilor, astenicilor, celor aflati in
convalescenta si refacere dupa accidente sau boli, in scopul combaterii starii de oboseala.
In concluzie, indicatiile masajului terapeutic sunt:
Plagi, contuzii, hemoragii, intinderi, rupturi ale structurilor aparatului locomotor, insotite
de sindrom algic, contarctura musculara, tulburari circulatorii si trofice.
Miozite, tendinite, tenosinovite peritendinite, atrofie, atonie musculara, spasticitate sau
pareze.
Fracturile.
Entorsele, luxatiile, alte inflamatii articulare, precum artrite, periartrite, artroze, ingrosari
cicatriciale, retractii sau depuneri grasoase periarticulare.
Leziuni ale nervilor periferici insotite de tulburari motorii, de sensibilitate si trofice,
precum hipo- sau anestezie, contracturi musculare si hipertonii, hipotonii, pareze si
paralizii locale.
Tulburari ale functiilor respiratorii, cardiocirculatorii (tulburari de ritm cardiac,
modificari ale tensiunii arteriale), tulburari trofice si metabolice, starile de oboseala
cronica si patologica, disfunctionalitati ale tubului digestiv, renourinar si genital.
Contraindicatiile efectuarii masajului sunt generale sau partiale si definitive sau temporare.
Contraindicatia generala reprezinta interzicerea aplicarii oricarui procedeu de masaj, pe oricare
parte a corpului, in timp ce contraindicatia partiala este reprezentata de limitarea doar la
procedeele benefice, bine tolerate, efectuate doar la nivelul partilor indemne si sanatoase si
interzicerea aplicarii masajului pe zonele, segmentele si regiunile suferinde. Contraindicatia
definitiva se decide in cazurile de boli cronice, grave, incurabile si care s-ar putea inrautati prin
aplicarea procedeelor de masaj. Contraindicatiile temporale sunt mai frecvente si ele se refera la
boli, tulburari si leziuni usoare si temporare, trecatoare, in curs de vindecare.
Contraindicatiile masajului sunt:
Bolile de piele, deoarece masajul se poate aplica doar la persoanele cu pielea perfect
sanatoasa, fara boli de natura parazitara, inflamatorie, eczeme, eruptii, plagi, arsuri sau
alte forme de manifestare a unor afectiuni acute sau cronice sau pe regiunile care acopera
un proces inflamator de profunzime, precum furunculele, abcesele, flegmoanele sau alte
colectii purulente, artrite supurate, osteite, osteomielite.
Starile patologice cu caracter general insotite de febra si stare de agitatie, de oboseala
acuta si debilitate sau astenie intensa, in toate bolile infecto-contagioase, in inflamatiile
centrilor nervosi, in hemoragiile cerebrale recente.
Bolile sau leziunile cu caracter hemoragic sau cand exista riscul unor complicatii grave
cum se poate intampla in cazul miocarditei, endocarditei, infarctului miocardic,
emboliilor, hipertensiunii arteriale, anevrismelor de aorta, varicelor voluminoase si
inflamate, ulcerului varicos, flebitelor si periflebitelor in evolutie, hemofiliei, leucemiilor
etc.
Bolile acute pleuro-pulmonare, precum pneumonii, pleurezii, in unele forme de
tuberculoza pulmonara, in abcesele pulmonare si in pleureziile purulente
Masajul abdominal este contraindicat si chiar interzis in inflamatiile acute si cronice de
orice natura, in tulburarile digestive, in boli ale organelor abdominale, stomac, intestin,
ficat, pancreas, splina, ganglioni limfatici, rinichi, vezica urinara, organe genitale.
Orice suferinta acuta, dureroasa, hemoragica, tumorala, inflamatorie sau de alta natura,
care caracterizeaza starea de abdomen acut, reprezinta contraindicatie a masajului sub
orice forma.
Boli, tulburari si leziuni ale sistemului endocrin si nervos sau ale aparatului locomotor,
pana ce se gasesc in stadiul de vindecare.
Tumorile canceroase in forma generalizata si unele boli psihice cu caracter excitativ si
confuzional reprezinta contraindicatii categorice ale masajului, indiferent de procedeu,
Exista unele contexte care conduc la restrictii in aplicarea masajului, precum
sensibilitatea specifica, lipsa de profesionalism tehnic a aplicantului, dezinteresul si
neincrederea pacientului fata de procedura in sine.

4. Instrumentele terapeutice specifice in Recuperarea Medicala (II):

-Kinetoterapia: definitie, clasificare, metodologii de aplicare, indicatii, contraindicatii,

limite de aplicare terapeutica;
- Kinetoprofilaxia: primara, secundara;

Alaturi de kinetologia de recuperare exista kinetoprofilaxia anumitor afectiuni, precum:

unele boli ale aparatului locomotor (afectiunile reumatismale cronice, tulburarile de
postura si aliniament ale corpului, unele deficite congenitale, sechele definitive organico-
functionale), unele boli ale aparatului cardiovascular, unele boli de nutritie si metabolism,
unele boli ale aparatului respirator, bolile functionale ale sistemului nervos. Se deosebeste
kinetoprofilaxia primara (practicarea exercitiului fizic in vederea mentinerii starii de
sanatate), de kinetoprofilaxia secundara (pacientii sunt educati sa invete sa-si trateze
deficitele functionale si sa realizeze compensari).
Bazele fiziologice si fiziopatologice ale kinetoterapiei.
Kinetoterapia, mecanisme de actiune. Kinetoterapia reprezinta doar o parte a kinetologiei, desi
termenul este utilizat in sensul global al terapiei prin miscare si presupune toate aspectele vizate
de miscare: profilaxia, terapia si recuperarea functionala. Mult mai corect ar trebui utilizat
termenul de kinetologie, drept stiinta care se ocupa cu studiul miscarii organismelor vii si al
structurilor care se participa la aceste miscari. Kinetologia medicala studiaza mecanismele
neuromusculare si articulare care asigura omului activitatile motrice normale, precum si
mijloacele, modalitatile, tehnicile, metodele si metodologiile sale, menite sa refaca forta
musculara, sa recastige mobilitate articulara, cat si coordonarea mersului si a miscarilor
efectuate.
Pentru o evaluare corecta a statusului functional, se realizeaza testarea clinica musculoarticulara
care consta in efectuarea bilantului articular, a celui muscular cat si evaluarea globala a functiei
aparatului neuromioartrokinetic, care consta in aprecieri sintetice, globale, gestuale ale aparatului
neuromioartrokinetic.
Recent, specialistii din domeniu utilizeaza ca metoda de evaluare activitatile vietii zilnice sau
activities of daily living (ADL). Aceasta metoda de apreciere a capacitatii functionale a
pacientului a intrat in uzul curent al cabinetelor, bazelor, centrelor si sectiilor de recuperare
medicala, completand, obligatoriu, fisa de bilant functional individual. Au fost astfel create
evaluari ADL pentru cele mai importante grupe musculoarticulare generatoare de incapacitate
sau au fost imaginate si standardizate evaluari ADL care apreciaza direct tipurile de incapacitate.
Pornind de la cele aratate, terapia ocupationala s-a dezvoltat in unele tari ca o adevarata
specialitate, bazandu-se pe evaluarile complexe realizate.
In vederea stabilirii unui program de kinetoterapie adecvat deficitului functional trebuie sa se
tina seama si de relatia reciproca stabilita intre alinierea segmentelor si postura corecta a
corpului si eficienta functiei aparatului locomotor. Postura corpului este influentata de trei
factori, si anume ereditatea, starile patologice si obisnuinta. Aspectul general al corpului este
conferit de trei elemente, precum atitudinea (determinata de raporturile partilor componente ale
aparatului neuromioartrokinetic/locomotor, atitudinea fiind obiectivul principal al evaluarii),
cresterea corpului (reprezentand acumularile cantitative in inaltime, dimensiune si greutate,
raportat la varsta si sex) si dezvoltarea globala in raport cu varsta.
Evaluarea mersului reprezinta un alt obiectiv important de analiza in kinetologie. Se are in
vedere faptul ca mersul se realizeaza prin pasire iar pasului i se recunosc doua faze
fundamentale: sprijinul si balansul.
Mecanismele prin care actioneaza kinetoterapia se bazeaza in primul rand pe elemenete
anatomice implicate in miscare (articulatia, muschiul, nervul, caile motricitatii voluntare si
involuntare, conexiunile periferiei sau efectorilor cu centrii superiori si unitatea functionala
fundamentala, numita unitate motorie), pe bazele fiziologice (modalitatea de actiune a unitatii
motorii alcatuite din neuron-axon-totalitatea fibrelor musculare la care ajung terminatiile
axonului respectiv) si pe cunoasterea bazelor fiziopatologice ale miscarii, care pot fi interceptate
prin kinetoterapie.
Miscarea a determinat specializarea unui aparat diferentiat, aparatul locomotor sau
neuromioarteokinetic, alcatuit din structuri bine definite anatomic si functional, ce au la baza
unitatea kinetica alcatuita din articulatie-muschi-nerv.
Articulatia reprezinta ansamblul partilor moi prin care se unesc doua sau mai multe oase
invecinate. Raportat la modalitatea de unire, articulatiile pot fi fibroase, cartilaginoase sau
sinoviale (diartroze). In functie de forma capetelor osoase articulare, care determina si tipul de
miscare, diartrozele pot fi: articulatii plane (artrodii-articulatiile oaselor tarsului sau carpului),
articulatii sferoide (enartroze-articulatiile scapulohumerala sau coxofemurala), articulatii
cilindroide sau balamale (trohleara-articulatia cotului sau trohoida-articulatia radiocubitala
superioara), articulatii elipsoide (cu cap condiloidian-articulatia genunchiului) si articulatii selare
(cu o suprafata concava si cealalta convexa-articulatia trapezometacarpiana a policelui). In
functie de gradele lor de libertate, articulatiile se clasifica in: articulatii cu un grad de libertate
(plane, cilindroide si elipsoide), cu doua grade de libertate (selare) si cu trei grade de libertate
(sferiode). Diartrozele, indiferent de forma lor prezinta o structura formata din: cartilajul hialin
(are grosimea mai mare in zonele de hiperpresiune, este lipsit de vase si nu poate regenera sau
cicatriza, este rezistent la agresiuni, nu are inervatie proprie iar structura lui din fibre colagene
arcuate ii confera proprietati de compresibilitate, elasticitate si porozitate), bureletul
fibrocartilaginos (se regaseste la enartoze, care prezinta suprafate articulare inegale), capsula
articulara (este o structura conjunctiva formata dintr-un strat intern, sinovial si unul extern,
continuare a periostului; capsula se prinde ca un manson de epifize, de periost, de bureletul
fibrocartilaginos, pana la nivelul cartilajului iar pentru intarirea ei se regasesc niste fascicule
fibroase, numite ligamentele capsulare, menite sa limiteze miscarea articulara; in locurile in care
capsula are stratul fibros extern exrem de subtire, sinoviala herniaza in jurul tendoanelor sau sub
musculatura periarticulara, formand funduri de sac sau pungi sinoviale; capsula delimiteaza
cavitatea virtuala articulara sinoviala; intrrarticular mai exista unele ligamente puternice, menite
sa ajute sau sa franeze miscarea; capsula mai prezinta si terminatii nervoase senziitive-receptori
ai durerii, proprioceptori specializati in baro si mecanoreceptie, cat si fibre simpatice
postganglionare, cu rol vasomotor), sinoviala (tapeteaza intern capsula si formeaza, inafara
fundurilor de sac spre interior, o serie de pliuri intraarticulare, numite vilozitati sinoviale),
lichidul sinovial (este un lichid generat de sinovie, de transudatul plasmatic si de produsele de
descuamatie ce apar in timpul miscarii, cu rolul de a hrani, curata si lubrifia articulatia) si
ligamentele paraarticulare (desi exterioare articulatiilor, ele asigura rezistenta articulara,
stabilitatea articulara si participa la ghidarea miscarii, blocand excesul de miscare si moduland
firta musculara).
Muschiul reprezinta elementul motor al miscarii, in alcatuirea aparatului locomotor uman
existand 430 de muschi striati, care asigura 40-45% din greutatea corpului. Exista muschi scurti
si lungi, lati si inelari, subtiri si grosi. Componentele macroscopice ale muschiului sunt corpul
muscular (corpul muscular este alcatuit din fascicule, fiecare fascicul cuprinzand un numar de
fibre musculare, fibra musculara reprezentand celula musculara, organizata structural asemanator
oricarei celule, prezentand insa sarcolema; sarcoplasma; nuclei sarcolemali; mitocondriile
sarcoplasmatice, care sunt purtatoarele echipamentului enzimatic celular, stocand si energia, sub
forma macromoleculelor de ATP; reticulul sarcoplasmatic care intra in alcatuirea triadelor cu rol
in contractia musculara; proteinele musculare, care se grupeaza in patru categorii si anume,
proteinele sarcoplasmatice, precum mioglobina si enzimele, apoi proteinele miofibrilarea,
precum actina, miozina, tropomiozina, troponina etc, proteinele formatiunilor subcelulare si
proteinele stromei; si miofibrilele, care sunt structuri citoplasmatice diferentiate, specifice,
contractile ale muschiului), tendonul (organ rezistent, inextensibil, format din fibre de colagen,
substanta fundamentala si celule tendinoase), jonctiunea tendomusculara, tecile sinoviale (se
regasesc la locul de trecere al tendonului prin canalele osteofibroase), bursele seroase (se
dezvolta in zonele in care tendonul sau muschiul suporta o hiperpresiune intermitenta sau frecare
exagerata) si anexele. Muschii pot fi tonici, de tip I, in general extensori, sunt rosii (fibrele rosii
sunt bogate in mioglobina, mitocondrii si ATP, au o retea ampla de capilare sanguine, stimulul
nervos provine de la motoneuronul alfa mic situat in coarnele anterioare ale maduvei spinarii,
prin mai multe sinapse, care nu determina insa potentiale de actiune propagate), sunt situati
proximal, sunt antigravitationali, sar o articulatie, au tendoanele late, lucrul lor mecanic este
putin intens, se contracta lent si obosesc greu. Sau muschii pot fi fazici, de tip II, in general
muschi flexori, sunt albi (fibrele albe sunt sarace in mioglobina, mitocondrii si enzime oxidative,
rezervele de ADP sunt reduse, vascularizatia este mai saraca, stimulul nervos provine de la
motoneuronul alfa mare printr-o singura sinapsa), sunt superficiali, sar doua sau mai multe
articulatii, au tendoane lungi, realizeaza contractii rapide si obosesc rapid.
Nervii musculaturii striate contin fibre aferente senzitive, eferente motorii si fibre simpatice care
se termina in peretii vaselor de sange intramusculare, fara sa participe la inervarea fibrei
musculare. Un muschi primeste cel putin o ramura nervoasa, de cele mai multe ori primeste insa
mai multe ramuri nervoase, care deriva de la mai multi nervi spinali, astfel incat un muschi poate
avea o inervatie plurisegmentara. La nivelul sinapsei neuromusculare sosesc terminatiile
cilindraxului motoneuronului alfa, cu sediul in coarnele anterioare ale maduvei spinarii, existand
doua tipuri de motoneuroni alfa, cel mare sau fazic si cel alfa mic, tonic. Neuronul motor
medular este denumit cale finala comuna, deorece la el converg toate fibrele terminale ale cailor
descendente pornite din cortex, diencefal, trunchiul cerebral si cerebel (calea piramidala, calea
extrapiramidala, caile cerebeloase descendente). Pe traseul dintre neuronul motor aflat in
coarnele anterioare ale maduvei spinarii si sinapsa neuromusculara, cilindraxul motoneuronului
alfa conduce la formarea nervului spinal. In acest mod, motoneuronul alfa situat in coarnele
anterioare ale maduvei spinarii devine unica legatura intre musculatura voluntara si toate
variantele de comanda sau de declansare a miscarii, fie prin arcul reflex spinal, fie prin releele
superioare. Arcul reflex, desi involuntar, utilizeaza caile si neuronii miscarii voluntare. Diferenta
dintre activitatea motorie voluntara musculara si cea tonica este mai dificil de realizat, din
punctul de vedere al functiei de miscare, ea aparand mai evidenta sub raportul structurilor
anatomice implicate. Caile motorii involuntare ale activitatii tonice presupun participarea:
Celulelor nervoase din cornul anterior al maduvei spinarii, si anume: motoneuronii alfa,
motoneuronii gama (de la care pornesc fibrele pentru fusul muscular si care joaca rol in ajustarea
tonica, posturala a miscarii), celulele Renshow ale sistemului inhibitor (neuroni intercalari
specializati in a determina fenomene inhibitorii pentru toti neuronii de vecinatate, in special
pentru neuronii alfa), neuroni intercalari (celule de dimensiuni mici care fac legatura intre
neuronii motori si intre terminatiile tractusurilor nervoase cerebromedulare si motoneuroni),
neuronii cordonali homolaterali sau heterolaterali (care fac legatura intre etajele medulare in
cadrul cordoanelor medulare),
Fusul muscular (este un organ receptor specializat, care functioneaza independent de vointa
noastra, fiind o formatiune fusiforma, de cativa mm lungime si latime, dispusa printre fibrele
musculare, invelita intr-o capsula formata din fibrocite alungite, intre care exista fibre de colagen
orientate in axul lung al fusului, numite fibre intrafuzale, spre deosebire de cele extrafusale,
apartinand fibrei musculare corespunzatoare, fusul beneficiind de o inervatie senzitiva si de una
motorie,
Organul tendinos Golgi (se afla in tendon, langa jonctiunea acestuia cu muschiul, avand aspectul
unui corpuscul de cativa mm, inconjurat de o capsula conjunctiva, formata din fibroblasti, acest
organ fiind, in fapt, un proprioceptor, excitat de starea de tensiune de la niveul tendonului
respectiv),
Caile nervoase de legatura ce pot fi aferente si eferente.
Conexiunile cu centrii superiori (cortex, diencefal, trunchi cerebral, cerebel) determina si
moduleaza activitatea motoneuronului alfa, dar si pe a celui gama, avand deci un rol activ in
miscarea voluntara dar si in ajustarea tonica posturala a miscarii.
Unitatea motorie este considerata a fi cea mai mica unitate functionala neuromusculara, raportul
dintre neuron si numarul de fibre musculare pe care le inerveaza poarta numele de coeficient de
inervatie al unitatii motorii, intr-o unitate motorie intra intotdeauna acelasi tip de fibre musculare
care se vor contracta toate, in acelasi timp.
Bazele fiziologice explica, alaturi de bazele anatomice, modalitatea sau mecanismele de actiune
ale kinetoterapiei. Intrarea in actiune a unitatii motorii se deruleaza pe baza unei suite de procese
complexe care se petrec la nivelul pericarionului, cilindraxului neuronal si la nivelul fibrei
musculare, avand drept finalitate contractia musculara. Contractia musculara are la baza
alunecarea filamentelor de actina printre cele de miozina, modificandu-se astfel lungimea
sarcomerului (unitatea morfofunctionala a fibrei musculare). Intre tensiunea de contractie
musculara si dimensiunea sarcomerului exista o relatie precisa. Cuplarea (corespunzatoare
contractiei musculare) si decuparea (relaxarea fibrei musculare) actomiozinica sta la baza teoriei
mecanismului glisant care explica contractia, intensitatea acestei contractii fiind corelata cu
distanta alunecarii filamentelor de actina printre cele de miozina care va conduce la scurtarea
muschiului. Alunecarea este dependenta si de frecventa impulsurilor electrice sosite la sinapsa,
acestea fiind dependente, la randul lor de intensitatea comenzii motorii. Fenomenele se produc
simultan, in toate fibrele musculare inervate de aceeasi unitate motorie, forta de contractie fiind
reprezentata de suma tuturor unitatiilor motorii din muschi, inervate in acelasi moment.
Contractia musculara persista atata timp cat persista influxul nervos sau atat timp cat exista
resurse energetice capabile sa sustina lucrul mecanic desfasurat de miofilamentele de actina si
miozina. Cand influxul nervos se opreste, apare decontractia si implicit, relaxarea musculara.
Decontractia musculara este la randul ei, un proces activ, care necesita consum energetic. Cea
mai simpla miscare voluntara a unui segment presupune intrarea in actiune a numeroase sinapse
neuronale si parcurgerea unor etape, precum: elaborarea centrala a deciziei de miscare,
conducerea descendenta a deciziei de miscare, de-a lungul cailor de conducere, ajustarea
permanenta a tonusului postural al segmentului de mobilizat (operatiune care precede miscarea
propriu-zisa), contractia musculara efectoare a miscarii comandate si modularea permanenta pe
parcursul miscarii a tonusului musculaturii sinergiste, anatagoniste, precum si al musculaturii
posturale. Controlul motricitatii este organizat pe niveluri succesive de integrare, control si
comanda. Controlul la nivel medular se bazeaza pe activitatea reflexa (reflexul miotatic sau
stretch-reflexul, reflexul de tendon, reflexul flexor nociceptiv, reflexe posturale si de locomotie,
reflexe urmate de spasm muscular) care se desfasoara la nivel medular sau
supramedular/supraspinal (cu rolul de a facilita reflexele medulare). Controlul supramedular se
refera la controlul exercitat de etajele superioare ale nevraxului (cortexul motor, cerebelul,
formatiunea reticulata, hipotalamusul si rinencefalul) asupra activitatii motoneuronilor periferici.
Bazele fiziologice sau mecanismele de actiune ale kinetoterapiei se refera si la coordonarea
miscarii voluntare. Aceasta este rezultatul unei continue combinatii sinergice dintre receptia
senzitiv-senzoriala si efectorii motori ai miscarii. Miscarea voluntara se desfasoara pornind de la
luarea deciziei de miscare (coroborat cu realitatea si cerintele ambientale ajunse la constiinta
noastra pe calea aferentelor senzitiv-senzoriale), urmeaza elaborarea actului motor in cortex,
activarea sistemelor piramidal si extrapiramidal drept sisteme motorii executive de transport al
comenzii dar si al planului de miscare catre motoneuronii alfa si gama, si mai departe, catre
aparatul efector. In permanenta, pe baza aferentelor senzitiv senzoriale, sistemul reglator va
modula etapele tonice si fazice ale sistemului efector care realizeaza miscarea voluntara in
concordanta cu planul elaborat si transmis de cortex si preluat de subcortex. Se definesc astfel
trei mari sisteme care concura la producerea miscarii voluntare: sistemul informational, cel
reglator si cel efector. Miscarea voluntara se desfasoara astfel pe baza unui program preexistent,
contributia volitionala avand rol de initiere, sustinere si oprire a activitatii.
Exista o serie de mecanisme fiziopatologice care pot fi influentate prin kinetoterapie.
Prescrierea unui program kinetologic de reeducare functionala se va face dupa evaluarea
mecanismelor fizipatologice care stau la baza acuzelor si suferintelor pacientului. Bolnavul cu
insuficienta cardiovasculara, cel cu patologie respiratorie, cel cu suferinte ale aparatului
locomotor etc, vor beneficia de kinetoterapie curativa si de reeducare functionala numai dupa ce
sunt clarificate verigile fiziopatologice implicate in disfunctionalitatea constatata.
Articulatia, ca element mecanic efector al miscarii, poate sta la baza deficitului functional al
aparatului locomotor. Poate fi vorba despre pierderea stabilitatii si/sau a gradului de mobilitate
(abilitate) a doua segmente osoase adiacente (sindrom disfunctional) sau poate fi cazul unui
sindrom algic-inflamator care limiteaza antalgic miscarea. Alaturi de articulatie, cu toate
structurile sale componente, la baza tulburarilor functionale pot sta insa si suferinte ale
tesuturilor moi periarticulare (contracturi musculare, rupturi tendinoase sau musculare etc).
Consecinta acestor afectiuni poate fi: redoarea sau ankiloza articulara, mobilitati articulare
exagerate, dificultatea de a mentine o postura sau aliniamentul corporal corect, dificultati la
mobilizare si mers sau dificultati in a executa o serie de gesturi uzuale. Redorile articulare se
definesc drept limitari patologice ale miscarii articulatiei, putand fi congenitale sau dobandite.
Redorile dobandite fac obiectul kinetoterapiei. Redorile dobandite pot fi datorate: leziunilor
tegumentare (inflamatie, edem, cicatrice etc), leziunilor aponevrotice (retractura inflamatorie a
aponevrozei etc), celor musculotendinoase (ruptura, hematom, calcificare, inflamatie etc),
capsuloligamentare (pierderea elasticitatii structurilor, cicatrice, calcificare, osificare, leziuni
inflamatorii etc), sinoviale (inflamatie etc), cartilaginoase si osoase (fragmentarea cartilajului,
exostoze, osteofitoze, osteoliza consecutive altor leziuni cartilaginoase, ftacturarea capetelor
osoase intrarticulare) sau procesului de retractura-contractura-adaptare (ca urmare a unei
imobilizari articulare prelungite). Ankiloza reprezinta pierderea definitiva a miscarilor dintr-o
articulatie iar mobilitatile articulare anormale sau exagerate (relaxare sau ruptura ligamentara,
elongatii tendinoase, hipotonii musculare etc) se pot defini drept reversul redorilor articulare.
Muschiul poate suferi proces de atrofie prin imobilizarea segmentului, desi structura nervoasa
este indemna. Se mai poate constata o crestere a rezistentei musculare normale la miscarea
pasiva, definita prin termeni precum retractura, contractura sau spasticitatea musculara. Acestora
li se alatura distrofia (in care principalul obiectiv urmarit pentru limitarea scaderii fortei
musculare este exercitiul activ cu rezistenta) si oboseala musculara (sindrom fiziopatologic
muscular constand in incapacitatea muschiului de a se contracta si de a mai executa lucru
mecanic).
La nivelul complexului format din nerv si muschi se pot localiza suferinte care au la baza
mecanisme fiziopatologice comune in cadrul afectiunilor aparatului neuromioartrokinetic. Aceste
afectiuni sunt: spasticitatea piramidala, rigiditatea extrapiramidala, hipotoniile musculare cu
mecanism neuromuscular si atrofiile de denervare.
La nivelul nervului se pot constata sindroamele fiziopatologice hipokinetice, mergand pana la
akinezie (monopareze, monoplegii, hemipareze, hemiplegii etc) si sindroamele hiperkinetice
(tremuraturi, concvulsii, fasciculatii, crampe, ticuri etc) si diskinetice (crampa scriitorului, a
inotatorului, a pianistului etc). Aceste sindroame au la baza reflexe conditionate patologice ce
pot fi influentate prin metodologia kinetoterapeutica. Acestora li se adauga tulburarile in
coordonarea miscarilor voluntare si tulburarile de sensibilitate.
Obiectivele kinetoterapiei
Domeniile de patologie ale kinetoterapiei se refera la toate suferintele aparatului
neuromioartrokinetic. Pentru acestea se stabilesc urmatoarele obiective de baza in cadrul
programului kinetic de recuperare functionala: relaxarea, corectarea posturii si aliniamentului
corpului, recastigarea mobilitatii articulare, cresterea fortei si rezistentei musculare, corectarea
deficitului respirator, antrenamentul la efort si reeducarea sensibilitatii.
Relaxarea reprezinta procesul prin care un sistem, care a fost scos din starea de echilibru, revine
la echilibrul initial sau la o alta stare de echilibru. In kinetologie, intereseaza atat relaxarea
genarala, cat si cea partiala iar relaxarea este considerata un proces autonom, ce vizeaza o reglare
tonico-emotionala optimala. Relaxarea poate fi indusa din exterior si se numeste relaxare
extrinseca sau poate fi indusa de catre subiectul insusi si se numeste relaxare intrinseca, singura
capabila sa asigure inhibitia reciproca dintre psihic si muschi. Relaxarea intriseca poate fi
realizata pe baza celor trei mari curente metodologice: curentul oriental (tehnici promovate de
medicina traditionala indiana, japoneza si care stau la baza celui mai perfect si complet sistem de
autorelaxare), curentul fiziologic (are la baza relaxarea progresiva pe baza pricipiului de
identificare kinestezica a starilor de tensiune si de relaxare musculara) si curentul psihologic
(utilizeaza tehnici de relaxare de tip central care induc prin autocontrol mental imaginativ
relaxarea periferica, influentand si paratonia viscerala, printre tehnici fiind si terapia
comportamentala, autotrainingul, psihoterapie). Un loc aparte printre tehnicile de relaxare il
ocupa biofeedback-ul, tehnica prin care se obtine relaxarea prin expunere/receptionare de
concomitente functionale fiziologice. Pacientul insusi receptioneaza sau observa si poate sa
verifice si sa-si impuna starea de relaxare musculara. Prin aplicarea unor electrozi pe masa
musculara, pacientul poate receptiona stimulul acustic sau vizual ceea ce-i ofera posibilitatea de
a apreciea starea de tensiune musculara si sansa de a incerca treptat, relaxarea.
Corectarea posturii si aliniamentului corpului se bazeaza pe urmatoarele evidente:
Defectele posturale ale copilariei si adolescentei se definitiveaza la varsta adulta, devenind
puncte de plecare pentru suferinta ulterioara de tip degenerativ a aparatului locomotor,
O serie de afectiuni ale aparatului locomotor (neuromioartrokinetic) conduc la deposturari si
dezalinieri ale corpului, care risca sa devina definitive,
Orice program de recuperare a unui deficit functional se bazeaza pe raporturi normale intre
segmentele corpului si pe o functionalitate normala a lanturilor kinetice corporale, pentru a fi
incununat cu succes. Ca urmare, orice program trebuie sa inceapa in conditiile restabilirii
raporturilor fiziologice ale corpului, deoarece deposturarea si dezalinierea atrag dezechilibre
musculare care vor vicia derularea miscarilor, cu incarcari neadecvate asupra articulatiilor,
scaderea randamentului si inducerea precoce a starii de oboseala.
Elementul cheie al deposturarilor este muschiul care se poate dezechilibra prin interventia mai
multor mecanisme, precum: substitutia/inlocuirea functionala, instrainarea/pareza functionala,
compensare si/sau incoordonare/tulburari de reglare motrice. Recuperarea musculaturii (element
al aparatului neuromioartrokinetic) joaca rol major in profilaxia deposturarilor.
Corectarea posturii si aliniamentului corpului utilizeaza urmatoarele tehnici
Postura corectata sau hipercorectata si mentinuta prin metode de fixare,
Miscarile pasive, active asistate si active,
Tehnici de facilitare proprioceptiva.
Cresterea mobilitatii articulare este obiectivul din kinetologie care urmareste obtinerea
unghiurilor functionale si redobandirea intregii amplitudini de miscare.
Cresterea fortei musculare se realizeaza prin contractie musculara care are la baza tensiunea
musculara. Exista doua tipuri de contractie musculara: izometrica si izotonica.
Contractia izometrica se caracterizeaza prin cresterea tensiunii musculare interne, fara
modificarea lungimii fibrei musculare, urmata insa de cresterea fortei si de hipertrofia
muschiului. Pentru obtinerea efectelor prezentate, contractia izometrica trebuie sa realizeze un
minimum de 33% din tensiunea musculara maxima iar pentru a se realiza hipertofie musculara
este necesar sa se atinga nivelul de 66% din tensiunea musculara maxima a muschiului respectiv.
La fel de important este si timpul de utilizare al muschiului in cauza, altfel spus, durata
mentinerii unei tensiuni musculare corespunzatoare scopului urmarit. Nu mai putin importanta
este si lungimea la care se executa izometria, deoarece se stie faptul ca la lungime maxima,
muschiul poate dezvolta tensiuni maxime. Avantajele contractiei izometrice constau in: o buna
eficienta in a obtine cresterea fortei si hipertrofiei musculare, asigura cresterea rezistentei
musculare, este o tehnica simpla care nu necesita dispozitive speciale, necesita durate scurte de
antrenament, nu solicita articulatia, este putin obositoare si este mai eficienta fata de alte tehnici
de cresterea fortei musculare. Dezavantajele izometriei constau in: solicita aparatul
cardiovascular, nu amelioreaza supletea articulara, tonifica in special fibrele musculare activate
la unghiul articular la care s-a executat contractia izometrica, muschii sunt antrenati la o
contractie lenta, nu amelioreaza coordonarea inervatiei musculare pentru activitati motorii
complexe, dezvolta un feedback kinestezic redus etc.
Contractia izotonica se realizeaza cu modificarea lungimii muschiului, determinand miscare
articulara, fiind deci o contractie dinamica, in timp ce tensiunea de contractie ramane aceeasi.
Contractia izotonica simpla, fara incarcare, nu reuseste sa realizeze crestere de forta musculara
decat pentru valoarea 2 sau de la valoarea 2 spre 3 (rezistenta este reprezentata de greutatea
propriului segment la care se adauga gravitatia). Contractia izotonica realizata contra unei
rezistente care nu blocheaza excursia segmentului sau miscarea in sine, poate determina cresterea
de forta musculara. Modificarea lungimii muschiului se poate face in doua sensuri: prin
apropierea capetelor sale, cu scurtare (contractia dinamica concentrica) sau prin indepartarea
capetelor de insertie, cu alungire (contractie dinamica excentrica). Avantajele izotoniei constau
intr-o buna coordonare nervoasa, rapiditate de actiune, participarea egala a tuturor fibrelor
musculare la toate unghiurile de miscare ale segmentului, pastrarea/recastigarea
imaginii/schemei motorii de miscare, participarea tuturor grupurilor musculare la miscare
(fixatori, sinergisti, alaturi de agonisti), asigura hipertrofie musculara, amelioreaza mobilitatea
articulara si creste rezistenta musculara, desi necesita durate mai lungi ale antrenamentului si
dispozitive speciale. Un rol important este jucat si de valoarea rezistentei (incarcarea) care se
opune miscarii. In programele de reeducare functionala este preferata metoda dinamica cu
rezistente moderate care asigura sincronizarea unitatilor motorii implicate in contractie si o
perfecta coordonare musculara.
In practica de specialitate exista o serie de tehnici si exercitii imaginate in scopul cresterii
fortei musculare, dupa cum urmeaza:
Exercitiile izometrice (EUSIZ adica exercitii unice scurte izometrice zilnice, ERSIZ adica
exercitii repetitive scurte izometrice zilnice, grupajul de 3 contractii de cate 6 secunde fiecare
etc),
Exercitii dinamice cu rezistenta (EMS adica exercitiul maximal scurt, EMR adica exercitiul
maximal cu repetitie, tehnica fractionata De Lorme-Watkins, exercitiile rezistive regresive,
exercitiile culturiste etc).
Cresterea rezistentei musculare reprezinta cresterea capacitatii unui muschi de a sustine un efort
si capacitatea acestuia de a efectua un exercitiu sau o activitate pe o perioada prelungita de timp.
Rezistenta musculara este dependenta de: forta musculara, starea circulatiei musculare,
integritatea metabolismului muscular, integritatea si participarea sistemului nervos dar si de
starea generala a pacientului in cauza. Ca urmare a testarii rezistentei musculare cu greutati
cuprinse intre 15-40% din forta maxima a muschiului respectiv se va constata instalarea dupa un
timp a starii de oboseala, initial compensata, ulterior decompensata. Rezistenta musculara mai
poate fi definita deci, ca fiind starea opusa oboselii musculare.
Cresterea coordonarii, controlului si echilibrului are in vedere cele patru etape ale controlului
motor. Altfel spus, realizarea reeducarii functionale a aparatului neuromioartrokinetic se
adreseaza si acestui obiectiv dar programul propus trebuie sa tina cont de cele patru etape de
baza ale controlului motor. In aceasta idee, se va reeduca mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea
controlata si abilitatea. Mobilitatea controlata si abilitatea reprezinta insa, cele doua etape care
vor fi reeducate in exclusivitate pentru atingerea acestui obiectiv.
Coordonarea reprezinta combinarea activitatii unui numar de muschi in cadrul unei scheme de
miscare care sa fie continua, lina, automata, desi poate fi indeplinita si constient, executata in
conditii normale. Controlul activitatii coordonate este monitorizat prin mecanismul de feedback
al proprioceptiei si centrilor subcorticali, coordonarea miscarilor se obtine dupa multe repetari,
dezvoltarea ei inseamna o crestere a preciziei miscarii si un efort muscular minim.
Mobilitatea controlata reprezinta capacitatea de a executa miscarile coordonat dar dintr-o postura
cu incarcare corporala (extremitatea distala a segmentului este fixata sau se gaseste intr-un lant
kinetic inchis).
Abilitatea sau dibacia este capacitatea de a executa miscarile coordonat si se realizeaza cu
extremitatea distala libera, nefixata (se gaseste intr-un lant kinetic deschis).
In fapt, atat mobilitatea, cat si abilitatea necesita executarea unor exercitii pentru perfectionarea
coordonarii miscarilor atat in interiorul unei posturi fixate, cat si in afara acestei posturi.
Aceste doua obiective se ating mai dificil, necesitand exercitii deosebite, alcatuite dintr-o serie
de tehnici, dupa cum urmeaza: mobilizarile poliarticulare, tehnicile neuroproprioceptive de
facilitare, reflexele de echilibrare si stabilizare, gestualitatea coordonata, coordonarile paliative si
terapia ocupationala.
Corectarea deficitului respirator face apel la kinetologia respiratorie care presupune elemente
precum: relaxarea, posturarea (posturi relaxante si facilitatorii ale respiratiei, cat si posturi de
drenaj bronsic), gimnastica corectoare (suita de exercitii corectoare pentru toate segmentele
implicate in actul respirator), reeducarea respiratorie (dirijarea aerului la nivelul cailor
respiratorii superioare, reeducarea respiratiei costale, reeducarea respiratiei diafragmatice,
controlul si coordonarea respiratiei), antrenamentul la efortul dozat (obligatoriu pentru pacientii
cardiopulmonari si utilizeaza activitati sportive precum mersul, activitatile de autoingrijire si
casnice, urcatul scarilor si pantelor, bicicleta ergometrica si covorul rulant, alergarea, inotul sau
alt sport terapeutic, terapia ocupationala), educarea tusei si terapia ocupationala.
Reeducarea sensibilitatii se afla in stransa legatura cu recuperarea motorie fiind utila si necesara
in afectiunile sistemului nervos central si periferic.
Indicatiile kinetologiei recuperatorii se refera la afectiuni ale partilor moi periarticulare
(periatrita scapulohumerala sau coxofemurala, tendinopatii, capsulite, entorse, luxatii, chisturi
sinoviale, suferinte musculare periarticulare etc), la statusurile posttraumatice (fracturi, rupturi de
menisc etc), statusul postoperator (inclusiv post hernie de disc lombara, fracturi, rupturi etc),
procesele cronice degenerative sau inflamatorii articulare, deposturari (cifoze, scolioze,
hiperlordoze etc), statusul post AVC (hemipareze, hemiplegii etc), suferinte neurologice centrale
si periferice (paraplegia, scleroza multipla, boala Parkinson, neuropatiile periferice etc).
Indicatiile kinetologiei de recuperare se refera la unele afectiuni si stari patologice insotite de
disfunctionalitate, beneficiare, aproape in exclusivitate ale metodelor de kinetologie
recuperatorie. Se va avea in permanenta in vedere faptul ca exista si o serie de metode
complementare (masaj, aplicarea termoterapiei, rece sau cald, electroterapia antalgica,
antiinflamatoare, decontracturanta, biotroficizanta etc) care alcatuiesc, impreuna cu metodele
kinetice, programul de recuperare medicala.
Principalele domenii de patologie si afectiuni, sunt:
PSH (periartita scapulo-humerala), in care kinetoterapia prezinta particularitati in functie de
forma anatomo-clinica (tendinita, bursita, tenosinovita, tendinita calcificanta, capsulita retractila,
ruptura de diferite grade a coafei rotatorii),
Cotul posttraumatic cu toate consecintele legate de traumatismul initial si imobilizarea sau
interventia ortopedico-chirurgicala ulterioara,
Mana rigida ca urmare a unor afectiuni foarte diverse, precum sechelele posttraumatice (luxatii,
fracturi, interventii operatorii pe tendoane urmate de imobilizari prelungite, arsuri, retracturi
algoneurodistrofia etc), poliartrita reumatoida (afectiune inflamatorie cronica, sistemica cu
localizare predominanta la nivelul articulatiilor interfalangiene si metacarpofalangiene ale
mainilor), sclerodermia (afectiune sau boala de colagen), boala Raynaud, hemiplegia etc,
Coxartroza (in diferite faze evolutive), soldul posttraumatic (kuxatii de sold, fracturile,
coxartroxa operata, osteoplastiile de sold, osteotomiile, tenotomii, artroplastii, status postproteza
de sold etc),
Gonartroza (toate stadiile de evolutie), genunchiul posttraumatic si postoperator (ruptura
aparatului extensor, meniscectomia, entorsa de genunchi, fracturile, sinovextomia, emondajul sau
shavingul intraarticular, patelectomia etc),
Procesele inflamatorii articulare (indiferent de etiologie),
Spondilita ankilozanta,
Scoliozele, cifozele, hiperlordozele,
Lombosacralgia (durerea lombara inferioara sau low back pain), status postlaminectomie
lombara,
Hemiplegia, paraplegia, scleroza multipla in placi, boala Parkinson, neuropatiile periferice (a
nervilor dar si plexulopatiile.
Programe de kinetoterapie (tehnici, exercitii si metode).
Tehnicile, exercitiile si metodele in kinetologie reprezinta elementele de baza sau alfabetul
terapiei prin miscare, cat si o metodologie coerenta in vederea realizarii unui obiectiv
anatomofiziologic sau terapeutic.
A).La capitolul tehnici kinetologice se porneste de la cunoasterea celor trei caracteristici
fundamentale ale aparatului locomotor, si anume: activitatea motrice, capacitatea de a fi miscat
pasiv si starea de repaus. Tehnicile din kinetologie cuprind: tehnicile anakinetice (imobilizarea si
posturarea) si tehnicile kinetice (statice si dinamice). La randul lor, tehnicile kinetice statice
cuprind contractia izometrica si relaxarea musculara iar cele kinetice dinamice sunt active reflexe
si active voluntare (libera, activo-pasiva, activa cu rezistenta) sau kinetice dinamice pasive
(tractiuni, sub anestezie, pura asiatata, autopasiva, mecanica, pasivo-activa, prin manipulare).
Imobilizarea este o tehnica kinetologica anakinetica ce se caracterizeaza prin mentinerea
pentru un interval de timp, a corpului sau a unui segment al acestuia, in nemiscare, recurgand sau
nu la ajutorul unor dispozitive. Imobilizarea susupenda miscarea articulara si contractia
voluntara. Indicatiile imobilizarii deriva din urmatoarea clasificare. Astfel, imobilizarea
poate fi:
De punere in repaus (utila in bolile cardiopulmonare grave, arsuri intinse, traumatisme cranio-
cerebrale si medulare etc sau in procesele inflamatorii localizate, precum artrite, tendinite,
miozite, flebite sau orice alt proces care determina dureri la mobilizare),
De contentie (are rolul de a bloca un segment sau o partea acestuia, printr-un sistem de fixare,
precum atela, aparatul gipsat, orteza, corsetul si se utilizeaza in scopul consolidarii fracturilor, la
entorse, luxatii, artrite sau artroze acutizate, discopatii etc, blocand cel putin o articulatie),
De corectie sau posturala (utilizeaza tot aparatul gipsat, atela, orteza, corsetul etc, diferenta
constand in ceea ce priveste scopul urmarit, deoarece segmentul vizat este imobilizat intr-o
pozitie sau postura corectata, asa cum se intampla in scolioze, devieri articulare prin retracturi,
paralizii, rupturi tendinomusculare etc).
Imobilizarea de contentie, cat si cea de corectie urmeaza unor manevre si/sau tehnici ortopedico-
chirurgicale sau kinetologice, precum tractiuni, manipulari, miscari pasive sub anestezie etc.
De mentionat si faptul ca aparatele de contentie si corectie nu trebuie sa jeneze circulatia
locoregionala si nu este admis sa produca leziuni ale tegumentului sau durere, aparatele trebuie
sa fie bine aplicate dar sa permita efecuarea contractiilor izometrice de mentinere a tonusului
muscular segmentar iar segmentele vizate sa fie imobilizate intr-o pozitie functionala.
Contraindicatia majora o constituia prelungirea excesiva a imobilizarii. Se poate ajunge la:
Hipotrofie de inactivitate,
Redoare articulara, mergand pana la ankiloza,
Tulburari ale circulatiei de intoarcere, cu aparitia edemelor si trombozelor venoase
consecutive,
Tulburarea troficitatii locoregionale cu aparitia escarelor,
Disconfort fizic si psihic al pacientului.
Posturarea sau pozitionarea reprezinta o alta tehnica anakinetica apartinand tehnicilor
kinetologiei si reprezinta atitudini impuse unor segmente, parti ale corpului sau corpului in
ansamblu, in scop profilactic sau terapeutic, in vederea corectarii sau evitarii instalarii unor
devieri de statica sau a unor pozitii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic.
Clasificarea posturilor include:
Posturile corective (utile in spondilita ankilozanta unde pot preveni instalarea unor
disfunctionalitati, de asemenea, in reumatismul cronic degenerativ si inflamator exprimat clinic
prin artrite sau artroze, in paraliziile de cauza centrala sau periferica, in deviatiile coloanei
vertebrale sau a altor segmente etc),
Posturile de facilitare (se recomanda in vederea facilitarii unui proces fiziologic perturbat de
boala, aceste posturi fiind cele de drenaj bronsic, antideclive sau proclive pentru promovarea sau
blocarea circulatiei de intoarcere, cele facilitatorii respiratorii sau cardiace, cele de drenaj biliar
etc)
Tehnicile kinetice reprezinta tehnici kinetologice care se bazeaza pe miscare, iar aceasta
presupune sau nu contractia musculara si nu neaparat mobilizare articulara cu deplasarea unui
segment. Clasificarea acestor tehnici include: tehnicile kinetice dinamice (mobilizarea pasiva si
activa) si tehnici kinetice statice (contractia izometrica si relaxarea musculara).
Tehnicile kinetice dinamice se bazeaza pe miscare sub toate formele ei, ele realizandu-se cu sau
fara contractie musculara, diferentiindu-se astfel, mobilizarea pasiva de cea activa.
Mobilizarea pasiva este utilizata in kinetologia terapeutica si de recuperare, ea se realizeaza cu
ajutorul unei forte exterioare iar efectele sale se regasesc asupra:
Aparatului locomotor (mobilizarea pasiva mentine amplitudinile de miscare si troficitatea
articulara normala, creste amplitudinile articulare si asuplizeaza tesuturile articulare si
periarticulare, mentine si/sau creste excitabilitatea musculara, amelioreaza contractura-retractura
musculara prin intinderea prelungita a muschiului si declanseaza stretch-reflexul care determina
contractie musculara),
Sistemului nervos si tonusului psihic (miscarea pasiva mentine memoria kinestezica a
segmentului respectiv in cadrul schemei corporale si creste tonusul psihic al pacientului prin
prezenta obligatorie a kinetoterapeutului),Aparatului circulator (miscarile pasive efectuate ritmat
au efecte mecanice asupra circulatiei segmentare, asigurand drenaj venolimfatic si prevenirea sau
diminuarea edemelor, de asemenea, asigura prin raspuns neurovegetativ, o hiperemie locala, pe
cale reflexa pornind de la receptorii senzitivi articulari si musculari),
Altor aparate si sisteme (miscarile pasive mentin troficitatea tuturor celorlalte tesuturi de la
nivelul segmentelor interesate, maresc schmburile gazoase la nivel pulmonar si tisular periferic,
cresc tranzitul intestinal si evacuarea vezicii urinre, influenteaza unele relee endocrine).
Indicatiile mobilizarii pasive constau in:
Recuperarea pacientilor neurologici,
Reeducarea functionala a pacientilor cu patologie posttraumatica,
Intretinerea si recupararea functionala pacientiilor cu reumatism cronic degenerativ si
inflamator.
In executarea miscarilor pasive trebuie sa se tina cont de:
Cunoasterea diagnosticului bolii si a celui functional,
Stapanirea tehnicii si a prizelor din partea kinetoterapeutului si cooperarea si participarea activa a
pacientului,
Se vor asigura pozitiile corecte de executie a miscarii pasive la nivelul segmentului in cauza,
respectandu-se directiile fiziologice, limitele de amplitudine si asociind pozitii sau miscari de
facilitare,
Mobilizarea pasiva este o metoda analitica, ea nu trebuie sa provoace durere, parametrii sai de
executie se vor adapta scopului urmarit si starii clinice locale,
Mobilizarea pasiva este precedata de aplicatiile de termoterapie, masaj sau electroterapie.
Tehnicile mobilizarii pasive constau in:
Tractiuni continue, discontinue, cu fixatii alternanate efectuate in axul segmentului sau
articulatiei, putandu-se executa manual sau cu ajutorul unor dispozitive,
Mobilizarea fortata sub anestezie,
Mobilizarea pasiva pura asistata (este cea mai obisnuita tehnica de mobilizare pasiva
efectuata de mainile kinetoterapeutului, pacientul relaxand voluntar musculatura, putand
fi precedata de termoterapie, masaj, electroterapie antialgica si infiltratii locale, ea
necesitand respectarea parametrilor privind pozitia pacientului si a kinetoterapeutului,
prizele si contraprizele, manevrele utilizate la mobilizare si forta si ritmul de mobilizare),
Mobilizarea autopasiva (se realizeaza de pacientul insusi prin presiunea corpului sau a
unui segment al acestuia, prin actiunea membrului sanatos sau prin intermediul unor
dispozitive-tip Kinetec),
Mobilizarea pasiva mecanica,
Mobilizarea pasivo-activa (se mai denumeste si mobilizare pasiva asistata activ de catre
pacient si este utila in vederea reeducarii fortei musculare cand aceasta a scazut sub 2 sau
cand dorim sa reeducam un muschi transplantat),
Manipularea.
Mobilizarea activa se desfasoara datorita contractiei musculare proprii a segmentului care se
mobilizeaza. Contractia musculara poate fi involuntara/reflexa (mobilizare activa reflexa) si
voluntara (mobilizare activa voluntara).
Mobilizarea activa reflexa este realizata de contractii musculare reflexe necontrolate si
necomandate voluntar de pacient fiind, in fapt, un raspuns la un stimul senzorial in cadrul
arcurilor reflexe motorii. Contractia reflexa este utila in recuperare si poate fi provocata prin:
reflexul de intindere sau stretch-reflexul, reactiile de echilibrare, reflexele pozitie sau posturale.
Mobilizarea activa reflexa reprezinta o modalitate de stimulare neuro-musculara in cazurile in
care efortul voluntar sau mobilizarea activa voluntara este ineficienta. Mobilizarea activa reflexa
isi gaseste utilitatea in cazul parezelor, deoarece asigura extensibilitatea muschilor, intretine
troficitatea acestora si va reduce spastivitatile, cu dezvoltarea stereotipurilor.
Mobilizarea activa voluntara este o miscare comandata, ce se realizeaza prin contractie
musculara izotona, dinamica, ce presupune consum energetic, muschiul modificandu-si
lungimea, asigurand deplasarea segmentelor. Mobilizarea activa voluntara reprezinta tipul de
miscare fiziologica ce se afla la baza intregii noastre existente. Efectele mobilizarii active
voluntare se suprapun peste cele descrise la mobilizarea pasiva, rezultatele fiind mult mai
vizibile si in timp mai scurt. In mod deosebit, obiectivele acestui tip de mobilizare sunt:
Cresterea sau mentinerea amplitudinii de miscare la nivel articular,
Cresterea sau mentinerea fortei musculare,
Redobandirea sau dezvoltarea coordonarii neuromusculare,
Mentinerea unei circulatii sangiune si limfatice corespunzatoare,
Mentinerea sau cresterea ventilatiei pulmonare,
Mentinerea echilibrului neuroendocrin si a conditiei psihice.
Mobilizarea activa voluntara poate fi o tehnica localizata, segmentara sau generala.
Tehnicile mobilizarii active voluntare constau in:
Mobilizarea libera sau activa pura (miscarea are drept parametri directia de miscare,
amplitudinea, ritmul, durata, pozitia in care se executa si se realizeaza fara vreo interventie
facilitatoare sau rezistiva, cu exceptia gravitatiei),
Mobilizarea activo-pasiva sau activa asistata (cand forta musculara coboara spre valoarea 2 sau
3, precum si in situatia in care se urmareste refacerea completa a mobilitatii unei articulatii,
miscarea trebuie ajutata). De retinut faptul ca forta exterioara ajuta si nu se va substitui fortei
proprii, ca forta exterioara se aplica pe directia actiunii muschiului asistat, ca aceasta forta de
asistare este mai intensa la inceputul si la sfarsitul miscarii efectuate si ca forta exterioara poate fi
realizata prin corzi elastice sau prin contragreutatile instalatiilor cu scripeti terapeutici, prin
autoasistare, prin suspendare in chingi sau prin executarea miscarii in apa.
Mobilizarea activa cu rezistenta (exista o forta exterioara care se opune partial miscarii active,
obtinandu-se astfel, cresterea de forta si rezistenta musculara, hipertrofia muschiului si o buna
dirijare a miscarii). De retinut faptul ca rezistenta se opune pe tot parcursul miscarii active,
valoarea rezistentei e mai mica decat valoarea fortei muschiului care executa miscarea
contrarezistiva, rezistenta sa fie aplicata pe fata de miscare a segmentului, fiecare miscare
contrarezistiva este urmata de o perioada de relaxare, ritmul miscarilor active cu rezistenta sa fie
raportat la valoarea rezistentei si sa se asigure stabilizarea segmentului de origine al muschiului
care realizeaza miscarea contrarezistiva. Rezistenta poate fi reprezentata de scripetele cu greutati,
de arcuri, materiale elastice sau alte materiale maleabile (chit, ceara, plastilina etc), apa din
bazin, de kinetoterapeut, autorezistenta sau ridicarea de greutati.
Tehnicile kinetice statice sunt caracterizate prin contractie musculara ce nu este urmata de
deplasarea segmentului. Kinezia statica poate fi realizata prin contractia izometrica (cresterea
tonusului muscular) si prin relaxarea musculara (scaderea tonusului muscular).
Contractia izometrica caracterizeaza forta dezvoltata de un muschi care incearca sa deplaseze un
obiect imobil si se numeste forta izometrica. Tensiunea musculara atinge maximum, in timp ce
 lungimea fibrei musculare este aceeasi. Contractia statica sau izometrica conduce la cresterea
rapida a fortei si rezistentei musculare, cat si la hipertrofia masei musculare utilizate.
Relaxarea musculara caracterizeaza un muschi in care tensiunea de contractie scade, ramanand
doar tonusul muscular propriu, mentinut de activitatea permanenta a fibrelor intrafuzale, in timp
ce fibrele extrafuzale sunt relaxate. La nivelul musculaturii antigravitationale sau posturale se
realizeaza tonusul muscular postural. Cresterea nefiziologica a tonusului postural se poate afla in
legatura cu suferinte ale aparatului neuromioartrokinetic sau cu starea de tensiune psihica.
Relaxarea musculara se poate obtine prin diferite metode, precum: constientizarea starii de
relaxare musculara ca fiind starea opusa contractiei musculare, posturarea segmentului si
suspendarea oricarei activitati musculare la acest nivel, scuturarea ritmica a membrului respectiv
sau masaj efectuat cu blandete.
B).Exercitiul fizic terapeutic are la baza tehnicile prezentate, el reprezentand la randul sau,
elementul kinetologic care poseda o structura coerenta, tehnica de executie procedurala si scop
terapeutic. Orice metoda kinetologica este constituita dintr-o suita de exercitii fizice. Exercitiul
fizic terapeutic este structurat din trei parti:
Pozitia de start (pot fi pozitii fundamentale si derivate) si miscarile efectuate in cadrul acestei
pozitii (alegerea pozitiilor de lucru este determinata de starea pacientului si de miscarile ce
urmeaza sa fie realizate iar cand vorbim despre promovarea miscarilor sau reeducarea
functionala a lor, trebuie sa tinem cont de etapele contolului motor, precum mobilitatea,
stabilitatea, mobilitatea controlata si abilitatea),
Tipul de contractie musculara (si zona de lungime musculara in care se lucreaza) necesara in
cadrul exercitiului (pentru promovarea unui anumit tip de contractie musculara au fost imaginate
o serie de tehnici fundamentale sau speciale si specifice de facilitare neuromusculara
proprioceptiva),
Elementele declansatoare ale unui stimul senzorial cu scop de facilitare sau inhibare a
raspunsului.
Exercitiile fizice terapeutice se desfasoara dupa cateva principii de baza, dupa cum urmeaza:
Executia este lenta, ritmica, progresiva (progresivitatea este un principiu important si se aplica in
exercitiile pentru cresterea tonusului muscular, pentru cresterea amplitudinii de miscare, cat si
pentru coordonare), cu cresterea treptata a duratei (progresivitatea in timp), se efectueaza pe
toata amplitudinea de miscare,
Pozitiile de start trebuie sa fie stabile si sa permita desfasurarea activitatii musculare,
Contractia musculara intensa necesita o pauza de relaxare, in consecinta etc.
C).Metodele kinetologice definesc un grup restrans sau mai larg de exercitii fizice care au un
sens si un scop final unic. Printre metodele des utilizate in practica de recuperare medicala,
enumeram:
Metodele directionate spre scopuri mai mult sau mai putin limitate, precum metoda Kabat si
Bobath etc,
Metodele denumite speciale, deoarece se caracterizeaza nu doar printr-un obiectiv de indeplinit,
ci si prin utilizarea unei anumite tehnologii.
Metodele speciale se refera la metodele care utilizeaza o anumita tehnologie (instalatii sau
complexe de exercitii fizice speciale), cuprinzand: mecanoterapia, scripetoterapia,
ergoterapia/terapia ocupationala, hidrokinetoterapia, manipularile, tractiunile, sportul terapeutic.
Kinetoterapia prezentare efecte terapeutice
Kinetoterapia reprezinta doar o parte a kinetologiei, desi termenul este utilizat in sensul global al
terapiei prin miscare si presupune toate aspectele vizate de miscare: profilaxia, terapia si
recuperarea functionala. Mult mai corect ar trebui utilizat termenul de kinetologie, drept stiinta
care se ocupa cu studiul miscarii organismelor vii si al structurilor care se participa la aceste
miscari. Kinetologia medicala studiaza mecanismele neuromusculare si articulare care asigura
omului activitatile motrice normale, precum si mijloacele, modalitatile, tehnicile, metodele si
metodologiile sale, menite sa refaca forta musculara, sa recastige mobilitate articulara, cat si
coordonarea mersului si a miscarilor efectuate.
Mecanismele prin care actioneaza kinetoterapia se bazeaza in primul rand pe elementele
anatomice implicate in miscare (articulatia, muschiul, nervul, caile motricitatii voluntare si
involuntare, conexiunile periferiei sau efectorilor cu centrii superiori si unitatea functionala
fundamentala, numita unitate motorie), pe bazele fiziologice (modalitatea de actiune a unitatii
motorii alcatuite din neuron-axon-totalitatea fibrelor musculare la care ajung terminatiile
axonului respectiv) si pe cunoasterea bazelor fiziopatologice ale miscarii, care pot fi interceptate
prin kinetoterapie.
Miscarea a determinat specializarea unui aparat diferentiat, aparatul locomotor sau
neuromioarteokinetic, alcatuit din structuri bine definite anatomic si functional, ce au la baza
unitatea kinetica alcatuita din articulatie-muschi-nerv.
Articulatia reprezinta ansamblul partilor moi prin care se unesc doua sau mai multe oase
invecinate. Muschiul reprezinta elementul motor al miscarii, in alcatuirea aparatului locomotor
uman existand 430 de muschi striati, care asigura 40-45% din greutatea corpului. Nervii
musculaturii striate contin fibre aferente senzitive, eferente motorii si fibre simpatice care se
termina in peretii vaselor de sange intramusculare, fara sa participe la inervarea fibrei
musculare.Un muschi primeste cel putin o ramura nervoasa, de cele mai multe ori primeste insa
mai multe ramuri nervoase, care deriva de la mai multi nervi spinali, astfel incat un muschi poate
avea o inervatie plurisegmentara.
Neuronul motor medular sau motoneuronul alfa este denumit cale finala comuna, deorece la el
converg toate fibrele terminale ale cailor descendente. Conexiunile cu centrii superiori (cortex,
diencefal, trunchi cerebral, cerebel) determina si moduleaza activitatea motoneuronului alfa, dar
si pe a celui gama, avand deci un rol activ in miscarea voluntara dar si in ajustarea tonica
posturala a miscarii.
Unitatea motorie este considerata a fi cea mai mica unitate functionala neuromusculara, raportul
dintre neuron si numarul de fibre musculare pe care le inerveaza poarta numele de coeficient de
inervatie al unitatii motorii, intr-o unitate motorie intra intotdeauna acelasi tip de fibre musculare
care se vor contracta toate, in acelasi timp.
Bazele fiziologice explica, alaturi de bazele anatomice, modalitatea sau mecanismele de actiune
ale kinetoterapiei. Intrarea in actiune a unitatii motorii se deruleaza pe baza unei suite de procese
complexe care se petrec la nivelul pericarionului, cilindraxului neuronal si la nivelul fibrei
musculare, avand drept finalitate contractia musculara. Contractia musculara are la baza
alunecarea filamentelor de actina printre cele de miozina, modificandu-se astfel lungimea
sarcomerului (unitatea morfofunctionala a fibrei musculare). Intre tensiunea de contractie
musculara si dimensiunea sarcomerului exista o relatie precisa. Cuplarea (corespunzatoare
contractiei musculare) si decuparea (relaxarea fibrei musculare) actomiozinica sta la baza teoriei
mecanismului glisant care explica contractia, intensitatea acestei contractii fiind corelata cu
distanta alunecarii filamentelor de actina printre cele de miozina care va conduce la scurtarea
muschiului. Alunecarea este dependenta si de frecventa impulsurilor electrice sosite la sinapsa,
acestea fiind dependente, la randul lor, de intensitatea comenzii motorii. Fenomenele se produc
simultan, in toate fibrele musculare inervate de aceeasi unitate motorie, forta de contractie fiind
reprezentata de suma tuturor unitatiilor motorii din muschi, inervate in acelasi moment.
Contractia musculara persista atata timp cat persista influxul nervos sau atat timp cat exista
resurse energetice capabile sa sustina lucrul mecanic desfasurat de miofilamentele de actina si
miozina. Cand influxul nervos se opreste, apare decontractia si implicit, relaxarea musculara.
Decontractia musculara este la randul ei, un proces activ, care necesita consum energetic. Cea
mai simpla miscare voluntara a unui segment presupune intrarea in actiune a numeroase sinapse
neuronale si parcurgerea unor etape, precum: elaborarea centrala a deciziei de miscare,
conducerea descendenta a deciziei de miscare, de-a lungul cailor de conducere, ajustarea
permanenta a tonusului postural al segmentului de mobilizat (operatiune care precede miscarea
propriu-zisa), contractia musculara efectoare a miscarii comandate si modularea permanenta pe
parcursul miscarii a tonusului musculaturii sinergiste, anatagoniste, precum si al musculaturii
posturale. Controlul motricitatii este organizat pe niveluri succesive de integrare, control si
comanda. Controlul la nivel medular se bazeaza pe activitatea reflexa (reflexul miotatic sau
stretch-reflexul, reflexul de tendon, reflexul flexor nociceptiv, reflexe posturale si de locomotie,
reflexe urmate de spasm muscular) care se desfasoara la nivel medular sau
supramedular/supraspinal (cu rolul de a facilita reflexele medulare). Controlul supramedular se
refera la controlul exercitat de etajele superioare ale nevraxului (cortexul motor, cerebelul,
formatiunea reticulata, hipotalamusul si rinencefalul) asupra activitatii motoneuronilor periferici.
Bazele fiziologice sau mecanismele de actiune ale kinetoterapiei se refera si la coordonarea
miscarii voluntare. Aceasta este rezultatul unei continue combinatii sinergice dintre receptia
senzitiv-senzoriala si efectorii motori ai miscarii. Miscarea voluntara se desfasoara pornind de la
luarea deciziei de miscare (coroborat cu realitatea si cerintele ambientale ajunse la constiinta
noastra pe calea aferentelor senzitiv-senzoriale), urmeaza elaborarea actului motor in cortex,
activarea sistemelor piramidal si extrapiramidal drept sisteme motorii executive de transport al
comenzii dar si al planului de miscare catre motoneuronii alfa si gama, si mai departe, catre
aparatul efector. In permanenta, pe baza aferentelor senzitiv senzoriale, sistemul reglator va
modula etapele tonice si fazice ale sistemului efector care realizeaza miscarea voluntara in
concordanta cu planul elaborat si transmis de cortex si preluat de subcortex. Se definesc astfel
trei mari sisteme care concura la producerea miscarii voluntare: sistemul informational, cel
reglator si cel efector. Miscarea voluntara se desfasoara astfel pe baza unui program preexistent,
contributia volitionala avand rol de initiere, sustinere si oprire a activitatii.
Exista o serie de mecanisme fiziopatologice care pot fi influentate prin kinetoterapie. Prescrierea
unui program kinetologic de reeducare functionala se va face dupa evaluarea mecanismelor
fizipatologice care stau la baza acuzelor si suferintelor pacientului. Bolnavul cu insuficienta
cardiovasculara, cel cu patologie respiratorie, cel cu suferinte ale aparatului locomotor etc, vor
beneficia de kinetoterapie curativa si de reeducare functionala numai dupa ce sunt clarificate
verigile fiziopatologice implicate in disfunctionalitatea constatata.
Articulatia, ca element mecanic efector al miscarii, poate sta la baza deficitului functional al
aparatului locomotor. Poate fi vorba despre pierderea stabilitatii si/sau a gradului de mobilitate
(abilitate) a doua segmente osoase adiacente (sindrom disfunctional) sau poate fi cazul unui
sindrom algic-inflamator care limiteaza antalgic miscarea. Alaturi de articulatie, cu toate
structurile sale componente, la baza tulburarilor functionale pot sta insa si suferinte ale
tesuturilor moi periarticulare (contracturi musculare, rupturi tendinoase sau musculare etc).
Consecinta acestor afectiuni poate fi: redoarea sau ankiloza articulara, mobilitati articulare
exagerate, dificultatea de a mentine o postura sau aliniamentul corporal corect, dificultati la
mobilizare si mers sau dificultati in a executa o serie de gesturi uzuale. Redorile articulare se
definesc drept limitari patologice ale miscarii articulatiei, putand fi congenitale sau dobandite.
Redorile dobandite fac obiectul kinetoterapiei. Redorile dobandite pot fi datorate: leziunilor
tegumentare (inflamatie, edem, cicatrice etc), leziunilor aponevrotice (retractura inflamatorie a
aponevrozei etc), celor musculotendinoase (ruptura, hematom, calcificare, inflamatie etc),
capsuloligamentare (pierderea elasticitatii structurilor, cicatrice, calcificare, osificare, leziuni
inflamatorii etc), sinoviale (inflamatie etc), cartilaginoase si osoase (fragmentarea cartilajului,
exostoze, osteofitoze, osteoliza consecutive altor leziuni cartilaginoase, ftacturarea capetelor
osoase intrarticulare) sau procesului de retractura-contractura-adaptare (ca urmare a unei
imobilizari articulare prelungite). Ankiloza reprezinta pierderea definitiva a miscarilor dintr-o
articulatie iar mobilitatile articulare anormale sau exagerate (relaxare sau ruptura ligamentara,
elongatii tendinoase, hipotonii musculare etc) se pot defini drept reversul redorilor articulare.
Muschiul poate suferi proces de atrofie prin imobilizarea segmentului, desi structura nervoasa
este indemna. Se mai poate constata o crestere a rezistentei musculare normale la miscarea
pasiva, definita prin termeni precum retractura, contractura sau spasticitatea musculara. Acestora
li se alatura distrofia (in care principalul obiectiv urmarit pentru limitarea scaderii fortei
musculare este exercitiul activ cu rezistenta) si oboseala musculara (sindrom fiziopatologic
muscular constand in incapacitatea muschiului de a se contracta si de a mai executa lucru
mecanic).
La nivelul complexului format din nerv si muschi se pot localiza suferinte care au la baza
mecanisme fiziopatologice comune in cadrul afectiunilor aparatului neuromioartrokinetic. Aceste
afectiuni sunt: spasticitatea piramidala, rigiditatea extrapiramidala, hipotoniile musculare cu
mecanism neuromuscular si atrofiile de denervare.
La nivelul nervului se pot constata sindroamele fiziopatologice hipokinetice, mergand pana la
akinezie (monopareze, monoplegii, hemipareze, hemiplegii etc) si sindroamele hiperkinetice
(tremuraturi, concvulsii, fasciculatii, crampe, ticuri etc) si diskinetice (crampa scriitorului, a
inotatorului, a pianistului etc). Aceste sindroame au la baza reflexe conditionate patologice ce
pot fi influentate prin metodologia kinetoterapeutica. Acestora li se adauga tulburarile in
coordonarea miscarilor voluntare si tulburarile de sensibilitate.
Kinetoterapia domenii de patologie
Domeniile de patologie ale kinetoterapiei se refera la toate suferintele aparatului
neuromioartrokinetic. Pentru acestea se stabilesc urmatoarele obiective de baza in cadrul
programului kinetic de recuperare functionala: relaxarea, corectarea posturii si aliniamentului
corpului, recastigarea mobilitatii articulare, cresterea fortei si rezistentei musculare, corectarea
deficitului respirator, antrenamentul la efort si reeducarea sensibilitatii.
Relaxarea reprezinta procesul prin care un sistem, care a fost scos din starea de echilibru, revine
la echilibrul initial sau la o alta stare de echilibru. In kinetologie, intereseaza atat relaxarea
genarala, cat si cea partiala iar relaxarea este considerata un proces autonom, ce vizeaza o reglare
tonico-emotionala optimala. Relaxarea poate fi indusa din exterior si se numeste relaxare
extrinseca sau poate fi indusa de catre subiectul insusi si se numeste relaxare intrinseca, singura
capabila sa asigure inhibitia reciproca dintre psihic si muschi. Relaxarea intriseca poate fi
realizata pe baza celor trei mari curente metodologice: curentul oriental (tehnici promovate de
medicina traditionala indiana, japoneza si care stau la baza celui mai perfect si complet sistem de
autorelaxare), curentul fiziologic (are la baza relaxarea progresiva pe baza pricipiului de
identificare kinestezica a starilor de tensiune si de relaxare musculara) si curentul psihologic
(utilizeaza tehnici de relaxare de tip central care induc prin autocontrol mental imaginativ
relaxarea periferica, influentand si paratonia viscerala, printre tehnici fiind si terapia
comportamentala, autotrainingul, psihoterapie). Un loc aparte printre tehnicile de relaxare il
ocupa biofeedback-ul, tehnica prin care se obtine relaxarea prin expunere/receptionare de
concomitente functionale fiziologice. Pacientul insusi receptioneaza sau observa si poate sa
verifice si sa-si impuna starea de relaxare musculara. Prin aplicarea unor electrozi pe masa
musculara, pacientul poate receptiona stimulul acustic sau vizual ceea ce-i ofera posibilitatea de
a apreciea starea de tensiune musculara si sansa de a incerca treptat, relaxarea.
Corectarea posturii si aliniamentului corpului se bazeaza pe urmatoarele evidente:
Defectele posturale ale copilariei si adolescentei se definitiveaza la varsta adulta,
devenind puncte de plecare pentru suferinta ulterioara de tip degenerativ a aparatului
locomotor.
serie de afectiuni ale aparatului locomotor (neuromioartrokinetic) conduc la deposturari si
dezalinieri ale corpului, care risca sa devina definitive.
Orice program de recuperare a unui deficit functional se bazeaza pe raporturi normale
intre segmentele corpului si pe o functionalitate normala a lanturilor kinetice corporale,
pentru a fi incununat cu succes. Ca urmare, orice program trebuie sa inceapa in conditiile
restabilirii raporturilor fiziologice ale corpului, deoarece deposturarea si dezalinierea
atrag dezechilibre musculare care vor vicia derularea miscarilor, cu incarcari neadecvate
asupra articulatiilor, scaderea randamentului si inducerea precoce a starii de oboseala.
Elementul cheie al deposturarilor este muschiul care se poate dezechilibra prin interventia mai
multor mecanisme, precum: substitutia/inlocuirea functionala, instrainarea/pareza functionala,
compensare si/sau incoordonare/tulburari de reglare motrice. Recuperarea musculaturii (element
al aparatului neuromioartrokinetic) joaca rol major in profilaxia deposturarilor.
Corectarea posturii si aliniamentului corpului utilizeaza urmatoarele tehnici:
Postura corectata sau hipercorectata si mentinuta prin metode de fixare.
Miscarile pasive, active asistate si active.
Tehnici de facilitare proprioceptiva.
Cresterea mobilitatii articulare este obiectivul din kinetologie care urmareste obtinerea
unghiurilor functionale si redobandirea intregii amplitudini de miscare.
Cresterea fortei musculare se realizeaza prin contractie musculara care are la baza tensiunea
musculara. Exista doua tipuri de contractie musculara: izometrica si izotonica.
Contractia izometrica se caracterizeaza prin cresterea tensiunii musculare interne, fara
modificarea lungimii fibrei musculare, urmata insa de cresterea fortei si de hipertrofia
muschiului. Pentru obtinerea efectelor prezentate, contractia izometrica trebuie sa realizeze un
minimum de 33% din tensiunea musculara maxima iar pentru a se realiza hipertofie musculara
este necesar sa se atinga nivelul de 66% din tensiunea musculara maxima a muschiului respectiv.
La fel de important este si timpul de utilizare al muschiului in cauza, altfel spus, durata
mentinerii unei tensiuni musculare corespunzatoare scopului urmarit. Nu mai putin importanta
este si lungimea la care se executa izometria, deoarece se stie faptul ca la lungime maxima,
muschiul poate dezvolta tensiuni maxime. Avantajele contractiei izometrice constau in: o buna
eficienta in a obtine cresterea fortei si hipertrofiei musculare, asigura cresterea rezistentei
musculare, este o tehnica simpla care nu necesita dispozitive speciale, necesita durate scurte de
antrenament, nu solicita articulatia, este putin obositoare si este mai eficienta fata de alte tehnici
de cresterea fortei musculare. Dezavantajele izometriei constau in: solicita aparatul
cardiovascular, nu amelioreaza supletea articulara, tonifica in special fibrele musculare activate
la unghiul articular la care s-a executat contractia izometrica, muschii sunt antrenati la o
contractie lenta, nu amelioreaza coordonarea inervatiei musculare pentru activitati motorii
complexe, dezvolta un feedback kinestezic redus etc.
Contractia izotonica se realizeaza cu modificarea lungimii muschiului, determinand miscare
articulara, fiind deci o contractie dinamica, in timp ce tensiunea de contractie ramane aceeasi.
Contractia izotonica simpla, fara incarcare, nu reuseste sa realizeze crestere de forta musculara
decat pentru valoarea 2 sau de la valoarea 2 spre 3 (rezistenta este reprezentata de greutatea
propriului segment la care se adauga gravitatia). Contractia izotonica realizata contra unei
rezistente care nu blocheaza excursia segmentului sau miscarea in sine, poate determina cresterea
de forta musculara. Modificarea lungimii muschiului se poate face in doua sensuri: prin
apropierea capetelor sale, cu scurtare (contractia dinamica concentrica) sau prin indepartarea
capetelor de insertie, cu alungire (contractie dinamica excentrica). Avantajele izotoniei constau
intr-o buna coordonare nervoasa, rapiditate de actiune, participarea egala a tuturor fibrelor
musculare la toate unghiurile de miscare ale segmentului, pastrarea/recastigarea
imaginii/schemei motorii de miscare, participarea tuturor grupurilor musculare la miscare
(fixatori, sinergisti, alaturi de agonisti), asigura hipertrofie musculara, amelioreaza mobilitatea
articulara si creste rezistenta musculara, desi necesita durate mai lungi ale antrenamentului si
dispozitive speciale. Un rol important este jucat si de valoarea rezistentei (incarcarea) care se
opune miscarii. In programele de reeducare functionala este preferata metoda dinamica cu
rezistente moderate care asigura sincronizarea unitatilor motorii implicate in contractie si o
perfecta coordonare musculara.
In practica de specialitate exista o serie de tehnici si exercitii imaginate in scopul cresterii fortei
musculare, dupa cum urmeaza:
Exercitiile izometrice (EUSIZ adica exercitii unice scurte izometrice zilnice, ERSIZ
adica exercitii repetitive scurte izometrice zilnice, grupajul de 3 contractii de cate 6
secunde fiecare etc),
Exercitii dinamice cu rezistenta (EMS adica exercitiul maximal scurt, EMR adica
exercitiul maximal cu repetitie, tehnica fractionata De Lorme-Watkins, exercitiile
rezistive regresive, exercitiile culturiste etc).
Cresterea rezistentei musculare reprezinta cresterea capacitatii unui muschi de a sustine un efort
si capacitatea acestuia de a efectua un exercitiu sau o activitate pe o perioada prelungita de timp.
Rezistenta musculara este dependenta de: forta musculara, starea circulatiei musculare,
integritatea metabolismului muscular, integritatea si participarea sistemului nervos dar si de
starea generala a pacientului in cauza. Ca urmare a testarii rezistentei musculare cu greutati
cuprinse intre 15-40% din forta maxima a muschiului respectiv se va constata instalarea dupa un
timp a starii de oboseala, initial compensata, ulterior decompensata. Rezistenta musculara mai
poate fi definita deci, ca fiind starea opusa oboselii musculare.
Cresterea coordonarii, controlului si echilibrului are in vedere cele patru etape ale controlului
motor. Altfel spus, realizarea reeducarii functionale a aparatului neuromioartrokinetic se
adreseaza si acestui obiectiv dar programul propus trebuie sa tina cont de cele patru etape de
baza ale controlului motor. In aceasta idee, se va reeduca mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea
controlata si abilitatea. Mobilitatea controlata si abilitatea reprezinta insa, cele doua etape care
vor fi reeducate in exclusivitate pentru atingerea acestui obiectiv.
Coordonarea reprezinta combinarea activitatii unui numar de muschi in cadrul unei scheme de
miscare care sa fie continua, lina, automata, desi poate fi indeplinita si constient, executata in
conditii normale. Controlul activitatii coordonate este monitorizat prin mecanismul de feedback
al proprioceptiei si centrilor subcorticali, coordonarea miscarilor se obtine dupa multe repetari,
dezvoltarea ei inseamna o crestere a preciziei miscarii si un efort muscular minim.
Mobilitatea controlata reprezinta capacitatea de a executa miscarile coordonat dar dintr-o postura
cu incarcare corporala (extremitatea distala a segmentului este fixata sau se gaseste intr-un lant
kinetic inchis).
Abilitatea sau dibacia este capacitatea de a executa miscarile coordonat si se realizeaza cu
extremitatea distala libera, nefixata (se gaseste intr-un lant kinetic deschis).
In fapt, atat mobilitatea, cat si abilitatea necesita executarea unor exercitii pentru perfectionarea
coordonarii miscarilor atat in interiorul unei posturi fixate, cat si in afara acestei posturi.
Aceste doua obiective se ating mai dificil, necesitand exercitii deosebite, alcatuite dintr-o serie
de tehnici, dupa cum urmeaza: mobilizarile poliarticulare, tehnicile neuroproprioceptive de
facilitare, reflexele de echilibrare si stabilizare, gestualitatea coordonata, coordonarile paliative si
terapia ocupationala.
Corectarea deficitului respirator face apel la kinetologia respiratorie care presupune elemente
precum: relaxarea, posturarea (posturi relaxante si facilitatorii ale respiratiei, cat si posturi de
drenaj bronsic), gimnastica corectoare (suita de exercitii corectoare pentru toate segmentele
implicate in actul respirator), reeducarea respiratorie (dirijarea aerului la nivelul cailor
respiratorii superioare, reeducarea respiratiei costale, reeducarea respiratiei diafragmatice,
controlul si coordonarea respiratiei), antrenamentul la efortul dozat (obligatoriu pentru pacientii
cardiopulmonari si utilizeaza activitati sportive precum mersul, activitatile de autoingrijire si
casnice, urcatul scarilor si pantelor, bicicleta ergometrica si covorul rulant, alergarea, inotul sau
alt sport terapeutic, terapia ocupationala), educarea tusei si terapia ocupationala.
Reeducarea sensibilitatii se afla in stransa legatura cu recuperarea motorie fiind utila si necesara
in afectiunile sistemului nervos central si periferic.
Indicatiile kinetologiei recuperatorii se refera la afectiuni ale partilor moi periarticulare
(periatrita scapulohumerala sau coxofemurala, tendinopatii, capsulite, entorse, luxatii, chisturi
sinoviale, suferinte musculare periarticulare etc), la statusurile posttraumatice (fracturi, rupturi de
menisc etc), statusul postoperator (inclusiv post hernie de disc lombara, fracturi, rupturi etc),
procesele cronice degenerative sau inflamatorii articulare, deposturari (cifoze, scolioze,
hiperlordoze etc), statusul post AVC (hemipareze, hemiplegii etc), suferinte neurologice centrale
si periferice (paraplegia, scleroza multipla, boala Parkinson, neuropatiile periferice etc).
Indicatiile kinetologiei de recuperare se refera la unele afectiuni si stari patologice insotite de
disfunctionalitate, beneficiare, aproape in exclusivitate ale metodelor de kinetologie
recuperatorie. Se va avea in permanenta in vedere faptul ca exista si o serie de metode
complementare (masaj, aplicarea termoterapiei, rece sau cald, electroterapia antalgica,
antiinflamatoare, decontracturanta, biotroficizanta etc) care alcatuiesc, impreuna cu metodele
kinetice, programul de recuperare medicala.
 Principalele domenii de patologie si afectiuni, sunt:
PSH (periartita scapulo-humerala), in care kinetoterapia prezinta particularitati in functie
de forma anatomo-clinica (tendinita, bursita, tenosinovita, tendinita calcificanta, capsulita
retractila, ruptura de diferite grade a coafei rotatorii).
Cotul posttraumatic cu toate consecintele legate de traumatismul initial si imobilizarea
sau interventia ortopedico-chirurgicala ulterioara.
Mana rigida ca urmare a unor afectiuni foarte diverse, precum sechelele posttraumatice
(luxatii, fracturi, interventii operatorii pe tendoane urmate de imobilizari prelungite,
arsuri, retracturi algoneurodistrofia etc), poliartrita reumatoida (afectiune inflamatorie
cronica, sistemica cu localizare predominanta la nivelul articulatiilor interfalangiene si
metacarpofalangiene ale mainilor), sclerodermia (afectiune sau boala de colagen), boala
Raynaud, hemiplegia etc.
Coxartroza (in diferite faze evolutive), soldul posttraumatic (kuxatii de sold, fracturile,
coxartroxa operata, osteoplastiile de sold, osteotomiile, tenotomii, artroplastii, status
postproteza de sold etc).
Gonartroza (toate stadiile de evolutie), genunchiul posttraumatic si postoperator (ruptura
aparatului extensor, meniscectomia, entorsa de genunchi, fracturile, sinovextomia,
emondajul sau shavingul intraarticular, patelectomia etc).
Procesele inflamatorii articulare (indiferent de etiologie).
Spondilita ankilozanta.
Scoliozele, cifozele, hiperlordozele.
Lombosacralgia (durerea lombara inferioara sau low back pain), status postlaminectomie
lombara.
Hemiplegia, paraplegia, scleroza multipla in placi, boala Parkinson, neuropatiile
periferice (a nervilor dar si plexulopatiile.
Alaturi de kinetologia de recuperare exista kinetoprofilaxia anumitor afectiuni, precum: unele
boli ale aparatului locomotor (afectiunile reumatismale cronice, tulburarile de postura si
aliniament ale corpului, unele deficite congenitale, sechele definitive organico-functionale),
unele boli ale aparatului cardiovascular, unele boli de nutritie si metabolism, unele boli ale
aparatului respirator, bolile functionale ale sistemului nervos. Se deosebeste kinetoprofilaxia
primara (practicarea exercitiului fizic in vederea mentinerii starii de sanatate), de kinetoprofilaxia
secundara (pacientii sunt educati sa invete sa-si trateze deficitele functionale si sa realizeze
compensari).
Mecanoterapia sau kinetoterapia asistata de dispozitive si realizata pe aparate
Mecanoterapia reprezinta un mod particular de gimnastica medicala care utilizeaza aparate
mecanice bazate pe sistemul parghiilor. Aceste aparate pot fi actionate de forta musculara a
pacientului sau de o forta exterioara (motoare, contragreutati, forta aplicata de catre
kinetoterapeut) si permit scaderea si cresterea efortului muscular, in functie de situatie. Intr-o
acceptiune mai larga, alti clinicieni au inclus in notiunea de mecanoterapie toate metodele care
utilizeaza diferite instalatii si aparate mai simple sau mai complexe, precum, instalatiile de
scripeti, arcurile, custile Rocher, mesele speciale de kinetoterapie, bicicletele ergometrice,
patinele etc. In fapt, istoric vorbind, mecanoterapia a utilizat aparate tip Zander, dupa numele
medicului suedez care a introdus in practica de recuperare medicala primele aparate mecanice
bazate pe sistemul parghiilor si care au fundamentat la timpul respectiv notiunea de
mecanoterapie. Zander crease patru tipuri de aparate de mecanoterapie:
Aparate pentru miscari active care se adresau recuperarii membrului superior, celui
inferior, trunchiului si miscarilor de balans,
Aparate pentru miscari pasive,
Aparate pentru masaj mecanic,
Aparate ortopedice de redresare pasiva si activa, cat si de masurare a unghiurilor in
scolioze.
Aparatele insa, au nascut o serie de critici care au justificat scoaterea lor din uz.
Scripetoterapia se poate realiza prin sistemul scripete greutate sau prin cel scripete reciproc
(utilizat in tehnica kinetica autopasiva).
Sistemul scripete greutate faciliteaza manipularea unor greutati, avand si avantajul de a modifica
directia unei forte, fara vreo schimbare a marimii acestei forte. Acest sistem realizeaza rezistenta
unei miscari printr-o greutate aplicata la capatul unei corzi reflectate peste un scripete si prinsa la
celalalt capat de segmentul in miscare. Sistemul permite prin acelasi montaj, dar cu miscarea
efectuata in sensul opus, facilitarea acestei miscari, pana la realizarea miscarii pasive. Sistemul
scripete greutate este des utilizat in special in exercitiile kinetice ale membrelor. O caracteristica
a acestui sistem este faptul ca el permite sa se mentina aceeasi forta pentru o greutate/rezistenta
data, pe tot parcursul miscarii, spre deosebire de montajele cu arcuri sau cu elastice. Montajele
scripetoterapiei sunt extrem de variate si ele se realizeaza adaptat, pentru fiecare pacient in parte.
In practica se folosesc si scripeti mobili, cu scopul de a usura ridicarea greutatilor.
Aceasta metoda scripete greutate este utilizata in urmatoarele scopuri:
Cresterea fortei musculare (prin tehnica exercitiilor cu contrarezistenta progresiva),
Cresterea amplitudinii de miscare articulara (prin tehnica exercitiilor dinamice cu
tractiune la sfarsitul cursei),
Realizarea suspendarii corpului sau a unor segmente in scopul scoaterii acestora de sub
influenta gravitatiei,
Realizarea tractiunilor continue sau discontinue ale membrelor sau rahisului.
Pentru a fi eficienta, aceasta metoda necesita sa-i fie respectate cateva principii:
Locul de aplicare al corzii pe segmentul de membru care va fi mobilizat (cu cat locul de
aplicare este mai indepartat/distal de articulatia in miscare, cu atat va fi solicitata o forta
mai mare),
Cel mai eficient este sistemul care permite aplicari in cel putin trei planuri iar membrul
care executa miscarea sa fie suspendat,
In vederea cresterii de forta musculara se va testa rezistenta maxima (RM) a grupului
muscular ce urmeaza a fi antrenat in montajul fixat. Apoi, in functie de schema aleasa, se
va incepe cu 1/3 din RM, se trece la din RM iar la sfarsitul sedintei sa va ajunge la 1
RM. RM se retesteaza saptamanal.
Miscarea se executa ritmic, sedintele se realizeaza de 1-3 ori pe zi.
Sistemul scripete reciproc permite efectuarea unor miscari autopasive, in special ale membrului
superior. Cu ajutorul membrului sanatos (care reprezinta bratul fortei), pacientul tractioneaza
coarda scripetelui, care este prinsa la celalat capat de segmentul ce urmeaza a fi mobilizat pasiv
(bratul rezistentei). Mobilizarea poate fi autopasiva simetrica (montajul realizeaza miscarea
ambelor membre, sanatos si bolnav in acelasi sens) si autopasiva asimetrica (montajul realizeaza
miscarile celor doua membre in sensuri opuse).
Sistemul Guthrie Smith utilizeaza arcurile, resorturile, benzile si cordoanele elastice drept
rezistenta sau ca forta de tractiune in cadrul programelor kinetice se reeducare functionala
musculoarticulara. Sistemul se bazeaza pe faptul ca un corp elastic, sub influenta unei forte
externe, isi modifica forma, pentru a reveni la cea initiala odata cu incetarea solicitarii. Gradul de
deformare este proportional cu cheltuiala energetica ce a stat la baza deformarii. Daca se
depaseste o anumita limita a cheltuielii energetice, arcurile se pot deforma ireversibil. Drept
urmare, arcurile utilizate in acest sistem sunt etalonate sa realizeze intinderi pana la o anumita
lungime, evitand deformarea lui ireversibila.
Obiectele acestui sistem kinetic cu arcuri sunt:
Cresterea fortei musculare,
Suspendarea unui membru in sistem elastic sau suspendarea pendulara pe verticala
solicita excitabilitatea musculara dar este utila si in scopul relaxarii starilor de spasticitate
sau de contractura musculara,
Cresterea amplitudinii de miscare.
Varianta de utilizare a acestui sistem o constituie tractiunea arcului pentru decoaptari articulare.
Suspensoterapia reprezinta o metoda kinetologica cu reguli de utilizare prestabilite, cu principii
mecanice si fiziologice, cat si cu aplicatii terapeutice probate. Suspensoterapia reuseste sa scoata
corpul sau un segment al acestuia de sub influenta gravitatiei. Exista mai multe tipuri de
suspendare: suspendarea pendulara sau verticala, suspendarea axiala si suspendarea excentrica.
Sub aspect mecanic, plasarea punctului de acrosaj al cordonului de suspendare in raport cu
pivotul articular are mare importanta pentru fortele care se stabilesc, putandu-se obtine astfel,
decontractura musculara, coaptare sau decoaptare articulara. Principiile mecanice au rasunet
asupra programului kinetoterapeutic ce va fi stabilit. Suspendarea unui membru scoate din
activitate musculatura centurii respective, permitand actiuni exclusiv de mobilizare activa
analitica pe articulatia dorita, cu consum energetic redus. Alegerea tipului de suspendare permite
obtinerea unor mai mari amplitudini de miscare. Din suspendare se poate realiza un testing
muscular real. Suspendarea membrelor superioare este o metoda auxiliara foarte importanta in
terapia ocupationala.
Manipularile coloanei vertebrale si ale membrelor in scop terapeutic au fost utilizate din timpuri
stravechi. Ele au fost ulterior grupate sub forma unei metode cu tehnica si indicatii exacte,
numita metoda osteopatica. Recent, acesta metoda este simplificata si i se adauga chiropractica
sau chiropraxia. In practica kinetologica, manipularile verebrale, cat si cele ale articulatiilor
periferice, beneficiaza de tehnici de lucru bine puse la punct. Exista unii autori (Robert Maigne
din Franta) care utilizeaza manipularea nu doar ca procedeu terapeutic, ci si ca procedeu
diagnostic in ceea ce priveste deranjamentele intervertebrale minore (cele care apartin
articulatiilor interapofizare paravertebrale). Aceste DIM sunt responsabile de numeroase algii
cutanate si musculotendinoase localizate la nivelul trunchiului si membrelor.
Manipularea reprezinta o mobilizare fortata care deplaseaza elementele unei articulatii peste
limita lor obisnuita si voluntara de miscare, pana la limita jocului anatomic posibil, fara sa
depaseasca aceasta limita anatomica. Notiunile de manipulare si mobilizare nu sunt sinonime.
Tehnica manipularii cuprinde:
Segmentul de manipulat necesita sa fie pozitionat intr-o pozitie favorabila miscarii pasive
utilizate de manevra de manipulare (punerea in pozitie),
Pe fondul musculaturii relaxate, segmentul va fi miscat in mod pasiv de catre kinetoterapeut pana
la limita maxima permisa de respectiva directie de miscare, altfel spus, segmentul va fi
mobilizat, cu punerea in tensiune a tesuturilor articulare si periarticulare (punerea in tensiune),
De la nivelul care corespunde momentului de punere in tensiune, kinetoterapeutul executa in
mod brusc si unic, miscarea fortata sau manipularea (impulsul manipulativ). De la nivelul de
solicitare suplimentara (sau de suprasolicitare) a directiei de miscare se simte cum cedeaza cu
cateva grade o rezistenta si se poate auzi un cracment caracteristic, datorat fenomenului da
cavitatie care apare cand se separa capetele articulare.
Manipularea este considerata un gest precis, ce necesita un diagnostic corect, presupune lipsa
durerii la executie si se supune regulii miscarii contrare, avand in vedere faptul ca se utilizeaza
directia de mobilizare in sensul opus directiei blocate si dureroase.
Manipularile coloanei vertebrale sau ale rahisului pot fi din punct de vedere tehnic dupa cum
urmeaza:
Directe (pacientul este pozitionat in decubit ventral iar kinetoterapeutul ii aplica cu mana
presiuni directe pe apofizele spinoase sau pe cele transverse, presiuni urmate de o relaxare
rapida),
Indirecte (kinetoterapeutul recurge la miscari si presiuni executate in vecinatatea coloanei
vertebrale, la nivelul centurii scapulare sau a celei pelvine, urmand ca prin intermediul acestora
sa se creeze indirect, manipularea vertebrala,
Semiindirecte (se bazeaza pe principiul manipularilor indirecte, miscarea globala fiind executata
de la distanta dar manipulatorul, prin presiuni si contrapresiuni la nivelul sau sub nivelul
segmentului de tratat, localizeaza precis efectul manipularii). In practica exista astfel, manipulari
semiindirecte asistate, in care presiunea locala urmeaza acelasi sens ca si miscarea globala, fiind
aplicata chiar pe segmentul de manipulat. La fel, exista manipulari semiindirecte contrate, in care
presiunea locala este directionata in sens contrar miscarii globale si se aplica sub nivelul
segmentului ce trebuie mobilizat.
Tehnica recomandata de Maigne este cea semiindirecta, in special pentru manipularile in flexie
sau extensie. Pentru manipularile in rotatie, in vederea localizarii segmentului se recurge la un
artificiu, si anume, se va face o lateroflexie cu incurbarea maxima la nivelul segmentului de
manipulat, se mentine acesta pozitie si se realizeaza rotatia pe partea lateroflexiei.
Manipularea trebuie sa fie precedata de testarea tuturor directiilor de miscare ale segmentului
vertebral interesat. In concordanta cu principiile de nondoloritate si miscare contrata ale
manipularii, nu se va manipula un segment care are toate directiile de miscare blocate si
dureroase.
Specialistii in domeniu au imaginat o schema, precum o stea cu 6 brate, reprezentand directiile
de miscare ale coloanei. Se va nota gradul de limitare al miscarii sau intensitatea durerii pe
fiecare directie de miscare. Manipularea se va executa pe directiile care nu sunt notate, deoarece
cele notate reprezinta contraindicatii ale manipularii pe directia respectiva. De obicei, trebuie sa
existe cel putin trei directii de miscare libere, pentru ca manipularea sa aiba toate sansele de
reusita.
Tehnica manipularilor coloanei vertebrale tine cont de o serie de etape:
Pozitionarea pacientului terbuie sa confere relaxare iar cea a manipulatorului trebuie sa ofere un
abord confortabil al segmentului demanipulat,
Relaxarea musculaturii segmentului de manipulat este o conditie obligatorie (se vor aplica
procedurile de termoterapie sau masaj),
Mobilizarea segmentului se incepe doar dupa ce sunt indeplinite toate conditiile mentionate si s-a
stabilit directia de miscare,
Manipularea se va realiza cand pacientul este pregatit si obisnuit cu miscarile/mobilizarile deja
efectuate.
Intr-o sedinta se executa 3-4 manevre consecutive pe un segment vertebral, fiind necesare intre
2-6 sedinte, zilnic sau la 2-3 zile.
Indicatiile manipularilor rahisului sunt:
Lombalgiile acute sau cronice,
Lombosciatica,
Nevralgiile sau nevritele de crural,
Dorsalgiile cronice sau acute,
Cervicalgiile acute si cronice,
Nevralgia cervicobrahiala.
Contraindicatiile absolute ale manipularilor rahisului sunt: suferintele coloanei vertebrale de
origine inflamatorie, infectioasa sau tumorala, osteoporoza avansata,artroza avansata
hiperostozanta.
Accidentele si incidentele manipularilor rahisului sunt rare si apar mai ales la manipularile
coloanei cervicale.
Manipularile articulatiilor membrelor sunt mai putin spectaculoase si importante in
comparatie cu cele ale rahisului. Manipularea membrelor se bazeaza pe ideea conform careia
miscarile care nu se pot executa activ, pot fi totusi realizate sub aspect fiziologic. Miscarile se
blocheaza ca urmare a unor suferinte articulare sau datorita contracturii si/sau retracturii
musculare periarticulare. Articulatiile interesate pot fi: interfalangienele, metacarpofalangienele,
metatarsofalangienele, articulatia pumnului, genunchii, coatele erc. Miscarile care pot fi realizate
pasiv din articulatii sunt: cele de lateralitate, de rotatie, de alunecare antero-posterioara, de
decopatare.
Tractiunile vertebrale sau elongatiile constau intr-o tractiune in ax a diferitelor regiuni ale
coloanei vertebrale, cu scopul de a indeparta vertebrele intre ele. Studiile de specialitate au
demonstrat faptul ca tractiunea exercitata cu forte corespunzatoare, conduce la distantari
intervertebrale. In acel moment se produce vid intratisular. Tractiunea se executa cu diferite
aparate, dispozitive sau instalatii. Ameliorarile obtinute chiar la aplicarea unor forte mai mici
sunt datorate probabil, intinderilor tesuturilor musculotendinoase.
Tehnicile de tractiune cuprind urmatoarele:
 Tractiunea se poate executa in axul coloanei sau orientat (segmentul vertebral este usor
inclinat in flexie sau lateralitate),
Tractiunea poate fi continua sau intermitenta (discontinua),
Pozitia in care se afla pacientul poate fi de decubit dorsal, din sezand sau in ortostatism,
Tractiunea se poate realiza utilizand ca forta de tractiune greutatea partiala a corpului,
contragreutati, tambururi de tractiune.
Tractiunea sau elongatia vertebrala presupune ca pozitia pacientului sa fie confortabila, sa
asigure miorelaxare, sistemele de tractiune sa nu lezeze tesuturile si sa nu jeneze
circulatia de intoarcere, forta de tractiune sa fie crescuta progresiv si redusa treptat la
final, sa apara senzatia de ameliorare sau disparitie a durerii, durata unei sedinte sa nu
depaseasca 10-15 min pentru coloana cervicala si 20-30 min pentru cea lombara,
patandu-se executa sedinte zilnic sau la 2-3 zile.
Indicatiile tractiunilor vertebrale sunt:
Sindroamele clinice dureroase cervicale sau lombare, acute sau cronice, de origine
mecanica, determinate de afectarea discului, ligamentelor sau maselor musculare,
Radiculalgiile de origine vertebrala (indicatie majora).
Contraindicatiile tractiunilor vertebrale sunt:
Sindromul hiperalgic cervical sau lombar,
Prezenta unor fenomene neurologice pregnant sau a unui sindrom dural accentuat,
Prezenta unor devieri vizibile ale coloanei (scolioze, cifoze),
Persoanele de varsta a treia,
Persoanele cu sistemul nervos labil sau cele anxioase.
Tractiunea vertebrala necesita supravegherea continua a pacientilor pe parcursul sedintelor
pentru a identifica aparitia oricarui fenomen nedorit, precum: paresteziile, durerile, ametelile,
senzatia de lipotimie, hipoesteziile etc.
Hidrokinetoterapia sau hidrokinetologia reprezinta metoda executarii exercitiilor
fizice/kinetice in apa. Cele doua modalitati de executie ale hidrokinetoterapiei sunt cea partiala
(imersia unui singur membru sau segment de membru) si cea generala (imersia intregului corp in
bazin). Hidrokinetoterapia partiala este utilizata aproape in exclusivitate pentru cresterea
mobilitatii articulare prin miscari pasive, pasivo-active sau active.
Utilizarea kinetoterapiei in apa este fundamentata de fenomenul de plutire a corpului sau de
descarcare de greutate a corpului (principiul lui Arhimede) si pe rezistenta opusa de apa pe
anumite directii de miscare.
Avantajele acestei metode constau in:
Sunt necesare forte musculare reduse in vederea mobilizarii articulare,
Creste capacitatea de relaxare musculara pentru postura ortostatica si mers,
Scade durerea articulara prin diminuarea presiunii intraarticulare,
Rezistenta opusa miscarii poate fi reglata prin utilizarea flotoarelor.
Durata unei sedinte este cuprinsa intre 10-60 min.
Indicatiile hidrokinetoterapiei constau in:
Bolile neurologice centrale si periferice,
Reumatismul cronic degenerativ si inflamator, inafara puseului evolutiv,
Sechelele posttraumatice,
Afectiunile cardiovasculare si respiratorii.
Contraindicatiile hidrokinetoterapiei constau in:
Orice tip de leziune cutanata, pana la vindecarea acesteia,
Pacientii in aparate de contentie,
Starile febrile,
Anumite psihopatii, crizele comitiale,
Hipotensiune arteriala marcata,
Unele afectiuni cardiovasculare,
Varsta avansata.

-Terapia Ocupationala: definitie, clasificare, metodologii de aplicare, indicatii,

contraindicatii, limite de aplicare terapeutica;

Terapia ocupationala reprezinta un complex de metode de o mare variabilitate care isi mentin
individualitatea prin scopul urmarit si prin particularitatea procedeelor folosite.
Initial, a fost utilizat termenul de ergoterapie, cu referire la o metoda de kinetoterapie pentru
diferite tulburari fizice sau mentale. Aceasta metoda folosea exercitii si procedee fizice din
diferite activitati umane obisnuite, precum cele de munca, de divertisment etc. Ulterior, termenul
a fost preluat de alti autori dar a fost inlocuit cu cel de terapie ocupationala. Principalul scop este
acela al refacerii mobilitatii, sub aspectul de amplitudine articulara, forta si rezistenta musculara,
coordonare a miscarilor si abilitate. In numeroase tari terapia ocupationala a devenit o
specialitate de sine statatoare.
Exista doua aspecte ale ergoterapiei: ergoterapia specifica (ce urmareste selectarea unor activitati
cu maximum de adresabilitate, solicitare si adaptabilitate in ceea ce priveste deficitul functional
al pacientului) si ergoterapia globala, nespecifica sau ocupationala (nu se adreseaza deficitului
functional ci restului organismului sau unor modificari complementare, compensatorii).
Prescrierea ergoterapiei necesita o analiza exacta a deficitului functional sau a handicapului
prezentat de pacient (diagnostic clinic si functional, bilant psihologic, social si profesional),
precum si recunoasterea celor mai indicate activitati ergoterapeutice.
Alegerea unei anumite ocupatii se va face dupa urmatoarele principii: ocupatia sa fie una
obisnuita si cunoscuta, aleasa dintre meseriile de baza, clasice, poate chiar profesia pacientului,
ocupatia sa fie usor de inteles sau de invatat si executat, sa fie utila, sa fie variata spre a se evita
monotonia, sa solicite un efort progresiv, sa fie liber acceptata si agreata de catre pacient, sa fie
executata in comun cu alti pacienti si sa fie supravegheta in permanenta de catre specialistul
ergoterapeut.
Exista o multitudine de activitati practice utilizate in terapia ocupationala, precum:
 Cele incluse in tehnica de baza (olaritul, tamplaria, tesutul, impletitul nuielelor etc).
Aceste tehnici terbuie sa fie prezente in orice serviciu de ergoterapie. Ele cuprind o serie
de subactivitati care necesita gestica diferita.
Cele care sunt incluse in asa numitele tehnici complementare (cuprind restul activitatilor
lucrative umane, precum cartonajul, marochineria, tipografia, strungaria, dactilografia
etc).Aceste activitati pot deveni scopuri in sine in domeniul reprofesionalizarilor.
Cele incluse in tehnici de readaptare, formate din multitudinea de activitati casnice,
recreative, unele profesionale, familiale etc). Tehnicile de readaptare sunt deosebit de
importante deoarece adapteaza mediul ambiant al persoanelor cu handicap la propriile lor
capacitati functionale. Astfel, se adapteaza coada de lingura, se modifica robinetul la
chiuveta, se adapteaza conducerea automobilului, scara autovehiculelor de transport in
comun, scarile rulante.
Activitatile incluse in tehnicile de exprimare (cuprind ocupatii specifice cu caracter
artistic, precum desenul, pictura, gravura, scrisul, sculptura etc),
Tehnicile sportive (includ o serie de jocuri sportive sau parti componente ale acestora,
precum aruncatul mingiei la cos, tenisul de masa, badmington, golf, trasul cu arcul,
patinaj, hochei etc),
Cele incluse in tehnici recreative (reprezentate prin diverse jocuri distractive adaptate
handicapului prezentat precum, sah cu piese grele, tintar cu piese care se infig in lacas,
jocuri cu figurine din plumb etc).
Terapia ocupationala prezentare efecte terapeutice
Terapia ocupationala reprezinta un complex de metode de o mare variabilitate care isi mentin
individualitatea prin scopul urmarit si prin particularitatea procedeelor folosite.
Initial, a fost utilizat termenul de ergoterapie, cu referire la o metoda de kinetoterapie pentru
diferite tulburari fizice sau mentale. Aceasta metoda folosea exercitii si procedee fizice din
diferite activitati umane obisnuite, precum cele de munca, de divertisment etc. Ulterior, termenul
a fost preluat de alti autori dar a fost inlocuit cu cel de terapie ocupationala. Principalul scop este
acela al refacerii mobilitatii, sub aspectul de amplitudine articulara, forta si rezistenta musculara,
coordonare a miscarilor si abilitate. In numeroase tari terapia ocupationala a devenit o
specialitate de sine statatoare.
Exista doua aspecte ale ergoterapiei: ergoterapia specifica (ce urmareste selectarea unor activitati
cu maximum de adresabilitate, solicitare si adaptabilitate in ceea ce priveste deficitul functional
al pacientului) si ergoterapia globala, nespecifica sau ocupationala (nu se adreseaza deficitului
functional ci restului organismului sau unor modificari complementare, compensatorii).
Prescrierea ergoterapiei necesita o analiza exacta a deficitului functional sau a handicapului
prezentat de pacient (diagnostic clinic si functional, bilant psihologic, social si profesional),
precum si recunoasterea celor mai indicate activitati ergoterapeutice.
Alegerea unei anumite ocupatii se va face dupa urmatoarele principii: ocupatia sa fie una
obisnuita si cunoscuta, aleasa dintre meseriile de baza, clasice, poate chiar profesia pacientului,
ocupatia sa fie usor de inteles sau de invatat si executat, sa fie utila, sa fie variata spre a se evita
monotonia, sa solicite un efort progresiv, sa fie liber acceptata si agreata de catre pacient, sa fie
executata in comun cu alti pacienti si sa fie supravegheta in permanenta de catre specialistul
ergoterapeut.
-Ortezareasi protezarea;

Definitie, clasificare, metodologii de aplicare, indicatii, contraindicatii;

Ortezarea reprezinta o metode ade obtinere a unui suport segmentar, necesar in disabilitatile
instalate ca urmare a afectarii aparatului NMAK (neuromioartrokinetic). Otezarea permite
desfasurarea activitatilor zilnice sau de zi cu zi ADL, asista la reabilitarea functionala, asigura
activarea sistemelor circulatorii si metabolice, suplinind functii fiziologice. Scopul procesului de
ortezare este acela de a proteza segmentul disabilitat pana la redobandirea functiei pierdute.
Specialistul in ortezare face parte din echipa multidisciplinara, el realizeaza mulajele si aplica
ortezele.
Orteza este definita drept un dispozitiv sau mecanism extern, adaptat si aplicat unui segment al
corpului carecorecteza pozitia segmentului, mentine functia segmentului, mentine o pozitie.
Domeniile care beneficiaza de orteze sunt neurologia, traumatologia, pediatria, medicina
sportiva, etc.
Conditiile ce trebuie indeplinite la confectionarea sau alegerea unei proteze sunt greutatea
minima si este impusa si de prezenta gravitatiei care tinde sa indeparteze capetele articulare),
confortabile, asigurand reducerea feedbackului senzorial, sa fie estetice, usor de intretinut, de
curatat, usor de aplicat si demontat, ajustabile,acceptate si tolerate de pacient.
Rolurile ortezelor sunt stabilizarea-imobilizarea unui segment in scopul corectarii diformitatilor,
a mentinerii unor pozitii functionale prin asezarea structurilor moi periarticulare in pozitii de
tensiunecat mai aproape de pozitia normala, aplicarea unei tractiuni in conditiile unui stretching
asistat, care sa asigureo cresterea progresiva a tensiunii intraarticulare si periarticulare, fara
durere, controlul miscarii care sa permita executare miscarii intr-un anumit plan anatomic si
suplinirea deficitului motor de cauza musculara in cadrul programelor de refacere a fortei
musculara, ca factor adjuvant.
Protezarea urmeaza unei amputatii.Amputarea este eliminarea unei parti din corp care a fost
ranita sau este bolnava. Poate fi urmarea unei afectiuni congenitale, a unui traumatism cu strivire
de parti moi si fracturi osoase, a unei infectii, a gangrenei care urmeaza ca si complicatie in
evolutia diabetului zaharat. Protezarea poate sa inlocuiasca si un membru sau segment de
membru care lipseste din cauze congenitale. Dupa amputatie, se mai poate realiza si
reinplantarea segmentului. Dupa primele doua saptamani ce urmeaza unei amputatii durerea care
apare poate fi controlata medicamentos. Ulterior, apare durerea membrului fantoma. Pacientului i
se recomanada exercitii de mobilizare articulara.
O proteza reprezinta aplicarea sau atasarea unei extensii, a unui dispozitiv artificial care
inlocuiete o lipsa a unei parti din organism. Aceasta tehnica face parte din domeniul
dispozitivelor cu utilizare umana. De asemenea, aceste dispozitive au calitatea de a folosi
resursele umane musculare, scheletice, nervoase, pentru a ajuta sau de a spori controlul
motorului pierdut ca urmare a unei traume, boli sau a unui defect initial. Protezele sunt, in
general, folosite pentru a inlocui piesele pierdute prin prejudiciu traumatic sau cand lipsesc din
nastere (congenital) sau sa completeze defecte ale diferitelor parti ale corpului.
Protezele se deosebesc de orteze. Protezele sunt punct de vedere tehnic elementul complet
terminat, ceea ce deosebeste o proteza de o parte protetica. Proteza completa consta in sistemului
de atasament la zona restanta, de obicei o priza si toate partile de prindere si sustinere.Exista
patru tipuri principale ale membrelor artificiale. Acestea includ protezele transtibiala,
transfemurala, transradiala si transhumerala.
Tipul de proteza depinde de ce parte a membrelor lipseste. O proteza transtibiala inlocuieste un
picior ce lipseste mai jos de genunchi. Amputatii transtibial sunt, de obicei, in masura sa-si
recastige ambulatia sau deplasarea normala mai usor decat o persoana cu o amputare
transfemurala, datorata pastrarii articulatiei genunchiului, care permite deplasarea
usoara. Protezele extremitatii inferioare descriu membrele inlocuite artificial de la nivelul
soldurilor sau mai jos. In industria protetica o proteza transtibiala este adesea mentionata ca un
"BK", sau mai jos de genunchi, in timp ce o proteza transfemurala este adesea mentionata ca un
"AK", sau proteza mai sus de genunchi.Se mai poate intalni o dezarticulare a soldului, a
genunchiului saua a gleznei. Majoritatea dispozitivelor protetice sunt insa montate sub genunchi
si asigura o potrivire intima ce va oferi un confort imbunatatit la mers. Dispozitivele protetice
utilizate in mod obisnuit sunt geluri de silicon, uretan sau elastomerice montate catre zona de
membru reziduala. Cele mai utilizate metode de fixare sunt prin vid, deoarece se potrivesc intim
si asigura un flux de sange superior catre zona de membru reziduala.O proteza transfemurala
inlocuieste un picior lipsa deasupra genunchiului. Recastigarea miscarii normale poate fi dificil,
deoarece acesti amputati trebuie sa utilizeze energie cu aproximativ 80% mai mult pentru a
merge dect o persoan cu doua member inferioare. Acest lucru se datoreaza complexitatii in
miscarea asociata cu genunchiul. In modele mai noi, hidraulice, cu fibre de carbon, legaturile
mecanice, motoarele utilizate, microprocesoarele de calculator, precum si alte combinatii
inovatoare ale acestor tehnologii sunt utilizate pentru a oferi mai mult control pentru utilizator. O
proteza transradiala inlocuieste un brat lipsa de la cot in jos. Alta forma de protezare disponibila
este bratul mioelectric. Aceastea actioneaza prin detectare, prin intermediul electrozilor, activati
atunci cand muschii din partea superioara a bratului se misca, determinand o mana artificiala
pentru a se deschide sau inchide (prehensiune). In industria protetica o proteza transradiala este
adesea mentionata ca un "BE", sau proteza mai jos de cot. O proteza transhumerala este cea care
inlocuieste un brat lipsa deasupra cotului. Amputatii transhumerali au aceeasi problma ca si cei
transfemural, deoarece exista complexitatea miscarilor cotului. In industria protetica o proteza
transhumerala este adesea mentionata ca un "AE" sau proteza deasupra cotului.
Primele proteze controlate de un microprocesor au devenit disponibile la inceputul anilor
1990. Proteze inteligente de genunchi au fost primul disponibil comercial controlat de
microprocesor protetic.De-a lungul anilor au existat progrese semnificative la nivelul membrelor
artificiale. Noi materiale plastice si alte materiale, cum ar fi fibra de carbon, au permis
membrelor artificiale sa fie mai puternice si mai usoare, limitand cantitatea de energie
suplimentara necesara pentru a opera la nivelul membrelor. Acest lucru este important mai ales
pentru amputatii transfemural. Materiale suplimentare au permis ca membrele superioare sa arate
mult mai aproape de natural.
In plus, utilizarea de dispozitive electronice a devenit foarte frecventa la nivelul membrelor
artificiale. Se controleaza nivelul de mobilizare a membrelor prin convertirea miscarilor
musculare in semnale electrice. Semnalele mioelectrice sunt preluate de electrozi, semnalul
devine integrat si dupa ce depaseste un anumit prag, dispozitivul protetic de control da semnalul
de miscare a protezei. Computerele sunt, de asemenea, utilizate pe scara larga in procesul de
fabricatie a membrelor. Proiectarea asistata de calculator dar si procesul de fabricatie asistat de
calculator sunt adesea folosite pentru a ajuta la proiectarea si fabricarea de membre artificiale.
Membrele artificiale cele mai moderne se ataseaza la trunchiul membrului amputat prin centuri si
mansete sau prin aspirare. Zona restanta fie se potriveste direct intr-o priza pe proteza, fie prin
vid (aspiratie) si au un sistem de blocare. Garniturile sunt de silicon si pot fi obtinute la
dimensiuni standard dar pot fi si garnituri personalizate. Priza este personalizata pentru a se
potrivi membrelor reziduale si pentru a distribui fortele membrelor artificiale peste zona de
contact, ajutand la reducerea uzurii pe zona de contact sau atasare. Priza personalizata este
creataprin metode ce includ ghidare cu laser de masurare, ceea ce permite un design mai
sofisticat.
Pentru ca un membru protetic robotic sa poata functiona, trebuie s aiba mai multe componente
pentru a se integra in functia sistemului NMAK: biosenzori ce pot detecta semnalele provenite de
la sistemele nervoase si/sau musculare ale utilizatorului, relee prin care aceste informatii ajung la
un centru de control situat in interiorul dispozitivului, precum si feedback-ul de la procesele si
miscarile care au loc la nivelul membrelor dar si caracteristici biomecanice ale miscarii efectuate,
precum pozitia, forta. Exemplele includ senzori care detecteaza activitatea electrica pe piele,
electrozi ac implantati in muschi sau matrice de electrozi care asista nervii in crestere prin
intermediul lor. Astfel de tipuri de biosenzori sunt inclusi in proteza mioelectrica.Cele mai multe
proteze pot fi atasate la exteriorul corpului, iar intr-un astfel de mod se considera a fi non-
permanente. Dar exista si alte proteze care se considera permanente, numite exoproteze. Ele se
bazeaza pe integrarea osoasa, ca fiind o noua metoda de a atasa un membru artificial de corp. Se
refera la atasarea unui membru artificial de os. Se mai numeste si endo-exoproteza. Zona
reziduala si priza de fixare se leaga cap la cap sau prin intermediul unui fixator de titan. Apoi se
ataseaza proteza mobila, detasabila.
Recent, s-au imaginat protezele cognitive care, spre deosebire de cele neuromotorii moduleaza
functia neurala spre a reconstitui un proces fizic sau spre a amplifica un proces cognitiv precum
functia de executie, atentie, limbaj sau memorie.

5. Balneoclimatoterapie: profilactica, curativa si de recuperare

- Clasificarea factorilor naturali terapeutici (FNT)
Factorii naturali de cura balneoclimatica
Metodele balneoclimatologiei aparin metodelor terapeutice ce acioneaz asupra organismului
uman prin intermediul proceselor de reglare neurovegetative. Studii clinico-experimentale au
subliniat existena unor modificri periodice ale reactivitii neurovegetative dup curele
balneoclimatice cu durat de 10 zile (decade de reacie). Procesele de reglare neurovegetativ,
prezint n mod normal o funcionalitate alternativ prin faze caracterizate de procese diametral
opuse i ritmicitate, ntr-o succesiune de aproximativ 20 de zile. Iat deci, cum terapia balnear
poate influena i optimiza chiar, un sistem cu o funcionalitate prestabilit, conducnd la
modificri periodice ale unor funcii ale organismului.
Cura balneoclimatic desfurat ntr-una dintre staiunile balneare din Romnia, poate fi n scop
profilactic, curativ sau de recuperare. Dup cum se va vedea, indicaiile de trimitere la
tratamentul balnear sunt multiple, pe loc central situndu-se i diabetul zaharat alturi de bolile
de nutriie i metabolism. Factorii naturali de cur sunt numeroi, ei adugndu-se celorlalte
modaliti terapeutice, precum terapia medicamentoas, tratamentul fizical-kinetic, dietoterapie.
Se vorbete astfel despre un tratament complex al unei afeciuni.
Factorii naturali reunii ntr-o cur balneoclimatic sunt:
Apele minerale naturale;
Apa lacurilor i nmolurile terapeutice;
Apa Mrii Negre;
Gazele naturale (mofete, sulfatarii);
Climatul.
Este important de menionat faptul c aceti factori naturali de cur balnear trebuie s acioneze
n mod repetitiv asupra organismului uman de-a lungul anilor, spre a se obine o cert eficien
terapeutic. La fel de important este, n acest context, i durata de desfurare a curei
balneoclimatice, apreciat la (15) 18-21 zile. Aceast perioad de timp, se tie, se suprapune
funcionalitii alternative a proceselor de reglare neurovegetativ a organismului. n plus,
studiile clinico-experimentale au artat existena unor modificri periodice ale reactivitii
neurovegetative dup tratamentul fizical i/sau curele balneoclimatice cu o durat de 10 zile, aa
numitele decade de reacie.
Curele n staiunile balneare pot fi difereniate, n funcie de obiectivele urmrite, n trei grupe:
Cure profilactice;
Cure terapeutice;
Cure de recuperare medical.
Curele balneare profilactice au drept scop principal creterea capacitii adaptative a unor
funcii ale organismului, a organismului n ansamblul su sau eventuala reglare a unor tulburri
neuroendocrine ale organismului. Alturi de profilaxia primar vom regsi i aspecte ale
profilaxiei secundare: profilaxia recidivelor, a decompensrilor sau a complicaiilor bolii.
Reducerea efortului fizic, datorat condiiilor socio-profesionale i familiale contemporane,
conduce la apariia i instalarea unui sindrom hipokinetic. Acesta const n diminuarea maselor
musculare n ansamblul lor i reducerea capacitii de efort nsoit de o cretere n greutate prin
acumularea unui exces a esutului adipos. Sindromul hipokinetic reprezint el nsui un factor de
risc al instalrii unor boli, printre care cele ale aparatului locomotor. Sindromul hipokinetic poate
avea consecine negative i asupra funciilor cardiovasculare i respiratorie, dat fiind faptul c
nivelul funcional al celor dou sisteme este determinat de gradul de solicitare al organismului la
efortul fizic. Studiile clinico-experimentale au subliniat faptul c la subiecii cu o capacitate de
efort sczut, frecvena mortalitii prin decompensri acute ale sistemelor cardiovascular i
pulmonar este crescut. Efortul fizic efectuat sistematic i n mod organizat va avea, n schimb, o
valoare profilactic, preventiv fa de afeciunile sistemelor cardiovascular i respirator.
Sindromul hipokinetic are consecine nedorite i asupra funciilor altor aparate i sisteme precum
cel digestiv, renal i endocrin, sistemului nervos central etc. Lipsa activitii fizice
corespunztoare va conduce la insuficiene funcionale din partea acestora.
Limitarea contactului cu mediul nconjurtor natural conduce la apariia sindromului de
decondiionare. Consecina cea mai important a instalrii acestui sindrom o reprezint reducerea
capacitii funcionale de termoreglare a organismului. n acest context, se face referire la bolile
infecto-contagioase specifice sezonului rece, anumite boli a frigore (precum guturai, gripa),
infecii streptococice etc, ct i afeciunile reumatismale inflamatorii, degenerative i
abarticulare, afeciunile ginecologice, urinare, sau cele din sfera ORL. Este evident c exist o
legtur ntre frecvena de apariie a suferinelor deja menionate i nivelul capacitii de
termoreglare la rece a organismului. Profilaxia acestor afeciuni se realizeaz prin expunerea
sistematic a organismului la factorii termici contrastani, de preferin naturali.
Cura balneoclimatic particip la profilaxia primar a diferitelor boli prin intermediul
dietoterapiei i al apelor minerale administrate n cur intern crenoterapie. Vor fi astfel
utilizate, dietele hipocalorice sau de reducere, dietele lacto-vegetariene, dietele hipolipidice etc.
Acestea vor fi recomandate unei largi categorii de persoane sntoase, aflate n stare de oboseal
fizic i psihic i care prezint obiceiuri nutriionale neraionale, solicitante ale tractului
gstrointestinal i urinar. Crenoterapia cu ape minerale va asigura pe durata curei balneoclimatice
o reglare a funcionalitii diferitelor aparate i sisteme.
Curele balneoclimatice profilactice se bazeaz pe rolul jucat de factorii naturali caracteristici
staiunii balneare i care se vor constitui ntr-un complex terapeutic profilactic. Acest complex
terapeutic are scop preventiv i de reglare a eventualelor disfuncionaliti aprute. Nu se va uita
nici aspectul particular al profilaxiei secundare, al recidivelor bolilor cronice, precum diabetul
zaharat, boli reumatismale, cardiovasculare, o serie de boli digestive etc.
Curele balneare terapeutice sau curative se adreseaz bolnavilor cu afeciuni prezente i care
necesit tratament complex, n condiii de sanatorizare. Pacienii sunt purttorii unui diagnostic
complet, realizat pe baza datelor clinice i paraclinice. Diagnosticul este de boal, al stadiului
i/sau fazei evolutive. Specialistul va stabili indicaia de cur, condiiile de repaus, metodologia
tratamentului igieno-dietetic, medicamentos i balneofizical. Pacienii sunt atent i permanent
supravegheai, beneficiind de control medical periodic.
Terapia din staiunea balneoclimatic pune accent pe reacia de reglare a sistemelor i aparatelor
organismului sau a organismului n ansamblul su. Vor exista n consecin, indicaii i
contraindicaii de trimitere la cur balneoclimatic ntr-una din staiunile balneare din Romnia.
Contraindicaiile pot fi absolute sau relative, acestea din urm fiind n legtur cu particularitile
anumitor boli, cu stadiile lor evolutive, cu gradul de decompensare funcional etc. Diabetul
zaharat, controlat medicamentos i fr complicaii care s necesite supraveghere i terapie de
strict specialitate reprezint o indicaie de trimitere n staiune n scop curativ.
Curele balneare de recuperare se refer la bolnavi cronici, cu incapacitate de munc, precum i
la unele categorii de persoane care prezint grade diferite de disfuncii.
n staiunea balnear Climneti-Cciulata exist baza material i cadre medicale specializate
precum i factorii naturali adecvai crenoterapiei recuperatorii a pacienilor cu boli de nutriie i
metabolism n general i a celor cu diabet zaharat n special. De menionat faptul c tratamentul
balneoclimatic recuperator nu difer fa de cel curativ la pacienii diagnosticai cu diabet zaharat
i care au primit recomandare de trimitere n staiunea balnear.

- Climatoterapia in profilaxie si patologia generala: definitie, clasificare, metodologii de

aplicare, indicatii, contraindicatii;

Climatoterapia si cura in statiunea balneoclimatica. Continut, obiective, perspective

Interesul terapeutic i social manifestat fa de curele balneoclimatice din Romnia a crescut o
dat cu dezvoltarea economic i progresul nregistrat de tiinele medicale. Condiiile socio-
profesionale i familiale actuale creaz, alturi de prelungirea duratei medii de via, premisele
creterii morbiditii. Bolile de nutriie i metabolism, afeciunile degenerative, tulburrile
neuropsihice cu rsunet asupra funciilor vegetative, sindroamele de decondiionare fizic
reprezint doar o ans n plus, acordat terapiei complexe de care beneficiaz aceast afeciune.
Federaia Internaional de Balneologie i Climatologie (FIBC) a stabilit condiiile necesare i
dotarea obligatorie pentru a se asigura o terapie balnear adecvat i la standarde moderne.
Studiile clinico-experimentale realizate, cu privire la eficiena curei balneoclimatice la categorii
largi de bolnavi cronici, au artat rezultate favorabile ale evoluiei bolii imediat, post cur ct i
efecte n timp, dup cure repetate. Studiile asupra rezultatelor n timp, folsindu-se de indicatori
de eficien, precum incapacitatea temporar de munc determinat de boli cronice, au subliniat
o reducere a acesteia curpins ntre 32,8%-37, 9%.
Studii de eficien economic, bazate pe observaii clinico-statistice ar putea justifica plata curei
balneoclimatice din fondurile asigurrilor de sntate la pacienii cu afeciuni cronice, precum
bolile de nutriie i metabolism, n scopul scderii ulterioare a numrului de zile de spitalizare
ntr-o unitate sanitar de profil sau complementar, n cazul complicaiilor bolii. Dup cum se va
vedea, exist situaii n care tratamentul nsui este influenat de cura balneoclimatic, n sensul
administrrii spaiate sau a scderii cantitii sau numrului de medicamente recomandate
Definiia acordat medicinii balneare subliniaz integrarea acesteia cu medicina fizic i faptul
c reprezint o specialitate metodic terapeutic ce studiaz i aplic n practica medical
mijloace fizicale terapeutice, precum cldura, lumina, energia electric, electromagnetic,
mecanic etc i factorii terapeutici naturali precum climat, ape minerale administrate n cur
intern i/sau extern, nmoluri i gaze naturale terapeutice etc.
Fundamentarea tiinific a mecanismelor de aciune i a efectelor aparinnd factorilor de cur
balneoclimatic este cu att mai dificil de realizat, cu ct se refer nu doar la un agent terpaeutic
ci la un complex de mijloace terapeutice aplicate ritmic, pe o durat de 18-20 zile, ntr-un context
ambiental i climatic deosebit de cel habitual al pacientului.
Alturi de factorii naturali de cur stau i dietoterapia, tratamentul medicamentos al bolii de
fond, programul de relaxare al pacientului.
Bazele de tratament din staiunile balneoclimatice dispun obligatoriu de urmtoarele dotri
Instalaii de balneoterapie: bazine i/sau czi individuale;
Buvete pentru crenoterapie;
Amenajri pentru climatoterapie, helioterapie, solarii;
Instalaii pentru hidro i termoterapie;
Sli dotate cu dispozitive pentru kinetoterapie i hidrokinetoterapie i/sau mecanoterapie:
scripei, biciclet ergometric, piste de alergare etc.
Aparatur de electroterapie;
Sli i dispozitive pentru masaj;
Instalaii i aparatur pentru pneumoterapie (terapie inhalatorie);
Amenajri speciale pentru practicarea curei de teren;
Terenuri de sport.

- Apele minerale terapeutice: definitie, clasificare, metodologii de aplicare, indicatii,

contraindicatii
Apele minerale naturaleDefiniii. Compoziie fizico-chimic. Tehnici de cura
Se numete ap mineral, acea ap natural care, prin proprietile ei fizice i chimice este
capabil s exercite aciune curativ asupra organismului.
Apele minerale terapeutice sunt acele ape aprute la suprafa i care provin dintr-o surs
natural. Ele mai pot fi aduse la suprafa i prin foraje. Aceste ape minerale prezint caliti
fizico-chimice ce pot exercita efecte farmacodinamice utile din punct de vedere terapeutic. FIBC,
federaie la care este afiliat i Romnia, precizeaz faptul c apele minerale terapeutice nu
trebuie supuse unor modificri artificiale, ele deosebindu-se de apa potabil obinuit prin
compoziie, termalitate sau radioactivitate. De asemenea, recunoaterea vituilor terapeutice
trebuie fcut n mod obligatoriu de o Academie de tiine Medicale.
Nu orice ap mineral are i caliti terapeutice. Pentru a putea fi considerat mineral i pentru a
se deosebi de apa potabil, o ap trebuie s conin cel puin 1g sruri sau substane solide
dizolvate la litru. Dac nu se atinge aceast mineralizare minim obligatorie, apa trebuie s
conin elemente chimice sau gaze cu aciune farmacodinamic recunoscut sau s aib la izvor
temperatura de minimum 20C. Spre deosebire de apa mineral care, s-a vzut, prezint limite
minime ale gradului de mineralizare, apa potabil obinuit prezint limite maxime obligatorii
ale fiecrui component chimic.
Apele minerale terapeutice sunt considerate a fi ape medicinale sau ape cu reale virtui
terapeutice, existnd dovezi clinico-experimentale n acest sens.
Exist categorii de ape minerale terapeutice administrate n cur intern (crenoterapie) i care,
datorit proprietilor organoleptice pot fi utilizate i ca ape de mas. Apele de mas prezint o
mineralizare foarte redus i conin o cantitate suficient de acid carbonic spre a le oferi un gust
acidulat. Se va atrage atenia ns asupra consumului exagerat a acestor ape la pacienii care
prezint patologie cardiovascular, renal, hepatic, la persoanele obeze sau la vrstnici.
Considernd definiia acceptat n balnelogie, apele minerale trebuie s conin cel puin 1g
substane solide dizolvate la 1 litru de ap (din srurile obinuite) sau elemente cu aciune
farmacodinamic pronunat ca: fier, iod ntr-o anumit proporie, sau gaze ca: CO2, SH2, SH,
He, Rd sau s aib constant la izvor o temperatur de peste 20C. Sunt ns i o serie de izvoare
naturale slab mineralizate (apele oligometalice sau acratice) care, dei conin o cantitate foarte
mic de sruri i elemente minerale, avnd ns proprieti terapeutice, vor trebui s fie
considerate printre apele curative. Se va vedea cum toate elementele chimice ale apei minerale
exercit influena lor asupra organismului iar aciunea nu este legat exclusiv de elementul
dominant ci de prezena altor elemente care pot s modifice n sens sinergic sau antagonist
aciunea elementului principal.
n continuare, sunt prezentate criteriile conform crora o ap mineral natural este considerat
terapeutic. Compoziia fizico-chimic a apei minerale este singura n msur s condiioneaze
intensitatea i tipul aciunii asupra organismului uman. Aceste criterii sunt:
Mineralizare sau coninut de sruri minerale dizolvate, peste 1g/l;
Prezena unor elemente chimice cu aciune farmacologic cunoscut, n proporii minim
necesare, normate de fiecare ar. Astfel de oligoelemente cu aciune curativ recunoscut
sunt fierul, bromul, iodul, arseniul, litiul, stroniul, bariul, siliciul, manganul, aluminiul,
cuprul, zincul;
 Coninut de gaze, precum CO2, SH2, SH, metan, He, Rd dizolvate n concentraii stabilite
(1000mg CO2/l; 1mg H2S/l). Aceste gaze dizolvate prezint efecte biologice. Apele naturale
de provenien subteran i lipsite de gaze dizolvate se numesc ape plate;
Temperaturi n mod constant la izvor de peste 20C, indiferent de coninutul mineral. Se
definesc astfel, apele termale.
Dup cum am vzut, se numete ap mineral terapeutic acea ap mineral care, prin
proprietile ei fizice i chimice este capabil de a exercita o aciune curativ asupra
organismului. Elementele chimice ale apei minerale i exercit influena lor asupra organismului
iar aciunea lor este legat, nu att de prezena unui element dominant, ct de componena
elementelor chimice prezente n sensul sinergiei sau antagonismului care pot apare.
Mineralizarea apei minerale terapeutice se traduce prin coninutul n elemente chimice sau
substane solide dizolvate la 1 litru de ap. Acesta reprezint unul dintre criteriile ce trebuie
ndeplinit de o ap spre a fi considerat mineral. Coninutul n sruri minerale trebuie s fie de
minimum 1g/l. Electroliii dizolvai n apa mineral sunt variai iar procesul de dizolvare se
bazeaz pe gradul lor de hidratare. n compoziia apelor minerale au fost evideniate aproape
toate elementele chimice cunoscute. Unele dintre acestea se comport ca anioni iar celelalte drept
cationi. Anioni reprezint sruri electrice negative i sunt: clorul, bromul, fluorul, arsenul, ionii
bicarbonic, sulfat i fosfat. La rndul lor, cationii reprezint sruri electrice pozitive i sunt:
sodiul, potasiul, calciul, magneziul i fierul. Toi aceti ioni prezeni n apa mineral permit
clasificarea apelor minerale n funcie de coninutul n ionii respectivi.
Clorul este prezent n apele minerale cu originea n rocile sedimentare bogate n sare i este
foarte solubil sub form de cloruri ale metalelor alcaline sau alcalino-teroase. Apele minerale cu
coninut crescut n clorur de sodiu sunt denumite ape clorurate sodice iar cele care au o
concentraie mare de clorur de sodiu se numesc ape srate (297, 298, 299, 308, 317).
Bromul i are originea n rocile sedimentare marine i se regsete n apele minerale sub form
de bromuri alturi de clor i iod, n concentraii de minimum 5mg/l (297, 308, 317).
Iodul provine din rocile sedimentare organogene (din planctonul apelor stagnante) iar coninutul
su n apa mineral trebuie s fie de minimum 1mg/l (297, 298, 299).
Fluorul este prezent n apele minerale care provin din rocile fosfatice ntr-o concentraie de
minimum 5mg/l (297, 298, 299, 317).
Arsenul are originea n rocile cristaline de origine eruptiv i se regseste n apa mineral ntr-o
concentraie de minimum 1,3mg/l hidroarseniat. n prezent, utilizarea n scop terapeutic a acestor
ape este limitat.
Ionul bicarbonic are originea n rocile sedimentare carbonatate i, mpreun cu bioxidul de
carbon dizolvat n apa mineral, asigur echilibrul acido-bazic ce condiioneaz prezena
celorlali electrolii n ap. Majoritatea apelor minerale bicarbonatate din Romnia au un coninut
al iodului bicarbonic cuprins ntre 500-7000mg/l. Concentraia minim este de 726mg/l anion
bicarbonic. De cele mai multe ori, apele bicarbonatate sunt mixte din punct de vedere chimic.
Ionul sulfat sau sulfatul provine din rocile sedimentare gipsifere care conin de asemenea, sulfat
de sodiu, de calciu, de magneziu etc. n apele minerale sulfatate concentraia anionului sulfat
trebuie s depeasc 20% din totalul anionilor.
Ionul fosfat are originea n rocile sedimentare fosfatice cum ar fi calcarele fosfatice sau argilele
fosfatice sub forma fosfatului de calciu (apatita).
Sodiul este un cation prezent n toate apele minerale, predominnd n cele srate, bicarbonatate
sodice i sulfatate sodice. i are originea n salinitatea rezidual a rocilor sedimentare.
Potasiul este prezent n concentraie crescut n apele mienrale procvenind din rocile argiloase i
din salinitatea rezidual a sedimentelor. Raportul dintre sodiu-potasiu n apele minerale este de
10-20.
Calciul este prezent n majoritatea apelor minerale, cu precdere n cele din grupa apelor
alcalino-teroase sau sulfatate-calcice. El provine din rocile sedimentare calcaroase i gipsuri.
Magneziu este regsit n apele minerale alcalino-teroase mpreun cu calciul i n apele amare,
sub form de sulfat de magneziu. Originea magneziului este n rocile dolomitice, adic n
carbonaii dublii de calciu i magneziu. Apele minerale utilizate n cura intern se numesc
magneziene, cnd concentraia magneziului ajunge la 70-300mg/l.
Fierul are origine n mineralele eruptivului, n magmatitele bazice i n zcmintele sedimentare.
Apele minerale care l conin se numesc feruginoase, n cazul n care concentraia fierului
depete 10mg/l. n apa proaspt de izvor, fierul se gsete sub forma lui redus, cea
asimilabil iar n contact cu aerul, apa se oxideaz i fierul bivalent redus trece n forma
hidroxidului feric coloidal, trivalent. Fierul se gsete, cel mai adesea, n apa mineral sub forma
bicarbonatului de fier. Atenie la pierderea dioxidului de carbon prezent n apa mineral, care va
conduce la precipitarea fierului. n grupa apelor minerale cu un coninut de sruri minerale de
peste sau minimum 1g/l sunt incluse, de exemplu: apele clorurate, bicarbonatate i sulfatate.
Apele cu mineralizri totale sub 1g/l i care nu au n concentraie minimum necesar, elementele
prezentate, dar care au aciune farmacologic cunoscute sau efecte terapeutice dovedite, intr n
categoria apelor oligominerale.
Aciunea biologic a oligoelementelor este foarte important iar valoarea lor terapeutic se
evideniaz n urma curelor balneo i hidrominerale.
Manganul prezint aceeai origine ca i fierul i se regsesc mpreun n apele minerale.
Coninutul n mangan a apelor utilziate n cur intern este de pn la 2mg/l. Manganul are efect
hipoglicemiant i este factor lipotrop. La fel ca i fierul, se oxideaz n contactul cu oxigenul, n
apa care stagneaz iar dup ingestie se reduce din nou n intestin.
Litiul prezent n apele minerale i are originea n mlurile argiloase. Apele literifere sunt acele
ape minerale cu un coninut n litiu de peste 3mg/l. Apele termale solubilizeaz uor litiul (297).
Aluminiul i are originea n compoziia rocilor silicatice i se regsete n cantiti mici n apele
minerale terapeutice sub forma unor suspensii coloidale.
Zincul se gsete n apele minerale n cantitate de pn la 4mg/l i i are originea n rocile
sedimentare. Zincul particip n organismul uman la diferite procese metabolice i este un
component al insulinei.
Cuprul i are originea n rocile argiloase i apare n concentraii reduse n apele minerale. Un
coninut de 1,5mg/l definete o ap cuproas. n organismul uman cuprul se regsete depozitat
n ficat.
De menionat un fapt foarte important, i anume, trei dintre oligoelementele prezentate,
manganul, zincul i cuprul prezint efect protectiv fa de aparatul insular pancreatic, avnd
eficien terapeutic dovedit n diabetul zaharat.
Molibdenul este prezent n apele minerale terapeutice.
Vanadiul, oligoelement biologic activ este regsit n apele minerale terapeutice.
Siliciul este prezent n rocile silicatice i este solubil n apele minerale termale sau alcaline n
care se regsete n cantiti foarte mici de 10-120 mg/l.
Borul are originea n legtur cu activitatea vulcanic a zonei i se dozeaz ca acid metaboric,
prezent n apele minerale n concentraii ce pot avea uneori efecte toxice. Limita maxim admis
n apa ingerat este de 0,5mg/l. Cnd concentraia depete 5mg/l avem de-a face cu ape
minerale borice.
Titanul prezent n apele minerale nu are efecte terapeutice dovedite clinico-experimental.
Apele minerale cu o mineralizaie dat de substanele dizolvate, de sub 1g/l prezint proprieti
terapeutice i efecte dovedite tiinific, conferite de aa numitele oligominerale. Dintre acestea,
se pot deosebi elementele care predomin n apa mineral respectiv i care vor imprima
caracterul specific. Vom vorbi astfel, despre apa oligomineral sulfuroas sau despre apa
oligomineral feruginoas sau ap oligomineral carbogazoas etc.
Efectele oligomineralelor, prezente n apa mineral asupra organismului uman, ca urmare a
consumului sau ingestiei acesteia, pot fi sistematizate astfel:
Manganul, pe ln efectul hipglicemiant deja menionat, se comport ca un factor lipotrop,
particip la sinteza de mucopolizaharide i susine activitatea arginazei la nivelul ficatului;
Litiul activeaz pompele de sodiu-potasiu i magneziu-calciu la nivelul membranelor celulare.
tim c sodiul are tendine de a intra n celule traversnd membrana celular, fapt contracarat de
activitatea pompei de sodiu. Dat fiind faptul c potasiul este ion esenial al protoplasmei celulare,
participnd la toate reaciile metabolice, el se va regsi n interiorul celulei, atras fiind, n mod
activ de ctre pompa de potasiu. Pompa de sodiu-potasiu funcioneaz prin schimbul
transmembranar ar celor doi ioni. Calciul, la rndul su, joac un rol important n activitatea
metabolic celular, la fel ca i magneziul. Magneziul, alturi de potasiu particip n numeroase
reacii enzimatice;
Zincul, pe lng prezena sa n compoziia insulinei, contribuie la formarea acidului clorhidric n
mucoasa gastric, dat fiind faptul c anhidraza carbonic, responsabil de acest proces este zinc
dependent. Zincul mai particip la numeroase procese metabolice ntre care, i la sinteza
proteic;
Cuprul se gsete depozitat la nivelul ficatului dat fiind faptul c el este utilizat n mitocondrii la
sinteza citomacromoxidazei;
Molibdenul intervine n metabolismul purinelor datorit unei enzime, xantinoxidaza care este
molibden dependent. Molibdenul joac rol i n meninerea elasticitii pereilor arteriali;
Vanadiului i se recunoate drept efect biologic principal activarea coenzimei vitaminei B1;
Siliciul, borul, titanul se regsesc n apele minerale sub form neionizat i singurul oligoelement
cu efect biologic demonstrat, ca urmare a studiului clinico-experimental, l prezint siliciul.
Acesta manifest efect protectiv fa de procesul aterosclerotic vascular.
Coninutul de gaze dizolvate n apa mineral, n concentraii stabilite i cu efecte biologice
dovedite, reprezint un alt criteriu de apreciere asupra apelor minerale terapeutice. n literatura
de specialitate se face referire la efectele farmacodinamice dovedite ale acestor gaze, precum,
metan, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat i acid sulfuric.
Gazele dizolvate, precum i micro sau oligoelementele, particip la caracterizarea chimic a
apelor minerale, alturi de ionii (anioni i cationi) majori, atunci cnd acestea (gazele,
oligoelementele), depesc limitele minime stabilite. Gazele naturale provin att din reacii
chimice, generate de evoluia i transformarea rocilor magmatice, ct i din procesele metabolice
ale substanelor organice.
Bioxidul de carbon din apele minerale carbogazoase i are originea n fenomenele vulcanice.
Gazul menine echilibrul hidroelectrolitic al apei minerale proaspete. Atunci cnd se pierde n
atmosfer, prin contact prelungit al apei minerale cu aerul, se produce precipitarea fierului,
calciului i magneziului din apa respectiv.
Hidrogenul sulfurat se obine n urma proceselor organice prin care bacteriile reduc sulfaii
rocilor sedimentare. Mai poate avea i origine vulcanic. n contact cu aerul atomsferic, apa
mineral sulfuroas se oxideaz iar sulful redus trece n forme oxidate ceea ce confer apei o
culoare glbuie-lactescent. Sulful poate precipita.
Metanul are ntotdeauna origine sedimentar i se afl n legtur cu depozitele bituminoase i cu
zcmintele petrolifere. Nu se cunoate pn n prezent vreo aciune terapeutic a metanului sau
a apelor ce conin acest gaz. Acelai lucru se poate spune i despre heliu sau radon.
n ceea ce privete temperatura la izvor a apei minerale terapeutice, aceasta va deosebi o ap
termal (peste 20C) de apa rece, indiferent de coninutul mineral. n Romnia exist o
multitudine de staiuni cu ape minerale termale naturale cu virtui terapeutice, dovedite tiinific.
n literatura de specialitate, exist adepi ai teoriei conform creia, o ap mineral, n afar de
mineralizare, de prezena oligoelementelor, de coninutul n gaze dizolvate cu efecte biologice i
de temperatur, care i definesc caracteristicile, poate avea virtui terapeutice i se poate utiliza n
cur intern crenoterapie i dac studiile clinico-experimentale au dovedit de-a lungul timpului
la un numr statistic semnificativ de pacieni, aciuni terapeutice.
Apele minerale naturale. Entiti complexe individualizate fizico-chimic
O ap mineral este un complex i o individualitate fizico-chimic. Fiecare ap mineral i are
individualitatea ei, iar rezultatele studiilor cu o ap mineral nu pot fi generalizate la apa din
aceeai grup, chiar cnd compoziia este analog.
Se poate vorbi despre individualitatea fizico-chimic i biologic a apei minerale naturale. S-a
ncercat o clasificare fizico-chimic unitar a acestora. Singura posibilitate este aceea de a folosi
toate criteriile prezentate anterior i care definesc caracteristicile apelor minerale naturale cu
eficien terapeutic. Astfel, se va face o detaliere asupra compoziiei ionice exprimat n
procente de miliechivaleni la sut, pentru apele cu mineralizare de peste 1g/l. Se vor aprecia, de
asemenea, microelementele (oligoelemetele) i gazele dizolvate care particip, alturi de ionii
majori cu peste 20% miliechivaleni, la caracterizarea apei minerale respective. Se menioneaz
i proprietile fizice aflate n legtur cu temperatura apei, precum i presiunea osmotic n
comparaie cu osmolaritatea soluiei fiziologice de clorur de sodiu de 325mmol/l sau 9500mg%.
Se apreciaz corect capacitatea de reacie a ionilor din solue (substanele se combin n proporii
bine definite, reprezentate prin cantiti egale ca numr de miliechivaleni). n final, se
menioneaz componenii biologici activi care imprim apelor minerale terapeutice caracter
specific.
Apele minerale naturale necesit i cunoaterea prezenei eventualelor substane organice,
existnd situaii n care complexul organic ce se formeaz, s devin factor activ. Acesta
reprezint un element important ce caracterizeaz apa mineral, alturi de mineralizarea total i
conintul de cationi organici total. Exist n acest sens, indicatori de apreciere ai ncrcrii cu
substane organice cu rol biologic favorabil sau din contr, cu aciune poluant.
Stabilitatea apei minerale naturale este o noiune deosebit de important, dat fiind faptul c
virtuiile terapeutice ale apei se afl n strns legtur cu individualitatea, complexitatea i
stabilitatea acesteia.
Complexitatea apelor minerale va determina individualitatea fizico-chimic a fiecreia.
Individualitatea, la rndul ei este condiionat de structura difereniat, supramolecular a apei,
ct i de echilibrul ionic al acesteia. Cele dou stri se intercondiioneaz reciproc.
Se cunoate faptul c echilibrul fizico-chimic al unei ape minerale sufer modificri la
schimbarea condiiilor mediului nconjurtor sau a celui n care se pstreaz (contact cu aerul
atmosferic, nclzire artificial, pstrare necorespunztoare n diferite recipiente improprii etc.).
Unele ape minerale vor fi mai stabile fizico-chimic iar altele mai labile, proces numit i
metaplazie.
n literatura de specialitate se propune s se aprecieze metaplazia unei ape minerale prin
determinarea coloizilor la intervale de timp diferite, precum i prin stabilirea potenialului redox
ntr-un anumit moment. Coloizii sau particulele coloidale se prezint sub forma unor agregate
care floculeaz, dnd natere ulterior, coloizilor secundari, pe msur ce apele minerale se
nvechesc. Agregatele sau complexele coloidale din apele minerale sunt formate din siliciu,
aluminiu etc. Potenialul oxidoreductor al apei naturale, numit i potenial redox apreciaz
capacitatea reductoare sau oxidant a respectivei ape minerale. Modificarea acestui potenial
redox conduce la schimbri ale calitii apei. Msurarea sau aprecierea cantitativ a potenialului
redox se fac cu ajutorul indicelui Clark mai redus (20-25), ceea ce reprezint o capacitate
predominant reductoare n timp ce prin nvechire, valorile redox ale apei minerale cresc (30-
32), dovedind o capacitate predominant oxidativ.
Valoarea potenialului redox nu este lipsit de importan i semnificaie, avnd n vedere faptul
c aceast valoare depinde de activitatea microorganismelor i a enzimelor celulare. La fel,
gazele dizolvate ntr-o ap mineral, orienteaz capacitatea sau potenialul oxido-reductor,
precum i implicit, stabilitatea ei.
Redoxul apei minerale crete marcat n primele ore de contact al acesteia cu oxigenul atmosferic
datorit oxidrii elementelor reductoare ce vor trece astfel n forma oxidat. Ulterior, va avea
loc o oxigenare continu pe parcursul ctorva zile, oxigenul din aer dizolvndu-se treptat n apa
mineral cu care vine n contact. Apele carbogazoase vor pierde CO2-ul dizolvat, n contact cu
aerul. Reducerea aciditii apei va contribui la precipitarea unor ioni, precum calciul i
magneziul care, n apa acid se gseau n form solubil. Apele sulfuroase prezint o dinamic
oxido-reductoare prin care sulful redus, sub form de hidrogen sulfurat sau sulfuri este oxidat
treptat spre forme stabile, precum tiosulfai sau sulfai.
Studiile de specialitate, efectuate asupra stabilitii sau labilitii, a metaplaziei sau a
potenialului oxido-reductor al apelor minerale carbogazoase i sulfuroase arat urmtoarele:
Apele minerale de tip garbogazos pot fi uor oxidate chiar la surs, proces care se continu pe
parcursul ctorva zeci de zile de la mbuteliere (Borsec);
Apele sulfuroase sunt reductoare la surs (Bile Olneti), tendinele urmtoare fiind
dependente de concentraia de hidrogen sulfurat.
Apele minerale naturale. Clasificare fizico-chimic
Clasificarea apelor minerale devine o problem dificil din mai multe puncte de vedere. n
primul rnd, deoarece exist o compexitate fizico-chimic a apei minerale naturale i n al doilea
rnd, datorit faptului c aceste ape prezint aciune farmacodinamic i biologic asupra
organismului uman.
Aceast aciune farmacodinamic i biologic, care, de altfel, st la baza aprecierii eficienei
curelor cu factori naturali ca mijloc terapeutic, este la rndul ei complex, ceea ce face ca aceeai
ap mineral s fie clasificat n mai multe grupe.
innd cont de cele afirmate, rile care au ansa de a beneficia de factori naturali de cur n
terapia profilactic, curativ i recuperatorie a pacienilor, au adoptat o clasificare bazat pe
unele proprieti fizice, dar mai ales pe compoziia chimic a izvoarelor.
La modul general, clasificrile pe baza coninutului n substane dizolvate, au n vedere, n
primul rnd, srurile i ionii componeni, care se gsesc n cantitate mai mare n apa mineral
respectiv. La acetia se adaug ionii care, dei n cantitate mic, sunt totui capabili s imprime
o anumit caracteristic apei minerale. Aceast clasificare chimic este i complex, deoarece
grupeaz uneori n aceeai categorie, ape minerale care au un profil diferit n ceea ce privete
aciunea lor asupra organismului uman. n acest sens, din punct de vedere terapeutic, ne va
interesa nu doar compoziia chimic propriu-zis a unei ape, ct mai ales, acele elemente aflate
chiar i n cantiti minime dar care pot produce efecte cuantificabile clinic i biologic.
n cartea sa Cura Balneoclimatic n Romnia, Prof. Dr. N. Teleki i colaboratorii propun o
clasificare fizico-chimic a apelor minerale, adaptat bogiei i diversitii apelor din Romnia
i care cuprinde 11 grupe astfel:
1) ape oligominerale;
2) ape carbogazoase;
3) ape alcaline;
4) ape alcalinoteroase;
5) ape feruginoase;
6) ape arsenicale;
7) ape clorurate-sodice;
8) ape iodurate;
9) ape sulfuroase;
10) ape sulfatate;
11) ape radioactive.
Pornind de la clasificarea fizico-chimic a apelor minerale naturale cu proprieti terapeutice
dovedite tiinific, nu este lipsit de interes ca acest subiect s fie aprofundat cu noiuni privitoare
la compoziia propriu-zis a respectivelor ape, precum i la localizarea principalelor izvoare de
ape minerale din ara noastr. n acest sens vor fi prezentate pe rnd, toate cele unsprezece clase
principale de ape minerale naturale enumerate.
a) Apele oligominerale sau acratice au un coninut sub 1g/l substane dizolvate i conin bioxid
de carbon mai puin de 1g/l. Dup cum se poate uor deduce, apele oligominerale nu ntrunesc
nici una dintre condiiile chimico-fizice prezentate. Mineralizarea total este sub limita ateptat,
nu conin elemente farmacologice active, precum iod, sulf, fier etc i nici gaze terapeutice ca
bioxid de carbon sau hidrogen sulfurat n concentraiile minimale admise. Acest tip de ape
minerale au n schimb, efecte terapeutice dovedite prin studii de farmacodinamie i
clinicoterapeutice. O parte din apele oligominerale din Romnia au caracter termal, ceea ce le
confer proprietile terapeutice suplimentare i se numesc acratoterme. Altele au temperaturi la
izvor sub 20C i se numesc acratopege. Se va vedea care sunt proprietile terapeutice ale
acestor ape oligominerale naturale.
Apele oligominerale termale (acratoterme) se ntlnesc la Bile Felix (47C), Geoagiu Bi,
Clan, Vaa de Jos (35-37C), Moneasa etc i sunt utilizate n cur extern (balneaie) n timp ce
cele acratopege de la Climneti (izvoarele 7 i 14), Slnic Moldova (izvorul 300 de scri),
Bile Olneti (izvoarele 4, 10, 11i 12) sunt indicate n cur hidromineral intern
(crenoterapie).
b) Apele carbogazoase sunt acele ape minerale care au un coninut de cel puin 1g/l bioxid de
carbon. Ele au luat natere prin impregnarea apelor vadoase cu bioxid de carbon. De menionat
faptul c dac bioxidul de carbon nu ntlnete n calea sa nici o ap, el va apare la suprafa sub
form de gaz, fenomen cunoscut sub denumirea de mofet. Apele carbogazoase simple sunt rare,
ele se vor ntlni cel mai adese sub form de ape carbogazoase mixte, bicarbonatate, clorurate-
sodice, feruginoase etc. Acest tip de ape minerale sunt utilizate att ca ap de mas, ct i ca ape
medicinale n cura hidromineral (crenoterapie), precum i n cura extern, sub forma bilor
carbogazoase. Apele carbogazoase mixte se gsesc n Romnia la Buzia, Lipova, Biboreni,
Borsec etc.
c) Apele alcaline conin minimum 1g sruri dizolvate la litru, cu predominana ionului bicarbonic
legat de cationii sodiu i potasiu. Aceste ape sunt utilizate cu precdere n cura intern i cuprind
apele de la Bodoc, Zizin, Poiana Negri, Borsec (ape mixte carbogazoase) i apele de la Malna
Bi, Slnic Moldova, Sngeorz Bi (apele alcaline ce conin suplimentar i clorur de sodiu).
d) Apele alcalinoteroase au un coninut de peste 1g la litru substane dizolvate bn care
predomin anioniul bicarbonic, precum i cationii de calciu i magneziu. Ele sunt ntrebuinate
mai ales n cur intern. n Romnia, principalele izvoare se gsesc la Borsec, Lipova, Biboreni,
Zizin, Bodoc etc.
e) Apele feruginoase trebuie s conin minimum 10mg ioni bi i trivaleni de fier la litru. De
obicei, prezena fierului este semnalat n apele carbogazoase sau mixte. Apele care conin fier
prezint un gust neplcut, ceea ce conduce la necesitatea deferizrii respectivelor ape minerale.
De asemenea, apele feruginoase sunt instabile datorit oxidrii ionilor de fier bivalent n ioni
trivaleni. Evitarea precipitrii fierului dup mbuteliere este asigurat att prin deferizare, ct i
prin ncrcare suplimentar cu bioxid de carbon. Astfel de ape minerale feruginoase se gsesc la
Bile Tunad, Buzia, Lipova, Vatra Dornei, Vlcele etc.
f) Apele arsenicale au un coninut de cel puin 0,7 mg arsen la litru. Limita de toxicitate n apa
potabil este de 0,2mg/l. Izvoare cu ape arsenicale se ntlnesc n ara noastr la Saru Dornei i
Covasna.
g) Apele clorurate sodice sau apele srate prezint un coninut de peste 1g de clorur de sodiu la
litru. Ele sunt recomandate spre a fi administrate n cur intern. Apele minerale a cror
concentraie n clorur de sodiu este mai mare de 14mg/l sunt considerate a fi ape srate. Apele
minerale clorurate sodice, pot fi clasificate drept hipotone, izotone sau uor hipertone. Acestea,
sunt de obicei, ape mixte ce conin i alte substane dizolvate, precum gaze. Izvoarele cu ape
minerale clorurate-sodice utilizate n cur intern se afl la Bile Herculane (izvorul Hygeea),
Someeni (izvorul 1), Ocna Sibiului (izvorul Horia). Cele ntrebuinate cu precdere n cur
extern sunt Srata-monteoru, Ocna Mure, Bazna, Ocna Sibiului etc. Apele clorurate-sodice de
la Slnic Moldova, Sngeorz Bi i Malna Bi folosite n cura intern sunt ape mixte.
h) Apele iodurate reprezint o categorie de ape minerale n care iodul este prezent n cantiti de
minimum 1g/l. Dei se poate face referire la apele iodurate, n realitate, ns, nu exist ape
iodurate pure, ci iodul este prezent, de obicei, n apele clorurate-sodice, dat fiind originea lor
comun sedimentar sau n apele alcaline clorurate, sulfuroase. Apele iodurate utilizate n cur
intern, precum cele de la Bile Olneti, Climneti, Cozia au concentraii de 3-5mg iod la litru
iar cele utilizate n cur extern de la Bazna i Bile Govora ating concentraii remarcabile de 50-
70mg iod la litru.
i) Apele sulfuroase au un coninut de cel puin 1mg sulf titrabil la litru sub form de H2S, HS, S,
tiosulfai sau complexe coloidale sulfuroase. Predomin formele reduse ale sulfului (hidrogen
sulfurat, sulfuri). La contactul cu aerul atmosferic, apele sulfuroase i pierd stabilitatea, ceea ce
conduce la modificarea aspectului lor devenind din transparente, lptoase. Se va ajunge i la
modificarea aciunii lor farmacodinamice, ceea ce recomand cura cu ape minerale direct de la
izvor. Apele cu concentraii de peste 500mg hidrogen sulfurat la litru trebuie administrate cu
pruden n cur intern. n cura extern, concentraia de hidrogen sulfurat poate s ajung la
200mg la litru. Apele sulfuroase pot fi simple sau mixte: sulfuroase clorurate-sodice,
carbogazoase, sulfuroase alcalino-teroase i ape sulfuroase termale. n Romnia exist o
multitudine de izvoare cu ape sulfuroase la Bile Herculane, Climneti, Bile Olneti,
Pucioasa etc.
j) Apele sulfatate conin sulful sub form oxidat ntr-o concentraie de minimum 1g/l. Aceste
ape sunt de obicei, hipotone sodice, calcice, magneziene i se indic n cura intern. Principalele
surse de ape sulfatate se gsesc la Amara, Ivanda, Vaa de Jos etc.
k) Apele radioactive sunt ape minerale care conin cantiti variabile de elemente radioactive.
Aceste ape prezint o radioactivitate de minimum 29nCurie sau 10-7mg sare de uraniu la litru.
Dintre cele trei elemente radioactive principale (uraniu, actiniu i toriu) se vr considera doar
unele elemente din seria uraniului (radiul i radonul) i din seria toriului (toronul). Emanaia
radiului (radonul) este rspndit n natur, regsindu-se n sol, aer, ap. Unitatea de msur a
concentraiei radonului este unitatea Mache. Unitatea de msur a cantitii de radon dintr-o ap
este unitatea Curie, adic acea unitate de radon care se gsete n echilibru radioactiv cu 1g de
radiu. Unitatea Mache este egal cu 3,6410-10 Curie la litru de ap. n funcie de concentraia lor
apele radonice se clasific n: intens concentrate, moderat concentrate i slab concentrate.
Utilizarea n scop terapeutic a apelor radioactive s-a restrns n ultimii ani. Apele minerale din
Romnia prezint concentraii sub limitele minime deja menionate. Surse de ape radioactive
sunt izvoarele de la Bile Herculane (7 izvoare, Hygeea, Hercules), Sngeorz-Bi, Borsec i care
pot fi considerate terapeutice i prin componena lor radioactiv.
Apele minerale naturale. Buletin de analiz fizico-chimic
Proprietile fizico-chimice care stau la baza virtuiilor terapeutice ale apelor minerale sunt
determinate prin analiza acestora. Caracterizarea chimic a unei ape minerale este realizat de
chimist sau biochimist iar interpretarea buletinului de analiz chimic a unei ape este fcut de
medicul balneolog.
Aciunea terapeutic a unei anumite ape minerale este dat deci de cantitatea total a ionilor
coninui. n interpretarea unui buletin de analiz chimic a unei ape minerale naturale trebuie s
se in cont ns, att de caracteristica ionic, ct i de clasificarea apelor minerale. Chimia
veche, care exprim n sruri elementele gsite la o analiz a apei minerale, nu oferea un tablou
exact din punct de vedere cantitativ al diferiilor ioni, ci acetia trebuiau calculai din combinaia
srurilor exprimate n buletinul de analiz.
Sunt unele analize care redau ionii determinani i i exprim n gram ioni sau miligram ioni.
Cum ns atomii i moleculele au pondere diferit, exprimarea lor n grame sau fraciuni de
grame nu ne d realii asupra raporturilor reciproce cantitative ale diferitelor elemente dintr-o
soluie i nici asupra proprietilor fizico-chimice. Asupra proporiilor ionilor i a raporturilor lor
reciproce, chimia modern ne ofer date exacte prin exprimarea n milimoli, milivali i procentaj
echivalent. Pentru obinerea milimolului se mparte suma total a ionului determinat cu ponderea
atomic respectiv. Pentru socotirea milivalului se mparte mai nti ponderea atomic a
elementului cu valena sa iar cu cifra obinut se mparte cantitatea n grame a elementului dozat.
Prin procentajul echivalent se raporteaz fiecare cation sau anion la sut. Numrul total al
cationilor i anionilor trebuie s fie egal.
La definirea fizico-chimic a unei ape minerale se vor meniona astfel, anionii i cationii cu
semnificaie (peste 20 mEq%), se va consemna prezena gazelor n ap, se va indica gradul de
osmolaritate al apei minerale (hipo-, izo- sau hipertonic), i se va specifica, dac este cazul,
nivelul termalitii (dac aceasta depete 20C), n condiiile naturale de izvor sau foraj.
Buletinul de a analiz al unei ape minerale va cuprinde substanele disociate exprimate n
prcentaj echivalent, cele nedisociate i gazele notate n grame sau fraciuni de grame. El va mai
conine i temperatura apei la izvor n debit socotit pe 24 ore. n analizele mai riguroase se vor
preciza punctul crioscopic i conductibilitatea electric. Se va doza i radioactivitatea la izvor.
Pentru o exprimare sintetic i uor accesibil a buletinului fizico-chimic al unei ape minerale, au
fost propuse de-a lungul timpului, de diferii autori, diferite forme de reprezentare grafic:
coloane, form circular, fracie. Toate datele obinute la o analiz de ap mineral care i
caracterizeaz proprietile fizico-chimice se exprim cel mai bine prin formula lui M.G. Kurlov
(Kurlow). Aceasta este o formul conceput sub forma unei fracii. n aceast formul se noteaz
mai nti n grame sau fraciuni, coninutul n gaze i elemente active, urmeaz notarea
mineralizrii totale, apoi raportul anionilor i cationilor predominani, exprimate n procentaj
echivalent sub form de fracie algebric, n care anionii sunt aezai la numrtor iar cationii la
numitor. Formula se termin cu indicarea temperaturii la izvor, exprimat n grade celsius i cu
debitul socotit n litri/24 ore. De exemplu, analiza chimic a izvorului Climneti 14 se exprim
prin urmtoarea formul:
HCO3 56,9; Cl 37,9
H 2 S 8,7 mg M 0,55 t 15C ; d 2520 / 24h; pH 7,8
Na 58,3; K 22,2; Mg 16,2
i se interpreteaz astfel: ap oligomineral, sulfuroas, slab bicarbonatat, clorurat, potasic,
sodic, magnezian, hipoton, cu o mineralizare total de 0, 555g/l, atermal (t=15C), debit de
2520 l/24h i un pH de 7,8.
Este interesant de menionat faptul c n Romnia exist o diversitate a tipurilor de ape minerale
centrate n staiuni balneoclimatice iar suprafeele care concentreaz majoritatea izvoarelor sunt
repartizate n nou mari zone geochimice: Podiul Moldovenesc, Dobrogea, Cmpia Romn,
Zona Carpailor Orientali, Zona Carpailor Meridionali, Depresiunea Getic, Zona Munilor
Apuseni, Depresiunea Transilvaniei, Cmpia de Vest.
Apele minerale naturale. Buletin farmacodinamic
Se poate face afirmaia conform creia, apele minerale sunt soluii complexe care acioneaz
terapeutic datorit proprietilor lor fizico-chimice. Raporturile reciproce n care se gsesc
diferitele elemente conduc la termenul de individualitate a apei minerale naturale respective.
Aceast individualitate poate fi privit att din punct de vedere al compoziiei ct, mai ales din
punct de vedere al aciunii farmacodinamice. Calitile i caracteristicile apelor minerale sunt
evidente la izvor. Ulterior, ele pot suferi modificri, uneori marcate, prin mbuteliere i transport,
ceea ce poate conduce la schimbarea n ntregime a naturii i proprietilor terapeutice. n aceast
situaie se vor gsi apele termale care i pstreaz aceast proprietate fizic numai la izvor. De
asemenea, apele radioactive i pierd cu timpul efectele, datorit transformrii emanaiei de radiu
n ali derivai mai puin activi. Apele feruginoase i pierd efectele pe parcursul mbutelierii i
transportului prin oxidare i precipitarea compuilor feruginoi. Apele sulfuroase devin n acelai
context, mai puin active, din caza polimerizrii sulfului sau a transformrii sale n complexe
moleculare mari, neutilizabili de ctre organismul uman.
Echilibrul ionic, propriu fiecrui izvor mineral explic aciunea farmacodinamic a apelor
minerale naturale terapeutice doar n contextul individualitii fiecrei ape. Cu alte cuvinte, nu se
vor face indicaii de cur doar pe baza asemnrii compoziiilor chimice a mai multor ape
minerale. n acest context, buletinul de analiz fizico-chimic a unei ape este insuficient pentru a
ne orienta asupra virtuiilor terapeutice ale acelei ape minerale sau pentru a se stabili indicaia de
cur. Este astfel necesar i studiul farmacodinamic al apei minerale respective. De-a lungul
timpului, s-a recurs la observaia clinic drept criteriu principal al indicaiei curei hidrominerale
individualizate. Pentru o mai mare acuratee, se face apel la cercetarea farmacodinamic
paraclinic capabil s stabileasc eficacitatea potenial a unei ape minerale. Principalul su
obiectiv este adaptarea terapiei hidrominerale, a crenoterapiei la un anumit bolnav, aflat ntr-o
anumit etap de evoluie a bolii, cunoscndu-se perfect compoziia i calitile factorului
terapeutic folosit. Cercetarea farmacodinamic paraclinic este singura n msur s stabileasc
efectele apei minerale respective asupra tuturor aparatelor i sistemelor funcionale, definind
astfel profilul farmacodinamic al apei.
Considernd ntr-o succesiune logic etapele parcurse de studiul conform cruia se va stabili n
final buletinul farmacodinamic al unei ape, putem face urmtoarele afirmaii:
Cerectarea farmacodinamic preclinic reprezint prima etap de studiu, fiind cea care
precizeaz mecanismele de aciune, identific evoluia unor parametri morfofuncionali i
biochimici pe modele experimentale la animale, precum i la pacieni;
Etapa clinic este a doua etap de studiu, ea se desfoar n staiunea balneoclimatic, unde
exist sursa de ap mineral, i stabilete tolerana pacientului fa de cur, urmrete efectele
farmacodinamice ale apei asupra parametrilor clinico-paraclinici, testrii de boal, n funcie de
stadiul evolutiv i de reactivitatea fiecrui bolnav.
Studiul farmacodinamic clinico-paraclinic efectuat asupra unei ape minerale naturale reprezint o
etap obligatorie de parcurs n circuitul valorificrii terapeutice a fiecrei ape. Acest lucru,
deoarece, nu orice ap mineral este i o ap terapeutic. Buletinul farmacodinamic este cel care
certific trecerea unei ape minerale naturale din categoria celor potabile sau de mas spre o
categorie aparte, cea a apelor terapeutice. Acestea vor putea fi recomandate n cura
hidromineral sau crenoterapie n contextul diferitelor afeciuni, dup cum se va vedea mai
departe.
Studiile farmacodinamice au permis expunerea metodologiei de cercetare i prezentarea
rezultatelor obinute sub forma unor buletine farmacodinamice sau fie farmacodinamice tip ale
apelor minerale, asemntor prospectelor ntrebuinate n cazul medicamentelor.
Din punct de vedere clinic-paraclinic n buletinul farmacodinamic al apei minerale respective
sunt incluse rezultatele directe, imediate care exprim reactivitatea organismului la stimulii
balneari i hidrominerali la nceputul curei, ct i rezultatele obinute la sfrsitul curei. Acestea
din urm, exprim capacitatea de adaptare a organismului la stimulul balnear i hidromineral.
Cura hidromineral se desfoar pe o perioad de (15) 18-21 de zile, stimulul se aplic dup o
anumit metodologie iar mecanismele de aciune ale apei minerale ca factor terapeutic n
contextul larg al curei balneoclimatice vizeaz obinerea unei anumite reactiviti i a unui
rspuns adaptativ al organismului uman post cur. Cura hidromineral reprezint doar parial o
cur de substituie a unor elemente chimice n care organismul este carenat. Ea este n mare
parte stimulativ fa de reaciile organismului n general i a celui bolnav n special.
Buletinul sau fia farmacodinamic indic, alturi de reacia i rspunsul adaptativ, i efectul
terapeutic propriu-zis asupra organismului pacientului. n acest mod se poate realiza i o evaluare
a intensitii stimulului i se pot controla eventualele reacii balneare nedorite.
Fia sau buletinul farmacodinamic tip prezint metodologia de cercetare i expune rezultatele
ntr-o form grafic. n zona central se gsesc informaii referitoare la caracteristicile chimice
ale apei studiate iar pe conturul periferic se nscriu datele obinute. Zona intermediar este
destinat indicaiilor generale de cur ce decurg din rezultatele obinute postcur, dup cum
urmeaz:
n treimea superioar a fiei sunt consemnate rezultate referitoare la funciile gastrice, digestive
i hepatobiliare;
n treimea mijlocie sunt trecute rezultate obinute asupra metabolismelor intermediare, precum
glucidic, lipidic, protidic i asupra componenei alergoanafilactice. n aceast zon se
consemneaz i rezultatele referitoare la reactivitatea unor receptori;
n treimea inferioar sunt expuse rezultatele administrrii apei minerale asupra echilibrului
hidroelectrolitic al organismului, asupra diurezei i a debitelor de urin i electrolii.
Dup cum se poate deduce, n studiul apelor minerale administrate n cur intern, cercetarea
farmacodinamic se adreseaz cu precdere funciilor aparatului digestiv, hepatobiliar,
metabolismului, echilibrului hidroelectrolitic i diurezei. De asemenea, ne va interesa i efectul
curelor hidrominerale asupra componenei alergoanafilactice.
Acest tip de fi farmacodinamic reprezint o modalitate general valabil de urmrire a
adaptrii zilnice a organismului pe parcursul unei cure, a stabilirii momentului de reacie la cura
hidromineral i a identificrii ncercrii adaptrii fa de stimuli. Se poate meniona faptul c,
dei principiile metodologiei de lucru i prezentarea general sunt asemntoare, exist totui
unele modificri i deosebiri de prezentare n funcie de tipul de cur utilizat.
Crenoterapia. Tehnici de cura
Cura balneoclimatic n sine reprezint o modalitate terapeutic stimulativ sau de reglare a
disfunciilor organismului.
Apele minerale naturale se pot utiliza n scop profilactic i/sau curativ sau recuperator, n
contextul unor numeroase afeciuni. Administrarea lor se poate face n cur intern, crenoterapie
(cur hidromineral) sau n cur extern (sub form de bi, inhalaii, sub form de irigaii sau
splturi) sau sub form de injecii. Indiferent de calea de utilizarea aleas, aciunea este
asigurat, n primul rnd, de influena general pe care o au apele minerale asupra organismului
iar n al doilea rnd, prin aciunea lor local. n unele forme de utilizare, pe primul rnd se afl,
fie proprietile fizico-chimice ale apelor minerale, fie coninutul lor n diferite elemente.
La administrarea apelor minerale naturale n cur intern, efectul asupra organismului este
asigurat prin intervenia componentelor fizico-chimice ale respectivelor ape. Intervenia acestora
se manifest prin modificrile neuro-umorale datorate resorbiei apelor minerale, ca atare, sau a
unora dintre componentele lor chimice. Modificrile neuroumorale apar tardiv, dup ce apa
mineral a ajuns n intestin, depind nivelul mucoasei stomacale.
Cura hidromineral, terapia cu ape minerale n cur intern sau crenoterapia se adreseaz cu
precdere afecunilor digestive, metabolice i ale cilor urinare. Indicaiile i metodologia de
cur de bazeaz pe efectele farmacodinamice din etapa preresorbtiv, precum i dup resorbia
apei minerale n tubul digestiv, dup cum se va vedea n continuare.
Primul organ care sufer influena apei minerale ingerate este stomacul. Activitatea sa motric i
secretorie va fi influenat de temperatura apei minerale ingerate, de cantitatea apei, de
concentraia sa osmotic, de natura elementelor dizolvate i a gazelor, de timpul i modul
administrrii, de durata unei cure cu ap mineral natural:
Motilitatea tubului digestiv, sensibilitatea mucoasei gastrice precum i timpul de staionare a apei
n stomac sunt influenate de temperatura apei. Apa rece, n cantitate mic, excit motilitatea i
crete sensibilitatea mucoasei stomacale. Dac apa rece se administreaz n cantitate mai mare
produce spasm piloric cu prelungirea conscutiv a timpului de evacuare din stomac. n concluzie,
nu se vor administra ape minerale reci i n cantitate mare pacienilor care prezint o sensibilitate
mrit a mucoasei stomacale i nici n diskinezii ale stomacului.Apa cald, cu temperatura
cuprins ntre 35-45C are o aciune calmant asupra sensibilitii mucoasei i asupra motilitii
stomacului. Timpul de evacuare a stomacului este sczut. Apa fierbinte, la peste 45C are aciune
calmant asupra sensibilitii, produce o congestie intens la nivelul mucoasei gastrice i inhib
motilitatea i tonusul stomacal prelungind timpul de evacuare. Temperatura apei minerale
ingerate influeneaz i secreia gastric. Apa rece, n cantitate mic, excit secreia gastric. n
cantitate mare, o inhib. Apa cald scade cantitatea precum i calitatea secreiei, ct i motilitatea
gastric. Ca urmare, apele minerale administrate la o temperatur joas vor asigura stimularea
secreiei i a motilitii gastrice, n timp ce apele minerale ingerate la o temperatur crescut, cel
puin la nceputul curei hidrominerale vor conduce la hipersecreie, scderea sensibilitii
mucoasei gastrice i la scderea motilitii gastrice.
Peristaltismul intestinal este i el influenat de temperatura apei minerale ingerate. Acest efect nu
este direct, ci este obinut pe calea reflexelor duodeno i gastro colice. Exemplul clasic este cel al
ingestiei unui pahar cu ap rece, dimineaa, pe stomacul gol care provoac la majoritatea
persoanelor evacuarea intestinului pe cale reflex. n acelai sens n caz de atonie intestinal se
vor bea ape minerale reci, pentru a se stimula peristaltismul. n schimb, apa cald sau fiebinte are
aciune calmant, inhibitoare asupra peristaltismului intestinal. n cazul spasmelor i colicilor
intestinale, apele minerale vor fi ingerate calde.
Funcia stomacului este influenat i de cantitatea de ap ingerat. Cu ct cantitatea de ap este
mai mare, cu att timpul de evacuare este mai prelungit. Exist ns o relaie stabilit i cu
temperatura apei i cu tonusul peretelui stomacal. Cantitile de ap > 250 ml se vor contraindica
la pacienii cu reducere a motilitii gastrice. n fapt, 250ml reprezint cantitatea maxim de ap
ingrat pe doz. Apele diuretice reprezint, o excepie deoarece ele pot fi bute i n cantitate
mare. Se va ine ns seama de patologia digestiv sau cardiovascular asociat i prezent la
pacienii aflai la cur hidromineral de diurez.
Momentul din zi n care se servete apa mineral este i el un element important. n literatura de
specialitate se ntlnete noiune de timpul cnd se bea o ap mineral. Ingestia apei dimineaa,
pe nemncate, asigur o evacuare rapid a stomacului. Dac apa este servit n timpul mesei, ea
va dilua secreia gastric i va modifica digestia. Cura hidromineral se face dimineaa, pe
nemncate sau cu 3-4 ore postprandial. Excepie de la aceast regul fac apele feruginoase i
radioactive care se administreaz ntotdeauna postprandial.
Motilitatea stomacului precum i ritmul evacurii sunt influenate i de concentraia osmotic a
apei minerale naturale. Apa mineral izoton se evacueaz rapid din stomac fa de cea hipoton.
Apa mineral hiperton, rmne un timp n stomac, pentru a putea fi diluat cu secreia gastric.
Ajunse n intestin, apele cu concentraia osmotic sczut se resorb relativ uor. Apele hipotone
reprezint ns un excitant mecanic fa de mucoasa intestinal ducnd la creterea
peristaltismului. Acest efect mecanic este cu att mai evident, cu ct srurile coninute n apa
mineral sunt mai greu difuzibile, ca de exemplu, sulfaii.
Natura elementelor dizolvate i a gazelor coninute reprezint elemente care influeneaz la
rndul lor, aciunea apelor minerale naturale, administrate n cur intern, asupra organismului
uman. Elementele coninute vor declana o aciune local asupra aparatului digestiv i pot
modifica n mod esenial funciile organismului prin ptrunderea lor n snge. Resorbia
substanelor coninute de apa mineral se realizeaz ntr-o msur sczut la nivelul stomacului
(radon, CO2, probabil H2S) i n mare parte la nivelul mucoasei intestinale.
Ingestia apei minerale influeneaz, n primul rnd metabolismul apei i al electroliilor din
organism. Orice modificare umoral este recepionat i la nivelul sistemului nervos central care
va coordona activitatea diferitelor organe i sisteme, raportat la noul echilibru ionic. Efectul va fi
orientat, i n aceasta const specializarea terapeutic a apelor minerale. La rndul su,
metabolismul apei minerale este dependent de srurile i ionii coninui, precum i de cantitatea
lor.
Resorbia apei ncepe n prima poriune a intestinului subire i este mai accentuat la nivelul
jejunului i n prima parte a ileonului. Acest proces resorbtiv este intermitent. La scurt timp dup
ingestia apei, se constat diluii succesive ale sngelui pe o durat de aproape dou ore. Dac apa
a ajuns n circulaia general pe cale injeciilor sau a clismei, eliminarea ei este mult mai rapid
(este untat circulaia portal). Apa, odat ajuns n circulaia general a organismului, apare n
scurt timp (26 minute) i ntr-o oareceare proporie, n urin. Majoritatea cantitii rmase este
iniial depozitat la nivelul ficatului, n muchi i piele. De aici, este eliberat treptat i inegal i
se amestec cu apa din organism. Cnd apa are continut de ioni i sruri, apele minerale vor fi
considerate hipo i hipertone. Apa din apele minerale hipotone traverseaz peretele intestinal mai
rapid dect ionii prezeni. n situaia apelor minerale hipertone, apa poate trece cu vitez mai
mic bariera intestinal fa de anumii ioni, precum Cl, Na. Aceast situaie persist, pn cnd
apa devine izo sau hipoton. Pe parcursul procesului resorbtiv, cristaloizii din snge trec n
intestin, modificnd suplimentar acest proces. Resorbia apei minerale va deveni astfel dintr-un
simplu proces de difuziune i osmoz, un proces complex, asociat cu reacii fizico-chimice.
Procesul resorbtiv este influenat i de natura ionilor i a srurilor, precum i de difuzibilitatea i
resorbtivitatea acestora. Astfel, clorurile, bromurile i iodurile, precum i cloraii, bromaii i
iodaii metalelor alcaline traverseaz rapid peretele intestinal. Sulfaii, fosfaii i srurile
alcalino-teroase trec bariera intestinal lent i sunt resorbite n proporie sczut.
Cationii precum Na, K, Li sunt uor difuzibili n timp ce Ca i Mg sunt mai greu difuzibili.
Anionii sunt resorbii n ordine descresctoare, dup cum urmeaz: Cl, Br, I, NO3, SO4, acesta
din urm fiind cel mai greu difuzibil.
n apele minerale naturale exist ns asocieri ntre ioni, ceea ce conduce la modificarea
procesului de difuzibilitate al acestora. De exmplu, sulfat ionii unii cu ionul de Na (sulfatul de
sodiu) se resorb mai rapid fa de combinaia cu ionul Mg (sulfatul de Mg).
Nu se va putea face nici o apreciere calitativ i/sau cantitativ generic asupra modalitii i
vitezei de absorbie a elementelor coninute ntr-o ap mineral natural. n acest sens, sunt
necesare studii efectuate separat, asupra fiecrei ape minerale ingerate n scop terapeutic. Acest
fapt, datorit realitii conform creia, nu toi ionii care se gsesc ntr-o ap mineral sunt reinui
n organism i nu ntotdeauna ionii dominani cantitativ sunt aceia care sunt reinui. Exist ape
minerale mai srace n ioni i sruri dar acetia sunt totui reinuti i exist ape minerale bogate
n aceste elemente dar a cror absorbie este limitat. Tipul alimentaiei sau mai concret, prezena
anumitor nutrimente n tubul digestiv poate influena absorbia sau eliminarea unor ioni. Astfel,
grsimile ar favoriza absorbia calciului, timp n care albuminele ar conduce la eliminarea
acestuia.
De asemenea, deplasarea apei n snge i esuturi prin peretele capilar este dependent de
influena reciproc a ionilor, n care intervine sarcina lor electric, cu diferena respectiv de
potenial.
Ionii i srurile apei minerale naturale exercit o influen multipl asupra organismului. O parte
dintre ionii absorbii sunt reinui pentru nevoile tisulare, inclusiv pentru a nlocui rezervele
respective. Ei modific metabolismul mineral al organismului, favoriznd retenia unor ioni
diferii fa de cei coninui in apa mineral ingerat. Studiile au artat o cretere a valorilor
calcemiei dup o cur hidromineral cu ap care ar favoriza i retenia de fosfor n organism. Se
poate vorbi n acest context, despre procese de transmineralizare, remineralizare i
demineralizare. Prin modificrile aduse n raportul dintre ioni, prin favorizarea activrii unora, a
eliminrii altora, se explic o serie de aciuni, precum: cea antiinflamatorie, de cretre a
capacitilor de aprare a organismului, precum i cea de modulare a reactivitii sale generale.
Apele alcalino-teroase, au rolul de a modifica unele raporturi ionice, precum cel de Ca/K, cu rol
dovedit n funcionarea sistemului nervos vegetativ i a celui endocrin. Este ameliorat astfel
bilanul calcic, fr s se constate o cretere a acestui ion n sngele circulant. Ionii precum
fierul, cuprul, zincul, manganul, cobaltul exercit o aciune evident asupra enzimelor i esutului
mezenchimal. Sulful stimuleaz activitatea celular, accelernd reaciile de oxido-reducere, n
special pe cele de oxidare, influennd circulaia capilar i mrind rezistena unor esuturi fa
de procesul de calcificare. Iodul se regsete la nivelul glandei tiroide.
Crenoterapia are efecte i asupra echilibrului acido-bazic, conducnd n ansamblu, la mrirea
rezervei alcaline. Prin aceast modificare va influena, n mod secundar, la nivel renal, retenia
unor sruri i eliminarea altora cu alcalinizarea (acidifierea urinii n consecin).
Apele minerale, n funcie de compoziia lor, pot influena urogeneza la nivelul ficatului, precum
i pot susine funcia glicoreglatoare a acestuia (apele alcaline i sulfuroase). n situaia
insuficienei hepato-pancreatice, apele sulfuroase ajut celula hepatic s-i pstreze echilibrul
ntre glucide i lipide.
Unele ape minerale sulfuroase, n special, pot activa funcia biliar a ficatului. Secreia biliar
poate fi crescut sau sczut, n funcie de ingestia n cur intern a apelor minerale cu aciune
colagog, precum apele sulfatate, alcaline sau a apelor cu aciune coleretic. Crenoterapia creaz
astfel posibilitatea de a activa celula hepatic i de a ajuta a-i reface capacitatea sa funcional.
Studiile de specialitate i cercetrile din domeniul balneoclimatologiei au artat influen jucat
de apele sulfuroase din diferite staiuni din Romnia (Climneti-Cciulata, Olneti,
Puncioasa, Mangalia) asupra celulei hepatice, n contextul metabolismului glucidic. Sulful
acestor ape favorizeaz depozitarea glicogenului n celula hepatic i scade n general
glicogenoliza. n urma ingestie terapeutice a apelor alcaline crete tolerana la glucoz la
persoanele cu dibet zaharat prin scderea ionilor de hidrogen i a modificrii reactivitii tisulare.
Cura cu ape minerale terapeutice influeneaz metabolismul n general i pe cel glucidic n
special, mrind tolerana pentru glucide i alcaliniznd mediul intern.
Pe parcursul diurezei, se poate spune c are loc o deplasare de ioni, deci un proces de
transmineralizare. Apa mineral terapeutic poate interveni prin compoziia sa n schimbul
dintre celule i spaiile extracelulare. De asemenea, poate influena, n special prin ionul sulf,
circulaia capilar. Modificrile volumului urinar sub influena apelor minerale este dependent
ns de tipul apei minerale ingerate. Apa mineral poate influena deci diureza prin aciune
direct, prin volumul ei, dar mai ales datorit compoziiei sale ionice.
Crenoterapia intereseaz ntr-o msur mai mic aparatul cardiovascular. Poate doar creterea
volemic i anumii constitueni ai apelor minerale s produc modificri n raport cu starea
miocardului i a pereilor musculari ai pacientului n cauz.
Aparatul respirator poate fi influenat prin compoziia n sulf a apelor minerale care, n urma
ingestiei apei respective, conduce la reducerea spasmului musculaturii bronice.
n funcie de caracteristicile balneocliamtice locale, crenoterapia poate constitui un tratament
eficace n anemiile secundare, n unele boli de nutriie i metabolism, n disfuncionalitile
glandelor cu secreie intern, n avitaminoze, n modularea toxicitii medicamentoase ntr-o
serie de stri ce presupun interferarea reactivitii organismului etc. Asupra acestui subiect, al
indicaiilor i contraindicaiilor crenoterapiei, voi reveni ntr-un capitol separat.
n suferina reumatismal, capitol aparte al eficienei terapeutice a ingestiei apelor minerale
naturale, efectul este dublat de aciunea bilor, aplicate n cur extern. Sulful coninut de apele
minerale administrate n cur intern i manifest aciunea specific prin activarea circulaiei
capilare ct i la nivelul proceselor oxidative deficitare de la nivelul articulaiilor, n special de la
nivelul cartilajulului i sinovialei.
Apele minerale administrate n cur intern sunt capabile s influeneze aciunea unor glande cu
secreie intern n mod direct i indirect. Efectul este asigurat de compoziia chimic a apelor
minerale naturale respective.
Studiile farmacodinamice au permis nelegerea i explicaia tiinific conferit unora dintre
modurile de aciune ale apelor minerale naturale administrate n scop terapeutic. n acest context,
apele minerale au dobndit o specializare i s-a conturat individualizarea crenoterapiei din
staiunile balneoclimatice din Romnia. Cura balnear se adreseaz organismului n ansamblul
su, dei efectele apei minerale ingerate se raporteaz la starea patologic primar, asemntor
medicamentelor.
Tratamentului balnear i crenoterapiei li se vor asocia, n mod obligatoriu, i o diet adecvat.
Fr aceasta, rezultatele ateptate vor fi incomplete.
Tratamentul balnear i crenoterapia se aplic, cu unele excepii, numai afeciunilor cronice. Se
vor exclude de la aceast modalitate terapeutic faza acut a bolilor, neoplaziile, tuberculoza
activ, debilitatea fizic, insuficienele cardiac i renal etc.
Tehnici de cura
Apele minerale terapeutice, recomandate pentru cur intern, reprezint tratamentul de baz,
alturi de dietoterapie, n afeciunile digestive, n bolile de nutriie i metabolism, ct i n
suferinele renourinare. Crenoterapia poate fi aplicat utiliznd tehnici variate i individualizate
n funcie de tipul i stadiul bolii e reactivitatea bolnavului, urmnd o schem terapeutic
general.
Exist astfel, menionat n literatura de specialitate, tehnica de cur, precum i o serie de reguli
generale n baza crora se va aplica respectiva cur balneoclimatic, i n mod particular
crenoterapia.
Sunt prezentate, n continuare, regulile generale privind tehnica de cur a crenoterapiei.
Apa mineral se va bea de la izvor pe toat durata ederii n staiune. Cnd bolnavul este n
imposibilitatea de a se deplasa se va utiliza ap proaspt recoltat de la izvor;
n majoritatea cazurilor se va prefera clinostatismul, ca poziie de administrare a apei minerale.
Este facilitat astfel evacuarea stomacului i este util n ptozele gstrice;
Doza de ap prescris se crete progresiv, de la 50 ml i se va bea cu nghiituri mici, repetate, n
ritm de 2-3 nghiituri pe minut. Acest ritm asigur creterea toleranei gastrice fa de prezena
apei minerale natural;
Temperatura de administrare a apelor este de obicei cea natural, de la izvor. Exist situaii
patologice, precum formele spastice ale afeciunilor digestive i biliare, cnd este necesar
nclzirea prealabil a apei minerale prin metoda indirect a bii marine. Pentru constipaiile
atone i curele de diurez se va administra apa rece;
Momentul administrrii se corecteaz cu orarul meselor. Se poate ncepe cu un numr de trei
administrri la care se pot aduga cele ce nsoesc principalele gustri (orele 10:00 i 16:00) i
cea premergtioare orei de culcare (22:00). Prima priz din zi se recomand a fi luat pe
stomacul gol, naintea micului dejun, cea de-a doua la prnz, iar cea de-a treia, nainte de servirea
cinei. Toate administrrile vor preceda servirea mesei cu 30, dup unii autori 40-45. Ritmul de
administrare a dozelor poate suferi modificri n cazul existenei unor anastomoze
gastrointestinale sau dac scopul crenoterapiei este cura de diurez. Intervalul de timp scurs ntre
momentul administrrii apei minerale i ora servirii mesei este important, dat fiind faptul c
modul de reactivitate al organismului este diferit de la caz la caz, dup cum urmeaz: o ap
alcalin ingerat cu 1 h nainte de mas va prsi stomacul i va ajunge n duoden exercitnd
de la acest nivel un efect inhibitor asupra secreiei gastrice. Dac aceeai ap este ingerat cu
doar h naintea mesei, ea nu va avea timp s prseasc stomacul i va rmne mpreun cu
alimentele un timp mai ndelungat, exercitnd un efect excito secretor direct asupra secreiei
gastrice.
Canitatea de ap recomandat a fi ingerat pe 24h se va calcula raportndu-se la greutatea
corporal a pacientului. Exist mai muli autori care propun n lucrrile lor de specialitate,
urmtoarele formule de calcul: Vinevski recomand cte 3,3ml/kg corp/doz; n acord cu
formula Nivre (Vichy), cantitatea de ap prescris pe 24h rezult din greutatea bolnavului n kg
nmulit cu 10. n curele de diurez cantitatea but/24h poate fi triplat!
Ca regul general, nceputul crenoterapiei se face cu doze mici, apoi cantitatea se va crete
progresiv de la o doz la alta i de la o zi la alta, n funcie de tolerana pacientului. Dozele mici
se utilizeaz la ingestia apelor concentrate iar dozele administrate de 1-2 ori pe zi se utilizeaz n
caz de intoleran gastric sau spasm piloric. Prizele mici de ap se recomand cnd se urmrete
un contact ndelungat al apei minerale cu mucoasa esofagului inferior iar prizele mai mari, de
400-500ml vor fi ingerate fracionat, pe parcursul a 30-40 minute;
Exist contexte patologice care vor necesita adaptarea tehnicilor generale de cur terapeutic cu
ape minerale naturale, dup cum urmeaz: n constipaia aton i atonia veziculei biliare se
indic i ape clorurate sodice sau sulfatate magneziene a cror concentraie depete 15g/l ntr-o
singr doz, dimineaa, pe stomacul gol; la pacienii cu staz biliar se recomand administrarea
intraduodenal a 200-300 ml ap mineral nclzit, la intervale de 3-4 zile, n total 10-12 tubaje
terapeutice; pentru diluarea veziculei biliare apa se administreaz n dou prize, naintea mesei
principale, deoarece prima priz but cu 60-90 minute nainte de mas conduce la umplerea
colecistului n timp ce, cea de-a doua priz, but cu doar 30 naintea mesei, ajut evacuarea
acesteia; apele alcaline administrate imediat i repetat dup mese, exercit un efect temporar de
tamponare a aciditii gastrice etc.;
Durata crenoterapiei este cuprins ntre 18-21 zile i ar trebui repetat de 2 ori pe an. Cura
balnear, ct i crenoterapia cu o durat sub 18 zile nu permite antrenarea mecanismelor de
homeostazare n timp ce prelungirea excesiv a curei hidrominerale poate provoca fenomene de
saturaie.
Dei toate aceste recomandri par a fi de ordin general, ele vor fi ntotdeauna individualizate la
tipul de reactivitate a organismului pacientului raportat la calitatea i cantitatea apei minerale
naturale cu proprieti terapeutice ingerate.

- Peloidoterapia: definitie, clasificare, metodologii de aplicare, indicatii, contraindicatii;

Utilizarea namolurilor in scop terapeutic se numeste peloidoterapie. Termenul de peloid include

namolurile sapropelice, turbele si pamanturile terapeutice. In definitia data de Societatea
Internationala de Hidrologie Medicala se arata ca peloidele sunt substante ce se formeaza in
conditii naturale sub influenta proceselor geologice si care, in stare fin divizata si in amstec cu
apa se folosesc in practica medicala sub forma de bai sau de proceduri locale. Tinand cont de
originea si de calitatile lor fizico-chimice, peloizii din tara noastra se impart in trei categorii:
namoluri sapropelice, turbe si namoluri minerale de izvor.
Peloidele reprezinta un sistem fizic eterogen si sunt alcatuite dintr-o faza lichida (apa si saruri
minerale) si o faza solida (structuri cristaline si coloizi). In tara noastra avem namoluri
sapropelice de liman (Techirghiol), de la ccontinental (Amara, Lacul Sarat), namoluri fosile
(Sovata, Ocna Sibiului), namoluri de depozit din izvoarele sulfuroase ( Sacelu) si namolul Marii
Negre.
Buletinul de analiza include: hidroxipexia namolului si exprima capacitatea maxima de absorbtie
si de retinere a apei de catre peloid, fiind un indice important pentru aprecierea utilitatii sale
balneare, plasticitatea peloidului care este cuprinsa intre intre limita superioara de umiditate cand
peloidul devine fluid si limita inferioara a lui, cand devine friabil, gradul de dispersie care este
corelat cu plasticitatea acestuia, densitatea care reprezinta consistenta peloidului, termopexia sau
capacitatea de absorbtie si de retinere a caldurii de catre peloidul incalzit, ph-ul care exprima
echilibrul aido-bazic al componentelor chimice din namol, analiza chimica a namolurilor care
permite aprecieri asupra originii si maturizarii lor ca si asupra eventualelor schimburi intre piele
si namol. O orientare globala asupra chimismului unui peloid reiese din calculul in procente al
continutului sau in apa, in substante minerale si in substante organice.
Elementele solubile din apa namolului participa la schimbul cu pielea si mucoasele, cu atat mai
intens, cu cat namolul este mai diluat. In obtinerea efectului termic se prefera un peloid de
consistenta mai ridicata iar in obtinerea efectului de schimb se prefera dilutii mari.
Hidrogenul sulfurat din namol produce hiperemia pielii chiar la temperaturi mai coborate ale
acestuia.

- Gazele naturale terapeutice (mofete, solfatare): definitie, clasificare, metodologii de

aplicare, indicatii, contraindicatii,
Gazele din scoarta Pamantului sunt rezultatul procesului general de degazeificare a acestuia de-a
lungul timpului. Principalele gaze libere sunt azotul, bioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat,
metanul si gazele rare.
In tara noastra bioxidul de carbon apare sub forma de gaz liber in tinuturile vulcanice. Catena
vulcanica Harghita Caliman este principala zona legata e emanatiile de bioxid de carbon.
Emanatia este cunoscuta sub denumirea de mofeta.Mofeta naturala reprezinta captarea gazului
natural emanat si folosirea lui ca atare in scop terapeutic in incaperi special amenajate care
permit acumularea decliva a gazului, acesta fiind mai greu decat aerul. In mofeteleprin extractie,
bioxidul de carbon gazos se obtine prin extragerea lui din apele minerale carbogazoase.
Baile Tusnad, Borsec, Balvanyos, Buzias, Covasna sunt statiunile cele mai importante din tara
unde acest factor terapeutic este folosit in tratamentul afectiunilor aprataului locomotor.
Emanatiile de gaz carbonic impreuna cu emanatiile de sulfuroase se numesc sulfatarre. In
judetele Covasna si Harghita exista astfel de emanatii, unice in Europa.

- Speleoterapia: definitie, metodologie de aplicare, indicatii, contraindicatii,

Terapiace foloseste proprietatile curative ale mediului subteran dintr-o salina defineste
speleoterapia.Nu orice salina are calitati terapeutice. Terapia s-a nascut in anii '50, in Germania,
dar rezultatele eficiente au trezit interesul si in alte tari. Este terapia pacientilor cu diferite boli
obstructive ale cailor respiratorii, in special astm bronsic, terapie care se desfasoara in mediul
subteran al unor saline si pesteri detinatoare de factori terapeutici naturali. S-a constatat ca
efectul sarii asupra sistemului bronhial este de stimulare a secretiei, de eliminare a acesteia, de
inhibare a inflamatiei, reducand iritatia producatoare de tuse si curatand cilii membranei
mucoasei. Speleoterapia a ajuns sa fie utilizata pe scara larga in lume pentru profilaxia, terapia si
recuperarea preponderent a pacientilor cu astm bronsic, bronsite cronice, dar si sinuzite,
dermatite alergice, psoriazis, dovedind eficienta si in terapia ranilor si a arsurilor.
Microclimatul salinelor din Romania este constant, atat in privinta temperaturii, 10-12 grade, o
temperatura cam scazuta, ce genereaza si disconfort termic, cat si a umiditatii relative (60-75%),
presiunii si vitezei curentilor de aer din interior, mica in comparatie cu saline din alta tari, ceea
ce este un avantaj. In acelasi timp, circa 50-85% din particulele saline sunt mai mici de 3
microni, ceea ce le asigura accesul pana la nivelul alveolelor pulmonare.Toate suferintele aflate
in stadiul de acutizare, fie ca sunt boli renale, cardiace, fie ca e vorba de post-infarct, sarcina ori
boli psihice, au contraindicatii la speleoterapie.Efectele cumulative ale factorilor de mediu din
salina sunt antimicrobiale si antiinflamatoare, de activare a mecanismelor de rezistenta ale
sistemului imunitar si de scadere a nivelului de sensibilizare la alergenii.
Actualmente, in Europa sunt circa 53 de cavitati subterane in saline si pesteri utilizate in
speleoterapie, dintre care 17 in Germania, 5 in Slovacia, cate 4 in Ungaria si Austria, 3 in
Ucraina etc.Dintre acestea, functioneaza 15 centre speleoterapeutice in saline cu temperatura
cuprinsa intre 9 si 24 de grade (Solbad Saltseiman - Germania, Wieliczka - Polonia, Solotvino
Slatina - Ucraina etc.).
Studiile efectuate asupra pacientilor din mai multe astfel de centre au confirmat eficacitatea
speleoterapiei la circa 60-90% din bolnavii cu astm bronsic, ceea ce s-a manifestat prin:
reducerea considerabila a tusei si dispneei, disparitia sau rarirea crizelor astmatice, simplificarea
combaterii crizelor de astm si reducerea consumului de medicamente, folosirea mai rara si in
doze mai mici sau chiar intreruperea tratamentului cu corticosteroizi pe o perioada de 6 luni pana
la 3 sau mai multi ani, timp in care se observa adesea si o remisie stabila a bolii, circa 10-30%
din fostii pacienti cu astm bronsic nu s-au mai adresat medicului de familie sau celui specialist
dupa cura.
Conform publicatiilor din diferite centre speleoterapeutice, eficacitatea speleoterapiei la pacientii
cu alte boli variaza astfel: 70-90% in cazurile de bronsita cronica, 50-70% in diferite alergii, 30-
50% in psoriazis, 60-80% la reconvalescentii cu arsuri, persoane expuse la radiatii ionizante.
Speleoterapia, tratamentul practicat n saline, nu trebuie s nlocuiasc, sub nicio form,
medicaia de control a astmului recomandat de medicul specialist. Este foarte important ca
pacientul s nu mearg la cur n timpul crizelor, ci n perioadele de stabilizare a afeciunii.
Pentru alte boli respiratorii, cum este, de pild, bronita cronic, curele balneare n saline nu dau
rezultate la fel de importante ca n cazul persoanelor cu astm sau predispuse la infecii
respiratorii. O alternativ la curele n salin sunt curele heliomarine, care, de asemenea, calmeaz
astmul i cresc rezistena celor care se confrunt cu infecii recurente ale cilor respiratorii.
Salinoterapia, speleoterapia sau haloterapia este procedeul prin care persoanele inhaleaza
aerosolii salini, cu ajutorul carora sunt tratate diverse afectiuni, in principal afectiunile
respiratorii. Aerosolii se definesc ca fiind micro-particule, aflate in suspesie intr-un mediu gazos,
respectiv atmosfera. Acesti aerosoli pot fi micro-particule solide, lichide sau gazoase.Aceste
micro-particule pot ramane in atmosfera intervale de timp cuprinse de la cateva ore pana la
durate de ordinul zilelor, saptamanilor sau chiar anilor. Durata de plutire este conditionata de
umiditate, temperatura, miscarea aerului, variatiile de presiune, efectele razelor solare,
turbiditate, etc. Aceste micro-particule plutesc datorita ciocnirii repetate cu moleculele de aer,
moleculele de apa din atmosfera, anumitor interactiuni electro-chimice. Particulele mai mari de
un micron se depun pe sol, datorita efectului gravitational.
Aflati in atmosfera respirabila, aerosolii salini sunt inhalati in mod natural de catre curant pe
ambele cai: nazal si pe gura. Aerosolii salini de dimensiuni cuprinse intre 0,5-0,9 microni, se
depun pe caile respiratorii superioare: cavitatea bucala, cavitatile nazale, faringe. Aerosolii de
dimensiuni mici, cei cu marimi intre 0,1-0,5 ajung in organele inferioare ale aparatului respirator:
laringe, bronhii, bronhiole, alveole pulmonare. Prin absortia de catre aceste organe, aerosolii
salini realizeaza actiunile de dezinfectie, fluidizare a mucoaselor, eliminarea toxinelor, refacerea
elasticitatii membranelor celulelor, reducerea PH-ului pe ariile organelor de respiratie, reducerea
si gruparea micro-organismelor iritante, etc. Prin inhalarea acestor aerosoli, caile respiratorii sunt
curatate de focarele de infectie (stafilo-streptococice), prezente atat la adulti cat mai ales la
copii), focare ce declanseaza si intretin numeroase boli respiratorii (in majoritatea cazurilor
recidivante, devenind cronice) si prin a caror prezenta, imunitatea organismului, scade treptat.
Sarea, prin natura sa este o substanta bactericida, care nu permite dezvoltarea culturilor
microbiene, in multe cazuri comportandu-se ca un dezinfectant. Prin depunerea si absortia ionilor
salini, la nivelul cailor respiratorii atat superioare cat si cele inferioare, conjugate si cu
proprietatea puternic higroscopica, ia nastere efectul de dilutie a depunerilor de impuritati sau
materie straina corpului uman (inclusiv microorganisme), care provoaca boli si disfunctii
respiratorii, pornind de la simple raguseli, bronsite si chiar astm.
Retentia mucusului si ingrosarea acestuia pe caile respiratorii este o cauza importanta a multor
boli respiratorii. Transportul si consistenta mucusului de pe tractul respirator este asigurat de
catre cilii existenti. Atat atrofierea stratului de cili cat si reducerea elasticitatii si a mobilitatii
acestora, determina acumularea si ingrosarea mucusului tractului respirator, ingreunarea si
obstructia fluxului de aer din si inspre plamani, ragusire, tuse, expectoratie ingreunata, disconfort
respirator, senzatii de sufocare, etc.
Vascozitatea si elasticitatea mucusului sunt afectate, atat de acumularile de materii straine
corpului uman, cat si de capacitatea de transport si eliminarea acestuia din tractul respirator.
Eliminarea facila a sputum-ului determina si eliminarea mai rapida a germenilor patogeni si a
elementelor (micro-particule, micro-organisme) iritante.
Inhalatia de aerosoli salini este mai mult decat necesara, prin absortia lor, actionand in primul
rand direct asupra mucusului. Acestea duc la lichefierea si fluidizarea mucusului de pe caile
respiratorii, realizand astfel extragerea materiilor straine dintre cilii si din micro-cavitatile
tractului respirator, redarea mobilitatii cililor din tractul respirator, determinand astfel usurarea
progresiva si de lunga durata a respiratiei, expectorarea pe cale naturala si facila, eliminarea
materiilor alergene sau bacterigene prin fenomenele reflexe de tuse, scurgeri nazale, expectoratii,
etc., simtomatica caracteristica vindecarii bolilor respiratorii.
Pielea este al doilea organ de respiratie al corpului uman. Prin intermediul pielii are loc un
schimb permanent cu mediul, constand in oxigen, apa, minerale, caldura, etc. Persoanele din
salina intra in contact prin intermediul pielii cu atmosfera incarcata cu aerosoli salini. Acestia
sunt absorbiti la nivelul pielii expuse, in proportii corespunzatoare absortiei oxigenului,
umiditatii si desigur prin depunere/precipitare datorita umezelii si diferentei de temperatura a
suprafetei pielii fata de atmosfera.
Ionii salini sunt absorbiti atat in sistemul limfatic, cat si la nivelul celulelor pe doua cai: pe calea
difuziei si pe calea procesului osmotic.
Difuzia se poate definii ca fiind procesul natural de echilibrare fie a doua presiuni diferite, fie a
doua concentratii cu valori diferite.
Osmoza este fenomenul de transmitere a diverselor substante printr-o membrana semi-
permeabila, in cazul nostru, fiind membrana celulelor. Indicatia principala pentru folosirea
eficienta a salineipentru persoanele sanatoase sau aparent sanatoase presupune o expunere a
organismului la atmosfera salina cca. 30 min/zi pentru obtinerea unor rezultate de preventie si
mineralizare a organismului, timp de 12 18 zile/cura, care poate fi repetata ciclic la cateva luni
sau ori de cate ori este necesar. Pentru tratarea unor raceli usoare speleoterapia se recomanda ca
tratament complementar, intre 30 si 60 min/zi, timp de minim 12 zile. Pentru astmatici,
depinzand de gradul de manifestare a bolii, 1 ora /zi, timp 24 30 zile/cura, cura care poate fi
repetata ciclic, cu o durata de repaos de 3-6 luni, sau ori de cate ori este nevoie. Pentru diverse
boli respiratorii, depinzand de gradul de manifestare a acestora, se recomanda speleoterapie intre
30 60 min/zi, timp de 14 24 zile/cura. In curele preventive, mai ales in perioadele de
schimbare a anotimpurilor, cand organismele sunt predispuse la imbolnaviri, se recomanda
speleoterapie intre 30 60 min/zi timp de min. 12 zile. In curele de remineralizare a
organismului, in curele de intretinere, in curele de relaxare, in curele refacere se recomanda
speleoterapie intre 30 60 min/zi.

6. Recuperarea Medicala in patologia neurologica:

- Neuropatiile periferice, sindromul de neuron motor periferic: evaluare clinico-functionala, teste
specifice de evaluare
- Obiective specifice de recuperare in paralizia de nerv radial, sindromul de tunel carpian,
paralizia de plex brahial, de nerv sciatic, SPI, SPE, metodologii de aplicare, indicatii,
contraindicatii,
- Durerea neuropata in recuperare,
- Sindromul de neuron motor central: evaluare clinico-functionala, teste si scale specifice de
evaluare clinico-functionala, evaluare paraclinica
- Obiective specifice si metodologii de aplicare a programelor de recuperare in AVC, boala
Parkinson, scleroza in placi, distrofii musculare
- Discopatia lombara: evaluare clinico-functionala, programe complexe terapeutice si de
recuperare.

Biofeedback-ul
Biofeedbackul reprezinta un instrument clinic recunoscut inca din 1960. La timpul respectiv, trei
surse stiintifice s-au unit spre a forma curentul larg al biofeedback-ului modern:
electromiografia, electroencefalografia si studiul cardiovascular realizat de catre
psihofiziologisti. Aplicarea in domeniul reabilitarii s-a nascut din munca de cercetare si
diagnosticul realizat prin E.M.G. (electromiografia). Practicienii au fost constienti de ajutorul
considerabil oferit de feedback-ul imediat al semnalelor mioelectrice. Sunetul potentialelor
unitati motorii poate grada intensitatea dorita a contractiei solicitand adesea ajutorul pacientului.
In recuperare, biofeedback-ul electromiografic (EMGBF) si-a castigat locul sau in tratamentu
leziunilor de neuroni motori centrali, in special in ceea ce priveste musculatura retracturata dar si
producand relaxare asupra musculaturii spastice a pacientilor post-accident vascular cerebral.
EMGBF este util si in paralizia cerebrala si tulburarile musculo-scheletale in special torticolisul
spasmodic.
Biofeedback-ul se defineste ca o tehnica ce utilizeaza echipament, in special electronic, spre a
evidentia persoanelor unele dintre evenimentele lor fiziologice interne, normale sau anormale,
sub o forma de semnale auditive si vizuale care ii invata sa manipuleze aceste altfel involuntare
si nesimtite evenimente, prin manipularea semnalelor afisate. Tehnica introduce vointa unei
persoane intr-un loc al unuei bucle de feedback, deschisa. Spre deosebire de raspunsurile
conditionate, omul trebuie sa isi doreasca in mod voluntar sa schimbe semnalele spre un anumit
scop.
Invatand pacientii sa-si controleze o paleta larga a proceselor fiziologice, se ajunge la obtinerea
unor rezultate terapeutice extraordinare. De aceasta metoda beneficiaza in special pacientii cu
paralizie NMC si spasticitate, datorata leziunilor cerebrale.
In recuperare, cel mai util feedback este cel mioelectric sau EMG. Cuvantul electromiografic nu
e totusi o alternativa potrivita a acestei forme de biofeedback deoarece pacientul si clinicianul nu
vad direct electromiograma sau o electromiografie. In schimb, semnalele mioelectrice de la
muschi sunt transformate in semnale acustice si vizuale care sunt usor de inteles.
Tehnica de biofeedback pozitional (position biofeedback) este indicata cand scopul
antrenamentului este reglarea miscarilor, oferind pacientului posibilitatea de a recruta voluntar si
de a relaxa grupele musculare potrivite. Position sau movement biofeedback se foloseste spre a
antrena momentul potrivit si coordonarea necesare controlului miscarii. Suplimentar, position
feedback poate fi utilizat in recuperarea post-AVC cand muschiul ce trebuie motorizat este
inaccesibil sau dificil de a fi izolat (antrenamentul pronatiei si supinatiei antebratului).
Biofeedback-ul de presiune sau forta se refera la monotorizarea fortei, care poate fi indicata cand
este necesara informatia referitoare la nivelul fortei sau cantitatea de forta transmisa printr-un
segment al corpului sau printr-un dizpozitiv de asistare. De exemplu: pentru antrenarea
ortostatismului sau mersului simetric poate fi utilizata monotorizarea fortei transmisa de-a lungul
unei extremitati la adultii si copiii hemiplegici. In mod asemanator, utilizarea unui feedback
poate ajuta la antrenarea pacientilor hemiplegici spre a-si monotoriza cantitatea fortei care se
manifesta sau care ia nastere asupra unui dispozitiv de asistenta la mers. Secundar, monitorizarea
incarcarii membrului este un potential instrument evaluativ menita sa analizeze mersul.
Biofeedback-ul temperaturii si a fluxului sanguin periferic. Controlul temperaturii sau a fluxului
sanguin periferic al extremitatiilor a devenit un instrument important al fiziologilor clinicieni.
Biofeedback-ul presiunii sanguine. Acet biofeedback presupune pletismografia obisnuita.
Pacientii sunt antrenati sa-si modifice iesirile cu sustinerea adaugata a antrenamentului de
relaxare pe calea EMGBF si a contorului temperaturii la nivelul extremitatii.
Antrenamentul controlului sfincterian. Acest antrenament utilizeaza traductori de presiune
introdusi in calanul anal sau vaginal astfel incat pacientii continenti beneficiaza de monotorizare
electronica asociata cu o forma modificata de conditionare operanta.
Biofeedback respirator sau alte tehnici. Aproape toate functiile fiziologice de la clipit pana la
activitatea stomacului si intestinului sunt in investigatie cu senzori potriviti.
Biofeedback-ul-Domenii de aplicare ale biofeedbackului sunt reprezentate de

Psihoterapie.
Jacobson a dezvoltat terapia de relaxare utilizand un echipament EMG prin care sa monotorizeze
nivelul tensiunii pacientilor. Shultz a dezvoltat o tehnica inrudita, antrnamentul autogenic care nu
presupune un echipament EMG specific. Domeniile controlului mioelectric si a relaxarii
musculare s-au unit la jumatatea anilor 1960. A putut fi dezvoltata astfel o tehnica de ameliorare
a tensiunii din durerile de cap. Acest tip de aplicatie a feedbackului mioelectric a crescut si
domina intregul domeniu. In timp ce recuperarea medicala se refera la relaxare sau la
reantrenarea musculaturii emiparetice, fiziologistii cliniceni si specialistii medicinii
psihosomatice isi limiteaza munca clinica la relaxarea profunda, combinand adesea tehnicile
jacobsoniane si de antrenament autogenic alaturi de relaxarea instrumentala. In anii 1970 forma
biofeedbackului s-a schimbat. Cea mai dominanta forma, alphafeedback a fost eliminate. In
zilele de astazi psihoterapia utilizeaza EMGBF singur sau in combinatie cu feedbackul termic si
adjuvante (meditatii, exercitii). Tintele primare sunt durerea de cap tensionara, durerile cornice
de spate sin anxietatea. Relaxarea profunda se adreseaza direct cauzei (tensiunii musculare). Un
bun psihoterapeut isi poate invata pacientul sa se autocontroleze ca parte din tratamentul lor pe
termen lung. Relaxarea corporala, generala sau totala este utila in reabilitarea, alaturi de
relaxarea tintita asupra musculaturii specifice aflate in spasm. Totusi, la pacientii cu dischinezii
(torticolisul spasmzoic) si paralizie cerebrala, la fel si la cei care au suferit un AVC si au
spasticitate, terapia de relaxare mareste antrenamentul performantei motorii imbunatatite.
Ramuri ale medicinii clinice. Managementul durerii cronice.
Principala tinta a terapiei prin BF o constituie durerile de cap tensionale, vasculare de tip
migrenos, dar mai ales durerea cronica la nivelul spatelui si extremitatilor.
Boala Raynaud.
Tehnicile comportamentale cresc autocontrolul in special prin biofeedback permitand ca 80%
dintre pacienti cu boala raynaud primara sa-si autoregleze simptomele cauzate de vazospasmul
idiopatic la nivelul mainilor. Se utilizeaza un program care combina EMG si feedbackul
temperaturii pieli cu antrenament autogenic.
Incontinenta urinara si fecala.
Majoritatea specialistilor prefera EMGBF local in vederea antrenamentului BMF a planseului
pelvin pentru incontinenta vezicala, rectala sau ambele.
Biofeedback in domenii paraclinice precum medicina sportive si psihoimunologie.
Tratamentul si medicina de recuperare.
Specialistul care utilizeaza instrumentele de BF trebuie sa fie familiarizat cu elementele
fundamentale si terminologia electronicii fundamentale. Majoritatea dispozitivelor EMGBF sunt
imaginate pentru psihoterapie. Totusi ele sunt utilizate si intr-o serie de situatii care privesc
recuperarea medicala. Cand are loc relaxarea nu se aude nici un sunet sau nu este nici un semnal
visual in timp ce intensitatea semnalelor este mare cand activitatea musculara este crescuta.
Linistea de pe perioadele de activitate musculara crescuta este utila spre a invata relaxarea
musculaturii spastice atunci cand se utilizeaza o metoda opusa. Electrozii tegumentali sau de
suprafata sunt utilizati cu precadere in EMGBF. Se mai pot utilize electrozi ce se insera
transcutanat in situatia musculaturii ce nu poate fi izolata usor de catre electrozii de suprafata.
Cateodata se folosesc electrozi ac in cazurile in care nu exista semen de activitate. Amplasarea
electrozilor pentru reeducarea musculature slabit necesita precizie. Electrozii trebuie plasati
deasupra musculatuii tinta pe o suprafata de izolare anatomica relative fata de musculature de
vecinatate. Spatiul mare intre electrozi conduce la incrucisarea reactiei (amplasati deasupra
tibialului anterior ei vor receptiona semnale de la un gastrocnemian spastic).
Baze neurologice ale EMGBF sunt prezentate in cele ce urmeaza. Astfel, receptorii cutanati,
proprioceptorii si inputurile vizuale si auditive sunt armonizate la nivelul controlului precum cel
de la nivelul cerebelului. Plasticitatea si capacitatea de reinvatare a creierului trebuie considerate
ca un fenomen mai complex in comparatie cu rolul preluat de catre ariile specializate ale
cortexului vecin. Poate fi implicata activare unor cai care n-au fost antrenate inainte prin selectia
naturala a celor mai bune cai. Alaturi de aceasta idee unii autori invoca posibilitatea infloririi
dendridice care apare in stadiile de reinvatare si care ar sta la baza recastigarii abilitatilor.
Aplicatiile clinice in recuperare sunt reprezentate de:
EMGBF si de forta la pacientii post-AVC.
Afectiunile membrelor inferioare precum:
Extensia de sold si de genunchi (combinatia este o componenta importanta a fazei de
stabilitate a mersului). EMGBF poate fi incorporat in cadrul exercitiilor care antreneaza
individual muschiul marele fesier. La fel, EMGBF poate fi utilizat sa incurajeze
recrutarea cvadricepsului sau relaxarea hamstrings sau ambele,
Flexia soldului cu extensia genunchiului,
Extensia soldului cu flexia genunchiului,
Abductia soldului,
Dorsiflexia gleznei.
Antrenamentul ambulatiei sau mersului utilizeaza EMGBF si de pozitie alaturi de force
BF menit sa antreneze muculatura specifica sau miscarile necesare pentru ambulatie (faza
de stabilitate si faza de balans).
Subluxatia de sold este o problema comuna printre pacientii cu hemiplegie flasca.
Afectiunile membrului superior:
Cotul si antebratul,
 Combinatii ale miscarilor membrului,
Pumn si degete.
Biofeedbackul in alte situatii, este reprezentat de:
Leziunile spinale.
Paralizia cerebrala si traumatismele craniocerebrale.
Scleroza multipla.
Distonia si dischinezia. Torticolisul spasmotic este cel mai bun exemplu, caruia i se
asociaza blefarospasmul, spasmul hemifacial, distonia oromandibulara, crampa
scriitorului si distoniile torsionale severe ale torsului.
Denervarea nervilor periferici. Cea mai importanta este paralizia rezultand de la o leziune
a nervului facial in care antrenamentul a dus la o imbunatatire substantiala a simetriei
faciale si a functilor voluntare. Aceasta forma de reeducare neuromusculara permite
pacientului de a procesa elementele vizuale si auditorii care reprezinta o continua
acoperire a evenimentelor fiziologice de care in mod normal nu e constient. Aceasta
procedura permite pacientului sa castige un control funcitonal al muschiului pe calea
monitorizarii activitatii unitatii motorii.
Recuperare ortopedica utilizand goniometre de feedback care au avut succes in
reantrenarea functiei mainii dupa chirurgie reparativa pentru degetele traumatizate si
nervilor lor motorii.
In concluzie, BF clinic, in special EMGBF, recunoaste drept principala si sigura aplicatie,
reantrenarea abilitatiilor motorii si inhibarea spasticitatii aparute ca urmare a traumatismelor
craniene la toate tipurile si toate varstele. Se bazeaza pe culegerea informatiilor de la senzori
electronici privind functiile fiziologice pornind de la temperatura pielii, la presiune si la
schimbarii unghiului articular.

7. Recuperarea Medicala in patologia ortopedico-traumatica:

- Evaluarea clinico-functionala a sechelelor posttraumatice,
- Sindromul de imobilizare prelungita
- Obiective specifice si metodologii de aplicare a programelor de recuperare pentru sechelele
posttraumatice (articulare, periarticulare, vasculo - nervoase, complexe)
- tabloul clinico-functional, obiective specifice si metodologii de aplicare a programelor de
recuperare in traumatisme vertebro-medulare si craniene (paraplegie si tetraplegie)

8. Recuperarea Medicala in patologia cardio-vasculara si respiratorie:

- Evaluarea clinico-functionala la bolnavul coronarian, hipertensiv, cu patologie vasculara
periferica (arteriopatie, varice membre, edem limfatic);
- Evaluarea clinico-functionala a pacientului cu patologie respiratorie si disfunctie respiratorie de
tip restrictiv sau obstructiv,
- Obiective specifice si metodologii de aplicare ale programelor de recuperare in patologia
cardio-vasculara si respiratorie, valoarea antrenamentului la efort pentru programele de
recuperare
- Elemente de recuperare in patologia pediatrica: scolioza, IMC, sechele posttraumatice
-Elemente de recuperare ingeriatrica: sindomul de deconditionare la varstnic, in conditii
normale si patologice

LUCRARI PRACTICE

1. Examenul clinico-functional al pacientului in Recuperarea Medicala

- Particularitati de anamneza in Recuperarea Medicala-Clasificare ICF, vezi si cursul

Medicina fizica si de recuperare medicala (fizioterapia) se defineste drept evolutia unei persoane
spre un potential fizic, psihologic, social, vocational si educational maxim, in concordanta cu
infirmitatea psihologica sau anatomica proprie si raportat la limitele ambientale (sau ale mediului
inconjurator).
Procesul de recuperare presupune existenta unei echipe interdisciplinare in care membrii sai
colaboreaza, fiecare persoana are responsabilitati individuale, integrate in efortul colectiv,
organizatia functionand pe nivele ierarhice. Membrii echipei comunica in permanenta si folosesc
acelasi limbaj medical, cat si aceleasi sisteme de referinta in evaluarea clinica si functionala a
pacientilor. Echipa este alcatuita dintr-o serie de specialisti, intre care si:
Specialistul in terapie ocupationala. Acesta evalueaza capacitatea de autoingrijire a
pacientului si ofera variante medicale de rezolvare a diferitelor situatii sau contexte
aparute la domiciliul bolnavului, exploreaza abilitatile vocationale ale pacientilor, asista
ceilalti specialisti la desfasurarea programului de recuperare medicala propriu-zis, educa
familia pacientilor cu deficite functionale etc.
Fiziokinetoterapeutul sau kinetoterapeutul. Acesta asista pacientul in aplicarea
programelor complexe de fizioterapie si de reeducare functionala (recastigarea mobilitatii
articulare, a fortei si rezistentei musculare, a coordonarii miscarilor, a sensibilitatii,
recuperarea mersului, ameliorarea sindromului algic musculoscheletal, utilizarea
dispozitivelor de mers, utilizarea aparatelor de reeducare functionala la sala de
kinetoterapie, aplicarea procedurilor de fizioterapie, asigurarea reposturarii corpului prin
exercitii si educatie medicala, realizarea evaluarilor functionale initiale, de etapa si finale
etc).
Specialistul in terapie recreationala. Acesta utilizeaza activitatile recreationale in scopul
interventiei asupra comportamentului fizic, social sau emotional, spre a produce o
schimbare comportamentala dorita, in vederea cresterii si dezvoltarii normale sau a
recuperarii functionale a pacientilor.
Specialistul in orteze si proteze.
Asistenta de fizioterapie si recuperare. Este persoana care ii ajuta pe ceilalti specialisti ai
echipei si se asigura si de corecta ingrijire si medicamentatie a pacientilor.
Specialistul logoped.
Specialistul in psihologie.
Asistentul social. Este persoana acre asigura interfata pacientului cu familia si echipa
complexa de recuperare medicala.
 Consilierul vocational. Acesta evalueaza potentialul vocational real al pacientului,
stabileste obiectivele de indeplinit, organizeaza activitatile in consecinta si se asigura de
buna lor desfasurare.
Alti specialisti, precum: dieteticianul, protezare maxilofaciala, specialistul in medicina
dentara, specialistul in audiologie, specialistul in aparatura medicala de specialitate etc.

-Bilantul articular in conditii biomecanice normale si patologice; semnificatia pentru

unghiul util, redoare articulara, blocaj articular, anchiloza.
- Bilantul muscular si semnificatia lui in patologia posttraumatica si neurologica
- Testarea pentru antrenament la efort in conditii normale si patologice

Fiziopatologia sistemului NMAK

Modificrile condiiilor fiziologice ale aparatului neuromioartrokinetic reprezint baza
kinetologiei de recuperare funcional. Fiziopatologia aparatului neuromioartrokinetic sau
sindroamele fiziopatologice care pot apare reclam i justific utilizarea diferitelor tehnici i
metode precum i stabilirea metodologiei i a obiectivelor urmrite n ceea ce privete, n sens
restrns, kinetoterapia de recuperare.
Este necesar cunoaterea i nelegerea mecanismelor fiziopatologice care stau la baza
suferinelor sau deficienelor funcionale ale aparatului neuromioartrokinetic pentru a putea
stabili programe de kinetoterapie de recuperare intite.
n continuare, sunt prezentate ntr-o succesiune logic, principalele sindroame fiziopatologice ce
apar la nivelul diferitelor structuri ale aparatului neuromioartrokinetic.
Sistemul nervos
Structurile nervoase pot fi implicate n sindroame fiziopatologice hipo sau akinetice ca i n cele
hiperkinetice sau n cele diskinetice.
A. Sindroamele hipokinetice pot fi determinate de leziuni ale NMP (neuronului motor periferic)
sau ale NMC (neuronului motor central) i se caracterizeaz prin paralizii de toate tipurile
(monoplegii, hemiplegii, paraplegii). Recuperarea funcional a diferitelor tipuri de paralizii
constituie un obiectiv important al kinetologiei de recuperare.
B. Sindroamele hiperkinetice reprezint consecina abolirii funciei normale a structurilor
extrapiramidale, cu pierderea inhibiiei motorii comandate de aceste structuri i cu apariia
micrilor involuntare (hiperkinezii.
Din punct de vedere clinic, aceste hiperkinezii se ntlnesc sub forma tremurturilor,
convulsiilor, fasciculaiilor musculare, micrilor coreo-atetozice, miocloniilor, crampelor,
ticurilor, etc. Sindroamele hiperkinetice sunt prezentate din considerente didactice, deoarece
programele kinetoterapiei de recuperare, dei sunt aplicabile i n aceste situaii fiziopatologice,
ctigul funcional este moderat. O influen favorabil este nregistrat, de exemplu, n cadrul
parkinsonismului.
C. Sindroamele diskinetice pot fi considerate drept perturbri ale motilitii voluntare, care apar
ca urmare a modificrii mecanismelor de reglare ale acestei motiliti. Aceast situaie se traduce
printr-o contracie tonic temporar a unui anumit grup muscular implicat ntr-un act motor, de
obicei profesional (contracie fazic).
Din punct de vedere clinic, pentru a defini aceste situaii, folosim termenul de cramp: a
scriitorului, a pianistului, a nottorului, a dansatorului, etc. Sindroamele diskinetice beneficiaz
de kinetoterapie de recuperare.
Alturi de sindroamele motorii prezentate, n urma afectrii structurilor nervoase, se pot instala
tulburri n coordonarea micrilor voluntare, precum i tulburri de sensibilitate pur.
D. Tulburrile n coordonarea micrilor voluntare sunt reprezentate de apraxie, ataxie i
discoordonare.
Apraxia este o tulburare localizat la nivelul organizrii schemelor motorii. Se poate vorbi despre
apraxii globale, apraxii localizate (de exemplu apraxia mimicii) i apraxii specifice unei funcii
(de exemplu, apraxia mersului). ntr-o apraxie, pacientul nu poate face ceea ce i se solicit,
dei tie i ar putea executa micarea cerut. Pacientul poate realiza micarea respectiv n
mod spontan. Pacientul cu apraxie nu este nici paralizat i nici un psihopat [1]. Apraxia poate
beneficia de kinetoterapie de recuperare.
Ataxia este o tulburare motorie de control a direciei, intensitii, preciziei, vitezei, limitelor unei
micri voluntare [1]. Cu alte cuvinte, micarea este inadecvat scopului propus. Se poate vorbi
de o ataxie kinetic i de o ataxie static (incoordonarea posturii, poziiei). Ataxia se ntlnete n
diferite afeciuni ale SNC. n unele situaii, kinetoterapia de recuperare poate aduce beneficii.
Discoordonarea este un sindrom general de leziuni ale sistemului senzitiv, motor sau de reglare,
caracterizat att prin polimorfism patogenetic ct i prin unul simptomatologic. Se pot ntlni
tulburri de echilibru, incoordonarea micrilor, dissinergii musculare, tremurturi, ataxie, etc.
E. Tulburrile de sensibilitate pur sunt reprezentate de perturbarea transmiterii informaiilor
proprioceptive, a simului kinestezic, cu punct de plecare organele componente ale aparatului
mioartrokinetic. Este compromis deci aferena proprioceptiv contient. n cazul n care este
compromis exterocepia, motilitatea este mai puin afectat, mai ales dac mecanismele
senzoriale sunt normale.
Exist i n aceste situaii programe kinetoterapeutice de recuperare, mult mai complexe, avnd
metodologie diferit.
Muchiul
Exist procese fiziopatologice care intereseaz doar muchiul, comanda nervoas fiind prezent
n limite i la parametrii normali.
A. Atrofia de imobilizare apare la nivelul unui muchi cu inervaia pstrat dar care a fost n
imposibilitatea de a se contracta sau de a funciona. Se face diagnosticul diferenial ntre acest tip
de atrofie muscular (segmentul respectiv a fost, de exemplu, imobilizat n aparat gipsat) i
atrofia muscular de denervare (secundar unei ntreruperi centrale, la nivelul nervului sau la
nivelul plcii neuromotorii).
Programele kinetoterapiei de recuperare duc la refacerea forei i volumului muscular, deoarece
nu exist perturbri structurale musculare importante.
Se tie c un muchi, prin nefuncionare, pierde n medie 3% din volum i for pe zi. Reducerea
greutii muchiului este consecina modificrilor biochimice petrecute la nivelul fibrei
musculare constnd n scderea sintezei de ADN i ARN nuclear, reducerea consumului de O2,
etc. Aceste modificri apar dup sptmni de zile de imobilizare. Cu alte cuvinte, nu scade
numrul de fibre musculare, ci diametrul lor. Structura fibrei musculare este conservat, la fel
stria\iile, fusul muscular, placa motorie etc. Atrofia de imobilizare are drept cauz apariia
reflexelor inhibitorii cu punct de plecare zona dureroas (de exemplu, o articulaie dureroas),
precum i dispariia reflexului miotatic (prin imobilizare nu se mai produce acest reflex).
Kinetoterapia de recuperare este util n stadiul prezentat, dup imobilizarea segmentului i lipsa
de funcionalitate a grupelor musculare dar este cu att mai util dac se practic sub forma
kinetoterapiei profilactice.
B. Contractura-retractura muscular reprezint o stare de cretere a tonusului muscular.
Retractura muscular, alturi de contractur i spasticitate sunt termeni destul de frecvent
utilizai n contextul kinetoterapiei de recuperare i crora li se poate aplica definiia de cretere
a rezistenei musculare normale la micarea pasiv`[1].
Dac tonusul muscular fiziologic se definete drept starea de uoar tensiune contractil` a
oricrui muchi striat n repaus, atunci retractura-contractura-spasticitatea reprezint stri de
cretere a tonusului muscular.
Despre spasticitate vom vorbi n subcapitolul urmtor.
Contractura muscular st la baza retracturii musculare. Contractura este scurtarea muchiului
sau meninerea unei tensiuni musculare, dureroas sau nedureroas, reversibil sau fix,
paroxistic sau permanent. Cu alte cuvinte, poate exista o contractur funcional i una
organizat. Aceasta din urm devine substratul retracturii musculare.
Contractura muscular se poate clasifica, dup cum urmeaz:
Contractura antalgic este manifestarea clinic a unui reflex nociceptiv care merge pe cile
polisinaptice exteroceptive, crescnd rspunsul motoneuronului alfa i care are drept scop
blocarea unei articulaii dureroase.
Contractura antalgic reprezint consecina unei afeciuni dureroase de vecintate; este deci
secundar unei cauze patologice i se menine cel puin atta timp ct persist i cauza.
Contractura algic este manifestarea clinic a unui reflex nociceptiv polisinaptic, punctul de
plecare al durerii fiind chiar muchiul.
Contractura algic este deci primar, fiind autontreinut prin feed-back pozitiv. Cauzele care
duc la contractura algic, pot fi : ischemia local, un hematom, o leziune direct (lovitur, etc),
ruptura fibrelor musculare, depozit calcar, etc.
Att contractura antalgic, ct i cea algic, sunt condiionate reflex. Contractura algic este ns
i un fenomen miogen.
Contractura analgic este manifestarea clinic a mai multor sindroame fiziopatologice, dup cum
urmeaz:
Contractura miostatic, ce apare n situaia n care un segment de membru este imobilizat ntr-o
poziie de scurtare muscular i este integral reversibil, devenind ireversibil dup cteva
sptmni;
Contractura miotatic, reprezint suportul spasticitii;
Contractura congenital disontogenetic, poate avea drept substrat mecanisme centrale dar i
periferice.
Dac, iniial se poate vorbi despre contractur muscular, ulterior cnd aceasta se organicizeaz
i devine ireversibil, se ajunge la retractur cu diminuarea dimensiunilor sarcomerelor i
dezvoltarea esutului conjunctiv cu elasticitate scazut.
Kinetoterapia de recuperare i gsete justificarea n cazul contracturii musculare i chiar n
situaiile limit dintre contractura funcional i retractur, dac se lucreaz cu insisten, n
vederea recuperrii motilitii articulare i a capacitii de contracie muscular.
C. Distrofia muscular, din cadrul bolilor numite distrofii musculare progresive, este expresia
suferinei degenerative a muchiului striat, condiionat genetic, cu evoluie lent progresiv i
etiopatogenie incomplet cunoscut [1]. Fie c, din punct de vedere morfologic, avem de-a face
cu o atrofie muscular difuz, fie c avem de a face cu o hipertrofie muscular, se ajunge n final
la diferite grade de insuficien muscular prin scderea forei musculare.
Kinetoterapia de recuperare trebuie, n aceste cazuri, nceput precoce, naintea instalrii atofiei
musculare ireversibile. Se recurge la practicarea exerciiului fizic contrarezistiv, efortul fiind
dozat pn la limita capacitii metabolice musculare. Se urmrete meninerea forei i
rezistenei musculare la valorile existente.
D. Oboseala muscular apare n urma contraciei musculare intense i/sau prelungite. Oboseala
muscular const n capacitatea muchiului de a se contracta la aceeai valoare iniial. Dei
sistemul nervos transmite mesaje motorii eferente, muchiul devine din ce n ce mai slab datorit
scderii/epuizrii rezervelor de ATP. De asemenea, un muchi cu o circulaie sanguin deficitar,
va obosi mai repede. Este cunoscut faptul ca oboseala muscular este inversul rezistenei
musculare. Dac vom reui creterea rezistenei musculare, putem ntrzia instalarea oboselii
musculare.
Complexul nerv-muchi
Exist o legtur funcional, fiziologic nerv-muchi, ceea ce face ca mecanismele
fiziopatologice i sindroamele instalate s fie comune ambelor componente aparinnd aparatului
mioartrokinetic.
A. Spasticitatea piramidal se definete drept o rezisten excesiv a unui muchi la ntinderea
pasiv [1], atunci cnd exist o cauz neurologic central. n celelalte situaii, de la caz la caz,
vom recurge la folosirea termenilor de contractur, retractur muscular. Din punct de vedere al
specialitilor neurologi, spasticitatea este deci sinonim sindromului de neuron motor central
(SNC).
Spasticitatea apare la ntinderea rapid a muchiului. Examenul EMG arat o hiperreactivitate a
reflexului tonic de ntindere, cu descrcri excesive ale motoneuronilor drept rspuns la o
ntindere rapid, impus.
Spasticitatea perturb acurateea micrii voluntare, ncetinete iniierea micrii voluntare,
scznd fora de contracie precum i performanele motorii. Aceste aspecte devin de neles dac
tim c sindromul piramidal este caracterizat prin: scderea dexteritii, pierderea forei
musculare, hiperreflectivitate osteotendinoas, creterea rezistenei la ntinderea pasiv a
muchiului, hiperactivitatea reflexelor de flexie.
Spasticitatea piramidal predomin pe flexorii membrelor superioare i pe extensorii membrelor
inferioare. Musculatura postural a trunchiului este mai puin afectat, fiind mai putin implicat
n micarea voluntar.
Substratul apariiei sindromului piramidal l reprezint afectarea NMC cu rol inhibitor asupra
reflexelor medulare miotatice, prin intermediul buclei gama. Ca urmare, are loc scparea de sub
acest control inhibitor a buclei gama, cu hiperreactivitatea ei i creterea excitabilitii
motoneuronilor alfa tonici. n final, reflexul miotatic va duce la instalarea spasticitii.
Kinetoterapia de recuperare, prin tehnicile de facilitare neuroproprioceptiv, joac un rol
principal n abordarea spasticitii piramidale.
B. Hipotoniile musculare reprezint scderea tonusului, forei i rezistenei musculare. n
situaia de fa, ne intereseaz doar hipotoniile cu mecanism neuromuscular i anume, cazurile n
care este deprimat arcul reflex miotatic, fie de cauz local (medular), fie prin interesarea
centrilor superiori care genereaz influxuri inhibitorii spre sistemul gama sau blocri ale cilor
facilitatorii spre motoneuronii alfa tonici.
Kinetoterapia de recuperare este util i, de cele mai multe ori, poate duce la corectarea
hipotoniilor musculare.
C. Rigiditatea extrapiramidal reprezint o cretere a tonusului muscular (hipertrofie
muscular), asemntoare spasticitii. Rigiditatea extrapiramidal are o distribuie mai
uniform, interesnd flexorii i extensorii, mai ales musculatura proximal, precum i
musculatura postural, tonic a trunchiului. Spre deosebire de spasticitatea piramidal, rigiditatea
extrapiramidal este mai plastic, este ceroas i poate fi evideniat, att la micarea lent, ct i
la cea executat rapid.
La baza rigiditii extrapiramidale st tot exagerarea reflexului miotatic, cu creterea activitii
buclei gama [1]. Motoneuronii alfa tonici sunt astfel facilitai.
Kinetoterapia de recuperare este eficient, n anumite limite, asemntor spasticitii piramidale.
D. Atrofiile de denervare reprezint o stare de hipotonie muscular extrem, deoarece muchiul
este lipsit de influxul nervos trofic, ajungndu-se la degradarea structural nc dintr-a doua, a
treia sptmn de denervare.
Leziunea intereseaz NMP (neuronul motor periferic) iar la nivelul fibrei musculare se pierd
elementele contractile, aprnd fibroza i infiltraia gras.
Kinetoterapia de recuperare trebuie nceput ct mai precoce, n scopul de a menine ct mai
mult timp funcia i structura muchiului, pn n momentul n care se produce reinervarea.
Articulaia
Articulaia reprezint elementul mecanic efector al micrii. Att structurile articulare ct i cele
periarticulare, prin modificrile pe care le pot suferi, pot conduce la o serie de perturbri
funcionale.
Durerea, inflamaia esuturilor, modificarea arhitecturii articulare, pierderea funciei musculare
adiacente, reprezint punctul de plecare al perturbrilor funcionale n ceea ce privete
stabilitatea sau mobilitatea articular. Se poate ajunge la redoare sau ankiloz articular,
dificulti de meninere a unei posturi sau a unui aliniament corporal corect, dificulti de mers,
modificarea abilitii de a executa gestici obinuite.
Sunt prezentate, n continuare, dou aspecte patologice cu localizare articular i rsunet asupra
aparatului locomotor n ansamblul su: redorile articulare propriu-zise, de asemenea, redorile
articulare cu pierderea definitiv a micrii (ankilozele), precum i mobilitile articulare
exagerate.
A. Redorile articulare sunt limitri patologice reversibile ale micrii articulaiilor i pot fi
congenitale sau dobndite [1]. n timp ce redorile articulare congenitale sunt de competen\a
chirurgiei corectoare, cele dobndite pot beneficia cu succes de programele kinetoterapiei de
recuperare.
Cauzele care pot duce la redori articulare dobndite, pot fi:
-leziunile tegumentare i ale esutului celular subcutanat (cicatrice, scleroz, inflamaie,
infiltraie, etc.);
-leziunile aponevrotice, care prin retractur (de exemplu, maladia Dupuytren, Lederhose, etc.)
duc la imobilizarea unei articulaii sau a mai multora, la nivelul unui ntreg segment (de
exemplu, articulaiile mici ale minii, piciorului, etc.);
-leziunile musculotendinoase (rupturi, hematom, calcificare, scleroz, inflamaie, etc.);
-leziunile capsuloligamentare (postraumatice sau inflamatorii) urmate de cicatrici retractile,
calcificri sau osificri (osteofite, sindesmofite);
-leziunile sinoviale (frecvent de natur inflamatorie) nsoite de reacie lichidian, hiperplazie,
procese fibroase adezive, corpi strini fibricartilaginoi intraarticulari, cicatrici fibroase [1], ce
conduc la limitarea micrii articulare;
-leziunile cartilaginoase i osoase (fragmentarea cartilajului, atrofia cartilajului, exostose,
osteofitoze, osteoliz, fracturarea capetelor osoase, etc.) care, prin durere i deformri determin,
cel puin limitarea micrilor ntr-o articulaie;
-imobilizarea articular prelungit duce la procesul de retracie-adaptare n contextul unui proces
difuz care se petrece la nivelul tuturor esuturilor moi. Acestea pierd elasticitatea, retractndu-se
de partea scurtat. Ulterior, la un nou turn-over celular local, se va realiza o scdere numeric
celular, corespunztoare noii dimensiuni. La acest mecanism fiziopatologic se adaug i
organizarea edemului difuz determinat de perturbrile vasculotrofice datorate imobilizrii. n
final, micarea este limitat la nivelul articulaiei, dup ieirea din imobilizare.
B. Ankilozele reprezint limitarea definitiv a micrilor articulare. Se poate spune c ankiloza
este stadiul final al unor procese care au determinat iniial redoarea [1]. Ankilozele pot fi fibroase
(capetele osoase sunt solidarizate printr-un esut fibros) sau osoase (ntre capetele osoase se
organizeaz puni osoase prin invadare osteoblastic).
C. Mobilitile articulare exagerate pot fi consecina unor relaxri i rupturi ligamentare,
elongaii tendinoase, hipotonii musculare, afectarea cartilagiilor, etc. care duc la amplitudini
exagerate de micare.
Kinetoterapia este util i deosebit de eficient n situaia redorilor articulare i este inutil n
stadiul de ankiloz. n contextul mobilitilor articulare exagerate, kinetoterapia de recuperare se
adreseaz elementului muscular astfel nct, prin tonifiere, s se creasc stabilitatea articular.

Obiectivele kinetoterapei de recuperare vezi si cursul, numarul 2

Kinetoterapia de recuperare reprezint o component relativ nou a medicinii fizice,
constituindu-se totodat drept metodologie activ de baz pentru refacerea funciilor sistemului
mioartrokinetic, precum i ale aparatelor cardio-vascular i respirator ale organismului, afectate
de boal sau traumatism.
Kinetoterapia, definit drept terapie prin micare, este o form terapeutic inclus n programele
de recuperare medical. Aceste programe de recuperare au drept scop final refacerea unor funcii
diminuate sau promovarea substituiei, cu preluarea funciilor disprute, la nivelul altor
segmente. Domeniul de patologie n care se poate aplica kinetoterapia de recuperare este larg:
sechelele postraumatice, sechele ale afeciunilor neurologice, fie de tip central, fie de tip
periferic, consecine ale suferinelor reumatismale, ale afeciunilor aparatului cardio-vascular,
respirator, etc.
Relund o idee anterioar, se poate afirma faptul c, kinetoterapia de recuperare urmrete:
refacerea funciilor diminuate, creterea nivelului funcional, precum i realizarea unor
mecanisme compensatorii adaptative, n situaiile de readaptare funcional.
Cele mai importante obiective ale kinetoterapiei, n general i ale kinetoterapiei de recuperare, n
special, sunt: refacerea forei musculare i creterea capacitii de efort a organismului,
ameliorarea funciei de coordonare, control i echilibru, creterea mobilitii articulare.
Alturi de aceste obiective, enumerate mai sus, se adaug celelalte obiective ale kinetoterapiei n
general (att profilactic ct i cu scop curativ i de recuperare): relaxarea, corectarea posturii i
aliniamentului corpului, reeducarea respiratorie, reeducarea sensibilitii.
Pn n acest punct au fost studiate bazele anatomo-func\ionale ale micrii, i anume:
mecanismele neuromusculoartrokinetice (aparatul locomotor) ce asigur activitatea motorie
efectuat n limite normale, precum i diferitele elemente fiziopatologice cu modificrile
biomecanice n consecin. n continuare, ne vom opri asupra principalelor obiective din
kinetoterapia de recuperare, obiective ce pot fi atinse recurgnd la diferite tehnici, exerciii i
metode n cadrul programelor specifice.
Creterea mobilitii articulare
Kinetoterapia de recuperare urmrete, n aceast situaie (a creterii gradului de mobilitate
articular), obinerea unghiurilor funcionale de micare i ulterior, pe msura posibilitilor,
redobndirea ntregii amplitudini a unei micri.
Coeficienii funcionali de mobilitate
Valoarea unghiului unei micri se apreciaz prin comparaie cu unghiul aceleiai micri a
segmentului opus sau cu valorile standard ale amplitudinilor maxime de micare articular.
Amplitudinile maxime ale micrilor n diferite articulaii sunt utilizate destul de rar n contextul
activitilor noastre cotidiene. De obicei, se utilizeaz unghiurile din imediata vecintate a
poziiei de repaus articular (poziia de funciune), ceea ce reprezint sectorul util de mobilitate.
Pe msur ce micarea se ndeprteaz de acest sector util, valoarea funcional a amplitudinilor
maxime este mai redus. Iat de ce s-a introdus noiunea de "coeficient funcional de mobilitate,
n vederea exprimrii difereniate a importanei pentru funcia articular, a diferitelor segmente
de mobilitate. Fiecare tip de micare are coeficieni funcionali de mobilitate elementari care,
prin nsumare, determin un coeficient funcional de mobilitate global. Cu alte cuvinte,
aprecierea valorii funcionale a unei articulaii, ne este dat prin valoarea total a coeficienilor
funcionali de mobilitate elementari (obinut, dup cum am vzut, prin nmulirea valorii
unghiului unei micri, cu coeficientul elementar respectiv). Ulterior, adunnd aceste valori
pentru toate direciile de micare ale unei articulaii, suma final este coeficientul funcional de
mobilitate global sau total, exprimat ca procent. Valoarea 100% este considerat drept normal
pentru mobilitatea fiecrei articulaii.
Iat, de exemplu: articulaia gleznei prezint pn la 40 de flexie dorsal i pn la 70% de
flexie plantar. Coeficienii funcionali de mobilitate elementari sunt, de 2 pentru flexia dorsal
ntre 0-20 i 0,5 pentru flexia dorsal ntre 20-40; precum i de 2 pentru flexia plantar ntre 0-
20 i de 0,2 pentru flexia plantar ntre 20-70. n condiii normale, totalul este de 100%. ntr-un
context patologic, situaia poate fi urmtoarea: flexie dorsal 15x 2=30 iar flexia plantar 10x
2=20. Totalul este 50%. Dac facem o comparaie ntre valorile totale normale i cele gsite
(actuale) la cazul studiat, constatm o diferen de 50% i deci un deficit de mobilitate articular,
n consecin. Orice ameliorare obinut prin kinetoterapia de recuperare, chiar a unui singur
unghi de micare, va determina o mbuntire a tuturor coeficienilor funcionali de mobilitate
i, n final, creterea spre valoarea maxim a coeficientului funcional de mobilitate global sau
total.
Valorile normale ale amplitudinilor sau unghiurilor de micare articular, precum i ale
coeficienilor funcionali de mobilitate elementari, sunt stabilite pe baza mediilor valorice ale
populaiei sntoase de ambele sexe i la vrste diferite i sunt trecute n tabele. Aceste tabele
cuprind totui valori variabile, n funcie de autor, neexistnd de fapt o real standardizare a lor,
mai ales dac avem n vedere variaiile unghiurilor de micare la indivizi diferii, dei de acelai
sex i de aceeai vrst, dar cu tip constituional diferit sau cu grad de antrenament fizic diferit.
Un astfel de tabel este i cel propus de Rocher.
Nomenclatura utilizat
Micrile articulare se desfoar pe direcii de micare diferite, ntr-un sens sau altul, ntr-un
anumit plan de micare i cu anumite valori ale amplitudinii lor, toate acestea fiind n funcie de
tipul articulaiei, cu alte cuvinte, depinznd de structura anatomic a respectivei articulaii.
Recent, s-a ajuns la un consens n ceea ce privete denumirea micrilor efectuate pe diferite
direcii, n funcie de gradul de libertate al articulaiei cosiderate. Sunt de preferat termenii de
flexie-extensie, abducie-adducie i rotaie. Exist n literatura de specialitate termeni sinonimi
i care trebuie cunoscui dar la care, treptat, ar fi indicat s se renune. Acetia sunt: anteducia
sau antepulsia pentru micarea de flexie i retroducia sau retropulsia pentru micarea de
extensie. Aceti termeni rmn valabili doar cnd ne referim la proieciile anterioar i respectiv
posterioar ale umrului.
De asemenea, pentru nclinarea radial i cea ulnar, se utilizeaz termenii de abducie-adducie
a minii.
Flexia plantar devine extensia piciorului iar flexia dorsal rmne flexia piciorului.
n ceea ce privete micrile de rotaie, acestea pot fi denumite rotaie intern, respectiv rotaie
extern.
Deoarece calculul unghiurilor de micare (executat dintr-o articulaie, pe o anumit direcie)
pleac de la 0 spre 180, ar trebui s poziionm corpul i segmentele sale n poziie anatomic.
Poziia anatomic a corpului este cosiderat de unii autori poziia zero, poziie de start sau poziie
neutr. Toi aceti termeni sunt sinonimi. Indiferent de termenii utilizai, poziia anatomic se
descrie astfel: n ortostatism, cu tlpile pe sol, membrele superioare pe lng corp, cu palmele n
supinaie iar n cazul n care minile nu sunt n poziie anatomic ci n poziie de indiferen, ele
vor sta ntr-o poziie intermediar ntre pronaie i supinaie. Exist ns situaia n care o
persoan nu poate fi poziionat n poziie anatomic. De asemenea, aceast poziie este
incomod i uneori face imposibil determinarea anumitor unghiuri de miscare (de exemplu,
flexia piciorului sau extensia sa). Suntem astfel pui n situaia, respectnd principiul poziiei de
baz, s aezm pacientul astfel nct segmentele sale s poat fi mobilizate iar kinetoterapeutul
s poat msura amplitudinile de micare.
Iat, n continuare, cteva elemente practice: pentru a msura flexia piciorului trebuie s-l
poziionm la 90. Pacientul este n decubit dorsal sau n eznd, la marginea patului sau pe
scaun, cu piciorul ridicat de pe sol. De altfel, aceast poziie respect, pentru segmentul
respectiv, poziia anatomic (poziia zero n raport cu corpul) dar permite o manipulare mai
uoar a aparatului de msur (goniometrul), n vederea aprecierii unghiurilor de micare.
Aceast poziie se numete poziie de start preferenial sau simplu, poziie preferenial.
Dintr-un punct de vedere, aceste noiuni sunt sinonime cu noiunile de poziie zero, poziie neutr
sau poziie de start.
Testingul articular
Stabilirea unui diagnostic funcional n cadrul afeciunilor aparatului locomotor, indiferent de
etiologie (postraumatic, neurologic, reumatismal, etc.) este necesar n vederea standardizrii
i cuantificrii deficitului i a aprecierii gradului de disfuncionalitate. Ulterior, poate fi urmrit
secvenial, n evoluie i poate fi apreciat beneficiul programelor fiziokinetoterapeutice, n
general i a programelor kinetoterapiei de recuperare, n special.
Aprecierea exact a gradului (amplitudinii) de micare articular permite evaluarea cantitativ a
capacitii de micare a sistemului neuromioartrokinetic. Pentru ca aceast apreciere s fie
reproductibil, s-a recurs la o standardizare a examenului articular, alturi de cel muscular,
absolut obligatorie. Tehnica prin care este analizat gradul de mobilitate articular se numete
bilan articular sau testing articular, dup cum analizarea forei diferitelor grupe musculare
este denumit bilan muscular sau testing muscular.
Testingul articular reprezint un bilan clinic analitic deoarece se adreseaz fiecrei articulaii n
parte dar exist i aprecieri globale, bazate pe gestica i activitatea vieii obinuite sau din timpul
desfurrii anumitor profesii. Acestea se numesc bilanuri globale sau bilanuri sintetice i
sunt foarte apreciate la ora actual. Ele sunt de mare utilitate, n special la pacienii cu
incapaciti funcionale importante, n vederea alctuirii obiectivelor de etap ale programelor de
recuperare funcional.
Testingul articular se refer deci la aprecierea, prin msurarea amplitudinilor de micare n
articulaii, pe toate direciile de micare, a gradului de mobilitate a unei articulaii. Valorile
obinute, precum i considerarea cauzelor care au produs afectarea articular, cu deficitul
funcional sau disfuncionalitatea n consecin, ne permit stabilirea unui program de
kinetoterapie de recuperare.
Prezentarea regulilor generale ale tehnicii bilanului articular, precum i demonstrarea practic,
pentru fiecare situaie, a executrii testingului articular, fac subiectul lucrrilor practice. Vom
aminti, n cele ce urmeaz, doar valorile normale pe care ateptm s le obinem n urma
testingului articular.
A. Articulaia umrului (alctuit din trei articulaii adevrate, scapulo-humeral,
acromioclavicular i sternocostoclavicular, precum i din dou articulaii false, scapulotoracic
i spaiul de alunecare subdeltoidian sau bursa seroas acromiodeltoidian), prezint 3 grade de
libertate i are, n consecin, 3 planuri de micare.
S nu uitm faptul c, articulaiile sternoclavicular, acromioclavicular i scapulotoracic,
formeaz centura scapular care, pe lng faptul c particip la mobilitatea braului, realizeaz i
micrile proprii ale umrului, care sunt:
-micrile de proiecie anterioar (antepulsie) i posterioar (retropulsie), care realizeaz
deplasri de 10-20 cm;
-micrile de ridicare i coborre a centurii pe o distan de 12-13 cm.
Micrile principale ale articulaiei umrului se realizeaz n raport cu toracele i sunt:
-abducia (ridicarea prin lateral a braului) are amplitudinea maxim de 180 (din care primele
90 se realizeaz din articulaia scapulohumeral i urmtoarele 60 prin bascularea scapulei din
articulaia scapulotoracic iar ultimele 30 prin nclinarea coloanei dorsolombare).
 -adducia (micarea de apropiere a braului de trunchi sau revenirea spre poziia zero a braului
abdus), depinde de valoarea abduciei i poate fi 0 (adducie adevrat), dac se pornete de la
poziia anatomic.
Att abducia, ct i adducia sunt micri care se execut n jurul unei axe antero-posterioare, n
plan frontal.
Flexia (ridicarea prin anterior a braului pn ajunge ca i la finalul abduciei, n dreptul urechii)
are valoarea maxim de 180 (primele 90 sunt executate din scapulohumeral, urmtoarele 60din
scapulotoracic iar ultimele 30 prin hiperlordozare lombar).
Extensia (are, ca i flexia, pn la 90 iar amplitudinea este limitat de ligamentele coraco i
glenohumerale). Micarea activ msoar 50-60, iar cea pasiv poate atinge n extremis 90.
Att micarea de extensie, ct i cea de flexie, se realizeaz pe axa transversal, n plan sagital.
-rotaia intern realizeaz 90-95 de amplitudine maxim.
-rotaia extern realizeaz 80-90 de amplitudine maxim (din care 60-65din scapulohumeral i
20-25 prin retropulsia scapulotoracic).
Micrile de rotaie se execut n jurul axului vertical, fiind rotaii longitudinale ale braului.
Circumducia este o micare complex, realizat datorit celor 3 grade de libertate ale articulaiei
i ea descrie un con deformat.
Pozitia corect de funciune n care trebuie s se imobilizeze articulaia umrului este: flexie 45,
abducie 60, rotaie 0.
B. Articulaia cotului (format din trei articulaii: humerocubital, o trohleartroz cu rol n
flexia-extensia antebraului; humeroradial, o condilartoz i radiocubital superioar care
particip la pronosupinaie) are un singur grad de libertate (flexie-extensie), pe o ax ce trece
transversal prin cot.
La fel ca i pentru articulaia umrului, poziia de start este cea cu cotul n extensie total,
membrul superior (brahial), fiind pe lng corp i palma privind nainte.
Despre micarea de flexie-extensie se mai pot face urmtoarele observaii:
-flexia pornete de la 0 atingnd 145-160 n mod activ, respectiv pasiv.
-extensia reprezint ntoarcerea antebraului la poziia 0. Poate exista o hiperextensie de 5-10 n
caz de hiperlaxitate i care se poate aprecia din poziie anatomic.
Poziia corect de funciune n care se imobilizeaz articulaia cotului este de flexie 90-100, cu
mna n semipronaie, ca atunci cnd scriem.
C. Articulaiile radiocubitale superioar i inferioar permit micarea de prono-supinaie, care
este de fapt o micare de rotaie a antebraului n jurul axei sale longitudinale.
-pronaia (este micarea de orientare a palmei n jos) progreseaz de la 0 la 90.
-supinaia (este micarea de orientare a palmei n sus) are aceeai amplitudine maxim de 90, ca
i pronaia.
Poziia corect de funciune este semipronaia 30-45 (este i poziie de repaus articular i
corespunde poziiei de scris).
D. Articulaia pumnului (complex articular format din: articulaia radiocarpian, o diartroz de
tip condilian i articulaia mediocarpian, artrodie n partea extern i condilian n partea
intern) execut micri de flexie-extensie i abducie-adducie n limita celor 2 grade de
libertate pe care le posed datorit articulaiei radiocarpiene.
-flexia (volar sau palmar) are amplitudinea maxim spre 90 (articulaia radiocarpian
realizeaz cel puin 50).
-extensia (dorsiflexia) evolueaz de la 0 la 70. Extensia pasiv poate ajunge la 80-85 (ca i la
flexie, articulaia radiocarpian realizeaz primele 50).
Micarea de flexie-extensie se execut n plan sagital, pe un ax transversal, fiind mai ampl cnd
pumnul este n poziie intermediar i mai sczut cnd pumnul este n pronaie.
-abducia (deviaia radial) are amplitudinea maxim de 20-30.
-adducia (deviaia cubital) are amplitudinea maxim de 40-45 n poziie pronat i mai ctig
10 cnd mna este n supinaie.
Micarea de abducie-adducie se realizeaz pe o ax antero-posterioar, n plan frontal.
Circumducia este o micare n care se combin cele 4 tipuri de micri de mai sus. Poziia de
funciune a pumnului i care favorizeaz activitatea de flexie a degetelor n vederea prehensiunii
este: extensie 30-35, deviaie cubital (adducie) 15 i semipronaie 30-45.
E. Articulaiile minii (reprezentate de 4 artrodii carpometacarpiene i articulaia selar a
policelui; 3 artrodii intermetacarpiene i 5 articulaii condiliene metacarpofalangiene; 9 articulaii
trohleartroze interfalangiene proximale i distale) care realizeaz n ansamblul lor activitatea
complex de prehensiune.
Micarea n articulaiile carpometacarpiene nu se poate testa ci se poate aprecia n cadrul
studierii prizelor sau tipurilor de prehensiune.
Micrile n articulaiile metacarpofalangiene sunt de dou tipuri: flexie-extensie i de
lateralitate. Pasiv, falanga se poate roti cu maximum 45 n jurul axului propriu. Iat, pe larg,
cele artate mai sus:
-flexia-extensia degetelor se apreciaz pornind de la poziia 0 cu pumnul i degetele ntinse.
Flexia activ ajunge pn la 90-100, dac se realizeaz simultan cu toate degetele (II-V) iar
pasiv, valorile pot crete. Extensia este variabil, pornind de la 0 i ajungnd pn la 90 n
cazuri de hiperlaxitate (hiperextensie).
-lateralitatea (abducie-adducie) degetelor II-V reprezint o micare de ndeprtare-apropiere a
acestora fa de axa median a minii, micare posibil cu degetele extinse. Amplitudinea
lateralitii este n medie de 15-20.
-circumducia este posibil mai ales la index (deget II) prin combinarea micrilor de mai sus.
-rotaia axial se realizeaz doar pasiv.
Micrile n articulaiile interfalangiene sunt de flexie-extensie pe un ax transversal:
-flexia n articulaia interfalangian proximal poate ajunge la 100, iar n articulaia
interfalangian distal nu depete 90.
-extensia, pornind de la poziia 0 este posibil doar n articulaiile interfalangiene distale,
atingnd la unele persoane valoarea de 20.
Micrile din articulaiile policelui (scafoidotrapezoidal, trapezoidometacarpian i
metacarpofalangian) sunt diferite, n funcie de articulaia testat. n articulaia
scafoidotrapezoidal micarea nu poate fi studiat. n articulaia trapezoidometacarpian se pot
realiza urmtoarele micri:
-abducia (micarea de ndeprtare a policelui de planul palmei, micare care se realizeaz n
plan perpendicular pe palm) are valoarea de 60-70.
-adducia (micarea de revenire din abducie).
-flexia (micarea n plan frontal, paralel cu palma, care baleiaz policele de-a latul palmei,
ducndu-l spre baza ultimelor degete) are amplitudinea maxim de 10-15.
-extensia (micarea de ndeprtare a policelui n afar de marginea indexului, ce se execut n
acelai plan cu flexia) are amplitudinea de 25-30.
-rotaia axial.
Circumducia este posibil prin combinarea tuturor micrilor prezentate mai sus.
n articulaia metacarpofalangian se poate realiza:
-flexia de 70-75 (policele ajunge la baza ultimului deget).
-extensia propriu-zis nu exist, este deci 0
-rotatia axial
n articulaia interfalangian se poate realiza: flexia de 80-90,extensia activ de 10 sau pasiv
pn la 20-25.
Micarea specific policelui este cea de opozabilitate, realizat prin combinarea abduciei, a
flexiei i a rotaiei axiale n aa fel nct pulpa policelui s ajung fa n fa cu celelalte degete.
Micrile minii i funcia sa sunt testate prin capacitatea de prehensiune i aceea de a realiza
pensele. Acestea sunt studiate n contextul bilanurilor globale, sintetice.
F. Articulaia oldului (este o enartroz) are 3 grade de libertate, asemntor articulaiei
umrului.
Micrile oldului au amplitudine mai mare cu 20-30 dac sunt executate cu genunchiul flectat.
Acestea sunt:
-flexia, care poate fi realizat n mod activ (din poziia de start 0) pn la 90 (cu genunchiul
extins) sau pn la 125 (cu genunchiul flectat). n mod pasiv ajunge la 145-150.
-extensia oldului cu genunchiul extins atinge 15-20 iar cu genunchiul flectat ajunge doar la
10. Extensia executat n mod pasiv atinge 30.
Micrile de flexie-exte
nsie se realizeaz n jurul unui ax transversal, n plan sagital.
-abducia are valoarea medie de 45, dac se execut din decubit dorsal i dac se asociaz flexia
genunchiului, se poate ajunge la 60.
-adducia este imposibil din poziie anatomic 0. Dac membrul inferior (pelvin) opus este
abdus, este posibil o adducie pn la 30.
Abducia-adducia se execut n plan frontal, pe axa sagital a oldului.
-rotaia intern are o amplitudine de 35-45, crescnd n situaia pasiv.
-rotaia extern are o amplitudine de 45.
Micrile de rotaie se execut n jurul axei verticale (longitudinale a membrului).
Circumducia este rezultanta micrilor prezentate pn aici.
Poziia funcional de imobilizare (artrodez) este n flexie de 15 i abducie 5.
Poziia de repaus articular este n flexie 30, abducie 30 i rotaie extern.
G. Articulaia genunchiului (format din articulaiile trohleare femurotibial i femurorotulian,
care particip la micrile genunchiului; precum i articulaia tibioperonier superioar, o
artrodie strns, care particip la micrile gleznei) are un singur grad de libertate, care permite
micarea de flexie-extensie. Aceast micare se asociaz, datorit inegalitii condililor femurali
i a ligamentelor ncruciate, de micarea de rotaie intern-extern. Putem identifica micri de
lateralitate i de sertar (antero-posterioare) dar de mic intensitate, fr s poat fi testate. Atenie
la situaiile patologice care mresc amplitudinea acestor micri.
-flexia poate ajunge la 120 cnd oldul este extins i la 140 cnd oldul este flectat. Pasiv, se
poate nregistra o flexie de 160.
-extensia propriu-zis este 0.
Se poate ns aprecia deficitul de extensie sau hiperextensia n cadrul genu recurvatumului.
Micrile de flexie-extensie se execut n plan sagital, n jurul axei transversale.
-rotaia intern activ apare n timpul flexiei care depete 70 i are valoarea de 20-30 n
momentul testrii flexiei.
-rotaia extern activ se produce n timpul extensiei (cnd se revine la pozia zero). n aceast
micare ligamentele ncruciate se relaxeaz iar cele laterale se ntind. Dac, la rotaia intern
piciorul deviaz intern, la cea extern piciorul deviaz n afar.
Rotaiile pasive se execut cu genunchiul flectat la 90, din poziie de decubit ventral.
Valorile amplitudinilor pot fi de 30-35 pentru rotaia intern i de 40-50 pentru rotaia extern.
Rotaiile se execut n jurul unui ax care trece prin spinele tibiale.
-lateralitatea se poate identifica n special cu genunchiul n semiflexie, cnd se obine o relaxare
maxim a ligamentelor colaterale. Amplitudinea este foarte mic.
-micrile de sertar sunt patologice deoarece n mod normal aceste micri sunt oprite de
ligamentele ncruciate. Poate exista un sertar posterior i unul anterior, evideniate doar pasiv,
cu genunchiul flectat la 90.
Poziia funcional a genunchiului este cea anatomic sau 0 sau de start.
Poziia de repaus articular este de flexie 30-40.
H. Articulaia gleznei (tibiotarsian, este o trohleantroz) are un singur grad de libertate,
pemind micarea de flexie-extensie. Articulaia nefiind perfect transversal, n micarea de
flexie, piciorul deviaz n adducie.
-flexia (dosiflexia) poate ajunge pn la 20-25 i crete dac se flecteaz genunchiul, deoarece
este relaxat tricepsul sural.
-extensia (flexia plantar) poate ajunge la 45 amplitudine.
Micarea de flexie-extensie se realizeaz n plan sagital.
Poziia funcional a gleznei este cu piciorul la 90 sau n uoar extensie.
Poziia de repaus este de 15-20 extensie.
I. Articulaiile piciorului (astragalocalcanean, mediotarsian, tarsometatarsian, intertarsiene,
intermetatarsiene, metatarsofalangiene, interfalangiene).
Micrile din articulaiile astragalocalcanean i mediotarsian (Chopart), sunt complexe,
oscilnd n jurul unei axe imaginare, oblic dinainte-napoi, dinuntru-nafar, de sus-n jos (axa
Henke):
-abducia (vrful piciorului este addus spre interior) i abductia (micarea invers) au o
amplitudine total de 35-40 (10-20, dup ali autori) i se desfoar n plan orizontal.
-supinaia (planta privete intern) are 45 iar pronaia (planta privete extern) are 25-30.
-flexia-extensia calcaneului are o amplitudine foarte mic.
Micrile prezentate mai sus compun micri complexe de:
-inversie (asociaz adducia cu supinaia i o uoar extensie) cu o valoare (teoretic) de 90.
-eversia (asociaz pronaia, abducia i o uoar flexie) cu o valoare (teoretic) de 90.
Articulaia tarsometatarsian (Lisfranc) are rol n modificarea curburii bolii piciorului.
La fel, articulaiile intertarsiene, strnse, nu permit micarea la nivelul lor.
Articulaiile intermetatarsiene, au rol static, de susinere a piciorului.
Micrile din articulaiile metatarsofalangiene permit micri de flexie-extensie precum i de
abducie dar, acestea din urm, sunt limitate.
-flexia, realizat mai ales pasiv, are o valoare de 30-40.
-extensia activ ajunge la 70 pentru haluce iar pasiv, poate atinge valoarea de 90. Pentru
celelalte degete II-V amplitudinea este progresiv mai mic.
Micrile din articulaiile interfalangiene sunt de flexie-extensie:
-flexia halucelui este pn la 30-60 iar pentru degetele II-V de 30-40, fiind realizat mai ales
pasiv.
-extensia din poziie anatomic, att n mod activ, ct i pasiv este 0.
Din considerente didactice, prezentm testingul coloanei vertebrale n mod separat. Vertebrele se
articuleaz ntre ele prin articulaiile interapofizare (articulaiile apofizelor posterioare) i
articulatiile discovertebrale.
a. Articulatiile apofizelor posterioare sunt artrodii care permit doar simple alunec`ri anterioare,
posterioare si laterale.
b. Articulaia discovertebral este reprezentat de o amfiartroz i are 5 grade de libertate, care
permit micrile de:
-flexie-extensie n jurul unui ax transversal;
-nclinare lateral n general n jurul unui ax sagital,
-rotaie n jurul unui ax vertical,
-alunecare pe axele paralele ale corpurilor vertebrale,
-ndeprtare-apropiere ntre dou vertebre.
Aprecierea micrilor coloanei se face pornind de la poziia zero i fixnd bazinul (n poziie
eznd).
Poziia zero a coloanei se realizeaz n ortostatism, n rectitudine, avnd drept repere:
a. verticala firului cu plumb, care cade de la protuberana occipital, de-a lungul spinelor
vertebrale, n anul interfesier i ntre cele 2 maleole interne;
b. linia dintre vrfurile scapulelor i linia bicret (orizontale i paralele);
 c. occiputului, zona dorsal medie, fesele i taloanele care sunt tangente la un plan posterior
vertical;
d. verticala care trece prin tragus, prin faa anterioar a umrului, marginea anterioar a
marelui trohanter, marginea extern a piciorului (la nivelul liniei Chopart).
Testingul coloanei cervicale arat:
a. flexia de 30-45 (din care 20 din articulaia atlantooccipital),
b. extensia cu valoarea 35-45 (din care 30 din articulaia atlantooccipital),
c. lateralitatea avnd valoarea de 40-45 (din care 15-20 din articulaia atlantooccipital),
d. rotaia de 45-70 (fr participarea articulaiei atlantooccipitale),
e. circumducie (este o micare combinat ntre celelalte, prezentate mai sus).
Testingul coloanei dorsolombare arat urmtoarele valori, n funcie de micarea urmrit:
a. flexia de maximum 80-90 (din care 50 din coloana dorsal i 40 din cea lombar),
b. extensia limitat la 20-30,
c. lateralitatea, apreciat la 20-35,
d. rotaia de 30-45 pe fiecare parte.
Dac considerm micrile coloanei vertebrale n ansamblul su, valorile maxime ale acestora
sunt:
a. flexia 110-135,
b. extensia 50-70,
c. lateralitatea 60-80,
d. rotaia 70-105.
Poziia de funciune a coloanei vertebrale corespunde poziiei zero prezentate anterior.
Curburile fiziologice ale rahisului sunt: cervical (36), dorsal (35) i lombar (50), calculate
radiologic, pe baza nclinrii platourilor vertebrale.
Clasificarea cauzelor deficitului de mobilitate articular
Deficitul de mobilitate articular reprezint un criteriu medical n vederea evalurii capacitii de
munca i, n consecin, creterea gradului de mobilitate devine un obiectiv important al
kinetoterapiei de recuperare.
Dac excludem situaiile n care deficitul de mobilitate articular nu poate fi recuperat prin
metodele fizicalkinetice (ca, de exemplu: afeciuni osoase, procese fibrotice extensive, etc.),
putem grupa limitrile de mobilitate (redorile articulare), n funcie de metoda de lucru, n trei
categorii:
Redori care necesit ntinderea esuturilor retracturate,
Redori care necesit scderea hipertoniei musculare,
Redori care necesit realizarea ambelor obiective
Se poate uor trage concluzia c ankilozele articulare nu fac obiectul clasificrii de fa, deoarece
ele alctuiesc categoria limitrilor de mobilitate imposibil de recuperat, menionate mai sus. De
la caz la caz, se poate interveni chirurgical (ortopedico-chirurgical, chirurgie plastic i
reparatorie, etc.) i ulterior, se poate ridica problema recuperrii medicale n general i a utilizrii
tehnicilor i metodelor kinetoterapiei de recuperare, n special.
Se mai poate ntlni i o alt cauz de limitare a micrii articulare, neinclus n cele trei
categorii enumerate anterior. Este vorba despre hipotonia sau atonia muscular, care se va studia
n contextul altui obiectiv important, acela al creterii forei musculare.
Redoarea articular care necesit ntinderea esuturilor (determinat exclusiv de sinechii ale
esuturilor moi periarticulare), ridic o serie de probleme care se vor adresa i musculaturii
nvecinate.
O alt situaie, des ntlnit n practica medical, este i redoarea strns postimobilizare, care
pune i ea probleme n ceea ce privete musculatura satelit articulaiei datorit pe de o parte,
scurtrii adaptative a unor grupe musculare (flexoare) i, pe de alt parte, alungirii adaptative a
altor grupe musculare (extensoare).
n concluzie, trebuie spus faptul c o prim condiie o reprezint identificarea cauzei reale a
redorii articulare i ulterior, se vor stabili tehnicile de lucru adecvate realizrii obiectivului de
cretere a mobilitii articulare, n cadrul unei metodologii complexe, adaptate la caz.
Creterea forei musculare
Este cunoscut faptul c orice act motor presupune intervenia unei fore. Din punct de vedere
biologic, fora este o calitate fizic a individului, cu care se poate nvinge o rezisten extern i
care poate stabiliza prghiile corpului.
Terminologie
Pentru a depi nenelegerile ce pot apare n ceea ce privete noiunile vehiculate n contextul
utilizrii termenului de for muscular, propunem un mic glosar.
Fora-reprezint capacitatea sau proprietatea sistemului neuromuscular de a nvinge o rezisten
prin contracie muscular. tim c fora exprim n fapt, tensiunea pe care o dezvolt un muchi
atunci cnd se contract.
Fora maxim relativ-reprezint tensiunea maxim de contracie pe care un muchi o poate
dezvolta la un moment dat.
Fora maxim absolut-reprezint fora maxim, de cele mai multe ori pur teoretic, sau fora
limit pe care ar putea, n condiii biologice optime, s o dezvolte un muchi. n mod practic,
fora maxim absolut nu poate fi atins, doar un sportiv de nalt performan, putndu-se
apropia de ea.
Fora de rotaie sau torsiune-este fora necesar spre a produce o rotaie n jurul unui ax. Fora de
rotaie este egal cu produsul dintre fora (maxim) i perpendiculara dintre locul de aplicare a
forei i axul n jurul cruia se exercit micarea. Acest parametru este msurabil.
Fora exploziv-este capacitatea unui muchi de a dezvolta sau manifesta valori mari de for n
cea mai mic unitate de timp.
Fora maxim dinamic-este fora muscular de rotaie maxim, care poate fi dezvoltat n
fiecare punct al unei micri.
Fora static (izometric)-este fora muscular dezvoltat n timpul contraciei izometrice.
Fora maxim static-este fora maxim pe care o poate dezvolta un muchi acionnd contra
unui obiect imposibil de micat.
Fora izokinetic-este tot o for dinamic, dar viteza micrii este reglat astfel nct s fie n
permanen raportat la fora aplicat n fiecare moment al amplitudinii micrii.
Factorii care intervin n determinarea mrimii vectorului for
Mrimea forei musculare este o caracteristic morfofuncional a muchiului ntr-un anumit
moment al testrii. Ea depinde de o serie de factori, dintre care:
a) Diametrul de seciune al muchiului.
Fora (tensiunea) pe care o poate dezvolta un muchi este direct proporional cu diametrul de
seciune al respectivului muchi. O hipertrofie muscular, obinut prin exerciii adecvate, poate
duce n consecin la o cretere de for muscular. Calculele arat c tensiunea (fora) maxim a
unui muchi este de 3,6-4 Kg/cm2 suprafa de seciune. Aceasta este considerat a fi fora
absolut.
Hipertrofia unui muchi se obine prin creterea numeric i/sau cantitativ a elementelor
sarcoplasmatice, a proteinelor contractile i a sintezei de ARN i ADN muscular. Numrul
fibrelor musculare rmne constant. Dac orice hipertrofie muscular se nsoete de o cretere a
forei musculare, reciproca nu este obligatorie.
Obinerea hipertrofiei musculare se face printr-o activitate muscular intens, desfurat dup
nite reguli i susinut printr-o alimentaie hiperproteic. Cu alte cuvinte, efortul trebuie s fie
aproape maxim ca intensitate i s se realizeze cu suficiente repetiii pentru a se putea obine
modificri n starea coloidal a proteinelor musculare care vor accelera apoi sinteza proteic n
perioada de supercompensare postefort [1]. Este perioada n care se nregistreaz o retenie
masiv de azot proteic. Creterea sintezei proteice atrage dup sine hipertrofia muscular iar
fora muscular va crete n consecin.
Efortul aproape maxim ca intensitate i cu frecvente repetiii, reprezint "excitantul biologic",
necesar creterii forei musculare. Se utilizeaz exerciii cu ncrcare, care pot fi repetate n
cursul unei edine de 7-8 ori [1]. Excitantul biologic va induce oboseala muscular care
reprezint un stres metabolic ce asigur hipertrofia muscular urmat de creterea forei
musculare.
Diametrul de seciune al unui muchi crete n urma practicrii culturismului, metod sigur de
hipertrofie muscular i de cretere a forei musculare.
b) Numrul unitilor motorii n aciune (sumaia spaial a UM)
n repaus, tonusul muscular este asigurat de activitatea 2-5% din unitile musculare (UM).
Pe parcursul unei contracii uoare, se ajunge ca 10-30% dintre unitile motorii s se afle n
activitate.
ntr-o contracie cu for maxim intr n activitate aproximativ 75% din totalul unitilor
motorii.
Procentul de 75% din totalul UM interesate ntr-o activitate contractil poate crete doar n
condiii deosebite (cnd viaa este n pericol, cnd exist o motivaie deosebit, etc.).
Sistemul nervos central trimite impulsuri nervoase ctre unitile motorii (UM) ale muchiului
activat. n urma antrenamentului fizic crete fora muscular ca o consecin a creterii
numrului de UM angrenate n actul motor. La baz st capacitatea SNC de a transmite impulsuri
nervoase mai frecvente i mai bine concentrate. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de
"sumaie spaial a UM". Pe acest fenomen se bazeaz de altfel i metodele de facilitare
neuroproprioceptiv.
c) Frecvena impulsurilor nervoase (sumaia temporal)
Alturi de "sumaia spaial a UM" sau creterea recrutrii UM implicate ntr-o micare (act
motor), centrii nervoi superiori influeneaz fora muscular i prin frecvena impulsurilor
nervoase descrcate spre periferie, ceea ce se traduce prin "sumaie temporal" (creterea
descrcrilor UM active). O astfel de frecven crescut a descrcrilor impulsurilor centrale
exprim o stare de excitabilitate crescut a centrilor nervoi.
n vederea creterii forei de contracie a muchiului sau a tensiunii musculare, pe seama creterii
numrului de impulsuri pe secund, este necesar o intensificare a focarului de excitaie
cortical, o "concentrare nervoas" naintea executrii efortului. Metodele de facilitare
neuroproprioceptiv acioneaz prin acest mecanism prezentat.
d) Sincronizarea activitii UM active
ntr-o contracie de intensitate sczut sau la nceputul unei contracii musculare, se constat o
activitate asincron a UM, ceea ce duce la o contracie lin, ncet crescnd a ntregului muchi
dar cu for redus. Sincronizarea activitii tuturor UM duce la o contracie tetanic puternic.
Aceast sincronizare a activitii UM are la baz o sincronizare a impulsurilor emise de centrii
superiori i se realizeaz n contextul antrenamentului prin exerciiu fizic.
Numrul unitilor motorii interesate n contracia muscular ("sumaia spaial a UM"),
frecvena descrcrilor neuronale n unitatea de timp ("sumaia temporal a UM"), precum i
sincronizarea descrcrilor centrilor superiori spre efector (muchi) alctuiesc complexul de
"factori neuronali". Acest complex este un element cauzal al creterii de for muscular n
primele 2 sptmni de la nceperea practicrii exerciiilor fizice. Ulterior, intervine "factorul
muscular" i anume, hipertrofia muscular ca urmare a stresului metabolic. Hipertrofia
muscular se obiectiveaz prin creterea diametrului de seciune al muchiului.
e) Mrimea UM
Pentru a obine efectul de cretere a forei musculare ne intereseaz i o serie de caracteristici ale
unitii motorii, precum: dimensiunile stromei neuronale, diametrul axonului, raportul de
inervaie neuron-numr de fibre musculare inervate, amplitudinea potenialului de aciune al UM
]i fora generat.
UM de dimensiuni mici au un prag sczut de excitabilitate, fiind primele recrutate de influxul
nervos dar declannd tensiuni musculare sczute.
UM de dimensiuni mari sunt recrutate ulterior, pe msur ce stimulul nervos crete iar rspunsul
muscular este crescut n consecin.
Afirmaiile de mai sus convin "principiului mrimii" sau al determinismului forei musculare,
enunat de Hanneman.
f) Raportul for-velocitate
Se poate stabili un raport de proporionalitate ntre viteza de scurtare sau alungire a unui muchi
i fora de contracie dezvoltat de acel muchi.
Scurtarea rapid a muchiului scade tensiunea sau fora dezvoltat, n timp ce alungirea rapid a
aceluiai muchi crete tensiunea sau fora dezvoltat. Contracia izometric ocup o poziie
intermediar.
g) Raportul for-lungime
Muchiul n situ, n repaus i nestimulat este caracterizat printr-o "lungime de repaus", precum i
printr-o "tensiune de repaus", la nivelul fibrelor sale. Un astfel de muchi, dac este secionat, se
scurteaz cu 20% din lungimea sa iniial, ajungnd la "lungimea de echilibru", cnd tensiunea n
muchi devine zero.
Dac muchiul aflat n stare de repaus, la nivelul lungimii i tensiunii de repaus, este stimulat, el
determin o for de contracie ("tensiune de contracie"). Dac muchiul este tracionat de
ambele capete, n aa fel nct s fie alungit peste valorile de repaus, n el apare o "tensiune de
alungire", nivel de la care alungirea va determina o for de contracie, care o va depi pe cea
declanat la nivelul lungimii de repaus normale. Dac muchiul este alungit n continuare, peste
lungimea lui tisular normal, tensiunea sau fora activ va scdea. Un muchi se poate rupe dac
aceast ntindere depete de circa 3 ori "lungimea de echilibru".
Dac muchiul aflat n stare de repaus, la nivelul lungimii i tensiunii de repaus, este scurtat,
contracia produs este de intensitate sczut (for sau tensiune sczut). Dac scurtarea s-a
produs cu valoarea de 60-70% din lungimea de repaus, nu se mai produce tensiune de contracie
(fora sau tensiunea muscular devine zero).
Concluzia este c fora muscular crete aproximativ liniar cu creterea lungimii iniiale a
muchiului.
Testingul muscular (cotare)
Testingul muscular face parte parte din examinarea curent a pacienilor postraumatici,
neurologici i reumatici, precum i a unor bolnavi care au suferit intervenii ortopedico-
chirurgicale. El reprezint o serie de tehnici de examen manual, utilizate n vederea evalurii
forei musculare individuale sau a unor grupuri musculare. Se deosebete de alte metode i
tehnici de evaluare a strii muchiului, care recurg la aparate mecanice, electrice, etc. cum sunt:
EMG, stimulodetecia, etc.
Testingul muscular are drept scop: elaborarea diagnosticului funcional complet, permite
precizarea nivelului lezional al bolii neurologice, alctuirea programului de recuperare n mod
secvenial (etapizat), ofer posibilitatea aprecierii rezultatelor obinute, orienteaz asupra tipului
interveniei chirurgicale sau ortopedico-chirurgicale, cnd este cazul, permite stabilirea
prognosticului funcional al bolnavului, etc.
Aprecierea forei musculare trebuie exprimat printr-un sistem de cotare internaional. La noi n
ar a fost adoptat sistemul cotrii de la 5 la zero, al Fundaiei Naionale pentru Paralizie infantil
din 1940, metod revizuit n 1946. Exist un tablou comparativ ntre diversele metode de cotare
pentru "testul muscular manual", care poate fi gsit n orice manual de specialitate.
Cotarea testingului muscular se face pornind de la nregistrarea rezultatelor pe scara cu 6 trepte
(5-0). Aprecierea i cunoaterea valorii (intensitii) forei musculare este deosebit de important
n vederea stabilirii programului fizicalkinetic de recuperare, n general i a celui de kinetoterapie
de recuperare, n special.
n continuare, sunt prezentate valorile forei musculare, mpreun cu expresia lor clinico-
funcional.
-Fora muscular 5 sau normal
Muchiul poate executa micarea pe toat amplitudinea, contra unei fore exterioare (rezistent
opus de testator), egal cu valoarea forei normale.
Aceasta se compar cu valoarea forei segmentului opus, sntos sau n cazul n care i acesta
este afectat, se va ine cont n apreciere, de vrst, sex, masa muscular, gradul de antrenament al
individului, etc.
Testatorul nu va opune rezisten pe toat amplitudinea de micare, ci la sfritul cursei, n
punctul de maxim amplitudine, ncercnd s mobilizeze segmentul deplasat spre poziia de zero
anatomic. Rezistena opus micrii va fi aplicat progresiv, pentru ca pacientul s-i poat
controla la maximum musculature.
-Fora muscular 4 sau bun
Este capacitatea muchiului de a deplasa antigravitaional, complet, segmentul contra unei
rezistene medii. Se va proceda ca i n cazul testrii forei 5 dar cu aplicarea din partea
testatorului, a unei rezistene mai mici.
-Fora muscular 3 sau acceptabil
Este capacitatea muchiului de a mobiliza complet segmentul contra gravitaiei, fr alt
contrarezisten.
Valoarea forei 3 este considerat un prag funcional muscular care indic o capacitate
funcional minim, pentru un efort minim necesar mobilizrii segmentelor pe toate direciile de
micare.
-Fora muscular 2 sau mediocr
Muchiul mobilizeaz segmentul, doar dac se exclude gravitaia. Pacientul, precum i segmentul
de mobilizat se poziioneaz astfel nct micarea s se desfoare fr opunerea forei
gravitaionale. Se vor utiliza planuri de alunecare, cum ar fi plci de plastic, lemn talcat, etc. sau
dispozitive care permit micarea iar segmentul de mobilizat alunec uor.
Exist unele situaii de grani, ntre gradele de for 3 i 2. n acest context, o micare contra
gravitaiei, dar incomplet fa de amplitudinea maxim, va fi notat cu -3 (dac depete
jumtate din amplitudinea maxim de micare a segmentului respectiv) sau cu +2 (dac nu atinge
jumtate din amplitudinea maxim). Dac micarea nu este complet, dei s-a exclus gravitaia,
valoarea forei musculare este de -2.
-Fora muscular 1 sau schiat
Este situaia n care examinatorul sesizeaz contracia muchiului prin palparea masei musculare
sau a tendonului sau se observ uoare tremurturi ale muchiului. Aceast valoare a forei
musculare este incapabil s mobilizeze segmentul. Fora muscular 1 poate fi apreciat doar la
muchii situai superficial i care pot fi palpai.
-Fora 0 (zero)
Muchiul nu realizeaz nici un fel de contracie.
Realizarea testingului muscular i evaluarea forei musculare este posibil, n special, pentru
muchii principali ai membrelor i trunchiului.
Trebuie s avem n vedere faptul c, executnd un bilan pentru un anumit muchi, n fapt, se
obine rezultatul activitii unui grup muscular n cadrul cruia cel testat este muchiul principal.
Este bine ca, n practica curent, s se obinuiasc executarea testingului muscular, alturi de cel
articular, cu consemnarea rezultatelor obinute n fie speciale de evaluare pentru a se putea
stabili att diagnosticul, ct i prognosticul funcional n cadrul bolilor care afecteaz aparatul
locomotor.
Creterea rezistenei musculare
Rezistena reprezint capacitatea unui muchi de a susine un efort. Prin acesta se nelege, att
capacitatea muchiului de a executa un exerciiu sau o activitate pe o perioad prelungit de
timp, iar pe de alt parte, capacitatea muchiului de a susine o contracie.
Rezistena muscular este condiionat de o serie de factori: fora muscular, valoarea circulaiei
musculare, integritatea metabolismului muscular, gradul de participare al SNC (motivaie, stare
de excitaie sau inhibiie cortical), starea general a organismului (stare de boal sau stare de
sntate), echilibrul neuroendocrinometabolic, etc.
Deoarece rezistena la efort se raporteaz la performanele socio-profesionale sau la capacitatea
sistemului neuromioartrokinetic de a realiza i susine un efort, ne intereseaz i gradul efortului
profesional al pacientului.
Ca s putem aprecia rezistena muscular, se testeaz capacitatea de meninere a unei contracii.
Se vor utiliza greuti cu valori diferite, raportate la fora maxim a muchiului respectiv. Ne va
interesa durata ct poate fi meninut de un muchi greutatea respectiv.
O greutate cu valoarea sub 15% din fora muscular maxim de contracie poate fi meninut
timp nelimitat.
Pentru o valoare a greutii cuprins ntre 15 i 40% din fora maxim de contracie, timpul de
meninere a contraciei sau cel de execuie a unei activiti simple (micarea segmentului
respectiv, care se repet cu un anumit ritm) este diferit. Urmrind pacientul, vom constata c, la
un moment dat, el va continua exerciiul ce i-a fost solicitat dar cu preul unui efort vizibil. Acest
efort vizibil se exprim prin transpiraii, schimbarea mimicii, tahicardie, dispnee de efort, etc.
Este faza oboselii compensate, deoarece pacientul poate continua exerciiul un timp, n funcie de
valoarea greutii iniiale, raportat la fora maxim de contracie. Ulterior, cu tot efortul
volitional, nu mai poate menine nici ritmul i nici amplitudinea micrii solicitate nu mai este
cea iniial. Pacientul a intrat n faza oboselii decompensate. Cu alte cuvinte, putem spune c
rezistena muscular este starea contrar oboselii musculare.
La o valoare a greutii de 50% din fora muscular maxim, rezistena muchiului sau a grupului
muscular respectiv este de 1 minut iar la nivelul forei maxime, rezistena este doar de 6 secunde
(Rohmert).
Deosebim noiunea de rezisten muscular, de cea de rezisten general, a ntregului organism.
Aceasta din urm, reprezint capacitatea organismului de a realiza un anumit lucru mecanic (cu
peste 2/3 din masa muscular n aciune), presupunnd i participarea funciei cardiorespiratorii.
Exist i o rezisten local (cu 1/3 din masa muscular n aciune) iar efortul este localizat la
nivelul unui segment. Se mai poate vorbi i de o rezisten special, o rezisten neuropsihic, o
rezisten emoional), etc.
Pornind de la cele afirmate anterior, n contextul kinetoterapiei de recuperare, ne va interesa
rezistena muscular la nivelul unor grupe musculare care au suferit scderi patologice de for
muscular i rezisten la efort. Grupele musculare de interes sunt cele care cuprind muchi de
for i rezisten antigravitaional.
Creterea rezistenei la efort a organismului (antrenamentul la efort)
Rezistena general la efort reprezint capacitatea organismului de a realiza un anumit lucru
mecanic n care este interesat peste 2/3 din masa muscular a corpului. La performarea acestui
lucru mecanic particip activ i aparatele cardiovascular i respirator.
Capacitatea de munc a unui pacient este condiionat de rezistena la efort a organismului.
Lipsa efortului fizic n contextul unei boli, va determina o serie de perturbri funcionale ale
ntregului organism, n special dezadaptri cardiocirculatorii i respiratorii, metabolice,
musculare. Cu alte cuvinte, dezadaptarea organismului la efort.
ntre obiectivele kinetoterapiei de recuperare, antrenamentul la efort reprezint un obiectiv
important.
Creterea forei i rezistenei musculare nu este urmat n mod obligatoriu i de creterea
capacitii de efort a ntregului organism. Astfel, pe lng recuperarea funcional a sechelelor
locale este necesar i o activitate fizic n vederea creterii rezistenei la efort a organismului i
asigurarea capacitii de munc a pacientului.
Exist 3 categorii de pacieni, care beneficiaz de antrenarea la efort:
-bolnavii cardiovasculari (post IMA, de exemplu),
-bolnavii respiratori (cei cu BPOC, sindroame posttuberculoase, etc.),
-sechelarii unor afeciuni ale aparatului locomotor (mai ales care au o limitare mare de
mobilitate).
La aceste categorii se adaug i persoanele care au pierdut capacitatea fizic de a performa efort
printr-o conduit de via greit (de exemplu, sedentarii).
Kinetoterapia de recuperare i gsete justificarea la pacienii care prezint sechele ale
afeciunilor aparatului locomotor. La acetia, orice efort fizic este dificil de realizat. Altfel spus,
putem ncepe antrenarea la efort a pacientului atunci cnd aparatul neuromioartrokinetic este
capabil s`-l performeze. n aceast` situa\ie, putem folosi termenul de reantrenare la efort.
Metodele antrenamentului la efort sunt variante i le vom enumera, dup cum urmeaz: mersul,
activitile de autongrijire i casnice, urcatul scrilor i pantelor, bicicleta ergometric i covorul
rulant, alergarea, notul, terapia ocupaional, sportul terapeutic, etc.
Creterea coordonrii, controlului i echilibrului
Kinetoterapia de recuperare a sechelelor afeciunilor aparatului neuromioantrokinetic
(locomotor) are n vedere realizarea controlului motor. Acest control motor are 4 etape de baz`:
reeducarea mobilitii, a stabilitii, a mobilitii controlate i abilitii.
Mobilitatea controlat i abilitatea se ncadreaz n obiectivul de cretere a coordonrii,
controlului i echilibrului. Ca mijloc terapeutic, vom recurge la kinetoterapia de recuperare,
alturi de alte metode ale medicinii fizice.
Coordonarea presupune combinarea activitii unui numr de muchi n cadrul unei scheme de
micare continu, lin, executat n condiii normale. Controlul i echilibrul sunt incluse n
noiunea de coordonare. O activitate coordonat este automat, dei exist situaii cnd este
ndeplinit i contient.
Controlul activitii coordonate se realizeaz prin mecanismul de feed-back al propriocepiei i al
centrilor subcortical. n cazul afectrii elementelor care asigur feed-back-ul, controlul motor
este preluat de aparatul vizual i centrii corticali, ns micarea nu va fi la fel de lin.
Coordonarea micrilor se obine dup multe repetri, ea se poate deci antrena, ajungndu-se
la performane motorii deosebite (cntatul la un instrument, etc.). Dezvoltarea coordonrii duce
la precizia micrilor, ceea ce presupune o economisire de efort muscular. De asemenea, aceast
dezvoltare a coordonrii asigur apariia deprinderilor motrice care au la baz engramele motorii.
O micare voluntar reprezint deci selectarea, modificarea i combinarea engramelor deja
fixate.
n urma unor afeciuni sau prin neutilizare, deprinderile motorii se pot pierde. Ele trebuie
redobndite, cu alte cuvinte, trebuie redobndit controlul coordonrii.
A. Mobilitatea controlat este capacitatea de a executa micrile n mod coordonat, dintr-o
postur cu ncrcare corporal (extremitatea distal a segmentului este fixat). Cu alte cuvinte,
micarea se produce nuntrul unei posturi date (de exemplu, patrupedia).
Kinetoterapia de recuperare se adreseaz i mobilitii controlate.
Mobilitatea controlat asigur baza recuperrii abilitii.
B. Abilitatea sau dibcia se realizeaz cnd extremitatea distal este liber.
Micrile sunt executate liber, nafara unei posturi (este inclus i locomoia). Extremitile
manipuleaz mediul nconjurtor, n timp ce trunchiul este meninut ntr-o anumit postur.
Mobilitatea controlat corespunde noiunii de lan kinetic (sau cinematic) nchis iar abilitatea
lanului kinetic deschis. Micrile se execut n interiorul unei posturi fixate (lan kinetic nchis)
sau n afara posturii (lan kinetic deschis).
Alte obiective ale kinetoterapiei
Relaxarea
Se poate vorbi despre relaxare general i despre relaxrile pariale. Relaxarea general este un
proces autonom, care vizeaz o reglare tonico-emoional optim.
Este un proces psihosomatic cu valoare terapeutic i care se adreseaz, att strii de tensiune
muscular crescute, ct i strii psihice tensionate. Aceast relaxare general se poate obine din
exterior, extrinsec (relaxare extrinsec), utiliznd diferite metode: aparate relaxatoare (cum ar fi
masa vibratorie), masajul, medicamente, termoterapie, electroterapia i este o relaxare obinut n
mod pasiv. Aceeai relaxare general poate fi indus de subiectul nsui, n mod activ, intrinsec
(relaxarea intrinsec).
n kinetologie ne intereseaz nu att relaxarea general, ct cea parial a unui segment, grup
muscular, muchi. Relaxarea parial permite nceperea programelor kinetice de recuperare.
Corectarea posturii i aliniamentului corpului
Aparatul locomotor poate suferi o degradare degenerativ pornind de la defecte posturale din
copilrie i adolescen. Deposturrile i dezalinierile corpului, dac sunt de durat, rmn fixate,
se organizeaz. Se vor produce n consecin i dezechilibre musculare, care vor modifica
micrile, ducnd la degradarea structurilor aparatului neuromioartrokinetic, nchiznd astfel un
cerc vicios. n final, apare oboseala precoce i scade randamentul activitii motorii.
Dezechilibrul muscular se instaleaz prin urmtoarele mecanisme:
-substituia (nlocuire funcional) apare cnd un agonist devine hipoton, cu intrarea n
aciune a sinergitilor, ducnd la crearea unor stereotipuri motrice noi, ns defavorabile;
-nstrinarea (parez funcional) ce apare n contractura muscular puternic, prelungit
sau n spasticitatea antagonistului cnd agonistul nu mai poate fi utilizat, dei este apt;
-compensaie, ce apare cnd un grup muscular este hipoton, fiind necesar intrarea n funcie
a altor grupe musculare care vor ncerca realizarea micrii;
 -ncoordonare (tulburri de reglare motorie n cadrul lanului kinetic normal al micrii
respective).
Din punct de vedere al kinetoterapiei de recuperare ne intereseaz corectarea posturii i
aliniamentului corpului, recurgnd la o serie de tehnici. Este important de reinut faptul c,
pentru a realiza acest obiectiv este necesar inducerea unei stri de relaxare parial i/sau
segmentar.
Corectarea deficitului respirator
Kinetoterapia respiratorie este un principal mijloc terapeutic i de recuperare al deficitului
funcional respirator din cadrul afeciunilor bronhopulmonare sau extrapulmonare cu rsunet
respirator. Antrenarea respiraiei face parte din programul kineto de recuperare al oricrui bolnav
imobilizat, indiferent de cauza.
Mecanismele perturbate ale funciei respiratorii pot fi corectate dac se recurge la: relaxare,
posturare, gimnastic corectoare, reeducarea respiratorie, antrenamentul la efort dozat, educarea
tusei, educarea vorbitului i terapia ocupaional.
Din punct de vedere al kinetoterapiei de recuperare ne vor interesa reeducarea respiratorie i
gimnastica corectoare. Reeducarea respiratorie se adreseaz bolnavilor cu afectare clinic
evident a funciei respiratorii i urmrete s realizeze un nou model respirator, adaptat
nevoilor i capabil s asigure volume de aer mobilizabile suficiente, cu un travaliu respirator ct
mai redus, n cadrul unei respiraii bine controlate i coordonate. Gimnastica corectoare se
adreseaz, att afeciunilor bronhopulmonare, ct i celor extrapulmonare i urmrete corectarea
la maximum a tuturor dizarmoniilor aprute.
Reeducarea sensibilitii
Reeducarea sensibilitii este un obiectiv important n cadrul recuperrii funcionale, dat fiind
faptul c tulburrile senzitive pot fi ele nsele severe sau le pot agrava pe cele motorii.
Reeducarea deficitului senzitiv este o sarcin n seama kinetoterapeutului, care va organiza un
program de recuperare funcional ce include ca modalitate terapeutic i kinetoterapia de
recuperare (n cea mai mare parte

- Evaluarea durerii, scala analoga vizuala, relatia durere- disfunctie

Durerea acuta, din punct de vedere biologic tradeaza o distructie tisulara cu potential de
gravitate.
Este un semnal de alarma al organismului, care sa-i permita oprirea unei activitati distructive
si care sa-i faciliteze procesul regenerator.
Reprezinta participarea complexa a sistemului nervos: nerv periferic MS creier.
Daca durerea continua dupa indepartarea cauzei aparente sau a stimulului dureros, se pierde
calitatea adaptativa a raspunsului organismului si se ajunge la infirmitate fizica sau tulburari
ale vietii psiho-socio-familiale.
Metodele medicinii fizice se adauga celorlalte modalitati analgetice.
80% din populatie experimenteaza pe parcursul vietii o durere cu localizare lombara inferioara;
50% din populatie prezinta dureri cervicale;
20% din populatia de sex feminin este diagnosticata cu fibromialgie;
1,6% din populatie prezinta dureri la nivelul articulatiei temporomandibulare ca semn al
disfunctionalitatii cranio-mandibulare (exprmate clinic si prin: cefalee, simptomatologie
auriculara dureroasa, disfunctii oculare dureroase, durere forntala, sindrom dureros
cervicooccipital etc)
Etiologia durerii acute
traumatism
sindromul exagerarii si/sau abuzului simptomatologiei dureroase
microtraumatisme
un proces localizat sau sistemic: degenerativ, inflamator, infectios, malign
Reguli generale privind evaluarea unui pacient cu durere acuta
tratamentul complet aplicat anterior si corectitudinea respectarii lui
reconsiderarea testelor diagnostice anterioare
diagrama durerii (evolutia ei in timp, durata, intensitate, iradiere, factori declansatori sau care
o amelioreaza)
evaluarea obiectiva a durerii (utilizand o scala)
identificarea unui traumatism in antecendente sau a altui context declansator
se va observa: mersul, modul de a sedea, diferitele miscari ale pacientului atat la comanda cat
si spontan
stabilirea diagnosticului
elaborarea planului terapeutic bazat pe diagnosticul stabilit
NB: este corect sa nu se stabileasca un diagnostic decat sa se faca un diagnostic gresit.
Diagnostic diferential al durerii musculoscheletale-acute
1. Osul
fractura (traumatism acut, de stress, de compresiune)
dislocare
leziune metastatica
alte leziuni osoase intrinseci (chist osos, osteom, hemangiom, etc)
2. Articulatia
afectiune cartilaginoasa (ruptura, degenerare, inflamatie, dislocare)
lichidul sinovial (guta, pseudoguta, infectie, etc)
ligamente (ruptura, intindere, contractura)
capsula, burse (inflamatie, contractura)
osteofite (pinten osteofitic)
3. Muschiul, tendonul
supraintindere, ruptura
contractura
slabiciune, oboseala
inflamatie, afectiune musculara intrinseca
puncte trigger, puncte tender (durere miofasciala)
inflamatia tecilor sinoviale (tenosinovite)
4. Nervul
compresiune (a radacinii nervoase, sindrom de entrapment al nervilor periferici)
intindere (de plex brahial, etc)
traumatism direct
neuropatie (diabetica, etc)
5. Biomecanica
anormalitate de postura
suprasolicitare, forta aplicata inegal sau dezechilibrat
modificari ale mersului
modificari anatomice (dismetrie a membrelor inferioare, etc)
Evaluare functionala
antecendente personale heredocolaterale
istoricul suferintei dureroase
impactul infirmitatii asupra performantelor functionale in ceea ce priveste activitatile zilnice, a
rezistentei la efort si a necesitatii utilizarii unui echipament adaptativ
stabilirea strategiei de recuperare medicala
Examen clinic
este un examen direct al sistemului neuromuscular si articular
identifica structurile dureroase si impactul asupra functionalitatii organismuluui
se apreciaza forta musculara, snesibilitatile si reflexele
se identifica localizarea dermatomala sau a nivelului radacinii nervoase pentru modificarile
senzitive sau reflexe.
Atentie la modificarile reflexelor date de atrofia musculara datorata imobilitatii prelungite.
se examineaza articulatiile, semne de inflamatie articulara, scaderea gradului de mobilitate,
deformarea articulara
se plapeaza structurile tendinoase si ligamentare
se palpeaza masa musculara pentru a identifica zonele trigger ale durerii sau benzile dureroase
(tight bands) din cazul fibromialgiei (durere miofasciala)
se practica manevre specifice precum: testul Lasegue, semnul Tinel, testul Finkelstein
testarea fizica cantitativa prin testul la stress sau Cybex
Examene paraclinice
teste diagnostice de laborator specifice: identifica factorul reumatoid, CPK, VSH
evaluare radiologica de rutina: identifica fracturile, alte elemente de patologie osoasa si articulara
RMN: identifica modificarile musculare, ale tendoanelor sau ligamentelor
EMG, determinarea vitezei de conducere nervoasa (VCN): evalueaza sistemul neuromuscular,
sindroamele de entrapment ale nervilor periferici, radiculopatile, miopatiile sau miozita.
Tratamentul complex medicamentos si profilactic
1. Se utilizeaza metodele medicinii fizice precum termoterapie (aplicarea de cald sau rece,
dupa caz), electroterapie, ultrasonoterapie si hidroterapie in scopul cresterii functionalitatii si
a scaderii durerii
Atat aplicarea locala de cald cat si cea de rece are efecte analgetice
Caldura este utila atat pentru durerea acuta cat si pentru cea cronica in scop de
relaxare musculara, analgetic si cresterea elasticitatii structurii de colagen;
Recele este util in durerea acuta, ameliorand edemul (ce poate fi exacerbat de caldura
aplicata local);
In primele 24-48 de ore de la un traumatism acut se utilizeaza recele aplicat local
pentru ca apoi sa se utilizeze caldura.
Caldura in aplicatii locale modalitati
perna electrica (metoda superficiala)
diatermie: microunde si unde scurte (metoda de profunzime: termoterapie
musculara)
ultrasunete (termoterapie intraarticulara)
 hidroterapie
aeroterapie (bai de aer cald)
imersie/pensulari cu parafina
Contraindicatiile caldurii aplicate local
tulburari de sensibilitate tegumentara (pericol de arsura)
infectie, inflamatie, edem
arteriopatie
tumori
substrat patogenetic necunoscut
2. Stimularea neuronala electrica transcutanata (SNET sau TENS) este o forma a
electroterapiei utila in durerea acuta musculoscheletala;
Atentie ! Nu se aplica anterolateral la nivelul gatului pentru a evita stimularea vagala si nici
in situatia existentei pacemakeri-lor la cardiaci.
3. Tratamentul medicamentos consta in administrarea de:
AINS (Ibuprofen, etc)
miorelaxante (pe o durata de 10 zile)
antidepresanti triciclici (Amitriptilina cu efecte analgezice in doza de 25-100 mg seara)
antiepileptice (Carbamazepina cu efecte analgezice)
4. Alte proceduri terapeutice ce constau in:
injectarea trigger point-urilor cu xilina 1% sau procaina 0,5% circa 1-2 cm3
sprayuri analgezice (Fluoromethan) si tehnici de intindere
masajul de scurta durata, executat cu fermitate
manipularile (controversate)
electrostimularea functionala (biofeedback EMG de suprafata)
5. Kinetoterapia consta in:
repausul structurilor afectate, ce este esential pentru recuperarea acestora
mobilizarea pasiva efectuata cu blandete se practica in situatia riscului de contractura a
structurilor de colagen (tendon, ligament, capsula articulara) in vederea evitarii cercului
vicios: durere imobilizare contractura durere, exacerbata la mobilizare articulara
exercitiile izometrice se incep chiar daca articulatia este inflamata pentru a se evita
atrofia de imobilizare. Se pot practica tehnicile biofeedback-ului EMG de suprafata
alaturi de contractiile izometrice, urmate de relaxare.
exercitiul terapeutic se incepe cu miscari pasive dupa aplicarea prealabila a termoterapiei
(caldura aplicata local sau ultrasonoterapie, in cazul unei articulatii dureroase in stadiul
subacut). Urmeaza miscarile active libere si ulterior cele contrarezistive pentru cresterea
nu numai a gradelor de mobilitate articulara ci si a fortei musculare.
Detalii privind evaluarea si terapia durerii acute cu diferite localizari
musculoscheletale
1. Durerea de spate (dorsolombosacrata)
Istoricul bolii
traumatism in antecedente (mecanismul de producere)
primul episod, cand a fost episodul anterior, interventii chirurgicale suferite
senzatie de inlacatare, lovituri de cutit, jena, incapacitate de a sta in pozitie erecta
iradierea durerii sau paresteziei la nivelul MI (membrului inferior)
disfunctii sfincteriene
nivelul conditiei fizice a pacientului (exercitii efectuate, etc)
Examenul clinic
se observa semne tegumentare, postura, comportamentul vis-a-vis de durerea acuta
gradul de mobilitate: F (flexie), E (extensie), lateralitate, rotatii
se palpeaza musculatura, articulatiile interapofizare si se apreciaza sensibilitatea apofizei
spinoase
testingul muscular al muschiului cvadriceps (L4), extensor lung al halucelui (L5), gastrocnemian
(S1)
sensibilitatea L4 S1 (dermatoame)
ROT (tendon Achilian S1, tendon cvadricipital L4)
Lasegue
alte teste ( pentru articulatiile CF, SI)
Diagnosticul diferential al durerii acute de spate
intindere -ligamentara, contractura -musculara
afectare discala suferinta degenerativa, hernie sau inflamatie
artrita
spondiloza, stenoza canal medular, spondilita, sondilolisteza
artropatia articulatiilor interapofizare
arahnoidita
afectiune neurogena sau vasculara (anevrism etc)
afectiune viscerala, ginecologica
osteoporoza cu fractura, dislocare, subluxatie
suferinta psihogena (malingering)
afectare maligna, precum MM (mielom multiplu), metastaze osoase
infectie: SIDA, TBC, abces
Tratament
in acut: repaus, analgetice, caldura superficiala
in subacut: mobilizare, pasiva, activa, activa libera si activa contrarezistiva, fizioterapie, terapie
educationala, purtarea/nu a corsetului.
2. Durerea de ceafa (cervicooccipitala)
Istoricul bolii
traumatism in antecedente (mecanism de producere)
senzatia de inlacatare (blocare), crepitatii, cracmente, contractura musculara
cefalalgii, senzatie de ameteala
dureri la nivelul maxilarului
parestezii, senzatie de slabiciune la nivelul bratului sau MS (membrului superior) in totalitate
alte episoade dureroase
disfagia (spondiloza severa)
context stresant
context algic legat de postura (operator pe calculator, telefonista)
Examenul clinic
observarea
gradul de mobilitate, cracmente/crepitatii
testing muscular al MS (deltoid C5, biceps C5-6, triceps C6-7, extensori ai pumnului
C6-7, musculatura intrinseca a mainii C8)
sensibilitatea C4-T1 (pe dermatoame)
ROT (bicipital C5-6, tricipital C7-8)
Diagnostic diferential
intindere -ligamentara, contractura -musculara
afectare discala -degenerativa, hernie, inflamatie
artrita
spondiloza, stenoza a canalului medular
artropatia articulatiilor interapofizare, subluxatie
arahnoidita
suferinta neurogena
afectare maligna: MM (mielom multiplu), metastaze osoase
osteoporoza, fracturi, dislocare, subluxatie
suferinta psihogena
torticolis, alte tulburari de mobilizare, antecolis, retrocolis
Tratament
in acut: repaus, analgetice, caldura superficiala
in subacut: mobilizare, fizioterapie, terapie educationala, posturi, purtarea / nu a unui guler
(Minerva)
3. Durere miofasciala (fibromialgie)
Istoricul bolii
durere
contractura musculara sau senzatia de intepenire
senzatia de arsura, de constrictie, de ceruire
variaza intensitatea si localizarea durerii
contex stressant
insomnii
cefalalgii
simptome neurologice tip parestezii, slabiciune nondermatomala
toleranta fata de tratamentul fizical kinetic este redusa
oboseala generalizata
nutritie dezechilibrata
anxietate, depresie
tulburari neurovegetative: colon iritabil, transpiratii
Examenul clinic
indentificarea trigger point-urilor latente si active cu localizare caracteristica
examen neurologic normal
anomalii de postura
Diagnostic diferential
afectiune musculara intrinseca: miozita, mialgii virale infectioase, infectii, trichineloza
afectiune reumatismala
hipotiroidism, anemie, prolaps de valva mitrala (ce pot reprezenta si elemente asociate)
Tratament
sfat medical (evitarea factorilor agravanti, urmarirea periodica a pacientului, garantarea
beneficiilor terapeutice)
fiziokinetoterapie (intindere musculara, exercitii de flexibilitate, postura corectata, injectii si
sprayuri aplicate local, conditionare aerobica, masaj muscular, ultrasonoterapie)
tratament medicamentos (amitriptilina si ciclobenzaprina 10 mg crescand la 25-50 mg seara,
AINS, analgetice).
 Atentie ! Nu se utilizeaza cortizon sau narcotice.

- Analiza clinico-functionala specifica Recuperarii Medicale (aspecte generale), vezi si

cursul
Fizioterapia se confrunta ca specialitate cu sindromul algo-disfunctional ce poate apare la o
anumita persoana, intr-un context patologic acut sau intr-unul cronic, inclusiv in situatia
malformatiilor congenitale, accidentelor sau traumatismelor. In timp ce semnele si simptomele
bolii acute dispar, ca urmare a tratamentului prescris si urmat de pacient, in contextul suferintelor
cronice se va considera o notiune noua, aceea de secventialitate a bolii in termeni de infirmitate,
incapacitate si handicap. Orice specialist trebuie sa stie definitia acestor termeni, sa-i identifice
corect la persoanele cu disfunctionalitate clinica si sa stie sa asiste prin actiuni medicale si
socioprofesionale persoanele in cauza.
Infirmitatea reprezinta orice pierdere sau anormalitate a unei structuri sau functii fiziologice,
psihologice sau anatomice. Infirmitatea reprezinta consecinta clinica sau manifestarea unei boli
sau a unei situatii cu implicatii medicale. Ea poate consta intr-o pierdere anatomica (a unui
membru, organ, tesut etc), cat si intr-o disfunctionalitate a unui organ, aparat sau sistem.
Infirmitatea este reprezentata de pierderea unui deget, scaderea auzului, pierderea sau
disfunctionalitatea unei parti din sfera oro-maxilofaciala, reducerea mobilitatii unei articulatii,
perderea de forta musculara, incoordonarea miscarilor, deposturarea coloanei vertebrale etc.
Diagnosticul este clinic.
Incapacitatea reprezinta restrictia sau pierderea aptitudinii de a executa o activitate considerata
pana in acea etapa, normala pentru individul in cauza. Incapacitatea este consecinta unei
infirmitati si se stabileste pe baza diagnosticului functional. Nu orice infirmitate este obligatoriu
urmata de o incapacitate dar orice incapacitate are la baza o infirmitate. De exemplu, un pacient
nu poate deschide usa, nu poate conduce masina, nu se poate aseza pe scaun, nu poate merge fara
a fi asistat la mers, nu pronunta corect cuvintele, nu se poate alimenta diversificat etc. Se
vorbeste astfel, despre incapacitati de locomotie, de dexteritate, de autoingrijire, de comunicare,
situationala etc. Modalitatea in care poate fi cuantificata incapacitatea sau diagnosticul functional
se poate face pe baza capacitatii de a performa activitatile vietii cotidiene sau de zi cu zi (ADL-
activities of daily living).
Handicapul reprezinta dificultatea unei persoane de a realiza relatii normale cu mediul de viata,
relatii in concordanta cu varsta si pregatirea sa, cu sexul, conditiile sociale si culturale proprii.
Handicapul este consecinta unei infirmitati sau a unei incapacitati, cand acestea intra in conflict
cu mediul social, profesional si familial al persoanei respective. Persoana cu handicap este un
infirm sau se afla in incapacitate de face fata normelor generale si speciale ale mediului
ambiental in care traieste, el nu se poate manifesta ca individ cu personalitate completa si
normala. Deci, nu mai poate fi sot, partener de afacere, muncitor, tata, student, persoana
independenta etc. De exemplu, pentru un interpret de muzica, o afectiune localizata la nivelul
articulatiei temporo-mandibulare il pune in incapacitatea de a-si desfasura activitatea
profesionala. Aceasta conduce la handicap profesional, cu deteriorarea calitatii vietii persoanei in
cauza. Se poate vorbi astfel, despre un handicap educational, ocupational, profesional, familial,
economic, de integrare sociala etc. Nu orice infirmitate cu incapacitate determina handicap.
Pornind de la cele prezentate, fizioterapia si-a conturat obiectivele si a stabilit metodologia utila
in recuperarea medicala a urmatoarelor categorii sau domenii de patologie:
 Afectiunile aparatului neuromioartrokinetic (NMAK) de origine neurologica, ortopedico-
traumatica si reumatologica (reumatism cronic degenerativ sau inflamator sau
abarticular).
Afectiunile cardiovasculare.
Afectiunile respiratorii cronice.
Afectiunile psihice, inclusiv tulburarile de vorbire.
Afectiunile senzoriale (vazul, auzul), inclusiv surdo-mutitatea.
Limitat, afectiunile dermatologice, digestive, metabolice, renourinare, endocrine, inclusiv
obezitatea etc.
Mijloacele si metodele fizioterapiei sunt adaptate patologiei careia i se adreseaza si sunt
reprezentate de:
Termoterapie.
Electroterapia, diatermia (curenti terapeutici de inalta frecventa).
Masajul terapeutic.
Kinetoterapia.
Laserterapia.
Hidroterapia.
serie de modalitati terapeutice adjuvante, precum biofeedback-ul, terapia ocupationala,
tehnicile de facilitare neuroproprioceptiva, protezarea auzului, vederii, psihoterapia,
terapia educationala etc.
Principii de diagnostic clinico-functional.
Interventia terapeutica trebuie sa fie fundamentata pe bazele unei evaluari corecte si complete
deoarece incapacitatea functionala se afla in contextul mai larg al patologiei preexistente si
concomitente. Diagnosticul medical se concentreaza pe antecedentele pacientului si pe datele
examenului clinic, permitand intr-o prima etapa, identificarea corecta a bolii si stabilirea
diagnosticului de boala, urmand ca specialistul in fizioterapie si recuperare medicala sa
stabileasca consecintele functionale ale bolii sau traumatismului si nivelul functional actual, ceea
ce reprezinta diagnosticul de recuperare medicala. Bilantul si diagnosticul functional corect
presupune o buna cunoastere a diferentelor dintre infirmitate, incapacitate si handicap, la
pacientul in cauza. Daca boala nu poate fi abordata pe cale medicamentoasa si/sau chirurgicala,
specialistului in fizioterapie si recuperare medicala ii revine sarcina sa identifice prioritatile
terapeutice si sa stabilesca un program complex de recuperare medicala, stabilind obiectivele de
indeplinit, mijloacele, modalitatile terapeutice si metodele ce urmeaza a fi utilizate. Evaluarea
clinico-functionala a pacientului este urmata deci, de desfasurarea unui program ce cuprinde si
alte modalitati terapeutice, alaturi de cele clasice, bine cunoscute.
Spre deosebire de alte specialitati medicale, medicina fizica si de recuperare medicala este
comprehensiva, ea nelimitandu-se doar la un singur organ sau sistem functional al organismului
uman. Scopul principal al medicinii de recuperare este acela al readucerii persoanelor cu diferite
grade de disfunctionalitate (infirmitate, incapacitate, handicap) la o independenta fizica, mentala,
sociala si economica, maxim posibila. Drept urmare, trebuie cunoscute si evaluate corect toate
conditiile constatate la pacientul in cauza. In acest context, ne vor interesa urmatoarele:
Aspectele legate de capacitatea de miscare (mobilizare, deplasare). Afectarea acesteia
poate fi subiectiva si/sau obiectiva, tinand de sindromul algic asociat sau doar de gradul
de disfunctionalitate, in sine. Se vor identifica si eventualele necesitati terapeutice si de
reeducare functionala, incluzand dispozitivele de mers sau alt necesar tehnic suplimentar
(orteze, proteze, dispozitive de electrostimulare, scaun cu rotile, carje, baston etc).
Aspectele legate de posibilitatea de a executa activitatile din viata cotidiana sau de zi cu
zi, inclusiv activitatile de autoingrijire. Ne intereseaza prezenta subiectiva sau obiectiva a
unor incapacitati, posibilitatile reale de rezolvare, asistenta tehnica si umana de
specialitate.
Aspectele legate de realizarea capacitatilor/posibilitatilor de comunicare. Accentul se
pune pe identificarea aspectelor subiective si obiectice ale problemei ridicate,
posibilitatile de rezolvare si necesitatea utilizarii unor echipamente adecvate deficitului
constatat.
Aspectele legate de interactiunea pacient-societate. Impactul social al disfunctionalitatii
poate fi perceput atat la modul subiectiv, cat si la cel obiectiv. Intereseaza identificarea
problemelor sociale ce necesita rezolvare imediata, cat si posibilitatea de adaptare a unor
echipamente si de a solicita insotitor la nevoie.
Aspectele psihologice sunt abordate din punctul de vedere al componentei subiective si a
celei obiective, intereseaza posibilitatile terapeutice de corectare si de promovare a
reechilibrarii psihologice a pacientului.
Toate aspectele prezentate vin in sprijinul afirmatiei conform careia tratamentul problemelor
medicale trebuie sa aiba in vedere si aspectele disfunctionale, apreciate cu ajutorul evaluarii
clinico-functionale.
Evaluarea clinico-functionala a pacientului.
Evaluarea clinica a pacientului incepe prin consemnarea antecedentelor si a istoricului bolii si
continua cu examenul fizic al pacientului (observatie, palpare, percutie si auscultatie). Dupa
identificarea elementelor examenului fizic care ajuta la stabilirea diagnosticului de boala,
specialistul in medicina fizica si recuperare medicala mai are in fata doua sarcini de indeplinit:
Examinarea amanuntita a pacientului in scopul identificarii elementelor fizice care
definesc incapacitatea si handicapul si care se afla in legatura cu boala.
Identificarea restantului fizic, psihologic si intelectual, menit sa confere baza de plecare
in restabilirea independentei functionale.
Segmentele importante ale examenului clinic in fizioterapie si recuperare medicala sunt
reprezentate de: semnele vitale si aspectul general al pacientului, aspectul tegumentelor si al
ganglionilor limfatici, examinarea capului, ochilor, urechilor, nasului, gurii si fundului de gat, a
gatului, toracelui, regiunii precordiale si inimii, a vaselor periferice, a regiunii abdominale, a
sistemului genitourinar si rectului, a sistemului musculoscheletal, examenul neurologic si cel
functional.
In privinta examenului sistemului musculoscheletal, examinatorul trebuie sa posede abilitati
deosebite si experienta spre a putea identifica elemente fizice ce tin de fiecare regiune a corpului
si de fiecare element constituient, precum os, articulatie, cartilaj, ligament, tendon si muschi.
Acestor elemente li se adauga cele obtinute ca urmare a exmenului neurologic.
Examinarea sistemului neuromioartrokinetic NMAK cuprinde inspectia, palparea, bilantul
articular (aprecierea gradului de mobilitate sau ROM assessement), aprecierea stabilitatii
articulare si bilantul sau testingul fortei musculare.
Inspectia poate identifica scoliozele, cifoza accentuata, hiperlordoza, deformarile articulare,
amputatia unui segment, absenta sau asimetria unor zone sau regiuni ale corpului (dismetriile de
membre), edem, inflamatie, congestie, deformarea tesutului moale, cicatrici, fasciculatii
musculare, atrofie musculara, hipertrofie sau ruptura musculara. Uneori, toate cele prezentate nu
sunt evidente si trebuie cautate cu atentie. Pe parcursul examenului fizic se apreciaza si
manifestarile sindromului dureros, precum si alte manifestari insotitoare.
Palparea sistemului MAK deceleaza si identifica structura de origine (os, tesut moale sau alta
structura anatomica) care confera sensibilitate si diformitate locoregionala. Se vor palpa toate
tesuturile aflate in vecinatatea zonelor cu hemoragie sau cu edem la pacientii cu modificarea
starii de constienta.
Aprecierea gradului de mobilitate sau bilantul articular se face in scop de evaluare initiala,
evaluare a programului de reeducare functionala efectuat, obtinerea feedback-ului performantei
terapeutice, aprecerea capacitatii de lucru sau in scop de studiu. Pentru aprecerea gradului de
mobilitate al unei articulatii se porneste din pozitia anatomica, ca fiind pozitia de baza sau
punctul zero. Exista o serie de factori care conduc la variatiile valorilor gradelor de miscare
obtinute. Acesti factori tin de varsta, sex, conditia fizica, obezitatea, contextul genetic. Valorile
ideale, cu care se compara cele reale, obtinute de la pacienti, reprezinta o valoare medie propusa.
Cand pacientul nu participa la evaluare, masuratoarea este efectuata in exclusivitate de catre
examinator si este pasiva iar cand pacientul insusi efectueaza miscarea, gradul de mobilitate
obtinut este unul activ. Daca comparam valorile activa si pasiva ale unei miscari dintr-o
articulatie, atunci pozitia de start, stabilizarea miscarii, aliniamentul segmentelor si tipul
goniometrului ar trebui sa fie aceleasi. In aprecierea recuperarii functionale a mainii operate se
realizeaza inregistrari grafice ale miscarilor degetelor.
Stabilitatea articulara reprezinta capacitatea elementelor structurale apartinand unei articulatii de
a rezista fortelor care se manifesta inoportun/necorespunzator. Stabilitatea unei articulatii este
determinata de:
Gradul de congruenta osoasa.
Integritatea structurilor cartilaginoase si capsulare.
Tonusul si forta musculara si ligamentara.
Fortele care solicita permanent articulatia.
Un exemplu in favoarea celor deja prezentate o reprezinta descrierea articulatiei coxo-femurale
care este congruenta si stabila, in timp ce articulatia glenohumerala se bazeaza pe un suport
musculoligamentar datorita lipsei de congruenta osoasa a capului sferic in relatie cu fosa
glenoidala plata.
Stabilitatea articulara este adesea compromisa prin afectiuni ce solicita frecvent tratamentele
specifice fizioterapiei si recuperarii medicale. De exemplu, sinovita inflamatorie asociata
puseelor bolii reumatismale cronice degenerative sau inflamatorii, slabeste capsula articulara, cat
si ligamentele de vecinatate, iar durerea ce survine va inhiba contractia musculara periarticulara
normala. Aceasta inhibitie predispune articulatia implicata la susceptibilitate fata de agresiuni din
partea fortelor normale si anormale, conducand la instabilitate articulara. Instabilitatea
articulatiilor segmentelor periferice si ale coloanei vertebrale este des intalnita in situatii
neurologice si posttraumatic. Excesul de miscare este remarcat ca urmare a evaluarii functionale
articulare. Studiile radiografiilor efectuate in flexie-extensie sau executarea unor miscari
exagerate asupra segmentelor interesate pot oferi date importante atunci cand este suspectata o
instabilitate articulara neexprimata in mod evident clinic.
Bilantul articular mai poate evidentia: contractura in flexie prelungita cu aparitia unui flexum
articular, redoare articulara de cauza mecanica si/sau inflamatorie, blocajul articular (prin
prezenta unui corp strain intraarticular cum se intampla in ruptura de menisc sau in suferintele
reumatismale cronice degenerative etc) si ankiloza articulara (fibroasa sau osoasa).
In practica medicala mobilitatea articulara se poate aprecia prin comparatie cu membrul
contralateral. Programele de fizioterapie si recuperare medicala se adreseaza mai putin gradului
maxim de mobilitate articulara, preferandu-se reeducarea functionala a unghiului functional,
numit si unghi util de miscare, ce corespunde zonei de maxima utilitate articulara in contextul
activitatilor zilnice familiale, sociale si profesionale.
Bilantul muscular reprezinta evaluarea obiectiva a tonusului, fortei si rezistentei musculare la
efort. Evaluarea fortei musculare poate releva o hipertonie sau o hipotonie musculara. Valorile
obtinute difera insa, in functie de varsta, sex, prezenta sindromului dureros, starea de oboseala a
pacientului, lipsa sau slaba motivatie a acestuia, teama, lipsa de intelegere a testarii efectuate,
prezenta unei suferinte de neuron motor central sau periferic, asociata. Afectiunile neuronului
motor periferic vor conduce la pierderea pattern-urilor motorii, in concordanta cu nivelul/sediul
suferintei. De exemplu, intr-o neuropatie periferica, hipotonia musculara este prezenta in
teritoriul de distributie a radacinii nervoase afectate. Musculatura paretica sau plegica din
sindromul de neuron motor periferic difera de spasticitatea sau rigiditatea din sindromul de
neuron motor central. Bilantul sau testingul muscular se poate realiza corect doar in urmatorul
context: pacientul trebuie sa fie relaxat si sa colaboreze la evaluare, cunoasterea corecta a
anatomiei functionale si a biomecanicii locoregionale, cunoasterea si controlul sindromului algic
asociat, cat si asocierea datelor bilantului articular.
Obiectivarea bilantul muscular se realizeaza prin utilizarea unui sistem de cotare international,
sistem care foloseste scala de la 0-5, cu ajutorul caruia se apreciaza tensiunea in tendon si masa
musculara, forta si rezistenta muschiului.
Valoarea 0: nu se simte tensiune nici in tendon, nici in masa musculara, nu apare schita
de contractie, muschiul fiind practic denervat.
Valoarea 1: apare tensiune in tendon si in masa musculara iar contractia musculara este
modesta, nefiind urmata de miscarea segmentului.
Valoarea 2: se realizeaza o contractie musculara prin care se deplaseaza segmentul scos
de sub forta gravitationala si orice alta rezistenta care s-ar opune
Valoarea 3: contractia musculara este suficient de puternica spre a realiza deplasarea
segmentului impotriva gravitatiei dar fara sa existe vreo alta rezistenta
Valoarea 4: contractia musculara realizeaza deplasarea segmentului contra gravitatiei la
care se adauga o rezistenta medie.
Valoarea 5: contractia musculara este posibila si realizeaza deplasarea segmentului contra
gravitaiei, la care se adauga o rezistenta crescuta (maximala).
Examenul neurologic este la fel de important ca si acela al sistemului MAK, impreuna alcatuind
doua componente de baza ale examenului fizic standard, oferind clinicianului posibilitatea de a
identifica sursa disfunctionalitatii constatate si de a realiza un program coerent de reeducare
functionala a pacientului. Examenul neurologic cuprinde: aprecierea statusului mental al
pacientului, a functiei de vorbire si a limbajului, evaluarea reflexelor, a nervilor cranieni, a
integrarii motorii centrale, aprecierea senzatiilor si perceptiei. In ceea ce priveste nervii cranieni,
trigemenul (V) asigura inervatia muschilor masticatori si sensibilitatea faciala iar facialul (VII),
glosofaringianul (IX), vagul (X), si hipoglosul (XII) asigura functia gustativa (VII, IX, X),
expresia faciala (VII), functia motorie a articulatiei temporo-mandibulare (VII, IX, X, XII) si
functia de deglutitie (IX, X, XII). Nervul accesor (XI) asigura functionalitatea muschilor
sternocleidomastoidian si trapez. In ceea ce priveste reflexele, se urmareste prezenta corecta a
stretch reflexului muscular, a reflexelor superficiale segmentare si a celor patologice.
Integrarea motorie centrala este identificata prin aprecierea tonusului muscular, a coordonarii
miscarilor, evidentierea spasticitatii, a rigiditatii si incoordonarii miscarilor, evidentierea
miscarilor involuntare, constatarea apraxiei.
Tulburarile de sensibilitate se refera la aprecierea celei superficiale, a celei profunde si a
integrarii corticale iar tulburarile de perceptie sunt puse in evidenta prin identificarea agnoziei, a
lipsei de orientare stanga-dreapta, precum si prin aplicarea altor teste de perceptie.
Examenul si evaluarea functionala apreciaza consecinta infirmitatii, din momentul in care a fost
identificata, asupra statusului functional al pacientului. Acesta este evaluat la locul de
desfasurare a activitatii solicitate si in diferite situatii. Specialistul este interesat in a determina
statusul functional initial al pacientului in cauza, spre a putea stabili programul de reeducare
functionala si pentru a putea evalua in termeni de comparatie, progresele obtinute. Nu se pierde
din vedere nici evaluarea componentelor care apreciaza capacitatea de comunicare a pacientului.
In contextul prezentat, intereseaza posibilitatea pacientului de a se alimenta, de a se imbraca, de
a-si asigura igiena si toaleta personala, de a se mobiliza in pat, de a-si asigura transferurile, de a
se deplasa cu scaunul cu rotile, de a merge, de a conduce vehicule. Literatura de specialitate
prezinta o serie de scale menite sa evalueze (sa identifice si sa cuantifice corespunzator) statusul
functional in contextul activitatilor zilnice. Aceste scale permit aprecierea obiectiva a
independentei sau al gradului de dependenta a pacientului in realizarea diferitelor solicitari
functionale, precum si tipul de asistenta (umana, tehnica, mecanica) sau nevoia unui insotitor. In
lumina celor prezentate, nivelele de dependenta sunt:
Independenta, cand se pot efectua activitati fara asistenta fizica sau verbala.
Nevoia de control sau supervizare, cand sunt necesare instructiuni verbale sau alte tipuri
de control.
Nevoia de asistenta, cand este nevoie de ajutorul minim, moderat sau maxim al altei
persoane spre a reliza performantele asteptate.
Dependenta totala de alta persoana.
Din momentul in care antecedentele pacientului si istoricul bolii sunt cunoscute, examinarea
fizica a fost efectuata, rezultatele notate, specialistul in fizioterapie si recuperare medicala
centralizeaza datele, elaboreaza o lista a problemelor de rezolvat si formuleaza un plan terapeutic
de urmat.

-Aplicatii practice privind electroterapia de tip antialgic

Electrostimularea, electroanalgezia, TENS sau SNET, mecanisme de actiune.
Electrostimularea in terapia durerii este o modalitate terapeutica recent intrata in practica
medicala. Durerea este un simptom, un semnal de alarma sau un avertisment ce trebuie investigat
deoarece tradeaza o disfunctionalitate sau o suferinta organica. Exista o serie de posibilitati de
interventie asupra sindromului algic, precum terapia medicamentoasa, cea nemedicamentoasa
(TENS, fizioterapie, masaj, kinetoterapie, laserterapie, magnetoterapie, electrostimulare spinala,
electrostimulare cerebrala profunda etc), cat si o serie de tehnici complementare, precum tehnici
de relaxare (training autogen, biofeedback etc), metode de conditionare (ergoterapie, meloterapie
etc), hipnoza etc. Tehnicile de hiperstimulare sau electrostimulare fac parte din abordarile
terapeutice care au la baza o stimulare periferica sau una centrala a fibrelor nervoase. Aceste
stimulari sunt nedureroase si sunt in masura sa induca la diferite nivele ale sistemului nervos o
inhibitie a transmiterii informatiei dureroase prin activarea diferitelor mecanisme, precum gate-
control si/sau eliberarea de endorfine la nivel central. Electroanalgezia prin TENS reprezinta o
tehnica de electrostimulare periferica. Trunchiurile nervoase pot fi stimulate fie cu electrozi de
suprafata amplasati la nivelul traseelor nervoase, fie cu electrozi ac, implantati in apropierea
acestor trasee. Se va obtine o electroanalgezie eficienta daca electrodul stimulant este asezat
corect iar intensitatea curentului este adecvata.
Modul de actiune al electroanalgeziei este explicat prin urmatoarele:
Senzatia de furnicatura placuta indusa de stimulii electrici este in masura sa inhibe senzatia
dureroasa si sa ridice pragul durerii induse (analgezia este produsa prin diminuarea tensiunii din
fibrele nervoase care transmit informatia dureroasa si prin desensibilizarea receptorului la
stimularea cu curenti electrici de inalta frecventa si joasa intensitate),
Eliberarea de endorfine si de alte substante neuro-opioide similare, prin stimularea cu curent de
joasa frecventa si de inalta intensitate.
Abordarea stiintifica si mai aprofundata a procedurii de electrostimulare sau electroanalgezie
prin TENS-conventional poate fi facuta daca se au in vedere mecanismele de actiune ale
aplicatiilor in scop analgezic ale curentilor de joasa frecventa.
In aceasta idee, modul sau mecanismul de actiune va fi prezentat in cele ce urmeaza.
Receptorii pentru durere sunt ramificatii ale dendritelor neuronilor senzitivi care iau parte la
alcatuirea unui nerv cutanat. Fibrele nervilor cutanati au prag de excitabilitate diferit, fiind
capabile sa conduca impulsuri generate in circumstante deosebite. Fibrele sau caile sensibilitatii
somatice ajung la maduva spinarii pe calea radacinii posterioare. Axonii neuronilor senzitivi din
maduva spinarii (din ganglionul spinal) fac sinapsa cu neuronii de releu localizati in substanta
cenusie a cornului posterior medular. De retinut faptul ca nociceptorii cutanati (extero si
mecanoceptori) au actiune excitatoare independenta asupra a cel putin doi neuroni din cornul
posterior medular. Axonii neuronilor medulari se proiecteaza la randul lor la diferite nivele ale
encefalului, alcatuind caile durerii. Ulterior, dupa ce acestia mai fac o statie la nivelul subcortical
(conducere subcorticala a durerii), proiecteaza informatiile continute la nivelul cortexului
cerebral. Pentru intelegerea si explicarea actiunii analgezice a stimulilor electrici au fost emise o
serie de ipoteze. S-a ajuns la teoria efectului de acoperire. Aceasta consta in interventia la nivelul
cailor de conducere a durerii cu alti excitanti (electrici, in cazul de fata), prin intermediul altor
fibre aferente sau al receptorilor care nu receptioneaza durerea, ceea ce are drept efect inhibarea
perceptiei dureroase la nivelurile supramedulare (prin excitarea altei cai afrente). Acest
mecanism explica insa ridicarea pragului dureros la nivel supramedular. Teoriile actuale au facut
apel la cunoasterea faptului ca maduva constituie un adevarat releu in perceptia durerii
(informatiile ajung si pe cale ascendenta dar si de la formatiunile nervoase superioare, deci pe cai
descendente). Numeroasele studii clinice au ajuns la concluzia ca durerea reprezinta rezultatul
pierderii capacitatii inhibitorii, dacat rezultatul unor procese de stimulare propriu-zisa. Apare
astfel teoria controlului de poarta, propusa de Melzak si Wall care se bazeaza pe fenomenul de
inhibitie presinaptica, adica pe un proces de control axonal. Acest fenomen de inhibitie
presinaptica se petrece la nivelul cornului posterior medular. Explicatia este ca stimularea
fibrelor cu diametru mare, rapid conducatoare, nespecifice pentru durere, ce conduc informatii
tactile generate de vibratii si presiune, produce la nivel medular (corn posterior, interneuronii
inhibitori) un camp electric negativ care scade activarea sistemului de conducere prin caile
ascendente, inchizand astfel poarta sau activand bariera de control pentru transiterea
informatiilor nociceptive care sosesc prin fibrele lent conducatoare. In acest mod, durerea nu mai
este perceputa la nivel cerebral. Daca insa sunt stimulate periferic fibrele specifice pentru durere
(cele lent conducatoare) si informatiile transmise devin dominante prin intensitate, frecventa sau
conditii patologice (nevralgii postherpetice, disestezii de denervare), se va deschide poarta de
control prin contrareactie pozitiva la campul electric care fusese negativ. Acest fenomen se
numeste facilitare presinaptica si va permite transmisia si perceptia durerii la nivel cortical.
Anumiti autori afirma si existenta altor mecanisme inhibitorii situate supraspinal care se exercita
descendent, asupra maduvei spinarii. Aceste mecanisme centrifuge de inhibitie a transmiterii si
perceperii durerii au fost confirmate prin analgeziile produse prin stimularea electrica a
structurilor nervoase centrale supramedulare. Ele sunt considerate similare celor produse prin
actiunea opiaceelor (morfina si derivatele sale) la aceleasi nivele, urmate de
producerea/eliberarea de encefaline cu rolul de a bloca transmiterea informatiilor nociceptive
prin maduva spinarii.
Analgezia produsa prin electrostimulare a explicat mecanismele de actiune a unor metode de
electroterapie conventionala, precum: curentii diadinamici, curentii Trabert, curentii stohastici
(toti acesti curenti fiind de joasa frecventa). Pornind de la cele cunoscute, s-a ajuns la dezvoltarea
unor metode noi de electroanalgezie, precum:
1. Electrostimularea nervilor periferici cu electrozi implantati/percutanat (controlul durerii
acute),
2. Electrostimularea cordoanelor posterioare medulare pentru controlul durerii cronice, prin
intermediul electrozilor implantati in dura mater (stimulare antidromica),
3. Stimularea nervoasa electrica transcutanata, TENS sau SNET, in vederea controlului
sindroamelor dureroase acute sau cronice,
4. Electropunctura permite stimularea electrica selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu
inchiderea portii pentru fibrele nervoase care transmit nociceptia.
In mod particular, stimularea nervoasa electrica transcutanata SNET sau TENS dupa denumirea
internationala, constituia o metoda netraumatizanta de combatere a starilor dureroase acute si
cronice, de diferite cauze, utilizand curenti de joasa frecventa cu impulsuri dreptunghiulare,
furnizati prin intermediul unor electrozi aplicati la nivelul tegumentului pacientilor. Termenul de
stimulare folosit, contravine mecanismului de actiune care consta in inhibare a transmiterii
durerii, fara ca acesta sa prejudicieze procedura in sine.
Impulsurile electrice emise de stimulatori electroanalgezici au diferite forme:
Unde monofazice (un singur pol este activ, daca este anodul, undele sunt pozitive iar daca este
catodul, undele sunt negative),
Undele bifazice (ambii poli sunt activi),
Undele bifazice cu o dominanta.
Aparatele disponibile ofera la nivelul electrodului stimulant (anodul), efectele anlgezice.
Zonele optime pentru electrostimulare in scop analgezic variaza de la o persoana la alta, chiar
daca simptomele sunt asemanatoare. Se incepe prin aplicarea electrodului stimulant la nivelul
zonei dureroase, astfel incat sa se obtina o parestezie bine perceputa in zona. Aplicarea
electrodului se realizeaza dupa ce au fost determinate nivelele medulare si radacinile spinale
corelate cu zonele dureroase sau dupa ce s-a realizat corespondenta punctelor dureroase cutanate
la presiune, numite puncte trigger, care, in mare parte, corespund punctelor de acupunctura.
Aceste puncte, ca si cele de acupunctura, prezinta o rezistenta electrica la nivel cutanat foarte
scazuta, motiv pentru care permit trecerea curentilor electrici de intensitate foarte mica. Acest tip
de electrostimulare este numit si de tip electroacupunctura. Exista aparate capabile sa identifice
aceste puncte, deoarece punctul trigger respectiv reprezinta un focar de hipersensibilitate intr-un
tesut care, atunci cand este comprimat, devine dureros si daca este suficient de sensibil, poate da
nastere unei dureri reflectate sau poate da nastere unor fenomene percepute drept alterari
proprioceptive. Printre principalele sindroame dureroase caracterizate prin prezenta durerii in
diferite zone sau puncte trigger, sunt de mentionat: periartrita scapulohumerala, unele forme de
cervocobrahialgii, lombosciatopatiile, cefaleeea musculotensiva, sindromul picioarelor obosite,
cicatricile dureroase, patologie numeroasa din domeniul medicinii sportive.
Principalele modalitati de stimulare electrica sunt:
Conventionala, (electroanalgezie) cu un curent de inalta frecventa si intensitate joasa (frecventa
este cuprinsa intre 80-150 Hz, intensitatea intre 10-30 mA, durata impulsului este de 60-150
sec),
Electropunctura, pe baza de curenti de joasa frecventa si intensitate inalta (frecventa este
cuprinsa intre 1-4 Hz, intensitatea intre 30-80 Hz iar durata intre 200-300 sec).
Se poate constata cu usurinta faptul ca TENS-ul conventional prezinta o frecventa inalta si o
intensitate joasa, durata scurta de stimulare este relativ scurta, fibrele stimulate sunt cele groase,
mielinice, locul actiunii fiind situat la zona medulara segmentara, mecanismul fiind cel al
controlului portii (gate-control medular) la nivel medular, analgezia nefiind reversibila
medicamentos. TENS-ul tip electroacupunctura prezinta frecventa joasa, intensitatea curentului
de stimulare este inalta, durata este lunga, fibrele stimulate sunt cele motorii, locul actiunii este
zone superioara, cerebrala iar mecanismul de actiune se realizeaza prin producerea de endorfine
sau de opiacee endogene., analgezia fiind reversibila medicamentos.
Pe durata stimularii, pacientul va resimti o varietate a senzatiei de furnicatura pana la vibratie,
deja descrisa, raportat la caracteristicile TENS-ului aplicat (conventional sau tip
acupunctura/electropunctura).
Caracteristicile clinice ale TENS-ului conventional sunt urmatoarele: momentul de inceput al
senzatiei de analgezie se instaleaza rapid, in maximum 20 min, analgezia dureaza relativ putin,
30-120 min, senzatia perceputa de pacient este aceea a unei amorteli placute, fara sa fie insotita
de contractii musculare, tolerabilitatea este buna, stimularii se reduce intensitatea
curentului.zonele optime de stimulare sunt corelate in functie de distanta si pozitia fata de sediul
durerii, durata de stimulare este 30-60 min, ajungand pana la zile intregi iar adaptabilitatea
fibrelor nervoase este cea obisnuita, la fiecare 5-15 min.
Caracteristicile TENS-ului tip electropunctura sunt prezentate in cele ce urmeaza: modul de
inceput a senzatiei de analgezie se instaleaza lent, durata fiind mai mare, de 2-6 ore, senzatiile
percepute de pacient fiind cele ale unor contractii ritmice, puternice, situate la limita
suportabilitatii. Zonele optime de stimulare au o tolerabilitate scazuta iar in privinta zonelor
optime de stimulare, corelarea se face cu punctele din regiunea dureroasa sau mai indepartata.
Durata de stimulare este de maximum 45-60 min pe zi, putandu-se repeta pe durata unei zile.
Adaptarea fibrelor nervoase la procedura este rara. Intensitatea curentului se va creste progresiv,
pentru a se putea obtine a senzatie constanta. Daca pacientul manifesta o sensibilitate anormala a
tegumentului, intensitatea trebuie redusa. Daca exista o revenire a durerii spontane, datorita
sensibilitatii pacientului, senzatia poate deveni neplacuta. Daca insa, revenirea spontana a durerii
are loc pe parcursul stimularii, se va reduce intensitatea curentului, in limitele posibilului, fara sa
se intrerupa simularea.
Durata stimularii sau a terapiei prin electrostimulare depinde de la caz la caz, deoarece pot fi
necesare mai multe cicluri de tratament pentru o terapie de fond a durerii sau pot fi suficiente
cateva sedinte care se efectueaza la nevoie (durere), uneori chiar de pacienrul insusi. Ca urmare a
terapiei aplicate, exista posibilitatea disparitiei durerii, a reaparitiei sale la intervale diferite de
timp sau situatii in care ameliorarile raman modeste, sub nivelul asteptat.
Cele mai dificile cazuri de tratat prin TENS conventional sunt reprezentate de:
Durerea acuta in contextul postoperator, dupa laparotomie, traheotomie, laminectomie,
reconstructia ligamentelor la nivelul umarului si genunchiului, post chirurgie ortopedica, dupa
rahianestezie,
Durerea posttraumatisme in antecedente,
Durerea din stomatologie sau patologia medicinii dentare,
Angina pectorala,
Durerea cronica la persoanele varstnice, la cei ce sufera de probleme psihice majore, la cei cu
diferite sensibilitati la stimularile fazice, in cazul durerilor slab localizate sau difuze, dureri
viscerale sau neoplazice.
Limitele electrostimularii (electroanalgeziei de tip conventional) constau in:
Dificultatea in a repera zonele dureroase sau punctele trigger,
Durerea cronica, datorita riscului de corticalizare si memorizare a suferintei,
Existenta unui factor organic care actioneaza ca un stimul continuu, responsabil de persistenta
durerii cronice acuzate de pacient,
Prezenta factorilor de natura psihica, pacientul pierzand increderea in procedurile analgezice
anterioare pe care le-a utilizat, in situatia in care acestea au esuat.
Drept alternativa fata de metoda electroanalgeziei prin TENS-conventional (utilizarea curentului
de inalta frecventa si intensitate joasa) a fost propusa utilizarea electrostimularii prin curenti de
joasa frecventa si intensitate inalta, ceea ce va conduce la obtinerea unui spasm muscular.
Datorita faptului ca exista pacienti care nu tolereaza asemenea tip de stimulare electrica pe o
durata mai mare de timp, aceasta metoda este limitata doar la persoanele care pot tolera fara
probleme procedura. Efectul analgezic al acestui tip de electrostimulare de intensitate inalta si
frecventa joasa, se afla in legatura cu eliberarea endorfinelor, asemenator electroanalgeziei prin
curenti TENS-tip electropunctura. Aditional, se constata si efecte vasodilatatoare.
Indicatiile metodei TENS-conventional sunt reprezentate de sindroamele dureroase acute si
cronice, prezentate in cele ce urmeaza:
Reumatismul cronic degeneratic cu diverse localizari si stadii evolutive,
Starile dureroase posttarumatice,
Durerile din afectiunile neurologice periferice,
Nevralgiile postherpetice,
Durerile fantoma dupa amputatia membrelor,
Durerile postanestezie,
Sindroamele dureroase acute si cronice postoperaorii,
Cicatricele si sindromul aderential postoperator,
Sindromul algic care insoteste anuriile,
Sindromul algic din carcinoame.
Contraindicatiile TENS-conventional sunt:
Pacientii purtatori de pace-maker (cele doua aparate pot interfera),
Aplicarea electrozilor stimulanti pe zona precordiala (pot aparea tulburari severe ale ritmului
cardiac sau se pot decompensa alte afectiuni cardiace),
Aplicarea elecrozilor stimulanti in apropierea sinusului carotidian (data fiind sensibilitatea
reflexa, se pot produce fenomene de aritmie cardiaca), laringelui, faringelui (se pot produce
spasme laringiene sau faringiene la aplicarea electrozilor pe regiunea anterioara a gatului),
Regiunile cutanate anestezice, la nivelul zonelor cu iritatie cutanata sau la nivelul mucoaselor (se
pot produce eriteme insotite de prurit la pacientii cu hipersensibilitate cutanata su mucoasa),
In apropierea ochilor
Sarcina in primul trimestru,
Durerile psihogene,
Sindroamele dureroase de origine talamica (hiperpatia talamica),
Sindroamele dureroase care beneficiaza de tratament etiologic corespunzator.
Contraindicatiile relative ale TENS-conventional constau in :
Raspunsul imprevizibil al pacientului la terapia antialgica aplicata (inclusiv lipsa de raspuns la
terapia TENS-conventional),
Terapie paleativa (atunci cand durerea este un simptom important pentru diagnosticarea unei
afectiuni grave se ve contraindica terapia analgezica pentru a se putea stabili diagnosticul de
certitudine si terapia in consecinta),
Modificari tegumentare aparute in cursul sau dupa electrostimularile prelungite anterioare.
Suferintele care raspund cu dificultate la terapia analgetica prin electrostimulare TENS-
conventional sunt reprezentate de: durerea psihogena, durerea de natura centrala sau cea
corticalizata, durerea viscerala, durerea difuza, greu de localizat, neuropatiile metabolice
(diabetica, alcoolica), anestezia dureroasa sau hiperpatia talamica, cefaleea vasculara, pacientii
care consuma opiacee.
Concluziile aplicatiei electrostimularii in terapia durerii sunt urmatoarele:
Tratamentul durerii cu ajutorul electrostimularii se bazeaza pe teoriile cunoscute privind
mecanismele de receptie, transmitere si perceptie centrala a durerii, precum cea a controlului
portii la nivel medular (teoria numita gate-control, emisa de Melzak si Wall) si descoperirea
eliberarii endorfinelor la nivel central,
Perfectionarea din domeniul electronicii cu aplicatii in domeniile medicale si conexe, cu
dezvoltarea unor aparate perfectionate, fiabile si sigure,
Studiile de electronofiziologie care au permis selectarea unor curenti ai caror parametrii ofera
maximum de eficienta terapeutica cu efecte adverse, secundare si nedorite minime, aplicabili atat
in contextul durerii acute (durere postoperatorie, durere posttraumatism in antecedente,
cervicobrahialgii, lombosciatopatii cefalee, durere musculara, durere a partilor moi periarticulare
etc), cat si a celei cronice (durerea fantoma post amputatie de membru, durerile datorate
leziunilor nervoase),
Tehnica este nedureroasa, pacientul resimtind senzatia de furnicatura placuta sau de vibratie,
Se utilizeaza undele bifazice care evita efectul de polarizare a electrozilor in profunzime, -sediul
de actiune al electrostimularii este predominant la nivel medular (activand gate-controlul, daca se
utilizeaza curentii de inalta frecventa si intensitate scazuta) sau predomina eliberarea
endorfinelor la nivel central, sediul de actiune fiind deci encefalul (daca se utilizeaza curentii de
joasa frecventa si intensitate inalta, de tip electropunctura),
Electrozii se pozitioneaza la nivelul sediului durerii sau la nivelul corespondentei portiunilor
superficiale ale nervilor senzitivi care inerveaza regiunea dureroasa respectiva sau la
corespondenta punctelor cutanate dureroase la presiune, numite puncte trigger (care corespund,
in mare parte, punctelor din acupunctura),
Singurul dezavantaj al metodei este acela ca electrostimularea este doar un tratament
simptomatic al durerii.
Electropunctura este o metoda terapeutica ce are drept scop combaterea durerii, mecanismele
fiziologice de actiune fiind cele descrise la electroanalgezie prin metoda stimularii nervoase
electrice transcutanate, SNET sau TENS. Electropunctura reprezinta o metoda de tratament ce
poate aborda o serie de sindroame dureroase, poate trata sidroame algice ce nu raspund la alte
metode terapeutice, este o metoda fiziologica, netraumatizanta, usor de realizat/executat si cu
rezultate rapide. Mecanismul de actiune al electropuncturii il constituie stimularea electrica
selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu inchiderea portii pentru conducerea informatiilor prin
fibrele nervoase nociceptive pentru durere. Face parte din metodele de reflexoterapie deoarece
locul de actiune (locul de aplicare al electrozilor) il reprezinta zonele sau punctele dureroase
reflexe, identice celor din acupunctura, cu o pondere de 80%. Datele parametrilor electrici ale
punctelor cutanate dureroase la presiune trebuie se se coreleze cu anumite stari functionale ale
diferitelor organe ale corpului uman.
Patologia corespondenta si indicata acestui tip de tratament se regaseste in domeniile tulburarilor
de functionalitate sau al contracturilor musculare datorate unor mecanisme neuroreflexe.
Contraindicatiile sunt reprezentate de:
Afectiunile organice care pot beneficia de terapie etiologica corespunzatoare,
Neoplaziile,
Afectiunile psihice precum, psihonevrozele depresive, schizofrenia,
Sarcina.
Electropunctura utilizeaza curenti electrici de joasa frecventa reglabila, intensitate reglabila si
senzatia de furnicatura placuta sau de vibratii la aplicare. Se aplica mai multi electrozi (3 sau 4),
putandu-se trata simultan mai multe puncte (6, pana la 8). Cu ajutorul varfurilor electrozilor, care
au un diametru de 1-2 mm, se vor efectua electrostimulari cu durate de la cateva secunde la
cateva minute, pana se obtine ameliorarea acuzelor dureroase si relaxarea musculaturii
locoregionale. Punctele pot fi stimulate concomitent sau succesiv.
Aplicatiile pot fi realizate zilnic sau la doua zile. Pentru sindroamele dureroase acute sunt
necesare 2-6 sedinte, in timp ce pentru sindroamele dureroase cronice pot fi necesare 10-20
sedinte de electropunctura. Rezultatele sunt favorabile si se instaleaza imediat in proportie de
pana la 90% dintre cazuri, mecanismul de actiune fiind cel descris la teoria controlului portii, de
catre Melzak si Wall.
Electropunctura nu se substituie electrostimularii TENS si nici electroacupuncturii (la care
intervine cel de-al doilea stimul, reprezentat de introducerea acelor in punctele bine stabilite,
aflate pe meridianele de acupunctura.
Presopunctura reprezinta utilizarea in scop terapeutic a unui procedeu de masaj, numit
presiunea. Masajul prin presiune se aplica pe anumite puncte, fiecare dintre ele fiind specializat
pentru o anumita suferinta. Presopunctura se aseamana cu acupunctura, deoarece, in timp ce
acupunctura foloseste ace, presopunctura utilizeaza varfurile degetelor sau unghia pentru a presa
punctele specializate.
Presopunctura trebuie explicata pacientului deoarece necesita cooperarea acestuia. Incaperea in
care se va efectua tratamentul trebuie sa fie spatioasa, luminoasa, incalzita corespunzator, pozitia
pacientului trebuie sa fie cat mai comoda, niciodata in picioare iar persoana care aplica
presopunctura trebuie sa stapaneasca bine tehnica, sa aiba o pozitie comoda, ambele maini libere
si sanatoase.
Pielea asupra careia se aplica presopunctura trebuie sa fie sanatoasa, fara eruptii, leziuni,
bataturi, cicatrici, grefon tegumentar sau tumori, deoarece toate aceste leziuni reprezinta
contraindicatii ale prespuncturii.
Presopunctura se desfasoara cu respectarea unor timpi intr-o succesiune ce va fi prezentata in
cele ce urmeaza. Se incepe prin reperarea sau localizarea punctelor si se continua cu masarea
acestora. Operatia respectiva poate fi facuta cu varful degetului sau cu unghia. In functie de
indicatie, un punct poate fi masat prin manevra de dispersie sau prin cea de tonifiere. Dispersia
se va folosi in cazul suferintelor provocate de un exces de energie. Astfel, cu varful degetului,
din pozitie oblica, se maseaza sau se apasa prin insurubare, in sens opus acelor de ceasornic, cu
blandete, superficial, pe o durata suficienta de timp punctul respectiv. Dispersia corect executata
este urmata de inrosirea tegumentului, scaderea sensibilitatii si a tonusului muscular local. Aflata
la polul opus, tonifierea este indicata in cazul suferintelor datorate lipsei energetice. Aceasta
manevra se executa cu varful degetului sau se poate executa cu unghia, ambele aflate in pozitie
verticala. Se va masa sau se va apasa circular, in sensul de rotatie al acelor de ceasornic, energic,
profund, fiecare manevra avand o durata scurta. Tonifierea bine executata va fi urmata de
paloare, cresterea sensibilitatii si a tonusului muscular local. O serie de practicieni acorda mai
multa importanta fortei cu care se maseaza, slaba pentru dispersie si puternica pentru tonifiere, si
mai putina importanta sensului miscarilor. Indiferent de suferinta, vor fi masate ambele puncte
aflate pe cele doua brate ale meridianului respectiv, pereche. Portiunea de tegument pe care se
afla punctele ce urmeaza a fi masate trebuie sa fie uscata sau pudrata cu talc. Se pot aplica o serie
de substante cu efecte stimulante, vasodilatatoare sau terapeutice care vor patrunde
transtegumentar in timpul masajului. Durata unei sedinte de presopunctura este cuprinsa intre 5-
10 min, sedinta se poate repeta de 2-3 ori in cursul unei zile, pana la disparitia durerii.
Specialistii din domeniu afirma faptul ca 3 sedinte de presopunctura, bine executate, valoreaza
cat o sedinta de acupunctura. Presopunctura poate fi folosita ocazional, drept tratament de
urgenta sau sub forma unui tratament de lunga durata, putandu-se practica mai multe cure, in
functie de boala. Intre cure, se va pastra un interval de doua saptamani. O cura poate cuprinde
10-15 sedinte si se poate efectua cu succes, in special primavara si toamna, cand are loc un
transfer energetic mult mai usor (energiile INN si IANG fiind in proportii egale). Numarul
sedintelor recomandate poate sa si scada, spre deosebire de iarna, cand diferenta dintre cele doua
energii este mare si transferul energetic mult mai anevoios. Momentul optim de efectuare a
presopuncturii este dimineata si spre sfarsitul dupa amiezii.
Nu se va efectua presopunctura dupa masa. De asemenea, presopunctura ne se aplica pacientilor
cu afectiuni cardiace, celor cu psihopatii, persoanelor cu debilitate fizica sau oboseala acuta sau
cronica, celor in stare de ebrietate, gravidelor in ultimele luni de sarcina.
Presopunctura devine ineficienta daca pacientul a efectuat recent un tratament cu raze X, a fost
supus unor examene radiologice sau a urmat tratament cu cortizon, tranchilizante, hipnotice.
Pacientul s-ar putea sa nu tolereze presopunctura, drept pentru care tratamentul se intrerupe,
urmand sa fie reluat cu alta ocazie.
Pe parcursul procedurii, pacientului i se poate altera starea generala, un alt motiv de a intrerupe
tratamenul si de apela la manevrele utile in cazul diagnosticului de lipotimie.
Tot in contextul presopuncturii se poate recurge la manevrele Shiatsu care pot fi executate dupa
o metoda mai usoara, asemanatoare cu presopunctura. Manevrele Shiatsu au o actiune generala,
de echilibrare a energiilor si una locala, de conversie a acidului lactic (responsabil de producerea
contracturilor) in glicogen, in proportie de 80%. Pe acesta cale, manevrele Shiatsu contribuie la
eliminarea oboselii, pana la disparitia sa totala. Manevra consta in presiuni continue, efectuate cu
pulpa degetului pe punctul respectiv, timp de 5-7 secunde, urmate de o perioada de pauza
constand intr-o relaxare totala, de 3-4 secunde. Atat presiunea, cat si relaxarea se executa
succesiv, timp de cateva minute. Profesionistii prelungesc sedinta pana la o ora, in urma careia
durerile dispar complet.
Presopunctura corect executata, poate fi utila in tratamentul numeroaselor suferinte, precum:
Sindromul migrenos,
Insomnii,
Durerile din bolile reumatice,
Tulburarile psihice minore,
Tulburarile functionale ale aparatului digestiv si genitourinar.
Toate metodele prezentate sunt deosebit de utile si sunt urmate de rezultate spectaculoase daca se
aplica in stadiile functionale ale suferintelor. Odata ce leziunea s-a constituit, aceste metode
raman fara rezultat.
Indicatiile presopuncturii sunt aceleasi cu ale acupuncturii si electropuncturii si vor fi prezentate
impreuna, dupa cum urmeaza:
Tulburarile functionale ale tubului digestiv (aerofagia, aerocolia, constipatiile, sindromul diareic,
sindromul dispeptic, indigestia etc),
Alcoolismul si tabagismul,
Sindromul alergic,
Sindromul algic, daca nu exista tratament etiologic (cefalalgiile, cervicocefalalgiile,
lombosacralgiile, lombosciatopatiile, dorsalgiile, durerile articulatiilor periferice, algiile
musculare sau mialgiile, mastodinia, durerile articulare si periarticulare din reumatismul cronic
degenerativ sau inflamator si reumatismul abarticular),
Contracturile musculare de tipul torticolisului,
Durerile sau algiile patologiei medicinii dentare,
Disfunctiile sexuale,
Tulburarile circulatiei periferice (varice, criza hemoroidala),
Afectiunile cardiovasculare (angina pectorale, hipotensiunea arteriala, hipertensiunea arteriala),
Astmul bronsic, sinuzita,
Afectiunile nervilor periferici (nevralgia sciatica, nevralgia de trigemen, paralizia faciala),
Reactiile inflamatorii ale tesurului conjunctiv (celulita),
Obezitate si sindromul de oboseala acuta sau cronica,
Tulburarile psihice minore.

2. Evaluarea clinico-functionala a membrului superior:

- Teste specifice clinico-functionale, semnificatia lantului cinematic al membrului superior
- Analiza biomecanica a complexului pumn-mana si deficiente de prehensiune
- Analiza clinico-functionala specifica si studii de cazuri: umarul si cotul dureros in patologia
neurologica, posttraumatica si reumatismala
- Aplicatii practice de termoterapie

3. Evaluarea clinico-functionala a membrului inferior:

- Particularitati biomecanice si functionale ale lantului cinematic al membrului inferior- mersul
normal si patologic
- Analiza de caz si evaluare clinico-functionala in patologia posttraumatica, neurologica,
reumatismala la nivel de: sold, genunchi, complex glezna-picior
- Aplicatii de programe de kinetoterapie pentru patologie de membru inferior si superior

4. Evaluarea clinico-functionala a coloanei vertebrale

- Unitatea biomecanica a coloanei vertebrale; curburi normale si patologice
- Discopatia cervicala si lombara: bilantul clinico- functional al pacientului cu
cervicalgie/lombalgie, lumbago si hernie de disc; probleme de diagnostic; aplicarea de programe
de recuperare
- Programe de kinetoterapie pentru sindromul dureros lombar si/sau cervical

5. Aplicatii specifice ale programelor de Recuperare Medicala in neuropatiile periferice:

paralizia de nerv radial, cubital, sindromul de tunel carpian, paralizia de plex brahial, de nerv
sciatic, de SPE,SPI.
Aplicatii specifice ale programelor de Recuperare Medicala in afectiuni neurologice de tip
central sau boli neurologice severe specifice: AVC, Boala Parkinson, Scleroza multipla,
durerea neuropata
- Evaluarea deficientelor musculare de tip: hipotonie/hipo-atrofie musculara, pareza/paralizie,
spasticitate, deficienta musculara, contractura, retractura
- Evaluarea deficitului de prehensiune si mers de tip neurogen

- Electrostimularea pe musculatura normal inervata si denervata, bio-feed back

La timpul repectiv trei surse stiintifice s-au unit spre a forma curnetul larg al biofeedbackului
modern: electromiografia, electroencefalografia si studiul cardiovascular realizat de catre
psihofiziologisti. In timp ce ultimele doua surse sunt importante influienta lor asupra recuperarii
a fost limitata. Aplicarea in domeniul reabilitarii s-a nascut din munca de cercetare si
diagnosticul realizat prin E.M.G. (electromiografia). Practicienii au fost constienti de ajutorul
considerabil oferit de feedbackul imediat al semnalelor mioelectrice. Sunetul potentialelor unitati
motorii poate grada intensitatea dorita a contractiei solicitand adesea ajutorul pacientului. In
recuperare biofeedbackul electromiografic (EMGBF) si-a castigat locul sau in tratamentu
leziunilor de neuroni motori centrali, in special in ceea ce priveste musculature retracturata dar si
producand relaxare asupra musculaturii spastice a pacientilor post-accident vascular cerebral.
EMGBF este util si in paralizia cerebrala si tulburarile musculo-scheletale in special torticolisul
spasmodic.

Biofeedback-ul se defineste ca o tehnica ce utilizeaza echipament, in special electronic, spre a

evidentia persoanelor unele dintre evenimentele lor fiziologice interne, normale sau anormale,
sub o forma de semnale auditive si vizuale care ii invata sa manipuleze aceste altfel involuntare
si nesimtite evenimente, prin manipularea semnalelor afisate. Tehnica introduce vointa unei
persoane intr-un loc al unuei bucle de feedback, deschisa; in ciuda acestui nume artificial de
biofeedback, un termen abordat de catre oamenii de stiinta si cliniceni dintr-o serie de motive,
inclusiv lingvistice. Spre deosebire de raspunsurile conditionate, omul trebuie sa isi doreasca in
mod voluntary sa schimbe semnalele spre un anumit scop.
Invatand pacientii sa-si controleze o paleta larga a proceselor fiziologice conduce la obtinerea
unor rezultate terapeutice extraordinare. De aceasta metoda beneficiaza in special pacientii cu
paralizie NMC si spatici datorate leziunilor cerebrale.

EMGBF.
In recuperare cel mai util feedback este cel mioelectric sau EMG.
Cuvantul electromiografic nu e totusi o alternative potrivita a acestei forme de biofeedback
deoarece pacientul si clinicianul nu vad direct electromiograme sau o electromiografie. In
schimb semnalele mioelectrice de la muschi sunt transformate in semnale acustice si vizuale care
sunt usor de inteles.
Position biofeedback. Aceasta tehnica este indicate cand scopul antrenamentului este reglarea
miscarilor, oferind pacientului posibilitatea de a recruta voluntar si de a relaxa grupele musculare
potrivite. Position sau movement feedback se foloseste spre a antrena momentul potrivit si
 coordonarea necesare controlului miscarii. Exemple ale aplicarii position biofeedback in
recuperarea neurological include:
- antrenarea controlului pozitiei capului
- coordonarea si controlul miscarilor mainii in ataxie si dupa chirurgia mainii
- antrenarea pozitiei articulatiei genunchiului la copii cu paralizie cerebrala, la adultii cu
hemiplegie si purtatorii de proteze
Suplimentar position feedback poate fi utilizat in recuperarea post-AVC cand muschiul ce trebuie
motorizat este inaccesibil sau dificil de a fi izolat (antrenamentul pronatiei si supinatiei
antebratului).
Biofeedbackul de presiune sau forta. Monotorizarea fortei poate fi indicata cand este necesara
informatia referitoare la nivelul fortei sau cantitatea de forta transmisa printr-un segment al
corpului sau printr-un dizpozitiv de asistare. De exemplu: pentru antrenarea ortostatismului sau
gait, simetric poate fi utilizata monotorizarea fortei transmisa dealungul unei extremitati la
adultii si copiii hemiplegici. In mod asemanator utilizarea unui feedback cane poate ajuta la
antrenarea pacientilor hemiplegici spre a-si monotoriza cantitatea fortei care se manifesta sau
care ia nastere asupra unui dispozitiv de asistenta la mers. Secundar monitorizarea incarcarii
membrului este o potentiala scula evaluative menita sa analizeze mersul.
Biofeedbackul temperaturii si a fluxului sanguin periferic. Controlul temperaturii sau a
fluxului sanguin periferic al extremitatiilor a devenit un instrumnent important al fiziologilor
clinicieni.
Biofeedbackul presiunii sanguine. Acet biofeedback presupune pletismografia obisnuita.
Pacientii sunt antrenati sa-si modifice iesirile cu sustinerea adaugata a antrenamentului de
relaxare pe calea EMGBF si a contorului temperaturii la nivelul extremitatii.
Antrenamentul controlului sfincterian. Acest antrenament utilizeaza traductori de presiune
introdusi in calanul anal sau vaginal astfel incat pacientii continenti beneficiaza de monotorizare
electronica asociata cu o forma modificata de conditionare operanta.
Biofeedback respirator.
Alte tehnici. Aproape toate functiile fiziologice de la clipit pana la activitatea stomacului si
intestinului sunt in investigatie cu senzori potriviti.

Domenii de aplicare:
Psihoterapie. Jacobson a dezvoltat terapia de relaxare utilizand un echipament EMG prin care sa
monotorizeze nivelul tensiunii pacientilor. Shultz a dezvoltat o tehnica inrudita, antrnamentul
autogenic care nu presupune un echipament EMG specific. Domeniile controlului mioelectric si
a relaxarii musculare s-au unit la jumatatea anilor 1960. A putut fi dezvoltata astfel o tehnica de
ameliorare a tensiunii din durerile de cap. Acest tip de aplicatie a feedbackului mioelectric a
crescut si domina intregul domeniu. In timp ce recuperarea medicala se refera la relaxare sau la
reantrenarea musculaturii emiparetice, fiziologistii cliniceni si specialistii medicinii
psihosomatice isi limiteaza munca clinica la relaxarea profunda, combinand adesea tehnicile
jacobsoniane si de antrenament autogenic alaturi de relaxarea instrumentala. In anii 1970 forma
biofeedbackului s-a schimbat. Cea mai dominanta forma, alphafeedback a fost eliminate. In
zilele de astazi psihoterapia utilizeaza EMGBF singur sau in combinatie cu feedbackul termic si
adjuvante (meditatii, exercitii). Tintele primare sunt durerea de cap tensionara, durerile cornice
de spate sin anxietatea. Relaxarea profunda se adreseaza direct cauzei (tensiunii musculare). Un
 bun psihoterapeut isi poate invata pacientul sa se autocontroleze ca parte din tratamentul lor pe
termen lung. Relaxarea corporala, generala sau totala este utila in reabilitarea, alaturi de
relaxarea tintita asupra musculaturii specifice aflate in spasm. Totusi, la pacientii cu dischinezii
(torticolisul spasmzoic) si paralizie cerebrala, la fel si la cei care au suferit un AVC si au
spasticitate, terapia de relaxare mareste antrenamentul performantei motorii imbunatatite.
Ramuri ale medicinii clinice.
Managementul durerii cronice. Principala tinta a terapiei prin BF o constituie durerile de cap
tensionale, vasculare de tip migrenos, dar mai ales durerea cronica la nivelul spatelui si
extremitatilor.
Boala raynaud. Tehnicile comportamentale cresc autocontrolul in special prin biofeedback
permitand ca 80% dintre pacienti cu boala raynaud primara sa-si autoregleze simptomele cauzate
de vazospasmul idiopatic la nivelul mainilor. Se utilizeaza un program care combina EMG si
feedbackul temperaturii pieli cu antrenament autogenic.
Incontinenta urinara si fecala. Majoritatea specialistilor prefera EMGBF local in vederea
antrenamentului BMF a planseului pelvin pentru incontinenta vezicala, rectala sau ambele.
Biofeedback in domenii paraclinice precum medicina sportive si psihoimunologie.
Tratamentul si medicina de recuperare.
Specialistul care utilizeaza instrumentele de BF trebuie sa fie familiarizat cu elementele
fundamentale si terminologia electronicii fundamentale. Majoritatea dispozitivelor EMGBF sunt
imaginate pentru psihoterapie. Totusi ele sunt utilizate si intr-o serie de situatii care privesc
recuperarea medicala. Cand are loc relaxarea nu se aude nici un sunet sau nu este nici un semnal
visual in timp ce intensitatea semnalelor este mare cand activitatea musculara este crescuta.
Linistea de pe perioadele de activitate musculara crescuta este utila spre a invata relaxarea
musculaturii spastice atunci cand se utilizeaza o metoda opusa. Electrozii tegumentali sau de
suprafata sunt utilizati cu precadere in EMGBF. Se mai pot utilize electrozi ce se insera
transcutanat in situatia musculaturii ce nu poate fi izolata usor de catre electrozii de suprafata.
Cateodata se folosesc electrozi ac in cazurile in care nu exista semen de activitate. Amplasarea
electrozilor pentru reeducarea musculature slabit necesita precizie. Electrozii trebuie plasati
deasupra musculatuii tinta pe o suprafata de izolare anatomica relative fata de musculature de
vecinatate. Spatiul mare intre electrozi conduce la incrucisarea reactiei (amplasati deasupra
tibialului anterior ei vor receptiona semnale de la un gastrocnemian spastic).
Baze neurologice ale EMGBF.
Receptorii cutanati, proprioceptorii si imputurile vizuale si auditive sunt armonizate la nivelul
controlului precum cel de la nivelul cerebelului. Plasticitatea si capacitatea de reinvatare a
creierului trebuie considerate ca un fenomen mai complex in comparatie cu rolul preluat de catre
ariile specializate ale cortexului vecin. Poate fi implicata activare unor cai care n-au fost
antrenate inainte prin selectia naturala a celor mai bune cai. Alturi de aceasta idee unii autori
invoca posibilitatea infloririi dendridice care apare in stadiile de reinvatare si care ar sta la baza
recastigarii abilitatilor.
Aplicatii clinice in recuperare. EMGBF si de forta la pacientii post-AVC.
Afectiunile membrelor inferioare precum:
- extensia de sold si de genunchi (combinatia este o componenta importanta of stance phaze of
gait). EMGBF poate fi incorporat in cadrul exercitiilor care antreneaza individual muschiul
 marele fesier. La fel EMGBF poate fi utilizat sa incurajeze recrutarea cvadricepsului sau
relaxarea hamstrings sau ambele.
- flexia soldului cu extensia genunchiului
- extensia soldului cu flexia genunchiului
- abductia soldului
- dorsiflexia gleznei
Antrenamentul ambulatiei sau mersului utilizeaza EMGBF si de pozitie alaturi de force BF menit
sa antreneze muculatura specifica sau miscarile necesare pentru ambulatie.
- faza de stance
- faza de balans
Afectiunile membrului superior.
- subluxatia de sold este o problema comuna printre pacientii cu hemiplegie flasca
- cotul si antebratul
- combinatii ale miscarilor membrului
- pumn si degete
Biofeedbackul in alte situatii.
Leziunile spinale.
Paralizia cerebrala si traumatismele craniocerebrale.
Scleroza multipla.
Distonia si dischinezia. Torticolisul spasmotic este cel mai bun exemplu, caruia i se asociaza
blefarospasmul, spasmul hemifacial, distonia oromandibulare, crampa scriitorului si distorniile
torsionale sevre ale torsolui.
Denervarea nervilor periferici. Cea mai importanta este paralizia rezultand de la o leziune a
nervului facial in care antrenamentul a dus la o imbunatatire substantiala a simetriei faciale si a
functilor voluntare. Aceasta forma de reeducare neuromusculara permite pacientului de a procesa
elementele vizuale si auditorii care reprezinta o continua acoperire a evenimentelor fiziologice de
care in mod normal nu e constient. Aceasta procedura permite pacientului sa castige un control
funcitonal al muschiului pe calea monitorizarii activitatii unitatii motorii.
Recuperare ortopedica utilizand goniometre de feedback care au avut succes in reantrenarea
functiei mainii dupa chirurgie reparativa pentru degetele traumatizate si nervilor lor motorii.
Concluzii
BF clinic, in special EMGBF recunoaste drept principala si sigura aplicatie in reantrenarea
abilitatiilor motorii si in inhibarea spasticitatii aparute ca urmare a traumatismelor craniene la
toate tipurile si toate varstele. Se bazeaza pe culegerea informatiilor de la senzori electronici
privind functiile fiziologice pornind de la temperatura pielii, la presiune si la schimbarii unghiului
articular.

6. Aplicatii specifice de programe de Recuperare Medicala in sechelele posttraumatice-

ortopedice si chirurgicale- studii de caz
- Evaluarea clinico-functionala in sechelele posttraumatice- ortopedice
si programele de recuperare aferente;
- Recuperarea medicala la amputati
- Evaluarea clinico-functionala, obiective specifice si metodologii de aplicare a programelor de
recuperare in traumatisme vertebro-medulare si craniene (paraplegie si tetraplegie)
- Aplicatii practice de masaj terapeutic si kinetoterapie

7. Aplicatii specifice de programe de Recuperare Medicala in patologia reumatismala-

studii de caz:
- Evaluarea clinico-functionala, obiective specifice si metodologii de aplicare in programele de
recuperare privind patologii de tip reumatismal inflamator: PR, SA,
- Evaluarea clinico-functionala, obiective specifice si metodologii de aplicare a programelor de
recuperare pentru patologii de tip reumatismal/degenerativ: coxartroza, gonartroza
(neoperata/operata), PSH, alte manifestari reumatismale degenerative de tip articular sau
periarticular.
- aplicatii practice de ortezare si kinetoterapie

8.Aplicatii specifice ale programelor de Recuperare Medicala la pacientii amputati,

particularitati de recuperare in patologia cardio- vasculara, respiratorie, geriatrie,
pediatrie - prezentari de cazuri
- Aspecte privind educatia pacientului legate de intretinerea si profilaxia aparatului locomotor
- Evaluare finala cu caracter clinic aplicativ pentru examenul practic

N.B. La sfarsitul modulului studentii trebuie:

- sa poata identifica diferitele categorii de disfunctii somatice, dizabilitati, conform clasificarii
internationale ICF
- sa evalueze clinico-functional cele mai frecvente aspecte disfunctionale la nivelul membrului
superior, inferior si coloanei vertebrale in contextul diferitelor categorii de patologie de tip:
reumatismal, ortopedico-traumatic, neurologic, pediatric, geriatric, cardio-vascular si respirator.
- sa motiveze dirijarea categoriilor de pacienti cu dizabilitati pentru consultarea specialistului de
recuperare
- sa motiveze aplicarea anumitor categorii de proceduri fizicale ( proceduri locale de
termoterapie, TENS, masaj terapeutic)
- sa motiveze tipuri de kinetoterapie de la indicatia de repaos, la terapia posturala si programe de
mobilizare pasiva-activa si rezistiva.
- sa recunoasca tipurile de orteze cu indicatii si contraindicatii
- sa participe la programul de educatie medicala a pacientilor cu deficiente locomotor