UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE “VICTOR BABEŞ” TIMIŞOARA

ACTIVITATE FIZICĂ ADAPTATĂ

CURS ŞI LUCRĂRI PRACTICE

PENTRU STUDENŢII SPECIALIZĂRII FIZIOKINETOTERAPIE

CONF. DR. DAN NEMEŞ

ASIST.UNIV. PAULA SURU

ASIST. UNIV. DR. ANDREEA NIŢĂ

PREPARATOR DR. CRISTINA CRISTEA

UMFT 2007
 1. INTRODUCERE

Astăzi, când sedentarismul a devenit una dintre componentele vieţii moderne, atât psihicul cât şi
mintea omului au nevoie de exerciţii fizice pentru a-şi menţine integritatea şi o bună funcţionalitate şi
mai ales în condiţiile în care începând de la o vârstă încă foarte tânără (20 de ani şi uneori chiar mai
devreme) aparatul neuro-musculo-artro-kinetic (NMAK) îşi începe declinul. Activităţile zilnice nu ne
solicită decât o parte a potenţialului nostru de mişcare, de amplitudine articulară şi forţă musculară,
existând o deosebire netă între pierderile anatomo-funcţionale ale aparatului NMAK datorate vârstei şi
cele datorate lipsei de antrenament, primele fiind mult mai mici decât ultimele, dacă se înţelege
necesitatea şi posibilitatea de a menţine prin exerciţiu capacitatea aparatului NMAK la un nivel cât mai
ridicat. De asemenea, patologia umană şi, în speţă, cea care ne interesează, adică a aparatului NMAK,
afectează organismul uman:
a) la nivel de organ sau aparat, determinând o infirmitate (impairment) = orice pierdere sau
anormalitate a unei structuri sau funcţii psihologice, fiziologice sau anatomice
b) la nivelul individului ca întreg, determinând o disfuncţie, o incapacitate (disability) = restricţia sau
pierderea aptitudinii de a executa o activitate considerată ca normală (obişnuită) pentru individ
c) la nivelul integrării sociale a individului determinând un handicap = dificultatea de a realiza relaţii
normale cu mediul de viaţă, în concordanţă cu vârsta, sexul, condiţiile sociale şi culturale ale
individului

Orice program complex şi eficient de recuperare medicală trebuie obligatoriu să fie adecvat
scopului propus. Scopul final al recuperării medicale este obţinerea “absenţei dependenţei”, a realizării
“mişcării” pacientului, minim a formei sale cele mai simple-performarea activităţilor vieţii zilnice.
Mişcarea este o caracteristică esenţială a vieţii biologice, iar cea umană, prin complexitatea funcţiei şi
prin varietatea modalităţilor de realizare, este forma sa cea mai reprezentativă.În acest context orice
deficit al “mişcării” împietează mai mult sau mai puţin grav asupra vieţii sociale şi profesionale a
pacientului. Recuperarea medicală are tocmai acest rol de reintegrare, dacă se poate totală, a pacientului
în “mediul său”. Astfel, terapia prin mişcare reprezintă ansamblul conceptual de probleme în relaţie cu
mişcarea din kinetoterapie, educaţie fizică şi sport.Ea are un sens terapeutic propriu-zis (la bolnavii cu
suferinţe prezente ce necesită un tratament complex pe baza unui diagnostic complet) cât şi unul
teraputico-profilactic (la bolnavii cronici cu incapacitate de muncă de diferite grade cât şi la unele
categorii de deficienţi şi invalizi):
1. Primar: în sindromul de hipomobilitate, ce presupune asocierea sindromului hipokinetic (scăderea
masei musculare, creşterea în greutate= obezitate, scăderea capacităţii de efort= sedentarism) şi a
celui de decondiţionare (scăderea capacităţii de termoreglarea a organismului şi, în special, a celei
la rece)
2. Secundar: creşterea capacităţii adaptative a unor funcţii sau ale organismului în general, eventual
înlăturarea unor tulburări de reglare neuroendocrină şi profilaxia recidivelor.
3. Terţiar: prevenirea şi terapia modificărilor secundare ce însoţesc boala de bază, compensarea
maximă a funcţiilor unor regiuni sau organe afectate, compensări optimale prin regiunile sau
segmentele neafectate, activarea maximală a întregii capacităţi a individului pentru ca pierderile
funcţionale să fie cât mai mici şi cât mai bine compensate

2. ACTIVITATEA FIZICĂ ADAPTATĂ

2.1 Introducere
2
 Activitatea fizică adaptată derivă ca înţeles din educaţia fizică adaptată, termen utilizat iniţial din
1950 când „Asociaţia Americană pentru Sănătate, Educaţie Fizică şi Dans” a publicat ghiduri referitoare
la educaţia fizică în şcoli pentru copiii cu disfuncţii. Această asociaţie recomanda totodată o schimbare de
terminologie, din „educaţie fizică corectivă” în „educaţie fizică adaptată”.
Educaţia fizică adaptată a fost astfel asociată educaţiei fizice din şcoli pentru persoanele cu diferite
disfuncţii.
După 20 de ani de la acestă orientare, cercetătorii au promovat o schimbare de perspectivă în
sensul includerii în programele de educaţie fizică adaptată a tuturor persoanelor cu disfuncţii, de la
naştere până la vârste înaintate. Prin această abordare adresabilitatea educaţiei fizice adaptate a crescut
considerabil prin includerea în programe a tuturor persoanelor cu disfuncţii, atât sub cât şi peste vârsta de
şcolarizare, categorii excluse anterior.
O dată cu schimbarea adresabilităţii educaţiei fizice adaptate, a intervenit o altă schimbare de
terminologie din educaţie fizică adaptată în activitate fizică adaptată.
În numeroase situaţii termenii „activitate fizică adaptată” şi „educaţie fizică adaptată” sunt utilizaţi
pentru a desemna acelaşi lucru.
„Federaţia Internaţională pentru Activitatea Fizică Adaptată” (IFAPA) subliniază faptul că
termenul „activitate” se referă la necesităţile vieţii zilnice în toate domeniile de activitate, pe când
termenul „educaţie” se adresează în special vârstei de şcolarizare în domeniul de instruire.(IFAPA,
Website)
În 1989, în cadrul Simpozionului Internaţional pentru activitatea fizică adaptată, a fost formulată
următoarea definiţie: activitatea fizică adaptată se referă la mişcarea, activitatea fizică şi sportul în
cadrul cărora accentul principal este plasat pe interesul şi capacităţile persoanelor cu capacităţi
limitate.
Winnick, în 1990 definea educaţia fizică adaptată ca fiind: „programul diversificat de activităţi,
jocuri, sporturi şi ritmuri potrivit capacităţilor şi limitărilor elevilor cu disfuncţii, care nu ar putea fi
incluşi cu siguranţă şi succes în cadrul programului de activităţi fizice generale non-restrictive”.
Una dintre cele mai citate definiţii ale activităţii fizice adaptate este aceea a Claudinei Sherill.
Aceasta definea în 1990 activitatea fizică adaptată ca fiind: „un cadru interdisciliplinar de cunoştiinţe
orientate spre identificarea şi soluţionarea problemelor psihomotorii de-a lungul vieţii, promovarea
sportului şi a activităţii fizice la toate vârstele, îmbunătăţirea atitudinilor, abilităţilor şi deprinderilor
care facilitează integrarea socială a persoanelor cu disfuncţii”.
În cadrul celui de al VII-lea Simpozion al Federaţiei Internaţionale pentru Activitatea Fizică
Adaptată, desfăşurat la Berlin, după îndelungi discuţii, a fost stabilit pentru utilizare termenul de activitate
fizică adaptată. Gudrun Doll-Tepper şi colab. au definit activitatea fizică adaptată într-o manieră
multinaţională astfel: „activitatea fizică adaptată se referă la mişcare, activitate fizică şi sport în cadrul
cărora interesul central este orientat asupra persoanelor cu condiţii limitate, disfuncţii, infirmităţi sau
asupra vârstnicilor”.
În 1991 Anshel şi colab. au definit educaţia fizică adaptată ca fiind: „educaţia fizică ce implică
modificări şi ajustări ale activităţilor de educaţie fizică tradiţionale în acord cu capacitatea funcţională
a copiilor cu disfuncţii incluşi, în siguranţă, în aceste programe”.
În 1994 au fost aduse câteva schimbări în definiţia activităţii fizice adaptate: „activitatea fizică
adaptată este teoria şi practica interdisciplinară legată de desfăşurarea activităţii persoanei a cărei
funcţii şi structuri îi conferă capacitatea de a se adapta la ecosistem şi de a realiza interacţiuni sociale
(acces egal, integrare, includere, bunăstare, mişcări de succes, autorizare, actualizare)”.
Un an mai târziu Koivumäki afirma faptul că activitatea fizică adaptată trebuie înţeleasă ca un
concept mult mai larg decît sportul pentru persoane cu disfuncţii. În orice cultură sportivă naţională există
cel puţin 3 categori de persoane care necesită adaptări specifice ale sporturilor şi activităţilor fizice şi
pentru care sportul are o valoare specifică şi un rol definitoriu pentru sănătate şi activităţile vieţii zilnice.
Aceste 3 categorii sunt reprezentate de: persoanele cu disfuncţii, bolnavii cronici şi anumiţi vârstnici.
În 2000, De Pauw afirma faptul că activitatea fizică adaptată nu este doar un termen utilizat pentru
descrierea unui corp de cunoştiinţe interdisciplinare ci şi un cadru teoretic pentru cercetare şi strategii
menite să furnizeze programe optime de activitate fizică.
Auxter, Pyfer şi Huettig în 2001 definesc educaţia fizică adaptată ca arta şi ştiinţa dezvoltării şi
implementării unui program de educaţie fizică bine definit şi individualizat, destinat persoanelor cu
3
disabilităţi, bazat pe o evaluare comprehensivă şi menite să confere persoanei abilităţile si deprinderile
necesare pe parcursul vietii pentru organizarea timpului liber, recreere si desfasurarea de activităti
sportive în scopul îmbunătăţirii condiţiei fizice şi calităţii vieţii. (Auxter, Pyfer, & Huettig, 2001).
Activitatea fizică adaptată, deşi are mai multe înţelesuri, reprezintă în esenţă totalitatea
diferenţierilor individuale ale activităţii fizice în funcţie de patologia identificată. Adaptarea desemnează
modificarea, ajustarea sau acomodarea în acord cu datele evaluate. Diferenţele individuale sunt
reprezentate de infirmităţi, disfuncţii, handicapuri şi alte nevoi speciale.
În alte limbi, date fiind dificultăţile de traducere a termenului activitate fizică adaptată, este utilizat
termenul de activitate psihomotrică adaptată. Acest termen a fost introdus iniţial de către Oseretzky,
psiholog rus, al cărui nume este încă menţionat pe unele teste motorii. Cadrul de cunoştiinţe reunit sub
denumirea de activitate psihomotorică este diferit însă de cel al activităţii fizice adaptate.
Ca o sinteză putem spune ca activitatea fizică adaptată desemnează:
- o profesie ce furnizează servicii,
- o specializare academică sau domeniu de studiu,
- un cadru interdisciplinar de cunoştiinţe,
- o disciplină/subdisciplină în dezvoltare,
- o filosofie sau un set de reguli care ghidează practica,
- o atitudine de acceptare, menită să orienteze comportamentul,
- un sistem dinamic de împletire a teoriei cu practica,
- un proces şi un produs,
- o reţea de apărare a drepturilor persoanelor cu disfuncţii.
2.2 Obiective
Obiectivele programelor de educaţie/activitate fizică adaptată vizează următoarele domenii:
A. Influenţarea stării de sănătate:
- diminuarea infirmităţii şi/sau prevenirea progresului acesteia
- ameliorarea simptomatologiei
- mobilizarea resurselor proprii şi dezvoltarea acestora pentru a obţine un grad
maxim de autonomie
- crearea de condiţii optime pentru adaptarea individuală
- antrenamentul fizic în scop sanogen
- organizarea modului de viaţă
B. Educaţia:
- dezvoltarea motorie şi dobândirea abilităţilor motorii
- dobândirea unor abilităţi sportive specifice
- antrenamentul unor mecanisme somatice şi de postură
- antrenamentul fizic
- antrenament pentru activităţile sportive
C. Aspectele psihologice:
- îmbunătăţirea funcţiilor şi condiţiilor psihice,
- adaptarea comportamentului
- dezvoltarea sentimentelor, percepţiilor, nevoilor
- găsirea propriei identităţi, cunoaşterea de sine
D. Aspectele sociale:
- identificarea propriei persoane ca fiinţă socială
- cunoaşterea celorlalţi
- acceptarea colectivului şi acceptarea în colectiv
- integrarea in grupuri cu interese comune
- găsirea mediul de viaţă şi sport.
E. Scopul reprezentării sportive:
- reprezentarea propriei persoane,
- reprezentarea colectivului,
- calitatea de membru al colectivului sportiv,
- reprezentarea naţiunii, clubului
- stimularea spiritului de competiţie
4
2.3 Efectele activităţilor fizice
 fizice:
- dezvoltarea capacităţii cardio vasculare
- dezvoltarea abilităţilor motrice
- dezvoltarea motricităţii globale, a mişcărilor fine şi supleţei
- reducerea încărcării ponderale
- ameliorarea funcţiilor senzoriale (vaz, auz, simţ tactil, kinestezie, echilibru)
- O mai bună rezistenţă fizică şi creşterea capitalului de sănătate
 psihologice:
- Încredere în sine şi valorizarea propriei persoane
- Schimbarea atitudinii familiei şi persoanelor din jurul celei cu handicap datorită
performanţelor acesteia
- o reprezentare mai realistă a propriului corp
- stimularea creativităţii
- relaxare şi reducerea anxietăţii
- dezvoltarea autonomiei
- perseverenţa în proiecte
 educative
- achiziţia unor cunoştiinţe şi competenţe legate de activităţile fizice, sportive şi
artistice
- acces la cunoştiinţele legate de organizarea şi întreţinerea vieţii fizice actuale şi
viitoare
 sociale:
- integrarea în echipă
- comportamene sociale adecvate – creearea şi menţinerea unor relaţii de prietenie
- învăţarea respectuli regulilor şi a celorlalţi
- dezvoltarea comunicării şi colaborării
2.4 Roluri
Activitatea fizică adaptată exercită o influenţă fundamentală asupra îmbunătăţirii calităţii vieţii
persoanelor cu disfuncţii şi a vârstnicilor, prin îndeplinirea următoarelor roluri:
 accesul egal la activitatea fizică,
 dreptul tuturor persoanelor de a lua parte la activitatea fizică dorită,
 individualizarea/includerea tuturor persoanelor cu disfuncţii în programul de educaţie
fizică,
 îmbunătăţirea instruirii antrenorilor, educatorilor şi terapeuţilor în ceea ce priveşte educaţia
fizică şi sportul,
 dezvoltarea unor programe variate de recreere,
 asistenţă/resurse pentru includerea persoanelor cu disfuncţii în programele existente,
 dezvoltarea de noi strategii pentru includerea activităţilor fizice şi a sportului în cadrul
terapeutic şi de recuperare,
 clasificarea, integrarea/includerea în sportul de performanţă,
 reducerea barierelor pentru participarea la activităţile sportive, reeducarea activităţii fizice
după apariţia disfuncţiei, şi efectul exerciţiilor fizice în disfuncţiile şi condiţiile specifice
 promovarea performanţei
2.5 Rolurile educatorului de educaţie fizică adaptată
 Evaluarea primară a capacităţilor fizice şi motorii ( stadiu de dezvoltare neuro- motorie,
analiza posturii, analiza mersului)
 Evaluarea nivelului de performanţă funcţională (condiţiei fizice, antrenament la efort)
 Elaborarea unor programe de activităţi fizice adaptate în concordanţă cu datele obţinute la
evaluare
 Implementarea programelor de educaţie fizică adaptată
 Consultanţă pentru educatorii fizici din şcoli
2.6 Caracteristicile programelor de educaţie fizică adaptată
5
  vizează îmbunătăţirea condiţiei fizice a persoanelor cu handicap referitor la : forţă şi
rezistenţă musculară, rezistenţă cardiorespiratorie, mobilitate articulară, un raport adecvat
între grăsime şi masa musculară
 dacă îmbunătăţirea condiţiei fizice nu se poate obţine prin activitate fizică, programul de
pregătire trebuie să includă şi servicii înrudite (TO, jocul)
 trebuie să conţină activităţi atât pentru părţile afectate ale organismului cât şi pentru cele
neafectate
 dacă este necesar un timp suplimentar pentru atingerea scopurilor propuse, pacientului
trebuie să i se aplice un program educaţional special sau programul fizic să fie completat
cu unul de TO.
 în general, deşi nu are rolul sa să antreneze indivizii în utilizarea mijloacelor ortopedice
ajutătoare pentru mişcările de bază, este necesară utilizarea în mod adecvat în cadrul
activităţii fizice adapatate
 este important să ofere un spectru larg de exerciţii
 tipul exerciţiilor, durata, intensitatea şi frecvenţa exerciţiilor va fi discutată cu beneficiarul
programului
 trebuie să facă parte dintr-un program educaţional complet, care să asigure un nivel
educaţional corespunzător
 principiile programului de dezvoltare fizică trebuie să se bazeze pe recomandările
medicului de specialitate
2.7Elaborarea programelor de activităţi fizice adaptate - consideraţii generale
 există mai multe asemănări decât deosebiri între indivizii cu handicap si cei fără:
necesitatea antrenamentului fizic pentru forţă şi rezistenţă, necesitatea antrenamentului
cardio respirator la parametrii optimali, necesitatea de a răspunde la multiplele necesităţi
implicate în activităţile sportive
 tipul de exerciţii sau activitate, durata, intensitatea, frecvenţa au o importanţă deosebită:
1. se adaptează tipului de handicap şi fiecărui individ în parte
2. pleacă, în general, de la un nivel mai scăzut, dar parcurge acelaşi principii de progresivitate
 Programele de exerciţii trebuie să fie placute şi să se adreseze indivizilor cu aceleşi
condiţii handicapante
 Este mult mai simplă implicarea indivizilor în exerciţii cu un partener sau care se
desfăşoară într-un grup mai mic.
2.8 Indicaţii
Activitatea fizică adaptată se adresează persoanelor cu diferite infirmităţi, disfuncţii sau
handicapuri.
Există mai multe sisteme de clasificare a persoanelor cu dizabilităţi şi a activităţilor sportive specifice:
 natura şi severitatea dizabilităţii - clasificarea medicală în funcţie de tipul de dizabilitate
 clasificare funcţională
 clasificare în funcţie de performanţele sportive

O clasificare didactică a indicaţiilor ar fi următoarea:

1. Dizabilităţi cognitive
Retard mental
Sindromul deficitului de atenţie şi dificultăţi de învăţare
Disfuncţii comportamentale, autism
2. Dizabilităţi senzoriale
vizuale
auditive
3. Dizabilităţi neurologice
paralizie cerebrală infantilă
sechele AVC
traumatisme craniocerebrale

6
 traumatisme vertebro medulare
4. Dizabilităţi musculo scheletale
Deviaţii axiale
Amputaţii
Artrite
Distrofii musculare
5. Afecţiuni interne şi alte afecţiuni
Afecţiuni respiratorii (astm, fibroză chistică)
Afecţiuni cardio vasculare
Afecţiuni de nutriţie (obezitate)
Afecţiuni metabolice (diabet zaharat)
Nanism

2.9 Clasificare generală a claselor de discipline sportive este următoarea:

1. sporturi de îndemânare: tir cu arcul, tir cu aer comprimat, aruncatul suliţei, tenis de masă,
scrimă, popice
2. sporturi de echilibru: echitaţie, ciclism, yachting
3. sporturi de locomoţie: marş, curse atletice, nataţie, schi, ciclism
4. sporturi mixte: baschet în fotoliul rulant
5. sporturi de forţă: haltere, aruncarea greutăţii (disc, suliţă, ciocan), gimnastică, yachting.

2.10 Sportul de competiţie

Mişcarea Paralimpică a început în 1944 în Marea Britanie când Dr. Ludwig Guttmann a introdus
sportul ca formă de recreere şi terapie de recuperare în Centrul pentru Leziuni Medulare din Spitalul
Stoke Mandeville. Astfel în 1952 a reuşit să organizeze primele Jocuri Internationale Stoke Mandeville.
Iniţial la competiţiile paralimpice participau doar atleţii în scaune cu rotile. Odată cu dezvoltarea
Mişcării Paralimpice au fost incluse şi alte categorii de atleţi.
Cu timpul aceste competiţii au evoluat spre elită şi s+au transformat în Jocurile Paralimpice.
Primele Jocuri Paralimpice de Vară au avut loc la Roma în 1960 imediat după terminarea Jocurilor
Olimpice.În următoarele decade Mişcarea Paralimpică s-a dezvoltat considerabil, au fost incluse noi
sporturi. În prezent la Jocurile Parlimpice participă mii de atleţi în mai mult de 300 de competiţii
internaţionale care se desfăşoară în toată lumea.
Tradiţional atleţii sunt incluşi în 6 clase de dizabilitate: amputaţii, paralizie cerebrală, dizabilităţi
vizuale, leziuni medulare, dizabilităţi intelectuale şi un grup care include alte tipuri de dizabilităţi decât
cele anterioare. (International Paralympic Committee, 2003)

Programul Jocurilor Paralimpice, Atena, 2004

Atletism Haltere (scaun cu rotile) Rugby
Tir cu arcul Scrimă Tenis
Boccia (joc cu bile) Navigaţie (scaun cu rotile) Tenis de masă
Ciclism Tir
Călărie Nataţie
Fotbal Volei
Judo Baschet
(International Paralympic Committee, Website)

7
 Fig. 1 ATHENS 2004 Paralympic Games, Photos: Lieven Coudenys

Programul Jocurilor Paralimpice de Iarnă Torino , 2006

Ski alpin Hochei
Ski nordic Curling (scaun cu rotile)
Patinaj
(International Paralympic Committee, Website)

Fig. 2 Torino 2006 Winter Paralympics - Biathlon, Photo: Lieven Coudenys

8
9
Tabel 1

10
 3. CONSIDERAŢII ÎN REALIZAREA EXERCIŢIILOR FIZICE DE RECUPERARE
ALE INDIVIZILOR CU HANDICAP SENZORIAL SAU ORTOPEDIC
3.1. Consideraţii generale:
a. Conştientizarea faptului că există mai multe asemănări decât deosebiri între indivizii cu handicap
si cei fără:
1. musculatură ce trebuie tonifiată
2. un sistem cardiovascular şi respirator ce trebuie să opereze la parametrii optimali
3. un corp ce poate răspunde la multiplele necesităţi implicate în activităţile sportive
b. Tipul de exerciţii sau activitate, durata, intensitatea, frecvenţa au o importanţă deosebită:
1. se adaptează tipului de handicap şi fiecărui individ în parte
2. pleacă, în general, de la un nivel mai scăzut, dar parcurge acelaşi principii de progresivitate
c. Programele de exerciţii trebuie să fie placute şi să se adreseze indivizilor cu aceleşi condiţii
handicapante
d. Este mult mai simplă implicarea indivizilor în exerciţii cu un partener sau care se desfăşoară într-
un grup mai mic.
3.2. Consideraţii speciale pentru:
I. HANDICAPUL VIZUAL:
a. Frecvenţa, durata, intensitatea trebuie să fie apropiate de cele ale normovăzătorilor
b. Diferenţele în alcătuirea programelor sunt cele referitoare la necesitatea adaptării activităţilor din
cauza lipsei vederii
1. alergarea trebuie ghidată de un ajutor: fir de ghidaj, sfoară, partener, menţinerea contactului cu
anumite obiecte
2. activităţile simple(mobilizări în felxie, extensie ale mebrelor superioare, ridicatul în aşezat,
ridicatul de obiecte cu membrele superioare, săritura în lungime) nu necesită adaptări speciale
3. se acordă atenţie deosebită dezvoltării fizice, datorită tendinţei de restricţionare a mişcării
4. este necesară experimenterea unei varietăţi de activităţi, pentru ca indivizii să-şi înţeleagă
capacităţile şi limitele şi, astfel, să-şi depăşească frica de participare la un tip de activitate şi
frica de mişcare
II.HANDICAPUL AUDITIV:
a. Frecvenţa, durata, intensitatea trebuie să fie apropiate de cele ale persoanelor normale
b. Cel mai important considerent este cel al dezvoltării unui mijloc de comunicare, pentru ca
pacientului să i se poată descrie activitatea ce va trebui performată şi această să poată fi corectată
la nevoie
1. comunicarea nonverbală este cea mai folosită
2. exemplificarea fiziokinetoterapeutlui
III.HANDICAPUL ORTOPEDIC:
A. Consideraţii generale
a. Performanţele indivizilor cu handicap ortopedic sunt mult sub cele ale indivizilor neafectaţi
b. Există multe tipuri de asemenea handicap, cea ce impune o abordare particularăa fiecărui individ,
în funcţie de statulul său funcţional
c. Rolul educatorului fizic:
1. trebuie să işi asume responsabilitatea îmbunătăţirii condiţiei fizice a acestui tip de bolnav
referitor la : forţă şi rezistenţă musculară, rezistenţă cardiorespiratorie, mobilitate articulară, un
raport adecvat între grăsime şi masa musculară
2. dacă îmbunătăţirea condiţiei fizice nu se poate obţine prin activitate fizică, el trebuie să
introducă în programul de pregătire servicii înrudite (TO, jocul)
3. are datoria de a realiza programe atât pentru părţile afectate ale organismului cât şi pentru cele
neafectate
4. activităţile fizice cerute persoanelor tinere cu un astfel de handicap trebuie să fie adecvate
scopului educaţiei fizice
5. dacă este necesar un timp suplimentar pentru atingerea scopurilo propuse, pacientului trebuie
să i se aplice un program educaţional special sau programul fizic să fie completat cu unul de
TO.

11
 6. în general, deşi nu este sarcina sa să antreneze pacienţii în uzitarea mijloacelor ortopedice
ajutătoare pentru mişcările de bază, el are responsabilitatea să ajute pacienţii să le folosească
în mod adecvat în cadrul activităţii fizice adapatate
7. este important ca el să ofere un spectru larg de exerciţii şi nu un program specific
8. este necesar să se consulte, în implementarea exerciţiilor, cu persoanele cărora le sunt indicate,
privind tipul exerciţiilor, durata, intensitatea şi frecvenţa lor
9. educatorul fizic, terapeutul fizic şi ocupaţional sunt cei care trebuie coordoneze programul de
dezvoltare fizică al persoanelor cu un astfel de handicap
10. terapia educaţională fizică trebuie să facă parte dintr-un program educaţional complet, care să
asigure un nivel educaţional corespunzător
11. principiile programului de dezvoltare fizică trebuie să se bazeze pe recomandările medicului
de specialitate
d. Principii AFA la indivizii cu handicap ortopedic privitor la:
1. Forţa şi rezistenţa musculară
- în general nu trebuie realizate modificări particulare ale exerciiilor fizice pentru părţile
neafectate ale corpului, dar acestea nu trebuie supuse unui stress adiţional
- trebuei avut grijă să nu se creeze un dezechilibru muscular excesiv atunci când se dezvoltă
forţa şi rezistenţa musculară a părţii opuse
- nu trebuie să încercăm să obţinem o poziţie stabilă de ortostatism la indivizii care au această
dizabilitate mare iniţială
- activităţi ce necesită purtarea de greutăţi sau mişcări de răsucire s-ar puteasă fie contraindicate
la unele persoane cu anumite handicapuri ortopedice, cum ar fi cele privitoare la şold
- greutate proprie a unor sisteme de ortezare şi/sau protezare ar putea, ca şi greutate adiţională,
să afecteze performarea unor activităţi, ca cea de ridicare a corpului şi, de aceea trebuie luată
în calcul la alcătuirea programului fizic
- îmbunătăţirea vitezei de performare a activităţii sportive este la fel de importantă pentru acest
tip de pacienţi ca şi pentru cei neafectaţi
 psihologic îmbunătăţirea vitezei urmează etape similare pentru ambele categorii de indivizi,
deşi cei cu handicap ortopedic vor trebui să lucreze la nivele apropiate sau identice cu cele ale
efortului maximal (durata activităţii, frecvenăa ei, perioadele de odihnă şi recuperare sunt similare
pentru ambele categorii de indivizi)
 există două aspecte ce trebuie luate în considerare în problema dezvoltării vitezei de performare
a activităţilor fizice la persoanele cu handicap ortpedic
- la copiii şi tinerii cu paralizie cerebrală există dificultăţi particulare în cazul
performării activităţilor de viteză
- dezvoltarea vitezei de ambulaţie nu este necesară la cei imobilizaţi în scaunul cu rotile
2. Structura corpului
- indivizii cu probleme mai puţin severe, care au probleme mici sau deloc privind mişcarea, care
sunt relativ activi, au un raport normal grăsime/masă musculară
- la cazurile mai severe, indivizii s-ar putea confrunta cu probleme de mişcare ceea ce ar
determina o viaţă sedentară cu creşterea procentului de grăsimi (aportul caloric depăşeşte
pierderea calorică) şi cu scăderea participării la exerciţii, joc sau sport
- indivizii condamnaţi la scaunul cu rotile nu pot participa la multe activităţi care sunt
desemnate pentru creşterea pierderii calorice (activităţi ce implică mişcarea generală a
corpului) şi de aceea programele vor fi performate pe o perioadă şi cu o frecvenţă mai mari
decât cele pentru cei fără un astfel de handicap ortopedic sau indivizii normali
3. Rezistenţa cardio-respiratorie
- problemele create de sedentarism au implicaţii atât asupra structurii corpului cât şi asupra
sistemului cardio-respirator
- nivelul scăzut al activităţii fizice la astfel de pacienţi necesită fie creşterea duratei, fie creşterea
frecvenţei, fie a ambelor în cadrul activităţilor fizice folosite pentru creşterea rezistenţei
cardio-respiratorii

12
 - aceste tipuri de activităţi fizice trebuie adaptate tipului de handicap ortopedic, de un real folos
fiind înotul, mişcarea pe distnţe lungi în scaunul cu rotile, pedalajul la bicicleta ergometrică cu
membrele superioare sau inferioare, în funcţie de nivelul handicapului
4. Mobilitatea articulară
- mobilitatea este un parametru important în performarea activităţilor fizice la copiii şi tinerii cu
orice tip de handicap ortopedic
- exerciţiile de stretching sunt folosite pentru creşterea mobilităţii articulare, inhibiţia
contracturilor şi îmbunătăţirea funcţionaliăţii
- exerciţiile de creştere a mobilităţii articulare sunt uzitate în special în afecţiuni neuromusculare
de origine spinală sau cerebrală
B. Consideraţii particulare în:
a. Paralizia cerebrală
Factorii ce influenţează programul de activităţi fizice:
1. individualizarea programelor fizice:
- deşi programul fizic pentru paralizia cerebrală trebuie să parcurgă câteva etape generale, el
trebuie individualizat în funcţie de tipul paraliziei şi perormanţele individuale
- programul fizic trebuie concentrat spre dezvoltarea abilităţilor, inclusiv spre joc şi sport,
elemente care sunt foarte importante în viaţa de zi cu zi
- programul este influenţat de membrii echipei complexe şi multidisciplinare din care face parte
terapeutul: părinţi, autorităţi şcolare, echipa de recuperare
2. influenţa reflexologiei asupra dezvoltării fizice
- reflexele şi reacţiile joacă un rol important în performanţa motorie la tinerii cu paralizie
cerebrală, datorită imaturităţii mecanismelor reflexe personale şi a incapacităţii de integrarea
precoce a pattern-urilor de memorie
- în general, reflexele sunt răspunsuri involuntare la stimuli şi care nu sunt necesare pentru
susţinerea vieţii; ele sunt deseori folosite pentru evaluarea funcţiilor neurologice şi a
dezvoltării motorii
. dacă declanşarea lor arată deviaţii de forţă sau prezenţa la o vârstă inadecvată putem suspecta o
leziune neurologică
. lipsa inhibiţiei sau dispariţia lor la o anumită vârstă sau a înlocuirii lor cu reflexe superioare,
corespunzătoare unei vârste mai mari, poate determina dezvoltarea mişcărilor voluntare
- este posibil ca anumite reflexe, care ar trebui să fie suprimate la o anumită vârstă, să nu
dispară niciodată şi atunci trebuie luate în calculul planificării şi conducerii programului fizic
- pe măsură ce copiii cresc şi devine evident că reflexele primitive nu dispar, planificarea
programului trebuie să ia în calcul dezvoltarea abilităţilor funcţionale cu riscul declanşării
acestor reflexe
- este posibil ca anumite activităţi, ce sunt contraindicate la vârste precoce, să fie acceptate la
vârste mai mari, dacă sunt necesare pentru dezvoltarea abilităţilor funcţionale ale individului
. de aceea, chiar dacă anumite reflexe specifice vor fi solicitate în intenţia de realizare a mersului,
pacientul va continua să meargă, pentru că dezvoltarea mersului are prioritate asupra oricărui
program de inhibare a acestor reflexe
. mai mult, anumite abilităţi funcţionale pot fi folosite pentru inhibarea reflexelor specifice
. se ia în considerare şi faptul că, copiii şi tinerii, la vârste mai mari, pot să nu fie permanet
disfuncţionali când participă la activităţi ce solicită asemenea reflexe
- oricum, educatorul fizic trebuie să înţeleagă dificultăţile în îmbunătăţirea performanţelor
fizice, atunci când asemenea reflexe neinhibate inerferează cu activitate fizică şi de aceea
decizia alcătuirii programuli fizic trebuie să aparţină echipei multidisciplinare
- un număr de reflexe primitive, ce trebuie inhibate, influenţează performanţa tinerilor cu
paralizie cerebrală:
 reflexul labirintic (dispare la 4 luni)
 reflexul tonic asimetric al gâtului (dispare la 4-6 luni)
 refelxul tonic simetric al gâtului (dispare la 4-6 luni)
 refelxul primitiv de rotaţie al gâtului: rotaţia capului determină ca întregul corp să îl
urmeze ca o singură unitate (dispare la 4 luni)
13
  refelxul Moro şi reflexul de start: copilul înţepeneşte, îşi îndepărtează membrele
superioare şi inferioare ca răspuns la un zgomot, alunecarea pe suprafaţa pe care stă,
baterea pe abdomen sau când suportul pe care stă devine nesigur, iar degetele se extind, cu
excepţia policelui şi halucelui – apoi membrele superioare şi inferioare se apropie de corp
într-o poziţie de îmbrăţişare (dispare la 4-7 luni)
 reflexul de apucare (dispare la 4 luni)
 reacţia de sprijin (dispare la 3-10 luni)
reflexul de flexie plantară (de la naştere la 9 luni)
Principiile AFA privitor la:
1. forţa şi rezistenţa musculară
 trebuie avut grijă la supradezvoltarea grupelor musculare opuse şi la menţinerea unei balanţe
muscular-funcţional pentru a realiza funcţionalitatea optimă a individului; de exemplu la pacienţi la
care există o hiperflexie şi o hipertonie a musculaturii flexoare a pumnului şi degetelor
- nu este recomandat să se continue dezvoltarea acestora , ci trebuie acordată atenţie
extensorilor
- chiar dacă există o forţă de prehensiune scăzută nu trebuie insistat pe tonifierea flexorilor în
detrimentul extensorilor
 tipul de exerciţii performat trebuie să influenţeze dezvoltarea motorie
- în general, exerciţiile rezistive sunt recomandate, iar gradate precaut şi aplicate pe grupul
muscular opus celui spastic şi rigid , nu numai că îmbunătăţeşte forţa acestuia, dar
normalizează şi tonusul celui afectat; totodată rezistenţa aplicată mişcării are tendinţa de a
controla şi mişcarea
- exerciţiile rezistive nu se pot aplica la indivizii care sunt incapabili sa-şi mişte un membru; în
acest caz sunt aplicate exerciţii pasive, pasive asistate, active asistate, active cu rezistenţă
progresivă
- exerciţiile izokinetice, pentru că se caracterizează prin tensiune musculară constantă pe
întregul sector de mobilitate, par a controla mai bine mişcarea şi sunt în mod particular utile
pentru creşterea forţei şi rezistenţei musculare
- exerciţiile izometrice sunt indicate în special în dezvoltarea musculaturii anigravitaţionale
necesare pentru controlul postural
 având în vedere capacitatea de mişcare scăzută în asemenea cazuri,ea trebuie
îmbunătăţită prin stretching, înaintea sau în timpul dezvoltării forţei şi rezistenţei musculare; se ia în
calcul atât creşterea mobilităţii articulare, cât şi creşterea funcţionalităţii articulare (aceasta explică, în
plus, de ce exerciţiile izokineticeice sunt preferabile celor dinamice)
 în dezvoltare forţei şi rezistenţei musculare trebuie să ne focalizăm mai degrabă pe schemele de
mişcare decât pe muşchii izolaţi
- se poate realiza prin implicarea individului în activităţi fizice diverse sau în cele care necesită
dezvoltarea abilităţilor funcţionale, precum şi prin dezvoltarea unor componente fizice
necesare unor abilităţi funcţionale din sportul terapeutic
- câand individul este implicat în activităţi de rezistenţă se folosesc elemente de creştere a
rezistenţei cardio-respiratorii
- în activităţi de aruncare se dezoltă atât forţa cât şi coordonarea
 pentru dezvoltarea rezistenţei musculare se pot folosi majoritatea procedurilor aplicate indivizilor fără
paralizie cerebrală, cu câteva menţiuni:
- indivizii cu paralizie cerebrală vor folosi mai multă energie pentru atingerea aceloraşi scopuri
şi de aceea durata exerciţiilor va scădea uşor
- datorită implicării în general a muşchilor flexori, se va insista pe utilizarea extensorilor
 poziţia individului în timpul exerciţiilor are o importanţă deosebită:
- tinerii cu paralizie cerebrală au dificultăţi în contracarare a forţei gravitaţionale şi, ca urmare,
unele exerciţii trebuie performate din şezând sau decubit
- se folosesc poziţii care permit utilizarea reflexelor neinhibate de mişcare ale indivizilor

14
 dezvoltarea vitezei de performare a exerciţiilor se realizează prin creşterea frecvenţei exerciţiilor dar
pe baze zilnice, prin păstrarea acurateţii mişcărilor (control, scop) şi a unghiului maxim de mişcare,
prin creşterea mobilităţii articulare
 când se planifică dezvoltarea abilităţilor acest lucru trebuie integrat într-un program complex
 este foarte important ca în timpul întregului program, terapeutul să discute permanent cu pacientul, în
special în timpul mişcărilor pasive, când pacientului trebuie să i se explice bimecanica mişcării şi
ceea ce se aşteaptă de la el; pacientul trebuie să simtă că poate interacţiona activ cu terapeutul în
timpul exerciţiilor şi că poate indica unde şi când apare discomfortul sau durerea
 un element definitoriu al programului terapeutic trebuie să fie relaxarea musculaturii spastice şi
tonifierea cele hipotone, precum şi realizarea unei baze stabile de performare musculară, de unde se
pot executa exerciţii pasivo-active
2. rezistenţa cardio-respiratorie şi structura corpului (toate acestea se realizează după parametrii
apropiaţi celor folosiţi tinerilor normali)
 tinerii cu paralizie cerebrală sunt mai puţini eficienţi decât cei normali şi, de aceea folosesc mai
multă energie pentru atingerea unor obiective precise sau a numărului de repetiţii, astfel durata iniţială
şi/sau intensitatea exerciţiului vor fi reduse
 privitor la structura corpului se acordă atenţie atât hiperdezvoltării cât şi hiperponderalităţii
- exerciţii ce implică pierderi calorice se aplică la hiperponderali, asociate unei diete adecvate
- un aport caloric important şi exerciţii de dezvoltare corporală sunt necesare pentru cei
hipodezvoltaţi staturo-ponderal
3. mobilitatea articulară:
 creşterea arcului de mişcare şi deci a mobilităţii articulare este un obiectiv important la tinerii cu
paralizie cerebrală, realizându-se prin mai multe şedinţe zilnice şi, în special, prin exerciţii incorporate în
activităţi ale vieţii zilnice
 exerciţiile de stretching sunt importante pentru creşterea mobilităţii articulare
- programul poate fi executat de la un minim de 6 secunde la 30-45 minute maxim; durata mai
mare necesită prezenţa unui asistent sau uzitarea de greutăţi ajutătoare (săculeţi cu nisip pe
genunchi pentru a menţine extensia), dar cu precauţie pentru a nu leza ţesuturile
- în unele situaţii ducatorul fizic nu va putea oferi durate mairi de stretching în timpul unei
perioade normale a orei de educaţie fizică şi, atunci el va fi completat cu un program special
de educaţie fizică
 este de preferat să nu se folosească un program monoton de creştere a mobilităţii articulare, ci un
program diversificat, alcătuit dintr-un spectru larg de activităţi fizice
 intensitatea programului corespunde celei folosite pentru indivizii neafectaţi, cu întinderea muşchilor
peste punctul de disconfort, dar nu mai mult de 10% “over-stretch”
 tipul de stretching este, de asemenea, important pentru indivizii cu paralizie cerebrală
 se preferă stretchingul static celui dinamic; acesta din urmă se foloseşte când indivizii partcipă la
reeducarea ADL sau în diferite activităţi sportive şi este precedat de cel static, executat lent şi pe o
perioadă mai îndelungată
 principiul inervaţiei reciproce Sherington se foloseşte cu succes, aplicând stretchingul pe antagonist; în
această situaţie o contracţie izometrică este recomandat să preceadă stretchingul
b) Afectări neuromusculare spinale
Caracteristici:
1. afectări neuromusculare spinale din această zonă include leziuni spinale congentiale (spina bifidă) sau
dobândite (poliomielita, traumatisme), fără a lua în discuţie leziunile degenerative progresive
2. În funcţie de nivelul lezunii apar diferite aspecte de manifestare ale bolii:
- leziunile la nivel C3-C4 sunt considerate cele mai superioare leziuni în care pacientul mai este
în viaţă
- leziunile la nivel C5-T1 determină tetraplegie
- leziunile la nivel T2-L4 determină paraplegie
- leziunile la nivel L5 şi subiacente permit anumite capacităţi de mers
Principiile AFA privitor la:
1. forţa şi rezistenţa musculară
15
 pentru părţile neafectate ale corpului programele de creştere a forţei şi rezistenţei musculare sunt
similare cu cele ale indivizilor neafectaţi
 pentru părţile afectate ale corpului programele vor fi individualizate în funcţie de tipul disabilităţii:
 leziunile spinale pot determina paralizii temporare, parţiale sau complete
- în situaţia în care celulele nervoase sunt lezate dar nu distruse apare o pierdere temporară a funcţiei
musculare, a forţei musculare şi a capacităţii de mişcare; în acest caz recuperarea este posibilă şi se
realizează prin exerciţii pasive, active-asistate, active , cu rezistenţă preogresivă, efectuate înordinea şi la
momentul potrivit.
- în alte situaţii funcţia musculară nu mai poate fi recuperată şi atunci trebuie dezvoltată musculatura care
să preia, integral sau parţial, funcţiile celei paralizate
 mulţi indivizi cu leziuni neuromusculare spinale prezintă
- scăderea forţei şi rezistenţei musculare;de aceea este necesar un program de dezvoltare a
activităţiilor fizice, individualizat, la un nivel mai scăzut decât la indivizii normali şi care se
aplică gradat pornind de la nivelul funcţional prezent
- contracturi şi dezechilibre musculare în anumite grupe musculare; de aceea este important să
se dezvolte grupele musculare afectate şi să nu se supradezvolte cele opuse, să fie selectate
activităţi care contribuie la aliniamentul corect al corpului, să fie utilizat stretchingul pentru
prevenirea contracturilor musculare şi/sau menţinerea sau creşterea mobilităţii articulare
2. mobilitatea articulară
 indivizii cu disabilităţi neuromusculare spinale necesită, în mod intens, exerciţii de stretching
(pentru performare ADL sau de activităţi sportive) şi exerciţii de creştere a mobilităţii articulare (pentru
prevenirea contracturilor şi a deformărilor osoase)
 în dezoltarea mobilităţii articulare este important a plasa corpul în variate poziţii de efectuare a
exerciţiilor necesare şi, pentru a părăsi scaunul cu rotile, a executa exerciţii în apă sau pentru a folosi
grupe musculare mai puţin utilizate în ADL
 exerciţiile de creştere a mobilităţii articulare sunt similare cu cele folosite de indivizii cu handicap
ortopedic, dar de durată şi frecvenţă mai mari, chiar decât la indivizii neafectaţi
3. rezistenţa cardio-respiratorie şi structura corpului: programele pentru dezvoltarea acestor funcţii sunt
similare cu cele de la ceilalţi indivizi cu handicap ortopedic
c) Anomalii congenitale şi amputaţii
Caracteristici
1. amputaţii sunt indivizii la care lipsesc părţi sau integral unul sau mai multe membre
2. amputaţiile pot fi congenitale (extremităţi lipsă sau prezente parţial sau total, dar deformate)sau
dobândite
3. programele pentru amputaţi sunt alcătuie astfel încât să permită indivizilor o funcţionalitate cât mai
aproape de normal cu ajutorul protezelor
- odată proteza aplicată individul trebuie sa-şi dezvolte cu ajutorul echipei interdisciplinare,
activităţi pentru performarea ADL
- programele de terapie fizică sunt alcătuite pentru dezvoltre ambulaţiei, inhibarea atrofiei şi
contracturilor, menţinerea sau îmbunătăţire biomecanicii corpului şi promovarea unei stări
fizice generale bune
- antrenamentul fizic se realizează pe bază de programe terapeutice, şi când acestea nu mai sunt
necesare, se va continua cu programe de dezvoltare fizică
4. capacităţile funcţionale ale indivizilor cu amputaţii sau anomalii congenitale variază în funcţie de
locul şi nivelul leziunii
- indivizii cu amputaţii unilaterale deasupra genunchiului pot avea o ambulaţie bună, dar sunt
limitaţi în activităţi sportive sau de viteză
- indivizii cu amputaţii unilaterale sub genunchiprezintă un mers aproape normal cu proteza şi
pot participa cu succes şi competitiv în activităţi sportive
- indivizii cu amputaţii bilaterale sub genunchi sunt mai puţin eficienţi şi, în general, au
activităţi modificate sau cu restricţii
- indivizii cu amputaţii bilaterale deasupra genunchiului sunt sever handicapaţi şi necesită cârje
sau scaune cu rotile pentru locomoţie

16
5. persoanele cu anomalii congenitale sau cu amputaţii prezintă capacităţi fizice normale în restul
segmentelor corpului, care vor fi antrenate fizic conform unui program normal, deşi pot exista
restricţii pentru unele tipuri de activităţi
6. datorită prezenţei amputaţiei sau anomaliei congenitale pot apărea tulburări de echilibru şi de aceea
trebuie selectate programe care să dezvolte echilibrul şi aliniamentul corect al corpului
7. trebuie avut grijă să nu se dezvolte excesiv grupele musculare opuse. De asemenea înotul şi
gimnastica sunt importante, fiind implicate grupe musculare mai puţin uzitate în performarea ADL.
Pentru anumiţi indivizi, la nivelul extremităţii inferioare, activităţile ce implică purtare de greutăţi şi,
în special, cele cu mişcări rapide de rotaţie, ar putea fi contraindicate
8. deşi obiectivul primar nu este corectarea deformaţiei, în planificarea programului fizic, educatorul
trebuie să ia în considerare şi acest lucru ca şi programele care ajută indivizii în folosirea
dispozitivelor protetice
9. programele fizice trebuie să implice indivizii într-o varietate mare de activităţi şi să nu corespundă
strict scopurilo medicalede corectare a condiţiei fizice. Oricum aceste programe vor fi efectuate la un
nivel mai scăzut decât cele pentru indivizii fără handicap şi, de aceea, vor fi performate mai frecvent
şi pe o durată mai mare. Este recomandabil ca aceste programe să se execute zilnic
10. anumite anomalii congenitale sau amputaţii implică părţi ale corpului care nu determină restricţii ale
capacităţii de mişcare şi, de aceea, programele fizice vor fi aceleaşi ca pentru indivizii neafectaţi,
performate cu o intensitate mai mare decât cele pentru indivizii mai grav afectaţi
Principiile AFA privitor la:
1. forţa şi rezistenţa musculară
- este absolut evident că acest tip de pacienţi vor necesita programe de dezvoltare a forţei şi
rezistenţei musculare, prin programe similare cu cel ale indivizilor neafectaţi
- indivizii sunt încurajaţi să participe în activităţi care nu implică modificări, deşi, când este
necesar, anumite activităţi vor fi modificate pentru a putea fi performate cu succes
- în programul de dezvoltare a forţei musculare trebuie luată în calcul şi greutatea protezei, care
poate fi crescută şi prin greutăţi adiţionale
- în unele situaţii indivizii vor practica activităţi fără proteză
2. mobilitatea articulară
- membrelor afectate cât şi celor neafectate li se vor aplica exerciţii de stretching la unghiurile
maxime de mobilitate articulară
- în unele situaţii indivizii vor practica aceste exerciţii fără proteză
- se recomandă ca exerciţiile de creştere a mobilităţii articulare să fie performate cu o frecvenţă
şi pe o durată mai mare decât la indivzii neafectaţi.
3. rezistenţa cardio-respiratoie şi structura corpului
- datorită dificultaţii de mişcare şi de implicare în activităţi fizice, aceşti indivizi sunt predispuşi
spre sedentarism şi obezitate; de aceea ei sunt încurajaţi să participe la activităţi fizice şi, în
special, la cele care implică controlul greutăţii corporale.
- asemenea tipuri de programe trebuie asociate unei diete corespunzătoare.
3.3. Activităţi şi exerciţii folosite
I. PENTRU FORŢA ŞI REZISTENŢA MUSCULARĂ
1. Muşchii gâtului – anterior, posterior şi lateral
- flexia capului şi a gâtului
- extensia capului şi a gâtului
- flexia laterală a capului şi a gâtului
- circumducţia capului şi a gâtului
 Variante şi modificări:
- flexia, extensia şi flexia laterală a capului şi gâtului contra unei curele prinse pe cap sau
conrta rezistenţei opuse de partener
- se realizează fără si cu rezistenţă, din poziţia şezând în scaunul cu rotile
2. Muşchii umărului – anterior, posterior şi superior (incluzând şi muşchii posteriori ai braţului,
spatelui şi pieptului)
- exerciţii ale umărului
- împingeri şi ridicări de la piept
17
 - circumducţia braţelor
- izometrie prin împingerea palmelor una în cealalată
- izometrie prin încrucişarea degetelor cu încercarea de a le depărta
Variante şi modificări:
- se realizează fără si cu rezistenţă, din poziţia şezînd
- ridicări parţiale din scaunul cu rotile prin tracţiune de la nivelul pieptulu
- ridicarea între bare paralele şi susţinerea poziţiei
- circumducţia braţelor cu greutăşi
- scripetoterapie
- exerciţii ale umărului cu greutăţi

Fig. 3 - Extensia gâtului cu rezistenţă Fig. 4 - Exerciţii izometrice în scaunul cu rotile

3. Muşchii braţului – anterior, posterior (incluzând şi muşchii umărului, spatelui şi pieptului)
- flotări din genunchi
- târârea
- “roaba”
- flotări cu sprijin pe degete
- flotări intersectate cu bătăi din palme
- flotări pe un singur braţ
- impungeri contra rezistenţei partenerului
- împingeri în perete
Variante şi modificări:
- se realizează fără si cu rezistenţă, din poziţia şezînd
- împingeri în braţele scaunului cu rotile
- trecerea din poziţie pronată în decubit lateral şi invers
- “mersul” pe o scară orizontală
- tracţiuni la bara de gimnastică din şezând
- ridicări din bazin la marginea sa
- izometrie prin împingerea unor obiecte fixe
- flexia braţelor prin ridicarea unor obiecte de la sol
- ridicarea, împingerea, aruncarea unei mingi medicale
- împingerea barei de gimnastică
- flotări şi mers între bare paralele

18
 a. b.

c. d.

e. f.
Fig. 5 aTârârea prin frânghie cu scooterul, b. Ridicarea la marginea bazinului, c. şi d. Târârea cu
scooterul pe un plan înclinat, e. Flexia antebraţului cu greutăţi, f. Ridicarea barei cu greutăţi
4. Muşchii antebraţului şi mâinii – anterior şi posterior
- răsuciri de pumn cu greutăţi
- răsuciri de pumn cu animale de pluş
- răsuciri de pumn cu ajutorul scripeţilor
- răsuciri de pumn alternând cu prize din pronaţie şi supunaţie
- răsuciri de pumn în flexie medială şi laterală
Variante şi modificări:
- se realizează din poziţia şezînd la cei cu handicap al trenului inferior
- apucarea unor mingi de marime, consistenţă şi textură diferită
- strângerea unui dinamometru
- apucarea unei bare de gimnastică si răsucirea ei din articulaţia pumnului
5. Muşchii trunchiului – anterior, posterior şi lateral (incluzând şi muşchii anteriori ai şoldului)
- ridicarea inversată a trunchiului
- ridicare în echer
- ridicare în echer pe un plan înclinat
- ridicarea trunchiului lateral
- ridicare în echer cu rezistenţă
Variante şi modificări:

19
 - ridicarea inversată de pe un plan înclinat şi realizarea unei poziţii de start la înot dar din apă
la cei cu leziuni neuromusculare spinale care prezintă elemente musculare funcţionale
- extensia trunchiului, la marginea unei mese
- extensia trunchiului cu rezistenţă
- răsucirea trunchiului cu braţele ridicate în scaunul cu rotile sau în apă

a. b.

c. d.
Fig. 6 aRidicarea cu membrul inferior extins, b. Extensia trunchiului la marginea mesei, c. şi d. Extensia
şi flexia cu prindere a genunchilor în apă
6. Muşchii bazinului şi şoldului– anterior, posterior, medial şi lateral
- flexia bazinului din decubit dorsal
- extensia bazinului din decubit ventral
- abducţia membrelor inferioare din decubit lateral
- abducţia membrelor inferioare din decubit ventral şi membrul inferior extins din şold
- contracţii izometrice prin împingerea unor obiecte fixe
- împingerea genunchiului contra rezistenţei partenerului
Variante şi modificări:
- performarea miţcărilor şoldului în apă în timp ce trunchiul superior este fixat de marginea
bazinului

a. b.
Fig. 7 -a. Ridicarea cu membrul inferior contra rezistenţă, b. Abducţia şoldului în apă

20
7. Muşchii coapsei – anterior şi posterior (incluzând şi muşchii posteriori ai şoldului)
- flexia genunchilor cu rezistenţa partenerului
- flexia ¾ a genunchilor cu greutăţi
Variante şi modificări:
- sărituri verticale
- extensia genunchilor prin împingerea unor obiecte fixe
- extensia genunchilor cu rezistenţa partenerului
- extensia activă asistată a genunchiului
- extensia genunchiului din decubit lateral în tr-un bazin cu apă puţină sau în apă multă cu
trunchiul superior fixat de marginea bazinului

a. b.
Fig. 8 - a.Extensia activă a genunchiului cu ajutor, b.Ridicarea membrului inferior în apă cu extensia
genunchiului
8. Muşchii picioarelor – anterior şi posterior
- flexie dorsală şi plantară prin împingerea unor obiecte fixe
- flexia şi extensia degetelor
Variante şi modificări:
- performarea în apă
- performarea cu rezistenţa partenerului
9. Muşchii trunchiului superior, mijlociu şi inferior în ansamblu - Variante de exerciţii
1. cu mingea medicală:- aruncare tip baseball
- aruncare tip greutate de la piept
- aruncare din lateral
- aruncare de deasupra capului
- aruncări cu animale de pluş
- împingerea unei mingi medicale suspendate către partener
Variante şi modificări:
- cei cu handicap al membrelor inferioare pot performa exerciţiile din şezând în scaunul cu
rotile

21
 a. b.
Fig. 9-a.Aruncarea unui animal de pluş, b.Aruncarea de la piept din şezând
2. înot: - mers prin apă
- înot cu greutăţi ataşate
- pedalaj în apă
Variante şi modificări:
- înot cu ajutorul flotoarelor
- înot lateral la cei cu handicapul unui singur membru
- înot cu colacul la cei cu handicap la două membre
- elemente a jutătoare ale înotului ataşate de bonturi la cei cu amputaţii
- înot cu susţinere de către partener

a. b.
Fig. 10 -a.Înot cu ajutorul unui partener, b.Înot cu ajutorul flotoarelor de mâini
3. lupte:- tragerea unei sfori, cu partener
- tragerea unei sfori, pe echipe
- lupta cocoşilor
- împingerea unei mingi mari către un partener
- acelaşi lucru, pe echipe
- luptă corp la corp
- lupta cu degetele
- lupta cu picioarele
- împingerea palmelor
Variante şi modificări:
- din şezând în scaunul cu rotile se practică luptele cu membrel superioare sau inferioare în
funcţie de nivelul handicapului
- împingerea partenerulu idin decubitul pe un scooter sau pe saltea

22
 a. b.
Fig. 11 -a.Tragerea unei sfori cu partenerul din scaunul cu rotile, b.Lupta cu degetele
4. alte activităţi pe terenul de joacă:
- atârnat pe o scară orizontală ridicări şi coborâri cu membrele superioare, mers în membrele
superioare (brahiaţie) înainte, înapoi şi în lateral
- mers înainte şi înapoi între bare paralele cu suporturi pentru mâini
- aşezat în balansoar şi prinzând lanţurile acestuia se mişcă înainte şi înapoi, peste scaunul
balansoarului, membrele inferioare
- atârnat în inele se schimbă mâinile
- săritură cu prinderea barelor unei scări orizontale
- ridicări de la piept a diveselor obiecte de pe teren
- brahiaţia pe o sfoară întinsă între doi stâlpi
- balansări înte bare paralele
Variante şi modificări:
- din şezând în scaunul cu rotile se practică brahiaţia pe o scară orizontală prin ridicare
trunchiului
- târâtul ascendent şi descendent pe un jgheab

a. b.
Fig.12 -a.Târâtul ascendent pe jgheab, b.Balansatul
5. dansul modificat:
- pentru cei cu handicap ortopedic dansul din scaunul cu rotile sau din sprijin în cârje, cu
tempoul redus
- pentru cei cu handicap vizual dansul cu un partener ce ghidează mişcările
- pentru cei cu handicap auditiv stbilirea tempoului printr-un metronom sau prin bătăi
puternice de tobă
II. PENTRU DEZVOLTAREA VITEZEI
a. alergări sau împingeri ale scaunului cu rotile:
1. 25m în 5s
2. 25m în 4,5s
3. două serii consecutive, cu pauză
4. progresiv creşte distanţa
5. progresiv creşte numărul de serii
6. progresiv creşte intensitatea şi scade durata pauzei
23
Variante şi modificări:
- pentru cei cu handicap ortopedic şi câteva funcţii de mers ale trenului inferior mers în bazin
- pentru cei cu handicap vizualghidarea alergării prin fire, tunele cu textură deosebită sau cu
ajutorul unui partener
b. activităţi şi jocuri elementare ce implică alergarea
1. cursa cu obstacole
2. ascunsa
3. prinsa
4. ştafeta
III. PENTRU DEZVOLTAREA ABILITĂŢILOR
a. patternuri locomotorii:
1. mers înainte/înapoi/lateral
2. alergare pe loc
3. alergare laterală
4. alergare înainte combinată cu alergare laterală
5. alergare înapoi
6. alergare înainte – alergare înapoi – alergare laterală – alergare înainte
7. sărituri/salturi/răsuciri pe loc
8. sărituri/salturi/răsuciri înainte/înapoi
9. sărituri/salturi/răsuciri laterale
10. sărituri/salturi/răsuciri combinate
Variante şi modificări:
- pentru cei cu handicap ortopedic al trenului inferior mers, alergări, răsuciri sau sărituri din
scaunul cu rotile sau cu ajutorul cârjelorşi târâtul din aşezat pe un scooter
- pentru cei cu handicap vizual ghidarea prin semnalizare cu culorii vii sau auditivă
b. exerciţii cu trecere dintr-o poziţie în alta:
1. stând, aşezat, decubit ventral, stând, alergare pe loc, saritură, aşezat
2. stând, aşezat, decubit dorsal, întoarcere în decubit ventral, aşezat, stând
3. stând, decubit ventral, întoarcere 360, aşezat, stând
4. stând, aşezat, decubit ventral, stând, decubit dorsal, întoarcere în decubit ventral, aşezat, stând
Variante şi modificări: idem ca anterior
c. exerciţii de alergare
1. două linii la distanţă de 5m: alergare până la prima linie, atingerea ei cu o mână, revenire la locul de
plecare, alergare până la a doua linie si revenire; se execută timpde 15-60s.
2. acelaşi exerciţiu, atingerea liniilor făcîndu-se cu ambele mâini
3. două linii la distanţă de 8m: alergare laterală până la prima linie, atingerea ei cu piciorul, revenire şi
alergare până la a doua linie cu revenire; se execută timp de 10-20s.
Variante şi modificări: idem ca anterior
d. dansuri
IV. PENTRU DEZVOLTAREA REZISTENŢEI CARDIO-RESPIRATORII:
a. mers şi alergare
1. variante de mers şi alergare: pe diferite distanţe, pe teren de diverse forme şi cu suprafeţe diferite
2. intercalare de alergări, sărituri în timpul mersului
3. transport de obiecte (greutăţi) în timpul mersului
Variante şi modificări:
- pentru cei cu handicap ortopedic al trenului inferiordin scaunul cu rotile sau cu ajutorul
cârjelor sau mersul în apă
- pentru cei cu handicap vizual ghidarea cu ajutorul unui partener
b. dans aerobic:
1. exerciţii de stretching -3-4 min la începutul programului
2. “încălzirea” :creşte treptat intensitatea efortului
3. “dansul” propriu-zis :15-30 min se menţine o intensitate crescută
4. revenirea : 5 min de dans uşor, cu scăderea intensităţii (pulsul să nu depăşească 120 bătăi/min după 5
min de la încetarea efortului)
24
Variante şi modificări:
- pentru cei cu handicap ortopedic al trenului inferiordin scaunul cu rotile sau cu ajutorul
cârjelor sau cu ahutorul partnerului
- pentru cei cu handicap vizual ghidarea cu ajutorul unui partener pentruidentificarea spaţiului
de dans, ce trebuie să fie mai mare decât cel obişnuit
c.înot:
1. mişcări în apă pe toate direcţiile
2.“călcatul apei”
3.lovirea apei cu pluta
4.lovirea apei cu braţele
5. acelaşi exerciţiu cu picioarele sprijinite de bara laterală a bazinului
6. mers prin apă de adâncime diferită
7.înot propriu-zis cu utilizarea tuturor procedeelor
8. plutitul
8.se măreşte numărul de repetări
9.distanţele variază în funcţie de faza la care ne aflăm, de procedeu etc
10.se scade durata pauzelor
11.se urmăreşte continuarea mişcării şi în timpul pauzei: mers, plutire, călcarea apei, mişcări în apă etc.
Variante şi modificări:
- vezi anterior-pag.48
- se măreşte numărul de repetări
- distanţele variază în funcţie de faza la care ne aflăm, de procedeu, etc
- se scade durata pauzelor
- se urmăreşte continuarea mişcării şi în timpul pauzei: mers, plutire, călcarea apei, mişcări în
apă etc.
- alternarea elementelor prezentate anterior
V. PENTRU STRUCTURA CORPULUI: majoritatea exerciţiile folosite sunt cele prezentate pentru forţa
şi rezistenţa musculară şi rezistenţa cardio-respiratorie şi trebuie să determine pierderi calorice în situaţiile
specifice
VI. PENTRU DEZVOLTAREA MOBILITĂŢII
a. membre superioare şi trunchi:
1. exerciţii de bază pentru articulaţiile implicate
2. rostogoliri înainte şi înapoi
3. mers cu imitarea unor animale
4. atârnat de o bară suspendată
5. “călăritul”
b. spate, bazin şi membre inferioare:
1. exerciţii de bază pentru segmentele respective
2. din ortostatism flexia trunchiului cu atingerea vârfurilor picioarelor
3. din ortostatism extensia trunchiului cu ducerea capului înapoi
4. rularea bazinului înainte şi înapoi din stând
5. joc de glezne
6. extensia trunchiului din decubit ventral
7. flexia trunchiului din aşezat
8. podul anterior şi posterior
9. aplecări şi răsuciri ale trunchiului din stând
10. sfoara cu stretching
11. păşitul printre membrele superioare sprijinite pe podea
12. păşitul cu degetele mâinilor pe podea

25
 a. b.

c. d.
Fig.13-a.Podul pe spate, b.Sfoara cu stretching , c.Păşitul cu degetele mâinilor pe podea, d.Păşitul
printre membrele superioare sprijinite pe podea
c. membrele superioare şi inferioare
1. exerciţii pasive şi active
2. exerciţii performare din şezând
3. exerciţii performate în apă
4. stabilizarea mişcării de către un partener

a. b.

c. d.

26
 e.
Fig. 14 -a.Mişcarea pasivă a umărului, b.Extensia mâinii cu asistenţa partenerului ,c.Exerciţii de flexie şi
extensiea membrelor inferioare în apă, d.Mişcarea pasivă de circumducţie cu ajutorul partenerului a
membrului inferior din scaunul cu rotile, e.Flexia genunchilor din stând cu ajutorul partenerului
4. SPORTUL ADAPTAT PENTRU DIVERSE TIPURI DE HANDICAP
4.1 Generalităţi
Este incontestabil faptul că dezvoltarea fizică a persoanelor cu diverse tipuri de handicap este
importantă pentru starea lor de sănătate, dar şi pentru capacitatea lor de a practica diferite activităţi
sportive. De asemenea practicarea diferitelor activităţi sportive ajută la dezvoltarea stării fizice şi de
sănătate a unor astfel de pesrsoane. În acest sens este important a identifica şi modifica, în funcţie de
necesităţi, sporturile la care persoanele cu handicap senzorial sau ortopedic pot participa.
Astfel de modificări trebuiesc realizate la nivelul minim necesar, iar dacă sunt persoane cu
handicap care doresc şi pot să participe la sporturile regulare ele trebuiesc încurajate în acest sens. În
cazul în care acest lucru nu este posibil modificările cerute se adresează atât tipului şi gradului de
handicap cât şi tipului de sport practicat. Deci vor exista grupe de practicanţi ai sportului diferenţiate pe
tipuri şi nivele de handicap în cazul practicării unui anumit sport şi pe tipuri şi nivele de handicap în
cazul practicări mai multor sporturi. Modificările şi adaptările cerute de asemenea situaţii sunt
reglementate de organizaţiile sportive de profil ale persoanelor cu handicap şi sunt îmbunătăţite
permanent pe baza experienţei acumulate.
Modificările şi adaptările necesare sint mai mari în cazul persoanelor cu handicap ortopedic şi
vizual, fiind minime în cazul celor cu handicap auditiv, când pentru semnalizările necesare se pot folosi
semnale vizuale, semnale cu auditive puternice sau semnale prin orteze auditive.
4.2 Sporturile de recuperare cele mai des folosite cu adaptările respective pentru diverse tipuri de
handicap
1. Tir cu arcul:
a. Handicapul ortopedic
- ţinte de diferite mărimi şi la diferite distanţe
- se permite statul în scaun cu rotile
- se permite utilizarea unor mijloace mecanice pentru a facilita executarea mişcării
b. Handicapul vizual
- se foloseşte un semnal sonor pentru atingerea ţintei
- se blochează picioarele pentru a asigura o direcţionare cât mai bună
- ţinta să fie colorată, luminată pentru stimularea vizuală
- se pot folosi baloane în loc de ţinte
2. Baschet:
a. Handicapul ortopedic
- jucătorii trebuie să fie fixaţi bine în scaunele cu rotile
- conducerea mingii se poate executa continuu sau se pot intercala două împingeri ale scaunului cu
rotile
- dacă partea de jos a scaunului, cea de sprijin pentru picioare, atinge podeaua mingea va fi acordată
celeilalte echipe
- jucătorii pot rămâne în spaţiul de sub panou 5s în loc de 3s, ca într-un joc obişnuit de baschet
27
 b. Handicapul vizual
- se poate folosi un semnal sonor aplicat pe panou, pentru a semnaliza intrarea mingii în coş
- se folosesc mingi colorate
- se permite ca aruncările de pedeapsă să fie executate de către un jucător cu handicap vizual, în
favoarea ambelor echipe
3. Biliard:
a. Handicapul ortopedic
- jucătorii neimobilizaţi în scaune cu rotile trebuie să aibă tot timpul un picior pe sol
- jucătorii aflaţi în scaune cu rotile trebuie să rămână aşezaţi sau cel mult se pot ridica pe braţul
scaunului
- jucătorii cu partea superioară a trunchiului afectată pot folosi un tac adaptat, dar acesta să nu fie
ataşat de corp, masă sau podea
4. Bowling:
a. Handicapul ortopedic
- există două grupe: închisă, formată din participanţi ce au nevoie deechipament special şi deschisă ,
pentru cei ce nu au nevoie de echipament special
- bila returnabilă nu face parte din echipamentul special
- un cadru de sprijin şi un tac de bowling sunt considerate echipament special şi este aşezat de către
partener în mijlocul pistei, pe direcţia de aruncare a bilei dar participantul trebuie să ajungă singur la el
- 10 popice sunt aranjate în formă de triunghi echilateral, pe o masă aflată la o înălţime de 10-20 cm
faţă de sol
- o bilă este suspendată în faţa popicelor, iar jucătorul va direcţiona bila spre oricare dintre popice
b. Handicapul vizual
- utilizarea unei şine de ghidaj
- folosirea unui semnalizator auditiv plasat deasupra sau în spatele popicelor
- amplasarea unui sistem tactil de semnalizare a popicele rămase după aruncarea bilei
5. Gimnastică:
a. Handicapul ortopedic: de obicei nu există participanţi, dar cei care doresc au nevoie de modificari
în funcţie de gradul handicapului (de la minime la maxime)
b. Handicapul vizual
- participanţii vor fi clasificaţi în funcţie de gradul de handicap şi de nivelul la care se află
- antrenorii pot fi prezenţi în timpul exerciţiului, pot oferi asistenţă verbală; se penalizează cu 0,5
puncte ajutorul acordat prin contact fizic
- bârna şi calul pot fi coborâte în funcţie de participant
6. Tir cu puşca:
a. Handicapul ortopedic: se pot utiliza scaunul cu rotile sau poziţii stabilizate şi trepiede pentru
stabilizare armei, antrenorul putând monta arma pe trepied, dar concurentul trebuie să ţintească el
însuşi
7. Schi:
a. Handicapul ortopedic
- cei cu handicap la nivelul membrelor superioare necesită, de obicei modificări minime sau deloc
- cei cu handicap la nivelul membrelor inferioare necesită sisteme de prindere specială a schiurilor
sau sisteme de susţinere a membrelor inferioare sau o cârjă specială de manţinere a echilibrului cu un schi
scurt ataşat la ea
b. Handicapul vizual
- participanţii sunt împărţiţi în funcţie de gradul handicapului existent
- coborârea directă pentru cei cu handicap vizual sever foloseşte porţi cu semnal sonor şi persoane
pentru ghidarea participanţilor
- în probele de slalom, nevăzătorii au dreptul la o cursă de antrenament
- în probele de fond, nevăzătorii folosesc o hartă a traseului în sistem Braille; se poate folosi şi un
ghid, dar acesta are dreptul de a direcţiona participantul doar verbal; un semnal sonor şi o numărătoare de
5s dau startul fiecărei probe
8. Fotbal:
a. Handicapul ortopedic: pentru cei imobilizaţi în scaunul cu rotile
28
 - jucătorii aşezaţi ţi fixaţi în scaune cu rotile şi se pot mişca fie cu ajutorul braţelor, fie cu ajutorul
picioarelor
- se foloseşte o minge de dimensiuni mai mari decât ce standard
- se joacă şi în sală şi afară, pe o suprafaţă tare de mărimea unui teren de baschet
- numărul maxim de jucători permis pe teren este de 9
- mingea poate fi lovită cu orice parte a corpului
- dacă un jucător a prins mingea, are la dispoziţie 3 secunde pentru a pasa
- loviturile de pedeapsă vor fi acordate în cazul nerespectării regulilor sau a ciocnirii altui jucător
9. Înot:
a. Handicapul ortopedic:
- sunt permise mijloace ajutătoare (aripioare, veste)
- în probele libere, participanţii pot folosi orice procedeu
- participanţii încep cursele din apă
b. Handicapul vizual
- paricipanţii concurează la aceeaşi clasă de handicap şi pe sexe
- în cazul participanţilor cu handicap vizual sever antrenorii îi pot informa despre timpul şi distanţa
parcurse
10. Tenis de masă:
a. Handicapul ortopedic: pentru cei imobilizaţi în scaunul cu rotile
- picioarele jucătorilor nu au voie să atingă solul; excepţie făcînd cei care folosesc picioarele pentru a
deplasa scaunul
- unii jucători pot avea paleta fixată de mână, pot servi fie prin aruncarea mingii, fie direct
- nu se penalizează lovirea mingii care nu ar nimeri masa de joc
- jucătorii au dreptul la un serviciu greşit pe meci
11. Tenis de câmp:
a. Handicapul ortopedic: pentru cei imobilizaţi în scaunul cu rotile
- regulile sunt asemănătoare cu cele din competiţiile oficiale; excepţie este faptul că se permite ca mingea
să atingă de două ori solul înainte de a fi lovită
12. Atletism:
a. Handicapul ortopedic:
- în probele de aruncare, scaunul va fi fixat în cadrul zonei de aruncare, iar atleţii vor rămâne aşezaţi pe
tot parcursul probei
- greutatea obiectelor (disc, ciocan, suliţă) va fi adaptată gradului de handicap existent
- în probele de alergare regulile sunt cele din competiţiile oficiale ale indivizilor fără handicap
b. Handicapul vizual
- regulile gnerale sun similare cu cele de la handicapul ortopedic
- în probele de alergare este permis ghidajul de cître un partener printr-un metrial flexibil dar nonelastic
de maxim 50 cm lungime
13. Ridicarea de greutăţi:
a. Handicapul ortopedic:
- participanţii sunt împărţiţi în funcţie de greutate, gradul de handicap, segmentul amputat etc.
- greutatea protezei sau ortezei nu se ia în calcul
- se poate lega membrul superior de greutate sau membrele inferioare de podium cân există spasme ale
acestora
b. Handicapul vizual
- în general nu sunt necesare modificări şi numai în anumite situaţii se poate realiza un ghidaj verbal
14. Lupte:
a. Handicapul ortopedic: regulile sunt aceleaşi din competiţiile oficiale ale indivizilor fără handicap
b. Handicapul vizual
- arbitrii trebuie să folosească semnale sonore în locur celor vizuale
- participanţii pornesc dintr-o poziţie neutră, contactul cu adversarul fiind realizat printr-un deget.
- în cazul pierderii contactului meciul se înterupe şi se reia din ultima poziţie

29
 BIBLIOGRAFIE

1. DeLisa J et al:”Rehabilitation Medicine (principles and practice)-third edition”, Lippincot-

Raven Publishers, Philadelphia, 1998
2. Marcu V., Dan Mirela: “Conceptul activităţii motrice adaptate (AMA) în România”, Revista
Română de Kinetoterapie, nr.11/2002, p.5-14
3. Nemeş I.D.A:”Metode de explorare şi evaluare în kinetoterapie”, Editura Orizonturi
Universitare , Timişoara 2001;
4. Nemeş Ion Dan Aurelian,Vasilie Doru Valentin,Totorean Alina : “Principii de evaluare şi
terapie în sechelele motorii de encefalopatie cronică infantilă (insufucienţa motorie
centrală,paralizia spastică infantilă,paralizia spastică cerebrală)”, Editura Orizonturi
Universitare , Timişoara ,2002
5. Plas F., Hagron E. :”Kinetoterapia activă-Exerciţii teraputice- O abordare modernă a reeducării
motorii”, Editura Polirom, Iaşi 2001
6. Xhardez Y: “Vademecum de kinesitherapie et de reeducation fonctionnelle-Techniques,
pathologie et indications de traitement pour le practicien”, Maloine S.A. Editeur, Paris, 1982
7. IFAPA, website – International Federation of Adapted Physical Activity - http://www.ifapa.biz/
8. International Paralympic Committee, 2003 - http://www.paralympic.org
9. International Paralympic Committee, Website - http://www.paralympic.org
10. THENAPA, (Internet) - Thematic Network "Educational and Social Integration of Persons
with a Handicap through Adapted Physical Activity – website:
http://www.kuleuven.ac.be/thenapa

30
 CUPRINS

1. Introducere - pag. 2

2. Activitatea fizică adaptată – pag. 3

2.1 Introducere – pag. 3
2.2 Obiective – pag. 4
2.3 Efectele activităţilor fizice – pag. 4
2.4 Roluri - pag. 5
2.5 Rolurile educatorului de educaţie fizică adaptată – pag. 5
2.6 Caracteristicile programelor de educaţie fizică adaptată – pag. 5
2.7 Elaborarea programelor de activităţi fizice adaptate - consideraţii generale – pag. 6
2.8 Indicaţii – pag. 6
2.9 Clasificare generală a claselor de discipline sportive – pag. 7
2.10 Sportul de competiţie – pag. 7

3. Consideraţii speciale în realizarea exerciţiilor fizice de recuperare ale indivizilor cu handicap

senzorial sau ortopedic-pag. 11
3.1 Consideraţii generale-pag. 11
3.2 Consideraţii speciale-pag. 11
I. Pentru handicapul vizual-pag. 11
II. Pentru handicapul auditiv-pag. 11
III. Pentru handicapul ortopedic-pag. 11
3.3 Activităţi şi exerciţii folosite-pag. 17
I. Pentru dezvoltarea forţei şi rezistenţei musculare-pag. 17
II. Pentru dezvoltarea vitezei-pag. 23
III. Pentru dezvoltarea abilităţilor-pag. 24
IV. Pentru dezvoltarea rezistenţei cardio-respiratorii-pag. 24
V. Pentru structura corpului-pag. 25
VI. Pentru dezvoltarea mobilităţii-pag. 25

4. Sportul adaptat pentru diverse tipuri de handicap-pag. 27

4.1. Generalităţi-pag. 27
4.2. Sporturile de recuperare cele mai des folosite cu adaptările respective pentru diverse tipuri de
handicap -pag. 27

Bibliografie-pag.30
Cuprins-pag. 31

31