TEORIA PROGRAMATA

Teoriile imbatranirii programate afirma ca organismul uman este

proiectat sa imbatraneasca, iar ca urmare a trecerii timpului, sensibilitatea
oamenilor la boli, creste. Conform teoriei longevitatii programate imbatranirea
este cauzata de disfunctiile anumitor gene, de-a lungul timpului.
Procesele de moarte celulara sunt universal recunoscute ca fenomene
fundamentale pentru dezvoltarea organismului. Aceste procese au fost
selectate in primul rand pentru a mentine starea de sanatate a organismului,
in special in perioada de reproducere, indiferent de ceea ce se intampla mai
tarziu in perioada post-reproductiva. Cu toate acestea, un numar tot mai mare
de dovezi indica un rol major al apoptozei si al altor programe de moarte
celulara activa, in procesul de imbatranire si longevitate. Intr-o astfel de
perspectiva, imbatranirea ar putea fi considerata, in parte, un efect secundar
al fenomenelor de moarte celulara care au evoluat spre scopul pozitiv de a
evita acumularea de celule deteriorate.
Moartea celulara fiziologica este esentiala pentru dezvoltarea si
functionarea normala a organismelor multicelulare. Apoptoza este un proces
innascut, conservat din punct de vedere evolutiv, prin care celulele sistematic
isi inactiveaza, isi dezasambleza si isi degradeaza propriile componente
structurale si functionale pentru desavarsirea propriului lor deces.
Acest program de sinucidere este un produs al evolutiei, activat
atunci cand moartea celulei este dorita pentru binele restului comunitatii
celulare. Moartea celulara este atat programata cat si stohastica.
Mitocondriile sanatoase stau la baza prevenirii multor boli si a
mentinerii starii de sanatate. Leziunile mitocondriale pot declansa mutatii
genetice care pot contribui la aparitia cancerului, iar optimizarea starii de
sanatate a mitocondriilor este o componenta-cheie de prevenire a cancerului.
Autofagia este o modalitate de a elimina mitocondriile deteriorate, dar
biogeneza este procesul prin care noi mitocondrii sntoase pot fi
multiplicate.
O trasatura cheie a imbatranirii este ca poate fi considerata un fel de
sindrom "segmental". Intr-adevar, nu toate tesuturile si organele sunt supuse
procesului de imbatranire in acelasi moment si in aceeasi masura. Acest lucru
se datoreaza tipului de celule din care sunt formate organele si tesuturile.
Unele organe sunt in mare parte compuse din celule cu activitate continua, in
timp ce altele sunt compuse mai ales din celule post-mitotice, care nu au
capacitatea de a se replica. In aceste organe, numai celulele stem, relativ
putine, sunt responsabile de inlocuirea celulara.
In cazul unei limitari accentuate a capacitatii de inlocuire a celulelor
esentiale (cum ar fi, de exemplu, neuronii sau cardiomiocitele) care au fost
grav afectate, organul va suferi o pierdere de functie care poate pune n
pericol intregul organism si, in cele din urma, imbatranirea fenotipului. Pe de
alta parte, fenomenele de moarte celulara pot mentine active tesuturile
proliferative, n forma buna, prin eliminarea celulelor deteriorate si imbatranite
si astfel intarzie procesul de imbatranire al ntregului organism. Astfel, exista o
evidenta ambiguitate a mortii celulare in ceea ce priveste imbatranirea si
longevitatea, probabil datorita tipului de celule considerate: proliferative sau
post-mitotice.
S-a presupus ca imbatranirea umana ar fi consecinta unui dezechilibru
ntre proliferare si apoptoza. De fapt, in tesuturile proliferative, apoptoza joaca
un rol esential in intretinerea homeostaziei tisulare, adica mentinerea unei
stabilitati dinamice a tesuturilor. Dezechilibrul dintre proliferare si apoptoza
poate afecta in mod progresiv functia organelor si a tesuturilor, chiar daca alte
procese, pe langa apoptoza, pot fi relevante pentru intretinerea homeostazica,
cum ar fi senescenta prematura sau repetata a celulelor. Asa cum a fost
revizuita recent, imbatranirea ar putea fi considerata o manifestare finala a
homeostaziei nereusite. In urmatorul paragraf, ne vom concentra asupra
modificarilor legate de varsta ale apoptozei in doua tipuri reprezentative de
celule proliferative, cum ar fi celulele epiteliale (celule in continua crestere) si
celulele sistemului imunitar (in mod normal, celulele de odihna care
prolifereaza numai dupa stimuli oportuni).
In timpul imbatranirii epidermei se produc modificari morfologice,
inclusiv aplatizarea jonctiunii dermato-epidermice si reducerea grosimii. Mai
mult, au fost observate o proliferare scazuta si o apoptoza crescuta care
implica si keratinocitele sub stratul granular.
In mod similar, intr-un alt tip de tesut epitelial, cum ar fi endoteliul, s-a
demonstrat ca imbatranirea sporeste sensibilitatea celulelor endoteliale fata
de stimulii apoptotici. Spre deosebire de celulele endoteliale si keratinocite,
fibroblastele umane par a fi mai mari pentru a intra intr-un stop stabil de
crestere pe masura ce imbatranesc, iar acest lucru trebuie sa devina mai
rezistent la apoptoza si mult mai predispus la necroza n schimb. Aceasta
diferenta poate fi explicata prin faptul ca fibroblastele in vivo nu sunt in
continua crestere. Chiar si la persoanele tinere, capacitatea lor proliferativa
este departe de a fi epuizata, astfel incat acestea nu sunt complet
comparabile cu alte tipuri de celule proliferative constante.
Apoptoza, autofagia si stagnarea celulara sunt procese care pot aduce
la eliminarea celulara. Toate trei sunt destul de complexe si necesita
interactiunea unor numere mari de produse genetice si molecule mici.
Un stres mecanic promoveaza declansarea evenimentelor de
imbatranire in organism, prin activarea remodelarii metabolice si a disfunctiei
mitocondriale.
Pe de o parte, si modificarea histonei, remodelarea cromatinei,
modificarile in expresia genelor, scurtarea si desfacerea telomerilor sunt
markerii caracteristici ai senescentei celulare. Se stabile te c senescenta
celulara nu este pur si simplu guvernata de un anumit numar de diviziuni, ci
poate fi activata in schimb de conditii de stres si promovata prin disfunctii
mitocondriale.
Procesul de imbatranire urmeaza o distributie segmentala si mozaica,
toate tesuturile si organele imbatranind la o rata diferita. Este convingatoare
dovada faptului ca procesul de imbatranire implica fenomene de moarte
celulara. Ca o concluzie generala, se considera ca autofagia are un rol mai
important in tesuturile post-mitotice, comparativ cu apoptoza- in cele
proliferative. Astfel, este posibil ca imbatranirea tesuturilor si a organelor sa
depinda de diferite mecanisme de moarte celulara, autofagie sau apoptoza, in
functie de tipul celulor constitutive. Se explica, cel putin partial, natura
segmentara si distributia mozaica a imbatranirii organismului. Desigur, exista
date care atesta faptul ca apoptoza si autofagia pot fi implicate in acelasi tesut
si ca cele doua nu sunt separate, ci mai degraba interconectate. Mai mult, in
acelasi tesut, nu toate celulele mor prin apoptoza sau autofagie, ci mai
degraba sufera de senescenta.
Imbatranirea si longevitatea sunt proprietati la nivel de sistem, rezultate
din integrarea multor modalitati de intretinere si mecanisme de
reparare( repararea AND-ului, turnover-ul proteinelor, etc.) care asigura
functionalitatea de supravietuire si homeostazia.
Mai mult, apoptoza poate interactiona cu alte procese patofiziologice
care determina debutul sau progresul multor boli legate de varsta, sau invers,
mentinerea unei stari sanatoase spre o imbatranire de succes si longevitate.
Luarea in considerare a contributiilor concurente ale diferitilor factori si
interactiunilor dintre ei ar trebui sa fie utila in elaborarea unor
interventii( dietetice, nutritive, farmaceutice, cosmetice) capabile sa extinda
durata vietii umane intr-un echilibru sanatos.
BIBLIOGRAFIE

1. http://www.sfatulmedicului.ro/Varsta-a-treia/de-ce-imbatranim-teorii-si-
efecte_8547

2. http://www.descopera.org/apoptoza-moartea-programata/

3. Ginaldi L, De Martinis M, Monti D, Franceschi C. The immune

system in the elderly: activation-induced and damage-induced
apoptosis. Immunol Res 2004; 30: 81-94

4. Monti D, Troiano L, Tropea F, Grassilli E, Cossarizza A, Barozzi

D, et al. Apoptosis--programmed cell death: a role in the aging
process? Am J Clin Nutr 1992; 55: 1208S-14S.

5. Franceschi C. Cell proliferation, cell death and aging. Aging (Milano).

1989; 1: 3-15.