Deformaţiile genunchiului

Anatomia genunchiului

Regiunea anterioară a genunchiului este cunoscută şi sub numele de regiune

patelară sau rotuliană.
Stratigrafic, se succed următoarele planuri: pielea- mai subţire pe părţile
laterale, este mobilă, rezistentă şi lipsită de păr în porţiunea centrală, planul
subcutanat este slab dezvoltat, în el se regăseşte bursa seroasă subcutanată prepatelară,
fascia de înveliş- se continuă cu fascia lata şi fascia crurală, planul profund- musculo-
aponevrotic- este reprezentat în partea superioară de porţiunea distală a
cvadricepsului, mai jos de expansiunea cvadricipitală, iar infero- medial de complexul
tendinos al piciorului gâştei. Piciorul gâştei este alcătuit din două planuri tendinoase:
cel superficial format de croitor, iar cel profund de gracilis şi semitendinos.
Dintre elementele vasculo- nervose profunde, trebuie amintită reţeaua arterială
patelară, situată între patelă şi expansiunea cvadricipitală.

Regiunea posterioară a genunchiului, numită şi regiunea poplitee.

Stratigrafic, pielea este fină, mobilă, aproape lipsită de păr şi prezintă câteva
plice transversale de flexiune. Planul subcutanat conţine elemente vasculo- nervose,
importantă fiind vena safenă mare, alături de care coboară nervul safen. Fascia
genunchiului este aderentă la tendoanele muşchilor subiacenţi, care îi trimit fibre de
întărire. Planul profund este reprezentat de fosa poplitee, al cărei conţinut este
reprezentat de elemente vasculo- nervoase aşezate într-o atmosferă de grăsime( nervul
ischiadic- unde se bifurcă în ramurile sale terminale- nervul peronier comun şi nervul
tibial, artera poplitee care emite cinci ramuri articulare ale genunchiului şi arterele
sale destinate gastrocnemianului, vena poplitee, în care se varsă vena safena mică.
Fosa poplitee prezintă şase pereţi: peretele superficial- format de fascia
poplitee, peretele supero- lateral- constituit de bicepsul femural, peretele supero-
medial- superficial se află semitendinosul şi profund semimembranosul, peretele
infero- medial îl constituie capul medial al gastrocnemianului, peretele infero- lateral
este format de capul lateral al gastrocnemianului, dublat de muşchiul plantar, peretele
profund este constituit de faţa posterioară a articulaţiei genunchiului, acoperită în
partea inferioară de muşchiul popliteu.

Scheletul regiunii genunchiului cuprinde extremitatea distală a femurului,

extremităţile proximale ale tibiei şi fibulei, patela, precum şi articulaţiile genunchiului
şi cea tibio- fibulară proximală.

Articulaţia genunchiului
Este cea mai mare articulaţie a corpului omenesc. Atenţia mai deosebită ce i se
acordă se întemeiază pe câteva observaţii de ordin general medical, fiind mai puţin
acoperită şi protejată de părţi moi, fiind deasemenea foarte mult solicitată în statică şi
locomoţie. Articulaţia genunchiului are numeroase implicaţii în patologie, fiind sediul
a numeroase traumatisme şi a unor procese inflamatorii şi tumorale.
Această articulaţie se încadrează în grupul articulaţiilor bicondiliene.
 Suprafeţele articulare aparţin epifizei inferioare a femurului, epifizei
superioare a tibiei şi patelei. Fibula nu ia parte la alcătuirea ei. Corespunderea
suprafeţelor articulare se face astfel: faţa patelară a femurului răspunde feţei
posterioare a patelei, feţele articulare ale condililor răspund foselor articulare ale
platoului tibiei, eminenţa intercondiliană continuă creasta patelei. În această articulaţie
nu există o concordanţă perfectă între suprafeţele oaselor, astfel încât, pentru
atenuarea acestei nepotriviri se dezvoltă fibrocartilajele semilunare. Ligamentele şi
muşchii contribuie la soliditatea articulaţiei.
Meniscurile intraarticulare- meniscul lateral şi cel medial- sunt două
fibrocartilaje cu rolul de a contribui la o mai bună concordanţă între suprafeţele
condiliene femurale şi fosele articulare ale tibiei. Cele două meniscuri sunt unite în
partea anterioară printr-o bandeletă transversală, numită ligamentul transvers al
genunchiului.
Mijloacele de unire sunt reprezentate printr-o capsulă şi o serie de ligamente.
Capsula se prezintă ca un manşon care uneşte cele trei oase( femurul, tibia şi
patela), fiind constituită din fibre longitudinale, fibre transversale şi oblice. Ea aderă
de baza meniscurilor, fiind împărţită astfel într-o porţiune suprameniscală şi alta
submeniscală.
Ligamentele articulaţiei. Ligamentul patelar continuă traiectul tendonului
cvadricepsului până la tuberozitatea tibiei. Ligamentul popliteu oblic- tendonul
recurent al muşchiului semimembranos- şi ligamentul popliteu arcuat. Ligamentele
colaterale, fibular şi tibial se găsesc pe feţele laterală şi medială ale articulaţiei.
Ligamentele încrucişate- anterior şi posterior sunt situate în fosa intercondiliană.
Sinoviala articulaţiei genunchiului este întreruptă la nivelul meniscurilor, pe
care se inseră.

Articulaţia tibio- fibulară are o capsulă articulară şi două ligamente, unul

anterior şi altul posterior.

Mişcările articulaţiei genunchiului

Articulaţia femuropatelotibială, fiind o articulaţie cu un singur ax, va prezenta

două mişcări principale: flexia şi extensia. Pe lângă acestea, sunt posibile mişcări
secundare, de rotaţie medială şi laterală.
Flexia este mişcarea prin care gamba se apropie de faţa posterioară a coapsei.
Principalii muşchi care produc flexia sunt: bicepsul femural, semimembranosul şi
semitendinosul. În mod secundar, mai intervin: gastrocnemianul, gracilisul, croitorul
şi tensorul fasciei lata. Limitarea mişcării de flexie este realizată de întâlnirea feţei
posterioare a gambei cu cea similară a coapsei, muşchiul cvadriceps fiind întins la
maximum şi poate fi considerat ca un factor frenator activ al mişcării de flexie.
Extensia este opusă flexiei, adică de îndepărtare a feţei posterioare a gambei
de faţa corespunzătoare a coapsei. Mişcării de extensie I se asociază o mişcare de
rotaţie externă. Este produsă în primul rând de muşchiul cvadriceps, ajutat de tensorul
fasciei lata.
Rotaţia este mişcarea de răsucire a gambei pe coapsă sau a coapsei pe gambă.
Executarea mişcării de rotaţie poate avea loc numai când gamba este flectată şi când
ligamentele colaterale se relaxează. Muşchii care produc rotaţia în afară sunt bicepsul
femural şi capul medial al gastrocnemianului, iar cei care produc rotaţia înăuntru sunt
muşchiul semimembranos, semitendinos, croitorul şi în mod secundar, popliteul şi
gracilisul.
 Înclinarea laterală şi medială sunt mişcări pasive, cu o amplitudine foarte
redusă, fiind limitate de ligamentele colaterale şi de cele încrucişate.

Genu valgum
Genu valgum sau genunchi în valg (X) este o afecţiune determinată de deviaţia
în plan frontal a genunchilor, unghiul extern format între coapsă şi gambă fiind mai
mic de 170 de grade. Afecţiunea poate fi recunoscută cu uşurinţă, ea manifestându-se
printr-o deviaţie a gambei spre exteriorul axei piciorului, cu proeminenţa genunchiului
orientată spre interior.
Amplitudinea acestei deviaţii se poate aprecia prin măsurarea distanţei dintre
maleolele externe, din poziţia stând, când pacientul are genunchii apropiaţi (condiculii
interni se ating).
În situaţia în care genu valgum este accentuat, pacientul poate avea serioase
dificultăţi la mers. În plus, ân această situaţie, din cauza presiunilor ce se exercită
incorect pe suprafaţa membrului inferior, există şi riscul apariţiei la nivelul
genunchiului a artrozei (coxartroza), cu toate implicaţiile negative ale acesteia.
În cazul genu valgum, deviaţia in plan frontal a genunchilor poate fi
evidenţiată cu usurinţă în momentul în care pacientul se ridică pe vârfuri. Dacă
deviaţia genunchilor este structurală, în această postură ea va persista.
În ciuda faptului că afecţiunea genu valgum este fiziologică, ea poate deveni
patologică în timp. Cauzele sunt diverse, dintre acestea amintind doar afecţiuni osoase
metabolice sau diverşi factori genetici ori ereditari.
În cazul în care genu valgum devine o afecţiune patologică, articulaţia
genunchiului este destul de afectată, mersul pacientului fiind deformat şi destul de
greoi. De asemenea, în cele mai multe cazuri genu valgum patologic este însoţit şi de
dureri ce se resimt în regiunile anterioară şi medială. De cele mai multe ori genu
valgum apare la persoanele care au un tonus muscular mai slab.
Genu valgum, ca şi genu varum este foarte intâlnit la copii, fetele fiind mai
predispuse la această afecţiune, datorită creşterii mai accelerate a condililor interni.
În marea majoritate a cazurilor genu valgum este benign, el corectându-se de
cele mai multe ori spontan.
Dezvoltarea corectă a picioarelor copilului se realizează în absenţa unui stres
patologic asupra diafizelor si a epifizelor. În cazul apariţiei genu valgum, deviaţia
laterală a axului mecanic se răsfrânge asupra părţilor laterale ale tibiei şi femurului, cu
inhibarea cartilajelor de crestere şi apariţia efectului Hueter – Volkmann, forţele
compresive continue şi destul de puternice ce se manifestă la nivelui epifizelor având
un efect inhibitor asupra creşterii normale a copiilor.
De regulă, genu valgum apare la copii cu vârsta cuprinsă între 3-5 ani,
unghiul maxim al deviaţiei în plan frontal putând fi localizat la nivelul tibiei, la
nivelul femurului sau chiar la nivelul ambelor oase.
Dupa valoarea distanţei intermaleolare, genu valgum poate fi :
• Genu valgum de gradul I - distanţa intermaleolară este de 2,5 cm
• Genu valgum de gradul II - distanţa intermaleolară este in intervalul 2,5 – 5
cm
• Genu valgum de gradul III – se întâlneşte în situaţia în care distanţa
intermaleolară poate fi de maxim 7 cm
• Genu valgum de gradul IV – afecţiunea este caracterizată de o distanţă
intermaleolară ce depăşeşte 7 cm
 Genu valgum se întâlneşte şi la adulţi, afecţiunea datorându-se în acest caz
fie unei hiperlaxităţi a ligamentelor interne ale genunchiului, fie unei boli sau
malformaţii osoase. Există însă şi situaţii în care adulţii dezvoltă genu valgum din
cauza unor sechele a unor fracturi (fractura de femur inferior sau fractura superioară a
tibiei) ce nu s-au consolidat în poziţia corectă.

Tratamentul şi recuperarea medicală în genu valgum

Netratată la timp şi în mod incorect, deviaţia genunchilor în plan frontal

poate genera diverse complicaţii, printre acestea enumerând doar rupturile de menisc,
hipoplazia condilului lateral, deteriorarea cartilajului articular, dar şi artroza
compartimentelor articulare laterale şi anterioare.
Din păcate, genu valgum poate deveni destul de sever în combinaţie cu alte
afecţiuni cum ar fi displaziile schelatale, exostozele ereditare multiple sau sindromul
Down.
Dacă genu valgum este o afecţiune uşoară, se recomandă tratament cu
antiinflamatoare şi schimbarea stilului de viaţă. În cazurile mai grave de genu valgum,
tratamentul afecţiunii este unul ortopedic, intervenţia chirugicală (osteotomie,
epifiziodeza sau realinierea artroscopica) impunându-se doar dacă genu valgum este
patologic.
De cele mai multe ori însă genu valgum se recuperează medical prin diferite
tehnici şi proceduri de fizioterapie, kinetoterapie şi masaj medical.
Pentru o recuperare totală este esenţial ca afecţiunea sa fie diagnosticată corect şi din
timp. Semnele deviaţiei în plan frontal a genunchilor la copii se pot observa cel mai
bine în momentul în care aceştia încep să meargă. Un control medical la un medic
ortoped este cea mai bună soluţie pentru toţi cei care vor ca micuţii lor să se dezvolte
normal şi armonios.
Sedinţele de kinetoterapie, în cazul genu valgum, trebuie sa fie realizate sub
îndrumarea şi cu ajutorul unui kinetoterapeut. În cadrul acestora, prin diversele tehnici
şi exerciţii fizice se urmăreşte în principal tonifierea muşchilor de la nivelul gambelor
şi a coapselor, în acest fel recuperarea fiind mult mai usoară.
Recuperarea medicală prin kinetoterapie include o serie întreagă de exerciţii
specifice de tonifiere în regim de scurtare a grupelor de muschi slăbiţi, în paralel cu
tonifierea în regim de alungire a grupelor musculare ce sunt scurtate.
În timpul şedinţelor de kinetoterapie, specialistul realizează cu pacientul
diverse exerciţii specifice pentru mobilizarea graduală a genunchilor afectaţi, dar şi
exerciţii pentru consolidarea musculaturii de la nivelul membrelor inferioare, cu
muşchii cvadriceps şi muşchii fesieri.
În acelaşi timp cu întărirea muşchilor de la nivelul picioarelor se obţine şi
creşterea stabilităţii la nivelul articulaţiilor genunchilor, cu dezvoltarea flexibilităţii
musculare.
De asemenea, în timpul şedintelor de kinetoterapie, ce este indicat să se
realizeze în centrele medicale de specialitate (pentru o recuperare cat mai bună)
pacienţii care suferă de genu valgum sunt învăţaţi să adopte o poziţie corectă a
picioarelor, atât în timpul mersului, dar şi în perioada repausului. Mai mult,
persoanele care beneficiază de un program de recuperare personalizat vor deprinde, cu
ajutorul kinetoterapeuţilor, şi postura ideală pentru un echilibru corect în timpul
deplasării.
 Cum genu valgum se datorează deviaţiei de ax a genunchilor, este foarte
important ca în timpul mersului transferul de greutate de pe un membru pe celălalt să
fie realizat corect.

Program de exerciţii
Din decubit dorsal- membrele inferioare sunt întinse pe saltea, braţele pe lângă
corp, pacientul execută flexia membrelor inferioare din articulaţia coxofemurală,
genunchii sunt extinşi, apoi abducţii şi adducţii ale membrelor inferioare.
Din decubit ventral- mâinile sub bărbie, pacientul execută flexia genunchilor,
apoi alunecă cu genunchii în lateral, astfel încât plantele să fie lipite, execută extensia
genunchilor, apoi flexia cu lipirea plantelor.
Din aşezat- genunchii flectaţi, gambele încrucişate, mâinile la ceafă, pacientul
execută extensia genunchilor şi abducţia membrelor inferioare concomitent cu
extensia coatelor pe inspir, revenire pe expir.
Genunchii flectaţi, plantele lipite, mâinile pe partea internă a genunchilor,
pacientul încearcă să apropie genunchii împotriva rezistenţei.
Din ortostatism- În faţa unei oglinzi, pacientul se ridică pe vârfuri şi îşi
corectează poziţia genunchilor.
Membrele inferioare în abducţie, în mâini pacientul ţine o minge medicinală,
execută flexia trunchiului şi aruncarea mingii printre genunchi, înapoi.
Membrele inferioare în rotaţie externă, mâinile pe lângă corp, pacientul
execută sărituri concomitent cu ridicare braţelor, aterizează pe vârfuri, dar tot cu
membrele inferioare în rotaţie externă.

Genu varum
Deviaţia gambei spre interiorul axei membrului inferior, cu proeminenţa
genunchiului în afară se numeşte genu varum. Genu varum se poate observa atunci
cînd copilul începe să meargă. La fel ca şi genu valgum, genu varum reprezintă o
etapă normală din dezvoltarea unui copil. În această situaţie gleznele se ating între ele
însă nu şi genunchii neîndoiţi. În mod normal, la naştere, gambele sunt curbate din
cauza modului în care acestea sunt îndoite în spatiul îngust din uter. De cele mai multe
ori gambele rămân adesea curbate aproape 2 ani. Dacă picioarele în formă de
„paranteză” rămân aşa sau se agravează după varsta de 3 ani, trebuiesc neapărat
examinate de medic. Atunci când un picior este mai curbat decât celălalt, aceasta se
poate datora unui traumatism sau unei probleme de creştere.Câteodată, motivul pentru
care picioarele par curbate este distribuţia grăsimii pe picioarele copilului.Genu varum
apare la copii până la vârsta de 18 luni, iar dacă sunt trecuţi de aceasta vârsta, el poate
fi consecinţa unei boli osoase (rahitism).
Această afecţiune nu doare iar dacă tratamentul chirurgical este necesar, acesta
constă în plasarea unei agrafe pe tibie de partea externă a cartilajului de conjugare
(placă cartilaginoasă situată la extremităţile unui os, asigurând creşterea lui). În
aceasta situaţie oasele cresc cu o viteză normală pe partea internă a genunchiului, mai
puţin repede pe partea externă, ceea ce permite obţinerea unei corecţii progresive. Se
poate prescrie purtarea unei centuri noaptea pentru corectarea defectului. Se
recomandă corecţia chirurgicală doar dacă alte metode eşuează. Există cazuri în care
picioarele în formă de „paranteză” sunt cauzate de rahitism sau boala Blount. În
această boală, tibia se curbează în afară nefiind prinsă bine degenunchi şi pot apărea
probleme severe ale articulaţiei genunchiului. Această afecţiune tinde sa apară mai
frecvent la copiii supraponderali, mici de statură sau care au mers de la o vârstă mică.
 Această boală este mult mai intalnită la fetiţe decât la băieţi şi poate fi
corectată prin operaţia părţii superioare a tibiei.
Genu Varum este un termen latin folosit pentru a descrie arcul
picioarelor.Această stare se poate prezenta din copilărie până la maturitate şi are o
mare varietate de cauze. Pe măsură ce devine mai severă, pacientul poate manifesta o
împingere laterală a genunchiului şi un mers legănat. Pot fi asociate şi orientarea spre
interior a degetelor, de asemenea, efecte secundare asupra şoldurilor şi gleznelor.
Problema poate fi unilaterală, cu o discrepanţă a lungimii funcţionale la nivelul
membrelor, sau bilaterală.

Etiologiile recunoscute pentru Genu Varum includ următoarele:

Tibia vara (boala lui Blount) – apare la vârsta infantilă, preadolescență,
adolescență;
Rahitism – caracterizat prin hipofosfatemie, boală de nutriție, renală;
Displaziile scheletice - acondroplazie, pseudoacondroplazie, displazie multiplă
a epifizelor, displazia metafizei;
Sprue celiac și alte tulburări digestive.
Indiferent de etiologia patologică a Genu Varum și indiferent de vârsta
pacientului, este justificată corectarea chirurgicală a dezaxării semnificative și
simptomatice.

Tratamentul şi recuperarea medicală în genu varum

Precocitatea debutului tratamentului de recuperare la sugar şi copilul mic, prin

masaj şi tehnici pasive, progresive, de îndreptare a genunchilor, are o valoare foarte
însemnată la obţinerea unei eficienţe maxime.
La copiii de vârsta preşcolară şi şcolară, preadolescenți şi adolescenți,
încetarea procesului de degradare sau reducerea cu cât mai multe procente posibile a
genunchilor afectați de genum varum, neglijaţi din punct de vedere terapeutic sau
datorită activităților sportive practicate, prin aplicarea programului de recuperare
kinetoterapeutic, se ajunge medical atât la protejarea cartilajelor de creştere şi
încetarea simptomelor dureroase, cât şi la protejarea aliniamentului corect al
membrelor inferioare şi al coloanei vertebrale.
La majoritatea copiilor, care respectă cu stricteţe programul kinetoterapeutic
profilactic, se reușeste cu succes transformarea genu varumului în genu valgum
fiziologic.
La nou născut sau sugar, diagnosticul de genu varum va fi întotdeauna nesigur,
înainte ca acesta să facă primii paşi. Kinetoterapia poate o valoare profilactică doar
pentru corectarea aliniamentului membrelor inferioare. Cu sau fără kinetoterapie, nou
născutul nu va avea nimic de pierdut sau de câștigat, recuperarea putând fi totală,
datorită imaturității articulaţiilor.
Dacă copilul a trecut de stadiul primilor paşi, și totuși genu varumul se
agravează, trebuie luate măsuri urgente de către părinți, prin posturi de contenţie sau
corective, asociate cu mobilizări pasive, nedureroase, pentru modificarea presiunii la
nivelul cartilajelor de conjugare (cartilajele de creştere). În această situaţie, oasele
cresc cu o viteză normală pe partea internă a genunchiului, și mai încet pe partea
externă, asigurând astfel obţinerea unei corecţii progresive. Nu se recomandă forţarea
copilului să stea mult în picioare sau să meargă prea timpuriu.
După 3 ani, articulaţiile genunchilor se maturizează, se vor închide spaţiile
intraarticulare, iar recuperarea va deveni mai dificilă, dar nu imposibilă, ci mai
îndelungată. În această perioadă, copilul trebuie educat să facă gimnastică, sub
controlul kinetoterapeutului, pentru îndreptarea genunchilor şi tonifierea musculaturii
picioarelor.
Se recomandă copilului să urmeze tratament pentru profilaxia medicamentoasă
a rahitismului (ex. Vigantol), de asemenea trebuie evitată apariția obezității.
În perioada preadolescenței şi adolescenței sunt implicați, în afară de factorul
genetic, greutatea, alimentaţia, sportul practicat şi traumatismele antecedente.
În perioada adultă, la formele grave, neglijate terapeutic, recuperarea devine
inutilă. Singura posibilitate rămâne intervenția chirurgicală prin osteotomie.
Sporturile extreme sau de performanță şi obezitatea pot avea consecinţe
negative asupra articulaţiilor prin suprasolicitare. Pentru unele discipline sportive va
trebui introdusă gimnastica de compensare. Dintre toate sporturile, fotbalul este pe
primul loc la apariţia genu varumului. Se știe că greutatea excesivă e de asemenea
responsabilă de apariţia genu varumului. Mai rar, accentuarea genu varumului la obezi
se datorează şi predispoziţiei genetice.

Tratamentul kinetoterapeutic se recomandă să fie început cât mai timpuriu

pentru beneficiul funcţional maxim, având următoarele obiective:
- schimbarea presiunii la nivelul cartilajelor de conjugare;
- tonifierea şi scurtarea muşchilor laterali externi şi alungirea muşchilor interni
ai coapselor şi gambelor;
- realizarea unei mai bune stabilităţi a genunchilor;
- formarea unui arc reflex corect al genunchilor în stând, mers şi alergare.
Dacă kinetoterapia este executată profesionist, prognosticul va fi favorabil,
prin îndreptarea progresivă a genunchilor şi alinierea anatomică, fără consecinţe
distructive viitoare.
La sugari şi copiii mici, prizele corecte de terapie, cu acțiune în locurile
precise, în timpul mobilizărilor pasive, au rezultate de o importanţă deosebită. Cele
mai eficiente exerciții constau în apropierea progresivă a genunchilor cu ajutorul
degetelor mâinii kinetoterapeutului, atât cât permite elasticitatea articulațiilor şi
mobilizarea pasivă şi prinderea gleznelor cu cealaltă mână, cu arătătorul între
maleolele interne, iar policele şi mediusul cuprinzând maleolele externe. Cu aceste
prize se pot executa extensia sincronă, combinată cu elongaţia prelungită a membrelor
inferioare, urmată de flexia lor, flexia şi extensia şoldurilor cu întinderea muşchilor
ischio-gambieri, elongaţia prelungită, de câteva secunde a membrelor inferioare,
repetate de câteva ori pentru fiecare manevră, atât în decubit dorsal, cât şi în decubit
ventral.
Se poate lucra unilateral pentru fiecare genunchi, depistând şi inegalitatea
afectării bilaterale a genunchilor sau afectarea unilaterală a genunchiului. În acest caz,
prizele vor fi cu o mână pe coapsă şi cu cealaltă mână pe gambă. Se lucrează sincron
prin devarizare – elongaţie, prin extensie continuă – rotaţie externă foarte scurtă,
urmată de menţinerea devarizării – flexie, atât în decubit dorsal, cât şi în cel ventral.

Observaţii:
- în unele cazuri, în timpul mobilizării pasive se poate percepe o troznire articulară;
chiar dacă se respectă elongaţia, cu timpul dispare;
- nu trebuie forțată apropierea genunchilor pentru a nu se modifica unghiul dintre
femur şi bazin sau a se modifica articulaţia şoldului;
- daca copilul a atins vârsta mersului, nu se execută genuflexiuni libere, ortostatism
prelungit, mers forţat sau sărituri decât după dispariţia varumului; genuflexiunile
trebuie efectuate apropiind genunchii cu mâna kinetoterapeutului;
- patologiile asociate precum genu recurvatum, tibia vara, metatarsus adductus, picior
varus equin, picior plat este recomandat să fie şi ele tratate concomitent.

În cazul copiilor mici şi mari din perioada preadolescenței şi adolescenței se

recomandă alt tip de exerciții precum:
- aşezarea unei perne subţiri între genunchi şi apropierea genunchilor în
extensie prin contracţie izometrică, apoi relaxare;
- legarea genunchilor cu o curea lată, lucrând activ sau cu elasticul legat de
ambele glezne, în poziţiile decubit dorsal, ventral sau la marginea patului;
- exerciţii de tonifiere pentru muşchii abductori ai coapsei şi gambei: ridicarea
pe vârfuri şi călcâie cu încercări de redresare ale genunchilor (se pune o coală de
hârtie sau altă grosime de material între genunchi fără a scăpa);
- exerciţii executate cu mingea între glezne;
- genuflexiuni cu genunchii legaţi sau cu un material între genunchi, pentru cei
avansaţi;
- reeducarea mersului;
- înotul: în special stilul bras.

Observaţii:

- la început apare de obicei senzaţia de ,,instabilitate articulară”, datorită

schimbării presiunii; aceasta dispare după numeroase exerciţii de tonifiere musculară,
în mod special a abductorilor coapsei şi gambei;
- dozajul exerciţiilor trebuie făcută progresiv;
- la unii subiecţi, pe parcursul programului kinetoterapeutic, pot apărea dureri
articulare legate de schimbarea presiunii intraarticulare. Cu timpul, durerile dispar;
- în cazul prezenței durerilor, se exclud exerciții precum fotbalul, alergarea,
săriturile, exerciţiile de forţă pentru membrele inferioare. Astfel, nici medicamentele
sau unguentele nu sunt utile în această problemă. Dacă se continuă, apar distrucţii
rapide, iar la vârsta adultă se pune problema protezării;
- purtarea talonetelor sau a ghetelor ortopedice este la acest diagnostic. Poate fi
folositoare doar la patologiile asociate;
- patologiile asociate, la unii subiecţi, este recomandat a fi şi ele tratate,
precum: genu recurvatum, picior varus equin, algii de creştere, deviaţiile coloanei
vertebrale, hipotrofii staturo-ponderale sau fracturile vicios consolidate.