As. S. in Adictíi

Universitatea “Ovidius” Constanţa
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei

Departamentul de Psihologie şi Asistenţă socială
ASISTENŢA SOCIALĂ ÎN DOMENIUL ADICŢIILOR
SUPORT DE CURS
ANUL III ASISTENŢĂ SOCIALĂ
Coordonator curs: Lect. dr. Raluca Matei
Cuprins:
CURS I - Introducere în problematica HIV/SIDA

1.1. Definire
1.2. Istoric
CURS II - Testare, evolutie şi tratament

1.3Testarea HIV
1.4Evoluţia infecţiei cu HIV
1.5Tratamentul în infecţia cu HIV
CURS III - Prevenirea infecţiei cu HIV

1.6Prevenirea primară şi prevenirea secundară
1.7Precauţii universale
1.8Reguli generale de educaţie sanitară
CURS IV - Aspecte psihologice în infecţia cu HIV /SIDA

4.1.Implicaţii psihologice ale diagnosticului HIV
4.2.Manifestări psihopatologice la adultul şi copilul/adolescentul cu HIV /SIDA
4.4.Consilierea şi psihoterapia în infecţia cu HIV/SIDA
Curs V : Toxicodependenţa şi toxicomaniile

5.1. Drogurile - Definiţie şi clasificare
5.2. Cauze ale consumului de droguri
5.3. Prevenţia
5.4.Consilierea consumatorului de droguri
CURS I INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA HIV/SIDA
1.1. Definire
1.2. Istoric
1.3. Ipoteze ale originii HIV
1.1. Definire
HIV (VIRUSUL IMUNODEFICIENŢEI UMANE) este un virus care atacă şi distruge
sistemul imunitar, iar organismul nu mai poate face faţă agresorilor de orice natură
(virusuri, bacterii, ciuperci, celule canceroase). Astfel, rezultă infecţii şi forme de cancer
care pot fi mortale. Ca şi alte virusuri, HIV nu poate supravieţui în mod independent. El nu
poate trăi decât în interiorul unei celule. HIV atacă în special anumite globule albe din
sânge, limfocitele T-CD4, celule importante ale sistemului imunitar responsabile de
apărarea organismului.
SIDA (SINDROMUL IMUNODEFICIENŢEI DOBÂNDITE).
Este ultima fază a infecţiei cu HIV, când sistemul imunitar este foarte afectat de virus,
numărul celulelor T-CD4 scade foarte mare, iar organismul nu mai poate face faţă
infecţiilor.
Un sindrom este o sumă de semne şi simptome care pot fi întâlnite în diverse boli, dar care
în cazul subiectului în cauză, au ca numitor comun infecţia cu HIV şi imunodeficienţa.
Imunodeficienţa reprezintă scăderea puterii naturale a organismului de a se apăra
împotriva infecţiilor şi a cancerelor. Spre deosebire de alte „imunodeficienţe” cu care omul
se poate naşte sau prin care poate să treacă temporar, în cazul SIDA, imunodeficienţa este
dobândită.
Imunitatea unui organism este constituită din:
• celulele albe din sânge (leucocitele)
• alte celule din organism

• anticorpii produşi de celulele albe.
O persoană poate fi purtătoare a virusului HIV, dar aceasta nu înseamnă că are boala
SIDA.
1.2. Istoric
1970 – 1980
• În această perioadă virusul s-a transmis tăcut, fără a fi cunoscut ca atare şi a declanşat
boala SIDA, în mai multe zone ale globului.
1981
• În USA se raportează, mai ales la tinerii homosexuali, mai multe cazuri de Sarcom
Kaposi şi pneumonii cu Pneumocystis carinii (boli rare la tineri şi cu evoluţie de obicei
bună) care nu cedează la medicaţia obişnuită.
• Până la sfârşitul anului sunt raportate cazuri şi la consumatorii de droguri.
• Iunie - Centrul de Control al Bolilor (CDC) din Atlanta, SUA, face un raport asupra
prevalenţei acestor boli fără a avea o cauză cunoscută. Acest raport este considerat
începutul raportărilor SIDA.
1982
• Boala nu are un nume oficial şi de aceea, se fac diverse referiri la ea cu denumiri ce
implică mai ales comunitatea homosexualilor, deşi este evidentă prezenţa bolii şi la alte
categorii de persoane.
• Iunie - raport de cercetare care sugerează posibilitatea ca boala să fie provocată de un
agent infecţios transmis pe cale sexuală.
• Iunie - boala a fost semnalată şi la hemofilici.
• Iulie - boala primeşte oficial denumirea de AIDS sau SIDA. Încă se ştiu foarte puţine
despre modul de transmitere, iar anxietatea publicului creşte.
• Iau fiinţă în SUA primele organizaţii nonguvernamentale care luptă împotriva SIDA.
• Până la sfârşitul anului a apărut primul caz de copil cu transfuzii multiple care a decedat
ca urmare a SIDA şi primul caz dovedit de transmitere de la mamă la făt.
• Este clar pentru toţi că SIDA este provocată de un agent infecţios şi sunt ridicate mari
semne de întrebare legate de siguranţa sângelui transfuzabil.
1983
• Mai – Dr. Luc Montagnier de la Institutul Pasteur din Franţa a raportat izolarea unui virus
care determină SIDA. Denumirea propusă de acesta a fost LAV (Lymphadenopathy-
Associated Virus). Această descoperire nu a fost luată foarte mult în seamă de către
publicul larg sau specialişti, la acea vreme.
• Noiembrie - prima întâlnire a OMS pentru a se discuta problematica SIDA care este
semnalată pe toate continentele. Acesta este începutul supravegherii epidemiei la nivel
mondial.
1984
• Aprilie - Dr. Robert Gallo, SUA, anunţă descoperirea virusului ce cauzează SIDA.
Anunţă şi posibilitatea obţinerii unui vaccin în următorii doi ani. Virusul lui Gallo poartă
alt nume (HTLV-III, Human T-cell Lymphotropic Virus III), dar e clar că este aceelaşi virus
cu cel descoperit de francezi.
1985
• Ianuarie - primele teste care depistează anticorpii produşi de organism împotriva virusului
ce produce SIDA şi se anunţă că oricine are aceşti anticorpi în sânge nu mai poate dona
sânge.
• Primele cazuri de copii excluşi din şcoală, primele cazuri de excludere socială a
persoanelor infectate cu virusul ce produce SIDA.
• Aprilie - prima conferinţă mondială SIDA ţinută în Atlanta, SUA.
• Octombrie - actorul Rock Hudson moare de SIDA – prima figură publică importantă care
moare de această boală.
• Se descoperă încă o cale de transmitere a virusului prin laptele matern.
1986 - 1990
• Mai 1986 - este stabilită denumirea virusului: HIV – Human Immunodeficiency Virus.
• 1987 - a intrat în uz AZT-ul, primul medicament pentru HIV.
• 1988 - se stabileşte ziua mondială de luptă anti-SIDA: 1 Decembrie.
• Iulie 1989 – SUA, face public un raport în care se sugerează posibilitatea ca HIV să se
transmită şi prin proceduri stomatologice.
• 1990 - sunt raportate numeroase cazuri de copii români infectaţi cu HIV, proveniţi mai
ales din centrele de plasament. În următorii ani, noile raportări plasează România pe
primul loc în Europa în privinţa numărului de copii HIV+.
1991 - 1995
• Apar şi alte medicamente folosite în lupta cu HIV.
• Magic Johnson face public faptul că este HIV+ şi se implică în campaniile de prevenire a
transmiterii HIV.
• 1991 - Freddie Mercury moare de SIDA.
• 1992 - fundiţa roşie devine simbolul luptei anti-SIDA.
• 1994 - AZT-ul şi naşterea prin cezariană reduc riscul transmiterii virusului de la mamă la
făt.
• 1995 - apare o nouă clasă de medicamente: inhibitorii de protează.
1996 - 2000
• 1996 – sub egida ONU se înfiinţează o nouă organizaţie UNAIDS, având ca scop
coordonarea în plan internaţional a luptei împotriva SIDA.
• Apare o altă clasă de medicamente: inhibitori nonnucleozidici de revers transcriptază.
• Creşte foarte mult speranţa de viaţă şi calitatea vieţii persoanelor infectate cu HIV
datorită terapiei combinate cu medicamente antiretrovirale. Multe ţări în curs de dezvoltare
nu au fonduri suficiente pentru a asigura medicamentele necesare persoanelor infectate cu
HIV.
• Virusul se răspândeşte foarte repede pe glob în ciuda programelor de prevenire ce se
desfăşoară peste tot în lume.
2001 - 2005
• Elvetia este declarată ţara cu cel mai mare număr de persoane infectate cu HIV din totalul
populaţiei ţării: 1 din 10 cetăţeni ai acestei ţări sunt infectaţi cu HIV.
• 2002 - Ucraina devine prima ţară europeană care are 1% din populaţia adultă infectată cu
HIV.
• 2002 - Fondul Global de Combatere a HIV/SIDA, TBC şi MALARIEI devine operaţional
şi acordă primele finanţări.
• 2003 - în SUA, se testează primul vaccin pe oameni, cu un succes relativ (creşte numărul
de anticorpi din sânge) la bărbaţii afroamericani. Vaccinul eşuează şi la un al doilea test
efectuat în Tailanda.
• Martie 2003 - un nou medicament, dintr-o nouă clasă – inhibitori de fuziune – primeşte
aprobarea de a apărea pe piaţă. Spre deosebire de celelalte, medicamentul acţionează la
exteriorul limfocitului blocând intrarea virusului în interiorul acestuia.
• 2004 - un studiu al Programului pentru Dezvoltare al Naţiunilor Unite a arătat că, în
Rusia şi Estul Europei, HIV se răspândeşte cu viteză mai mare decât în orice parte a lumii.
Estimările acestui studiu arată că aproape 1 din 100 de ruşi sunt HIV+.
• Iniţiativa „PEPFAR” (President's Emergency Plan for AIDS Relief) a preşedintelui USA,
G.W.Bush, finanţată cu 15 miliarde de dolari, a fost implementată în iunie 2004. Ea este
îndreptată către 15 ţări (12 ţări din Africa, Guyana, Haiti şi Vietnam) şi are ca scop
facilitarea accesului la tratament antiretroviral pentru 200.000 de persoane din aceste ţări
până în iunie 2005.
• 2005 - Administraţia Americană pentru Alimentaţie şi Medicamente aprobă folosirea
medicamentelor antiretrovirale generice, ceea ce înseamnă – date fiind preţurile mult mai
scăzute - creşterea accesului la tratament a mai multor persoane din ţările sărace.
• 2005 - Nelson Mandela a anunţat decesul fiului său cel mare, în vârstă de 54 de ani,
provocat de SIDA. El foloseşte acest prilej pentru a denunţa încă o dată stigma care
înconjoară această maladie.
2006
• Cercetări de ultima oră, au evidenţiat, prezenţa, la o specie de cimpanzei (Pantroglodites
Troglodites - specie pe cale de dispariţie) capturaţi din jungla cameruneză, a unui virus, cu
structură extrem de asemănătoare cu cea a HIV. Astfel, cercetătorii au putut concluziona, că
HIV provine de la aceşti cimpanzei. Transferul s-a făcut, probabil, prin consumul de
carne sau contactul cu sângele acestor cimpanzei, foarte căutaţi pe piaţa neagră, fiind
posibilă în acest fel, trecerea barierei genetice dintre specii, adaptarea virusului la corpul
uman şi creşterea virulenţei sale. Totul s-a petrecut, evident, în timp, probabil începând din
primele decenii ale secolului trecut.
• Iunie 2006 - 25 de ani de HIV/SIDA. După ce la 5 iunie 1981 au fost raportate primele
cazuri oficiale a ceea ce mai târziu a devenit, pandemia HIV/SIDA, la 25 de ani după
aceeea, sunt înregistrate în lume, 25 milioane de decese şi peste 40 milioane de persoane
infectate cu HIV sau bolnave SIDA.
• La sfârşitul anului 2006 sunt date publicităţii rezultatele a două studii mari efectuate în
Africa ce demonstrează eficienţa circumciziei la bărbaţi în prevenirea transmiterii HIV pe
cale sexuală. Această procedură reduce riscul de transmitere cu până la 60%, putând deveni
o nouă opţiune pentru măsurile de prevenire a transmiterii HIV în populaţiile cu risc

crescut.
• Un nou raport UNAIDS estimează că sunt peste 39.5 milioane de persoane infectate cu
HIV la sfărşitul lui 2006, din care 17.7 milioane de femei şi 2.3 milioane de copii sub 15
ani. De asemenea, s-au estimat 2.9 milioane de decese provocate de SIDA pe parcursul
anului 2006. Numărul noilor infectaţi în 2006 este estimat la 4.3 milioane de persoane. Din
totalul persoanelor ce trăiesc cu HIV/SIDA doar 28% primesc tratament ARV.
Situaţia din România

Primul caz de HIV/SIDA din România a fost diagnosticat în 1985, iar din 1989 au fost
semnalate cazuri la copii. Numai în 1990 au fost diagnosticate peste 1000 de persoane
infectate, cea mai mare parte fiind copii.
Principalele caracteristici ale HIV/SIDA în România sunt:
• preponderenţa infecţiei în rândul copiilor, majoritatea cazurilor fiind reprezentată de copii
născuţi în perioada 1988-1990.
• peste 70% din totalul copiilor au fost infectaţi pe cale nozocomială (în timpul unor
intervenţii medicale) sau prin transfuzii de sânge (Novotny, T., Haazen, D. şi Adeyi, O.,
2003).
• creşterea numărului de cazuri nou diagnosticate în rândul adulţilor, şi în special în rândul
tinerilor.
• perspectiva creşterii cazurilor de transmitere verticală (de la mamă la făt) şi prin droguri
injectabile, odată cu creşterea numărului de adulţi seropozitivi şi a consumatorilor de
droguri.
• sporirea numărului de persoane seropozitive care necesită îngrijire medicală şi tratament.
Conform datelor Ministerului Sănătăţii, Comisia Naţională de Luptă Anti-SIDA, la 31
decembrie 2006 aproximativ 6.850 persoane beneficiau de tratament ARV.
Cea mai mare parte a copiilor HIV+ infectaţi în anii 1988-1990 au ajuns acum tineri şi
devin activi sexual. Pe măsură ce aceştia trec pragul spre viaţa adultă, ponderea adulţilor cu
HIV/SIDA va fi predominantă. Grupa de vârstă 15-19 ani reprezenta, la sfârşitul anului
2005, peste 70% din totalul cazurilor raportate la nivel naţional.
În România trăiesc, conform datelor Ministerului Sănătăţii, Comisia Naţională de Luptă
Anti-SIDA, 11.352 persoane infectate HIV sau bolnave de SIDA. Nu există estimări
oficiale ale numărului real de persoane seropozitive dar, conform raportului Băncii
Mondiale (Novotny, T., Haazen, D. şi Adeyi, O. 2003) care citează surse UNAIDS, acesta
poate fi de 5-10 ori mai mare decât al celor înregistraţi. Din punct de vedere medical şi al
tratamentului ARV, copii sunt consideraţi doar cei în vârstă de până la 14 ani inclusiv, după
14 ani fiind consideraţi (şi raportaţi) adulţi.
1.3. Ipoteze ale originii HIV

De unde au apărut HIV şi SIDA?
Există mai multe ipoteze privind apariţia HIV, dar niciuna dintre acestea nu poate fi
confirmată în totalitate. Dintre acestea amintim: ipoteza originii africane, ipoteza originii
naturale, ipoteza originii de laborator. De asemenea, este posibil ca un anumit virus care
determină boli asemănătoare la diferite specii animale, prin mutaţii genetice succesive, să
fi devenit agresiv asupra speciei umane.
Ipoteza originii africane. Zairul a fost considerat locul de origine al HIV şi a fost
prima ţară africană care a invitat la cercetare în acest sens. Primii africani cu SIDA
raportaţi, au fost zairezi care trăiau în Belgia şi făceau parte din înalta societate. Făcându-
se cercetări în
Zair, au fost depistate 38 de cazuri în timp foarte scurt. Bazându-se pe acest număr,
calculele statistice au sugerat în 1983, că rata persoanelor infectate anual ar fi de 170 de
cazuri la 1 milion. Extrapolând datele s-a concluzionat că milioane de africani vor muri
în următorii ani. La acea dată, testele ELISA pentru HIV nu erau încă în uz, deci relevanţa
datelor statistice poate fi contestată. În căutarea originii acestui virus, s-au făcut o serie de
teste pe animale. Descoperirea unui virus asemănător ca structură cu virusul HIV, la o
specie de maimuţă africană (numită maimuţa verde sau Cercopithecus aethiopis), indicau
probabilitatea provenienţei virusului de la aceasta. Totuşi, maimuţele afectate de acest virus
nu dezvoltă SIDA, ci o altă boală care a fost numită SAIDS – SIDA simiană.
Ipoteza originii naturale. În literatura medicală americană şi europeană au fost
descrise cazuri datând din jurul anului 1900, cu o simptomatologie foarte asemănătoare
tabloului clinic al SIDA. Astfel de cazuri sugerează că HIV ar fi putut exista cu câteva
decenii înainte de declanşarea actualei epidemii. Există două tipuri de explicaţii privind
extinderea numărului de cazuri. Una dintre ele sugerează existenţa unei tulpini mai
virulente a HIV apărută ca urmare a mutaţiilor genetice întâmplătoare ale unor tulpini mai
puţin active. O altă explicaţie atribuie extinderea epidemiei unor factori de natură
sociologică cum ar fi: modificările culturale şi comportamentale apărute în ultimele
decenii (extinderea
utilizării drogurilor intravenoase, multiparteneriatul heterosexual şi homosexual), creşterea
mobilităţii populaţiei.
Ipoteza originii de laborator. Conform acestei ipoteze acest virus a fost produs de
om în laborator. Armata americană a sponsorizat numeroase cercetări în acest sens, dar
rezultatele acestora nu au apărut în literatura ştiinţifică, care nu acceptă această posibilitate.
În literatura de specialitate se subliniază faptul că HIV nu are calităţi de armă biologică
pentru că: se transmite cu dificultate, evoluează lent şi este foarte greu de eliminat.
CURS II Testare, evoluţie şi tratament
2.1.Testarea HIV
2.2. Evoluţia infecţiei cu HIV
2.3.Tratamentul în infecţia cu HIV
2.1. Testarea HIV

Există trei categorii de teste pentru diagnosticarea infecţiei cu HIV:
1. Testele pentru anticorpi antiHIV - este un test indirect care indică prezenţa în
organism a anticorpilor împotriva HIV, şi nu a virusului propriu-zis. Prezenţa anticorpilor
înseamnă că persoana este purtătoare a virusului imunodeficienţei umane şi va rămâne aşa
toată viaţa. Anticorpii nu pot lupta cu infecţia, dar prezenţa lor arată că o persoană este
infectată cu HIV. Ei se pot testa în diverse lichide biologice: sânge, salivă, urină, dar în
puţine ţări se folosesc toate modalităţile de depistare a anticorpilor. Testul HIV standard
poartă numele de test ELISA (Enzime-Linked-Immunosorbent Assay), iar în cazul a două
rezultate pozitive se face o retestare pentru confirmare cu un alt test, cel mai des folosit şi
mai sigur fiind Western Blot. Testul pentru detectarea anticorpilor anti-HIV din sânge
este cel folosit în mod standard/obişnuit în toate centrele de testare. De la momentul
infectării cu HIV, organismul are nevoie de o perioadă de 3-6 luni pentru a produce
anticorpii care vor fi identificaţi cu ajutorul testului HIV. Aceasta înseamnă că deşi o
persoană este purtătoare a virusului HIV, organismul nu produce imediat anticorpii
specifici care sunt depistaţi prin testare.
Perioada dintre momentul infectării şi apariţia anticorpilor anti- HIV se numeşte „fereastră
imunologică”.
Cu alte cuvinte, dacă în urmă cu câteva zile, o persoană a avut un comportament de risc şi
se testează imediat sau chiar peste o lună, rezultatul nu va fi 100% sigur. În toată perioada
de fereastră imunologică persoana respectivă, dacă este seropozitivă, este contagioasă şi

poate transmite virusul.
Pentru siguranţa unui rezultat negativ o persoană trebuie să repete testul la 3 şi la 6 luni de
la prima testare.
Nou-născuţii din mame seropozitive au anticorpii anti-HIV ai mamei care au trecut prin
placentă în timpul sarcinii. În cazul lor testul standard HIV va fi întotdeauna pozitiv. Dacă
copilul nu este infectat anticorpii anti-HIV dispar în maximum 18 luni şi testul HIV
devine negativ. Dacă copilul este infectat, organismul începe să producă proprii anticorpi
anti-HIV şi testul rămâne pozitiv şi după 18 luni. De aceea, pentru nou-născuţii din mame
seropozitive e nevoie de alt gen de test.
2. Testul de evidenţiere a antigenului. Antigenele sunt substanţele din virus care
provoacă producerea de anticorpi. Ele sunt produse în exces la începutul infecţiei. În
unele ţări, aceste teste se folosesc în special în testarea donatorilor de sânge pentru că
detectează HIV mai repede decât testele standard de anticorpi.
3. Testele care evidenţiază acidul ribonucleic viral – detectează virusul HIV, chiar şi la o
săptămână de la infectare. Un astfel de test se efectuează nou-născuţilor din mame
seropozitive. Se mai foloseşte şi pentru a monitoriza infecţia la persoanele seropozitive în
scopul de a determina cantitatea de virus din sânge (încărcătura virală).
Testarea HIV se face în centrele de testare, centrele de transfuzii din fiecare judeţ, în
laboratoarele epidemiologice din cadrul direcţiilor judeţene de sănătate publică, în spitale,
în laboratoare private. La centrul de testare, un consilier (sau un medic) explică cum se
face testul, când şi cum se comunică rezultatul. Se discută despre comportamentele la risc,
motivaţia testării, aşteptările persoanei ce solicită testarea şi rezultatele posibile ale
testării. După consilierea pretestare se recoltează sângele, iar rezultatul se comunică într-o
perioadă care variază între o zi şi două săptămâni.
Testarea poate fi nominală sau anonimă. Testarea nominală presupune cunoaşterea

datelor personale ale celui ce se testează, iar în cazul testării anonime, nu există obligaţia
furnizării acestor date, în schimb se va aloca un număr fiecărei probe de sânge prelevat. În
ambele cazuri rezultatul va fi comunicat personal (nu prin telefon sau scrisori) şi este
confidenţial. Este necesară consilierea post-testare atât în cazul unui rezultat pozitiv cât şi
al unui rezultat negativ.
Avantajele testării HIV:
• evaluarea corectă a stării de sănătate,
• luarea măsurilor pentru încetinirea evoluţiei infecţiei,
• accesul rapid la tratamentele specifice pentru infecţia cu HIV,
• luarea măsurilor de protecţie adecvate privind propria persoană şi pe cei din jur.
2.2. Evoluţia infecţiei cu HIV

Evoluţia naturală a infecţiei cu HIV se desfăşoară în mai multe stadii. Fiecare din aceste
stadii este caracterizat de apariţia unor semne şi simptome specifice, de numărul acestora,
de evoluţia imunităţii şi a virusului (ce se stabilesc prin investigaţii de laborator).
Astfel, la copii stadiile infecţiei sunt:
- asimptomatic (N), cu simptome minore (categoria A),
- cu simptome moderate (categoria B)
- boala severă (categoria C). Practic stadiul C înseamnă boala SIDA.
La adulţi infecţia cu HIV are următoarele stadii:

- A (asimptomatică),
- B(simptomatică),
- C (stadiul SIDA).
Semne şi simptome
După infectarea cu HIV există o reacţie individuală faţă de acesta. Reacţia
organismului diferă de la o persoană la alta în funcţie de cantitatea de virus pătrunsă în
organism, virulenţa acestuia şi rezistenţa naturală a persoanei infectate. Iniţial, semnele
infecţiei cu HIV pot lipsi sau sunt adesea nespecifice. La aproximativ 1-5 săptămâni după
contactul cu HIV şi infectarea organismului, în 50% din cazuri, apar unele semne de
boală, dar acestea sunt nespecifice şi se pot confunda uşor cu simptomele unei gripe.
Semnele iniţiale dispar după cel mult o lună.
Această etapă este cunoscută sub numele de „primoinfecţie”. După dispariţia semnelor
„primoinfecţiei” există o perioadă îndelungată de timp în care infecţia este asimptomatică.
Această perioadă variază între 2 şi peste 10 ani. În toată această perioadă persoana arată şi
se simte foarte bine, dar poate transmite virusul. Pe fondul multiplicării virale şi a scăderii
imunităţii organismului apar apoi semnele şi simptomele specifice. Acestea pot fi:
- Adenopatiile înseamnă mărirea în volum a ganglionilor şi persistenţa acestei măriri
câteva luni, fără identificarea unor alte cauze. Adenopatiile pot apare în diferite
stadii ale infecţiei şi pot determina unele complicaţii ce necesită tratamente
îndelungate sau chiar intervenţii chirurgicale. De asemenea, ganglionii pot dispare
pur şi simplu, iar acest lucru poate sau nu să semnifice o ameliorare a bolii.
- Manifestări respiratorii datorate infecţiilor cu diferite bacterii, virusuri sau ciuperci
(pmneumonii recurente, TBC, etc.). Acestea sunt printre cele mai frecvente şi grave
suferinţe ale persoanelor infectate cu HIV.
- Manifestările digestive sunt cel mai frecvent traduse prin diaree cronică care duce la
scăderea în greutate. De cele mai multe ori ea este urmarea unor parazitoze, a unor
infecţii virale sau bacteriene de la nivelul tubului digestiv. Cea mai frecventă
afecţiune este stomatita micotică (depozite albicioase la nivelul cavităţii bucale şi a
stomacului). Alte manifestări pot fi: vărsăturile, disfagia, anorexia, durerile
abdominale, scăderea în greutate. De asemenea, pot exista atingeri hepato-biliare,
esofagiene şi altele.
- Manifestările cutanate sunt foarte variate şi pot fi cauzate de infecţia cu diferite
virusuri, paraziţi sau ciuperci ce dau manifestări diverse cum ar fi: piele uscată,
herpes zoster, diferite erupţii.
- Manifestările neurologice (ale sistemului nervos) pot apărea în toate stadiile
infecţiei cu HIV şi sunt destul de frecvent întâlnite. Afecţiunile ce pot apărea la acest
nivel sunt: meningite, neuropatii, accidente vasculare cerebrale, tumori, diferite
infecţii oportuniste (ex.toxoplasmoza). Acestea au o gamă largă de simptome: dureri
de cap, paralizii, tulburări de comportament, tulburări ale funcţiilor cognitive,
degradări motorii şi ale limbajului etc. În fazele avansate ale bolii apare
encefalopatia HIV, care reprezintă complicaţia neurologică cea mai de temut în
infecţia cu HIV. Encefalopatia apare datorită acţiunii directe a virusului asupra
sistemului nervos şi are o evoluţie gradată, dar progresivă, cu scăderea funcţiilor
motorii, cognitive şi comportamentale, până la deces. De asemenea, în cursul
infecţiei cu HIV, apar tulburări psihice care fie se asociază cu leziunile cerebrale, fie
sunt date de dificultăţile de acceptare a bolii sau de adaptare la problemele implicate
de aceasta.
- Tumorile pot avea diverse localizări în organism. Unul din cancerele caracteristice
în infecţia HIV este sarcomul Kaposi ce se dezvoltă la nivelul pielii, dar şi în alte
zone ale corpului, în fazele înaintate de boală. Mai frecvente sunt, de asemenea, şi
limfoamele – cancere ale sistemului limfatic, ce pot avea localizări diverse .
- Tulburările de creştere şi dezvoltare apar frecvent la copiii infectaţi cu HIV. Acestea

se referă, în special, la dezvoltarea staturoponderală datorată disfuncţiilor endocrine
sau evoluţiei infecţiei cu HIV.
În faza de boală SIDA, organismul este afectat pe mai multe planuri pe fondul
ineficienţei sistemului imunitar, simptomatologia fiind complexă şi diferită de la un individ
la altul.
Factorii care influenţează negativ, adică grăbesc evoluţia infecţiei cu HIV spre faza SIDA
sunt:
- rezistenţa individuală scăzută,
- nutriţia precară a individului,
- stresul.
În absenţa unui tratament, evoluţia de la infectare până la apariţia bolii SIDA este în
general între 5-10 ani. Durata supravieţuirii, după instalarea bolii SIDA variază între 9 luni
şi 2 ani. Această perioadă poate fi mult prelungită în condiţiile unui tratament adecvat şi
susţinut cu medicamente antiretrovirale.
2.3.Tratamentul în infecţia cu HIV
Până în prezent nu s-a descoperit un tratament care să vindece infecţia cu HIV.

Totuşi, în ultimii 15 ani s-au descoperit numeroase medicamente ce pot lupta cu HIV.
Aceste medicamente specifice se numesc antiretrovirale şi acţionează direct asupra
virusului, împiedicând multiplicarea lui şi permiţând astfel organismului să-şi refacă pentru
un timp imunitatea. Tratamentul antiretroviral trebuie urmat cu rigurozitate (zilnic şi pe
toată durata vieţii), întreruperile ducând la compromiterea schemei respective de tratament.
De asemenea, există tratamente pentru prevenirea şi tratarea infecţiilor oportuniste.
Medicamentele antiretrovirale au redus mortalitatea cauzată de această maladie, cu peste
80%. Introducerea tratamentului cu combinaţii de medicamente din clase diferite, numite

Highly Active Antiretroviral Therapy (HAART) în 1997, a însemnat creşterea duratei de
viaţă, în medie, cam cu zece ani pentru nouă din zece persoane infectate, indiferent de
vârsta la care au fost infectate.
Sub astfel de regimuri terapeutice s-a înregistrat negativarea virusologică a unor pacienţi.
Aceasta înseamnă că, prin metodele actuale de măsurare a cantităţii de virus în sânge, nu s-
a mai putut detecta prezenţa virusului, deşi el rămâne cantonat în ganglionii limfatici, ficat
etc. (pacientul rămâne în continuare HIV pozitiv).
În cercetările actuale se merge pe două direcţii: una pentru descoperirea unui tratament
care să vindece această boală şi, cea de-a doua pentru crearea unui vaccin eficient în
prevenirea infectării cu HIV.
Pentru crearea unui tratament eficient se încearcă descoperirea unei posibilităţi de a opri
multiplicarea virusului. Există deja unele studii care au demonstrat existenţa în organismul
uman a unor proteine secretate de un anumit tip de limfocite (T8-CD8), care încetinesc
evoluţia virusului. S-a demonstrat, de asemenea, că aceste proteine nu sunt secretate într-o
cantitate suficientă pentru a elimina definitiv virusul. Cum acţionează concret aceste
proteine şi cum pot fi ele folosite pentru crearea unor medicamente nu se ştie încă.
Cercetările în acest sens continuă.
În ceea ce priveşte dezvoltarea unui vaccin HIV, dificultatea constă în variabilitatea
extremă a virusului, care face din el o ţintă complexă. Din punct de vedere structural, HIV
prezintă mai multe variaţii, fiind cunoscute mai multe subtipuri de virus: HIV-1
care e principala cauză de infecţie în întreaga lume şi HIV–2 întâlnit cu precădere în Africa
Vestică. Sunt, de asemenea, cel puţin 9 subtipuri diferite de HIV-1. În America de Nord şi
Europa de Vest predomină subtipul B. India, China, Africa de Sud prezintă subtipul
C. Africa Centrală are un amestec de subtipuri. Cu această variabilitate este neclar dacă un
singur vaccin ar fi eficient împotriva tuturor tipurilor existente.
Chiar şi în cazul unui singur individ infectat, HIV are capacitatea de a se schimba sau de a
suferi mutaţii adaptându-se rapid tratamentului cu antiretrovirale sau răspunsului imunitar
al organismului. Fiecare mutaţie determină apariţia unui virus cu o formă puţin diferită de
cea anterioară. În acest mod HIV a dezvoltat mecanisme de evitare a răspunsului la
medicamente.
Mituri despre vaccinul HIV
De mai bine de 20 de ani de la descoperirea HIV ca fiind cauza SIDA, lipseşte încă un
vaccin eficient pentru combaterea acestui virus care este cauza a peste 5 milioane de noi
infecţii şi peste 3 milioane de morţi, peste tot în lume, în fiecare an.
Vaccinul constă în introducerea în organism a unor fragmente de virus pentru a stimula
organismul să producă anticorpii necesari în neutralizarea lui. Spre deosebire de alte
infecţii virale, în cazul virusului imunodeficienţei umane, anticorpii specifici produşi de
organism nu au nici un efect.
Cercetătorii întâmpină numeroase obstacole.
Mai jos sunt prezentate câteva din cele mai cunoscute mituri
despre vaccinul HIV şi cercetările asupra acestuia.
Mit 1: Un vaccin există deja

Într-un studiu realizat de către Institutul de Alergologie şi Boli Infecţioase, 48% dintre
afro-americani cred că un vaccin HIV există deja, dar este ţinut sub secret.
Un vaccin HIV eficient nu a fost încă dezvoltat. Un vaccin HIV este o substanţă care învaţă
sistemul imunitar să recunoască şi să se protejeze împotriva HIV. Au fost mai mult de 70
de studii la scară mică pe oameni cu peste 35 de tipuri diferite de vaccinuri, dar până la
această dată nici unul nu s-a dovedit eficient în prevenirea infecţiei cu HIV.
Mit 2: Pentru ca vaccinul HIV să funcţioneze, trebuie să conţină HIV în el.

Ştim că pentru a produce un vaccin cercetătorii folosesc o parte a virusului care este cauza
bolii. Datorită riscului infecţiei cu HIV, vaccinul HIV nu poate fi dezvoltat în felul acesta.
Tehnologiile avansate permit să fie dezvoltat un vaccin HIV din componente HIV fabricate
genetic. Aceste produse fabricate de om nu au HIV în ele.
Mit 3: Trebuie să ai HIV pentru a te oferi voluntar în cercetarea unui vaccin de prevenire
HIV.
Toţi voluntarii pentru un vaccin de prevenire HIV sunt seronegativi. Pentru a testa dacă un
vaccin HIV va preveni infectarea cu HIV, participanţii trebuie să fie HIV negativ.
Mit 4: Rişti să devii HIV pozitiv dacă participi la astfel de cercetări

Pentru găsirea unui vaccin HIV, câţiva voluntari au testat vaccinuri care să le stimuleze
sistemul imunitar pentru a răspunde particulelor HIV fabricate genetic. Aceste vaccinuri nu
conţin virusul real.
Mit 5: Cu tratamentele HIV disponibile nu avem într-adevăr nevoie

de un vaccin.
S-au înregistrat mari succese în tratamentele HIV. Medicamentele anti-HIV au salvat
nenumărate vieţi. Totuşi, aceste medicamente nu vindecă definitiv infecţia cu HIV.
Tratamentele încetinesc înmulţirea HIV în organism, însă la mulţi pacienţi ele
produc efecte secundare foarte puternice. Pe lângă aceasta, după o anumită perioadă de
administrare virusul poate dezvolta rezistenţă la medicamente şi, prin urmare, tratamentul
devine ineficient.
CURS III Prevenirea infecţiei cu HIV
3.1. Prevenirea primară şi prevenirea secundară

3.2. Precauţii universale
3.3. Reguli generale de educaţie sanitară
3.1. Prevenirea primară prin informare şi educare

Cunoştinţele corecte şi comportamentul adecvat sunt singurele modalităţi de
protejare împotriva acestei infecţii. În acest sens, un accent deosebit trebuie pus pe
campaniile de informare şi educare HIV/SIDA, care să fie derulate în instituţiile de
învăţământ, în instituţiile de sănătate, în saloanele de cosmetică etc. O informare corectă a
populaţiei despre HIV/SIDA nu este însă suficientă. Este necesară educarea acesteia
deoarece o informare corectă nu presupune neapărat şi o schimbare de atitudine şi de
comportament. Sunt foarte mulţi cei care în cazul unor relaţii sexuale întâmplătoare se
amăgesc cu gândul că partenerul(a) ocazional(ă) e puţin probabil să fie infectat(ă) şi, prin
urmare, nu se protejează întotdeauna folosind prezervativul, expunându-se astfel riscului
de a contacta boala. Nu există niciun semn exterior al seropozitivităţii şi, de aceea, orice
relaţie sexuală trebuie serios evaluată.
Transmiterea sexuală a infecţiei cu HIV poate fi prevenită prin:

• abţinerea de la relaţii sexuale atunci când nu se poate folosi
prezervativul,
• fidelitate reciprocă/monogamie,
• folosirea prezervativelor în cazul situaţiilor cu risc (parteneri
necunoscuţi, întâmplători).
În afară de prezervativ, celelalte contraceptive nu previn bolile cu transmitere

sexuală. Testele de laborator au demonstrat că porozitatea latexului nu permite trecerea
virusului HIV. Totuşi eficacitatea prezervativului depinde de utilizarea corectă a acestuia.
Există recomandări privind modul de folosire a prezervativelor, care trebuie urmate cu
atenţie, pentru a evita orice scurgeri sau rupturi:
- să se folosească doar prezervativele aflate în termen de valabilitate,
- să se pună prezervativul înaintea penetrării,
- să se utilizeze de preferinţă prezervative cu rezervor,
- pentru prezervativele din latex să se utilizeze lubrifianţi pe bază de
apă (lubrifianţii pe bază de ulei nu trebuie folosiţi cu prezervativele
din latex pentru că le reduc eficienţa, în timp ce lubrifianţii pe bază de
apă aplicaţi pe prezervativ reduc riscul ruperii lui),
- să se scoată imediat după ejaculare,
- să se folosească câte un prezervativ nou pentru fiecare contact sexual.
Transmiterea sangvină poate fi prevenită prin:

• evitarea contactului direct cu sângele altei persoane;
• folosirea de seringi şi instrumente tăioase de unică folosinţă sau sterilizate corect;
• folosirea individuală a obiectelor de igienă personală (periuţa de dinţi, lame de ras, trusa
de unghii);
• refuzarea tratamentelor chirurgicale, stomatologice fără să vă fi asigurat de sterilizarea
corectă a instrumentarului folosit (cereţi ca trusa cu instrumente chirurgicale/stomatologice
să fie deschisă în faţa dumneavoastră);
• evitarea transfuziilor atunci când nu există condiţii de testare a sângelui folosit;
• folosirea autotransfuziei.
Transmiterea materno-fetală este favorizată de unii factori cum ar fi: încărcătură virală
maternă ridicată, naşterea naturală, membrane rupte mai mult de 4 ore, alăptarea nou-
născutului.
De aceea, prevenirea se poate face prin:
• administrarea de medicamente antiretrovirale mamei în timpul sarcinii şi apoi nou-
născutului, ceea ce reduce riscul de transmitere până la 5%;
• naşterea prin cezariană;
• evitarea alăptării.
Prevenirea secundară
Se referă la prevenirea evoluţiei infecţiei cu HIV şi SIDA la pacienţii deja infectaţi.
Metodele de prevenire secundară implică:
• contactul sexual protejat cu prezervativ, pentru a preveni o nouă infecţie cu HIV (se poate
produce reinfectarea cu o tulpină de virus mai agresivă sau rezistentă la tratament), dar şi
posibile infecţii cu alte virusuri (de ex. virusul care provoacă hepatita B) ce pot grăbi
evoluţia bolii;
• folosirea individuală a obiectelor de igienă personală, a acelor şi seringilor.
Profilaxia post-expunere
Profilaxia post-expunere se referă la tratamentul preventiv cu medicamente antiretrovirale
în situaţii de expunere accidentală la infecţia cu HIV.
În Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 984/1994 se regăseşte o
definiţie a expunerii profesionale, astfel: „o leziune transcutană, contact al mucoaselor
sau al pielii, cu sânge, ţesuturi sau alte produse biologice pentru care trebuie să se aplice
precauţiile universale, inclusiv sperma, secreţiile vaginale sau alte produse care
conţin sânge vizibil”.
Aceste situaţii de expunere accidentală pot fi: cele ale personalului medical ce se
expune în timpul unor proceduri medicale, în cazul ruperii accidentale a prezervativului în
timpul unui act sexual dintre parteneri serodiscordanţi, alte situaţii de risc.
Situaţia de expunere accidentală este reglementată foarte strict cuprinzând:
1. Raportarea evenimentului - persoana se va prezenta cât mai curând posibil la o clinică de
boli infecţioase. Terapia ar trebui începută cât mai repede, în termen de 2 ore de la
expunerea la situaţia de risc. La 24 de ore profilaxia postexpunere este încă eficientă. Dacă
au trecut însă 48 de ore de la expunere, eficienţa terapiei scade foarte mult. Profilaxia se
reevaluează după 72 de ore când se pot obţine date suplimentare despre sursă. Dacă sursa
este HIV negativă, profilaxia se va opri.
2. Evaluarea gravităţii situaţiei, a riscului de infectare, de către medicul infecţionist în
funcţie de: cunoaşterea statusului serologic al persoanei respective, natura lichidului
biologic incriminat (sânge, spermă, etc.), cantitatea de lichid cu care s-a venit în contact,
încărcătura virală a persoanei infectate, etc.
3. Chimioprofilaxia antiretovirală postexpunere – stabilirea, dacă este cazul, a
tratamentului cu medicaţie antiretrovirală în dozele şi pentru perioada decisă de medicul
specialist. Tratamentul constă, de cele mai multe ori, într-o combinaţie de 3 medicamente
antiretrovirale care sunt luate, în medie, timp de 4 săptămâni. În toate situaţiile se
recomandă testarea HIV imediată, la 3 şi la 6 luni de la incident.
Cu toate că nu există multe date ştiinţifice privind eficienţa profilaxiei postexpunere, se
estimează totuşi că aceasta funcţionează în proporţie de 95% dacă este începută la timp.
Profilaxia postexpunere nu trebuie să fie considerată un fel de „pilulă de a doua zi” pentru
persoanele ce au comportamente de risc. Terapia este dificilă, eficienţa ei nu este garantată
şi medicamentele pot avea unele efecte secundare neplăcute pe termen scurt sau lung.
3.2. Precauţiile universale

Acestea reprezintă un ghid de norme elementare antiepidemice. Ele se aplică ori de câte ori
se intră în contact cu lichide biologice cum sunt: sângele, sperma, secreţiile vaginale şi alte
lichide (cefalorahidian, pericardic, pleural, amniotic, etc.). Produsele biologice pentru care
nu se aplică precauţiile universale (dacă nu conţin sânge) sunt: saliva, lacrimile, sudoarea,
sputa, secreţiile nazale, vărsăturile, urina şi fecalele.
În şcoală este important să se evite contactul cu sângele care reprezintă principala sursă a
multor agenţi patogeni.
Precauţiile universale adaptate pentru colectivităţile şcolare:
• Spălarea mâinilor cu apă şi săpun după contactul cu sângele sau alte produse biologice
este cea mai simplă şi mai sigură protecţie.
• Tăieturile şi zgârieturile se acoperă cu un bandaj provizoriu până la acordarea îngrijirilor
de specialitate. Este indicat ca fiecare să-şi îngrijească, pe cât se poate, singur rănile.
Copilul poate face acest lucru dacă este învăţat.
• Se utilizează materiale absorbante de unică folosinţă pentru oprirea sângerărilor
(şerveţele sau batiste de hârtie).
• Se utilizează mănuşi de unică folosinţă atunci când se intră în contact cu sângele, mai ales
dacă la nivelul mâinilor sunt prezente leziuni sau dacă este o cantitate mare de sânge. Este
necesară spălarea mâinilor imediat după scoaterea mănuşilor.
• Suprafeţele murdărite cu sânge se spală imediat cu apă şi detergent şi se dezinfectează cu
dezinfectant. Cloramina 5% trebuie să persiste 20-30 min pe suprafeţe.
• Îmbrăcămintea murdară de sânge se pune separat de celelalte haine până la spălarea cu
apă şi detergent. Înainte de spălare este recomandată clorinarea.
• Cârpele de curăţenie folosite la ştergerea sângelui, mănuşile de unică folosinţă, vata,
bandajele îmbibate de sânge se pun într-un sac de plastic şi se incinerează. Dacă acest lucru
nu este posibil se recomandă stropirea lor din abundenţă cu dezinfectant şi aruncarea lor
astfel încât să se împiedice o posibilă recuperare. Prin folosirea precauţiilor universale se

poate împiedica transmiterea nu numai a virusului imunodeficienţei umane, ci şi a altor
numeroşi agenţi patogeni (virusurile hepatitei B şi C).
În fiecare clasă trebuie să existe o mică trusă cu materiale igienico-sanitare de unică
folosinţă pentru acordarea unui minim prim ajutor. Fiecare elev sau profesor trebuie educat
şi încurajat să-şi îngrijească rana proprie atunci când este posibil. HIV este un virus
sensibil în afara organismului. El nu poate supravieţui la temperaturi constante mai mari de
56ºC, timp de 30 de minute. Dezinfectanţi chimici eficienţi în inactivarea HIV sunt:
hipocloritul de sodiu, cloramina, apa oxigenată etc. Razele ultraviolete şi ionizante nu
inactivează HIV, dar sterilizarea şi dezinfecţia standard, care se fac în mod obişnuit şi
pentru echipamentul medical, sunt active şi asupra HIV.
3.3. Reguli generale de educaţie sanitară

Numeroase boli se pot transmite prin folosirea în comun a unor obiecte care ar trebui să fie
numai de uz personal sau prin ignorarea unor reguli minime de igienă personală. Aceste
reguli trebuie respectate atât în familie cât şi în şcoli sau alte colectivităţi. Respectarea
zilnică a acestor reguli atât de către adulţi cât şi de către copii, va favoriza interiorizarea lor
şi astfel, vor deveni comportamente fireşti. Regulile sanitare trebuie respectate de fiecare
dată, fără excepţie. Este datoria fiecăruia să se asigure că sunt puse în practică
în toate situaţiile. Astfel:
• Periuţa de dinţi, lama de ras, aparatul de bărbierit, forfecuţa de unghii, aparatul de epilat
sunt de folosinţă individuală.
• Nu acceptaţi efectuarea tratamentelor injectabile decât de către personal medical calificat.
• Asiguraţi-vă că acul şi seringile sunt sterile - scoase din ambalajul original.
• La efectuarea tatuajelor, a găurilor pentru cercei trebuie folosite doar ace sterile. Nu se
admite folosirea aceluiaşi ac la mai multe persoane decât dacă a fost sterilizat după fiecare
utilizare.
• Utilizatorii de droguri injectabile trebuie permanent educaţi pentru folosirea seringilor şi
acelor sterile.
• La frizerie, saloane de cosmetică, manichiură, pedichiură trebuie folosite doar
instrumente sterilizate.
• Acele de acupunctură, instrumentele de îngrijire dentară, de tatuare, instrumentele de
manichiură nu transmit virusul, dacă se respectă precauţiile elementare de igienă.
Instrumentele trebuie sterilizate corespunzător după fiecare utilizare. Se mai pot folosi
instrumente de unică folosinţă, care se vor distruge prin ardere după utilizare.
CURS IV Aspecte psihologice în infecţia cu HIV / SIDA
4.1. Implicaţiile psihologice ale diagnosticului HIV+

4.2. Manifestări psihopatologice la adultul şi copilul/adolescentul cu HIV/SIDA
4.3. Adolescentul infectat HIV
4.4. Consilierea şi psihoterapia în infecţia cu HIV/SIDA. Elemente specifice
4.1. Implicaţiile psihologice ale diagnosticului HIV+

Aflarea statutului de seropozitivitate reprezintă un risc psihologic deosebit şi
antrenează o serie de repercursiuni psihologice. Modul de expresie al acestor repercursiuni
depinde de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt: personalitatea subiectului,
circumstanţele diagnosticării seropozitivităţii, anturajul său.
E. Kubler-Ross, psiholog american, a descris 5 etape prin care trec persoanele
seropozitive şi familiile acestora la aflarea diagnosticului: şocul şi negarea, furia,
negocierea, depresia şi acceptarea.
Şocul şi negarea. Şocul este reacţia iniţială – primele minute/ore - şi poate cuprinde
manifestări zgomotoase somatice (plâns, pierderea cunoştinţei, tahicardie, dureri) şi/sau
psihice (stare de confuzie, dezorientare, agitaţie psiho-motorie, etc.) sau, dimpotrivă,
persoana poate să intre într-o stare de „blocaj” psihic şi fizic având nevoie de un anumit
interval de timp pentru a avea orice altă reacţie. Atunci când pacientul sau familia (părinţii)
refuză să dea crezare veridicităţii diagnosticului apare negarea. Ea reprezintă un mecanism
de apărare dificil şi de aceea, ca etapă iniţială, trebuie respectată, dar nu întreţinută o
perioadă prea mare de timp.
Furia este un mecanism de apărare mai elaborat şi reprezintă un început de

integrare; pacientul este invadat de anxietate şi caută vinovaţi pentru ceea ce i s-a
întâmplat. Ea constă în reacţii verbale agresive care sunt greu de suportat de către anturaj.
Cu toate acestea, este important să se accepte aceste furii şi să fie lăsate să se exprime.
Depresia reprezintă o decompensare reactivă şi o epuizare a mecanismelor de
apărare ale Eului. În această etapă pacientul se simte inutil, nu mai are dorinţe şi simte că
nu mai are viitor; de asemenea, acesta se izolează, nu mai are prieteni, nu mai mănâncă etc.
Această izolare poate constitui un moment de căutare interioară a resurselor pentru ca,
ulterior, persoana să fie capabilă să înfrunte exteriorul, dar poate fi şi un moment în care
apar idei suicidare, tentative suicidare şi chiar suicidul. Este foarte important ca familia şi
prietenii să sprijine persoana în această perioadă, să o confirme şi să-i arate că este iubită.
Negocierea constă în modalităţi de rezolvare colaterală a situaţiei; ea apare la copiii
mai mari, la adulţi, la aparţinători şi la personalul care se ocupă de persoanele seropozitive.
Pacientul ia în consideraţie proiecte de viitor şi ia decizii, punând în practică anumite
ritualuri şi gânduri de tip magic („Mă voi lăsa de fumat.”, „Voi avea un regim de viaţă mai
echilibrat.”, etc.). În această etapă persoana nu mai suportă informaţia, dar acţionează prin
ea.
Acceptarea este etapa în care persoana acceptă să trăiască cu statutul de
seropozitivitate, este o reinvestire în sine, o reluare a sentimentului de urgenţă de a exista şi
de a profita de viaţă.
Aceste etape diferă de la o persoană la alta, iar desfăşurarea lor nu este liniară.
Astfel, persoana poate parcurge toate etapele iar ulterior se poate reîntoarce la una dintre
ele în funcţie de diferite evenimente ale vieţii; alte persoane nu ajung niciodată la etapa
ultimă, rămânând blocaţi într-un punct. Cu alte cuvinte, e un proces continuu cu plecări şi
reveniri.
Persoana aflată în această situaţie se confruntă cu multiple sentimente şi emoţii. Acestea se

concentrează în jurul pierderilor resimţite intens în plan psihologic. Am încercat, mai jos,
să listăm câteva dintre cele mai dureroase experienţe cu care se confruntă o persoană
seropozitivă.
• Pierderea sănătăţii – este faptul evident care apare în conştiiinţa persoanei respective.
Această pierdere duce la reajustarea priorităţilor personale în jurul menţinerii unei stări de
bine - cât mai aproape de sănătatea pierdută – în dauna altor lucruri importante din viaţa
personală şi profesională.
• Pierderi în plan psihologic: pierderea aspiraţiilor, a statutului social, a relaţiilor cu
ceilalţi, scăderea stimei de sine, pierderea interesului pentru viaţă etc. Aceste pierderi se
petrec în timp şi duc, de multe ori, la trăirea permanentă a senzaţiei de singurătate, de a fi
neînţeles, la retragere socială, la dezechilibre psihologice serioase.
• Pierderea viitorului. La aflarea diagnosticului toată perspectiva asupra vieţii este
răsturnată. Cei mai mulţi dintre oameni trăiesc având o viziune asupra propriului viitor şi
idei despre cum îşi vor împlini acele vise. Pierderea acestei viziuni asupra viitorului are un
impact devastator asupra imaginii de sine, a respectului de sine, a încrederii în sine, a
identităţii personale, a întegrităţii psihologice a persoanei.
• Ameninţarea permanentă a stigmatizării şi izolării din partea societăţii. Persoanele
HIV+ trăiesc această teamă indiferent unde merg şi indiferent cu cine vorbesc. La serviciu,
acasă, la şcoală, în relaţiile cu prietenii sau rudele, permanent selectează informaţiile
personale care pot fi spuse. Ei trebuie să decidă permanent cui, cum, cât şi ce anume vor
spune în legătură cu sănătatea lor, problemele lor, nevoile lor.
• Descoperirea unui secret – infidelitate, prostituţie, homosexualitate, consum de droguri.
Există situaţii când, odată cu dezvăluirea statutului de seropozitivitate, persoanele sunt
nevoite să dezvăluie informaţii ascunse până atunci, informaţii care pot prin ele însele să
pună în pericol echilibrul personal, al relaţiei de cuplu, al relaţiei cu familia sau prietenii.
• Vinovăţia – pentru că s-a infectat şi poate că a infectat şi pe alţii. În multe cazuri povara
propriului diagnostic este dublată de povara vinovăţiei. Dacă persoana nu depăşeşte această
etapă psihologică ea poate alimenta mari frământări şi poate duce la depresii serioase sau
alte manifestări psihopatologice.
• Povara păstrării secretului diagnosticului. Persoanele HIV+ ajung, în timp, să trăiască o
viaţă dublă. O viaţă intimă, neîmpărtăşită cu nimeni sau cu foarte puţine persoane şi o viaţă
publică, cu alte priorităţi, cu alte persoane, dar cu multe minciuni care acoperă cealaltă
parte, ascunsă, ce nu trebuie ştiută de nimeni. Această permanentă dedublare duce la
epuizarea resurselor emoţionale, la retragere socială, la retragere în sine, schimbarea unor
comportamente şi chiar, cu timpul, la schimbări în personalitatea persoanei respective.
• Pierderea speranţei. Aceasta poate fi cel mai greu de suportat de către persoana în cauză
dar şi de către persoanele apropiate. Persoanele trăiesc disperare şi neputinţă, nemaicrezând
în apariţia în viitor a unui tratament care să le rezolve problema. Orice încercare de a le
vorbi acestor persoane despre speranţă este privită cu neîncredre şi cinism.
Aceste pierderi şi experienţe prin care trec persoanele seropozitive se cumulează, în timp,
creând o adevărată pânză de păianjen, din care persoana nu mai poate ieşi. Totuşi,
problema majoră din punct de vedere emoţional, este cea a morţii. În societatea noastră
moartea este privită ca un moment îndepărtat care nu priveşte decât populaţia care a
depăşit un anumit prag de vârstă. Pentru o persoană infectată cu HIV perspectiva morţii
devine brusc iminentă.
Cu toate că, la nivel intelectual, persoana înţelege că infecţia cu HIV este o boală cronică,
cu care se poate trăi foarte mult timp, la nivel emoţional anxietatea dată de iminenţa morţii
devine punctul cel mai dureros al vieţii de zi cu zi. Această anxietate fundamentală va
însoţi persoana pe parcursul existenţei sale ulterioare, crescând sau diminuând în
intensitate, dezintegrând sau mobilizând persoana respectivă pe măsură ce boala evoluează.
Mulţi dintre ei, trăiesc durerea propriei morţi chiar foarte devreme, când încă nu au apărut
semne de boală. Aceasta este anxietatea anticipatorie care apare frecvent la cei
diagnosticaţi cu o boală terminală şi la membrii familiilor lor. Anxietatea anticipatorie
este una dintre marile consumatoare de energie psihică şi resurse emoţionale, iar
profesionistul trebuie să o recunoască şi să ajute persoana să îi facă faţă.
După o perioadă de timp, când apar infecţiile oportuniste, cunoştinţe sau prieteni mor de
aceeaşi boală, persoanele HIV+ se simt din ce în ce mai vulnerabile, mai fragile în faţa
acestei frici. Alte pierderi se adaugă în timp: îşi pierd energia fizică, pierd capacitatea de
muncă, pierd unele abilităţi cognitive (de exemplu au pierderi de memorie), uneori apar
leziuni vizibile ale pielii, apoi pierderea controlului asupra propriului organism (de
exemplu incontinenţa urinară sau parezele). Evident, devine, din ce în ce mai greu de făcut
faţă acestor situaţii, iar apariţia sentimentelor de disperare, neputinţă, ruşine, tristeţe,
umilinţă, inutilitate este firească. Atunci când evenimente traumatizante duc la pierderi
multiple, apar şi momente de criză, când persoana este pur şi simplu depăşită şi nu mai
face faţă situaţiei. Ea basculează emoţional într-o stare psihopatologică de depresie sau de
agitaţie şi/sau are comportamente imprevizibile şi de neînţeles pentru cei din jur.
Intervenţia specialiştilor este atunci foarte importantă, de cele mai multe ori, fiind nevoie
de o echipă multidisciplinară, pentru a evalua complet situaţia şi a găsi sprijinul adecvat
pentru persoana în cauză.
4.2. Manifestări psihopatologice la adultul şi copilul/adolescentul cu HIV/SIDA

Prezenţa manifestărilor psihopatologice în rândul persoanelor infectate cu HIV, mai
mult decât în rândul populaţie generale, este de înţeles pentru orice profesionist. Stresul
generat de particularităţile HIV/SIDA ca boală fără un tratament care vindecă, modificarea
stilului de viaţă, multiplele pierderi suferite, povara păstrării secretului, discriminarea
percepută permanent în jur sunt probleme care, de multe ori, provoacă pierderea
echilibrului psihologic al persoanelor afectate, generând tulburări psihice majore.
Manifestările psihopatologice ale adultului

Afecţiunile psihiatrice cu prevalenţa cea mai mare printre adulţii HIV+ sunt
tulburările anxioase, tulburările afective, tulburările somnului şi abuzul de substanţe.
Tulburările Anxioase
Prezenţa anxietăţii este considerată normală în situaţii stresante şi, mai ales, în
situaţia în care o persoană este diagnosticată cu o boală severă. Totuşi specialiştii trebuie să
distingă între anxietatea firească a persoanelor cu HIV şi trecerea acestor manifestări în
sfera patologicului. Sunt multe tipuri de tulburări anxioase ce pot afecta persoanele HIV+.
Cele mai des întalnite sunt: atacul de panică, fobiile (în special agorafobia, sociofobia,
nosofobia, dar şi altele), tulburarea obsesiv-compulsivă, anxietatea generalizată,
sindromul de stres post-traumatic, tulburarea de adaptare.
Aceste tulburări pot aparea, mai ales, în momentele cheie, pe parcursul evoluţie
infecţiei cu HIV. Astfel, momente cu impact mare din punct de vedere psihologic pot fi:
momentul diagnosticării, prima infecţie oportunistă, declinul numărului de celule CD4,
primul eşec al terapiei cu medicamente antiretrovirale, internarea în spital, pierderea unei
persoane apropiate cu acelaşi diagnostic, etc.
Fiecare dintre aceste tulburări are semne şi simptome specfice dar, ceea ce este
comun pentru toate, este prezenţa, într-o proporţie mai mare sau mai mică, atât a acuzelor
somatice (cum ar fi tahicardia, modificări ale ritmului respirator, dureri precordiale,

ameţeli, greaţă, insomnii, etc.) cât şi a celor psihice (frica intensă, incapacitatea de
concentrare, îngrijorare permanentă, ruminaţie, comportamente compulsive sau impulsuri
ce nu pot fi controlate, ş.a.).
Cele mai susceptibile persoane de a dezvolta tulburări anxioase sunt cele cărora le lipseşte
susţinerea din partea familie şi/sau prietenilor sau nu au mecanisme eficiente de a face faţă
situaţiilor dificile. Persoanele care au în istoria personală experienţe dureroare cum ar fi
abuzul (de orice fel), pierderea unor persoane apropiate, cei ce au în familie persoane cu
tulburări psihice pot, de asemenea, să prezinte un risc mai mare de a dezvolta tulburări
anxioase.
Tulburările anxioase sunt tratabile, atât prin psihoterapie cât şi cu medicaţie psihiatrică.
Este important ca ele să fie diagnosticate şi tratate la timp, pentru că, afecţiunile de acest
tip, împiedică bolnavul să adere la un plan de tratament, să înţeleagă informaţiile pe care le
primeşte, să-şi facă un plan de viitor, îi afectează relaţiile interpersonale etc.
Tulburările Afective
Tulburările afective sunt prezente, şi ele, în tabloul clinic psihopatologic al
persoanelor seropozitive HIV. Cele mai cunoscute şi mai frecvente sunt: episoadele
maniacale, tulburarea bipolară şi depresia. Cea mai des întâlnită, este, aşa cum era de
aşteptat, depresia, prezentă în toate formele ei. Putem avea, de la episoade depresive unice
(ca parte a procesului psihologic de adaptare la condiţia de boală), la episoade severe cu
tentative de suicid şi până la depresii majore cu manifestări psihotice.
Mania este recunoscută mai uşor, având semne specifice cum ar fi: implicare
excesivă în activităţi inutile, presiune de comunicare, entuziasm nediscriminativ,
intruzivitate, idei delirante, supraestimare, etc. Totuşi, înainte de a ne grăbi cu un
diagnostic, trebuie analizate foarte bine toate circustanţele apariţiei simptomatologiei şi a
posibilelor cauze ale acesteia.
Depresia, pe de altă partre, se poate instala insidios, fără o manifestare zgomotoasă

ca în cazul maniei. Simptome ca: pierderea plăcerii, pierderea interesului pentru activităţi
recreative, dispoziţia depresivă, retragerea socială, suferinţă morală, vinovăţia, reducerea
debitului verbal şi a fluxului ideilor, dar şi tulburări ale somnului, pierdere ponderală,
pierderea apetitului etc, pot fi dezvoltate, într-un timp mai lung sau mai scurt, şi uneori sunt
mascate de o complicaţie somatică. Pacienţii spun uneori că se simt trişti se simt obosiţi
sau apatici pentru că sunt bolnavi. Dar depresia nu trebuie văzută niciodată ca răspuns
„normal” la o situaţie existentă la un moment dat. Ea trebuie tratată cu aceeaşi seriozitate
ca orice altă boală somatică. Pierderile multiple, avansarea infecţiei cu HIV, păstrarea
secretului asupra diagnosticului, lipsa suportului social pe o perioadă lungă de timp sau un
tip de personalitate predispus, pot conduce la declaşarea episoadelor depresive.
Cele două extreme ale tulburărilor afective pot alterna, în timp, pacientul având ciclic
episoade depresive şi episoade maniacale constituindu-se, astfel, tulburarea afectivă
bipolară.
Este necesar diagnosticul diferenţial cu alte tulburări psihice, dar şi neurologice, ce
pot provoca simptome similare. De asemenea, se impune o evaluare a medicului
infecţionist, a neurologului şi a psihiatrului pentru a elimina posibilele cauze somatice şi
pentru a se stabili un diagnostic cert.
Dependenţa de substanţe psihoactive
Aici vorbim mai ales despre alcoolism, dar, în cazul persoanelor HIV+, trebuie să
avem în vedere problemele date de dependenţa de medicamente şi de consumul de
droguri. Dependenţa de substanţe psihoactive are la bază mai multe mecanisme
psihologice ce o iniţiază şi o susţin, fiind foarte greu de combătut, în special când se
instaurează dependenţa fizică.
Orice eveniment stresant major declanşează comportamentele adictive, iar diagnosticarea

infecţiei cu HIV, este un astfel de eveniment. Ca urmare, consumul de alcool devine
obişnuinţă, medicamentele antidepresive sau calmantele nu pot fi întrerupte sau consumul
de droguri se reia cu toate riscurile. Simptomele sunt complexe, în funcţie de substanţa
folosită. Ceea ce este comun, este starea iniţială de bine, care este atât de căutată de cei
dependenţi. Fiind sub influenţa acestor substanţe, pacienţilor li se reduce capacitatea de a
înţelege, de a lua decizii, de a evalua consecinţele propriilor acţiuni şi pot avea
comportamente de risc. Astfel, ei pot transmite infecţia altor persoane, dar şi ei se pot
expune la contactarea altor infecţii cum ar fi hepatita B, hepatita C, alte boli cu transmitere
sexuală sau prin sânge.
De asemenea, unele simptome ale dependeţei cum ar fi: indispoziţia, oboseala, pierderea în
greutate, febră, diaree, transpiraţii nocturne, pot fi confundate cu alte simptome ale infecţei
cu HIV.
De fapt, abuzul de substanţe poate chiar accelera progresul infecţiei cu HIV. Consumatorii
de droguri injectabile HIV+, de exemplu, dezvoltă infecţii bacteriene, pneumonii,
endocardite şi alte tipuri de infecţii, mai uşor decât restul persoanelor HIV+, care nu
folosesc droguri injectabile. Stilul de viaţă dezorganizat al persoanelor dependente de
substanţe psihoactive, duce la negarea gravităţii situaţiei lor medicale. De cele mai multe
ori, ei sunt testaţi şi diagnosticaţi târziu, au o slabă aderenţă la tratament şi nu sunt
cooperanţi. Aceasta duce la o mai mare morbiditate şi mortalitate în rândul consumatorilor
de substanţe psihoactive.
Datorită stigmei asociate cu aceste dependenţe, pacientul ar putea să nu comunice, de la
început, specialistului, problema sa.
Formarea unei alianţe terapeutice este primul pas către aflarea întregii istorii a dependenţei.
Confidenţialitatea este, de asemenea, foarte importantă pentru ca pacientul să se dezvăluie.
Profesionistul trebuie să afle, nu numai despre existenţa acestei dependenţe, dar şi ce fel de
substanţă este folosită, cantitatea folosită, frecvenţa folosirii, perioadele de pauză, apariţia
sau nu a sevrajului, etc. Dezintoxicarea, tratamentul psihiatric şi psihologic, schimbarea
stilului de viaţă sunt esenţiale pentru persoanele HIV+ dependente. Altfel, tratamentul
pentru infecţia cu HIV este inutil şi chiar dăunător, în condiţiile interacţiunii dintre
medicamentele antiretrovirale şi ingestia de substanţe psihoactive. Totuşi, de cele mai
multe ori, eliminarea totală a adicţiei pare imposibilă. Recomandarea pentru profesionişti
este de a susţine reducerea riscului oricăror comportamente periculoase fără a se insista pe
eliminarea lor. Tehnicile de „harm reductions” pot fi extrem de utile în lucru cu astfel de
persoane.
Tulburările de somn
Tuburările de somn sunt destul de comune şi de supărătoare exacerbând alte
simptome ce pot apărea pe parcursul infecţiei cu HIV: oboseală, deteriorare cognitivă,
pierderi de memorie, scăderea performanţei la locul de muncă, reducerea interacţiunilor
sociale. Ele pot duce la o slabă aderenţă la tratament, recăderi pentru dependenţii de
substanţe psihoactive, deteriorarea capacităţii de decizie, scăderea capacităţii de
autocontrol. Tratarea acestor tulburări de somn nu numai că ajută pacientul HIV+ dar duce
şi la întărirea alianţei terapeutice.
Suicidul
Chiar dacă studiile internaţionale arată că, în rândul persoanelor HIV+, sinuciderea
nu este mai mare decât în populaţia generală, evaluarea posibilităţii de sinucidere trebuie
luată în serios de către specialiştii ce lucrează cu aceste persoane. Suicidul apare, ca
posibilă consecinţă a mai multor tulburări psihice cum sunt: tulburările afective - în special
în depresie, tulburarea de stres post-traumatic, tulburările psihotice, delirante etc. Trebuie
avuţi în vedere factorii de risc care pot precipita producerea suicidului după evenimentul
traumatizant al comunicării diagnosticului de infecţie cu HIV. Aceştia pot fi: vârsta,
prezenţa depresiei, tentativele anterioare de suicid, relaţiile cu familia sau de la locul de
muncă, gravitatea afectărilor somatice, etc. Adesea, specialiştii se feresc să întrebe clienţii
despre ideaţia suicidară. Dar întrebările despre acest subiect nu provoacă acest
comportament dacă ideile nu erau deja prezente în mintea persoanei. Atunci când punem
astfel de întrebări, deseori putem vedea, încărcătura afectivă negativă a persoanei şi
durerea pe care o poartă în suflet.
Manifestările psihopatologice ale copilului/adolescentului

La copiii şi adolescenţii seropozitivi apar o serie de manifestări psihopatologice
precum: anxietate, crize de afect, stări depresive, agresivitate, regresie. Aceste maifestări
diferă în funcţie de vârstă, dezvoltarea psihoafectivă, tipul de educaţie primită şi răspunsul,
susţinerea primite din partea familiei.
Stările/tulburările anxioase sunt probabil cele mai frecvente şi au o largă paletă de
manifestări. Copilul/adolescentul poate trăi o permanentă stare de nelinişte, ca şi cum ceva
rău urmează să se întâmple, poate avea tulburări de somn, coşmaruri, teama de a rămâne
singur, iritabilitate, dificultăţi de concentrare. Copilul/adolescentul are în permanenţă
nevoie de atenţie, de aprobare, de prezenţa părinţilor. Aceste manifestări se pot agrava până
la fobii şi/sau tulburări obsesiv-compulsive. Copiii şi adolescenţii seropozitivi spitalizaţi
pot prezenta o teamă intensă de moarte, teamă de personalul medical şi o teamă exagerată
de actele medicale (injecţii, perfuzii, recoltare de sânge, puncţii, etc). De asemenea,
aproape în toate cazurile, manifestările psihice sunt însoţite de manifestări vegetative cum
ar fi: inapetenţă, cefalee, greaţă, vărsături, transpiraţie, tensiune musculară accentuată,
erupţii cutanate. Pot apărea blocaje cognitive, tulburări de logică, ce duc la dificultăţi în
învăţarea matematicii. De multe ori anxietatea este cronică şi se acutizează în situaţii
traumatice sau dificile pentru copii cum sunt internările prelungite în spital, instituirea sau
schimbarea schemei de tratament antiretroviral, pierderea unui prieten sau membru al
familiei, aflarea diagnosticului, dezvăluirea acestuia în comunitate,trăirea unor
experienţe stigmatizante, etc. Tulburările anxioase pot fi mult influenţate de familie şi mai
ales de părinţi. Aceştia pot menţine sau diminua starea copilului prin conduitele pe care le
adoptă în relaţia cu el, prin stilul de comunicare, dar şi prin propriile stări psihice.
Stările depresive sunt întâlnite mult mai frecvent la copii/adolescenţii HIV+ decât în
populaţia generală de copii/adolescenţi. Simptomele definitorii sunt: retragerea, izolarea
socială, introversia, pierderea interesului şi a plăcerii de a se juca, plâns uşor, lentoare
ideativă şi în mişcări. Apare des tematica eşecului, a incapacităţii: „nu pot”, „nu ştiu”, „nu
reuşesc”, ceea ce exprimă pierderea încrederii în sine şi a speranţei. Pot apărea însă şi
momente de hipersensibilitate, iritabilitate, nervozitate, agresivitate, ce întrerup această
stare generalizată. Starea psihică este însoţită de simptome somatice cum sunt: inapetenţă
sau bulimie, tulburările de somn, cefalee, dureri abdominale, constipaţie. În special la
adolescenţi, pot apărea ideaţia suicidară, gânduri despre moarte şi sfârşitul existenţei.
Stările depresive necesită o atenţie specială din partea familiei şi a specialiştilor, copiii
având nevoie imediată de evaluare şi de tratament specializat.
Crizele de afect sau de mânie pot apărea în special la copii şi adolescenţii proveniţi
din familii hiperprotective cu mari carenţe educaţionale. Se întâmplă destul de frecvent ca
imediat după aflarea diagnosticului, familia să permită copilului absolut totul, satisfăcân-
du-i toate dorinţele ca şi când fiecare dintre ele ar fi ultima. Acest comportament este
perpetuat uneori ani întregi, iar când intervine o contradicţie între dorinţele copilului şi
posibilităţile reale de a le îndeplini apar crizele de mânie ca o reacţie de protest iraţională şi
necontrolată. Copilul ţipă, loveşte, se aruncă pe jos şi se agită până la epuizare.
Agresivitatea la copil şi adolescent se manifestă prin crize de furie, fugă,
autoagresivitate sau heteroagresivitate. Reacţiile emoţionale ce însoţesc aceste exteriorizări
comportamentale sunt cele de teamă, intoleranţă la frustrare, furie, nerăbdare.
Conduitele regresive. Regresia este o formă de „retragere”, o întoarcere psihologică

într-o perioadă când copilul/adolescentul se simţea în siguranţă şi când situaţia stresantă nu
era prezentă sau când părintele atotputernic îl proteja. Copilul preferă să fie spălat, hrănit,
îngrijit de către părinţi, are un limbaj folosit la o vârstă anterioară de dezvoltare, preferă
jucării pe care le-a folosit când era mai mic, poate apărea enurezisul, etc. Regresia este un
mecanism de apărare în faţa unui eveniment stresor prea puternic pentru a fi înfruntat
direct şi apare destul de frecvent în cazul copiilor confruntaţi cu un diagnostic sever cum
este cel de infecţie cu HIV.
Aceste tulburări pot părea fireşti în contextul bolii, dar ele pot avea repercusiuni atât în
dezvoltarea psihoafectivă a copilului cât şi asupra evoluţiei infecţiei cu HIV, fiind cunoscut
faptul că o afecţiune psihică duce la scăderea imunităţii organismului şi implicit la apariţia
unor infecţii oportuniste. În toate aceste cazuri familia copilului seropozitiv, persoanele
implicate în educaţia sa, precum şi personalul medical trebuie să observe şi să comunice
modificările din comportamentul copilului.
Acestea trebuie evaluate în context individual pentru a fi stabilit diagnosticul exact şi
tratamentul adecvat.
4.3. Adolescentul infectat HIV

Adolescenţa este o perioadă de creştere a independenţei, a autonomiei şi a
vulnerabilităţii. Este o perioadă din viaţă în care stima de sine este strâns legată de
acceptarea egalilor. În parte, adolescenţii se acceptă şi se plac aşa cum sunt ca rezultat al
acceptării şi sprijinului primit din partea egalilor.
Adolescentul se manifestă contradictoriu deoarece în organismul său au loc puternice
transformări hormonale. Astfel, el se poate purta excentric faţă de adulţi şi conformist faţă
de cei egali ca vârstă, poate trece uşor de la o stare la alta fiind în plină negaţie a raţiunii.
El caută să-şi definească personalitatea, identitatea proprie şi se afirmă opunându-se,
încercându-şi armele mai ales împotriva celor din familie.
Adolescenţa este o perioadă a sentimentelor confuze, în special în ceea ce priveşte relaţia
cu părinţii. Atitudinile de revoltă, contradicţiile pe care le manifestă adolescentul nu trebuie
să îngrijoreze prea tare (cu excepţia situaţiilor în care iau o întorsătură antisocială). Aceste
atitudini de revoltă sunt mai liniştitoare în această etapă decât o atitudine permanentă de
aprobare conformistă.
Transformările profunde prin care trece adolescentul îi induc acestuia o stare de disconfort
care poate ajunge la o situaţie de stres.
De aceea, familia trebuie să fie pentru adolescent locul care îi conferă securitate afectivă şi
dragoste necondiţionată necesare maturizării sale psiho-comportamentale.
Un adolescent HIV+ prezintă aceleaşi caracteristici de dezvoltare psihologică şi relaţională
cu familia ca şi cel sănătos, la care se asociază anumite aspecte legate de stresul indus de
percepţia sa de a fi infectat cu HIV sau de a avea boala SIDA (se face referire la
adolescenţii care îşi cunosc diagnosticul). Adolescentul crede că infecţia/boala îl va face să
fie marginalizat social. Adolescentul infectat HIV poate avea unele reacţii negative şi
anume: îşi face singur rău prin diferite moduri şi atitudini (fumează, bea, se droghează sau,
din contră, ajunge să-i ignore pe cei din jur şi să se autoexcludă social), face rău altora
adoptând un comportament antisocial (poate merge până la a dori şi încerca să infecteze
alte persoane).
Adolescentul HIV+ este supus unor situaţii foarte stresante, precum:
• statutul de seropozitivitate are în percepţia sa repercusiuni asupra integrităţii corporale,
asupra frumuseţii, asupra sexualităţii, asupra acceptării de către grupul de egali. Aceste
aspecte sunt deosebit de importante la această vârstă.
• schimbarea unor obişnuinţe alimentare în vederea adoptării unei alimentaţii/diete
echilibrate impuse de noua situaţie.
• dependenţa de medicamente şi de controale medicale regulate.
• relaţiile cu sexul opus în contextul fricii de a nu se afla diagnosticul sau în situaţia
asumării responsabilităţii de a-i dezvălui partenerului situaţia sa şi a posibilităţii de a fi
respins de către acesta.
• dificultăţi de apartenenţă la grupul de egali datorate fricii de a nu i se afla diagnosticul.
• întreruperea anului şcolar sau chiar repetenţie datorate episoadelor acute de boală.
• certuri în familie sau chiar despărţirea părinţilor, provocate uneori de statutul de
seropozitivitate.
• probleme financiare ale familiei.
În aceste condiţii, rolul consilierului/psihologului este deosebit de important atât pentru
adolescent cât şi pentru familie, rolul său constând în a-i ajuta să-şi recapete energia fizică
şi psihică pentru a trăi şi a face faţă problemelor, în informarea corectă în privinţa infecţiei
cu HIV şi a bolii SIDA, în sprijinul de a găsi noi modalităţi de a se bucura de viaţă, nu
ignorând infecţia, ci luptând conştient împotriva ei.
De asemenea, intervenţiile suportive care se concentrează pe promovarea independenţei şi
păstrarea autonomiei pot face adolescentul să fie capabil de a accepta sprijinul emoţional şi
fizic fără a se simţi ameninţat. Simţul deţinerii controlului poate fi sprijinit prin oferirea de
opţiuni adolescentului atunci când acestea există.
Adolescenţii pot fi încurajaţi să-şi extindă reţeaua de suport prin participarea la
grupuri de egali şi alte programe dezvoltate pentru această grupă de vârstă. Grupurile
diminuează izolarea adolescentului furnizând în schimb siguranţă, un mediu suportiv în
care participanţii cred şi răspund prin dezvăluirea mutuală a emoţiilor şi experienţelor.
Grupul normalizează crizele adolescentului şi deschide noi surse de forţă şi speranţă.
4.4. Consilierea şi psihoterapia în infecţia cu HIV/SIDA - Elemente specifice

Prin consiliere se intervine pentru a ajuta clientul să depăşească anumite dificultăţi
de ordin situaţional ale vieţii curente, care sunt de intensitate medie şi nu au un caracter
patologic. Există câteva tipuri specifice de consiliere în infecţia cu HIV:
Consilierea pre-testare este efectuată înaintea testului HIV şi are ca scop oferirea
şi/sau clarificarea informaţiilor despre infecţia cu HIV şi SIDA, despre căile de infectare,
evitarea comportamentelor de risc, precum şi implicaţiile medicale, sociale şi psihologice
pe care le presupune situaţia de a fi o persoană infectată. Persoana consiliată este încurajată
să se testeze informând-o asupra avantajelor testării şi este obţinut consimţământul pentru
testare.
Consilierea post-testare este diferită în funcţie de rezultatul testului HIV. Astfel,
consilierea post-testare după un test HIV negativ se centrează pe identificarea acelor
comportamente ale persoanei care ar putea avea risc de infectare. Se întăresc informaţiile
despre transmiterea HIV şi modalităţile de prevenire ale acesteia. Se încurajează retestarea
la 3 şi 6 luni, mai ales dacă persoana are în antecedente comportamente de risc.
Consilierea post-testare pentru un rezultat HIV pozitiv necesită o pregătire specială pentru
a face faţă
situaţiilor de criză. Consilierea se centrează pe susţinerea emoţională a persoanei, oferirea

de informaţii încurajatoare, discuţia despre viitorul apropiat. Trebuie să se ţină seama de
mecanismele de apărare la boală şi durere şi să se răspundă cu empatie şi respect.
Consilierea psihologică de susţinere (suportivă) poate avea loc în toate etapele pe
care le parcurge individul până la acceptarea diagnosticului, în confruntarea cu agravarea
bolii sau cu respingerea socială etc. Acest demers este mai puţin structurat, principalul său
scop fiind depăşirea situaţiilor dificile din momentul respectiv, oferirea de înţelegere,
încurajare, susţinere, empatie, persoana găsind astfel propriile soluţii pentru situaţia prin
care trece.
Comunicarea diagnosticului copilului/adolescentului seropozitiv este un demers
delicat, dar necesar pentru o dezvoltare psihologică adecvată copiilor şi adolescenţilor
aflaţi în această situaţie.
Îndepărtăm astfel, scenarii de viaţă iraţionale, lipsa de responsabilitate a
copiilor/adolescenţilor faţă de tratament, lipsa de comunicare din familie, etc. Fiecare
persoană este unică, iar istoria de viaţă a fiecărei familii este, de asemenea, diferită. De
aceea, comunicarea diagnosticului trebuie făcută cu prudenţă, numai de personal calificat,
ce poate pregăti şi susţine acest demers şi poate asigura suportul necesar copilului şi
membrilor familiei după aceea.
Consilierea de doliu este necesară atunci când survine decesul persoanei HIV+, fie
ea adult sau copil. Ea se adresează membrilor familiei persoanei decedate şi presupune
oferirea de susţinere emoţională. Acestă consiliere poate preceda decesul, în situaţia unei
suferinţe prelungite a persoanei HIV+, când membrii familiei pot fi, cât de cât, pregătiţi
pentru ceea ce se va întâmpla şi sunt încurajaţi să-şi exprime gândurile şi sentimetele legate
de despărţire. Indiferent de circumstanţele decesului, după ce acesta are loc, persoanele
afectate trec printr-un „travaliu de doliu”, caracterizat prin mai multe stadii
psihologice cum ar fi: faza de negare, de acceptare a durerii şi de trăire efectivă a acesteia,
faza de restructurare. În fiecare dintre aceste situaţii, consilierul poate fi alături de
persoanele respective şi prin intervenţia sa poate ajuta persoana să-şi trăiască şi să-şi
exprime durerea, dar să găsească şi puterea de a merge mai departe.
De asemenea, există un alt tip de intervenţie specifică pentru lucrul cu persoanele HIV+, şi
anume consilierea pentru aderenţa la tratament. Aderenţa arată măsura în care
comportamentul unui pacient coincide cu planul de îngrijire a sănătăţii sale (tratament
medicamentos, restricţii alimentare, etc.). Consilierea de acest tip se face pe tot parcursul
vieţii pacientului: la iniţierea tratamentului antiretroviral, la schimbarea schemei de
tratament, când se constată dificultăţi ale persoanei HIV+ de a urma tratamentul sau pur şi
simplu pentru a facilita urmarea eficientă a tratamentului. Tratamentul antiretroviral odată
început, trebuie continuat pe toată durata vieţii, implicând respectarea unui orar foarte strict
de administrare, un număr mare de pastile pentru fiecare doză, efecte secundare dificile în
multe cazuri, etc. Mai mult, întreruperile favorizează crearea rezistenţei virale, iar
tratamentul respectiv devine ineficient. Toate acestea fac acest tratament destul de dificil de
urmat.
Persoanele care încep tratamentul trebuie consiliate individual pentru această schimbare
din viaţa lor. Se lucrează împreună cu persoana respectivă pentru a clarifica importanţa
tratamentului şi a unei bune aderenţe, pentru a identifica barierele în calea unei bune
aderenţe, modalităţi practice de a ţine minte orele la care trebuie luate medicamentele,
modalităţi de a face faţă efectelor adverse, etc. Pentru a preîntâmpina eventualele eşecuri,
consilierea trebuie să preceadă cu mult timp înainte (săptămâni, chiar luni) începerea
tratamentului şi să continue pentru susţinerea şi întărirea atitudinilor şi comportamentelor
pozitive pacientului sau pentru depăşirea momentelor dificile pe care le-ar putea traversa.
Unul dintre cele mai eficiente tipuri de intervenţie este interviul motivaţional – un tip
structurat de consiliere centrat pe facilitarea schimbării unui comportament ajutând clientul

să-şi exploreze şi să-şi rezolve ambivalenţa.
Psihoterapia este un demers structurat ce presupune o aplicare sistematică şi
conştientă a unor mijloace psihologice de influenţare pozitivă a comportamentului.
Ea poate duce la o înţelegere mai profundă a personalităţii persoanei, la înţelegerea
modului de a face faţă situaţiilor, a modului de reacţie, etc.
Obiective ale psihoterapiei pot fi:
• încurajarea exprimării emoţiilor,
• trecerea peste criza existenţială în care se află persoana,
• îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare,
• reducerea consecinţelor bolii (atât a celor din plan psihologic, cât şi a celor legate de
simptomatologia bolii – ex. durerea),
• reducerea conflictelor intrapsihice,
• relaţiile din familie (disoluţia cuplului, încrederea reciprocă, comunicarea autentică),
• pregătirea psihică pentru confruntarea cu moartea – terapia de doliu.
Psihoterapia poate fi individuală sau de grup şi se poate adresa atât persoanelor infectate
(copii, adulţi) cât şi persoanelor afectate (rude, prieteni). Pot fi folosite diferite tipuri de
psihoterapie (sistemică, comportamental-cognitivă, sugestivă, contextualmodulară,
etc.), dar indiferent de aceasta, este necesar ca psihologul care o aplică să aibă o formare
adecvată în psihoterapie şi să cunoscă foarte bine implicaţiile psihologice, sociale şi
medicale ale infecţiei cu HIV.
Reguli generale în consilierea şi psihoterapia persoanelor infectate şi afectate de

HIV/SIDA
• consilierul trebuie să deţină informaţii despre infecţia cu HIV şi SIDA (modalitatea de
acţiune a virusului, căile de transmitere şi modalităţile de prevenire a transmiterii virusului,
evoluţia infecţiei, acţiunea medicamentelor, etc.);
• să se ofere un mediu de acceptare necondiţionată, suport şi ascultare;
• să se cunoască bine evoluţia simptomatologiei şi a consecinţelor acesteia în plan psihic;
• să se identifice şi să se activeze resursele clientului pentru o restructurare a modului de
percepere a realităţii;
• să se conştientizeze (de către consilier) dificultăţile legate de explorarea unor subiecte cu
mare încărcătură afectivă (perspectiva morţii, lipsa de siguranţă legată de viitor, vinovăţie);
• să se cunoască stadiile durerii şi individualizarea comportamentelor clientului în cadrul
acestor stadii;
• să se evite tendinţa de minimalizare a durerii clientului;
• însuşirea cunoştinţelor de dezvoltare normală a copilului şi familiarizarea cu dinamica
sistemului familial;
• să se respecte nevoile clientului (consilierul nu trebuie să presupună că ştie ce este mai
bine pentru client);
• să ajute clientul pentru a se implica activ în rezolvarea problemei sale;
• să se evite ancorarea prelungită în trecut - accent pe prezent şi viitor;
• aprofundarea modalităţilor de intervenţie în caz de criză;
• utilizarea unui limbaj pe înţelesul clientului (fie el copil sau adult), atât în ceea ce priveşte
vocabularul cât şi nivelul de abstractizare.
„Semne” ale persoanelor HIV+ care necesită consiliere sau psihoterapie

• modificări comportamentale pronunţate (comportamente nespecifice pentru persoana
respectivă, care atrag atenţia),
• evitarea sau abandonarea prietenilor,
• eşec sau abandon şcolar brusc - în cazul copiilor/adolescenţilor,
• comportament autodistructiv,
• tulburări de somn şi/sau tulburări ale comportamentului alimentar,
• refuzul de a comunica, retragere, izolare,
• gânduri sau tentative de suicid,
• consumul de alcool, medicamente, droguri.
Probleme frecvente care apar în familiile afectate de HIV/SIDA Sechelele psihologice şi
sociale ale infecţiei cu HIV sunt devastatoare pentru persoanele afectate, dar şi pentru
familiile lor.
Infecţia cu HIV este o boală cronică şi terminală, ce forţează persoanele şi familiile lor să
facă faţă progresiei incerte a bolii, regimului de viaţă dificil, dominat de tratamentul
antiretroviral şi de posibilitatea morţii sau posibila pierdere a unui membru al familiei.
Spre deosebire de alte boli terminale, infecţia cu HIV este complicată şi de stigma şi
discriminarea la care sunt expuşi cei infectaţi şi familiile lor.
În acest context, familiile sunt forţate să se izoleze de membrii familiei extinse şi de
membrii comunităţilor din care fac parte pentru a se proteja. Astfel, ei se lipsesc de un
mare sprijin pe care l-ar primi în circumstanţe diferite. Atunci, nu este surprinzătoare
trecerea prin momente de criză, care pot afecta întreaga familie. Pe termen lung, familia
este afectată şi modelele de comportament se schimbă în funcţie: de ce membri ai familiei
sunt infectaţi, de rezistenţa la situaţiile de stres şi mecanismele de a le face faţă ale fiecărui
membru al familiei, de problemele supraadăugate (probleme financiare, afecţiuni de altă

natură ale membrilor familiei, etc.). Problemele generate în familie ar putea fi:
• probleme în cuplu (în special dacă unul dintre ei este infectat şi celălalt nu) –
inautenticitate în comunicare, pierderea încrederii, tulburări ale vieţii sexuale, violenţă
domestică, despărţiri;
• supraprotecţia copilului bolnav în dauna celorlaţi copii;
• comunicare deficitară, inautentică cu copilul şi pierderea încrederii acestuia în părinţi;
• probleme de comportament ale unuia sau mai multor membri ai familiei – consum de
alcool sau droguri, absenteism şcolar, incapacitatea de a menţine un loc de muncă,
infracţionalitate;
• apariţia unei tulburări psihopatologice a unui membru al familiei;
• trăirea anticipatorie a doliului ce poate afecta decizii importante ale membrilor familiei
cum ar fi: retragerea definitivă a copilului de la şcoală, renunţarea la locul de muncă, etc.
Desigur, sunt şi familii care, după trăirea primului şoc, se pot mobiliza şi pot depăşi situaţia
pentru a oferi tot sprijinul persoanei sau persoanelor infectate. Pentru acele familii care nu
reuşesc acest lucru, intervenţia consilierului şi/sau psihologului este necesară înainte ca
lucruri iremediabile să se petreacă.
Recomandări pentru specialişti
În lucrul cu persoanele seropozitive trebuie să se ţină cont de câteva aspecte
esenţiale: infecţia cu HIV este o boală – adică viaţa persoanei infectate depinde de
tratament, de o alimentaţie sănătoasă şi o viaţă echilibrată. Infecţia cu HIV este o boală
terminală ceea ce poate implica reacţii psihologice greu de suportat şi uneori determină
comportamente deosebite ale persoanelor afectate. De asemenea, infecţia cu HIV este o
boală stigmatizantă şi de aceea persoanele afectate au nevoie de confidenţialitate, respect şi
înţelegere.
• Este foarte important ca specialistul să cunoască informaţii de bază despre boală şi să se

informeze regulat.
• Specialistul trebuie să poată vorbi liber şi fără prejudecăţi despre problematica sexuală a
clientului şi despre modalităţile de protecţie.
• Este utilă utilizarea unui limbaj clar, simplu şi adecvat capacităţii de înţelegere a
clientului.
• Este mai eficient să se recomande strategiile de „reducere a riscului” chiar dacă tendinţa
este de a accentua recomandările restrictive (este mai util să găsim, împreună cu persoana
consiliată ce comportament mai puţin riscant i se potriveşte decât să insistăm pe
ceea ce nu are voie să facă).
• Respectarea confidenţialităţii este esenţială. Fiecare client este o persoană care are dreptul
de a comunica problemele sale numai cui doreşte.
• Nediscriminarea. Ne referim aici la respectarea identităţii etnice, religioase, orientării
sexuale, normelor culturale ale persoanelor care se adresează specialiştilor şi, bineînţeles,
la respectarea statutului de seropozitivitate.
• Recunoşterea propriilor limite. Specialistul trebuie să fie sincer şi să recunoască când nu
ştie ceva. Sinceritatea este un punct în plus în câştigarea încrederii persoanei cu care
lucrează.
• Respectarea deciziilor clientului – indiferent de părerile specialistului, clientul are dreptul
de a lua decizia finală privind propria viaţă, iar specialistul trebuie să respecte acest lucru
(excepţia o reprezintă situaţia când decizia persoanei pune în pericol viaţa sau sănătatea
altor persoane).
Curs V : Toxicodependenţa şi toxicomaniile
5.1. Drogurile - Definiţie şi clasificare
Drogul este o substanţă care produce dependenţă fizică şi psihologică, afectând

întregul organism al persoanei consumatoare.
În lucrarea Viaţa în hexagonul morţii, Octav Popescu, V. Achim şi A.L. Popescu
(2004) analizează principalele categorii de droguri ilicite sau care au o distribuţie şi
administrare specială medicală:
1. Solvenţii – lichide folosite pentru curăţarea obiectelor (benzen, acetonă, tinner);
2. Amfetaminele – prezentându-se sub formă de pulbere albă care poate fi inhalată pe nas
sau injectată. Acestea sunt droguri puternic stimulante şi euforizante;
3. Tranchilizantele şi sedativele – sunt medicamente care se folosesc în tratarea unor
tulburări neuropsihice şi în combaterea insomniei;
4. Drogurile de origine vegetală:
a) Cocaina şi derivaţii săi. Cocaina pură se prezintă sub forma unei pudre albe, cristaline,
cu gust amar, ce este consumată prin aspirarea pe nas sau prin dizolvare în apă şi injectare.
Este o substanţă cu efect stimulat asupra sistemului nervos. Supradozele de cocaină sunt
fatale, deoarece acest drog are o afinitate deosebită pentru muşchii inimii pe care se fixează
şi le blochează activitatea.
b) Alte droguri de origine vegetală.
c) Cânepa indiană sau canabisul. Canabisul este utilizat sub trei forme: iarba
(marihuana), haşiş şi ulei de canabis.
d) Morfina şi heroina. Morfina, deşi utilizată în trecut ca medicament analgezic, în
prezent este abandonată din cauza riscului extrem de mare de a provoca dependenţă şi
depresie respiratorie foarte grave. Heroina este un derivat al morfinei, având forma unei
pulbere de culoare gălbuie până la maroniu închis, cu gust amar. Determină instalarea
rapidă a dependenţei şi toleranţei.
5. Steroizii anabolizanţi. Sunt derivaţi ai testosteronului care stimulează manifestările
agresive şi se încadrează în categoria substanţelor dopante.

6. Droguri de origine semisintetică şi sintetică: LSD, Ecstasy.
5.2. Cauze ale consumului de droguri

Pricipala categorie de populaţie vulnerabilă la consumul de droguri este cea a tinerilor.
Spre deosebire de populaţia matură, cei tineri sunt deschişi la nou, predispuşi la
experienţe cu un factor mare de risc. În opinia multor tineri, principalele cauze care
determină consumul de droguri sunt: curiozitatea, presiunea grupului/anturajului, dorinţa
de senzaţii tari, lipsa de maturitate/responsabilitate, problemele personale sau de familie,
disperarea, singurătatea, lipsa prietenilor, plictiseala, absenţa unor preocupări
interesante/atractive, neintegrarea într-un grup sau colectiv, nevoia de a ieşi în evidenţă.
Alături de aceste cauze mai intervin: disponibilitatea drogului (în anumite zone poate fi
găsit cu multă uşurinţă), personalitatea şi mediul social (drogul poate reprezenta un mod de
evadare dintr-o realitate dură) şi, nu în ultimul rând, mass-media (anumiţi idoli ai tinerilor,
care consumă droguri, beneficiază de o largă publicitate).
5.2.1. Profilul psihologic al consumatorului de droguri

Numeroase studii realizate în ultimele decenii au încercat să lămurească originile şi
evoluţia consumului abuziv de droguri, felul în care problema apare şi se dezvoltă. S-au
identificat factori care diferenţiază între persoanele care recurg şi cele care nu recurg la
droguri. Factorii asociaţi cu un potenţial crescut de consum sunt numiţi factori de risc, iar
cei asociaţi cu scăderea acestui potenţial sunt denumiţi factori protectori. Cercetările au
demonstrat existenţa unui număr mare de factori de risc în ceea ce priveşte abuzul de
droguri, aceştia fiind corelaţi cu aspecte personale, familiale sau şcolare.
Fiecare persoană este în interacţiune pe de o parte cu familia sa (microsocietate ce
posedă regulile sale de funcţionare) şi pe de altă parte cu societatea (ansamblul unei
populaţii ce are reguli culturale, economice, juridice şi o funcţionare de masă). Unii din
aceşti factori familiali şi sociali vor interfera cu structura psihică a individului.
Există unele caracteristici ale familiilor toxicomanilor: expresii arhaice ale conflictelor
intrafamiliale; o frecvenţă mai mare a conduitelor de intoxicare; practici prelungite de
educare de către „mame simbiotice"; preponderenţa temei morţii şi a deceselor premature.
Presiunea grupului social şi disponibilitatea drogului sunt factori determinanţi majori
în iniţierea şi menţinerea consumului de droguri. În general, utilizarea tutunului, alcoolului

şi cannabisului precede uzul de cocaină şi opioide. Acele persoane care încep să consume
drogurile cele mai dezaprobate social, cum ar fi heroina, provin din familii dezorganizate
sau au o relaţionare deficitară cu părinţii şi prezintă adesea o stimă de sine redusă. De
asemenea, o proporţie semnificativă din consumatorii de droguri întrunesc criteriile pentru
tulburarea de persoalitate de tip antisocial.
Conduitele adictive nu sunt doar rezultatul acţiunii factorilor externi subiectului
(factori sociologici şi potenţialul adictiv al substanţei), fără a avea şi o legătură cu
personalitatea lui. Pe de altă parte, nu există o „personalitate toxicomană" în sensul unei
structuri univoce, dar există un ansamblu de factori psihodinamici cu o importanţă relativă
în dobândirea dependenţei. Unii toxicomani sunt caracterizaţi printr-o lipsă de autonomie,
printr-o nevoie permanentă de o altă persoană care să ia decizii în locul lor. Scutcircuitul
adictiv pe de o parte evită conştientizarea conflictelor intra/extra psihice, care stau la baza
simptomelor nevrotice şi a trăsăturilor de caracter, iar pe de altă parte favorizează
dezvoltarea unei conduite de acţiune (consumul de drog), mai mult sau mai puţin în mod
conştient. Toxicomanul recurge la drog pentru a-şi anula tensiunea interna, secundară unei
frustrări, unei decepţii, unei anxietăţi, depresii, în mod general pentru a-şi anula o senzaţie
dezagreabilă. Drogul tinde să se substituie mecanismelor defensive nevrotice obişnuite:
refularea, negarea, izolarea; de aceea drogul, pentru toxicoman, reprezintă o necesitate, o
nevoie şi nu doar o dorinţă, situându-se în registrul narcisic. Această lipsă de autonomie
rezultă din eşecul interiorizării precoce, ce corespunde primului proces de separare -
individualizare care apare în cursul primilor trei ani de viaţă. Prezenţa riscului face parte
integrantă din conduita toxicomanului, risc cunoscut, dar negat. Căutarea unor senzaţii noi
reprezintă un element predispozant major în iniţierea consumului de drog. Marvin
Zuckermann a realizat o scală a căutării senzaţiilor noi, scală alcătuită dintr-un factor
general şi patru factori specifici (căutarea pericolului, a aventurii, dezinhibiţia,
susceptibilitatea la plictiseală, căutarea experienţelor). Tonalitatea emoţională mare
determinată de substanţele psihoactive favorizează repetarea consumului. Jean Ades afirma
că această căutare a senzaţiilor este numitorul comun al mai multor trăsături de
personalitate (impulsivitate, labilitate emoţională). El a propus un model etiopatogenic al
comportamentului adictiv, comportament care ar avea valoarea unei conduite adaptative,
care ar modula la un nivel redus activarea corticală.
În motivaţia pentru iniţierea consumului de drog, în dependenţă şi în recădere după o

perioadă de abstinenţă sunt implicaţi şi factori psihopatologici. Unii consumatori au mari
dificultăţi în a diferenţia si a descrie ceea ce simt (sentimente), dificultate numită
alexitimie. Pe de altă parte, atât din punct de vedere farmacologic, cât şi simbolic,
utilizarea drogului îi ajută pe toxicomani în controlul ego-ului asupra actelor, astfel drogul
putând fi privit ca o formă de automedicaţie.
Aşadar, consumatorii de droguri prezintă structuri psihice fragile, lipsă de încredere în
sine, accentuate note depresive, se simt în nesiguranţă, foarte puţin apăraţi, fără repere
valorice certe şi cu o acută nevoie de securitate, de valorizare şi confirmare a propriei
identităţi.
Odată instalat, efectul drogului produce modificări structurale, de cele mai multe ori
ireversibile, în sufletul şi mintea individului, dominându-l şi împingându-l la
autodistrugere.
Riscurile pentru sănătate variază în funcţie de tipul de drog, modul de administrare şi
statusul afectiv, fizic şi nutriţional al consumatorului. Consumul cronic de opiacee poate
produce afectare hepatică, infecţii şi afecţiuni neurologice.
Dependenţa de droguri este o stare de intoxicaţie cronică, caracterizată prin
necesitatea stringentă de folosire a unor substanţe toxice sau medicamente.
Dependenţa - definiţie OMS: starea fizică sau psihică ce rezultă din interacţiunea unui
organism cu o substanţă, caracterizată prin modificări de comportament şi alte reacţii,
însoţite întotdeauna de nevoia de a lua substanţa în mod continuu sau periodic, pentru a-i
resimţi efectele psihice şi pentru a evita suferinţele.
O altă definiţie priveşte dependenţa ca fiind o situaţie de subjugare a unui individ faţă
de administrarea unui drog, întreruperea acesteia din urmă antrenând o stare de rău psihic,
chiar şi fizic, care determină subiectul să îşi continue consumul.
Depedenţa de opiacee, în special de heroină, se asociază cu mortalitate, retard de creştere
fetală şi morbiditate neonatală. În cazul unei supradoze, poate apărea deces prin stop
cardiac sau hemoragie cerebrală. Decesul în cazul drogurilor deprimante ale SNC poate să
apară în urma administrării accidentale sau voluntare (suicid) a unei supradoze.
În cursul crizelor de sevraj, cu gravitate mare, pot apărea convulsii şi o stare de rău
epileptic. În cazul halucinogenelor, anumiţi consumatori rămân într-o stare psihotică şi
comportamentul lor nu se distinge de cel al unui schizofren cronic. Moartea poate surveni
accidental sau prin suicid, atunci când narcoticele gândesc în locul persoanei.
Consumul de droguri cauzează şi alte tipuri de probleme comportamentale şi sociale:

suicidul, accidentele, absenteismul, delincvenţa etc. Toxicomanii cronici au tendinţa de a-şi
abandona familia, şcoala şi au un cerc de prieteni unde consumul de droguri este foarte
răspândit. De multe ori părinţii lor sunt ei înşişi consumatori de alcool şi tranchilizante.
Există unele indicii care pot sugera consumul: schimbarea bruscă a
comportamentului, treceri fără motiv de la veselie la tristeţe, uneori chiar agresivitate
neobişnuită, pierderea apetitului alimentar, pierderea interesului pentru şcoală, muncă,
hobby-uri, sport, prieteni, stări de somnolenţă şi apatie caracteristice, dispariţia banilor sau
a unor obiecte de valoare din casă, mirosuri ciudate (de substanţe) pe piele sau pe
îmbrăcăminte, schimbarea grupului de prieteni, precum şi tendinţa de tăinuire a acestor
„prieteni” etc.
Factori genetici.
Conştientizarea şi acceptarea riscurilor constituie semnificaţia fundamentală a unui
comportament de tipul căutării senzaţiilor tari; reprezintă, de fapt, preţul pe care îl plătesc
unii oameni pentru anumite tipuri de activităţi care le satisfac nevoia de noutate, schimbare
şi trăire a unor emoţii puternice. În realitate, multe dintre acţiunile întreprinse de căutătorii
senzaţiilor tari nu sunt atât de riscante. Lor le plac, de pildă, muzica rock ascultată cu
boxele date la maxim, vizionarea filmelor pornografice şi de groază, călătoria în ţinuturi
exotice şi petrecerile care presupun consumul de droguri. Căutarea senzaţiilor puternice se
poate extinde şi în planul fizic, implicând practicarea unor sporturi extreme precum
paraşutismul, planorismul, scufundările, cursele auto, alpinismul şi caiac-canoe. Interesul
manifestat pentru practicarea unor asemenea sporturi circumscrie o sub-categorie anume a
căutătorilor de senzaţii tari: pe cei care vor să experimenteze emoţiile inedite, aventura.
Există şi alte tipuri în acest sens, care nu se exprimă prin activitate fizică, ci prin
debarasarea de inhibiţii într-un context social (dezinhibare) şi prin urmărirea, cu orice preţ,
a schimbării de dragul schimbării (predispoziţia la plictiseală). Această varietate a căutării
senzaţiilor tari a fost pusă în legătură cu o serie de activităţi riscante, precum fumatul,
consumul băuturilor alcoolice, al drogurilor, sexul neprotejat, mania vitezei şi practicarea
jocurilor de noroc.
Unii psihologi, de formaţie freudiană, au sugerat că atitudinea de asumare a riscurilor
trebuie pusă în relaţie cu nevroza, ca trăsătură de personalitate. Ei o văd ca pe o expresie a
conflictului nervos, ca pe o formă de răbufnire în exterior sau de comportament atifobic.
Totuşi, s-a constatat că personaele în cauză nu manifestă în mod expres simptome ale
nevrozei sau ale anxietăţii.

S-a sugerat, de asemenea, că tipurile de comportamet fundamentate pe asumarea riscurilor,
precum şofatul neatent, o activitate cât se poate de antisocială, reprezintă o modalitate de
exprimare a agresivităţii şi ostilităţii. Sau poate că asumarea riscurilor funcţionează doar ca

expresie a unei nevoi exagerate de activitate, pur şi simplu, aşa cum se întâmplă cu
indivizii hiperactivi, pentru care acţiunile întreprinse sunt un mod de autostimulare,
evitându-se astfel, căderea în plictiseală.
În cadrul grupurilor reprezentând trei niveluri de asumare a riscului, nu s-au
înregistrat diferenţe semnificative cu privire la raportul anxietate-nevroză sau activitate,
sugerându-se că aceste trăsături joacă un rol important în comportamentul de asumare a
riscurilor.
În orice caz, s-au stabilit legături semnificative între alte trăsături de personalitate şi câteva
tipuri speciale de comportament de risc. Consumul exagerat de alcool a fost asociat cu
toate cele trei trăsături de personalitate corelate cu tendinţa generalizată de asumare a
riscului: căutarea impulsivă a senzaţiilor tari, raportul agresivitate-ostilitate şi
sociabilitatea.
Dar fumatul şi consumul unor droguri mai puternice decât marijuana au fost puse în
relaţie doar cu tendinţa nereprimată de căutare a senzaţiilor tari şi cu agresivitatea. Această
descoperire este semnificativă deoarece cercetătorii au constatat că că aceleaşi două
trăsături s-au dovedit a fi mai accentuate în rândul prostituatelor decât în cadrul unui grup
de control. Asocierea tendinţei impulsive de căutare a senzaţiilor tari cu agresivitatea a fost
pusă în legătură şi cu dezechilibrul antisocial de personalitate în rândul prizonierilor de sex
bărbătesc, mergându-se până la nivelul abuzului de cocaină.
Cercetările au dovedit că folosirea ilegală a drogurilor, chiar şi a marijuanei, are de-a
face cu o tedinţă mai accentuată de căutare a senzaţiilor tari decât în cazul celor care recurg
doar la consumul abuziv de alcool. Pasul de la consumul substanţelor care creează
dependenţă şi sunt permise de lege (tutunul şi alcoolul) la consumul celor aflate în afara
prevederilor legale este unul pe care şi-l asumă doar căutătorii mai temerari ai senzaţiilor
tari. Drogurile ilegale furnizează senzaţii inedite mai puternice şi o doză considerabilă de
experienţă, toate acestea cu preţul unor riscuri legale şi sociale mai mari.
Din anumite studii întreprinse, rezultă că bărbaţii s-au dovedit a fi mai iubitori de risc
decât femeile şi mai dispuşi să şi-l asume. Ei au manifestat şi o tendinţă mai accentuată de
căutare a senzaţiilor tari decât cea înregistrată în rândul femeilor. Din analiza diferenţei de
gen în ceea ce priveşte asumarea riscului, s-a constatat că aceasta reprezintă în întregime o
funcţie a diferenţei dintre bărbaţi şi femei cu referire la tendinţa necontrolată de
experimentare a senzaţiilor tari.
Oamenii sunt fiinţe cărora le place să-şi asume riscuri. Vânătoarea unor animale mari
şi periculoase practicată de bărbaţi din timpuri preistorice, necesita o tendinţă dornică de
aventură, care a contribuit, de asemenea, la succesul rasei umane. De-a lungul miilor de
ani, bărbaţii au descoperit că războiul şi confruntările de orice fel reprezintă şi ele o supapă
de manifestare a nevoilor de a trăi aventura.
Întreţinerea relaţiilor sentimentale, ca atare, a reprezentat un joc periculos, care
necesita capacitatea de asumare a riscurilor.
Faptul că o trăsătură de caracter, precum tendinţa de căutare a senzaţiilor tari,
particularizează specia umană, nu înseamnă că indivizii în sine nu se deosebesc în ceea ce
priveşte măsura în care fac dovada manifestării acestei trăsături. Moştenirea genetică poate
asigura diferenţa înregistrată în privinţa însuşirii amintite, care se dovedeşte mai adaptabilă
atunci când se află la o cotă medie: o tendinţă prea accentuată de asumare a riscurilor poate
determina moartea prematură, una prea redusă poate genera monotonie şi închistarea în
anumite tipare de viaţă.
Studiile întreprinse referitor la gradul în care tendinţa de căutare a senzaţiilor tari se
moşteneşte sau nu, au recurs la metoda comparării gemenilor. Comparaţiile stabilite între
gemenii identici sau diferiţi, cazul în care copiii au fost crescuţi în cadrul aceloraşi familii,
arată că această caracteristică se moşteneşte în proporţie de 60%, ceea ce constituie un grad
sporit de moştenire genetică aplicabil unei structuri de personalitate; majoritatea
caracteristicilor variază între 30 până la 50%.
Un studiu efectuat asupra gemenilor identici sau diferiţi, care au fost despărţiţi în
momentul naşterii şi luaţi în adopţie de familii deosebite, a scos în evidenţă acelaşi grad de
moştenire genetică. El a indicat, de asemenea, faptul potrivit căruia contribuţia de mediu
asupra tendinţei de experimentare a senzaţiilor tari (responsabilă de 40% dintre trăsături
sau de mai puţin) se datorează nu neapărat cadrului familial comun, cât mediului din afara
căminului părintesc, format din grupul de prieteni şi din setul de experienţe de viaţă
accidentale.
Dacă există un grad apreciabil de asemănări între copii şi părinţii acestora sau rudele lor în
ceea ce priveşte tendinţa de căutare a senzaţiilor tari, acesta se datorează, probabil, genelor
comune, mai degrabă decât influenţei familiei. Prietenii şi ceilalţi din afara casei pot
furniza modele comportamentale şi consolida dispoziţiile structurale configurate de genele

ca atare.
Ştiinţa nouă a geneticii moleculare a făcut posibilă identificarea genelor principale care
influenţează personalitatea şi anumite forme de psihopatologie.

Un grup de oameni de ştiinţă din Israel a fost primul care a descoperit legătura dintre
căutarea noutăţii (o trăsătură intens corelată cu tendinţa impulsivă de căutare a senzaţiilor
tari) şi o genă care codifică o clasă a receptorilor dopaminei, gena 4 a receptorului
dopaminei (DRD4).
Dopamina reprezintă un neurotransmiţător cerebral important, activ în cadrul
conexiunilor referitoare la reacţiile intrinseci ale creierului şi la centrii plăcerii. El
reacţionează la stres şi le permite oamenilor nu numai să depisteze recompensele, ci să şi
acţioneze în direcţia obţinerii acestora.
Există două forme esenţiale ale genei 4 a receptorului dopaminei, o versiune amplă şi una
prescurtată a aceleiaşi secvenţe de bază a ADN-ului. Varianta amplă se găseşte la un număr
predominant de indivizi care sunt caracterizaţi de tendinţa accentuată de căutare a
senzaţiilor tari. O variantă genetică similară se întâlneşte, în proporţie sporită, la
consumatorii abuzivi de opium, un grup al celor particularizaţi de tendiţa sporită de
experimentare a senzaţiilor tari.
Gena idividuală este responsabilă pentru doar 10% din variaţia genetică. Dar acum,
când s-a formulat o definiţie corespunzătoare a genomului uman, multe dintre celelalte
gene care cotribuie la aceasta şi la conturarea altor trăsături de personalitate s-ar putea să
fie descoperite în curând.
În orice caz, genele nu sunt implicate direct în configurarea trăsăturilor de personalitate.
Ele eliberează proteine care dau forma sistemului nostru nervos. Între genă şi
comportament se interpun, printre altele, structura şi funcţia creierului şi biochimia
sistemului neurotransmiţător. Marii asumatori de riscuri sunt adolescenţii de sex masculin
– un adevăr ilustrat de rata crescută a accidentelor auto în care sunt implicaţi, de consumul
de alcool şi de droguri şi de tendinţa patologică a practicării jocurilor de noroc. Armata a
selecţionat întotdeauna tineri ca soldaţi, nu doar datorită forţei lor fizice, ci şi datorită
dispoziţiei lor de a-şi asuma riscuri în cadrul luptei.
La această vârstă, tinerii se află de asemenea la un apogeu al tendinţei de căutare a
senzaţiilor tari. Şi, fapt deloc surprinzător, şi nivelul caracteristic al testosteronului, ca
hormon sexual, este la apogeu. Testosteronul se corelează în mod particular, cu tipurile
dezinhibate ale tendinţei de experimentare a senzaţiilor tari – cele care se asociază

consumului de alcool, droguri, sexului şi comportamentelor antisociale. El se corelează şi
cu trăsăturile naturale precum autoritatea, agresivitatea şi impulsivitatea sexuală.
Este evident faptul că fără experienţe riscante, omenirea ar stagna.

Alt element biologic asociat atitudinii de căutare a senzaţiilor tari este enzima
monoamina oxidaza (MAO), activă la nivelul creierului. Monoamina oxidază funcţionează
ca un element reglator, asigurând echilibrul neurotransmiţătorilor. Ar putea contribui, de
asemenea, la stabilirea diferenţelor de vârstă şi sex la nivelul atitudinii de căutare a
senzaţiilor tari şi de asumare a riscului.
O formă a monoaminei oxidaze, cunoscută ca tipul B, este corelată în mod deosebit cu
atitudinea de căutare a senzaţiilor tari şi cu reglarea dopaminei. Legătura dintre MAO şi
dopamină este remarcabilă în lumina faptului că dopamina-gena receptoare 4 a fost pusă în
relaţie cu atitudinea de căutare a senzaţiilor tari şi un alt receptor de dopamină, D2, a fost
interrelaţionat cu abuzul de substanţă, o formă particulară a comportamentului de tipul
asumării riscurilor.
5.2.2. Aspecte psiho-sociale al consumatorului de droguri
Toxicomanul recurge la drog pentru a-şi anula tensiunea internă, secundară unei
frustrări, unei decepţii, unei anxietăţi, depresii, în mod general pentru a-şi anula o senzaţie
dezagreabilă.
Drogul tinde să se substituie mecanismelor defensive nevrotice obişnuite: refularea,
denegarea, izolarea; de aceea drogul, pentru toxicoman, reprezintă o necesitate, o nevoie şi
nu doar o dorinţă. Această lipsă de autonomie rezultă din eşecul interiorizării precoce ce
corespunde primului proces de separare - individualizare care apare în cursul primilor trei
ani de viaţă.
Prezenţa riscului face parte integrantă din conduita toxicomanului, risc cunoscut, dar
negat.
Căutarea unor senzaţii noi reprezintă un element predispozant major în iniţierea
consumului de drog. Marvin Zuckermann a realizat o scală a căutării senzaţiilor noi, scală
alcătuită dintr-un factor general şi patru factori specifici (căutarea pericolului, a aventurii,
dezinhibiţia, susceptibilitatea la plictiseală, căutarea experienţelor). Tonalitatea emoţională
mare determinată de substanţele psihoactive favorizează repetare consumului.
Jean Ades afirma că această căutare a senzaţiilor este numitorul comun al mai multor
trăsături de personalitate (impulsivitate, labilitate emoţională). El a propus un model
etiopatogenic al comportamentului adictiv, comportament care ar avea valoarea unei
conduite adaptative, care ar modula la un nivel redus activarea corticală.

În motivaţia pentru iniţierea consumului de drog, în dependenţă şi în recădere dupa o
perioadă de abstinenţă sunt implicaţi şi factori psihopatologici. Unii consumatori au mari
dificultăţi în a diferenţia şi a descrie ceea ce simt (sentimente), dificultate numita
alexitimie. Pe de altă parte, atât din punct de vedere farmacologic, cât şi simbolic,
utilizarea drogului îi ajută pe toxicomani în controlul ego-ului asupra actelor, astfel drogul
putând fi privit ca o formă de automedicaţie.
5.3. Prevenţia
Termenul de prevenţie include orice activitate care vizează modificarea, reducerea

sau întârzierea iniţierii consumului de alcool, tutun şi droguri într-o anumită perioadă de
timp. Profesioniştii din domeniul sănătăţii definesc prevenţia ca fiind orice activitate de
reducere a cererii menită să modifice comportamentul şi astfel să reducă dorinţa de a fuma,
a bea alcool sau a consuma droguri.
Obiectivul prevenţiei primare în domeniul substanţelor psihoactive este de a evita iniţierea
consumului acestora, iar al prevenţiei secundare, de a diminua consecinţele negative ale
consumului, atunci când acesta a fost totuşi început. Prevenţia terţiară (reabilitarea)
urmăreşte reducerea deficitului funcţional datorat caracterului evolutiv cronic al
dependenţelor la substanţele psihoactive precum şi a potenţialului lor desocializant
important, având în vedere că evolueaza la vârstele tinere, interferând cu perioada studiilor
liceale, postliceale, a formării unei profesii, abilităţilor sociale sau a întemeierii unei
familii.
În cazul adicţiilor, strategiile preventive secundare şi terţiare se suprapun, se
desfăşoară concomitent, (un pacient aflat într-o comunitate terapeutică poate urma
concomitent şi un program substitutiv de susţinere.
Prevenţia primară ţinteşte realizarea unuia din următoarele obiective sau combinaţia
lor:
- diminuarea accesibilităţii la substanţele psihoactive. Este un fapt dovedit astăzi că
scăderea consumului este direct proporţională cu reducerea locurilor de vânzare şi invers
proporţională cu preţul;
- diminuarea motivaţiei iniţierii consumului la tineri (grupele de vârstă de risc maxim sunt
10 - 20 de ani) prin mesaje adecvate şi vectori eficienţi, credibili;

- diseminarea, în opinia publică, a unor cât mai relevante informaţii privitoare la
consecinţele devastatoare ale adicţiei;
- promovarea alternativelor sănătoase, non-drog.
Prevenţia secundară se regăseşte în conceptul de „harm reduction" - „reducerea
utilizării nocive" sau „a gradului de nocivitate" a uzului de droguri ilegale, ţintind
ameliorarea integrării sociale a utilizatorilor, „normalizarea" existenţei lor în condiţiile în
care abstinenţa rămâne mai mult sau mai puţin un deziderat sau chiar unul din modurile de
a evita problemele reale ale acestui flagel social. Pentru a clarifica eventualele dubii asupra
conceptului de „harm reduction", este oportun să amintim definiţia acestui concept, dată de
Buning şi Brussel (1995): „dacă o persoană care foloseşte droguri nu este capabilă să
renunţe la ele, ea trebuie asistată pentru a o determina să reduca nocivitatea consumului
asupra sa sau a altora".
Prevenţia terţiară implică prevenirea recăderilor în cadrul unei boli sau limitarea
efectelor nocive ale consumului de droguri într-o fază precoce a acestuia. Această formă de
prevenţie este de obicei strâns legată de intervenţiile terapeutice.
Autorităţile din Ministerul Apărării Naţionale au luat măsuri pentru prevenirea consumului
de droguri. Unele dintre aceste măsuri ar fi:
• Conştientizarea şi implicarea întregii populaţii, în special a copiilor şi tinerilor, în
programe de prevenire a consumului de droguri în scopul întăririi influenţei factorilor de
protecţie şi al reducerii influenţelor factorilor de risc
• Dezvoltarea unor atitudini şi practici la nivelul întregii populaţii aflate într-o formă de
învăţământ, prin intermediul programelor şcolare şi de petrecere a timpului liber, în scopul
adoptării unui stil de viaţă sănătos, fără tutun, alcool şi droguri.
• Informarea asupra riscurilor farmacodependenţei prin organizarea de cursuri, seminarii,
mese rotunde etc., pe teme de prevenire a consumului de droguri, cu public ţintă specific
(profesori, psihopedagogi, profesori diriginţi, părinţi, asistenţi medicali din cadrul unităţilor
şcolare etc).
• Control asupra producerii şi distribuţiei produselor farmaceutice
Pedepse aspre pentru cei care fac ilegal comerţ şi mai ales pentru cei care incită un minor
să-şi procure sau să utilizeze droguri.

• Depistarea precoce a celor care folosesc droguri, existând unele semne care pot depista
consumul:
- schimbarea bruscă a comportamentului;
- trecerea fără motiv de la veselie la tristeţe, uneori chiar agresivitate neobişnuită, şi
de la agresiune la linişte şi chiar delăsare,
- pierdere a apetitului alimentar, ochi injectaţi;
- pierderea gradată a interesului pentru şcoală, muncă, hobby-uri, sporturi, prieteni;
- stare de somnolenţă şi apatie necaracteristice, oboseală excesivă fără o cauză
aparentă;
- cheltuieli excesive, dispariţia banilor sau a unor obiecte de valoare din casă;
- pete neobişnuite, mirosuri ciudate pe piele sau îmbrăcăminte;
- schimbarea grupului de prieteni, precum şi tendinţa de tăinuire a acestor "prieteni" ,
folosirea unui argou diferit de cel anterior.
5.4.Consilierea consumatorului de droguri

În Dicţionarul de politici sociale, Luana Miruna Pop dă următoarea definiţie
consilierii: "Termenul de consiliere este adesea confundat şi, ca atare, impropriu folosit
interschimbabil cu termenul de psihoterapie. În contextul teoriilor psihosociale, termenul
de consiliere se referă la suportul imediat acordat indivizilor într-o situaţie de criză sau într-
un moment de schimbare care necesită o adaptare a individului la condiţii de viaţă cu care
nu este familiarizat".
Consilierul nu oferă sfaturi, ci trebuie să stimuleze clientul să găsească cele mai
potrivite răspunsuri la problemele sale. Consilierul poate oferi clientului anumite
alternative.
Consilierea este centrată pe potenţialul uman, pe resursele disponibile ale clientului.
În consiliere trebuie respectat dreptul clientului la autodeterminare (capacitatea acestuia de
a alege soluţia optimă pentru rezolvarea problemelor sale). Consilierul îl ajută pe client să-
şi folosească şi să-şi dezvolte capacităţile necesare soluţionării problemelor. Îngrijirea
consumatorului de droguri este o problemă complexă. Toxicomanul este supus la două
tipuri de dependenţă de drog: fizică, în cele mai multe cazuri, şi psihică. Este necesar să se
trateze ambele laturi ale dependenţei.

Pentru dependenţa fizică există dezintoxicarea, care constă, fie în tratamentul
medicamentos simptomatic, cu rolul de a trata sevrajul, fie în tratamentul de substituţie

(drogul consumat este înlocuit cu metadona sau alte produse farmaceutice). Cura de
dezintoxicare se realizează în unităţi medicale şi durează două săptămâni. După realizarea
curei de dezintoxicare este nevoie de consiliere psihologică sau psihoterapie.
Dependenţa psihică este mult mai greu de rezolvat decât cea fizică şi trebuie să i se
acorde o atenţie specială. Tratarea toxicodependenţei nu se reduce în nici un caz doar la
dezintoxicare. Aceasta este doar prima etapă, fiind urmată de consilierea psihologică.
Consilierul trebuie să cunoască ce tip de personalitate are consumatorul şi cum i-a afectat
drogul viaţa psihică. Durerea, nemulţumirea, insatisfacţia sau frustrările care au favorizat
debutul consumului de drog, ca mod de a fugi din faţa unei realităţi percepute ca fiind prea
dură, sunt aceleaşi cu cele de la începutul consumului, sau chiar s-au amplificat, datorită
disfuncţiilor psihosociale accentuate de consum. Toleranţa scăzută la frustrare, inabilitatea
de se confrunta cu aspectele neplăcute ale vieţii, constituie un alt factor declanşator al
impulsului de a consuma. Oricând se va întâlni cu durerea sa, cu teama de a admite
adevăruri despre sine, cu sentimentul de vinovăţie sau cu imaginea negativă despre sine,
dependentul va trăi o dorinţă puternică de fugă din lumea reală, căutând un refugiu în drog.
La mulţi dintre dependenţi, după cura de dezintoxicare, se instalează o stare depresivă,
ca reacţie de doliu la pierderea obiectului reprezentat de drog. Este o pierdere puternic
resimţită, de vreme ce, pentru o lungă perioadă de timp, drogul a constituit principala sa
sursă de satisfacţie şi principalul mijloc de alinare a suferinţelor. Fără senzaţiile pe care
drogul i le aducea şi fără viaţa sa centrată pe căutarea drogului, persoana dependentă se
confruntă cu un gol pe care simte că nu îl poate umple.
Modalităţile prin care terapeutul încurajează implicarea motivaţională a
toxicodependentului în propria schimbare sunt următoarele:
- a oferi alternative;
- a creşte dezirabilitatea comportamentului neadictiv;
- a da feed-back ;
- a ajuta clientul să-şi clarifice scopurile;
- a sprijini clientul să-şi îmbunătăţească imaginea de sine;
- a fi empatic ;
- a respecta clientul şi opţiunile sale;
- fi flexibil ;
- a se implica activ în procesul schimbării clientului
Consilierea consumatorului de droguri este dificilă şi datorită multiplelor manifestări
psihosociale:
1. Psihologice/comportamentale: agitaţie, iritabilitate, disforie, dificultăti de
adaptare, modificări bruşte de dispoziţie, ostilitate, agresivitate, simptome
psihosomatice, anxietate generalizată, atacuri de panică, depresie, psihoză.
2. Familie: disfuncţie familială cronică stabilă, probleme casnice, probleme de
comportament şi de declin şcolar, anxietate, depresie a membrilor familiei, divorţ,
abuz, violenţă.
3. Social: alienare şi pierderea prietenilor vechi, migrare către persoane cu stil de viaţă
similar.
4. Legal: aresturi pentru tulburarea liniştii, condus sub influenţa substanţelor interzise,
furturi, deţinere şi comercializare de droguri.
5. Financiar: împrumuturi, datorii, vânzare de obiecte personale sau ale familiei.
Munca psihoterapeutică în cazul toxicodependenţei este extrem de grea, căci

presupune din partea terapeutului multă răbdare şi, mai ales, toleranţă la frustrare. Cei
care vor să obţină un feed-back rapid despre modificările clienţilor lor, cred că nu se vor
simţi foarte confortabil în postura de a nu-l primi şi de a nu şti, cateodată nici peste ani,
dacă problema a fost definitiv rezolvată.
Terapeutul care lucrează cu toxicodependenţi trebuie să aibă în "tolba" lui multe
deprinderi dar, mai ales, o maturitate personală şi o bună pregatire profesională.
Pentru a dobândi curajul de a se întâlni cu sine însuşi, el are nevoie de a fi susţinut, de a
fi acceptat ca persoană, are nevoie de relaţii bazate pe încredere şi respect. Persoanele
apropiate, puternic afectate de problema lui, nu mai au răbdarea şi resursele necesare
pentru a-i oferi toate aceste lucruri. El are nevoie de un ajutor specializat care să vină în
întâmpinarea acestor nevoi şi să îl stimuleze în confruntarea cu propriile sale probleme
şi suferinţe, în depăşirea acestora şi obţinerea autonomiei şi satisfacţiei personale.
Propuneri pentru preîntâmpinarea consumului de droguri/Remedii
- Facilitarea dialogului cu tinerii pe tema consumului de droguri, prin includerea în

programul activităţilor extraşcolare a unor acţiuni educative menite să ducă la
creşterea preocupărilor elevilor (şi, indirect, a părinţilor şi societăţii) pentru un
comportament responsabil, preventiv, combativ faţă de traficul şi consumul ilicit de
droguri şi a delincvenţelor asociate acestuia.
Bibliografie
1. D. H. Dumitraşcu, Teoria şi practica consilierii antidrog, curs, Univ. Bucureşti,

2005.
2. Ferreol Gilles, Adolescenţii şi toxicomania, Iaşi, editura Polirom, 2000.
3. Mitrofan Iolanda, Teoria toxicodependenţei, posibilităţi şi limite, Bucureşti,
Editura Sper, 2003.
4. Pop L. M., Dicţionar de politici sociale, Bucureşti, Editura Expert, 2002.
5. Popescu O., Achim V., Popescu A. L., Viaţa în hexagonul morţii, Bucureşti,
Editura Fiat Lux, 2004.
6. Dăbală, I. , Genetica comportamentului uman. Suport de curs IDD, Facultatea de
Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, UBB Cluj-Napoca, 2005.

As. S. in Adictíi

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

As. S. in Adictíi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea “Ovidius” Constanţa

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei

ASISTENŢA SOCIALĂ ÎN DOMENIUL ADICŢIILOR

ANUL III ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Coordonator curs: Lect. dr. Raluca Matei

CURS I - Introducere în problematica HIV/SIDA

CURS II - Testare, evolutie şi tratament

CURS III - Prevenirea infecţiei cu HIV

CURS IV - Aspecte psihologice în infecţia cu HIV /SIDA

Curs V : Toxicodependenţa şi toxicomaniile

CURS I INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA HIV/SIDA

• alte celule din organism

o nouă opţiune pentru măsurile de prevenire a transmiterii HIV în populaţiile cu risc

Situaţia din România

1.3. Ipoteze ale originii HIV

CURS II Testare, evoluţie şi tratament

2.1. Testarea HIV

de fereastră imunologică persoana respectivă, dacă este seropozitivă, este contagioasă şi

Testarea poate fi nominală sau anonimă. Testarea nominală presupune cunoaşterea

2.2. Evoluţia infecţiei cu HIV

La adulţi infecţia cu HIV are următoarele stadii:

- Tulburările de creştere şi dezvoltare apar frecvent la copiii infectaţi cu HIV. Acestea

2.3.Tratamentul în infecţia cu HIV

Până în prezent nu s-a descoperit un tratament care să vindece infecţia cu HIV.

80%. Introducerea tratamentului cu combinaţii de medicamente din clase diferite, numite

Mituri despre vaccinul HIV

Mit 1: Un vaccin există deja

Mit 2: Pentru ca vaccinul HIV să funcţioneze, trebuie să conţină HIV în el.

Mit 4: Rişti să devii HIV pozitiv dacă participi la astfel de cercetări

Mit 5: Cu tratamentele HIV disponibile nu avem într-adevăr nevoie

CURS III Prevenirea infecţiei cu HIV

3.1. Prevenirea primară şi prevenirea secundară

3.1. Prevenirea primară prin informare şi educare

Transmiterea sexuală a infecţiei cu HIV poate fi prevenită prin:

În afară de prezervativ, celelalte contraceptive nu previn bolile cu transmitere

Transmiterea sangvină poate fi prevenită prin:

3.2. Precauţiile universale

astfel încât să se împiedice o posibilă recuperare. Prin folosirea precauţiilor universale se

3.3. Reguli generale de educaţie sanitară

CURS IV Aspecte psihologice în infecţia cu HIV / SIDA

4.1. Implicaţiile psihologice ale diagnosticului HIV+

4.1. Implicaţiile psihologice ale diagnosticului HIV+

Furia este un mecanism de apărare mai elaborat şi reprezintă un început de

Persoana aflată în această situaţie se confruntă cu multiple sentimente şi emoţii. Acestea se

4.2. Manifestări psihopatologice la adultul şi copilul/adolescentul cu HIV/SIDA

Manifestările psihopatologice ale adultului

somatice (cum ar fi tahicardia, modificări ale ritmului respirator, dureri precordiale,

Depresia, pe de altă partre, se poate instala insidios, fără o manifestare zgomotoasă

Orice eveniment stresant major declanşează comportamentele adictive, iar diagnosticarea

Manifestările psihopatologice ale copilului/adolescentului

Conduitele regresive. Regresia este o formă de „retragere”, o întoarcere psihologică

4.3. Adolescentul infectat HIV

4.4. Consilierea şi psihoterapia în infecţia cu HIV/SIDA - Elemente specifice

situaţiilor de criză. Consilierea se centrează pe susţinerea emoţională a persoanei, oferirea

structurat de consiliere centrat pe facilitarea schimbării unui comportament ajutând clientul

Reguli generale în consilierea şi psihoterapia persoanelor infectate şi afectate de

„Semne” ale persoanelor HIV+ care necesită consiliere sau psihoterapie

membru al familiei, de problemele supraadăugate (probleme financiare, afecţiuni de altă

• Este foarte important ca specialistul să cunoască informaţii de bază despre boală şi să se

Curs V : Toxicodependenţa şi toxicomaniile

5.1. Drogurile - Definiţie şi clasificare

Drogul este o substanţă care produce dependenţă fizică şi psihologică, afectând

agresive şi se încadrează în categoria substanţelor dopante.