Tema seminarului 2: Parametrii securităţii internaţionale:

- Schimbarea mediului securităţii internaţionale;

- Noile provocări la adresa securităţii internaţionale;
- Rolul statelor mari şi puternice în asigurarea securităţii internaţionale.
Sub1
Mediul strategic internaţional de securitate este într-o continuă schimbare, ca urmare a complexităţii
interacţiunii şi interdependenţei fenomenelor şi proceselor sociale, economice, politice, militare, demografice şi
ecologice din lume, ceea ce face ca statele să fie interesate de apărarea şi securitatea proprie. Un asemenea
exemplu îl reprezintă globalizarea, un fenomen complex, multidimensional şi omniprezent, care generează
efecte pozitive dar şi negative, precum ameninţările de securitate.
Deoarece globalizarea, riscurile şi ameninţările de securitate pun probleme tuturor ţărilor, conducerile acestora
caută soluţii adecvate pentru a le depăşi. O soluţie viabilă împotriva riscurilor şi ameninţărilor de securitate pare
a fi integrarea regională. În ceea ce priveşte această integrare, statele adoptă o politică de securitate şi apărare
comună, folosind resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale, participând fiecare, într-o manieră
colectivă.
Un exemplu în acest sens este Uniunea Europeană, entitate politico-economică interguvernamentală
internaţională ce dispune de o politică proprie de securitate şi apărare.
Iniţiat în urma Summit-ului franco-britanic de la Saint Malo (1998), procesul de dezvoltare a dimensiunii de
securitate şi apărare a Uniunii Europene a cunoscut în ultimii ani o evoluţie spectaculoasă, fiind în prezent una
dintre cele mai dinamice zone ale proiectului european.
În iunie 1999, Summit-ul Consiliului European de la Köln a pus bazele instituţionale ale Politicii Europene de
Securitate şi Apărare, prin adoptarea cadrului strategic prin care Uniunea Europeană urma să-şi dezvolte propria
componentă de securitate şi apărare. Prin Politica Europenă de Securitate şi Apărare, UE nu-şi propune – iar
momentan nici nu poate – să se substituie politicii de apărare şi securitate naţionale, care continuă să existe şi să
fie de competenţa fiecărui stat membru.
Progresele înregistrate au fost cu adevărat spectaculoase atât pe dimensiunea adaptării arhitecturii instituţionale
interne, dar şi în exprimarea concretă a capacităţii operaţionale a UE.
În prezent, Uniunea Europeană este pe deplin angajată în dezvoltarea unui profil global în arhitectura de
securitate internaţională, beneficiind de o viziune strategică, integrată în cadrul propriei Strategii de securitate,
cât şi de instrumentele necesare asumării unui rol operaţional în domeniul managementului crizelor.

Sub 2
Perioada de pace şi stabilitate fără precedent pe care o traversează Europa la sfârşitul secolului XX şi începutul
secolului XXI se datorează existenţei Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de
dezvoltare economică pe continent, ci şi o nouă abordare a securităţii, întemeiată pe soluţionarea paşnică a
disputelor şi pe cooperarea internaţională multilaterală, prin intermediul unor instituţii comune.
În anumite părţi ale Europei, mai ales în Balcani, au existat după 1990 o serie de crize datorate reaşezărilor
geopolitice de la sfârşitul Războiului Rece. Ele au avut loc îndeosebi în interiorul statelor, şi mai puţin între
acestea. Forţe militare europene au fost trimise în regiuni precum Afganistan, Republica Democrată Congo sau
Timorul de Est.
Este evident că un rol important în asigurarea securităţii europene l-a jucat SUA, atât prin angajamentele de
securitate (luate în cadrul NATO) faţă de Europa, cât şi prin sprijinul acordat integrării europene.
Experienţa perioadei 1990 – 2004 a demonstrat că niciun stat, nici măcar o superputere precum SUA, nu poate
aborda problemele globale de securitate de unul singur.
La 1 mai 2004, Uniunea Europeană devine actor economic global, definindu-se ca o uniune de 25 de state,
reunind circa 450 de milioane de locuitori şi producând circa 25% din PIB-ul mondial.
În anii ’90 cooperarea şi dialogul instituţionalizat s-au manifestat în special la nivelul următoarelor organizaţii:
• La nivelul NATO, care a deţinut un rol esenţial în întărirea securităţii euroatlantice după încheierea Războiului
Rece. NATO a deschis şi dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea şi dialogul consolidat cu fostele
state adversare, inclusiv România; a manifestat interes şi receptivitate pentru primirea de noi membri; şi-a
demonstrat angajamentul de a contribui la prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, inclusiv prin
operaţiuni în sprijinul păcii (de exemplu, în Balcani).
• La nivelul ONU, mai ales prin intermediul Consiliului de Securitate, care a deţinut un rol important în
dialogul internaţional pe tema securităţii şi stabilităţii mondiale. Această importanţă a fost confirmată şi de
conferirea, în anul 2001, a Premiului Nobel pentru Pace Organizaţiei Naţiunilor Unite şi secretarului său
general.
• La nivelul OSCE, care a reprezentat cea mai cuprinzătoare instituţie regională de securitate (incluzând toate
statele europene, Canada şi SUA) şi care a jucat un rol semnificativ în promovarea păcii şi stabilităţii, în
întărirea securităţii prin cooperare şi în promovarea democraţiei şi drepturilor omului în întreaga Europă.
OSCE s-a manifestat vizibil mai ales în domeniile diplomaţiei, prevenirii conflictelor, managementului crizelor
şi reabilitării post-conflict.
La începutul secolului XXI actorii principali în domeniul securităţii sunt SUA, Europa, Rusia, China şi Japonia,
iar Zbigniew Brzezinski consideră că esenţa noii structuri de securitate a lumii se află în relaţia dintre SUA şi
Eurasia.
Mediul internaţional de securitate a înregistrat o schimbare importantă după atacurile teroriste din 11
septembrie 2001. Dacă, până la acest moment, fenomene precum terorismul, traficul ilegal de droguri sau arme,
migraţia ilegală, spălarea de bani acţionau aproape separat, ulterior s-a descoperit că, în practică, ar putea fi
observat un nexus al acestor probleme diferite, utilizat de către reţelele criminale interne şi transfrontaliere, ca o
cale de a îmbunătăţi eficienţa activităţii lor. A devenit evident faptul că următorul 11 septembrie 2001 este
posibil în orice moment, cu diferite ţinte, resurse, tehnici şi rezultate.
În perioada 1990-2000 au avut loc, la scară mondială, 56 de conflicte armate majore, în 44 de zone diferite, cele
mai multe producându-se între 1990 şi 1994.
Conflictele au prezentat o serie de trăsături specifice:
• producerea de victime în rândurile civililor. După 1990 circa patru milioane de oameni au pierit în războaie,
90 % dintre ei fiind civili;
• creşterea riscului înarmării şi implicării copiilor în operaţiuni de tip militar;
• dezvoltarea comerţului internaţional cu arme;
• creşterea riscului utilizării (mai ales în scopuri teroriste) a substanţelor radioactive, substanţelor biologice sau
chimice;
• dezvoltarea conflictelor generate de controlul surselor de petrol şi gaze, sau pentru monopolul exportului unor
materii prime şi minerale.
Momentul încheierii Războiului Rece şi colapsul Uniunii Sovietice şi a Tratatului de la Varşovia au făcut ca atât
cadrul conflictelor, cât şi cel al comerţului internaţional cu arme să se schimbe în mod semnificativ. Principalul
factor al dezvoltării acestui tip de comerţ îl reprezintă surplusul de arme existent la sfârşitul războiului.
Noile ameninţări au cuprins o arie largă de tensiuni şi riscuri, precum:
• tensiunile etnice;
• traficul de droguri, substanţe radioactive şi fiinţe umane;
• criminalitatea organizată transfrontalieră;
• instabilitatea politică a unor zone;
• reîmpărţirea unor zone de influenţă;
• proliferarea entităţilor statale slabe, aşa-numitele "state eşuate" (failed states), caracterizate prin administraţii
ineficiente şi corupte, incapabile de a oferi propriilor cetăţeni beneficiile asociate gestionării în comun a
treburilor publice.
O nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice, netradiţionale, precum acţiuni armate sau non-armate
deliberate, între care se pot enumera:
• terorismul politic transnaţional şi internaţional, inclusiv sub formele sale biologice şi informatice;
• acţiuni ce pot atenta la siguranţa sistemelor de transport intern şi internaţional;
• acţiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informatice;
• acţiuni destinate afectării imaginii unei ţări în plan internaţional;
• agresiunea economico-financiară;
• provocarea deliberată de catastrofe ecologice.
Modificările climatice reprezintă un risc nou ce poate determina mişcări sociale sau migraţii, dar un alt factor
de risc poate fi şi dependenţa energetică, având în vedere că Europa este cel mai mare importator mondial de
petrol şi gaze naturale.
Noi ameninţări la adresa securităţii Uniunii Europene se profilează la orizont, dintre care trei se remarcă în mod
deosebit: terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, existenţa unor structuri statale
slabe (failed states) şi amplificarea crimei organizate.
Uniunea Europeană poate răspunde prin trei obiective strategice: asigurarea stabilităţii şi bunei guvernări în
vecinătatea imediată, pregătirea unui răspuns la ameninţările de tip nou, crearea unei ordini internaţionale
bazate pe un multilateralism eficace.