CURS ANUL I - MEDIU ŞI SĂNĂTATE

CONŢINUTURI TEMATICE

1. Igiena ştiinţă medicală care promovează sănătatea.

2. Ecologia, ramurile ecologiei, noţiuni de ecologie generală, elemente de ecologie umană.
3. Sănătatea - definiţia OMS; se adresează individului şi colectivităţilor.
4. Factorii etiologici ai sănătăţii: - factori interni care pot avea o influenţă decisivă în
producerea anumitor afecţiuni cunoscute sub denumirea de boli genetice sau ereditare
(hemoglobinopatii ereditare; DZ) şi factori externi care acţionează asupra organismului şi se mai
numesc factori de mediu sau ecologici.
5. Factorii de mediu: factori fizici (temperatura, radiaţiile ionizate), chimici (substanţe
chimice existenţe în natură), biologici (bacteriile, virusurile, paraziţii, fungi şi paraziţi şi alte
microorganisme) care acţionează asupra organismului uman, şi factori sociali rezultaţi din acţiunea
omului asupra mediului sau din interrelaţiile dintre oameni; Cunoaşterea factorilor sanogeni pentru
păstrarea şi promovarea sănătăţii; Prezenţa factorilor patogeni care poate fi similară cu producerea
bolilor; Acţiunea factorilor de mediu asupra organismului uman şi sănătăţii populaţiei; intensitatea,
durata acţiunii lor asupra organismului uman; Supravegherea sanitară corectă prin stabilirea unor
indicatori cât mai precişi ai stării de sănătate, măsuri sanitare medicale şi nemedicale
6. Igiena aerului: Compoziţia chimică a aerului şi influenţa sa asupra organismului
uman;Poluarea aerului şi acţiunea sa asupra sănătăţii; Contaminarea aerului şi acţiunea sa asupra
sănătăţii;
7. Igiena apei: Necesarul de apă şi modul de acoperire;Patologia infecţioasă transmisă prin
apă; Patologia neiinfecţioasă transmisă prin apă; Condiţiile de potabilitate a apei.
8. Igiena solului :Solul şi importanţa sa sanitară; Îndepărtarea reziduurilor solide şi
lichide;Igiena radiaţilor; Radiaţiile ionizate; iradiere naturală şi artificială, efecte, profilaxie;
Radiaţiile neionizate.
9. Igiena habitatului uman:Igiena localităţilor şi relaţia cu sănătatea; Poluarea sonoră şi
influenţa ei asupra sănătăţii; Igiena locuinţei şi relaţia sa cu sănătatea;
10. Igiena alimentaţiei: Necesităţile nutritive ale omului sănătos; Valoare nutritivă; Igiena
alimentelor;Igiena unităţilor cu profil alimentar.

1
11. Igiena copilului şi adolescentului: Obiectivul şi importanţa igienei copilului şi
adolescentului, orientarea actuală; Caracteristicile generale ale dezvoltării fizice şi neuropsihice a
copiilor şi tinerilor; Factori endogeni şi exogeni care influenţează dezvoltarea umană; Criterii de
apreciere a gradului de maturizare evolutivă;Criterii, metode şi tehnici pentru examinarea
psihologică a copiilor şi adolescenţilor; Prevenirea şi combaterea bolilor transmisibile în instituţiile
pentru copii; Prevenirea şi combaterea accidentelor la copii şi adolescenţi;Caracteristicile de vârstă
ale morbidităţii prin boli infecto-contagioase; Organizarea măsurilor de luptă antiepidemică în
instituţiile pentru copii permanente şi sezoniere;Factori care favorizează producerea accidentelor
(condiţii deficitare de igienă a locuinţei; lipsa de supraveghere a copiilor - Fenomen explicabil prin
particularităţile de vârstă şi comportament.
12. Boli transmisibile pe calea aerului, a apei, a solului
Măsuri de profilaxie
Măsuri privitoare la sursa de infecţie
Măsuri privitoare la căile de transmitere
Măsuri privitoare la organismul receptiv

2
 INTRODUCERE

Mediul înconjurător prezintă o importanţă covărşitoare în păstrarea şi promovarea

sănătăţii populaţiei şi de aceea relaţia dintre organism şi mediu se fundamentează pe conceptul
ecologic al interacţiunii organism-mediu.
Disciplina de bază a medicinii care promovează sănătatea populaţiei este IGIENA şi este
o ramură a medicinii preventive.
Cuvântul Igienă provine din greacă, de la Hygeia, care în mitologie era zeiţă sănătăţii,
fiica lui Asklepios (Esculap la romani), zeul vindecător al bolilor. Asklepsios (Esculap) a rămas in
istoria medicinii la simbolul medicinii curative, iar Hygeia, emblema sănătăţii. La Genva, în faţa
clădirii unde are sediul Oranizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), se află statuia Hygeiei , ca dovadă a
preocupării permanente pentru promovarea sănătăţii.

Sănătatea publică (SP) reprezintă ansamblul cunoştinţelor, deprinderilor şi atitudinilor

populaţiei orientat spre menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii.
Helton : SP este ştiinţa protejării oamenilor şi a sănătăţii, a promovării şi redobândirii sănătăţii prin
efortul organizat al societăţii – deci Medicină socială.
OMS, defineşte sănătatea individuală ca: stare de bine completă din punct de vedere fizic, mintal şi
social şi nu numai absenţa bolii sau infirmităţii.
Sănătatea grupurilor umane: sinteză a sănătăţii individuale apreciată într-o viziune globală
(ecosistemică).

Obiectul SP : grupuri umane.

Scopul SP este să reducă: disconfortul, boala, inacpacitatea (invaliditatea, handicapul, decesul
prematur.

3
Scopurile se realizează prin:
 promovarea sănătăţii: oamenii să fie cât mai sănătoşi, apţi la viaţa socială (se realizează prin
contribuţia sectoarelor comunităţii şi a grupurilor sociale, dezvoltând măsurile sanogenetice)
 ocrotirea sănătăţii prin menţinerea sănătăţii şi prevenirea bolilor
 controlul morbidiţăţii prin combaterea bolilor şi a consecinţelor lor
 redobândirea sănătăţii, esenţial obţinută prin contribuţia medicilor, serviciilor sanitare şi sociale

FACTORII care inflenţează starea de sănătate a unei populaţii:

1. comportamentul populaţiei (atitudini, obiceiuri, stilul de viaţă) - influenţează în 40 %
2. factorii biologici, ereditari, demografici, familiali, personali - 30%
3. mediul de viaţă – factori ambientali (fizici, chimici, socio-culturali, educaţionali)
influenţează în 20 %
4. serviciile de sănătate (preventive, curative, recuperatorii) - 10 %

DOMENIILE SĂNĂTĂŢII

 demografia
 biostatistica
 igiena
 epidemiologia
 medicina ocupaţională (medicina muncii)
 ştiinţe sociale şi comportamentale aplicate în studiul bolilor cu determinism social
 conducerea serviciilor medicale (management)
 dreptul
 etica

MĂSURAREA STĂRII DE SĂNĂTATE

Se realizează cu ajutorul unor indicatori care apreciază eficacitatea şi impactul unor programe de
sănătate şi se clasifică astfel :

1. condiţii social – economice (nivelul de trai al populaţiei): aprox. 14 indicatori.

 sporul populaţiei

4
 buget naţional sau produs intern brut
 distribuţia veniturilor
 gradul de ocupare a forţei de muncă
 gradul de alfabetizare a populaţiei adulte
 condiţii de locuit (nr. persoane/cameră)
 consum de energie/cap locuitor

2. caracteristicile stării de sănătate a populaţiei: aprox. 14 indicatori (de tip

demografic şi morbiditate)
 procentul nou-născuţilor cu greutate la naştere de minim 2500 g
 procentul copiilor cu greutate corespunzătoare vârstei
 indicatori de dezvoltare psiho-socială a copiilor
 rata mortalităţii infantile
 rata mortalităţii sub vârsta de 5 ani
 rata mortalităţii la populaţia tânără
 speranţa de viaţă la o vârstă determinată
 mortalitatea maternă
 mortalitatea specifică
 morbiditatea specifică
 nivelul de incapacitate de muncă
 indicatori de patologie mentală şi socială: rata suicidului, dependenţa de
droguri, criminalitatea, alcoolismul, fumatul,consumul de tranchilizante.

3. gradul de asigurare a populaţiei cu servicii profilactice şi curative : 227 indicatori

subgrupaţi în :

 activitate profilactică şi de monitorizare

 servicii de chirurgie şi asistenţă medicală de urgenţă
 servicii de oncologie
 activitatea curativă în industrie
 servicii de obstetrică
 servicii curative şi profilactice pentru copii
 servicii curative, de diagnostic şi auxiliare

5
 distribuţia şi utilizarea posturilor de medici şi personal medical
 indici ce arată gradul de asigurare şi acoperire de personal şi nivelul de
pregătire a acestuia:
 asigurarea cu îngrijiri de sănătate (disponibilitate, accesibilitate
fizică, economică şi culturală; utilizarea serviciilor; indicatori de apreciere a calităţii îngrijirilor -
satisfacţia pacienţilor)
 acoperirea cu asistenţă primară (asistenţă calificată la naştere,
procentul copiilor vaccinaţi, accesul la medicamente esenţiale, la instituţii de specialitate, nivel
cultură medicală, accesul la apă curentă în locuinţă sau la distanţă mică, facilităţi igienice în
locuinţă, accesul mamelor şi copiilor la servicii infecţioase).

OMS propune şi monitorizează programele de sănătate ale ţărilor lumii prin astfel de indicatori.

DOMENIUL DE ACTIVITATE AL IGIENEI ŞI PROFILAXIA

Igiena este o ştiinţă care cuprinde cunoştinţele de bază asupra rolului factorilor de mediu ca agenţi
etiologici ai sănătăţii sau bolii. Lucrează cu metode specifice.

Agenţii etiologici din afara organismului (exogeni) pot fi : de mediu, ocupaţionali,

comportamentali, sociali, educaţionali.

Factorii de mediu pot acţiona:

 Sanogen: când îndeplinesc anumite condiţii de calitate (aer curat, apa potabilă, alimente bune)
 Patogen:
 Factori etiologici (cauzali): prezenţa lor este obligatorie pentru producerea bolii. Exemplu:
bolile infecţioase. În trecut patologia era predominant infecţioasă, bolile fiind unifactoriale.
 Factori de risc: se asociază cu frecvenţă crescută factorului etiologic în declanşarea bolii;
singuri, nu produc boala. Dacă apar pe lângă factorii etiologici, boala se manifestă mai devreme, se
agravează, conduce spre deces (eventual). Patologia actuală este cronică-degenerativă. Bolile au
etiologie plurifactorială: factorii de risc se asociază, mascând factorul etiologic principal.
Exemplu: bolile cardiovasculare sunt răspunzătoare de 60% din mortalitate (la noi). Urmează boli
tumorale, respiratorii. Tratamentul bolilor cronice-degenerative, spre deosebire de infecţioase, se

6
realizează greu. Bolile cronice sunt mai puţin cunoscute decât cele infecţioase, astfel încât nu se
cunoaşte îndeajuns profilaxia.
Profilaxia:
 Primară: factorii patogeni trebuie cunoscuţi, selectaţi, factorii sanogeni trebuie promovaţi. Este
foarte scumpă.
 Secundară: priveşte acţiunile ce trebuie realizate pentru depistarea bolii într-o formă incipientă,
foarte aproape de debut ideal în faza infraclinică.
 Terţiară: prevenirea instalării complicaţiilor, handicapului, decesului.
Studii de impact al factorilor de mediu asupra sănătăţii.
1. Identificarea pericolului existent în mediu: factor de mediu care poate afecta sănătatea în
anumite condiţii. Exemple: centrală atomo-electrică, fabrică ce elimină toxice în aer, apă, sol.
2. Definirea riscului: probabilitatea de apariţie a unui efect nedorit.
 Stabilirea expunerii populaţiei la factorul respectiv: tipul expunerii, magnitudine, căi de
pătrundere în organism, timpul de expunere (în funcţie de amplasare: rural / urban).
 Stabilirea populaţie expuse: prin determinarea concentraţiei toxicului.
 Stabilirea persoanelor cu risc maxim: femei (aerul în bucătărie este mai prost decât în
exterior...), copii (rată metabolică mare, cu risc mare de absorbţie), bolnavi, bătrâni.
Date privind expunerea se obţin prin:
 Determinarea concentraţiei toxinelor: metodă imprecisă.
 Markeri de expunere (biologici):
 Markeri de încărcare a organismului cu xenobiotice (substanţe străine)
 Markeri de efecte: evidenţiază modificările. Exemple: CO – carboxi-Hb.
 Markeri de susceptibilitate: stabilirea persoanelor cu risc crescut. Exemplu: iritabilitate
bronşică.
 Monitorizare individuală: se poartă un monitor.
 Caracterizarea riscului
 Comunicarea riscului la nivel ştiinţific şi al factorilor de decizie.
 Monitorizarea riscului: măsuri, programe de supraveghere.
Metode de studiu
În igienă se folosesc metodele epidemiologice.
Metode descriptive: descriu fenomenul de boală / stare de sănătate în funcţie de vârstă, sex,
ocupaţie, timp, geografie, parametrii endogeni (TA, colesterolemie). În final nu se poate afirma că
există o corelaţie între boală şi factorul de risc.

7
Metode analitice: există o corelare factori de risc – stare de boală.
1. Anchete tip cohortă (de incidenţă). Se porneşte de la factorul de expunere la boală. Incidenţa
reprezintă numărul de cazuri noi de boală. Expunerea este obişnuită, pasivă.
Populaţia se delimitează în două eşantioane:
 Expuşi: bolnavi (a), non-bolnavi (b).
 Neexpuşi: bolnavi (c), non-bolnavi (d).
Tabel de contingenţă 2x2.
Factori de risc Boală Total
+ -
+ a b a+b
- c d c+d
Total a+c b+d a+b+c+d
Calcul:
 Riscul bolii la expuşi: R1=a / (a+b)
 Riscul bolii la non-expuşi: R0=c / (c+d)
 RR=R1 / R0. Reprezintă de câte ori este mai mare riscul la expuşi decât la non-expuşi.
 Riscul atribuirii: RA=R1 – R0. Reprezintă cu cât este mai mare riscul la expuşi. Se poate exprima
în procente: RA% = (R1 – R0) * 100 / R1. Reprezintă câte procente din riscul expuşilor se datorează
factorilor de risc.
Interpretare:
 RR=1: nu există asociere între factorul de risc şi boală.
 RR > 1: există asociere între factorul de risc şi boală.
 RR < 1: nu este factor de risc, ci factor de protecţie.
2. Anchete tip caz-control. Se realizează studii retrospective. Se folosesc când incidenţa bolii în
populaţie este scăzută. Se porneşte de la boală şi se caută factorul de risc. Se alege un număr de
cazuri de boală şi un eşantion de control (martor), egal sau de 2..3x mai mare decât lotul de bolnavi.
Eşantionul se alege tot din rândul bolnavilor internaţi, dar cu alt diagnostic.
 Cazuri: expuşi (a), non-expuşi (c).
 Lot-control: expuşi (b), non-expuşi (d).
Se calculează frecvenţa factorului de risc la cazuri şi lot-control:
 F1=a / (a+c). Reprezintă probabilitatea expunerii la cazuri.
 F0=b / (b+d). Reprezintă probabilitatea expunerii la martori (lot-control).
Se calculează probabilitatea expunerii prin odds ratio: OR=F1 / F

8
 FACTORII DE MEDIU Î RELAŢIE CU STAREA DE SĂNĂTATE
Principii:
1. Asigurarea unei calităţi corespunzătoare a aerului respirabil, prin scăderea poluării.
2. Asigurarea unei cantităţi de apă suficiente şi de bună calitate
3. Asigurarea unor alimente cu o valoare nutritivă bună şi necontaminate
4. Asigurarea unei locuinţe salubre, cu anumite condiţii de confort şi care să prevină transmiterea
bolilor.

Aerul

Factorii fizici ai aerului. Efecte asupra sănătăţii şi prevenirea lor

1. Temperatura aerului
Importanţa din punct de vedere medical
 Infuenţează termoliza.
 Exercită efecte nefavorabile atunci când coboară sub anumite limite considerate fiziologice, dar
şi atunci când depăşeşte anumite limite superioare.
 Influenţează poluarea aerului.
 Influenţează ceilalţi factori fizici ai aerului (umiditatea, curenţii de aer, presiunea etc.).
Acţiunea temperaturii scăzute asupra organismului
Acţiunea locală se manifestă prin:
- Apariţia angionevrozelor, localizate la nivelul extremităţilor. Dacă acţiunea locală a
frigului este de scurtă durată, tulburările circulatorii revin la normal prin masajul degetelor şi prin
încălzire.
- Paralizii şi pareze localizate mai ales la nivelul nervului facial.
- Nevrite, nevralgii (de trigemen).
Acţiunea generală cuprinde două faze, în care simptomatologia evoluează de la senzaţie
dezagreabilă de frig până la bradipsihie şi confuzie mintală.
Evoluţia este în funcţie de forma clinică:
 În formele uşoare: vindecare fără sechele.
 În formele grave: vindecare cu sechele (nefrită cronică, nevrită periferică, leziuni miocardice).
 În formele foarte grave: sfârşit letal, prin stop cardiac sau respirator.

9
Tratamentul constă în încălzirea rapidă, prin imersie în baie caldă la 34-350C, urcând temperatura
apei la 40-430C, în 10 minute; fricţiuni cu prosop uscat; administrarea vitaminei C, soluţii glucozate;
oxigenoterapia; repaus la pat, deoarece după câteva ore sau zile, accidentaţii pot prezenta o recădere
termică (hipotermie) sau moarte subită, datorită epuizării cordului.
Afecţiuni favorizate de frig
 Afecţiuni ale aparatului respirator: rinite, faringite, amigdalite, laringite, bronşite, pneumonii,
bronho-pneumonii, astm bronşic.
Variaţiile sezoniere ale temperaturii aerului determină anumite procese epidemiologice (exemplu:
gripa, care în anotimpul rece are maximum de cazuri la sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lunii
februarie. Factorul favorizant al gripei nu-l reprezintă temperatura aerului scăzută, ci scăderea
bruscă a temperaturii aerului într-o perioadă mai caldă a anului).
 Afecţiuni ale aparatului cardiovascular (acţiune nefavorabilă la bolnavii cu afecţiuni
coronariene, hipertensiune arterială, endarterită obliterantă).
 Afecţiuni ale aparatului locomotor (afecţiuni reumatismale).
 Afecţiuni digestive (apariţia recidivelor ulcerului gastro-duodenal).
 Afecţiuni ale sistemului nervos periferic (recidive ale nevralgiilor, nevritelor, parezelor,
paraliziilor).
 Recidive ale afecţiunilor renale.

2. Umiditatea aerului
Importanţa medicală a umidităţii aerului
 Influenţează termoreglarea(pierderile de căldură prin evaporare)
 Influenţează poluarea aerului
 Determină tipul de climă
Influenţa variaţiilor umidităţii aerului asupra organismului
 Influenţa indirectă
Umiditatea aerului intervine în echilibrarea diferenţelor mari de temperatură a aerului.
 Influenţa directă:
- Umiditatea relativă sub 10-15% produce uscarea mucoaselor, cu fisuri şi sângerări,
senzaţie de sete.
- Umiditatea relativă sub 30% determină uscarea mucoasei respiratorii, care va reprezenta
teren favorabil multiplicării germenilor patogeni.

10
- Umiditatea relativă mai mare de 70-80% influenţează nefavorabil termoreglarea prin
evaporarea transpiraţiei (dacă temperatura aerului este crescută) sau creşte pierderile de căldură ale
organismului (dacă temperatura aerului este scăzută).
Pentru ca termoreglarea să se desfăşoare în condiţii optime şi să fie menţinut confortul termic al
organismului, trebuie ca umiditatea relativă să fie cu atât mai mică, cu cât temperatura aerului este
mai crescută.
Se recomandă ca umiditatea relativă să fie de maximum 60% vara şi minimum 25% iarna.
Afecţiuni favorizate de variaţiile umidităţii relative
 Inflamaţia catarală a mucoasei căilor respiratorii datorită acţiunii unor virusuri.
 Gripa (se pare că virusul gripal este distrus de umiditatea aerului crescută).
 Scarlatina (streptococul rezistă puţin timp la umiditatea aerului crescută).
 Bronşita acută şi agravarea simptomatologiei bronşitei cronice (în perioade cu umiditatea aerului
crescută, asociate cu temperatura aerului scăzută).
Poluarea aerului cu dioxid de sulf, în cazul umidităţii crescute, duce la formarea acidului sulfuric,
care pătrunde în aparatul respirator sub formă de aerosoli , acţionând iritant asupra mucoaselor.
 Astmul bronşic (se pare că nu este influenţat de umiditatea crescută, chiar în perioadele cu
ceaţă).
 Reumatismul (nu s-a putut stabili o legătură directă între umiditatea aerului şi frecvenţa şi
intensitatea durerilor reumatismale).
 Tuberculoza (în anotimpul rece cu temperatura aerului scăzută, umiditatea crescută şi ceaţă,
creşte frecvenţa hemoptiziilor).
În general, creşterea umidităţii aerului favorizează înmulţirea bacteriilor Gram negativ, iar scăderea -
înmulţirea bacteriilor Gram pozitiv.

3. Curenţii de aer
Influenţa curenţilor de aer asupra sănătăţii
 Intensifică termoliza prin evaporare şi convecţie, cu condiţia ca temperatura aerului să fie mai
mică de 370C.
 Stimulează receptorii cutanaţi, dacă curenţii de aer sunt perceptibili.
 Favorizează modificările electrice ale aerului, prin creşterea ionizării.
 Antrenează germenii şi alergenii vegetali de pe sol transportându-i la distanţă.
 Diluează substanţele poluante existente în aer.

11
 Influenţează defavorabil afecţiunile cardiovasculare şi hipertiroidismul.
 Mişcările de aer neperiodice, calde, care se formează în anumite regiuni sunt denumite foehn
(föhn). Ele se întâlnesc în Alpii elveţieni, Tirol, SUA, Argentina, Italia (tramontana), Yugoslavia şi
Banat (coşava), Transilvania (vântul mare) etc.
Simptomatologia complexă, heterogenă, cu implicaţii neurovegetative a fost denumită boală de
Föhn. Exacerbări s-au observat, în special, la persoanele meteorosensibile.
Simptomele se caracterizează prin sentiment de frustrare, depresie, creşterea numărului sinuciderilor
la tineri, scăderea capacităţii de concentrare, a capacităţii de muncă, modificări ale reacţiilor
psihomotorii, creşterea frecvenţei accidentelor, a emboliilor, tromboflebitelor, hemoragiilor etc.

4. Presiunea atmosferică
Presiunea este apăsarea pe care o exercită aerul atmosferic asupra unităţii de suprafaţă. La nivelul
mării, la latitudinea de 45 grade şi la temperatura de 0 0C, înălţimea coloanei de mercur este de 760
mm (presiune atmosferică normală).
Exprimarea se face fie în milimetri coloană de mercur, fie în milibari (750 mmHg=1000 mb).
Variaţiile presiunii atmosferice. Efecte asupra organismului
Efecte directe
Organismul este adaptat fiziologic la variaţiile mici de presiune. Variaţiile mai mari, cu amplitudine
de 20-40 mmHg apărute la intervale scurte de timp, nu produc dezechilibre fiziologice la persoanele
sănătoase. Totuşi, ele sunt considerate de numeroşi autori ca fiind factori principali în dezechilibrele
care apar la persoanele meteorosensibile (frecvenţa crescută a crizelor de astm, creşterea tensiunii
arteriale etc.). Se consideră că presiunea atmosferică în corelaţie cu modificările meteorologice
generale poate constitui un complex, care influenţează sănătatea.
Variaţiile de presiune atmosferică datorită altitudinii exercită efecte directe prin modificarea
dinamicii schimburilor gazoase dintre organism şi mediu, determinate de concentraţia gazelor în aer
şi modificarea presiunii lor parţiale.
Efecte indirecte
Presiunea atmosferică este un factor care contribuie la caracterul climatic dintr-o zonă geografică.

5. Electricitatea atmosferică
Formele de manifestare ale electricităţii atmosferice sunt aeroionizarea, câmpul electric terestru,
fenomenele electrice de furtună (orajoase), câmpul magnetic terestru şi nucleii de condensare.
Aeroionizarea
12
Este procesul de formare şi evoluţie a particulelor încărcate electric.
Factorii ionizanţi ai aerului
 Telurici (substanţele radioactive din sol, aer, apă, materialele de construcţii; utilizarea energiei
nucleare; pulverizarea sau evaporarea apei; descărcările electrice; furtunile, combustiile naturale sau
artificiale).
 Cosmici (radiaţiile corpusculare solare; radiaţiile electromagnetice, infraroşii, ultraviolete, X,
gamma).
Clasificarea aeroionilor se face în funcţie de caracterele lor:
 Aeroioni mici (rapizi), cu încărcare electrică negativă, durată de existenţă scurtă - zeci de
secunde sau minute. Predomină în zone nepoluate (la munte, în staţiuni balneare, în apropierea
cascadelor, pe litoral etc.). În ţara noastră, staţiunile balneoclimaterice cu densitate crescută de
aeroioni mici sunt Băile Herculane, Buziaş, Călimăneşti-Căciulata. În aceste zone, numărul
aeroionilor mici este de 3000-4000 perechi/cmc aer.
 Aeroioni mari (grei şi ultragrei): au încărcare electrică pozitivă, durată de viaţă îndelungată - de
ordinul orelor. Se găsesc în zonele poluate, în încăperi supraaglomerate, în atmosfera centrelor
populate şi în zonele industriale, unde numărul nucleilor de condensare este mai mare. În toate
aceste zone numărul lor depăşeşte 100.000 perechi/cmc aer. El creşte în atmosfera umedă şi în aerul
expirat.
Efectele aeroionizării asupra sănătăţii
Ionii mici negativi au un efect benefic asupra organismului (asupra funcţiei respiratorii, sistemului
nervos, memoriei, randamentului, etc.), pe când ionii mari pozitivi au o acţiune nefavorabilă.
În desfăşurarea optimă a funcţiilor fiziologice ale organismului este necesară atât prezenţa ionilor
mici negativi, la un nivel cantitativ şi calitativ corespunzător cu concentraţia naturală optimă din
aerul atmosferic.
Este posibilă şi ionizarea artificială a aerului cu aparate generatoare de ioni mici (aproximativ
1.000.000/cmc aer).
În scop profilactic, aeroionizarea artificială este utilizată în unităţile industriale, mine, la sportivi, în
instalaţiile de aer condiţionat.
În scop terapeutic, aeroionizarea este recomandată în afecţiuni ale aparatului respirator (bronşită,
astm), afecţiuni ale aparatului circulator (hipertensiune arterială), în tulburări neuropsihice
(insomnii, migrene, neurastenii, stări depresive), în afecţiuni ale aparatului digestiv (gastrite, ulcer
gastro-duodenal), în tulburări endocrine, în arsuri etc.

13
Câmpul electric terestru (aeroelectric)
Este reprezentat de diferenţa de potenţial electric existentă între suprafaţa solului (încărcată electric
negativ) şi aerul atmosferic din apropierea solului (încărcat electric pozitiv). Această diferenţă de
potenţial creşte proporţional cu altitudinea.
Efectele asupra sănătăţii: nu sunt bine precizate.
Se presupune că influenţează defavorabil sistemul nervos vegetativ. Creşterea bruscă a câmpului
electric terestru pe timp de furtună, sau premergător furtunii produce alterarea stării generale a
bolnavilor cardiaci şi a persoanelor meteorosensibile.
În încăperi nu există câmp aeroelectric şi de aceea pot apare migrene, astenie, tulburări circulatorii,
tulburări digestive etc.

Fenomenele electrice de furtună (orajoase)

Apar pe timp de furtună, când se produc descărcări electrice între nori (fulger şi tunet) şi între nori şi
obiectele de pe sol (trăsnet).
Preventiv, persoanele surprinse de furtună trebuie să se oprească din mers, să nu se adăpostească în
apropierea obiectelor care atrag trăsnetul (clădiri înalte, cu schelet metalic, văi adânci, defilee cu
umiditate crescută, coşuri de fabrici prin care iese fum - bun conducător de electricitate). În câmpul
liber să se culce pe sol.
Dacă se află în încăperi, ferestrele şi uşile să fie închise, deoarece aşa-numitul "trăsnet globulos"
poate pătrunde în încăperi.
În caz de electrocutare datorată trăsnetului se efectuează resuscitarea cardio-respiratorie prin masaj
cardiac extern şi respiraţie artificială, care vor fi continuate şi pe timpul transportului la spital.

Câmpul magnetic terestru (geomagnetic)

Pământul poate fi comparat cu un magnet uriaş, al cărui câmp este de intensitate mică la
nivelul solului. Valoarea este aceeaşi în mediul extern, dar şi în încăperi.
Variaţiile diurne şi lunare sunt mici (aşa-numitul "calm magnetic").
Creşterea variaţiilor este influenţată de activitatea solară, care se intensifică periodic, la
intervale de 11 ani (furtuni magnetice).
Câmpul magnetic artificial se întâlneşte în jurul instalaţiilor încărcate cu electricitate (reţele
de înaltă tensiune, transformatoare electrice etc.).
Efectele asupra sănătăţii

14
 Se presupune că influenţează bioritmurile diurne şi multianuale. În perioadele furtunilor
magnetice creşte frecvenţa accidentelor cardiovasculare, apar tulburări psihice, sinuciderile au o
frecvenţă mai mare, creşte numărul accidentelor rutiere, scade numărul leucocitelor, creşte numărul
limfocitelor.

Biometeorologia şi importanţa pentru sănătate

Vremea reprezintă starea condiţiilor meteorologice într-un interval de timp scurt, caracterizându-se
printr-o mare instabilitate (se poate modifica chiar în cursul unei zile).
Vremea este determinată de cantitatea de radiaţii solare, temperatură, umiditate, direcţia şi
viteza curenţilor de aer, presiunea atmosferică, ionizarea aerului, câmpul electric, nebulozitatea,
regimul precipitaţiilor.
Modificările vremii pot fi periodice şi neperiodice. Modificările periodice se produc treptat
în cursul zilei şi al anului şi nu influenţează acut starea organismului uman. Modificările neperiodice
ale vremii apar datorită deplasării maselor de aer şi formării fronturilor atmosferice.
Masele de aer sunt cantităţi mari de aer care au aceleaşi proprietăţi fizico-chimice şi care se
deplasează în straturile inferioare ale atmosferei, în apropierea solului, acoperind o anumită perioadă
un teritoriu.
Masele de aer pot fi:
- mase de aer cald, care iau naştere în zonele tropicale, mediteraneene, atlantice, etc. şi se deplasează
spre zonele mai reci;
- mase de aer rece, care au originea în regiunile polare şi se deplasează spre zone mai calde.
În deplasarea lor pe continent sau pe suprafaţa mării, masele de aer îşi modifică în parte
caracterele şi numele (aer continental sau maritim).
La contactul dintre două mase de aer cu caractere diferite ia naştere frontul atmosferic. În
zona frontului, parametrii fizici ai aerului se schimbă brusc (respectiv vremea se schimbă). Aceste
variaţii bruşte în aspectul vremii determină reacţii consecutive de adaptare din partea organismului
uman.
Sensibilitatea la schimbările de vreme, meteorosensibilitatea, nu este o caracteristică doar a
omului ci şi a animalelor şi a plantelor. La omul sănătos, modificările fiziologice de adaptare la
schimbările de vreme nu pun probleme şi se produc mai mult sau mai puţin conştient.
În schimb, persoanele care au un teren mai labil, mai ales cu funcţii endocrine şi nervoase mai puţin
eficace, se adaptează mai dificil la modificările meteorologice. Este vorba despre meteorolabilitate.

15
În sfera psihică, schimbările de vreme, în special variaţiile bruşte de presiune atmosferică, înnorările
accentuate determină somnolenţă, indispoziţie, scăderea capacităţii de muncă fizică şi intelectuală.
Persoanele care suferă de diverse boli, cum sunt cele cardio-vasculare, endocrine, psihice,
neurologice, gastro-intestinale, la schimbările de vreme pot prezenta o agravare a acestor afecţiuni,
manifestare caracteristică meteoropatologiei.
Schimbările de vreme acţionează prin intermediul receptorilor periferici cutanaţi şi din
mucoasa căilor respiratorii, impulsurile nervoase fiind transmise la sistemul nervos central,
integrarea realizându-se la nivel hipotalamic. De la acest nivel sunt influenţate apoi sistemul
endocrin, sistemul nervos vegetativ, scoarţa cerebrală.
Patologia neurologică este influenţată, de asemenea, de schimbările de vreme: sunt mai
frecvente crizele de epilepsie, se declanşează episoade dureroase, nevralgii de sciatic, facial,
trigemen etc. De asemenea, vremea este citată frecvent ca factor "trigger" pentru declanşarea
crizelor de migrenă. Presiunea scăzută, cerul acoperit, umiditatea crescută influenţează nefavorabil
durerea migrenoasă, pe când presiunea crescută, cerul senin, însorit, aerul uscat ameliorează
neplăcerile migrenei.
Bolile cu o componentă vegetativă importantă sunt influenţate considerabil de schimbările de
vreme, în special în anotimpurile când acestea sunt mai frecvente (primăvara şi toamna). Un
exemplu elocvent în acest sens este ulcerul gastro-duodenal, ale cărui crize periodice sunt mai
frecvente în perioadele amintite.
Fronturile reci influenţează nefavorabil evoluţia bolilor cardio-vasculare, infarctul miocardic
şi accidentele vasculare cerebrale la hipertensivi fiind mai frecvente în perioadele reci, cu vânturi
puternice.
Bolnavii suferinzi de reumatism cronic degenerativ trebuie să suporte o exacerbare a
durerilor la schimbările de vreme şi să-şi adapteze tratamentul în funcţie de aceste perioade
dureroase.
Durerile cicatriciale şi durerile de dinţi sunt, de asemenea, influenţate de vreme, mai ales de
variaţiile de presiune atmosferică.
Crizele de astm bronşic, crizele alergice sunt mai frecvente în perioadele cu schimbări bruşte
de temperatură, umiditate crescută (ceaţă), curenţi de aer puternici. În atmosfera urbană, aceşti
factori fizici ai aerului pot favoriza uneori creşterea concentraţiei unor poluanţi şi pot întreţine
episoadele acute de astm sau manifestările alergice.
Patologia infecţioasă este influenţată de schimbările de vreme, atât prin scăderea rezistenţei
organismului, cât şi prin crearea unor condiţii de supravieţuire şi vehiculare a germenilor. Bolile

16
infecţioase respiratorii sunt mai frecvente în perioadele cu vreme instabilă (primăvara, toamna),
bronşitele cronice prezintă acutizări tot în această perioadă. Bolile infecţioase digestive au incidenţă
crescută în sezonul cald, când germenii găsesc condiţii optime de temperatură pentru supravieţuire şi
înmulţire.

Meteoroprofilaxia
Măsuri care se adresează factorilor de macro- şi microclimat.
- amplasarea şi sistematizarea centrelor populate în aşa fel încât să fie folosiţi la maxim
factorii de mediu sanogeni şi să se atenueze aspectele negative ale unor factori agresivi, stresanţi. De
exemplu, vânturile puternice într-o zonă se evită prin construirea localităţii la adăpost de formele de
relief sau în vecinătatea pădurilor; razele calorice prea puternice şi supraîncălzirea se atenuează prin
spaţii verzi, oglinzi de apă; umiditatea crescută se combate prin măsuri de asanare, drenare a
terenurilor infiltrate, plantaţii;
- crearea unui mediu optim în locuinţe şi la locul de muncă (condiţionarea aerului, încălzire
corespunzătoare în anotimpul friguros, ventilaţie eficientă);
- mijloacele de transport trebuie să respecte anumiţi parametri constructivi pentru a se evita o
răcire excesivă sau supraîncălzirea, curenţii de aer prea puternici, concentraţiile crescute de dioxid
de carbon;
- îmbrăcămintea trebuie să asigure protecţie mecanică, să fie din materiale naturale şi să fie
adecvată anotimpului;
Măsuri pentru creşterea capacităţii de apărare a organismului
- călirea, antrenamentul, sportul, utilizarea factorilor naturali de mediu pentru întărirea
sănătăţii (helioterapia, hidroterapia, talasoterapia) stimulează funcţiile organismului.
- mijloacele medicamentoase se recomandă pentru bolnavii cu boli puternic influenţate de
vreme (ulcer gastro-duodenal, reumatism, etc.) Tratamentul se adaptează în funcţie de perioadele
dureroase, de ritmicitatea sezonieră a bolii. Concomitent cu medicaţia trebuie să se respecte şi un
program de viaţă corespunzător (dietă, repaus, odihnă, evitarea factorilor meteorologici
nefavorabili).

Radiaţiile

Radiaţiile sunt un factor fizic al biosferei, care acţionează prin intermediul atmosferei exercitând
efecte sanogene sau patogene, în funcţie de doză şi timpul de expunere.

17
Clasificarea se face fie după modul de producere (radiaţii electromagnetice; radiaţii nucleare), fie în
funcţie de efectul produs asupra materiei (radiaţii neionizante şi radiaţii ionizante).

Radiaţii neionizante
Surse - cea mai importantă sursă naturală este soarele.
Clasificarea se face în trei categorii:
- radiaţii infraroşii (calorice);
- radiaţii luminoase (vizibile);
- radiaţii ultraviolete.

Radiaţiile infraroşii (calorice)

Reprezintă 56% din spectrul solar, lungimea de undă fiind cuprinsă între 500-0,76 micrometri.
Efectele biologice sunt în funcţie de lungimea de undă şi durata expunerii:
 Efectele asupra tegumentelor: încălzirea tegumentelor (efect folosit în fizioterapie), arsuri.
Simptomele pot evolua de la eritem reversibil până la apariţia eritemului patologic, care pot constitui
punctul de plecare pentru fenomene degenerative (tumori benigne sau maligne).
 Efecte asupra ochilor. Prin afectarea conjunctivei şi corneei se produce cheratita, iar opacifierea
locală a cristalinului, urmată de opacifierea completă duce la apariţia cataractei. Aceasta apare la
expuneri repetate, după 10-20 ani de activitate profesională în mediu cu radiaţii infraroşii sau la
persoanele în vârstă.
 Efecte asupra sistemului nervos central. Expunerea la radiaţii infraroşii a cutiei craniene şi a
regiunii retrocervicale duce la apariţia insolaţiei. Ea se manifestă prin lezarea meningelui, cu
creşterea temperaturii locale până la 400C şi simptomatologie neuro-vasculară.Tratamentul constă în
plasarea bolnavului la umbră şi răcoare, comprese reci pe extremitatea cefalică, administrarea de
soluţii hipertone.
 Efecte generale, de stimulare a unor funcţii ale organismului: creşterea temperaturii locale a
ţesuturilor, creşterea debitului sanguin, creşterea activităţii glandelor sudoripare, intensificarea
proceselor de oxidare, stimularea funcţiei glandelor endocrine, acţiune favorabilă în tulburări de
nutriţie.
Prevenirea efectelor nefavorabile asupra organismului se poate face prin următoarele măsuri:
 Utilizarea îmbrăcăminţii de culoare deschisă
 Utilizarea ochelarilor de protecţie având lentile cu oxizi metalici

18
 Acoperirea cu materiale de culoare deschisă a extremităţii cefalice în timpul expunerii
 Gradarea timpului de expunere la soare
 Existenţa zonelor verzi pe plajă, care conferă umbră şi răcoare.

Radiaţiile luminoase (vizibile)

Reprezintă 41-42% din spectrul solar, iar lungimea de undă este cuprinsă între 0,76-0,40 micrometri.
Efecte asupra organismului
 Efecte asupra tegumentelor: sub acţiunea radiaţiilor luminoase pot apare fenomene de
fotosensibilizare, în prezenţa substanţelor fotodinamice de origine externă (gudroane, smoală,
produse cosmetice, medicamente, alimente, precum ţelina, lămâia, pătrunjelul) sau de origine
internă (porfirine, derivaţi indolici). Pe suprafeţele tegumentelor neacoperite şi expuse luminii, după
1-2 ore apar eritemul, edemul, veziculele, care apoi se pot ulcera. Ulterior pot apare şi pigmentarea
neuniformă, cicatrici şi chiar atrofie tegumentară. Se pot asocia cu cefalee, dureri oculare, greaţă,
febră.
 Efecte asupra ochilor
- Lumina intensă produce fototraumatism retinian.
- Iluminatul insuficient produce: scăderea funcţiilor vizuale cu efort de adaptare; apariţia
miopiei, hipermetropiei în cazul unor predispoziţii; scade capacitatea la munca fizică şi intelectuală;
scade efectul terapeutic la bolnavii cu spitalizări îndelungate.
 Efecte psihice apărute prin intermediul analizatorului vizual: culorile deschise crează ambianţă
veselă, euforie; culorile închise induc depresie, pesimism; roşu, galben dau senzaţia de cald;
albastru, verde dau senzaţia de rece; roşu este excitant, obositor; verde - sedativ, odihnitor; albastru,
verde crează senzaţia de depărtare, iar galben, orange - senzaţia de apropiere.
 Influenţează bioritmurile.
Prevenirea efectelor nefavorabile asupra organismului
 Depistarea precoce a deficienţelor de vedere şi corectarea prin lentile dioptrice.
 Corectarea factorilor externi:
Se recomandă să fie creat un iluminat optim, astfel încât chiar în perioada anului cu lumină naturală
redusă (iarna), radiaţia luminoasă solară directă să pătrundă în interiorul încăperii minimum 1-2
ore/zi.
Iluminatul artificial optim în încăperi (provenit din surse artificiale) să îndeplinească următoarele
condiţii:

19
- intensitatea radiaţiei luminoase să corespundă destinaţiei încăperilor şi tipului de activitate
(conform normelor sanitare);
- iluminatul să fie combinat (surse centrale şi surse locale);
- să aibă componenţa spectrală apropiată de cea a luminii naturale;
- iluminarea să fie uniformă pe întreg câmpul vizual şi în aria în care persoana îşi desfăşoară
activitatea;
- în timpul scrisului, sursa de lumină să fie situată astfel încât umbra mâinii să nu se proiecteze pe
hârtie;
- să se evite efectuarea activităţii la lumina artificială combinată cu lumina naturală;
- protejarea ochilor prin ochelari cu lentile umbral, mai ales în încăperi cu lumină intensă, pe plaje,
pe întinderi de zăpadă etc.;
- iluminatul să nu genereze poluanţi sau să nu prezinte alte riscuri.

Radiaţiile ultraviolete
Reprezintă 1-2% din spectrul solar, cu lungimea de undă cuprinsă între 400-180 nanometri.
Clasificarea, în funcţie de efectele asupra organismului se face în trei categorii:
- Ultraviolete de tip A: lungimea de undă este între 400-320 nanometri (ultraviolete lungi).
Ele au efect pigmentogen.
- Ultraviolete de tip B, cu lungimea de undă între 320-280 nanometri (ultraviolete medii).
Au efect eritematogen şi favorizează sinteza vitaminei D.
- Ultraviolete de tip C: lungimea de undă între 280-180 nanometri (ultraviolete scurte), cu
efect bactericid.
Efecte asupra organismului
 Efecte generale: stimulează metabolismul glucidic şi lipidic; cresc numărul elementelor figurate
sanguine; cresc viteza de circulaţie a sângelui; intensifică activitatea musculară; stimulează oxidarea
celulară, cresc capacitatea de efort fizic.
 Efecte specifice:
- efectul pigmentogen, prin oxidarea promelaninei;
- efectul eritematogen (eritem ultraviolet sau biochimic);
- efectul antirahitic (în prezenţa radiaţiilor ultraviolete are loc transformarea la nivelul tegumentelor
a provitaminei D în vitamina D. Absenţa acestei vitamine determină apariţia osteomalaciei, a cariei
dentare, rahitismului la copii etc.);
- efectul bactericid sau bacteriostatic.
20
 Efecte nocive:
- asupra ochilor, cu apariţia fotooftalmiei;
- asupra tegumentelor, în special datorită radiaţiei ultraviolete de tip B. Favorizează îmbătrânirea
pielii şi cancerul cutanat (epiteliomul şi melanomul).
Măsurile de prevenire a efectelor nefavorabile
 Utilizarea îmbrăcăminţii din materiale naturale, de culoare deschisă, care reţine sau reflectă
radiaţiile ultraviolete (materialul plastic permite pătrunderea unei mari cantităţi de radiaţii)
 Expunerea la soare în scop sanogen să se facă progresiv. În prima zi, expunerea să fie de 5-15
minute, crescând durata zilnică sau la două zile cu 5-10 minute. Să se evite expunerile între orele 11-
16. Nu sunt recomandate poziţiile imobile, cu expunere puternică, datorită posibilităţii apariţiei
arsurilor solare.
 Utilizarea ochelarilor speciali cu lentile care conţin substanţe absorbante pentru radiaţiile
ultraviolete cu lungime de undă mică (sticla cu plumb absoarbe parţial şi aceste radiaţii).
 Utilizarea substanţelor protectoare tegumentare, care absorb radiaţiile ultraviolete sau le reflectă
(unguente, creme, loţiuni, etc.).
 Persoanele porfirinice vor evita expunerea la soare.
Expunerea la radiaţii ultraviolete este crescută când mediul ambiant le reflectă (pe plaje, în zone de
deşert, pe suprafeţe întinse de zăpadă). Riscul este crescut în cazul întinderilor de zăpadă de la
altitudine, deoarece spectrul radiaţiei solare conţine, la înălţimi, radiaţii ultraviolete cu lungime de
undă mică.

Radiaţiile ionizante

Prin radiaţii ionizante (în franceză), atomice (în engleză), nucleare, radioactive se înţeleg radiaţiile
care au capacitatea de a dislocui electroni din atomii materiei iradiate, cu producere de ioni.
Dacă în cazul radiaţiilor neionizante, efectele benefice, sanogene predomină, în cazul radiaţiilor
ionizante lipseşte orice efect sanogen.
Clasificare
Radiaţii ondulatorii (unde)
 Radiaţiile X sau Röntgen
Sursa: aparat generator.
Emisie: numai pe durata funcţionării generatorului, fără radiaţii remanente.

21
 Radiaţiile gamma
Sursa: substanţe radioactive.
Emisie: continuă, pe toată durata dezintegrării nucleare şi cu scăderea intensităţii în funcţie de
reducerea numărului de atomi prin dezintegrare.
Radiaţii corpusculare (particule)
Sursa: substanţe radioactive.
Radiaţiile corpusculare cuprind radiaţiile alfa, beta, electronii (în acceleratori de particule), protoni
(încărcate electric pozitiv), neutroni (elemente neutre electric).
Efectul ionizant
Efectul ionizant este variabil pentru diferitele tipuri de radiaţii ionizante:
- Puternic ionizant, în cazul radiaţiilor alfa, beta, protoni.
- Slab ionizant, în cazul radiaţiilor X şi gamma, cu penetrabilitate mare.
- Ionizare indirectă, în cazul neutronilor, cu producere de atomi radioactivi artificiali, cât şi
transformare spontană în electroni, protoni; penetrabilitate mare.
Unităţi de evaluare cantitativă în sistemul internaţional (SI)
Activitatea unui radionuclid reprezintă viteza de dezintegrare a atomilor componenţi şi se exprimă
în bequereli, 1 bequerel (Bq) = sec-1 (1 dezintegrare/secundă).
1 Bq = 2,7 x 10-11Ci.
Expunerea la radiaţiile din aer (X şi gamma) se exprimă prin suma ionilor de acelaşi semn al
sarcinii electrice dintr-un volum de aer la 0 0C şi presiune atmosferică de 760 mmHg, în Coulomb/kg
(C/Kg).
1 C/kg = 3876 R
Doza absorbită este energia medie transferată unei unităţi de masă din materialul iradiat şi calculată
prin formula:
D = W/m
unde: D = doza absorbită, W = energia absorbită, m = masa materialului iradiat. Se exprimă în Gray.
1 Gray (Gy) = 1 Joule/Kg = 100 rad.
Doza biologică (echivalentul dozei absorbite, H) este produsul dintre doza absorbită (D) de către
materialul iradiat, un factor de calitate (Q) variabil în funcţie de tipul de radiaţie (de exemplu: 1
pentru radiaţiile X, beta, gamma; 5 pentru neutroni; 10 pentru protoni, neutroni rapizi; 20 pentru
radiaţiile alfa) şi factori modificatori (N):
H=DxQxN
Se măsoară în Sievert (Sv).
22
1 Sv = 100 rem.
Radioactivitatea naturală şi artificială
 Radioactivitatea naturală
Definită ca fond natural de radiaţii, radioactivitatea naturală se datorează radiaţiilor cosmice şi
conţinutului factorilor de mediu (sol, aer, apă, alimente) în substanţe radioactive numite şi izotopi
radioactivi naturali.
Cele mai importante elemente radioactive naturale aparţin familiilor: Uraniu 238, Radiu 226, Thoriu
232, Potasiu 40.
 Radioactivitatea artificială
Radioactivitatea artificială este produsă în laborator prin bombardarea (activarea) unor nuclee stabile
cu neutroni sau particule accelerate, prin reacţii de fisiune sau de fuziune. Până în prezent s-au
obţinut peste 1200 izotopi artificiali.
Contaminarea habitatului uman cu substanţe radioactive rezultate din activităţi umane este sinonimă
cu poluarea radioactivă: prezenţa în interiorul sau pe suprafaţa factorilor de mediu şi a
organismelor, a materialelor radioactive artificiale, cu depăşirea conţinutului radioactiv natural şi cu
efecte negative asupra omului.

Radioexpunerea medicală este cea mai importantă sursă de iradiere artificială, după cea naturală, şi
poate fi controlată de om.
 Utilizare în radiologie
- Radiodiagnostic cu radiaţii X (radioscopia şi radiografia medicală)
- Radioterapia
- Röentgenterapia cu radiaţii X (fotoni)
- Betaterapia cu particule beta (electroni)
- Terapia cu particule, altele decât fotoni şi electroni (protoni, neutroni, produşi în acceleratori de
particule);
- Telecobaltoterapia, cu radiaţii emise de sursă "închisă" de Cobalt 60;
- Curieterapia cu radiaţii beta şi gamma emise de diferite radioelemente: endocurieterapie
(interstiţială, endotumorală, curiepunctură) şi curieterapie de contact;
- Radiologie de intervenţie, care permite evitarea actului chirurgical (montare de sonde
vasculare) sub control radiologic, ghidarea de material de puncţie.

23
 Utilizare în medicina nucleară de radiaţii ionizante emise de surse "deschise" în scop diagnostic,
terapeutic şi de cercetare aplicativă.
Reducerea radioexpunerii medicale
 Recomandarea radiodiagnosticului şi radioterapiei se face numai de către medic, în scris, dacă
soluţiile neiradiante au fost epuizate, dacă beneficiul scontat întrece riscurile asumate de pacient,
ţinând seama de numărul şi tipul iradierilor la care a fost expus pacientul anterior (introducerea unui
carnet individual radiologic, ataşat carnetului de sănătate, pentru consemnarea tuturor actelor
radiologice).
 Renunţarea la examene inutile, redordante, prea frecvente. Eliminarea tehnicilor depăşite sau
defectuoase.
 Ameliorarea echipamentelor.
 Formarea şi perfecţionarea personalului în radioprotecţie.
 Folosirea surselor de radiaţii nucleare pentru radiodiagnostic şi radioterapie umană cu "aviz de
necesitate şi de procedură" elaborat de Ministerul Sănătăţii.
 Efectuarea de radiodiagnostic şi radioterapie numai în unităţi avizate în acest scop.
Minimum de iradiere:
 În radiodiagnostic:
- limitarea numărului examenelor;
- folosirea parametrilor optimi de lucru;
- protecţia abdomenului cu şorţuri plumbate;
- optarea pentru radiografie, mai puţin iradiantă comparativ cu radioscopia; limitarea numărului de
filme/examen;filme radiologice de mare sensibilitate; filme de dimensiune minimă necesară pentru
mărimea organului investigat;
- pentru femei în perioada de procreere: examen în absenţa sarcinii (obligatoriu examenul
ginecologic); examen în primele 10 zile ale ciclului menstrual; excluderea examenului în primele
trei luni de sarcină (sensibilitate maximă între săptămâna 6-16 de sarcină, perioadă de organogeneză
maximă), riscul teratogen scăzând mult după luna a IV-a, dar fără ca nici o perioadă de sarcină să nu
fie lipsită de riscuri pentru făt; se preferă examenul cu ultrasunete pentru diagnosticul şi
supravegherea sarcinii şi pentru diagnostic în patologia asociată.
 În radioterapie: interzicerea radioterapiei la copii şi tineri; dacă este singura posibilitate, numai
pe bază de protocol scris care justifică opţiunea.

24
 În medicina nucleară: limitarea activităţilor; folosirea radioelementelor cu perioadă efectivă
scurtă şi emiţătoare de radiaţii gamma pure; în unităţi avizate, cu protecţie pentru populaţie conform
normativelor; cu spaţii de spitalizare şi izolare pentru pacienţii trataţi; cu sisteme autorizate de
eliminare a deşeurilor radioactive; interzicerea experimentelor cu radiofarmaceutice pe omul
sănătos, a investigărilor în masă.
Iradierea profesională a persoanelor din unităţi nucleare medicale, energetică nucleară, de
cercetare, industriale, agricole etc.
Iradierea populaţiei prin produse de larg consum ce conţin generatoare de radiaţii: televizoare,
cadrane luminiscente.
Iradierea populaţiei prin explozii nucleare produse în atmosferă sau în subteran, pentru
perfecţionarea armelor nucleare şi în scop paşnic (teste experimentale desfăşurate în perioada 1952-
1968; încetarea experimentelor după 1968 conform acordurilor internaţionale); prin deşeuri
radioactive; prin accidente la centrale nucleare electrice în exploatare (potenţial foarte puţin probabil
de accident nuclear în caz de exploatare corectă).
Cu toate că în prezent numărul reactoarelor nucleare în funcţie este mare (peste 420), iar domeniul
de activitate nucleară, industrială şi militară necesită testări, influenţele asupra mediului sunt mici.

Efectele radiaţiilor ionizante asupra organismului uman

Mod de acţiune al radiaţiilor ionizante

Sunt acceptate două teorii care încearcă să explice apariţia efectelor biologice.
"Teoria ţintei" sau teoria acţiunii directe, explică moartea celulară prin acţiunea radiaţiilor ionizante
asupra unor porţiuni radiosensibile din celulă, numiţi centri vitali, un rol important revenind dozei şi
naturii radiaţiei.
"Teoria radicalilor liberi" sau teoria acţiunii indirecte, indică, cu cea mai mare probabilitate, reacţii
primare cu apa din organism, ionizând-o. Rezultă radicali radiolitici de tip hidroxil (HO) şi
hidroxiperoxidic (HO2) foarte activi care declanşează reacţii secundare cu molecule identice de apă,
dar şi cu molecule neafectate de reacţii primare, albumine, lipide, minerale etc.

Efectele biologice ale radiaţiilor ionizante

- efecte precoce, obligatorii, expresia unui prag, cel mai adesea reversibile, cu gravitate
dependentă de doză;

25
- efecte cronice, cu probabilitatea apariţiei proporţională cu doza şi a relaţiei liniare doză-
efect, cu evoluţie lentă, aparent aleatorii, grave, cel mai frecvent nereversibile.
Efectele precoce
Radioexpunerea externă globală la doze crescute, peste 1 Gy, cu durată de câteva minute până la
câteva ore, duce la boala acută de iradiere.
- Faza prodromală, cu durată de câteva ore, este caracterizată prin greţuri, vărsături, diaree, oboseală.
- Faza de latenţă este cea în care persoana radioexpusă nu prezintă nici un simptom. Durata este
dependentă de doză şi de natura formei clinice ulterioare. Pentru doze sub 10 Gy, durata este între 5-
14 zile.
- Tabloul clinic prezintă simptome aparţinând sindroamelor cu manifestare în următoarea ordine:
Sindromul hematopoetic apare la doze mai mici faţă de cele necesare determinării altor sindroame.
Este consecinţa atingerii funcţiei medulare cu oprirea producţiei de elemente sanguine şi
pancitopenie. Prima dată apare limfopenia, apoi leucopenia şi trombocitopenia, şi la urmă anemia.
Simptomele ca: tendinţă la hemoragie, scăderea rezistenţei la infecţii, anemie, apar între o
săptămână jumătate şi 6-8 săptămâni de la expunere.
Sindromul gastro-intestinal se observă la doze crescute de 5-6 Gy. Este consecinţa distrugerii
mucoasei intestinale şi leziunilor vaselor mici din submucoasă. Debutul este mai precoce faţă de
sindromul hematopoetic, câteva zile - o săptămână, prin pierderi importante de lichide, consecinţa
vărsăturilor, diareei, hemoragiilor. Prognosticul este grav: aproape întotdeauna este însoţit de
atingere medulară ireversibilă. Decesul are loc între 10-14 zile.
Sindromul pulmonar prin pneumonie interstiţială este prezent în 80% din cazurile de expunere la 10
Gy pentru grefă de măduvă osoasă.
Sindromul nervos apare la radioexpunere la doze foarte mari, 20-30 Gy. Perioada de latenţă este
foarte scurtă, de la câteva ore la 1-3 zile. Decesul intervine la câteva ore până la o săptămână de la
expunere.
Afectarea cutanată, sub formă de eritem, rezultă la expuneri la doze de 5-8 Gy, după câteva zile, la
câteva săptămâni de la expunere.
Boala acută de iradiere apare numai în situaţii speciale, accidentale, la persoane aflate în imediata
apropiere a accidentului nuclear (bombardamentele de la Hiroshima şi Nagasaki, "lichidatorii" de la
Cernobîl).
Expunerea externă localizată determină manifestări patologice în funcţie de regiunea expusă.
Leziunile cutanate sunt cele mai frecvente şi apar la nivelul mâinilor şi degetelor, la câteva ore după
expunere.

26
Leziunile oculare apar la expuneri la doze de 2 Gy şi la nivelul componentei cu cea mai mare
radiosensibilitate, cristalinul; opacifiere rapid progresivă a cristalinului; posibil conjunctivită acută
de gravitate moderată.
Leziunile gonadelor se datoresc radiosensibilităţii celulelor germinale.
La bărbat: spermatogoniile sunt cele mai radiosensibile; sterilitate tranzitorie începând cu doze de
0,3 Gy şi definitivă începând cu 5 Gy; celulele endocrine puţin radiosensibile, rămân indemne;
radioexpunerea gonadelor masculine nu produce castrare.
La femeie: sterilitate prin distrugerea ovocitelor şi tulburări ale ciclului menstrual prin distrugerea
celulelor endocrine; castrare la 6-8 Gy.
Efecte asupra dezvoltării embrionului uman
De importanţă majoră pentru embriogeneză sunt primele 6-7 săptămâni de gestaţie. Dacă în această
perioadă are loc o radioexpunere chiar redusă, sub 0,1 Gy, pot apare malformaţii congenitale la
nivelul creierului, ochiului, scheletului. În caz de radioexpunere inoportună, întreruperea de sarcină
este legiferată în funcţie de doza de expunere şi vârsta gestaţiei:
- întreruperea sarcinii cu vârsta sub 10 săptămâni, începând cu 1,5 centigray;
- întreruperea sarcinii cu vârsta peste 10 săptămâni, începând cu 5 centigray.
Efectele tardive
- Scăderea duratei de viaţă
- Carcinogeneza: Cancerele cutanate, tumorile osoase, leucemiile, cancerele tiroidiene, tumorile
pulmonare, etc.
- Cataracta, cu debut la polul posterior al cristalinului, apare după radioexpunerea ochilor mai ales
la neutroni, după o latenţă de 6 luni-câţiva ani.
- Radiodermitele cronice, apar după radioexpunere importantă a pielii, mai ales la betaemiţători, în
cadrul radioterapiei.
Efecte stocastice genetice, rezultatul atingerii cromozomilor celulelor sexuale, interesează
descendenţii indivizilor radioexpuşi.
Se estimează că circa 10% dintre nou-născuţi sunt purtători de anomalii genetice de gravitate
variabilă, mergând de la manifestări inaparente până la tulburările de dezvoltare şi malformaţii
grave.
Mutaţia cromozomială este accidentul care stă la originea erorilor de programare a informaţiei
genetice. Acţiunile genetice sunt relativ frecvente, putând indica agresiuni diverse din habitatul
uman (poluanţii), cu sau fără legătură cu radioexpunerea.

27
Măsuri de protecţie a populaţiei şi a mediului înconjurător. Programul ecologic
de supraveghere sanitară a poluării radioactive.

Principiile programului ecologic de supraveghere şi control sanitar a radioactivităţii:

- Inventarierea surselor de poluare radioactivă de pe teritoriul ţării şi de pe teritorii
învecinate care ne pot afecta.
- Inventarierea centrelor populate, uzinelor de apă, instalaţiilor de irigare, fermelor
zootehnice, punctelor de agrement etc., situate în aval şi într-o zonă de 5-25 km în amonte de sursele
de poluare radioactivă.
- Examinarea componentelor mediului care asigură migrarea radionuclizilor spre
organismul uman: aerul, apa potabilă, produsele alimentare.
- Evidenţa incidenţei morbidităţii şi a mortalităţii (prin cancere cu diferite localizări,
malformaţii congenitale) în zone cu potenţial radioactiv crescut. Corelaţii cu radioactivitatea
mediului, a produselor alimentare, a organismului uman.
- Stabilirea limitelor risc prin acte normative (pentru România: "Norme Republicane de
Radioprotecţie privind mediul înconjurător şi populaţia")
- Realizarea unor evidenţe a problemelor de igiena radiaţiilor şi de sănătate publică
determinate de radiaţiile ionizante.

Factorii chimici ai aerului. Efecte asupra sănătăţii şi prevenirea lor

Expunerea este dată în cea mai mare parte de calitatea aerului: extern şi intern:
 Non-ocupaţional (60..70%)
 Ocupaţional
 Industrial
 Non-industrial
 Din mijloacele de transport
Calitatea aerului în relaţie cu starea de sănătate:
 Modificarea componentei naturale a aerului respirator
 Prezenţa unor compuşi străini
Compoziţia chimică: 21% O2, 0,04%CO2, 79%N2 şi gaze rare (Ar, Ze, O3), vapori de apă, germeni
naturali (psichrofili).

28
 Atmosferic Expirat Alveolar
O2 21 16 14,5
CO2 0,04 4,5 5,5
N2 79 80 80

Compoziţia aerului expirat variază în funcţie de tipul respirator. N 2 e crescut în procente deşi
nu participă la procesul respirator, deoarece CO 2 din aerul expirat e în cantitate mai mică decât O 2
fixat în organism, iar cantitatea de aer expirat e mai mică.
Aerul alveolar are un conţinut mai mic de O 2 şi mai mare de CO 2. Schimburile gazoase la
nivel alveolar sunt influenţate de presiunea parţială a gazelor. Ex. pO2=20,96*(760-
5)/100=158mmHg
Modificarea compoziţiei normale a aerului poate să influenţeze starea de sănătate a organismului, fie
prin variaţia concentraţiei gazelor principale din componenţa sa, fie prin variaţia presiunii parţiale a
gazelor componente.
1. Variaţiile concentraţiei şi presiunii parţiale a oxigenului
În aerul atmosferic, oxigenul se găseşte în cantitate relativ constantă, producerea oxigenului
fiind echilibrată de consumul acestuia. Oxigenul se formează din procesul de asimilaţie clorofiliană,
care are loc în timpul zilei sub influenţa radiaţiei solare. Consumul de oxigen are loc în toate
procesele oxidative naturale (arderea combustibililor fosili, degradarea materiilor organice din sol şi
apă) sau artificiale (realizate prin activitatea umană, industrială) şi prin actul respirator al tuturor
organismelor de pe suprafaţa terestră.
În situaţii particulare, se pot întâlni variaţii ale concentraţiei de oxigen din aerul atmosferic.
Oxigenul atmosferic poate să scadă în încăperile închise, aglomerate şi neventilate (18-19%), în
fântâni (16%), în submarine sau în adăposturi (14%), în minele adânci (13%) sau în urma exploziilor
din mine (4,9%).
Concentraţia de oxigen din aerul atmosferic scade proporţional cu creşterea altitudinii.
Creşterea concentraţiei oxigenului în aerul inspirat se întâlneşte numai în administrarea
artificială (în scop terapeutic, la scafandrii, aviatori, cosmonauţi).
Scăderea oxigenului în aerul atmosferic până la o concentraţie de 18% nu produce tulburări.
La concentraţii cuprinse între 18-15% apar manifestări compensatorii din partea organismului uman.

29
 La concentraţii ale oxigenului între 15-10% capacitatea de compensare devine insuficientă şi
apar tulburări. În condiţii de hipoxie intensă, apar faze succesive de oprire şi funcţionare ale
centrului respirator. La concentraţii sub 10-8%, viaţa nu mai este posibilă.
Persoanele antrenate, obişnuite cu eforturi fizice mari şi cu o alimentaţie corespunzătoare,
prezintă o bună toleranţă la hipoxie. La aviatorii antrenaţi s-a constatat o rezistenţă de 30 minute la
concentraţii ale oxigenului sub 7-8%.
Expunerea organismului la concentraţii crescute de oxigen este mai bine tolerată (oxigenul
fiind nociv doar la concentraţii şi presiune mari).
Deficitul de oxigenare la nivelul plămânului apare şi în cazul scăderii presiunii parţiale a
oxigenului la altitudine, odată cu scăderea presiunii aerului. Pentru fiecare 10,3m, ascensionaţi,
presiunea atmosferică scade cu 1 mmHg. Tulburările care apar variază în raport cu altitudinea,
ritmul de ascensiune, gradul de antrenament individual, starea de sănătate. Modificările patologice
care apar ca urmare a scăderii presiunii parţiale a oxigenului sunt: boala de ascensiune, boala de
altitudine şi boala aviatorilor (răul aviatorilor).
Până la 3000 m altitudine persoanele sănătoase nu prezintă tulburări însemnate, în afara
fenomenelor de compensare (modificări ale ritmului respirator şi de circulaţie).
* Între 3000-6000 m apare răul de munte (boala de ascensiune), în special la
persoanele neantrenate şi la cele care nu ştiu să-şi dozeze efortul (mers rapid, pauze nesistematizate).
De aceea înălţimea de 6000 m (pentru persoanele neantrenate) şi 8000 m (pentru persoanele
antrenate) sunt limite peste care nu mai este posibilă ascensiunea fără mască de oxigen.
* Răul de aer (boala de altitudine), resimţită de călătorii cu avionul, este produs atât prin scăderea
presiunii parţiale a oxigenului, cât şi prin intervenţia altor factori: trepidaţia motorului, golurile de
aer, tulburări neuro-vegetative cauzate de emoţii etc.
* Răul aviatorilor (boala aviatorilor) este rezultatul acţiunii mai multor factori: scăderea presiunii
atmosferice, scăderea presiunii parţiale a oxigenului, temperatura foarte scăzută (-30 până la -600C),
trepidaţie, fenomene de acceleraţie etc.
Manifestările patologice sunt rezultatul hiperventilaţiei cu producere de alcaloză şi scăderii arderilor
la nivelul ţesuturilor. În ascensiune rapidă la înălţimi mari pot apare fenomene asemănătoare bolii de
decompresiune, prin eliminarea rapidă a azotului sub formă de bule de gaz, fenomenul de dilatare a
gazelor din organele cavitare.
Trepidaţiile şi zgomotul motoarelor produc tulburări de auz, tulburări neuro-vegetative.

30
Oxigenul sub presiune moderată poate fi folosit în terapie, când este necesar transportul unei
cantităţi mari de oxigen în plasmă. Curent, în terapie, oxigenul se administrează combinat cu
cantităţi reduse de dioxid de carbon (3-9%), amestec numit carbogen.
Administrarea oxigenului la presiuni mari (1-2 atmosfere) produce leziuni pulmonare şi nervoase,
iar la presiuni foarte mari (peste 3 atmosfere) poate determina moartea prin saturaţia scoarţei
cerebrale cu oxigen şi leziuni la nivelul sistemului nervos central.
Măsurile de profilaxie se adresează atât carenţei cât şi excesului de oxigen.
Combaterea deficitului de oxigen este măsura profilactică principală în cazul ridicării la înălţimi
mari. Se folosesc, în acest scop, aparate de oxigen necesare de la 5000m (când se administrează
oxigen combinat cu dioxid de carbon) şi obligatoriu de la 8000 m (când se administrează oxigen
pur). Folosirea aparatelor de oxigen devine însă insuficientă la înălţimi de peste 10.000-12.000 m
din cauza presiunii foarte scăzute a aerului, în aceste cazuri devenind necesară folosirea costumelor
şi a cabinelor presurizate.
Aviatorilor li se impune o selecţie atentă la angajare şi antrenamente în condiţii de hipoxie.
O serie de afecţiuni sunt contraindicate zborului la mari înălţimi: cardiopatia ischemică, anemiile
grave, hipertensiunea arterială, afecţiuni valvulare decompensate, afecţiuni pulmonare (bronşite
cronice, astm, pneumotorax), ulcerul gastro-duodenal.
Un aspect aparte al presiunii scăzute a aerului îl reprezintă viaţa diferitelor populaţii la altitudine şi
fenomenul de adaptare la aceste condiţii.
Pentru menţinerea unei oxigenări bune a sângelui la nivel pulmonar, se instalează o uşoară
hiperpnee, se dezvoltă un torace globulos, apare o poliglobulie compensatorie (în jur de 7-8
milioane hematii/mmc sânge) cu creşterea hemoglobinei, devierea spre stânga a curbei de disociaţie
a hemoglobinei şi creşterea minut-volumului sanguin. La modificările cardio-vasculare şi
respiratorii se adaugă şi modificări endocrine, explicând gradul de adaptabilitate a organismelor
născute şi care trăiesc la altitudine.
Persoanele provenite de la şes şi care se stabilesc la mare altitudine, prezintă simptome ce produc
perturbări la nivelul sistemului nervos central şi periferic, constituind răul de altitudine (tulburări
neuro-vegetative, fenomene de alcaloză).
Aceste fenomene dispar în timp prin aclimatizare. Adaptarea nu este posibilă la bolnavii pulmonari
şi cardiaci, din cauza suprasolicitării funcţiilor respective, deja compromise.
La persoanele născute la munte, care au trăit un oarecare timp la şes, şi se reinstalează în regiuni de
altitudine poate apare pierderea de aclimatizare, fenomen neexplicabil până în prezent.
Profilaxia hiperoxigenării organismului constă în administrarea atentă a terapiei cu oxigen.

31
2. Variaţiile concentraţiei şi presiunii parţiale a dioxidului de carbon
Ca urmare a unei creşteri intense a utilizării combustibilului pentru producerea energiei, în ultima
vreme, a fost semnalată o creştere a dioxidului de carbon în aerul atmosferic.
Valori crescute ale dioxidului de carbon se întâlnesc în mediul industrial (fabrici de bere, de zahăr),
în industria extractivă minieră, industria chimică şi metalurgică, în încăperi ermetic închise
(adăposturi, submarine), fântâni adânci etc.
Din punct de vedere al sănătăţii organismului uman, importanţa dioxidului de carbon constă în buna
desfăşurare a respiraţiei, şi posibilitatea apariţiei efectelor nocive ale concentraţiilor crescute asupra
organismului.
Dioxidul de carbon în concentraţii crescute exercită efecte nocive asupra stării de sănătate, de la
excitarea centrului respirator la o concentraţie de aproximativ 2%, până la sfârşit letal în câteva
minute, prin paralizia centrilor respiratori (la o concentraţie de 29%).
Măsuri de profilaxie:
 Instituirea unei bune ventilaţii în încăperile de locuit.
 Utilizarea măştilor de protecţie în locurile cu risc crescut (fântâni, pivniţe, conducte de
canalizare etc.).
 Educaţia sanitară a populaţiei pentru evitarea zonelor periculoase.
Din punct de vedere igienico-sanitar, dioxidul de carbon este un indicator de apreciere a vicierii
aerului, fiind în acelaşi timp şi unul dintre poluanţii atmosferici.
3. Variaţiile concentraţiei şi presiunii parţiale a azotului
Azotul se găseşte în aerul atmosferic la o concentraţie de 78,09%, valoare ce se menţine constantă
prin circuitul azotului în natură, ajungând din aer în plante şi animale, iar prin descompunerea
substanţelor organice de origine animală şi vegetală în sol, o parte din azot trecând sub formă de
amoniac în aer, restul continuându-şi ciclul în sol.
Organismul uman poate fi expus la acţiunea azotului sub presiune în anumite condiţii, ce se
întâlnesc la muncitorii din chesoane şi scafandrii. Prin creşterea presiunii aerului, în timpul
activităţii sub apă, creşte şi presiunea parţială a azotului, care fiind neutru nu intră în combinaţie cu
elementele din sânge sau ţesuturi ci se dizolvă în sânge şi lichidul interstiţial până la saturare. Unele
ţesuturi au afinitate mai mare faţă de azot devenind mai repede saturate (ţesutul adipos, ţesutul
nervos). Saturaţia ţesutului în azot este rapidă la început, apoi se încetineşte pe măsură ce se apropie
de saturaţie totală, care se realizează la aproximativ 4 ore de la creşterea presiunii.

32
Prin scăderea presiunii sale în sânge, ca urmare a scăderii presiunii aerului inspirat (prin ridicări la
suprafaţă a scafandrului sau a muncitorului din chesoane), azotul se deplasează din ţesuturi în sânge
şi este eliminat prin plămâni. Eliminarea se face urmând aceeaşi curbă exponenţială, ca la dizolvarea
lui în ţesuturi, dacă decompresiunea se face lent. În cazul unei decompresiuni bruşte, se produce o
degajare rapidă a azotului de la nivelul ţesuturilor, cu apariţia emboliilor gazoase în vase şi diferite
ţesuturi (pulmonar, cardiac, nervos, adipos, articular), tulburări caracteristice "bolii de
decompresiune".
Semnele premonitorii ale emboliei gazoase sunt: dureri articulare şi musculare, parestezii la nivelul
membrelor, hiperestezie cutanată, emfizem subcutanat, pareze.
În aceste cazuri se recomandă coborârea din nou la adâncime, unde odată cu creşterea presiunii
atmosferice, creşte din nou presiunea parţială a azotului şi are loc resolvirea acestuia în sânge.
Măsurile de profilaxie a acestor accidente constau în:
- selecţionarea muncitorilor la angajare;
- efectuarea instructajului de protecţia muncii la muncitorii expuşi;
- respectarea timpului de lucru;
- decompresiunea lentă;
- întrebuinţarea unui amestec de gaze care înlocuieşte aerul (amestec de heliu şi oxigen;
oxigen şi hidrogen).
Narcoza hiperbară sau "beţia adâncurilor" este un sindrom întâlnit la scafandrii care petrec timp
îndelungat la adâncimi mari, şi se datoreşte acţiunii narcotice a azotului la nivelul ţesutului nervos.
Măsurile de profilaxie a apariţiei acestui sindrom necesită respectarea strictă a timpului de
scufundare şi supravegherea scafandrului cu posibilitatea readucerii lui la suprafaţă.
4. Ozonul stratosferic şi efectele reducerii stratului de ozon asupra stării de sănătate.
Măsuri de profilaxie
Ozonul se găseşte în cantităţi mici în atmosferă şi se formează în timpul descărcărilor electrice sau
în urma reacţiei oxigenului atomic cu oxigen molecular.
În aerul din apropierea solului, ozonul este întâlnit doar sub formă de urme (0,2-0,8 mg/ 100 mc
aer).
La altitudine de circa 20 m, concentraţia ozonului este suficient de ridicată (între 0,25-0,50 ppm - 1
ppm oxigen la 250C = 1962 μm/mc) pentru a absorbi radiaţiile cu lungime de undă mică, nocive
pentru viaţa de pe pământ.

33
În stratosferă ozonul este prezent în strat relativ constant, cu o grosime cuprinsă între 3-5 mm,
purtând denumirea de ozonosferă. Acest strat depinde de echilibrul existent între formarea şi
descompunerea ozonului sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete.
Ozonosfera îndeplineşte rolul de ecran faţă de radiaţiile ultraviolete cu lumgimea mică de undă,
improprie vieţii, pe care o reţine în proporţie de 99% şi pentru schimburile energetice între straturile
superioare şi inferioare.
În prezent se semnalează reducerea grosimii stratului de ozon stratosferic şi chiar dispariţia sa în
anumite zone, cu formarea "găurilor de ozon".
Dintre cauzele care determină producerea acestui fenomen putem menţiona:
 Zborul avioanelor supersonice la 20 km altitudine.
 Gazele de ardere ale motoarelor, care conţin oxigen atomic, hidrogen, grupări OH, NO. Ele
interacţionează fotochimic cu ozonul consumându-l.
 Eliminarea în atmosferă a unor compuşi de tipul cloro-fluorocarbon utilizaţi în industria
frigotehnică şi ca agenţi vehiculanţi pentru spray.
Ca efecte ale reducerii stratului de ozon asupra stării de sănătate se pot menţiona:
- creşterea incidenţei cancerului cutanat (4-6% pentru o scădere a ozonului atmosferic de
1%);
- favorizarea cancerului cu diferite localizări;
- modificări ale lanţurilor de AND şi ARN celular;
- aberaţii cromozomiale;
- degradarea vegetaţiei;
- dezechilibre ale florei şi faunei marine.
Măsurile de profilaxie constau în supravegherea atentă, continuă a stratului de ozon şi prevenirea
emisiei în atmosferă a compuşilor chimici cu efecte distructive asupra ozonului.

Poluarea aerului atmosferic. Efecte asupra sănătăţii şi prevenirea lor

Poluarea este prezenţa în aer a unor substanţe străine de compoziţia chimică normală sau creşterea
concentraţiilor componenţilor normali, care în funcţie de natura, concentraţia şi timpul cât
acţionează pot produce disconfort, alterarea sănătăţii şi alterarea mediului.

34
Poluarea poate fi simplă, cauzată de un singur poluant - situaţie întâlnită foarte rar sau poluare
complexă, determinată de mai multe substanţe poluante, mult mai frecventă.
Sursele de poluare
Surse naturale
 Eroziunea solului de către curenţii de aer
 Erupţiile vulcanice, numai în perioada de activitate a acestora
 Incendiile spontane ale pădurilor, care poluează atmosfera temporar
 Polenul diferitelor plante dispersate de curenţii de aer
 Descompunerea naturală a substanţelor organice.
Sursele naturale nu reprezintă o problemă decât atunci când, în anumite concentraţii, substanţele
eliminate pot afecta centrele populate.
Surse artificiale
 Procesele de combustie, care sunt principalele modalităţi de obţinere a energiei termice, electrice
sau mecanice. Combustiile sunt utilizate în scopul încălzirii spaţiilor de locuit, în activitatea
industrială, pe perioada funcţionării unor motoare. Procesele de combustie se situează pe primul loc
în ceea ce privesc sursele artificiale.
Cea mai intensă poluare se realizează prin arderea cărbunelui, cu atât mai mult, cu cât calitatea este
inferioară. Din procesele de ardere rezultă oxizi de sulf, oxizi de azot, oxizi de carbon, aldehide şi
acizi organici, hidrocarburi, funingine, pulberi.
 Transporturile (terestre, maritime şi aeriene) constituie o sursă de poluare care se plasează pe
locul doi după emisiile rezultate din combustii. Transporturile terestre constituie riscul cel mai
important pentru populaţie datorită eliminării poluanţilor la nivelul solului, în zona de acţiune asupra
organismului. Mijloacele de transport elimină prin ţeava de eşapament şi prin evaporările la nivelul
carburatorului şi rezervorului, produşi rezultaţi în urma arderilor: monoxid şi dioxid de carbon, oxizi
de azot, hidrocarburi nearse şi produşi de oxidare ai acestora (aldehide şi acizi organici, pulberi,
funingine şi plumb).
 Procesele industriale contribuie la poluarea atmosferică prin procesele de ardere a
combustibililor şi prin poluanţi eliminaţi din procesul tehnologic. În funcţie de volumul emisiilor se
situează pe locul al treilea, dar este pe primul loc din punct de vedere al diversităţii poluanţilor
eliminaţi. Substanţele sunt emise sub formă de gaze, vapori sau particule solide sau lichide, de
dimensiuni variate, în funcţie de profilul industriei.

35
Principalele surse industriale sunt reprezentate de metalurgia feroasă, metalurgia neferoasă, industria
materialelor de construcţii ( mai ales fabrici de ciment), industria petrolului şi industria chimică.

Factorii care condiţionează poluarea şi autopurificarea aerului

Factorii fizici ai aerului atmosferic

Temperatura aerului: influenţează poluarea prin modul în care determină formarea curenţilor de aer
verticali.
 Umiditatea aerului: împiedică difuzarea substanţelor poluante.
Curenţii de aer orizontali sunt cei mai importanţi factori de dispersie a substanţelor poluante în
atmosferă. Ei transportă aceste substanţe la distanţă şi în zone fără surse de poluare.
 Iradierea solară favorizează reacţii fotochimice între unii poluanţi şi constituenţi normali ai
aerului sau între elementele poluante. Produşii rezultaţi sunt, în general, cu efect toxic crescut.

Factorii geografici
Relieful influenţează condiţiile meteorologice, deci poate favoriza dispersia sau acumularea
substanţelor poluante.
 Suprafeţele de apă (lacuri, mări, oceane) reduc poluarea prin fixarea suspensiilor din aer şi
dizolvarea poluanţilor gazoşi.
 Vegetaţia fixează dioxidul de carbon şi degajă oxigenul în procesele de fotosinteză, reţine
dioxidul de sulf şi pulberile pe frunze.

Factorii urbanistici
Sistematizarea localităţilor urbane poate interveni în favorizarea autopurificării aerului prin
asamblarea corectă a zonelor industriale, instituirea zonelor de protecţie sanitară, amplasarea la
distanţă de localităţi a unor surse majore de poluare, orientarea străzilor în funcţie de direcţia
dominantă a curenţilor de aer, asigurarea suprafeţelor de spaţii verzi etc.

Clasificarea poluanţilor
Există o serie de criterii de clasificare a substanţelor poluante din aer. Din punct de vedere medical,
interesează doar clasificarea în funcţie de efectele directe asupra sănătăţii:
 Poluanţi iritanţi

36
 Poluanţi asfixianţi
 Poluanţi toxici sistemici
 Poluanţi alergizanţi
 Poluanţi fibrozanţi
 Poluanţi cancerigeni, mutageni şi teratogeni.
Poluanţii iritanţi şi efectele asupra sănătăţii
Poluanţii iritanţi sunt substanţe care afectează, în special, mucoasa căilor respiratorii şi alveolele
pulmonare, iar la concentraţii mai crescute - conjunctiva şi cornea.
În funcţie de starea de agregare pot fi gazoşi (dioxidul de sulf, oxizii azotului, oxidanţii fotochimici,
amoniacul, clorul) sau solizi (pulberile în suspensie - efectul iritant este în funcţie de natura,
concentraţia şi dimensiunile particulelor).
Efecte acute (imediate)
În acest caz, modificările patologice apar la scurt timp după expunerea populaţiei la concentraţii
ridicate. Cele mai importante sunt modificările funcţiei respiratorii, fenomenele subiective de iritaţie
a mucoasei respiratorii şi oculare, creşterea morbidităţii şi mortalităţii populaţiei prin afecţiuni
respiratorii şi cardiovasculare, agravarea bronşitei cronice.
La concentraţii foarte ridicate pot apare intoxicaţii acute, de obicei în cazurile accidentelor acute de
poluare.

Efectele cronice (tardive)

Modificările patologice apar în urma expunerii timp îndelungat la concentraţii moderate a
substanţelor poluante, ca urmare a acţiunii prelungite asupra aparatului respirator, prin
suprasolicitarea mecanismelor de clearance.
Efectele constau în favorizarea apariţiei bolilor aparatului respirator: bronşita cronică, astmul,
emfizemul pulmonar, precum şi în creşterea frecvenţei şi gravităţii infecţiilor pulmonare acute.

Poluanţii asfixianţi şi efectele asupra sănătăţii

În această grupă sunt incluşi monoxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, nitriţii, cianurile etc.
Mecanismul de acţiune în producerea hipoxiei sau anoxiei tisulare constă, fie în blocarea
oxigenului de către hemoglobină (monoxidul de carbon, nitriţii), fie în împiedicarea utilizării
oxigenului în procesele metabolice (cianuri), fie în blocarea centrului respirator (hidrogenul
sulfurat).

37
 Cea mai răspândită substanţă poluantă din această categorie este monoxidul de carbon. El
provine din procesele de combustie incompletă. În zonele de locuit, aglomerate şi intens
industrializate, cantităţi mari rezultă din surse artificiale (industrie, gaze de eşapament provenite de
la autovehicule, care se elimină la nivelul zonelor de respiraţie ale omului). În expunerea la poluarea
cu monoxid de carbon trebuie menţionat şi fumatul.
Efectele asupra organismului sunt determinate de capacitatea de a forma cu hemoglobina un
complex (carboxihemoglobina), care blochează fixarea oxigenului.
Efectele acute
 Concentraţiile de 0,5-0,8% carboxihemoglobină în sânge reprezintă valori normale pentru
persoanele fără expunere la monoxidul de carbon exogen (datorită formării monoxidului de carbon
endogen rezultat din metabolismul hemoglobinei).
 La concentraţii de până la 2% carboxihemoglobină nu s-au semnalat modificări fiziologice sau
patologice.
 La concentraţii cuprinse între 2-10% carboxihemoglobină apar primele simptome datorită
hipoxiei.Efecte evidente apar la persoanele cu tulburări circulatorii cerebrale, la cele care au
consumat alcool, au făcut tratament cu sedative, antihistaminice, hipotensoare sau la persoanele cu
funcţia miocardică alterată.
 La o concentraţie între 10-20% carboxihemoglobină, pe lângă fenomenele anterioare apar
cefaleea, dispneea şi scăderea performanţelor fizice.
 Între 20-40% carboxihemoglobină apare intoxicaţia acută manifestată prin cefalee, ameţeli,
greaţă, adinamie, tulburări senzoriale.
 Concentraţia care depăşeşte 40% carboxihemoglobină determină pierderea conştienţei.
 La concentraţia de 60% apare decesul.
Efectele cronice
Apar la persoanele expuse timp îndelungat la concentraţii relativ crescute de monoxid de carbon, cu
manifestări caracteristice sindromului astenic.
La concentraţii mai reduse, dar repetate, apar următoarele efecte:
 Asupra aparatului cardiovascular:
- La concentraţii de 4% carboxihemoglobină pot apare decompensări ale cardiopatiilor sau
poate constitui un factor declanşator al accidentelor acute în cadrul cardiopatiei ischemice.
- La concentraţii cuprinse între 5-10% existente timp îndelungat se produce depunerea de
plăci ateromatoase în peretele vascular, prin modificarea permeabilităţii vasculare, alterări în vasa

38
vasorum, modificări enzimatice. Aşa se explică frecvenţa mai mare a aterosclerozei la fumători sau
persoanele expuse la concentraţii relativ crescute de monoxid de carbon.
- La concentraţii care depăşesc 15% carboxihemoglobina se pot produce alterări
miocardice grave (sindromul Shinsu).
 Asupra embrionului şi fătului
Carboxihemoglobina străbate bariera fetoplacentară, cu apariţia malformaţiilor congenitale, a
hipotrofiei fătului la naştere, a naşterilor premature, în cazul femeilor fumătoare.

Poluanţii toxici sistemici şi efectele asupra sănătăţii

Substanţele care fac parte din această categorie sunt cuprinse într-un termen generic de substanţe
xenobiotice (xenos = străin), neavând funcţie biologică cunoscută în organismele vii (plumbul,
mercurul, cadmiul, beriliul) sau în organismul uman (seleniul, staniul, nichelul, vanadiul) şi cu
acţiune nocivă asupra funcţiilor şi structurilor vitale, prin simpla lor prezenţă, în orice cantitate s-ar
afla.
Poluanţii toxici sistemici rezultă, în special, din procesele industriale şi din mijloacele de transport
rutiere. În aerul atmosferic ele se întâlnesc destul de rar, cu excepţia plumbului. Forma sub care se
găsesc în aer este de suspensii şi vapori.
Ceilalţi poluanţi toxici sistemici (mangan, mercur, cadmiu, fluor, arsen, beriliu etc.) nu prezintă
importanţă epidemiologică din punctul de vedere al poluării aerului.
O menţiune specială pentru pesticide, care pot polua aerul prin scăpări din procesul de fabricaţie, în
cazul depozitării şi manipulării incorecte, în timpul şi după utilizare, prin pulverizarea din avion etc.

Poluanţii alergizanţi şi efectele asupra sănătăţii

Clasificare
Principalii poluanţi alergizanţi sunt reprezentaţi de următorii alergeni:
 de origine vegetală (polen, fungi);
 de origine animală (peri, blană, descuamări epidermice, fulgi de pene etc.);
 praf de casă asociat cu prezenţa acarienilor (Dermatophagoides);
 substanţe chimice alergene eliminate în mediu de procesele industriale şi autovehicule.
Efecte asupra sănătăţii
Manifestările de alergie atopică includ astmul bronşic, rinita alergică, dermita atopică, urticarie,
edemul angioneurotic, conjunctivita alergică, "febra de fân" (sindrom alergic produs de polen).

39
Poluanţii fibrozanţi şi efectele asupra sănătăţii
Poluanţii fibrozanţi identificaţi în mediu depăşesc cifra de 150. Cei mai importanţi din punct de
vedere a efectelor asupra sănătăţii sunt dioxidul de siliciu, azbestul, manganul, beriliul, cadmiul.
Inhalaţi odată cu aerul, aceşti poluanţi ajung în plămâni, unde determină reacţii fibroase prin
mecanisme specifice fiecărei substanţe.
Poluanţii cancerigeni, mutageni, teratogeni şi efectele asupra sănătăţii
Numărul total al substanţelor poluante din această categorie este de aproximativ 2000, multe dintre
ele având şi efect teratogen şi mutagen.
Clasificare
 De natură organică (hidrocarburi policiclice aromatice, nitrozamine, amine aromate, epoxizi,
compuşi azoici, coloranţi aromatici, agenţi alchilanţi, pesticide organice, mase plastice, anestezici
volatili etc.).
 De natură anorganică (arsen, beriliu, cadmiu, crom, cobalt, nichel, seleniu etc.).
 De natură minerală (azbest).
Substanţele cocancerigene au un rol adjuvant, promotor. Cele mai importante sunt substanţele
organice (hidrocarburi, aldehide, fenoli, cetone, compuşi cloroorganici) şi cele anorganice (dioxid
de sulf, acizi etc.).
Expunerea populaţiei
 Din aerul atmosferic care poate fi poluat cu substanţe cancerigene provenite de la mijloacele de
transport, sistemele de termoficare şi activităţile industriale.
 În spaţii închise, în care pătrunde aerul poluat din exterior sau aerul este poluat cu fum de ţigară
(fumat pasiv).
 Prin fumatul tutunului (fumat activ).
Măsuri medicale de prevenire a poluării aerului
Profilaxia primară
Constă în cunoaşterea factorilor de risc generaţi de poluarea aerului. Ea cuprinde:
- depistarea prezenţei în atmosferă a substanţelor chimice poluante,
- evaluarea pragului de nocivitate pentru substanţele poluante (în scopul fixării
concentraţiilor maxime admise),
- supravegherea permanentă a respectării normelor sanitare de către sursele eliminatoare
de poluanţi
- educaţia sanitară a populaţiei.

40
Concentraţia maximă admisă reprezintă acea concentraţie, decelabilă prin metode moderne de
explorare, care nu exercită efecte directe sau indirecte asupra sănătăţii, nu produce senzaţii
subiective şi nu modifică capacitatea de muncă.
Exprimarea concentraţiei maxime admise se face prin:
- Concentraţia maximă momentană (CMM): reprezintă cea mai mare concentraţie admisă
pentru un poluant pe o perioadă scurtă, de obicei 30 de minute.
- Concentraţia medie pe 24 de ore: reprezintă media concentraţiilor poluantului timp de 24
de ore.
- Concentraţia medie anuală: reprezintă media concentraţiilor determinate, pe 12 luni.
- Concentraţia de avertizare (alarmă) se utilizează în ţările intens industrializate şi cu trafic
auto intens. Ea atrage atenţia populaţiei asupra unei poluări acute, cu efecte imediate. Impune luarea
măsurilor de urgenţă la sursele de eliminare a poluanţilor, precum şi protecţia populaţiei.
Profilaxia secundară
Urmăreşte depistarea în stadii incipiente, a afecţiunilor determinate de poluarea aerului, când
remisiunea bolii mai este posibilă. Cuprinde controlul medical activ la grupele de populaţie expuse
factorilor de risc din aerul zonelor intens poluate, cu concentraţii maxime admise peste substanţele
poluante depăşite.
Examenele medicale sunt efectuate de către echipe multidisciplinare, care utilizează examenele
clinice şi paraclinice generale sau specifice substanţelor care poluează zona respectivă.

Factorii biologici ai aerului. Efecte asupra sănătăţii şi prevenirea lor

Contaminarea biologică a aerului

Aeromicroflora
Permanent, aerul conţine o floră microbiană saprofită, naturală, formată din bacterii aerobe şi
anaerobe (multe specii sporulate), virusuri, levuri, actinomicete, care provin de la suprafaţa solului,
apelor şi vegetaţiei. Sunt prezente şi în aerul considerat curat, deasupra mărilor şi oceanelor şi ajung
până la mari înălţimi. Această microfloră se dezvoltă la temperaturi de 20 0C şi este denumită floră
psihrofilă sau autotrofă.
În zonele localităţilor, alături de floră saprofită există şi microorganisme de origine umană
sau animală reprezentate de germeni saprofiţi, condiţionat patogeni şi patogeni, care se dezvoltă la o
temperatură de 370C şi formează flora mezofilă. Ea provine de la omul bolnav sau purtătorul

41
aparent sănătos fiind eliminată prin căile respiratorii (tuse, strănut, vorbire), dejecte, produse
patologice (secreţii, spută etc.), dejecte animale şi reziduuri solide sau lichide.
Flora microbiană mezofilă are o rezistenţă redusă în comparaţie cu cea psihrofilă. Factorii
care influenţează supravieţuirea germenilor în aer sunt reprezentaţi de temperatură (variaţiile mari îi
distrug), umiditate (variaţiile crescute distrug germenii mezofili), absenţa suportului nutritiv (aerul
nu constituie un mediu de viaţă pentru flora mezofilă, ci doar o cale de transmitere), radiaţiile
ultraviolete (acţiune bactericidă).
Rezistenţa germenilor în aer este în funcţie de specie:
- germeni cu rezistenţă scăzută: virusurile gripei, rujeolei, rubeolei, varicelei,
pneumococul, cocobacilul, tusea convulsivă;
- germeni cu rezistenţă moderată: stafilococul, streptococul, bacilul difteric;
- germeni cu rezistenţă crescută: bacilul Koch, clostridiile, ricketsiile, fungii.
Formele de existenţă ale microorganismelor pot fi:
- Picăturile de secreţie naso-faringiană (picături Flügge). Datorită dimensiunii lor, ele nu
pot fi propagate în aer mai mult de 1-2 m, dar au o patogenitate foarte crescută prin structura lor:
apă, mucus (mucoproteine) şi germeni (virusuri, bacterii, micete). Sunt eliminate în atmosferă prin
strănut, tuse, odată cu expectoraţia, în timpul vorbirii etc.
- Nucleii de picătură (nucleii Wels) provin fie din secreţia naso-faringiană, salivară sau
bronşică, fie din picăturile Flügge, prin pierderea învelişului hidric în condiţii de umiditate scăzută a
aerului. Datorită dimensiunilor reduse se propagă la distanţe mari (10-12 m), persistă mult timp în
aer, dar au patogenitate scăzută datorită structurii lor (peliculă de substanţă organică şi eventual
agentul patogen central). Riscul de îmbolnăvire este însă mult mai crescut datorită persistenţei lor în
aer.
- Praful bacterian (pulberea bacteriforă). Este constituit din particule pe suprafaţa cărora
sunt adsorbiţi microbii care provin din picăturile Flügge sau nucleii de picătură. Praful bacterian
care sedimentează este reantrenat în aer la deschiderea şi închiderea uşilor, schimbarea lenjeriei de
pat, scuturarea covoarelor, folosirea unor mijloace uscate de curăţenie (măturat uscat, ştergerea
uscată a prafului). Datorită dimensiunilor foarte mari, praful bacterian, persistă puţin timp în aer şi
are o patogenitate crescută.
Efectele asupra stării de sănătate
Se manifestă prin apariţia bolilor infecţioase respiratorii şi cutanate (plăgi infectate).
Cele mai frecvente afecţiuni care apar sunt bolile infecto-contagioase ale copilăriei: rujeolă,
rubeolă, varicelă, parotidită epidemică, tusea convulsivă. De asemenea, se pot produce şi alte

42
îmbolnăviri: gripa, alte viroze respiratorii, difteria, tuberculoza, infecţii ale plăgilor cu stafilococ şi
streptococ etc.
Pentru producerea unei îmbolnăviri sunt necesare trei condiţii:
- existenţa unei surse de infecţie;
- supravieţuirea germenilor în aer un timp suficient pentru a produce îmbolnăvirea;
- existenţa unei populaţii receptive;
Factorii care influenţează îmbolnăvirea persoanelor receptive sunt:
- realizarea unui număr crescut de germeni. Un număr redus de germeni determină
producerea unor infecţii localizate;
- receptivitatea persoanei. Dacă persoana a trecut prin boală sau a fost imunizată artificial,
receptivitatea este scăzută. La persoanele receptive pot apare forme grave de îmbolnăvire sau pot
deveni purtători de germeni;
- locul de cantonare al germenilor. Germenii pot fi cantonaţi la nivelul căilor respiratorii
superioare (de exemplu bacilul difteric, streptococul) sau pot pătrunde în căile respiratorii inferioare
(bacilul Koch, Bordetella pertusis). În acest caz, un număr scăzut de germeni pot produce
îmbolnăviri.
Locurile cel mai frecvent întâlnite, care favorizează transmiterea afecţiunilor pe calea aerului sunt:
- încăperile închise şi aglomerate;
- colectivităţile de copii (creşe, grădiniţe, şcoli);
- căminele de bătrâni;
- săli de aşteptare, săli de spectacole, cinematografe;
- mijloacele de transport în comun;
- unităţile medico-sanitare. Cele mai afectate sunt secţiile de pediatrie, nou-născuţi,
prematuri, terapie intensivă, maternităţi, chirurgie, urologie, boli infecţioase, stomatologie,
laboratoarele de bacteriologie etc.
Criterii de apreciere a contaminării biologice
Aprecierea florei microbiene din aer se efectuează periodic în spitale, instituţii de copii,
laboratoarele de bacteriologie, unităţile alimentare, fabricile de medicamente etc.
Obiectivele urmăresc stabilirea potenţialului aerului de transmitere a infecţiilor şi aprecierea
condiţiilor sanitare din încăpere.
Analiza bacteriologică a aerului se efectuează prin determinarea indicatorilor bacteriologici, care
prin prezenţa şi numărul lor pot da relaţii asupra gradului de încărcătură microbiană a aerului:

43
- Numărul total de germeni care se dezvoltă la 370C/m3 aer. Prezenţa lor indică provenienţa
umană sau animală şi permite aprecierea condiţiilor igienico-sanitare dintr-o încăpere. Datele
furnizate de acest indicator sunt globale, doar orientative. Informaţii suplimentare, privind natura
contaminării se obţin prin incubare diferenţiată la 220 şi 370C.
- Numărul de streptococi alfa-hemolitici (viridans)/m3 aer. Prezenţa acestor germeni
denotă provenienţa naso-faringiană şi nu are semnificaţie epidemiologică.
- Numărul de streptococi beta-hemolitici/m3 aer. Prezenţa denotă existenţa în încăpere a
bolnavilor sau a purtătorilor de streptococ beta-hemolitic. Acest indicator are semnificaţie
epidemiologică.
- Numărul de stafilococi/m3 aer. Acest indicator precizează dacă provenienţa germenilor
este umană sau animală.
- Numărul germenilor coliformi/m3 aer. Determinarea se efectuează în secţiile de pediatrie,
nou-născuţi, prematuri, unde germenii coliformi sunt antrenaţi de pe scutece în aer. Prezenţa lor
indică un grad ridicat de insalubrizare a unei încăperi.
Ţinând cont de indicatorii bacteriologici şi semnificaţia prezenţei lor în aer au fost făcute
următoarele recomandări de norme sanitare:
- Numărul total de germeni care se dezvoltă la 370C/m3 aer:
 pentru locuinţe: 1500-2500 germeni/m3 aer;
 pentru instituţiile de copii (creşe, grădiniţe, şcoli etc.): maxim 1500 germeni/m3 aer;
 pentru unităţile alimentare: maxim 600 germeni/m3 aer;
 pentru unităţile spitaliceşti:
- saloane: maxim 600 germeni/m3 aer;
- săli de operaţie, de pansamente septice: maxim 700 germeni/m3 aer;
- săli de operaţie aseptice: maxim 300 germeni/m3 aer;
- săli de transplant, plastii tegumentare pentru arşi, săli de operaţii neurochirurgie: maxim 70
germeni/m3 aer.
- Numărul de streptococi viridans (alfa-hemolitici)/m3 aer. Dacă reprezintă mai mult de 1%
din numărul total de germeni, contaminarea aerului este certă.
- Numărul de streptococi beta-hemolitici /m3 aer. Streptococii beta-hemolitici trebuie să fie
absenţi în aer, indiferent de locul determinării.
- Numărul de stafilococi/m3 aer. Cu cât numărul lor este mai crescut, cu atât contaminarea
aerului este mai periculoasă.

44
- Numărul de coliformi/m3 aer. Escherichia Coli trebuie să fie absentă în aer, indiferent de
locul determinării.
Pentru flora microbiană de pe suprafeţe se fac următoarele recomandări:
- Numărul total de germeni care se dezvoltă la 370C/cm2:
 pentru saloane: maxim 5 germeni/cm2;
 pentru încăperi cu destinaţie specială (bucătării dietetice, de lapte, saloane de nou-născuţi):
maxim 3 germeni/cm2;
 pentru săli de operaţie aseptice: maxim 2 germeni/cm2.
- Numărul de streptococi beta-hemolitici/cm2: să fie absenţi.
- Numărul de coliformi/cm2: să fie absenţi.
Pentru flora microbiană de pe mâinile personalului se fac următoarele recomandări:
- Numărul total de germeni care se dezvoltă la 370C/o mână:
 pentru chirurgi: maxim 10;
 pentru restul personalului care execută diferite manopere: maxim 40.
- Numărul de streptococi beta-hemolitici/o mână: să fie absenţi.
- Numărul de coliformi/o mână: să fie absenţi, indiferent de locul determinării.
Măsuri de profilaxie
Pentru profilaxia contaminării aerului sunt necesare măsuri complexe, care se adresează verigilor
lanţului epidemiologic:
 Măsurile care vizează izvorul de infecţie includ: depistarea purtătorilor de germeni şi izolarea
lor, izolarea bolnavilor şi tratarea corectă.
 Măsurile care vizează calea de transmitere (aerul):
- Ventilaţia. Este mijlocul prin care se asigură reducerea numărului de germeni din aer, atât sub
formă de picături cât şi sub formă de nuclei de picătură sau praf bacterian. Ventilaţia naturală, acolo
unde este asigurat cubajul încăperilor în funcţie de numărul de persoane şi activităţile care se
desfăşoară, are în vedere asigurarea unui multiplu de schimb suficient (30 m 3/oră pentru adult, 16
m3/oră pentru copil).
Utilizarea sistemului de aer condiţionat, în care aerul este dezinfectat anterior introducerii în
încăperi, este dintre cele mai bune metode.
- Curăţenia. Constă în îndepărtarea microorganismelor, a prafului şi a substanţelor organice de pe
suprafeţele obiectelor din încăpere. Folosirea corectă a metodelor de curăţenie realizează o
decontaminare de 95-98% a aerului (apropiată de cea realizată prin dezinfecţie).
Metodele de curăţenie utilizate sunt:
45
 spălarea obiectelor şi a suprafeţelor cu apă caldă şi detergenţi, la care se adaugă 1-2% bicarbonat
de sodiu;
 ştergerea umedă a suprafeţelor pentru întreţinerea curăţeniei, în intervalele dintre spălări;
 aspirarea cu aspiratoare umede;
 măturatul sau periatul umed, metodă cu o eficacitate redusă.
În colectivităţi se recomandă impregnarea podelei cu substanţe uleioase, în amestec cu substanţe
dezinfectante.
Ansamblul măsurilor de curăţenie cuprind şi dezinfecţia şi deratizarea.
- Dezinfecţia. Este metoda prin care se urmăreşte distrugerea formelor vegetative
microbiene şi reducerea numărului germenilor saprofiţi, cu scopul de a preveni infecţiile şi bolile
transmisibile.
 Dezinfecţia fizică foloseşte acţiunea bactericidă a temperaturilor ridicate şi a radiaţiilor
ultraviolete.
Dezinfecţia prin spălarea suprafeţelor cu apă, la temperaturi de 60-95 0C, distruge microorganismele
de pe veselă, lenjerie, instrumentar sau sticlăria de laborator. Trebuie menţionat că microorganismele
sunt distruse şi prin substanţele chimice adăugate la spălare (detergenţi).
Dezinfecţia cu radiaţii ultraviolete. Cel mai bun efect bactericid îl au radiaţiile cu lungimea de undă
de aproximativ 250 nm. În cazul unei umidităţi crescute a aerului, eficienţa metodei scade. Se aplică
în unităţile sanitare, industria medicamentelor, industria alimentară.
 Dezinfecţia chimică. Metodele de dezinfecţie chimică, prin înalta lor eficienţă au cea mai largă
întrebuinţare. Dezinfecţia chimică foloseşte substanţe cu efect bactericid asupra florei microbiene
din aer şi de pe suprafeţe. Ele sunt dispersate în aer sub formă de vapori sau aerosoli. Ca procedeu se
foloseşte dezinfecţia terminală. Nu s-a găsit încă dezinfectantul ideal cu spectru de acţiune asupra
tuturor microorganismelor din aer.
Pentru o bună eficienţă a dezinfecţiei chimice trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- umiditatea relativă a aerului să fie de 40-50%;
- temperatura optimă;
- timpul de contact să fie respectat;
- efectuarea prealabilă a curăţeniei pentru îndepărtarea resturilor
organice;
-selectarea dezinfectantului în funcţie de microorganismele ce urmează a fi
distruse.

46
Rolul aerului în apariţia infecţiilor nosocomiale

Infecţiile care apar la bolnavi în timpul spitalizării, precum şi cele apărute în alte instituţii (cabinete
medicale) în relaţie cu actul medical, sunt infecţii nosocomiale.
Clasificarea în funcţie de agentul etiologic, grupează infecţiile nosocomiale în două categorii:
 Boli transmisibile contractate în spital, determinate de germeni patogeni.
 Boli transmisibile cu germeni condiţionat patogeni sau "oportunişti".

Factorii favorizanţi de producere sunt:

 Condiţiile de igienă necorespunzătoare (cazare, aprovizionare cu apă potabilă, alimentaţie din
acelaşi bloc alimentar, instalaţii sanitare etc.)
 Rezistenţa scăzută a organismului, în special în cazul bolnavilor internaţi cu boli infecţioase,
afecţiuni organice şi cu deficite imunitare, care favorizează starea de purtător. La aceste persoane,
riscul îmbolnăvirilor prin contact este crescut, cu posibilitatea suprapunerii peste boala de bază a
următoarelor afecţiuni: gripa, infecţiile respiratorii, gastroenteritele acute, zona Zoster, erizipel etc.
Secţiile cele mai afectate sunt cele de prematuri, saloanele cu bolnavi care prezintă arsuri, secţiile de
bolnavi cronici, de urologie, boli infecţioase, terapie intensivă etc.
 Utilizarea tratamentelor cu substanţe imunosupresoare sau abuzul de antibiotice care duce la
selecţia tulpinilor antibiorezistente (germenii de spital - floră rezistentă).
 Aglomerarea bolnavilor şi a paturilor în saloane mari.
 Durata prelungită a spitalizării.
 Vârsta (mai ales la nou-născuţi şi la persoanele în vârstă).
 Starea fiziologică (post partum).
 Afecţiuni cronice (diabet, deficite imunitare, infecţia HIV, hemopatii).
 Stări imunodepresive, asociate cu tratamente medico-chirurgicale (puncţii, cateterism, perfuzii,
transfuzii, intervenţii chirurgicale, dializă).

Agenţii etiologici ai infecţiilor nosocomiale sunt:

 Germenii patogeni

47
- Stafilococul piogen (varietatea auriu) care produce suşe de spital caracterizate prin
contagiozitate crescută, rezistă la antibiotice, are răspândire mare în mediul ambiant (lenjerie,
instrumentar, pulberi, mobilier), pe mucoasa rino-faringiană şi pe tegumentele bolnavilor.
- Streptococul beta hemolitic, grupa A, care produce angine, rinosinuzite, scarlatină etc.
- Pneumococul
- Bacilul Koch
- Virusurile respiratorii (gripal, varicelei, rujeolei, zonei Zoster, rotavirusul, adenovirusul
etc.), enterovirusurile (virusul hepatitei).
 Germenii condiţionat patogeni (pseudomonas aeruginosa Klebsiella, enterobacter).
 Fungi (Candida)
 Protozoare (pneumocystis carini).
Sursa de infecţie este reprezentată de bolnavi sau purtătorii de germeni.
Calea de transmitere este aerul, din praful bacterian antrenat în aer, de pe lenjeria de pat,
instrumentarul nesterilizat, îmbrăcăminte şi picăturile lui Flügge eliminate în timpul tusei,
strănutului, expectoraţiei sau vorbitului.
Principalele măsuri de prevenire sunt următoarele:
 Măsuri igienico-sanitare vizând respectarea condiţiilor de amplasare, construcţie şi funcţionare
a unităţilor sanitare. Ele includ şi condiţii de habitat, microclimat corespunzător, măsuri de
curăţenie, dezinfecţie şi deratizare, aprovizionare cu apă potabilă din surse controlate, prelucrare
culinară corectă a alimentelor, îndepărtarea rezidiilor.
În desfăşurarea activităţii spitalului, circuitele salubre să nu se încrucişeze cu circuitele insalubre.
Principalele circuite funcţionale din spital sunt următoarele: circuitul bolnavilor (de la internare până
la externare), circuitul personalului, al studenţilor, circuitul vizitatorilor, circuitele blocului operator
şi al sălilor de naştere, circuitul în secţia de ATI, circuitul instrumentarului, medicamentelor,
alimentelor (inclusiv în blocul alimentar şi biberonerie), circuitul lenjeriei, al rezidiilor solide şi
lichide.
 Aplicarea măsurilor permanente de asepsie şi antisepsie
 Utilizarea judicioasă a antibioticelor şi imunosupresoarelor
 Alegerea procedeelor de investigaţie şi tratament, ca să nu favorizeze apariţia infecţiilor
 Supravegherea bolnavilor pentru depistarea infecţiilor nosocomiale
 Instruirea periodică a cadrelor medico-sanitare şi supravegherea respectării măsurilor de
prevenire a infecţiilor nosocomiale.

48
RISCUL INFECŢIOS

PRECAUŢIUNI UNIVERSALE (P.U. ; Anexa la Ord MS nr 916/2006)

SCOPUL aplicarii PU: prevenirea transmiterii infecţiilor cu cale de transmitere sanguină, la locul de
muncă al personalului.
CONCEPTUL de PU se referă la:

 măsurile care se aplică in vederea prevenirii transmiterii HIV, HBV, HCV şi alţi
agenţi microbieni cu cale de transmitere sanguină, in timpul actului medical.
 sângele, alte fluide biologice şi ţesuturile tuturor pacienţilor se consideră a fi
potential infectate cu HIV, HBV, HCV şi alţi agenţi microbieni cu cale de transmitere parenterală
(sanguină)
 toţi pacienţii sunt considerati potenţial infectaţi cu HIV, HBV, HCV sau cu alţi agenţi
microbieni cu cale de transmitere sanguină, deoarece, cei mai mulţi dintre purtătorii de HIV, HBV,
HCV şi alţi agenţi microbieni sunt asimptomatici şi nu-şi cunosc propria stare de portaj;
REGULI de bază in aplicarea Precauţiunilor Universale:
1. Consideră toţi pacienţii potenţial infectaţi;
2. Consideră că sângele, alte fluide biologice şi ţesuturile sunt contaminate cu HIV,
HBV, HCV
3. Consideră că acele şi alte obiecte folosite in practica medicală sunt contaminate după
utilizare.
CONTACTUL tegumentelor şi mucoaselor cu următoarele produse TREBUIE considerat LA RISC:
 sperma, secreţii vaginale;
 sânge;
 lichid amniotic, lichid pericardic, lichid peritoneal, lichid pleural, lichid sinovial,
lichid cefalo-rahidian;
 orice alte fluide organice vizibil contaminate cu sânge;
 ţesuturi;
UTILIZAREA ECHIPAMENTULUI DE PROTECŢIE ADECVAT, COMPLET, CORECT

49
 DEFINIŢIE "ECHIPAMENT DE PROTECŢIE": bariera intre lucrător şi sursa de infecţie,
utilizată in timpul activităţilor care presupun risc de infecţie.
CATEGORII DE BARIERE utilizate pentru aplicarea precauţiunilor universale:
1. MĂNUŞI
a) TREBUIE UTILIZATE in următoarele situaţii:
 anticiparea contactului mâinilor cu sânge, lichide biologice contaminate, alte
lichide biologice cu urme vizibile de sânge, ţesuturi umane;
 abord venos sau arterial;
 recoltare de LCR;
 contact cu pacienţi care sângerează, au plăgi deschise, escare de decubit, alte
leziuni cutanate;
 manipularea, după utilizare a instrumentarului contaminat, în vederea
curăţirii, decontaminării
b) FELUL MANUŞILOR
 de uz unic sterile:
 chirurgie
 examinare interna
 intervenţii care implică un contact cu regiuni ale corpului in mod
normal sterile; uneori sunt necesare mănuşi duble;
 abord vascular prin punctie;
 tegument pacient cu soluţii de continuitate;
 manipularea unor materiale potenţial contaminate;
 nesterile curate:
 examinări curente, care implică un contact cu mucoasele, dacă nu
există o recomandare contrară;
 manipularea de materiale contaminate;
 curăţenie, indepărtare de produse biologice contaminate;
 de uz general, menaj, de cauciuc
 activităţi de intreţinere, care implică un contact cu sânge şi alte
produse biologice considerate a fi contaminate:
 colectare materiale contaminate, curăţire şi decontaminare
instrumentar, material moale, suprafeţe contaminate.
 manipularea de materiale contaminate;

50
 curăţenie, indepărtare de produse biologice
MOD DE FOLOSIRE:
 schimbare după fiecare pacient;
 după folosire se spală mai intâi măinile cu mănuşi, după care acestea se
indepărtează, prinzând marginea primei prin exterior aruncând-o in containerul pentru colectare si
apoi prinzând-o pe cealaltă, cu mâna liberă prin interior, scoţând-o cu grijă şi aruncând-o in acelaşi
container aflat la indemână;
 după indepărtarea mănuşilor mâinile se spală din nou, 10-15 secunde, chiar
dacă mănuşile nu prezintă semne vizibile de deteriorare in timpul activităţii incheiate; mănuşile de
unică utilizare nu se reutilizează, deci nu se curată, dezinfectează;
 mănuşile de uz general se pot decontamina si reutiliza, dacă nu prezintă
semne de deteriorare (perforare, imbătrânire cauciuc, etc.)
2. HALATE OBIŞNUITE
 în timpul tuturor activităţilor din unităţile medicale
3. ŞORTURI, BLUZE IMPERMEABILE
 completează portul halatelor atunci când se anticipează producerea de stropi,
picături, jeturi cu produse biologice potenţial contaminate, protejând tegumentele personalului
medical din:
 secţii cu profil chirurgical;
 laboratoare;
 servicii de anatomie patologică, medicină legală;
 unele activităţi administrative;
 servicii de urgenţă
4. MASCA , protejează:
 tegumentele;
 mucoasele bucală, nazală ale personalului medical.
5. PROTECTOARE FACIALE (ochelari, ecran protector etc), protejează:
 tegumentele;
 mucoasele bucală, nazală, oculară.
6. ECHIPAMENTE DE RESUSCITARE, protejează mucoasa bucală in timpul instituirii respiraţiei
artificiale.
7. BONETE
 simple (textile), sau impermeabile

51
8. CIZME DE CAUCIUC

SPALAREA MAINILOR şi a altor parţi ale tegumentelor

IMPORTANŢA
 cel mai important si uneori singurul mod de prevenire a contaminării, a diseminării
agenţilor microbieni.
CÂND ?
 la intrarea in serviciu şi la părăsirea locului de muncă;
 la intrarea şi la ieşirea din salonul de bolnavi;
 inainte şi după examinarea fiecărui bolnav; atenţie bolnavii cu mare
receptivitate;
 inainte şi după aplicarea unui tratament;
 inainte şi după efectuarea de investigaţii şi proceduri invazive;
 după scoaterea manuşilor de protecţie;
 după scoaterea măştii folosită la locul de muncă;
 inainte de prepararea şi distribuirea alimentelor şi a medicamentelor administrate per
os;
 după folosirea batistei;
 după folosirea toaletei;
 după trecerea mâinii prin păr;
 după activităţi administrative, gospodăreşti.
CUM ?
 indepărtarea bijuteriilor (inele, brăţări), ceasurilor;
 unghii ingrijite, tăiate scurt;
 utilizare de apă curentă şi săpun pentru spălarea obisnuită;
 două săpuniri consecutive;
 in cazuri de urgentă este permisă utilizarea de antiseptice ca inlocuitor al spălatului,
dar nu ca rutină;
 in unele situatii spălarea este completată de dezinfecţia mâinilor:
 după manipularea bolnavilor septici, a bolnavilor contagioşi şi a celor cu
imunodepresie severă;

52
 inainte şi după efectuarea tratamentelor parenterale (in abordurile vasculare şi
efectuarea de puncţii lombare este obligatoriu portul mănuşilor), schimbarea pansamentelor (atenţie
- mănuşi),termometrizare intrarectală, clisme, toaleta lehuzei (atenţie - mănuşi);
 după efectuarea toaletei bolnavului la internare;
 după manipularea si transportul cadavrelor;
 inainte şi după efectuarea examenelor si tratamentelor oftalmologice, ORL,
stomatologice şi in general inainte şi după orice fel de manevră care implică abordarea sau
producerea unor soluţii de continuitate (atenţie-mănuşi).
ŞTERGEREA, USCAREA este OBLIGATORIE
 cu hârtie prosop;
 prosop de unică intrebuintare

PREVENIREA ACCIDENTELOR ŞI A ALTOR TIPURI DE EXPUNERE PROFESIONALĂ

EXPUNERE PROFESIONALĂ
 prin
 inoculari percutane: inţepare; tăiere.
 contaminarea tegumentelor care prezintă soluţii de continuitate;
 contaminarea mucoaselor.
 in timpul:
 efectuării de manopere medicale invazive cu ace şi instrumente ascuţite;
 manipulării de produse biologice potenţial contaminate;
 manipulării instrumentarului şi a altor materiale sanitare, după utilizarea in
activităţi care au dus la contaminarea cu produse biologice potenţial infectate.
 prin intermediul:
 instrumentelor ascuţite;
 materialului moale;
 suprafeţelor, altor materiale utilizate in activitatea din unităţile sanitare;
 reziduurilor din activitatea medicală;

METODE DE PREVENIRE
 obiecte ascuţite
 reducerea de manevre parenterale la minimum necesar;

53
 colectarea imediat după utilizare in containere rezistente la inţepare şi tăiere,
amplasate la indemână şi marcate corespunzator conf.Ord.MS 219 /2002, pentru:
 pregătire in vederea utilizării;
 distrugere;
 evitarea recapişonării, indoirii, ruperii acelor utilizate.
 de evitat scoaterea din seringile de uz unic.
 lenjerie
 manipularea lenjeriei contaminate cu sânge şi alte produse biologice potenţial
contaminate cât mai puţin posibil;
 sortare şi prelucrare cu echipament de protecţie potrivit, in spaţii special
destinate;
 colectare in saci impermeabili, la nevoie dubli, marcaţi in mod corespunzator
conform Ord. MS 219 /2002;
 evitarea păstrării lor indelungate, inainte de prelucrare;
 asigurarea unui ciclu corect şi complet de prelucrare - decontaminare.
 curăţenie şi decontaminare:
 folosirea mănuşilor la indepărtarea urmelor de sânge, alte lichide biologice
sau ţesuturi;
 decontaminarea iniţială cu substanţe clorigene, indepărtarea cu hârtie
absorbantă care se colectează in containere sau saci de plastic marcate;
 dezinfecţie cu solutie germicidă;
 uscarea suprafetei prelucrate;
 folosirea de tehnici standard in vederea efectuării curăţeniei, sterilizării,
decontaminării echipamentului medical, a pavimentelor, pereţilor, mobilierului, veselei, sticlăriei,
tacâmurilor, conform Ord.MS.nr.185 /2003.
 reziduuri infectante (Ord.MS 219 / 2002)
 neutralizare prin ardere sau autoclavare
 colectare - recipiente impermeabile, marcate pentru diferenţierea clară prin
culoare si etichetare.
 igiena personală
 spălarea mâinilor;
 spălarea altor parţi ale corpului care au venit in contact cu produse biologice
potenţial contaminate sau cu materiale potenţial contaminate;

54
 evitarea activităţilor cu risc de expunere:
 existenţa de leziuni cutanate;
 prezenţa unui deficit imunitar;
 graviditate;
 asistenţa de urgenţa, principii:
 viata pacientului este pretioasa;
 obligatorie aplicarea precautiunilor universale;
 chiar si in situatii imprevizibile se vor asigura cele necesare respectarii
principiilor precautiunilor universale.

SERVICIILE DE STOMATOLOGIE
 echipament de protecţie:
 masca;
 ochelari, ecran;
 mănuşi;
 şorţ impermeabil când se anticipează producerea de: epanşamente, sânge;
salivă cu urme vizibile de sânge.
 alte recomandări:
 sistem de aspiraţie rapidă;
 poziţia adecvată a scaunului;
 instrumentar:
 corect utilizat;
 corect colectat, spălat, decontaminat şi/sau dezinfectat

SERVICIILE DE ANATOMIE PATOLOGICĂ

 mască, ochelari, ecran protector, mănuşi, halat, şorturi impermeabile, cizme, bonete;
 decontaminare după efectuare a necropsiilor:
 instrumentar;
 suprafeţe, mobilier.

LABORATOARE CLINICE ŞI DE CERCETARE:

 regulile generale de aplicare a precauţiunilor universale trebuie completate cu:

55
 colectarea flacoanelor care conţin produse biologice in containere marcate,
care să impiedice răsturnarea, vărsarea, spargerea;
 evitarea contaminării pereţilor exteriori ai flacoanelor colectoare;
 utilizarea echipamentului potrivit cu prestaţiile laboratorului:
 mănuşi;
 masca, ochelari de protecţie, ecran protector;
 halat, şorţ impermeabil, bonetă.
 spălarea atentă a mâinilor;
 utilizarea de echipamente de pipetare automate, semiautomate, pentru
inlăturarea tehnicilor de pipetare cu gura;
 atenţie la utilizarea de material ascuţit in activitatea de laborator;
 curăţenia, dezinfecţia, sterilizarea in mod corect, standardizat;
 instrumentarul contaminat, colectare, decontaminare:
 chimică;
 fizică-ardere;
 autoclav.
 aparatura defectă-decontaminare inainte de reperare;
 la terminarea activităţii, echipamentul utilizat rămâne in laborator până la
colectarea si indepărtarea in vederea prelucrării;
 amplasarea de afişe avertizoare asupra riscului de contaminare.

ATITUDINEA IN CAZUL EXPUNERILOR PROFESIONALE CU PRODUSE BIOLOGICE

CARE FAC OBIECTUL PRECAUŢIUNILOR UNIVERSALE
INOCULARE PERCUTANĂ, intepătură, tăietură:
 spălarea la jet de apă curentă timp de 5 minute;
 aplicarea de antiseptice, dezinfectante, spălarea cu apă şi săpun sau detergent.
EXPUNEREA MUCOASELOR:
 clătirea gurii cu apă curentă;
 clătirea mucoaselor oculare cu apă curentă sau ser fiziologic.
RAPORTAREA EVENIMENTULUI:
 medicului personalului;
 imediat dupa expunere;

56
 inregistrarea datelor de identificare a pacientului-sursă (dacă este posibilă
identificarea);
 inregistrarea unor date legate de personalul care s-a expus:
 momentul şi felul expunerii;
 primul ajutor.
MEDICUL PERSONALULUI
 decide
 asupra personalului;
 asupra pacientului.
 consiliere şi consimtământ pretestare;
 testare privind statutul imunitar şi infecţios (HBV, HIV, HCV) in dinamică;
 urmărire clinică, profilaxie, tratament complicaţii ale expunerii.

!!! Persoanele expuse in timpul activităţii in unităţi private se vor adresa Direcţiei de Sănătate
Publică, dacă nu au acces la medicul personalului sanitar din unităţile de stat.

N.B. intreaga asistenţă acordată persoanelor implicate in expunerea profesională ("sursă",

personal afectat) se va desfăşura numai pe bază de consimtământ şi confidenţialitate, cu asigurarea
documentelor lor medicale.

PERSONAL INFECTAT CU HIV:

 respectarea drepturilor omului;
 schimbarea locului de munca, avand acordul celui infectat, sau la cererea acestuia,
când:
 se dovedeşte că nu-şi protejează pacienţii;
 este necesară protecţia sa medicală.
 conducerea unităţii va asigura un alt loc de muncă.
EVALUAREA RISCULUI PE CATEGORII DE LOCURI DE MUNCĂ ŞI ACTIVITĂŢI
PRESTATE DE PERSONALUL MEDICO-SANITAR IN FUNCŢIE DE CONTACTUL CU
SÂNGE ŞI ALTE LICHIDE BIOLOGICE.
I - contact permanent, inevitabil, consistent;
II - contact imprevizibil, inconstant;
III - contact inexistent;

57
 Pentru categoriile aparţinănd grupelor i şi ii se vor aplica permanent precauţiunile universale.
Pentru cele din categoria a III-a sunt suficiente precauţiunile obişnuite.

NORME TEHNICE PRIVIND CURĂŢENIA ŞI DEZINFECŢIA ÎN UNITĂŢILE SANITARE

Curăţenia
= metoda de decontaminare care asigură îndepărtarea microorganismelor de pe suprafeţe,
obiecte sau tegumente, odată cu îndepărtarea prafului şi a substanţelor organice. Efectuată corect Þ
decontaminare 95-98%
Metode generale de efectuare a curăţeniei
Spălarea: apă caldă (35-45oC) + substanţe tensioactive (1 - 2% carbonat de sodiu, săpun sau
detergenţi anionici)
Condiţii de eficacitate:
- utilizarea apei calde cu calităţi chimice corespunzătoare (apa cu duritate mică are efect de spălare
optim) şi cu putere de udare mare, prin adaosul unor cantităţi optime de agenţi tensioactivi;
- asocierea spălării cu metode mecanice: agitare, periere, frecare;
- respectarea timpilor de înmuiere şi de spălare (în funcţie de puterea de spălare a apei, de mijloacele
mecanice utilizate şi de obiectul supus spălării);
- spălarea trebuie urmată de clătire abundentă.
Ştergerea umedă a suprafeţelor
Aspirarea (numai cu aspiratoare cu proces umed)
Măturatul sau periatul umed – eficacitate redusă
Curăţenia se asociază cu aerisirea (singura metodă necesară de decontaminare în focar în bolile
infecţioase cu trasmitere aeriană)
Produse utilizate în procesul de efectuare a curăţeniei
Săpunuri:
- Tare – întreţinere suprafeţe ceramică, oţel
- Moale – curăţare grosieră (ex. paviment, gresie)
Detergenţi:
- Neutrii (lichizi universali) pentru paviment, veselă, ţesături
58
- Alcalini sau decapanţi în funcţie de diluţie – spălarea zilnică a pavimentelor
- Acizi sau detartranţi – curăţenia materialelor cu depuneri de piatră
- Cationici sau detergenţi dezinfectanţi (principala proprietate curăţenie, secundar dezinfecţie)
Abrazive – curăţenie suprafeţe dure, obiecte sanitare etc.
Produse pentru lustruit sau ceruire –pavimente

Reguli fundamentale în utilizarea produselor folosite în activitatea de curăţenie

 Produse avizate de M.S.
 Respectarea tuturor recomandărilor producătorului.
 Respectarea regulilor de protecţie a muncii (purtarea mănuşilor, ochelarilor de
protecţie, echipamentelor impermeabile, etc.).
 Etichetarea şi închiderea ermetică a recipientelor.
 Eticheta trebuie să conţină: numele produsului, familia căreia îi aparţine,
termenul de valabilitate, diluţia de lucru, data la care s-a făcut diluţia, perioada de utilizare a
produsului diluat menţinut în condiţii adecvate (cu specificare pentru ceea ce înseamnă "condiţii
adecvate").
 NU este permis amestecul produselor!
 NU este permisă utilizarea ambalajelor alimentare pentru produsele de
întreţinere a curăţeniei!
 Distribuirea produselor la locul de utilizare (pe secţii/ compartimente) în
ambalajul original.
 Asigurarea rotaţiei stocurilor, pentru înscrierea în temenele de valabilitate.
 NU este permisă aruncarea ambalajelor goale, decât după ce au fost curăţate
sau/ şi neutralizate.
Responsabili: Medicul şef de secţie/ cabinet, asistenta şefă/ asistenta de cabinet.

Reguli pentru depozitarea produselor şi a ustensilelor folosite la efectuarea curăţeniei

 Condiţii pentru încăperile de depozitare:
 pavimentul şi pereţii trebuie să fie impermeabili şi uşor de curăţat;
 aerisirea naturală;
 iluminatul corespunzător (natural + artificial); gradul de umiditate
optim păstrării calităţilor;

59
 locul de organizare a activităţii, sursa de apă şi suprafaţa zonei de
depozitare trebuie să permită aranjarea în ordine a materialelor de întreţinere şi accesul uşor la
acestea;
 chiuvetă cu apă potabilă rece şi caldă, săpun, prosop, etc., pentru
igiena personalului care efectuează curăţenia;
 chiuvetă (bazin) cu apă potabilă, pentru dezinfecţia şi spălarea
ustensilelor folosite pentru efectuarea curăţeniei (lavete, torşoane, mopuri, perii, ş.a). Dezinfecţia,
spălarea şi uscarea materialului moale folosit la curăţenie se pot face utilizând maşini de spălat şi
uscătoare;
 suport uscător pentru mănuşile de menaj, mopurile, periile, ş.a.;
 pubelă şi saci colectori (de unică folosinţă) pentru deşeuri

Reguli de întreţinere a ustensilelor folosite pentru efectuarea curăţeniei

 zilnic, după fiecare operaţiune de curăţenie şi la sfârşitul zilei de lucru,

ustensilele utilizate se spală, se curăţă (decontaminează), dezinfectează şi usucă. Curăţarea şi
dezinfecţia ustensilelor complexe (perii detaşabile, mânerul periilor, aspirator, ş.a) se efectuează în
funcţie de recomandările producătorului.

 personalul care execută operaţiunile de curăţare şi dezinfecţie a materialului

de curăţenie va purta mănuşi de menaj sau mănuşi de latex nesterile

 dezinfecţia materialului de curăţenie utilizat în:

- spaţiile fără risc se face cel puţin o dată pe săptămână,
- secţiile/ compartimentele cu risc crescut se face de rutină, la sfârşitul activităţii (după fiecare
utilizare).

Dezinfecţia

= Dezinfecţia este procesul prin care sunt distruse cele mai multe, sau toate
microorganismele patogene (în proporţie de 99,99%) cu excepţia sporilor bacterieni,. de pe obiectele
din mediul inert.

60
Dezinfecţia se aplică în cazurile în care curăţenia nu elimină riscurile de răspândire a infecţiei, iar
sterilizarea nu este necesară.
În orice activitate de dezinfecţie trebuie să se aplice măsurile de protecţie a muncii pentru a preveni
accidentele şi intoxicaţiile.

Metode de efectuare a dezinfecţiei

Dezinfecţia prin mijloace fizice:
 Căldură uscată: flambare, incinerare
 Căldura umedă: pasteurizare, spălare, fierbere, călcare lenjerie
 Raze ultraviolete
 Indicaţii: dezinfecţia suprafeţelor netede şi aerului în boxe de laborator, săli de operaţii,
alte spaţii închise, pentru completarea măsurilor de curăţenie şi dezinfecţie chimică.
Dezinfecţia prin mijloace chimice:
 Sterilizare chimică
- realizează distrugerea tuturor microorganismelor şi a unui număr mare de spori bacterieni
- timpul de contact necesar este de câteva ore
- substanţele chimice:
- glutaraldehida (2%)
- peroxid de hidrogen stabilizat (6%)
- acidul peracetic (diferite concentraţii)
 Dezinfecţie de nivel înalt
- realizează distrugerea tuturor microorganismelor, cu excepţia unui număr mare de spori bacterieni.
- timpul de contact necesar este cel puţin 20 minute.
- substanţele chimice:
- glutaraldehida (2%)
- peroxidul de hidrogen stabilizat (6%)
- acidul peracetic (diferite concentraţii)
- hipocloritul de sodiu (5,25%)
 Dezinfecţie de nivel intermediar
- realizează distrugerea Mycobacterium tuberculosis, a bacteriilor în formă vegetativă, a celor mai
multe virusuri şi fungi, dar nu şi a sporilor bacterieni.
- timpul de contact necesar este de 10 minute.
- substanţele chimice care realizează dezinfecţia de nivel intermediar sunt:

61
 - fenoli
- iodofori
- alcooli
- compuşi pe bază de clor
 Dezinfecţie de nivel scăzut
- poate distruge cele mai multe bacterii în forma vegetativă, unele virusuri, unii fungi, dar NU
distruge microorganisme rezistente, cum sunt Mycobacterium tuberculosis, sau sporii bacterieni.
- timpul de contact necesar este de sub 10 minute.
- substanţele chimice:
- dezinfectante care conţin fenoli, iodofori, substanţe cuaternare de
amoniu şi agenţi de spumare;
- alcooli (700C, 900C);
- hipoclorit de sodiu (5,25%)

CLASELE CHIMICE DE SUBSTANŢE DEZINFECTANTE

Fenolii:
- utilizare limitată (suprafeţe, aer)
- activitate virulicidă slabă
- acţiune corosivă pentru instrumentar, toxice, iritante
Substanţe chimice care eliberează clor
- dicloroizocianuratul de sodiu (NaDCC), hipocloriţii, cloraminele B şi T, varul cloros
- utilizare: tratarea apei, curăţarea biberoanelor, dezinfecţia zonelor de preparare a hranei
NaDCC
- tablete, pulbere, granule
- prezintă siguranţă, uşurinţă în preparare, toxicitate redusă la concentraţii mici, mai puţin coroziv
- recomandat în cazul existenţei riscului contaminării virale
- inactivat de materia organică
- iritant
- concentraţiile recomandate în clor activ (vezi tabel)

Timp CLORUL ACTIV

Domeniul de utilizare
acţiune % mg/l (ppm)
Dezinfecţia generală a suprafeţelor 5-10' 0,10 1000

62
Dezinfecţia suprafeţelor murdare 10-15' 0,40-1,2 4000-12000
Instrumentar şi ustensile din oţel 10' 0,05 500
inoxidabil
Instrumentar şi ustensile din oţel 30-60' 0,9-3,8 9000-38000
inoxidabil murdare
Pipete, ustensile de laborator şi recipiente 10' 0,25 2500
de laborator
Dezinfecţie (HIV, virusurile hepatitice) 20' 1,0 10000
Dezinfecţie ce se adresează contaminărilor30-60' 2,5-3,8 25000-38000
virale, pe suporturi cu încărcătura organică
masivă
Biberoane şi tetine; Zone de preparare a10' 0,0125 125
mâncării

Hipocloriţii: extractul de Javel (12% clor activ) Þ apa de Javel

Concentraţii recomandate:
- suprafeţe (pereţi, pavimente): soluţie 4%
- lenjerie, echipament de protecţie: soluţie 2%
- vesela: soluţie 0,5% -1%
- sticlărie de laborator folosită: soluţie 10%
Cloraminele
Concentraţii recomandate:
- suprafeţe (pereţi, pavimente): soluţie 2 g %
- lenjerie, echipamente de protecţie: soluţie 1 -1,5 g %
- obiecte (sticlă, porţelan, plastic, jucării, termometre): sol. 1%
- veselă: soluţie 0,5 g % -1 g %
- sticlărie de laborator folosită: soluţie 2 g %
Iodul
- Lugol, tinctura de iod
- spectru larg de acţiune bactericidă şi virulicidă
- antiseptic al pielii
- dezinfectant pentru unele instrumente medicale din sticlă (termometre)
Iodoforii
- soluţii de iod + polietilenglicolii (exemplu: povidine iodine)

63
- fără toxicitate, neiritanţi
- utilizare: dezinfecţia mâinilor, pregătirea preoperatorie a pielii
Compuşii cuaternari de amoniu
Clorura de benzalkonium, cetrimide
- Utilizare:dezinfecţie sau antisepsie
- Asocieri: clorhexidina
Clorhexidina
- Utilizare:dezinfecţia igienică şi chirurgicală a mâinilor; dezinfecţia preoperatorie a pielii
Hexachlorophene
- Utilizare: rară, plaga bontului ombilical la nou-născut (controlul infecţiei stafilococice)
Triclosan
- Utilizare: fabricarea săpunurilor dezodorizante, deodoranţi corporali, produse pentru îngrijirea
mâinilor
Alcoolii: etilic (50-70%), izopropilic (30-50%)
- Utilizare: dezinfecţie (suprafeţe, instrumente, termometre, stetoscoape, etc), antisepsie

Aldehide
Formaldehida
- Forme: apoasă (37%), dezinfectant înalt; alcoolică (4,5%), sterilizant; în combinaţie cu detergenţi
(4,2%)
- spectru larg de acţiune
- Folosire limitată : vapori iritanţi, acţiune toxică, teratogenă, mutagenă
- dezinfectant pentru unele instrumente medicale din sticlă (termometre)
Glutaraldehida
- dezinfectant înalt, sterilizant chimic
- Spectru larg de acţiune
- acţiune toxică, teratogenă, mutagenă
- Utilizare: sterilizarea obiectelor şi echipamentelor sensibile la căldură, dezinfecţia endoscoapelor,
echipamentului de anestezie

Peroxidul de hidrogen
- Forme: concentraţie 6%, dezinfectant înalt; concentraţie 3%, antiseptic, dezinfectant de rutină
- Utilizare: dezinfecţia aparatelor (tensiometre, endoscoape), lentilelor de contact

64
- Dezavantaje: oxidant, iritant (cu apariţia colitelor, enteritelor) Þ utilizare limitată

Antisepticele
= preparate cu proprietăţi antimicrobiene limitate, utilizate pentru ţesuturile vii (piele,
mucoase, plăgi). Nu sunt sterilizante, dar reduc temporar numărul de microorganisme
- Se deosebesc de dezinfectante prin concentraţiile de utilizare a substanţei şi prin timpul de contact
- Concentraţii utilizate
- Alcooli: alcool etilic (50-70%);alcool izopropilic (30-50%)
- Clorura de benzalkonium:piele intactă, soluţie alcoolică 0,1-0,2%; pe răni, soluţie apoasă 0,1-
0,2%; în obstetrică, 0,05-0,10%; soluţii oftalmice, 0,01%; instilaţii vezică urinară şi uretră, 0,005%
- Clorhexidina: dezinfecţia pielii, 0,05% + cetrimide 0,5%; dezinfecţia preoperatorie a pielii, 0,5%
în alcool 70%; dezinfecţia rănilor, soluţie apoasă 0,05%; dezinfecţia uretrei şi lubrefiant, 0,05% în
glicerol; spălaturi vezicale, 0,02%; obstetrică, 1% sub formă de cremă
- Iod: soluţie 1% în etanol 70%
- Povidone-iodine: 7,5-10%
- Tinctura de iod 5%
- Apă oxigenată: 3%
Spălarea mâinilor
 Apă cu săpun, timp de contact 30 sec-1min
Dezinfecţia igienică a mâinilor
 Timp de contact 30 sec – 1 min
Dezinfecţia chirurgicală a mâinilor
 Timp de contact 3 min – 5 min
Dezinfecţia pielii
 Pentru suprafeţele cutanate sărace în glande sebacee, timp de contact 15 sec – 1 min
 Pentru suprafeţele cutanate bogate în glande sebacee, timp de contact 10 min

Clasificarea instrumentelor medicale după riscul de transmitere a infecţiilor

 Instrumente critice
- Vin în contact cu ţesuturile sterile sau sistemul vascular
- Necesită sterilizare între utilizări
65
 Instrumente semi-critice
- Vin în contact cu mucoasele, soluţiile de continuitate ale pielii: endoscoape, echip de anestezie
(necesită sterilizare/dezinfecţie înaltă între utilizări); termometre, căzi de hidroterapie (necesită
dezinfecţie de nivel intermediar între utilizări)
 Instrumente noncritice
- Vin în contact cu pielea intactă : stetoscop, ploşti, suprafeţe (necesită dezinfecţie de nivel
intermediar până la scăzut între utilizări

Evaluarea riscurilor pentru pacient/personal datorat echipamentului şi mediului

Echipamentele si obiectele din mediul de spital sunt clasificate pe 4 nivele de risc în funcţie de tipul
de contact cu pacientul (personalul)

Risc minim
- Obiecte la distanţă de persoane (pacient, personal): pereţi, pardoseli, tavane, chiuvete, canale de
scurgere.
- Obiecte în imediata apropiere a pacientului: armătura paturilor, dulăpioare, etc.
- Nivel necesar de decontaminare: curăţare, uscare.

Risc scăzut
- Obiecte în contact cu suprafaţa pielii intacte: stetoscop, manşeta tensiometrului, tacâmuri, veselă,
telefoane mobile, ligheane si alte obiecte sanitare.
- Nivel de decontaminare: curăţare, uscare.

Risc mediu
- Obiecte în contact cu mucoasele: termometre, echipament de asistare respiratorie, gastroscoape,
bronhoscoape;
- Obiecte contaminate cu microorganisme virulente: ploşti, bazinete, etc.;
- Obiecte folosite la pacienţi cu grad înalt de receptivitate.
- Nivel de decontaminare: dezinfecţie de nivel înalt, sterilizare chimica

Risc înalt
- Obiecte în contact cu soluţii de continuitate ale pielii sau cu mucoasele: pansamente

66
- Obiecte care se introduc în locuri normal sterile ale organismului: ace, instrumente chirurgicale,
împlânte, catetere urinare.
- Nivel de decontaminare: sterilizare

TERMENI UITILIZAŢI - DEFINIŢII

CURĂŢARE - etapa preliminară obligatorie, permanentă şi sistematică în cadrul oricărei activităţi

sau proceduri de îndepărtare a murdăriei (materie organică şi anorganică) de pe suprafeţe (inclusiv
tegumente) sau obiecte, prin operaţiuni mecanice sau manuale, utilizându-se agenţi fizici şi/sau
chimici, care se efectuează în unităţile sanitare de orice tip, astfel încât activitatea medicală să se
desfăşoare în condiţii optime de securitate.

DEZINFECŢIE - procedura de distrugere a microorganismelor patogene sau nepatogene de pe

orice suprafeţe (inclusiv tegumente), utilizându-se agenţi fizici şi/sau chimici.

PRODUSE BIOCIDE - substanţele active şi preparatele conţinând una sau mai multe substanţe
active, condiţionate într-o formă în care sunt furnizate utilizatorului, având scopul să distrugă, să
împiedice, să facă inofensivă şi să prevină acţiunea sau să exercite un alt efect de control asupra
oricărui organism dăunător, prin mijloace chimice sau biologice.

SUBSTANŢĂ ACTIVĂ - o substanţă sau un microorganism, inclusiv un virus sau o ciupercă

(fung), ce are o acţiune generală sau specifică asupra ori împotriva organismelor dăunătoare.

PRODUS DETERGENT-DEZINFECTANT - produsul care include în compoziţia sa substanţe

care curăţă şi substanţe care dezinfectează. Produsul are acţiune dublă: curăţă şi dezinfectează.

DEZINFECŢIE DE NIVEL ÎNALT - procedura de dezinfecţie prin care se realizează distrugerea

bacteriilor, fungilor, virusurilor şi a unui număr de spori bacterieni până la 10-4.

DEZINFECŢIE DE NIVEL INTERMEDIAR (MEDIU) - procedura de dezinfecţie prin care se

realizează distrugerea bacteriilor în formă vegetativă, inclusiv Mycobacterium tuberculosis în formă
nesporulată, a fungilor şi a virusurilor, fără acţiune asupra sporilor bacterieni.

67
DEZINFECŢIE DE NIVEL SCĂZUT - procedura de dezinfecţie prin care se realizează
distrugerea majorităţii bacteriilor în formă vegetativă, a unor fungi şi a unor virusuri, fără acţiune
asupra micobacteriilor, sporilor de orice tip, viruşilor fără înveliş şi a mucegaiurilor.

ANTISEPTIC - produsul care previne sau împiedică multiplicarea ori inhibă activitatea
microorganismelor; această activitate se realizează fie prin inhibarea dezvoltării, fie prin distrugerea
lor, pentru prevenirea sau limitarea infecţiei la nivelul ţesuturilor.
BIOFILM - caracteristica unui agent microbiologic de a adera şi a se fixa de o suprafaţă imersată
prin secreţia unor polimeri, îngreunând astfel accesul substanţelor active antimicrobiene.

MATERIOVIGILENŢĂ - obligaţia de a declara incidentele sau riscurile de producere a unor

incidente legate de utilizarea dispozitivelor medicale.

STERILIZARE - operaţiunea prin care sunt eliminate sau omorâte microorganismele, inclusiv cele
aflate în stare vegetativă, de pe obiectele inerte contaminate, rezultatul acestei operaţiuni fiind starea
de sterilitate. Probabilitatea
teoretică a existenţei microorganismelor trebuie să fie mai mică sau egală cu 10-6.

STERILIZARE CHIMICĂ - un nivel superior de dezinfecţie care se aplică cu stricteţe

dispozitivelor medicale reutilizabile, destinate manevrelor invazive, şi care nu suportă autoclavarea,
realizând distrugerea tuturor microorganismelor în formă vegetativă şi a unui număr mare de spori.

STERILIZAREA

Faze
 curatare/decontaminare (predezinfectie), cu cele 2 sub etape
 clatire
 dezinfectie
 clatire
 uscare
 lubrefiere
 împachetare in vederea sterilizării (cutii metalice, hârtie specială, pungi/role
hartie, plastic)

68
Sterilizator cu aer cald (pupinel, etuva) - Ciclul complet = 4-5 ore
 Faza de încălzire a aparatului
 Faza de omogenizare
 Faza de sterilizare (1 oră la 180oC sau 2 ore la 160oC)
 Faza de răcire
Se verifică eficacitatea
- Virarea culorii benzilor indicatoare
- Indicatori biologici (Bacillus subtillis)

Autoclava (cu abur sau sub presiune)

Ciclul complet - operaţiunea prin care sunt eliminate sau omorâte microorganismele de pe obiectele
inerte contaminate
 Faze de pretratament şi preîncălzire
 Faza de sterilizare (134oC, 5-30 min)
 Faza de posttratament
Se verifică eficacitatea
- Virarea culorii benzilor indicatoare
- Indicatori biologici (B. Stearothermophylus)

IGIENA APEI

Sursele de apă. Caracteristici sanitare şi economice

Apa atmosferică
Se utilizează în condiţiile unei lipse mari a apei în zone secetoase (Africa, Asia).
Apa meteorică
Provine din precipitaţii: ploi, ninsori. Se foloseşte rar ca sursă de apă, în zone unde apa de
suprafaţă este insuficientă şi apa subterană este la adâncimi mari (pentru România: regiuni deluroase
din Argeş, Olt, Dobrogea).
Apa subterană
Are cel mai frecvent origine exogenă: infiltrarea în sol a apei meteorice sau a apei de
suprafaţă şi, mai rar, origine endogenă: condensarea vaporilor din straturile profunde ale pământului.

69
 Apa care se acumulează deasupra primului strat permeabil este apa freatică: cu nivel
hidrostatic liber şi uşor contaminabilă, lipsită de presiune, cu debit şi proprietăţi variabile.
Apa care se acumulează sub primul strat impermeabil este apa de adâncime: captivă,
protejată, uneori sub presiune, cu debit relativ constant.
Fiind filtrată prin sol, apa subterană se purifică şi se mineralizează.
Cantitativ, apele subterane sunt insuficiente, mai ales pentru colectivităţi mari cu necesităţi
urbanistice, industriale şi agrozootehnice crescute.
Apele subterane pot fi folosite fără a fi purificate dacă sunt corect captate, înmagazinate şi
distribuite. De aceea, aceste ape sunt recomandate prioritar pentru aprovizionarea cu apă a
populaţiei. Apele intens mineralizate, apele termale, nu pot fi folosite ca atare în scop potabil, pot fi
însă folosite pentru băi, încălzit etc.
Apa de suprafaţă
Cuprinde două entităţi: ape curgătoare (fluvii şi râuri, cu caracter permanent; pâraie şi torenţi
cu caracter intermitent) şi ape stătătoare (lacuri artificiale de acumulare şi lacuri naturale, mări şi
oceane).
Cantitativ şi calitativ, apele de suprafaţă sunt sub influenţa puternică a factorilor climatici.
Avantajele apelor de suprafaţă se referă la debitul relativ mare şi accesibilitatea crescută.
Dezavantajele se corelează cu calitatea acestor ape supuse în permanenţă contaminării.
Nevoile de apă ale individului şi ale colectivităţilor umane

Nevoile individuale de apă

În mod obişnuit există un echilibru stabil între pierderile şi aportul de apă, echilibru controlat
prin mecanisme neurohormonale, cu participarea hipotalamusului, hipofizei (hormonul antidiuretic)
şi corticosuprarenalei (aldosteron).
La pierderi de apă ce reprezintă 0,5-1% din greutatea corporală, apare senzaţia de sete.
Omul poate trăi cel mult 4-5 zile fără apă (circa 30 de zile fără alimente).
Viaţa este curmată când pierderile de apă ating 15% din greutatea corporală.
Necesarul individual de apă variază mult cu clima, cu obiceiurile culturale, cu efortul fizic.
Nevoile individuale fiziologice cotidiene
Se estimează la 2 litri de apă, pentru un adult de 60 kg din zona temperată. Acest necesar se
asigură prin apă ca atare, 1-1,5 litri, restul din compoziţia alimentelor şi metabolizarea trofinelor.
Prin metabolizarea trofinelor rezultă: 107 g apă/100 g lipide; 55,1 g apă/100 g glucide; 41,3
g apă/100 g proteine; 117,4 g apă/100 g alcool.

70
 La sugar şi copilul mic, necesarul de apă este mult mai mare raportat la greutatea corporală,
faţă de adult: 0,75 litri pentru sugarul de 5 kg, 1 litru pentru copilul de 10 kg.
Pierderile de apă se ridică la adult la 2 litri/zi, în principal pe cale renală, restul prin piele,
plămân, tub digestiv.
Alte nevoi individuale de apă
Sub formă de apă rece şi apă caldă, ele satisfac menţinerea curăţeniei corporale, călirea
organismului şi creşterea rezistenţei specifice, nevoile menajere, curăţirea şi prepararea alimentelor,
întreţinerea veselei, a locuinţei, a îmbrăcămintei, a încălţămintei.
Recomandările OMS pentru nevoile individuale, exclusiv cele fiziologice, sunt: minimum 5
litri/ 24 ore, optim 100 litri/24 ore.
Nevoile de apă ale colectivităţilor umane
Colectivităţile umane folosesc cantităţi de apă în permanentă creştere. Ele se pot grupa după
cum urmează: nevoi urbanistice, industriale, agrozootehnice.

Condiţiile sanitare ale aprovizionării cu apă potabilă a colectivităţilor umane

Aprovizionarea centrală cu apă potabilă

Sectoarele aprovizionării cu apă sunt:
 Captarea
 Prelucrarea
 Înmagazinarea
 Distribuirea apei
Sectorul de captare a apei
Locul de captare al unei surse de apă, protejat sanitar faţă de accesul oamenilor şi animalelor,
va fi ales astfel încât să se asigure un debit minim necesar de apă pentru funcţionarea optimă şi
neîntreruptă a instalaţiei de captare.
Sectorul de prelucrare a apei
Prelucrarea apei are ca obiectiv fundamental realizarea unor proprietăţi în concordanţă cu normele
sanitare privind apa potabilă şi, deci, protecţia consumatorilor faţă de microorganismele patogene şi
de substanţele chimice dezagreabile sau dăunătoare pentru sănătate.
Tratarea apei poate fi definită ca un sistem de bariere multiple de reţinere a
microorganismelor patogene şi a diferitelor substanţe chimice indezirabile şi toxice, sistem

71
reprezentat prin sedimentare şi filtrare, în principal; un procedeu încheiat cu dezinfecţia apei, ca
etapă finală.

Dezinfecţia apei
Dezinfecţia apei împiedică transmiterea bolilor hidrice infecţioase bacteriene şi virotice. Totodată, ea
este o măsură de protecţie a apei faţă de o potenţială contaminare în sectoarele de înmagazinare şi de
distribuire, cât şi de stopare a înmulţirii microorganismelor.
Dezinfecţia apei are ca scop îndepărtarea completă a germenilor patogeni şi reducerea celor saprofiţi
la limitele prevăzute de condiţiile de potabilitate ale apei. Apa dezinfectată nu este o apă sterilă.
- Metode fizice de dezinfecţie, aplicabile unor cantităţi mici de apă, unor ape de calitate bună
(limpezi, incolore): distilarea, fierberea, dezinfecţia cu ultraviolete, cu ultrasunete, cu radiaţii
ionizante.
- Metode chimice de dezinfecţie sunt cele mai folosite, au randament crescut, instalaţiile sunt
economice.
Metodele chimice folosesc substanţe chimice puternic oxidante cu efect bactericid, virulicid şi
sporocid.
Cerinţele igienice pentru o substanţă dezinfectantă: să nu fie toxică; să nu modifice proprietăţile
organoleptice şi fizice ale apei; să acţioneze rapid şi eficient; să fie ieftină.
 Dezinfecţia cu clor. Este metoda folosită cel mai frecvent, este simplă, economică, prezintă
siguranţă, este aplicabilă unor cantităţi mari de apă.
Se numeşte clorare, clorinare, clorizare.
Utilizează clorul gazos sau sub formă de compuşi numiţi substanţe clorigene: hipocloriţi, cloramine,
peroxid de clor. În cazul utilizării clorului gazos, dezinfecţia apei se consideră eficientă dacă după
un timp de contact între clor şi apă de 30 minute, rămâne în apă un rest de clor numit clor rezidual
liber (la o concentraţie între 0,10-0,25 mg/dm3).
Inconvenientele clorării ar fi: posibila apariţie a gustului şi mirosului neplăcut de clor, în urma
combinării clorului cu compuşi organici (fenoli, crezoli), cu formare de clor-fenoli, clor-crezoli, care
imprimă apei gust şi miros de medicament, de iodoform; formarea trihalometanilor cancerigeni;
acţiune corozivă, cu erodarea reţelei de apă.
 Dezinfecţia cu iod, brom, permanganat de potasiu, argint-puţin folosită
 Dezinfecţia cu ozon. Ozonul este solubil în apă, descompunându-se în oxigen molecular şi
oxigen atomic, cu proprietăţi oxidante puternice. Ozonul este un oxidant mai puternic decât clorul

72
(de 500-3000 de ori). Reacţionează mai intens şi mai rapid cu substanţele organice şi
microorganismele din apă, acţiunea putând fi considerată instantanee. Timpul de contact cu apa este
redus, de 4-5 minute. Ozonul este şi dezodorizant şi decolorant, îmbunătăţind proprietăţile
organoleptice şi fizice ale apei. Este folosit cu succes în cazul apelor cu cantităţi crescute de fenoli,
fier, mangan, hidrogen sulfurat, compuşi pe care îi oxidează şi favorizează eliminarea lor. În prezent,
dezinfecţia cu ozon este considerată cea mai bună metodă de dezinfecţie a apei.
Sectorul de înmagazinare al apei
Apa se înmagazinează în rezervoare de apă cu capacitate corespunzătoare unui consum maxim al
colectivităţii în decurs de 24 ore.
Sectorul de distribuţie a apei
Apa potabilă se distribuie printr-un sistem de conducte subterane în care apa circulă sub presiune, de
la staţia de tratare la consumator.
Aprovizionarea locală cu apă potabilă
Aprovizionarea locală cu apă potabilă poate fi definită ca procedura de a lua apa direct de la sursă şi
de a o transporta prin mijloace proprii.
Sursele de apă recomandate sunt cele de profunzime, fie sub forma fântânilor fie sub forma
izvoarelor. În cazuri excepţionale se foloseşte apă meteorică.Este interzisă folosirea apelor de
suprafaţă datorită poluării cu caracter permanent.

 Fântânile
Condiţiile igienico-sanitare pe care trebuie să le îndeplinească o fântână, reprezintă o serie de
reglementări care au drept scop protejarea sursei de apă împotriva poluării, cât şi prevenirea
căderilor accidentale sau voluntare de oameni, animale, cadavre, corpi străini.
- Amplasarea
Locul de amplasare va ţine cont de caracteristicile hidrogeologice ale solului. Se va alege un sol
salubru, cu particule fine, permiţând buna filtrare a apelor meteorice, cu evitarea locurilor
inundabile, declive, situate pe linia de şiroire a apelor meteorice şi din apropierea drumurilor. Se va
alege punctul cel mai înalt al terenului pentru amplasarea fântânii.
- Zona de protecţie. Fântâna se va amenaja la cel puţin 30 metri de orice sursă de poluare: latrine,
fose septice, grajduri, platforme şi gropi de gunoi etc. Distanţa este orientativă. Ea scade sub 30 de
metri dacă stratul acvifer este profund, dacă capacitatea de filtrare a solului este bună şi eventualele
surse de poluare sunt impermeabilizate.

73
- Adâncimea stratului de apă. Se recomandă alegerea unui strat acvifer profund cu debit şi calitate
constantă. Adâncimea minimă pînă la stratul de apă trebuie să fie de 4 metri.
- Caracteristici constructive. Pereţii fântânii se construiesc din material impermeabil şi rezistent.
Cele mai recomandate sunt tuburile sau inelele de beton cu îmbinare etanşă. Se admite şi construcţia
cu cărămidă sau blocuri de piatră, cu cimentare între componente.Ghizdurile reprezintă prelungirea
exterioară, la suprafaţa solului, cu o înăţime de 0,7 - 1 metru a pereţilor.Acoperirea fântânii este
obligatorie.
- Extragerea apei. Sistemul de scoatere a apei trebuie să împiedice poluarea. Se interzice scoaterea
apei cu găleţi individuale.
- Perimetrul de protecţie are o rază de 3 metri în jurul fântânii, îngrădit, în pantă (dinspre fântână
spre zona din jur), impermeabilizat. Se interzice accesul animalelor (pentru care se va amenaja un
jgheab în afara îngrăditurii), spălarea rufelor, a zarzavaturilor etc.
Dezinfecţia fântânii se recomandă în cazul poluării acesteia, cu respectarea următoarelor etape:
- stabilirea sursei de poluare şi înlăturarea acesteia;
- golirea (sleirea) fântânii şi curăţirea ei;
- alegerea şi stabilirea necesarului de substanţe dezinfectantă.
Volumul de apă ce urmează a fi dezinfectat se calculează în funcţie de dimensiunile fântânii şi
înălţimea stratului de apă. Alegerea şi stabilirea necesarului de substanţă dezinfectantă se face în
funcţie de gradul de poluare a fântânii şi volumul de apă. Preferabile sunt substanţele clorigene
(oxiclorura de var, cloraminele, hipocloriţii), care acţionează prin eliberare de clor activ după
contactul substanţei cu apa, şi oxigen în stare născândă. Necesarul de substanţă clorigenă se
stabileşte în funcţie de conţinutul substanţei în clor activ (peste25%, dacă substanţa este corect
păstrată; deoarece concentraţia clorului activ scade prin păstrare, înainte de folosire se determină
concentraţia). Se recomandă o cantitate de 5-20g substanţă clorigenă/m 3apă, substanţa clorigenă
conţinând, în medie, 25% clor activ. Substanţa clorigenă se foloseşte sub formă de soluţie 1%.
Dintre substanţele neclorigene se pot folosi:
- varul nestins, CaO, 6 kg/m3de apă, (acţiune inegală, mai intensă la fundul fântânii prin
depunerea substanţei);
- var stins, Ca (OH)2 , obţinut din 10 kg CaO şi 40 litri apă pentru 1m3 apă;

Introducerea substanţei dezinfectante în apă se face direct în apa fântânilor săpate şi în tubul de
aspiraţie, pentru fântânile forate.

74
Este necesară respectarea timpului de contact eficient al substanţei cu apa în vederea realizării
dezinfecţiei: 24-48 de ore, mai scurt pentru substanţele clorigene, mai lung pentru substanţele
neclorigene. După epuizarea perioadei, se extrage apa repetat până când ea devine clară, incoloră,
fără miros de clor.
Se controlează calitatea apei prin analize de laborator.
În cazul fântânilor a căror apă nu corespunde cerinţelor de calitate ale apei potabile şi sunt
iremediabil degradate, se interzice utilizarea lor ca surse de aprovizionare locală cu apă potabilă.

Condiţiile de calitate ale apei potabile

Apa potabilă este apa care:
- odată consumată, nu are efecte nocive pentru sănătate, din punct de vedere
biologic şi chimic;
- satisface senzaţia de sete fiind consumată cu plăcere, fără gust şi miros străin,
clară, incoloră, suficient de rece;
- previne coroziunea, se găseşte în cantitate suficientă şi la un preţ rezonabil.
Condiţii organoleptice: gustul şi mirosul
Condiţii fizice: pH-ul, culoarea, turbiditatea, temperatura, radioactivitate
Condiţii chimice
Apa potabilă conţine o mare diversitate de substanţe chimice, unele legate de compoziţia ei
naturală, altele de impurificare.
Pornind de la o analiză chimică complexă, substanţele pot fi grupate astfel:
- substanţe chimice cu acţiune nocivă pentru om: arsenul, azotaţii, cadmiul, cianurile, cromul,
fluorurile, hidrocarburile aromatice policiclice, mercurul, nichelul, pesticidele, plumbul, seleniul,
trihalometanii, uraniul.
- substanţe chimice care limitează folosirea apei (indezirabile). În exces, nu au efecte nocive asupra
consumatorilor, în schimb fac apa improprie consumului prin modificarea proprietăţilor
organoleptice, pentru uz menajer, industrial, agrozootehnic, sunt corozive pentru conducte.
Substanţe chimice care limitează folosinţa apei: aluminiul, clorul rezidual din apa dezinfectată prin
clorinare, duritatea totală (calciu, magneziu), fierul, manganul, oxigenul dizolvat, reziduul fix,
sulfaţii, sulfurile şi hidrogenul sulfurat, zincul.
- substanţe chimice indicatoare de poluare biologică a apei: substanţele organice, amoniacul, nitriţii.
Nu sunt nocive, nu modifică proprietăţile apei dar creşterea bruscă a concentraţiei lor indică
poluarea biologică a apei:

75
Condiţii bacteriologice
Prima condiţie de ordin bacteriologic a apei potabile este absenţa microorganismelor
patogene. Este însă imposibil, în practică, să se verifice prezenţa tuturor microorganismelor
patogene posibile. S-a convenit să se utilizeze indicatorii bacteriologici.
- Numărul total de bacterii care se dezvoltă la 370C este un indicator al contaminării apei cu
germeni de provenienţă umană şi animală, cu temperatură optimă de dezvoltare la 370C.
- Indicatori bacteriologici de poluare fecală
Prezenţa acestora în apă indică o poluare cu materii fecale şi, în consecinţă, probabilitatea prezenţei
unor organisme patogene intestinale. Principalele microorganisme indicatoare de poluare fecală
sunt: E.coli şi bacteriile coliforme totale, streptococii fecali, sporii de clostridii sulfitoreducătoare.
Indicatori virusologici
Apa potabilă trebuie să fie lipsită de orice virus transmisibil la om. Studiile virusologice
arată că tratamentul apei poate reduce considerabil numărul de virusuri, dar nu le poate elimina total.
Condiţii biologice
Proprietăţile biologice ale apei se datorează:
- elementelor (organismelor) vii, biotice, animale şi vegetale(planctonul)
- elementelor abiotice, organice şi minerale (triptonul).
Sestonul este reziduul care rămâne după filtrarea apei şi este format din plancton şi tripton.

Poluarea biologică a apei. Efecte asupra sănătăţii şi prevenirea lor

Pentru apariţia unei boli hidrice sunt necesare trei condiţii: existenţa unui eliminator de
germeni (bolnav sau purtător sănătos), viabilitatea germenilor în apă un timp suficient pentru a
produce îmbolnăvirea şi existenţa unei populaţii receptive. O cale importantă de producere a
îmbolnăvirilor hidrice este reprezentată de transmiterea germenilor prin consumul apei contaminate
sau de alimente spălate cu apa contaminată, folosirea gheţii necorespunzătoare bacteriologic sau
scăldarea în ape contaminate.

Formele de manifestare a bolilor infecţioase hidrice

Sub aspectul numărului de cazuri de îmbolnăvire, a modului de apariţie şi dezvoltare, bolile

infecţioase hidrice pot îmbrăca următoarele forme de manifestare:
 Epidemia

76
Epidemiile hidrice au un caracter exploziv cu cuprinderea unui număr mare de persoane, într-un
timp scurt; sunt afectate persoanele receptive, care consumă apa contaminată, indiferent de sex,
vârstă; se suprapun cu aria de alimentare a populaţiei din aceeaşi sursă de apă; încetează la fel de
brusc cum au început.
 Endemia
Se caracterizează printr-un număr mai redus de cazuri dar care se găsesc în permanenţă într-o
anumită zonă sau localitate.
Se întâlneşte cel mai frecvent în zonele în care nivelul de igienă este scăzut sau unde populaţia
consumă apa din râuri, lacuri, fără o prealabilă tratare.
 Cazurile sporadice
Se caracterizează prin apariţia unor îmbolnăviri izolate.

Afecţiuni microbiene transmise prin apa potabilă

Dizenteria. Agentul etiologic este Shigella disenteriae. Sursa de infecţie o reprezintă bolnavii sau
persoanele purtătoare. Contaminarea apei se face direct sau prin deversarea apelor uzate în bazinele
naturale de apă. Formele de manifestare ale bolii sunt diferite, tot mai frecvent semnalându-se
formele uşoare asimptomatice sau cu manifestări atipice (gastroenterite, enterocolite etc.).
Holera. Agentul etiologic este vibrionul holeric. În prezent, holera cu frecvenţa cea mai mare şi care
are forma principală de manifestare endemia este cea produsă de vibrio El-Torr. Ea este răspândită în
zonele cu condiţii igienico-sanitare deficitare (Asia Mică, America Latină). Aceste forme de
îmbolnăvire uşoare au afectat în anii precedenţi şi litoralul Mării Negre (România, Bulgaria).
Sursa de infecţie o reprezintă omul bolnav sau purtătorul sănătos.
Calea de transmitere este apa potabilă, apa contaminată folosită la irigaţii sau apele
reziduale.
Formele de manifestare a bolii variază de la cele uşoare, la cele foarte grave. Holera produsă
de vibrionul El-Torr se manifestă prin forme uşoare sau este asimptomatică, dar crează focare
permanente acolo unde există. Importantă este starea de portaj, posibilă 3-4 luni.
Salmoneloza
Salmonelozele pot fi clasificate astfel:
 majore (febra tifoidă şi febrele paratifoide A şi B);
 minore (infecţii digestive acute).

77
Salmonelozele, boli hidrice răspândite în întreaga lume ca urmare a transformării deosebite a
condiţiilor economice şi sociale sunt tulburări gastro-intestinale produse de diferite tipuri de
Salmonella
Nu mai constituie o problemă majoră de sănătate publică în urma măsurilor de igienă aplicate
(dezinfecţia apei).
Sursa de infecţie o reprezintă omul bolnav şi, în special, purtătorul de germeni. S-au luat o serie de
măsuri în vederea reducerii portajului (depistare, izolare, tratament) având ca efect direct scăderea
numărului de îmbolnăviri.
Calea de transmitere o constituie apele în care pătrund materii fecale, urina de la persoanele
purtătoare sau sursele în care sunt deversate apele uzate fecaloid-menajere; de asemenea, alimentele
(fructe, legume) contaminate cu ape de irigaţie netratate sau spălate cu apa contaminată.
Enteritele şi enterocolitele
Cuprinse în grupul bolilor diareice, enteritele şi enterocolitele sunt îmbolnăviri hidrice care
au numeroşi agenţi etiologici.
Agentul etiologic este reprezentat, în special, de Escherichia coli, dar şi de enterococ,
proteus, Cl.welchii, mezenteric etc.
Sursa de infecţie este reprezentată de omul bolnav sau purtătorul aparent sănătos.
Leptospiroza
Antropozoonoză (întâlnită accidental la om) are ca agent etiologic leptospirele cantonate de
obicei în zonele mlăştinoase, în apele stagnante şi în cursurile de apă.
Sursa de infecţie este reprezentată de rozătoare şi omul bolnav.
Rolul principal în transmiterea bolii îl are apa, contaminarea omului realizându-se prin
îmbăieri, în timpul pescuitului, prin irigaţii, apa potabilă ingerată sau munca în orezării.
Transmiterea la om se face pe cale digestivă sau prin tegumente.
Tuberculoza
Forma intestinală a tuberculozei poate fi transmisă de apa de suprafaţă, în special în cazul
apelor poluate cu reziduuri de la sanatoriile de tuberculoză.
Timpul de supravieţuire a bacilului Koch este mare: 3-5 luni în apa de râu, 11 luni în apele
uzate, iar în nămol 6-12 luni.
Infecţiile cutanate
În bazinele de înot, piscine, în râurile utilizate în scop recreativ, în apa de mare (la ţărm), ca
urmare a aglomerărilor umane apar germeni condiţionat patogeni (stafilococul, streptococul
hemolitic, enterococul, proteusul, bacilul piocianic), care produc infecţii cutanate.

78
 Ei provin din regiunea nazală, faringiană sau cutanată a purtătorilor aparent sănătoşi sau din
poluarea biologică a apei.
Ca agent etiologic a mai fost evidenţiat şi Mycobacterium balnei, care produce o
micobacterioză balneară, numită şi "boala înotătorilor de piscină", manifestată prin leziuni
granulomatoase ale tegumentului, urmate de descuamare.
Tularemia, bruceloza- rare

Afecţiuni virotice transmise prin apa potabilă

Poliomielita
Forma de manifestare a îmbolnăvirilor este epidemică, cu forme clinice uşoare datorită
sensibilităţii virusului la clor şi la dezinfectanţii obişnuiţi ai apei.
Prin vaccinarea antipoliomielitică, populaţia receptivă a devenit rezistentă.
Hepatita virală
Rezistenţa virusului hepatitic în apă este deosebit de mare. Mai mult, virusul hepatitei A este
foarte rezistent la clor şi alţi dezinfectanţi obişnuiţi ai apei.
Forma de manifestare este sporadică sau epidemică.
Conjunctivita de bazin
Viroză hidrică, produsă de un adenovirus, conjunctivita de bazin se transmite prin bazinele
de înot, de la persoanele bolnave la cele sănătoase, care se îmbăiază concomitent. Rezistenţa în apă a
agentului cauzal este scăzută.
Alte viroze hidrice
Boli diareice nebacteriene, cu simptomatologie polimorfă, virozele hidrice sunt produse de
virusuri rezistente la dezinfectanţii obişnuiţi ai apei. Agentul etiologic este reprezentat de virusuri cu
ADN (adenovirusuri, parvovirusuri, poxvirusuri, mixovirusuri) şi virusuri cu ARN (rinovirusuri,
reovirusuri, retrovirusuri, lentivirusuri).

Afecţiuni parazitare transmise prin apa potabilă

Afecţiuni cu largă răspândire pe glob, parazitozele se transmit prin apă în funcţie de
particularităţile biologice ale fiecărui parazit. Apa constituie calea de vehiculare, mediul de
dezvoltare a paraziţilor sau mediul de dezvoltare a vectorilor diverşilor paraziţi.
Parazitoze produse de protozoare
 Amibiaza (dizenteria amibiană) are ca agent cauzal Entamoeba hystolitica. Sursele de infecţie
sunt reprezentate de omul bolnav, animalele domestice (câine, porc), sălbatice (rozătoare).
79
 Lambliaza (giardioza)
Agentul etiologic al acestei îmbolnăviri hidrice este lamblia (giardia) intestinalis, aflat sub forma
vegetativă sau chistică, considerat cel mai răspândit parazit (în special la copil). Rezistenţa chistului
în apă este de aproximativ 3 luni.
 Trichomoniaza genitală
Parazitoză cu transmitere prin apă sau contact direct (sexual), trichomoniaza este determinată de
Trichomonas vaginalis, flagelat foarte puţin rezistent în mediul extern. Dispare în câteva ore. Este
distrus prin clorinare.
Transmiterea se realizează prin bazinele de înot cu apă caldă (peste 30 0C), în care se găsesc în
acelaşi timp persoane bolnave şi sănătoase.
Trichomoniaza genito-urinară este una dintre cele mai frecvente infecţii genitale la femei.
Parazitoze produse de nematode
 Geohelmintiazele
Larg răspândite pe suprafaţa globului, geohelmintiazele sunt produse de: Ascaris lumbricoides,
Trichocephalus dispar, Strongiloides stercoralis, Ankylostoma duodenalis etc.
Parazitoze produse de trematode
 Fascioloza (distomatoza), parazitoza în transmiterea căreia apa are un rol activ, are ca agent
etiologic Fasciola sau Distomum hepaticum, cantonat la nivelul ficatului.
Măsuri de profilaxie
- depistarea, izolarea şi tratarea bolnavilor şi a purtătorilor aparent sănătoşi;
- supravegherea surselor şi instalaţiilor de aprovizionare cu apă şi asigurarea
protecţiei lor sanitare cu verificarea eficienţei dezinfecţiei, fierberea apei presupusă a fi contaminată
biologic, înainte de folosire;
- spălarea fructelor şi legumelor cu apă necontaminată;
- tratarea termică a alimentelor suspecte de a fi contaminate;
- protejarea alimentelor de eventuala lor contaminare;
- îndepărtarea corectă a apelor fecaloid-menajere;
- distrugerea vectorilor (muşte, ţânţari etc.);
- interzicerea folosirii apelor contaminate la irigarea culturilor sau a dejectelor
umane ca îngrăşăminte naturale;
- educaţia sanitară a populaţiei.

80
Poluarea chimică a apei. Efectele poluării aspra sănătăţii şi prevenirea lor
Poluarea apei cu nitraţi
Nitraţii din apă pot avea origine dublă: pe de o parte, pot proveni din natură, din solurile bogate în
azot (origine telurică), iar pe de altă parte, pot ajunge în apă în urma poluării. Sursele de poluare a
apei cu nitraţi sunt:
- folosirea îngrăşămintelor azotoase sintetice în agricultură;
- fertilizarea terenurilor agricole cu îngrăşăminte naturale (gunoi de grajd); descompunerea
substanţelor organice eliberează amoniac, nitriţi, nitraţi;
- grajduri, latrine, depozite de gunoi, instalaţii de canalizare, puţuri absorbante plasate în apropierea
surselor de apă (fântâni, izvoare);
- deversări de ape reziduale provenite din întreprinderile şi combinatele care fabrică fertilizante, în
apele de suprafaţă.
Pentru a-şi exercita efectul toxic, nitraţii trebuie să fie transformaţi, prin reducere, în nitriţi.
Această reacţie poate avea loc chiar în apă, în anumite condiţii (sezon cald, prezenţa unei flore
reducătoare). În organism, reducerea nitraţilor are loc sub acţiunea unei flore microbiene care
ascensionează din porţiunea distală a intestinului în cea proximală sau care coboară din nazo-faringe
(în caz de rinite, sinuzite, abcese, otite, amigdalite). Nitriţii, odată formaţi, pătrund în sânge unde se
combină cu hemoglobina formând methemoglobină, blocând capacitatea de transport a oxigenului şi
producând consecutiv un deficit de oxigen în ţesuturi.
Intoxicaţia cu nitraţi apare mai frecvent în mediul rural, la sugarii alimentaţi artificial cu lapte praf
sau lapte de vacă, la prepararea cărora s-a folosit pentru diluţie, apă cu conţinut crescut de nitraţi.
Nitraţii se pot combina cu aminele formând nitrozamine, cu efect cancerigen demonstrat.
Alte aspecte - Poluarea apei cu plumb, mercur, cadmiu, arsen, pesticide, hidrocarburi
policiclice aromate (HAP), crom, cianuri, detergenţi

Efecte asupra sănătăţii determinate de carenţa sau excesul elementelor minerale din apă şi
prevenirea lor

Carenţa de iod şi distrofia endemică tireopată (DET)

Iodul este un element esenţial pentru organismul uman datorită faptului că intră în structura
hormonilor tiroidieni: triiodotironina (T3) şi tetraiodtironina (T4 sau tiroxina). Aceştia se formează
prin cuplarea iodului cu o proteină, numită tirozină.

81
 Deşi apa nu satisface decât 10-15% din necesarul de iod al organismului, carenţa iodului în
apă, respectiv în sol, indică şi o carenţă a alimentelor vegetale şi animale în iod, într-o anumită
regiune. Cu alte cuvinte, iodul din apă reprezintă un indicator al carenţei iodate într-o anumită zonă.
Distrofia endemică tireopată (DET) este reprezentată de guşă, secundară secreţiei excesive
de TSH, datorită afectării biosintezei hormonilor tiroidieni prin carenţă iodată.
Factorii determinanţi ai DET
Carenţa iodată se realizează pe mai multe căi:
- aport insuficient (sol şi ape sărace în iod în anumite zone geografice). Studiile stastice efectuate au
arătat că semnele carenţei iodate se manifestă la o concentraţie a iodului în apă sub 5 mg/dm 3 , iar
maladia are un caracter sever, cu consecinţe grave, la concentaţii ale iodului sub 2-3 mg/dm3;
- tulburări în absorbţia iodului (afecţiuni gastro-intestinale, exces de fosfor, magneziu şi calciu, cu
care iodul formează compuşi neabsorbabili);
- necesităţi sporite de iod în anumite perioade ( pubertate, adolescenţă, sarcină, alăptare, stres,
muncă fizică şi intelectuală intensă etc);
Rolul altor factori guşogeni :
- excesul de fluor, care afectează sinteza tiroxinei şi creşte eliminarea iodului din organism;
- manganul inhibă formarea hormonilor tiroidieni;
- nitraţii pot avea acţiune guşogenă, acţiune demonstrată în zone indemne, dar unde se folosesc pe
scară largă îngrăşăminte pe bază de azot;
- polifenolii, prezenţi în unele plante, pot fixa iodul, intrând în competiţie cu tirozina;
- consumul crescut de brasicacee (varză, conopidă, napi, gulii), care conţin tiocianaţi, progoitrină,
substanţe naturale care acţionează ca adevărate antitiroidiene, interferând biosinteza hormonilor
tiroidieni;
- utilizarea unor medicamente care pot afecta biosinteza hormonilot tiroidieni (sulfamide,
fenilbutazona, carbonat de litiu etc).
Prevenirea DET constă în:
- administrare de iod prin sare iodată (10-20 mg de iodură de potasiu la 1 kg de sare);
- administrare de tablete de iodură de potasiu sau injecţii intramusculare cu ulei iodat, la persoane cu
nevoi crescute de iod (copii la pubertate, gravide, femei care alăptează);
- iodarea apei, atunci când există o sursă centrală de aprovizionare cu apă potabilă;
- eradicarea factorilor guşogeni exogeni şi a factorilor favorizanţi.

Carenţa de fluor şi caria dentară

82
 Caria dentară reprezintă o afecţiune foarte răspândită, întâlnită tot mai frecvent, la toate
vârstele, la ambele sexe. Consecinţele cariei dentare nu sunt numai locale (dureri, tulburări de
masticaţie şi neplăceri de ordin estetic datorită edentării), ci şi generale, prin menţinerea unui focar
de infecţie, complicaţii renale, articulare, tulburări în sfera psihică şi chiar dificultăţi de integrare
socială.
În etiopatogenia cariei dentare sunt incriminaţi mai mulţi factori: alimentaţia carenţată în
calciu, fosfor, vitamine, consum exagerat de produse zaharoase, masticaţie defectuoasă, lipsa de
igienă a cavităţii bucale, traume psihice, însorire insuficientă şi carenţă de radiaţii ultraviolete, cu rol
în sinteza vitaminei D etc. Pe lângă aceşti factori, studii numeroase au pus în evidenţă corelaţia între
caria dentară şi concentraţia fluorului din apă.
Fluorul din surse alimentare este destul de neglijabil, ceaiul şi sardinele (consumate cu oase)
aducând organismului cantităţi importante din acest element.
Sursa cea mai importantă este apa potabilă, când fluorul este la concentraţia optimă de 0,7-
1,8 mg/dm3. Concentraţia fluorului în apă sub 0,5 mg/dm3, favorizează apariţia cariei dentare, iar
sub 0,3 mg/dm3 afecţiunea devine severă.
Rolul cariopreventiv al fluorului se manifestă în prima copilărie, în perioada dezvoltării
dentiţiei (între 0-14 ani) şi este minim la adult. Acest rol se manifestă prin mai multe mecanisme:
- fluorul se combină cu hidroxiapatita (înlocuind ionii OH -) şi formează fluorapatita, care este un
compus mult mai rezistent la agresiunile externe;
- fluorul are acţiune antibacteriană şi antiplacă, poate inhiba unele enzime esenţiale pentru creşterea
şi pentru metabolismul celular al bacteriilor;
- fluorul poate inhiba unele enzime care au rol în demineralizarea smalţului şi a dentinei.
Pentru prevenirea cariei dentare s-au în cercat mai multe metode:
- badijonări locale cu fluorură de sodiu glicerinată;
- utilizarea pastei de dinţi cu fluor;
- administrarea de tablete de fluorură de sodiu în perioada dezvoltării dentiţiei definitive;
- fluorizarea unor alimente, în special lapte ( cu inconveniente de dozare);
- fluorizarea apei reprezintă metoda cea mai bună de profilaxie a cariei dentare. Fluorul din apă se
găseşte sub formă de compuşi cu solubilitate crescută şi deci uşor asimilabili pentru organism.
Concentraţia optimă cariopreventivă este de 1 mg fluor / dm3 apă. Folosirea apei fluorurate între 0-
14 ani duce la creşterea rezistenţei anticarie a dinţilor temporari şi permaneneţi, efect protectiv care
se menţine toată viaţa. Reducerea cariilor este semnificativă (cu 40-70%).
Un aport adecvat de fluor se pare că participă şi la prevenirea osteoporozei vârstnicilor.

83
Excesul de fluor şi fluoroza endemică
Aportul excesiv de fluor poate avea efecte nocive asupra organismului uman. Acţiunea sa
antienzimatică se răsfrânge, cu efecte negative, asupra metebolismului glucidic şi lipidic. În plus,
determină creşterea eliminării de iod din organism, se acumulează în rinichi, vase, cord producând
tulburări funcţionale şi chiar leziuni locale. Pe plan general, poate apare epuizare fizică şi nervoasă.
Fluoroza endemică reprezintă o afecţiune legată direct de excesul de fluor în apa de băut.
Boala apare în mai multe regiuni ale globului, în special în zonele vulcanilor stinşi sau activi, în
regiunile cu zăcăminte bogate în minerale care conţin proporţii crescute de fluor. Maladia a mai fost
observată şi în regiunile unde se folosesc îngrăşăminte agricole cu conţinut crescut de fluor.
La concentraţii ale fluorului în apă peste 2 mg / dm3 apar primele manifestări ale bolii,
localizate la nivelul dinţilor (fluoroza dentară : smalţ pătat, dinţi friabili).
La concentraţii peste 5 mg fluor / dm3 apă, fluorul acţionează şi asupra oaselor determinând
creşterea opacităţii acestora la radiografie.
Când concentraţiile depăşesc 20 mg fluor / dm3 apă, pe lângă fluoroză dentară severă, apar şi
modificări osoase, cu creşterea cantităţii de fluor în dauna calciului. Afecţiunea are o
frecvenţă mai mare la vârsta de 10-14 ani.
Profilaxia fluorozei endemice constă în demineralizarea apei şi / sau îndepărtarea excesului
de fluor din apă cu ajutorul schimbătorilor de ioni.

Macro- şi microelementele din apă şi relaţia cu bolile cardio-vasculare

Bolile cardio-vasculare sunt afecţiuni tot mai răspândite în ţara noastră şi în întreaga lume,
determinând rata cea mai crescută de decese. Etiologia lor este multifactorială, fiind implicaţi factori
genetici, psihici (stresul), metabolici, precum şi obiceiuri de viaţă necorespunzătoare, neigienice, ca
sedentarismul, obezitatea, fumatul, consumul de alcool etc.
Studii efectuate în domeniul etiopatogeniei bolilor cardio-vasculare, au demonstrat rolul apei
în apariţia acestor afecţiuni. S-a observat un raport invers între duritatea apei şi mortalitatea prin boli
cardio-vasculare (gradul scăzut de duritate, de mineralizare al apei determină creşterea frecvenţei
acestor boli). Duritatea apei este dată, mai ales, de sărurile de calciu şi magneziu, dar şi de alţi ioni
metalici (cu excepţia metalelor alcaline).
Cadmiul poate induce hipertensiune arterială, influenţând metabolismul colesterolului şi
depunerea acestuia pe pereţii vaselor, cu apariţia aterosclerozei Cuprul este un microelement

84
esenţial pentru toate mamiferele. În concentraţii mari însă, cuprul poate fi un factor aterogen, prin
modificări ale metabolismului lipidelor.
Cromul măreşte catabolismul colesterolului, reduce nivelul plasmatic al acestuia. Carenţa sa
în apă şi / sau alimente favorizează ateroscleroza. Studii experimentale pe animale şi pe om,
sugerează acţiunea de protecţie a cromului împotriva cardiopatiei ischemice.
Zincul, administrat la animalele de laborator, reduce hipertensiunea arterială..
Sodiul a fost incriminat, în urma unor cercetări experimentale, în apariţia bolilor cardio-
vasculare, în special în hipertensiunea arterială.
S-a mai observat faptul că, în zonele în care solul şi respectiv apa de băut au conţinut scăzut
în seleniu, cardiopatia ischemică are prevalenţă mai mare.
Vanadiul şi nichelul pot fi implicaţi în patologia cardio-vasculară, deoarece s-a demonstrat
experimental, pe amimale, că intervin în metabolismul colesterolului.
Manganul este un element necesar pentru structura osoasă, pentru activitatea sistemului nervos
central şi pentru reproducere. Carenţa sa (demonstrată mai ales la animale) întârzie creşterea,
determină tulburări de reproducere, tulburări nervoase, anomalii scheletice, tulburări în
metabolismul lipidelor şi hidrocarbonatelor.
Molibdenul, alături de calciu, magneziu şi fluor, joacă unrol important în prevenirea cariei
dentare.
Aluminiul, deşi provine în special din surse alimentare, totuşi, nici apa de băut nu poate fi
neglijată în ceea ce priveşte aportul acestui metal în organism. Unele cercetări histochimice şi
experimentale au pus recent în legătură demenţa de tip Alzheimer cu o acumulare crescută de
aluminiu în neuronii din hipocamp.
Mineralizarea apei şi afecţiunile renale
Factorii etiologici ai litiazei renale pot fi:
 Factori exogeni: climatici, geochimici etc.
 Duritatea apei: s-a observat că întotdeauna litiaza renală este însoţită de creşterea calciului şi
magneziului în sânge şi urină.
La populaţia care a consumat timp îndelungat apă potabilă cu duritate ridicată s-au evidenţiat
modificări biochimice precoce: creşterea concentraţiei calciului în urină, modificări ale raportului
Ca/P, scăderea diurezei, creşterea greutăţii specifice şi a tensiunii superficiale a urinii, modificarea
acidităţii urinare, sediment patologic.
Probele funcţionale au evidenţiat tulburări ale metabolismului purinic şi calcic, cu predispoziţie la
formare a sărurilor acide de urat de calciu. Analiza spectrală a calculilor a demonstrat dependenţa
85
compoziţiei lor de concentraţia crescută a calciului şi magneziului în apă. Calciul din apă participă
direct la formarea calculilor de uraţi.
Dacă se consumă apă cu duritate mică (5 mEq/dmc), nu apare urolitiaza şi nu se observă modificări
structurale şi funcţionale ale canaliculelor aparatului renal.
Unii autori atribuie factorului hidric un rol preponderent în apariţia nefropatiei endemice.

Igiena alimentaţiei - nutrienţii

Alimentele reprezintă un factor de mediu, care asigură organismului substanţele nutritive pe baza
cărora este eliberată energia utilizată în procesele vitale (rol energetic), sintetizează substanţele
proprii şi asigură refacerea uzurii (rol plastic) şi contribuie la formarea substanţelor active necesare
desfăşurării normale a proceselor metabolice (rol catalitic).
Trofinele (sau nutrienţii) conţinute de alimente sunt proteinele, glucidele, lipidele, elementele
minerale şi vitaminele.

Necesarul energetic al organismului

Toate procesele vitale din organism se realizează cu cheltuială de energie. Alimentele ingerate conţin
energie chimică: o mică parte se elimină din organism în excreţii (fecale, urina) iar cea mai mare
parte este transportată la celule pentru a fi utilizate.
Dacă energia primită depăşeşte cheltuielile, surplusul se depozitează, iar dacă este mai mică, atunci
organismul va consuma din rezervele sale.
Unităţi de măsură a energiei
Valoarea energetică a alimentelor şi cheltuiala de energie umană se exprimă în kilocalorii (numite
curent calorii alimentare) sau în kilojouli. Echivalenţele lor sunt următoarele:
cal = 4,184 kj; 1 kj = 0,239 kcal.
Surse de energie
Furnizorii de energie sunt următoarele substanţe nutritive, zise calorigene:
- glucidele (prin ardere în organism 1 gram glucide generează 4,1 kcal):
- lipidele (1 g generează 9,3 kcal);
- proteinele (1 g generează 4,1 kcal).

86
Alcoolul, deşi eliberează 7,1 kcal prin metabolizarea unui gram, se ia în calcul numai în cazul unor
consumuri moderate, la persoanele sănătoase, normal nutrite.
Estimarea cheltuielilor energetice
Necesarul energetic zilnic este egal cu suma cheltuielilor energetice pentru metabolismul bazal,
pentru termogeneza indusă de alimente, pentru termoreglare şi pentru activităţile fizice.
Efectele dezechilibrelor energetice
Când aportul energetic este scăzut faţă de necesităţi se încetineşte ritmul de creştere al copiilor,
adulţii scad în greutate, volumul masei musculare scade, ajungându-se în final la caşexie. Apar
obosela, apatia, scăderea capacităţii de muncă, scăderea rezistenţei organismului faţă de unele boli
microbiene şi faţă de noxe.
Când aportul de energie este crescut faţă de necesităţi apare obezitatea, care se poate însoţi de
maladii ca: dislipidemiile, arteroscleroza, hipertensiune arterială, diabetul zaharat, litiaza biliară,
artrozele. Statistic s-a observat că media de viaţă a obezilor este mai scăzută decât la
normoponderali.

Necesarul de proteine
Calitatea proteinelor
Valoarea nutriţională a proteinelor este determinată de conţinutul în aminoacizi esenţiali. Astfel:
Proteine de clasa I (proteine de calitate superioară)
Conţin toţi aminoacizii esenţiali în proporţii adecvate organismului uman. Au cea mai mare eficienţă
nutriţională în creştere, repararea uzurii şi în alte funcţii îndeplinite de proteine. Această clasă
include majoritatea proteinelor de origine animală (ouă, lapte, carne).
Proteine de clasa a II-a (proteine de calitate medie)
Conţin toţi aminoacizii esenţiali, dar unii dintre aceştia sunt în proporţii mai reduse (aminoacizi
limitativi). Au capacitate proteinogenetică mai mică şi pentru a întreţine creşterea sunt necesare
cantităţi mai mari. Se găsesc în leguminoasele uscate (principalul aminoacid limitativ este
metionina) şi în cereale (aminoacidul limitativ este lizina).
Proteine de clasa a III-a (proteine de calitate inferioară)
Au absent unul sau mai mulţi aminoacizi esenţiali, iar o parte din ceilalţi sunt în cantităţi
neadecvate. Ca unică sursă de proteine nu pot întreţine creşterea animalelor tinere şi nici echilibrul
azotat la adulţi. Astfel de proteine sunt zeina din porumb (lipsită de lizină şi foarte săracă în
triptofan), colagenul (lipsit de triptofan şi foarte sărac în metionină, lizină, treonină).

87
Totuşi, aceste proteine sunt importante în alimentaţie pentru că pot contribui la completarea fondului
metabolic de aminoacizi şi la reducerea necesarului de proteine de calitate superioară. Este posibil
ca prin asocierea de proteine vegetale (astfel alese încât să nu prezinte aceeaşi deficienţă
aminoacidică) să se realizeze mixturi cu valoare biologică ridicată.
Surse de proteine
Pot fi surse naturale: produse animale (ouă, lapte, brânzeturi, carne, peşte, derivate de carne) şi
produse vegetale (nuci, leguminoase uscate, pâine, produse cerealiere, alge, ciuperci).
În prezent există şi o sursă artificială: proteinele unicelulare sintetizate.
Raţia de proteine
Dacă s-ar consuma numai proteine din ouă sau lapte ar fi suficiente 0,57 g proteine/kg corp/zi la
bărbaţii adulţi şi 0,52 g/kg corp/zi la femei. În condiţiile aportului şi de proteine vegetale, raţia
recomandată este de 0,8-1 g/kg corp/zi, la adulţi. La copii se recomandă 2 g/kg corp/zi (acest raport
dă siguranţă copiilor cu necesităţi crescute sau care ingeră proteine de calitate scăzută).
Necesarul de proteine creşte în perioada de graviditate şi lactaţie (cu 30 de g/zi în timpul sarcinii şi
cu 20 g/zi în perioada alăptării).
Deoarece proteinele bogate în aminoacizi esenţiali se găsesc mai ales în alimentele de origine
animală se recomandă ca la copii şi adolescenţi, 50-75% din materialul azotat să provină din astfel
de alimente; la femei în perioada maternităţii 50%, iar la adult, cel puţin 30%.
O altă modalitate de stabilire a necesarului de proteine este în procente din valoarea calorică a raţiei.
Raţia de proteine trebuie să reprezinte 10-15% (procentele mai mari fiind necesare copiilor,
adolescenţilor şi femeilor în perioada maternităţii).
Efectele consumului neadecvat
Consumul excesiv de proteine determină accelerarea procesului de putrefacţie la nivelul intestinului
gros generând produşi toxici; favorizează constipaţia; favorizează apariţia crizelor de gută.
Carenţa proteică determină întârzierea creşterii şi afectarea mineralizării scheletului la copii,
scăderea rezistenţei la infecţii, topirea masei musculare la adulţi, oprirea proceselor de cicatrizare.
Când şi aportul energetic este scăzut apare marasmul nutriţional.
Dacă aportul energetic este adecvat, dar există deficienţă proteică marcată avem de-a face cu ceea ce
se denumeşte Kwashiorkor.

Necesarul de glucide
Clasificare
 Monozaharide. Cele mai răspândite sunt hexozele (glucoză, fructoză, galactoză) şi pentozele.
88
 Oligozaharide. Cele mai răspândite sunt dizaharidele (zaharoza, lactoza, maltoza).
 Polizaharide:
- digerabile: dextrinele, amidonul (forma de depozit a glucidelor în regnul
vegetal), glicogenul (forma de depozit în regnul animal);
- puţin digerabile sau nedigerabile: celuloza, hemiceluloza, pectine, gume (fibre
alimentare din regnul vegetal), mucopolizaharide (din organismele animale).
 Glucide complexe, legate de molecule de azot, proteine, lipide.
Efectele favorabile ale fibrelor alimentare:
- Modifică timpul de tranzit: celuloza şi hemicelulozele accelerează tranzitul
(previn constipaţia şi maladiile asociate cu aceasta: diverticuloza, colita spastică, hemoroizii,
cancerul de colon), iar gumele şi pectinele, absorbind multă apă, formează geluri care întârzie
golirea tubului digestiv (sunt indicate în diaree).
- Absorb sau înglobează substanţe organice, produşi de secreţie şi de descuamare
a tubului digestiv, microorganisme, însuşire utilizată în tratamentul unor enterite şi colite sau pentru
scăderea colesterolemiei.
- În colon ele constituie un substrat favorabil pentru dezvoltarea florei de
fermentaţie, care contribuie în parte, la sinteza vitaminelor din grupul B.
Raţia de glucide
Glucidele totale trebuie să reprezinte minim 55% şi maxim 65% din aportul energetic total
(procentele mai mici sunt pentru copii).
Necesarul de zahăr nu este fondat decât pe plăcerea de a consuma acest produs (consumul nu trebuie
să depăşească 10% din aportul caloric total).
Se recomandă ca zilnic să se consume 25-30 g de fibre alimentare.

Surse de glucide
Alimentele bogate în glucide sunt cele de origine vegetală:
- în cereale şi produse cerealiere, leguminoase şi cartofi - amidon.
- în fructe şi mierea de albine - glucoză, fructoză, zaharoză.
- în zahăr, bomboane, prăjituri, ciocolată, dulceţuri, gemuri - zaharoză.
- în cereale, leguminoase, legume, fructe - fibre alimentare.
Dintre produsele de origine animală, laptele conţine cantităţi semnificative de lactoză, iar ficatul
conţine glicogen.

89
Există şi o sursă metabolică de glucide în organism, prin neoglucogeneza pornind de la aminoacizi şi
cetoacizi.
Efectele consumului neadecvat
Consumul excesiv de glucide determină:
- creşterea riscului instalării obezităţii, diabetului zaharat, ateromatozei,
hipertensiunii arteriale;
- poate induce carenţă de vitamina B1;
- favorizează apariţia cariilor dentare şi a distrofiei de făinos;
- fibrele alimentare:
 pot produce deshidratare prin transportul apei în afara organismului;
 scad coeficientul de absorbţie al elementelor minerale (se pot pierde prin fecale calciu,
magneziu, zinc, fier, cupru, prin legare cu acizii uronici din pectine) şi al vitaminelor;
 un exces de glucide nedigerabile poate favoriza sau agrava gastrita, ulcerul, enterita, colita de
fermentaţie.
Consumul scăzut de glucide, sub 100 g/zi perturbă metabolismul proteinelor şi lipidelor.
Pentru a-şi asigura cantitatea necesară de glucoză organismul recurce la gluconeogeneză hepatică,
pornind de la aminoacizi şi astfel rezultă o carenţare în aminoacizii necesari pentru sinteza proteică
sau compensarea uzurii. Se poate porni şi de la acizi graşi, dar o parte dintre aceştia se oxidează
numai până la corpi cetonici, care generează o stare de acidoză, determinând astfel o serie de
tulburări (suferinţa SNC, creşterea catabolismului proteic pentru neutralizarea valenţelor acide etc.).

Necesarul de lipide
Compoziţie, clasificare
Lipidele rezultă din esterificarea acizilor graşi cu diferiţi alcooli. Unele dintre ele mai conţin
glucide, fosfaţi sau compuşi azotaţi.
Alcoolii pot fi: gliceroli, steroli, alcooli superiori, sfingozină.
Acizii graşi sunt acizi liniari, monocarboxilici, cu număr par de atomi de carbon (4 până la 30),
clasificaţi în următoarele categorii:
- saturaţi: cei mai răspândiţi în natură sunt acidul palmitic (C 16) şi acidul stearic
(C18);
- mononesaturaţi ca de exemplu acidul palmitoleic (C16:9) şi oleic (C18:9);

90
- polinesaturaţi, cei mai răspândiţi fiind acidul linoleic (C18:2 =), acidul linolenic
(C18:3=), acidul arahidonic (C20:4=), acidul eicosapentanoic (EPA:C20:5=) şi acidul docosahexanoic
(DHA:C22:6=).
Acizii graşi polinesaturaţi, spre deosebire de cei saturaţi şi mononesaturaţi, nu pot fi sintetizaţi de
către organismul uman şi de aceea se numesc esenţiali. De fapt, esenţiali sunt doar acidul linoleic
( care în organism poate forma acid arahidonic) şi linolenic (din care se sintetizează EPA şi DHA).
Acizii esenţiali se împart în funcţie de localizarea dublei legături faţă de carbonul cu metilul
terminal (sau ω) în:
- seria ω6: a.linoleic, a.arahidonic;
- seria ω3: a.linolenic, EPA, DHA.
Importanţă deosebită în organism prezintă: trigliceridele, colesterolul şi acizii graşi.
Rolul acizilor graşi polinesaturaţi sau esenţiali sunt deosebit de importanţi:
- intră preferenţial în structura lipidelor de constituţie (lecitine, cefaline,
sfingolipide);
- intervin în respiraţia celulară, stimulează activitatea unor enzime
(citocromoxidază, succinatdehidrogenaza etc.);
- au efect hipocolesterolemiant;
- acidul arahidonic şi EPA servesc la sinteza unor compuşi numiţi ecosanoizi
(prostaglandine, tromboxan, prostacicline şi leucotriene) cu un profil diferit de bioactivitate.
Ecosanoizii cu ω3 au capacitatea de a reduce adezivitatea plachetară şi a scădea trigliceridele serice,
ceea ce duce la scăderea prevalenţei cardiopatiei ischemice la populaţiile cu consum crescut de ulei
de peşte marin (bogat în aceşti acizi graşi). Dezvoltarea unor tumori este mai redusă în prezenţa
acizilor ω3.
Raţia de lipide
Lipidele totale vor reprezenta cel puţin 15% din aportul energetic zilnic şi cel mult 30% (0,7-1-1,5
g/kg/zi). Cantităţi mici de lipide vor fi consumate de sedentari, persoane în vârstă, femei în perioada
maternităţii, obezi, dislipidemici, de cei cu suferinţe hepatice, biliare şi pancreatice, iar prânzurile
mai grase se recomandă la copii, adolescenţi, adulţi care desfăşoară o activitate cu mare cheltuială
de energie.
Aportul de colesterol trebuie redus sub 300 mg/zi.
Punerea în evidenţă a acizilor graşi esenţiali şi a rolului lor în menţinerea unui metabolism lipidic
normal, a introdus un nou criteriu în stabilirea necesarului în grăsimi, şi anume, a structurii în acizi
graşi a lipidelor consumate.

91
Acizii graşi saturaţi vor reprezenta cel mult 10% din raţia calorică, iar acizii graşi polinesaturaţi 3-
7% (la adulţi 5 g acid linoleic/zi).
Pentru profilaxia efectelor dislipidemiante şi aterosclerozante ale grăsimilor alimentare unii autori
recomandă ca raportul AGPN/AGS ≥1.
Această se poate realiza dacă aproximativ jumătate din grăsimile dietei provin din uleiurile vegetale
bogate în acizi graşi polinesaturaţi.
Surse de lipide
 Principalele surse de lipide totale
- Alimente de origine animală: untură - 100%, unt - 68-80%, gălbenuş de ou -
32%, carne - 5-30%, mezeluri - 20-40%, lapte 3,6%, smântână - 20-30%, brânzeturi.
- Alimente de origine vegetală: ulei - 97-100%, fructe oleaginoase 50-60%,
măsline - 20%, soia 18%.
 Surse de colesterol: creier, gălbenuş de ou, ficat, unt.
 Surse de acizi graşi: uleiuri vegetale şi uleiul de peşte sunt bogate în acizi graşi polinesaturaţi,
uleiul de măsline e bogat în acizi graşi mononesaturaţi, iar grăsimile animale în acizi graşi saturaţi.
Efectele consumului neadecvat
Aportul scăzut de grăsimi determină asigurarea dificilă a necesarului energetic (volumul mare de
alimente nelipidice care ar acoperi necesarul, ar depăşi capacitatea stomacului) şi privează
organismul de vitaminele liposolubile şi de acizii graşi esenţiali.
Carenţa acizilor graşi esenţiali determină apariţia de dermatoze şi a fost observată în timpul
alimentaţiei parenterale prelungite şi, cel mai frecvent, la copiii alimentaţi mai mult de un an cu
lapte şi produse dietetice degresate.
Aportul crescut de grăsimi se asoiază cu obezitatea, bolile cardiovasculare şi cu unele cancere (de
colon, rect, prostată).
Studiile epidemiologice au arătat că nu numai cantitatea grăsimilor influenţează nivelul lipidelor
sanguine, ci şi natura lor. Grăsimile de origine animală bogate în acizi graşi saturaţi şi colesteroli
sunt dislipidemiante, spre deosebire de cele de origine vegetală, bogate în acizi graşi polinesaturaţi,
care oferă protecţie.
Grăsimile scad rezistenţa organismului faţă de unele noxe chimice, în special faţă de cele care au ca
organ ţintă ficatul (steatoza hepatică împiedică detoxifierea xenobioticelor) sau care sunt
liposolubile şi cumulative.

92
Necesarul de vitamine
Vitaminele sunt trofine catalitice, biostimulatoare ale proceselor metabolice, necesare organismului
în cantităţi foarte mici. Ele nu eliberează energie şi nici nu furnizează material plastic.
Necesarul de vitamine este asigurat, în principal, din alimente unde există ca atare sau sub formă de
provitamine. Organismul poate sintetiza unele vitamine în cantităţi mici (flora intestinală
sintetizează vitaminele K, PP, B2, B12, acidul folic).
Vitaminele se clasifică în două grupe:
 Vitamine liposolubile: A, D, E, K.
 Vitamine hidrosolubile: C, P, complexul B.

Vitamina A
 Forme
Vitamina A se prezintă sub două forme:
- Vitamina A1 (retinol sau axeroftol) este forma principală de vitamină A
- Vitamina A2 (3-dehidroretinol) prezintă jumătate din acţiunea biologică a
retinolului.
Printre compuşii înrudiţi se numără carotenii, pigmenţi de origine vegetală, din care organismul
poate sintetiza vitamina A. Se cunosc mai mulţi caroteni: α, β, γ carotenul, cel mai activ ca
provitamină A fiind , β-carotenul.
 Rol
- Vitamina A participă la funcţia vizuală. Sub forma aldehidică (retinal), intră în
structura pigmenţilor retinieni din celulele cu bastonaşe (rodoxină, care favorizează vederea la
lumina crepusculară) şi din celulele cu conuri (iodoxina, cu rol în distingerea culorilor).
- Vitamina A este indispensabilă pentru menţinerea integrităţii celulelor epiteliale
ale tegumentelor şi mucoaselor. Ea facilitează secreţia de mucus şi inhibă cheratinizarea.
- Favorizează proteinogeneza şi osteogeneza.
 Raţie
Necesarul se poate exprima în micrograme retinol, în unităţi internaţionale (UI) sau în echivalenţi de
retinol (ER).
1 UI = 0,3μg retinol = 0,6 μg β-caroten
În prezent se utilizează echivalenţii de retinol, care prezintă avantajul de a include carotenii
precursori ai vitaminei A. Prin definiţie,

93
1 ER = 1μg retinol = 6 μg β-caroten = 12 μg din alţi caroteni biologic activi.
Aportul recomandat este de 400 ER/zi la copii; 800-1000 ER/zi la adolescenţi; 1000 ER/zi la
bărbaţi; 800 ER/zi la femei; 1200-1400/zi la femeia gravidă şi la cea care alăptează.
Nevoile sunt crescute la femeile care utilizează anticoncepţionale orale, la fumători şi în caz de
poluare a mediului.
 Surse
Retinolul se găseşte numai în produsele animale, în cantităţi mari în ficat (în special de peşte şi
mamifere marine); lapte nedegresat şi produse lactate grase; gălbenuşul de ouă; peştele gras.
Carotenii se găsesc în alimente de origine vegetală; morcovi, frunzele verzi de legume (salată,
spanac, urzici, mărar, pătrunjel etc.), precum şi în alte legume şi fructe pigmentate (piersici, caise,
pepene galben, banane, ardei, tomate, sfeclă roşie etc.).
 Carenţă
Avitaminoză A se întâlneşte la copiii din ţările subdezvoltate, adesea asociată cu malnutriţia protein-
calorică, survenind după ablactare (cu o latenţă de câteva luni, datorită stocului hepatic existent). În
ţările dezvoltate, carenţele sunt rare şi determinate cel mai frecvent de maladiile cronice (hepatice,
biliare, intestinale), care scad absorbţia vitaminei.
 Exces
Este realizat, mai ales, pe cale medicamentoasă, dar şi după consumul excesiv de ficat de urs polar
sau de cambulă (peşte marin). Se manifestă clinic prin cefalee, greaţă, vărsături, anorexie,
somnolenţă, iritabilitate, prurit, descuamări ale pielii, dureri osoase.
Ingestia excesivă de caroten nu determină fenomene patologice ci are numai un efect cosmetic:
pigmentarea galbenă a pielii cu intensitate mai mare la palme şi plante. Spre deosebire de icter,
sclerele rămân albe.

Vitamina D
 Forme
Sub denumirea de vitamină D sunt cuprinse câteva substanţe cu structură sterolică. Cele mai
importante sunt vitaminele D2 şi D3.
Vitamina D2 sau ergocalciferolul este forma sintetică, obţinută prin iradierea "in vitro" cu raze
ultraviolete, a ergosterolului prezent în produsele vegetale (mai ales în drojdii şi ciuperci).

94
Vitamina D3, numită şi colecalciferol este forma naturală. Ea se formează endogen, la nivelul pielii
din 7-dehidrocolesterol (un component al sebumului secretat de piele) sub influenţa radiaţiei
ultraviolete.
 Rol
- Asigură homeostazia calciului şi fosforului (creşte calcemia şi fosforemia prin
creşterea absorbţiei intestinale şi creşterea reabsorbţiei tubulare renale).
- Participă la formarea dinţilor, scheletului, la modelarea osoasă. La nivelul
osului, favorizează mineralizarea osoasă datorită creşterii calcemiei şi fosforemiei, iar la concentraţii
mari determină reabsorbţia osoasă de calciu, prin efect direct..
- Exercită un efect general asupra sintezei proteice la nivelul intestinului,
muşchilor şi altor ţesuturi.
 Raţie
Vitamina D nu poate fi considerată un factor esenţial alimentar, deoarece sursa principală este
sinteza cutanată din provitamina 7-dehidrocolesterol. Dacă formarea endogenă este insuficientă
(copii, femei în perioada maternităţii, subiecţi care nu se expun la soare) ea se va completa cu un
aport exegen alimentar sau farmaceutic.
Necesarul se exprimă fie în micrograme, fie în unităţi internaţionale ( 1 UI = 0,025 μg vitamină D 3
cristalizată).
Pentru sugari şi copiii mici se recomandă un aport de securitate de 400 UI/zi, iar dacă sugarii sunt
alimentaţi artificial şi nu sunt expuşi suficient la soare, raţia trebuie să fie de circa 800 UI/zi. La
copiii mari şi adolescenţi sunt suficiente 100-200 UI/zi. În perioada maternităţii femeia trebuie să
primească 600-800 UI/zi.
De cele mai multe ori nu se pot asigura aceste cantităţi de vitamine prin alimente. În acest caz se
apelează la produse farmaceutice.
 Surse
Vitamina D naturală se găseşte numai în alimente de origine animală. Cantităţi foarte mari se găsesc
în ficatul de cod şi de morun. Alte surse sunt: ficatul altor specii, produsele lactate grase, gălbenuşul
de ou.
 Carenţă
Carenţa de vitamina D se datorează expunerii insuficiente la radiaţia ultravioletă (în zone
industriale, poluate cu pulberi şi funingine); aportului alimentar scăzut de vitamină D; scăderii
absorbţiei în sindroamele de malabsorbţie.

95
Insuficienţa vitaminei determină hipocalcemie şi perturbă mineralizarea scheletului. La copii apare
rahitismul, iar la adulţi osteomalacia.
 Exces
Intoxicaţia cu vitamina D se întâlneşte în cazul administrării unor doze foarte mari.
Vitamina C (acidul ascorbic)
 Rol
- Vitamina C constituie un sistem redox prin care participă la procesele
eliberatoare de energie.
- Fiind un puternic factor reducător, protejează de oxidare vitaminele A, E şi alte
vitamine din grupul B, previne acumularea de peroxizi şi alţi radicali liberi, favorizează absorbţia
fierului (trece fier trivalent în fier bivalent), participă la realizarea formei active a acidului folic.
- O funcţie importantă a vitaminei C este aceea de sinteză şi menţinere a
colagenului în diverse structuri, prin convertirea prolinei în hidroxiprolină (aminoacid prezent în
cantităţi mari în colagen).
- Are rol în menţinerea rezistenţei pereţilor vasculari, independent de alterările
colagenului.
- Creşte capacitatea de apărare a organismului faţă de infecţiile microbiene şi
virotice, prin stimularea anticorpogenezei, reacţiei leucocitare, creşterea puterii fagocitare şi
implicare în sinteza de interferon.
- Vitamina C protejează organismul faţă de efectul toxic al unor medicamente
(antibiotice, barbiturice, tuberculostatice etc.) sau faţă de noxe ale mediului ambiant.
 Raţie
Se consideră că un aport de 10 mg/zi este suficient pentru a preveni scorbutul. Totuşi, raţia
recomandată este de 50-60 mg vitamina C/zi pentru un adult. Nevoile cresc în caz de efort muscular,
frig şi în alte cauze hipermetabolizante.
 Surse
Principalele surse de vitamina C sunt fructele şi legumele. Conţinutul acestora variază de la o specie
la alta şi în funcţie de partea care se consumă (frunze, rădăcini, tuberculi, fructe etc.). Cele mai
bogate în vitamine sunt: pulpa de măceşe, ardeiul roşu, coacăzele negre, pătrunjelul frunze.
Produsele animale, derivatele cerealiere, leguminoasele uscate sunt practic lipsite de vitamina C.
O parte din vitamină se pierde prin păstrarea legumelor şi fructelor în apă, prin depozitarea lor
îndelungată (de exemplu cartofii), prin procedeele culinare (fierbere, îngheţare, deshidratare etc.).

96
În unele legume şi fructe (castraveţi, dovleci, struguri, mere, morcovi) se găseşte o enzimă cu cupru
numită ascorbicoxidază care, în prezenţa oxigenului, oxidează acidul ascorbic.
 Carenţă
Avitaminoza C apare la sugarii alimentaţi cu lapte sterilizat, fără suplimentare de fructe şi legume,
dar şi la adulţii care nu consumă fructe şi legume. În deficienţele grave şi prelungite apare scorbutul.
Cele mai multe simptome ale scorbutului pot fi atribuite degradării colagenului care duce la
scăderea rezistenţei capilarelor, cu apariţia de hemoragii (gingivale, tegumentare, subperiostale,
musculare, viscerale) şi anemie.
Mai frecvent se întâlneşte deficitul latent de vitamina C, cu manifestări mai puţin caracteristice
(fatigabilitate, predispoziţie la infecţii, gingivită).
 Exces
Folosirea pe termen lung a dozelor mari de vitamină poate produce:
- creşterea nivelului sanguin al estrogenilor la femeile care iau anticoncepţionale;
- uricozurie şi predispuneri la formarea calculilor renali de oxalat;
- la femeia gravidă hiperascorbemia indusă poate determina creşterea necesarului
de vitamină la făt, ceea ce va duce apoi, la apariţia scorbutului precoce la nou-născut.

Necesarul de elemente minerale

Clasificare în funcţie de cantităţile existente în organism:
- Macroelemente, care se găsesc în cantităţi mari în organism: calciu, fosfor,
sodiu, potasiu, clor, magneziu.
- Microelemente (oligoelemente) , care se găsesc în cantităţi foarte mici în
organism (sub 1 gram, cu excepţia fierului): fier, zinc, fluor, iod, cobalt, mangan, molibden, crom,
seleniu.
Calciu
În organismul adult există 1100-1400 grame de calciu.
 Absorbţie
Calciul se absoarbe din duoden şi jejun (în proporţie de 20-40%), printr-un mecanism de transport
activ, dependent de vitamina D.
Absorbţia este favorizată de următorii factori:
- Aciditatea gastrică normală;
- Raportul Ca/P supraunitar în alimente;

97
- Prezenţa în alimente a lactozei, acidului lactic, acidului citric, aminoacizilor,
precum şi prezenţa în intestin a sărurilor biliare.
Factorii care reduc utilizarea digestivă a calciului sunt:
- Excesul de fosfor alimentar (determină legarea calciului ca fosfat de calciu,
puţin solubil).
- Acidul oxalic şi acidul fitic conţinuţi în unele legume, leguminoase şi cereale
(scad absorbţia calciului prin formare de săruri insolubile ca oxalaţi, fitaţi).
- Aportul de grăsimi în cantităţi mari sau o insuficientă digestie a acestora (fac ca
acizii graşi rămaşi neabsorbiţi să formeze cu calciu săpunuri insolubile).
- Fibrele alimentare (antrenează în fecale o parte din calciul alimentar).
- Hipoaciditatea gastrică.

 Rol
- Calciul îndeplineşte un important rol plastic. Aproximativ 99% din calciul
organismului se găseşte în oase şi dinţi, în special sub formă de fosfat tricalcic (hidroxiapatită),
impregnând matricea organică.
- Rolul funcţional al calciului este îndeplinit de fracţiunea sa ionizată din lichidele
biologice, care participă la numeroase procese fiziologice: activitatea neuro-musculară; coagularea
sângelui; reglarea permeabilităţii membranelor; activarea unor enzime; activarea factorului intrinsec
Castle şi facilitarea absorbţiei vitaminei B12; amplificarea funcţiei antimicrobiene leucocitare şi
reducerea intensităţii fenomenelor exudative şi alergice.
 Raţie
Se recomandă un aport de calciu de 800-1200 mg/zi.
Necesarul de calciu, raportat la greutatea corporală, este mult mai mare la copii şi adolescenţi decât
la adulţi. Maternitatea este o stare fiziologică care creşte necesarul de calciu.
 Surse
Principala sursă de calciu este reprezentată de lapte şi brânzeturi, deoarece conţin cantităţi mari de
calciu şi întrunesc condiţiile favorabile pentru absorbţia şi utilizarea sa.
Cantităţi mai mici de calciu, cu un coeficient de utilizare digestivă mai redus se găsesc în legume
(varză, gulii) şi fructe.
Derivatele cerealiere şi carnea sunt sărace în calciu.
 Carenţă

98
O deficienţă de calciu de origine alimentară este rareori întâlnită în practică. Ea este de cele mai
multe ori secundară unui deficit de absorbţie prin carenţă de vitamină D şi determină rahitism la
copii şi osteomalacie sau osteoporoză la adulţi.
Scăderea calciului plasmatic ionizat determină o hiperexcitabilitate neuromusculară, care poate
evolua până la tetanie.
 Exces
În mod obişnuit, când aportul alimentar de calciu depăşeşte nevoile fiziologice scade absorbţia
intestinală şi creşte eliminarea urinară de calciu. Totuşi, dacă aportul de calciu depăşeşte în mod
repetat nevoile fiziologice (sintromul lapte-alcalin) sau după administrarea de doze mari de vitamină
D apare hipercalcemie, care favorizează depunerea de calciu în rinichi, în media arterelor şi în
ţesuturile periarticulare.

Fierul
Adultul are în compoziţia organismului 4-5 g de fier.
 Absorbţie
Se face în proporţie de 10%, în principal în duoden şi în jejunul proximal. Intensitatea absorbţiei
este reglată de nevoia de fier a organismului (creşte când nevoia este crescută).
Fierul este trivalent în alimente (fier feric) dar absorbţia se face mai bine dacă e redus în tubul
digestiv la fier bivalent (fier feros).
Factorii care favorizează absorbţia fierului sunt: aciditatea gastrică normală (Fe +++ trece în F++ sub
acţiunea HCl); prezenţa în alimente a unor factori reducători (vitamina C, grupările sulfhidrice) a
zaharurilor şi a acidului citric.
Factorii care reduc absorbţia fierului sunt: hipoclorhidria; acidul fitic, acidul oxalic, taninurile;
excesul de fosfaţi, de grăsimi, de celuloză.
 Rol
- Mai mult de jumătate din cantitatea totală de fier intră în structura hemoglobinei,
favorizând transportul oxigenului în organism.
- Tot sub formă hemică ia parte la formarea mioglobinei (pigmentul respirator al
muşchilor) şi intră în structura feroenzimelor (citocromi, citocrom-oxidaza etc.), care participă la
procesele de respiraţie celulară.
 Raţie

99
Deoarece se absoarbe în medie numai aproximativ 10% din fierul ingerat, aportul alimentar trebuie
să fie de 10 ori mai mare decât necesităţile. Un bărbat adult pierde zilnic 1 mg fier iar o femeie, în
medie, 2 mg fier (mai mult datorită pierderilor menstruale).
Raţiile recomandate sunt de 10-15 mg/zi la copii şi adolescenţi, 10 mg la bărbaţi şi de 15-20 mg la
femei. La femeia gravidă sunt suficiente 15-20 mg/zi dacă ea consumă alimente de origine animală,
iar dacă alimentaţia sa este bazată pe produse vegetale sunt necesare 20-30 mg/zi.
 Surse
Principalele surse alimentare sunt: viscerele (ficatul), carnea (mai ales cea roşie), mezelurile, peştele,
gălbenuşul de ou, legumele ( mai ales frunzele).
Carnea şi îndeosebi viscerele constituie cea mai bună sursă de fier, deoarece conţin cantităţi mari
(sub formă de Fe2+ care se absoarbe uşor) şi asigură condiţii favorabile pentru absorbţia şi utilizarea
sa.
La acoperirea raţiei contribuie şi fructele, leguminoasele, pâinea neagră (dar aici fierul este prezent
sub formă trivalentă, iar în cereale este legat de fitaţi).
Laptele şi derivatele lactate, produsele din făina albă şi produsele zaharoase sunt sărace în fier.
 Carenţă
Carenţa de fier de cauză alimentară nu se instalează, de obicei, decât atunci când la un aport
insuficient de fier (prin consum excesiv de produse rafinate, sărăcite în acest element) se asociază şi
un necesar crescut (de exemplu, în cursul sarcinii sau în perioadele de creştere) sau pierderi
suplimentare digestive (sindrom de malabsorbţie, gastrectomii etc.).
Carenţa secundară apare în hemoragii, parazitoze.
Deficitul de fier duce la apariţia anemiei hipocrome, microcitare.
 Exces
Excesul se întâlneşte în cazul unor tratamente îndelungate cu fier, după transfuzii repetate de sânge.
La unele populaţii aportul crescut de fier a fost atribuit folosirii inadecvate a recipientelor de
fabricare a alcoolului.
Supraîncărcarea cu fier pe o perioadă de timp mai îndelungată poate duce la hemosideroză fără o
alterare a depozitelor tisulare. Când concomitent se produc leziuni prin depuneri tisulare de fier
(insuficienţă hepatică, diabet, atrofie testiculară, artrită, cardiomiopatie, neuropatie periferică,
hiperpigmentare cutanată) vorbim de hemocromatoză.

100
Igiena alimentaţiei – grupele de alimente

Laptele şi produsele lactate

Laptele se consumă ca atare (proaspăt sau reconstituit, din lapte praf şi lapte condensat), sub formă
de produse lactate acide (iaurt, lapte bătut, chefir etc), brânzeturi, unt, smântână şi frişcă.
Valoare nutritivă
 Laptele şi brânzeturile reprezintă cea mai bună sursă alimentară de calciu: în laptele de vaci se
găsesc 125 mg calciu/100 ml lapte; în brânza proaspătă de vaci - 200 mg%; în telemea - 500 mg%;
în caşcaval, brânza de burduf - 700 mg%; în Schweitzer - 900-1000 mg% calciu.
În plus, laptele şi brânzeturile realizează condiţii favorabile pentru absorbţia şi fixarea calciului în
oase şi dinţi: raportul calciu/fosfor este supraunitar (125/90 = 1,4), apropiat de valoarea raportului
existent în oase (2); prezenţa vitaminei D3; prezenţa lactozei, a acidului citric, cu care calciul
formează săruri solubile; absenţa acidului oxalic, acidului fitic etc., care ar forma cu calciul săruri
insolubile.
 Conţinutul în proteină de calitate superioară, în proporţie de 3,5 g%.
În brânzeturi, proteinele se concentrează de 3,5-8 ori mai mult decât în lapte.
Principalele proteine sunt reprezentate de cazeină, lactalbumină şi lactoglobulină.
Proteinele conţin toţi aminoacizii esenţiali în proporţii optime pentru organism. De aceea laptele şi
brânzeturile consumate cu derivatele de cereale şi leguminoase uscate, corectează deficienţa proteică
de calitate inferioară din aceste produse.
Proteinele au un coeficient de utilizare digestivă ridicat.
 Laptele şi brânzeturile sunt o sursă importantă de vitamine hidrosolubile (riboflavină - B 2,
piridoxina - B6, acid pantotenic, niacină - PP, cobalamină - B12) şi vitaminele liposolubile (retinol - A
şi colecalciferol - D3). În sezonul cald, când animalele sunt furajate cu furaje verzi, conţinutul în
vitamine liposolubile creşte.
În produsele lactate acide (iaurt, chefir, lapte bătut, precum şi în brânzeturile fermentate, creşte
conţinutul în vitamine din grupul B datorită sintezei efectuate de microorganisme.
Vitamina C se găseşte în concentraţii scăzute în lapte, mai ales în sezonul rece. Prin tratament
termic, cantitatea de vitamina C se reduce şi mai mult.

101
 Lipidele laptelui (3,6 g%) sunt emulsionate fin şi conţin fosfolipide în concentraţii crescute.
Prezintă însă, dezavantajul prezenţei colesterolului şi a lipidelor saturate în cantităţi mari, ceea ce
conferă laptelui nedegresat şi produselor lactate grase efecte dislipidemiante şi aterosclerozante.
 Laptele de vaci conţine glucide (lactoza), în proporţie de 4,9 g%. În produsele lactate acide, o
parte din lactoză este transformată în acid lactic.
 În ceea ce priveşte conţinutul în elemente minerale, pe lângă calciu se găsesc în lapte potasiu,
sodiu, magneziu, ceea ce conferă laptelui proprietăţi alcalinizante.
Fierul, cuprul şi manganul sunt în cantităţi scăzute, ceea ce poate duce la apariţia anemiei feriprive
la persoanele cu un regim lactat sau lacto-făinos monoton.
Reducerea valorii nutritive a laptelui se produce după tratamente termice (fierbere, concentrare,
transformare în lapte praf), când o parte din vitaminele termolabile (A, B 1, B2, B6, C) şi unii
aminoacizi (lizina, metionina, arginina etc.) sunt distruşi sau se leagă de lactoză rezultând compuşi
enzimo-rezistenţi.
Avantajele consumului
 Favorizează creşterea şi dezvoltarea organismului, fiind bogat în trofine cu rol plastic şi
structural.
 Ridică valoarea nutritivă a proteinelor din derivate de cereale (în special a porumbului), prin
calitatea trofinelor pe care le conţin.
 Favorizează creşterea rezistenţei organismului faţă de agresiunile microbiene şi chimice.
 Favorizează longevitatea.
 Iaurtul are proprietăţi hipocolesterolemiante şi antitumorale (fermentaţia lactică aduce factori de
protecţie pentru organism).
Dezavantajele consumului
 Laptele are valoarea calorică redusă (67 calorii/100 ml).
 Lipidele din lapte pot favoriza, printr-un consum exagerat, hipercolesterolemia şi ateromatoza.
 Conţinutul crescut în clorura de sodiu contraindică consumul laptelui la bolnavii cu edeme.
 Fiind sărac în fier, cupru, mangan şi vitamina C, consumul prelungit poate favoriza anemia
feriprivă.
Digestia
În stomac, laptele este coagulat sub influenţa labfermentului (la copiii mici) şi a acidului clorhidric.
În caz de aclorhidrie sau hipoclorhidrie, laptele lichid trece în intestinul subţire, cantitatea mare de

102
lactoză producând efecte laxative. Înlocuirea laptelui cu produse lactate acide sau consumul
împreună cu paste făinoase, griş, orez etc., înlătură acest dezavantaj.
În intestinul subţire, lactoza este scindată de lactază, în glucoză şi galactoză, absorbabile. Absenţa
lactazei produce tulburări digestive datorate favorizării dezvoltării florei de fermentaţie în intestinul
gros.
Raţia
- copii între 1-12 ani 400-600 ml/zi;
- adolescenţi 300-500 ml/zi;
- femei în perioada de maternitate 400-600 ml/zi;
- adulţi 250-300 ml/zi;
- persoane expuse la substanţe toxice şi infecţii 500 ml/zi;
- persoane în vârstă 300-500 ml/zi.
Raţia de brânză recomandată este între 20-60 g/zi.

Carnea şi preparatele din carne

Valoarea nutritivă
 Proteinele, în proporţie de 18-22% sau 80% din reziduul uscat, reprezintă principala componentă
cu valoare biologică mare, mai bogate în ţesutul muscular tânăr şi în carnea slabă..
Superioritatea nutritivă este determinată de prezenţa tuturor aminoacizilor esenţiali în proporţii
optime. Cu cât proteinele stromei musculare, de tipul colagen, elastină, reticulină sunt mai bogate,
carnea este mai rigidă şi are un conţinut dezechilibrat de aminoacizi esenţiali.
 Lipidele variază mult cantitativ (2-40%) şi calitativ: muşchiul striat este cel mai sărac în
colesterol, carnea "de măcelărie" este săracă în acizi graşi nesaturaţi, în carnea de peşte predomină
acizii graşi nesaturaţi.
 Glucidele se întâlnesc în cantitate redusă, sub formă de glicogen şi glucoză, variabile cantitativ
(0,2-1,2%). Sunt cel mai bine reprezentate în carnea de cabaline (circa 1%) şi în ficat (4-17%)..
 Elementele minerale se găsesc în proporţie variabilă: 0,8-1,8%.
Cele mai importante cantitativ sunt: fierul, 3-5 mg% în carne, şi 10-14% în viscere cu important rol
eritropoetic şi antianemic; fosforul, 130-150 mg%; iodul, 10-120 mg% în peşte marin, 700-800 μg%

103
în icre, aceste alimente fiind recomandate în profilaxia guşei endemice tireopate; fluorul, întâlnit în
carnea de peşte, situată după ceaiul negru, ca sursă alimentară de fluor.
În cantităţi mai reduse întâlnim calciul, 6-12 mg%. Anionii de tipul fosfor, sulf, clor, determină
calităţile acidifiante ale cărnii.
 Vitaminele hidrosolubile, mai ales cele din grupul B (B1, B2, B6, PP, acid folic, acid pantotenic,
ciancobalamina) au o importantă reprezentare.
 Vitaminele liposolubile se întâlnesc în special în carnea din zone anatomice cu reprezentare
lipidică semnificativă, în viscere (ficat), în carnea de peşte şi icre.
Cele mai mari cantităţi le întâlnim, pentru vitamina A în ficat, în carnea de peşte, în icre, pentru
vitamina D3 naturală în carnea de peşte şi în icre.
 Substanţele nutritive neproteice: nucleotide, baze purinice, creatina, creatinina, carnozina,
aminoacizi liberi, amoniac, uree etc., devin evidenţiabile după tratamentul termic al cărnii.
Ele determină gustul specific şi excită secreţiile gastrice şi pancreatice, asigurând digestia bună.
 Apa variază între 70-80%, mai importantă la animalele tinere şi la cele cu lipide mai reduse.
 Valoarea calorică a cărnii şi produselor din carne, dependentă de conţinutul în lipide, se situează
între 90-130 kcal/100 g pentru produsele slabe şi între 350-420 kcal/100 g pentru produsele grase.
Valoarea nutritivă a cărnii depinde şi de modificările normale şi anormale care se produc în carne
după sacrificarea animalelor şi păsărilor, vânat şi pescuit.
Carnea provenită de la animalul sănătos şi exanghinată complet este sterilă.
Modificările normale pot fi sintetizate astfel:
- Rigiditatea musculară (cadaverică) este o contracţie musculară generalizată, cu
durata de până la 48 de ore şi este consecinţa întreruperii aportului de sânge şi oxigen, cât şi a
acidităţii. Aciditatea se datoreşte scindării glicogenului muscular (glicoliză) cu acumulare de acid
lactic (cu efect bacteriostatic). Se scindează şi ATP-ul, cu formarea actinomiozinei, din unirea
actinei şi miozinei. Imobilizarea articulaţiilor se produce prin creşterea grosimii şi scurtării
muşchilor, în urma reţinerii apei de către proteine.
- Maturarea cărnii constă în modificări fizico-chimice sub acţiunea enzimelor
proteolitice proprii din carne (proteoliză abacteriană). Se produce hidratarea şi înmuierea
colagenului, carnea devenind suculentă şi fragedă. Se eliberează aminoacizi, azot neproteic, ion de
calciu şi de magneziu. Maturarea are loc în medie în trei zile la o temperatură de 1-4 0C, şi intervalul
se scurtează până la 10-12 ore, la temperatură de 3-60C.

104
- Fezandarea este o maturare excesivă, în care intervin şi bacterii de putrefacţie,
rezultând molecule proteice simplificate şi mai uşor asimilabile. Delimitarea netă între maturare şi
putrefacţia bacteriană incipientă fiind imposibilă, nu se admite aplicarea fezandării în industrie sau
comercializarea cărnurilor fezandate. Procedeu aplicat vânatului, fezandarea se admite la domiciliu
şi cu asumarea propriului risc.
Modificările anormale, nedorite:
- Autoliza este o hidroliză înaintată a proteinelor la albumoze şi peptone sub
acţiunea enzimelor proprii, produse după maturare. Calităţile organoleptice se modifică, dar lipsesc
substanţele toxice.
- Încingerea (fermentaţia acidă) se produce la carnea animalelor tinere şi bogată în
glicogen, nerăcită şi îngrămădită în spaţii neaerisite. Carnea se decolorează, devine moale, adezivă,
prezintă reacţie acidă, gust acru, miros de hidrogen sulfurat. În stadiul incipient, recuperarea cărnii
încinse este posibilă prin aeraţie în loc răcoros. În stadiul pronunţat, carnea se confiscă.
- Putrefacţia cărnii (alterarea) constă în modificări fizico-chimice sub acţiunea
bacteriilor proteolitice din aer, apă de spălare, conţinut intestinal, de pe utilaje şi mâinile lucrătorilor.
Flora proteolitică cuprinde specii aerobe (stafilococ, streptococ, proteus, E.coli, B.subtilis,
B.mezentericus) care acţionează de la suprafaţă spre profunzime, cu consumare de oxigen şi cu
creare de condiţii favorabile pentru flora anaerobă (Cl.perfringens, Cl.putrificus, B.bifidus) care
acţionează mai lent, cu formare de compuşi toxici. Flora proteolitică determină degradarea
ireversibilă a proteinelor (dezaminare, decarboxilare, oxidări, reduceri), cu eliberare de amoniac,
hidrogen sulfurat, amine urât mirositoare şi toxice. Alături de proteoliză au loc şi procese lipolitice.
Carnea alterată se confiscă.
Profilaxia alterării cărnii se bazează pe: controlul sanitar veterinar al animalelor; respectarea
condiţiilor igienice de sacrificare, prelucrare, depozitare, transport şi desfacere (în unităţi autorizate
sanitar, refrigerare după tranşare, controlul medical al personalului); sterilizare prin fierbere, frigere;
distrugerea vectorilor (insecte, rozătoare)..
Raţii medii zilnice de carne recomandate (în grame greutate comercială):
- 10-15 g/zi şi an de viaţă, între 1-3 ani,
- 30-80 g/zi, între 3-6 ani,
- 120-140 g/zi, între 7-12 ani,
- 150-250 g/zi, la adolescenţi, la femei gravide,
- 200-250 g/zi, la adulţi de 20-65 ani,
- 100 g/zi peste 65 de ani.

105
Regimul alimentar carenţat în carne şi deci în proteine cu valoare biologică mare, predispune la
anemie, scade capacitatea de muncă intelectuală şi fizică. Valoarea nutritivă a proteinelor din cereale
şi leguminoase uscate rămâne mai scăzută în absenţa unui aport insuficient de carne. Carenţa de
proteine, fier, zinc, magneziu, acid folic, vitamina A, vitamina B6, influenţează negativ imunitatea.
Creşte riscul la infecţii şi intoxicaţii, cu mărirea duratei, frecvenţei şi gravităţii acestora.
Consumul crescut şi exagerat de carne, asociat cu excesul de grăsimi alimentare, influenţează, de
asemenea, negativ imunitatea. Creşte frecvenţa infecţiilor interferente, a infecţiilor postoperatorii.
Generează şi agravează tulburări metabolice, de tipul hiperuricemiei (carnea fiind o sursă de acid
uric care se acumulează în ţesuturi, determinând guta), hipercolesterolemiei, obezităţii. Mortalitatea
prin boli cardiovasculare, hipertensiune arterială, creşte.
Excesul de carne este asociat unor forme de cancere digestive: cancerul gastric, cancerul pancreatic,
cancerul de colon, cancerul colo-rectal, cât şi cancerului mamar. Factorii favorizanţi sunt excesul de
carne roşie, de grăsimi animale, de colesterol şi efectul protector scăzut prin aportul concomitent
insuficient de fibre alimentare, uleiuri vegetale, vitamina C.

Ouăle

Valoare nutritivă
 Oul constituie o importantă sursă de vitamine liposolubile şi hidrosolubile. La 100 grame ou
integral, conţinutul în vitamine este de 1000-4000 U.I. vitamina A; 50-150 U.I. vitamina D 3; 0,2-0,5
mg vitamina B2; 0,3-0,4 mg vitamina B6; 2-4 mg acid pantotenic; 2-3 mg vitamina E; 0,2 mg
vitamina K; 0,1-0,15 mg vitamina B1; 0,1 mg acid folic; 0,4 μg vitamina B 12. Ouăle conţin cantităţi
mici de vitamina PP (0,2 mg%) şi sunt lipsite de vitamina C.
Vitaminele liposolubile şi în mare parte cele hidrosolubile se găsesc în gălbenuş. În albuş se află
riboflavina dispersată în concentraţii relativ egale şi o glicoproteină (avidină), cu efect de
antibiotină (în albuşul crud), care formează cu biotina un complex rezistent la acţiunea sucurilor
digestive. Simptomele apar la om după consumul îndelungat a 10-12 ouă crude/zi. Coagularea
completă a albuşului prin fierbere, inactivează avidina.
Conţinutul în vitamine este influenţat de specie, rasă, hrană, îngrijire, sezon. S-a constatat faptul că
vara cantitatea de vitamine din ouă este de 2-4 ori mai mare decât iarna.
 Proteinele: ouăle de găină şi gâscă conţin 14% proteină, iar cele de curcă, raţă 13%. Ele sunt
reprezentate de ovovitelină în gălbenuş şi ovalbumină în albuş. Se mai găsesc cantităţi scăzute de
ovomucoid, ovomucină, lizozim în gălbenuş şi avidină în albuş. Proteinele din ou, bogate în
106
tioaminoacizi, cu o pondere însemnată a tirozinei, au o calitate biologică superioară putând fi
considerate ca elemente de referinţă în estimarea valorii nutritive a altor proteine.
Eficienţa proteică este maximă: 3,8 g faţă de 2,8-3,2 g pentru proteinele din lapte şi carne.
Proteinele din ou pot fi folosite ca elemente corectoare ale proteinelor de origine vegetală prin
asocierea ouălor cu aceste produse vegetale (cereale, legume, fructe) sau cu produsele de cofetărie şi
patiserie.
 Lipidele (11 g% la oul de curcă, 12 g% la oul de găină, 14 g% la oul de gâscă şi 15 g% la cel de
raţă) sunt de calitate fiind reprezentate de gliceride (63%), fosfolipide (33%) şi steroli (4-5%), cu
efecte tonifiante asupra sistemului nervos central şi o contribuţie importantă la desfăşurarea normală
a metabolismului lipidic.
Grăsimile oului fiind emulsionate au puternice efecte colecistokinetice. Conţinutul în acizi graşi
saturaţi (predomină acidul palmitic - 25%) şi nesaturaţi (acidul oleic - 52%) este influenţat de
alimentaţia păsărilor. Proporţia acizilor graşi polienici este de 12-16%.
Ouăle au un conţinut crescut de colesterol dar efectul dislipidemiant al colesterolului este
contracarat, de fosfolipidele din ou.
 Glucidele absente în gălbenuş se găsesc în cantităţi mici în albuş.
 Elementele minerale. În oul integral se găsesc: 220 mg fosfor; 140 mg potasiu; 130 mg sodiu; 60
mg calciu; 2,8 mg fier; 12 mg magneziu; 160 mg clor; 60 mg sulf. Principalele oligoelemente sunt
iodul, cuprul, manganul, zincul. Elementele minerale sunt concentrate în gălbenuş (1,1 g% faţă de
0,6 g% în albuş). Bogăţia în fosfor (legat organic de fosfolipide şi ovovitelină cu o bună utilizare
digestivă), calciu şi fier se evidenţiază în gălbenuş, iar sulful este prezent în albuş.
Un aspect important este acţiunea acidifiantă prin predominenţa miliechivalenţilor acizi (combinaţii
de fosfor, sulf şi clor).
Digestia
Consumul ouălor stimulează mai puţin secreţia gastrică şi acestea părăsesc stomacul mai repede
decât carnea.
Albuşul crud conţine antitriptaza (având ca efect scăderea digestiei proteinelor) şi avidina (care prin
combinare cu vitamina H - biotina - formează un complex rezistent la acţiunea enzimelor digestive).
Gălbenuşul este la fel de uţor digerabil, atât în stare crudă, cât şi după preparare termică.
Oul fiert moale se digeră repede, părăsind stomacul în 2-3 ore, oul fiert tare sau sub formă de omletă
se evacuează din stomac după 3-4 ore. Oul combinat cu grăsime, în urma prelucrării prin prăjire, se
digeră şi mai greu.

107
Raţia şi efectele consumului dezechilibrat
Bogat în fosfolipide, proteine de calitate, vitamina A, biotină, fosfor, colină, fier, oul este un
aliment absolut necesar pentru copii şi femei în perioada maternităţii.
- La copii şi adolescenţi se recomandă 6-7 ouă pe săptămână;
- La femei în perioada maternităţii 4-5 ouă pe săptămână;
- La adult 3-4 ouă pe săptămână.
Hiperconsumul de ouă poate determina la copiii mici, la cei cu enterite sau cu insuficienţe
enzimatice digestive, stări alergice (prurit, urticarie, eczemă, migrenă), datorită trecerii proteinelor
din albuş, incomplet digerate, prin bariera intestinală.
Aportul insuficient poate afecta creşterea şi dezvoltarea copiilor şi adolescenţilor sau poate
influenţa dezvoltarea fătului.

Legumele şi fructele

Valoare nutritivă
 Reprezintă cea mai importantă sursă alientară de vitamina C. Astfel, ardeiul roşu, măceşele
conţin peste 200 mg/100 g produs; frunzele de pătrunjel, coacăzele negre - 151-200 mg/100 g;
ardeiul verde, urzicile, mărarul - 101-150 mg/100 g; varza - 76-100 mg/100 g; conopida, gulia,
spanacul, lămâile - 61-75 mg/100 g; salata verde, grapfrut, portocalele - 46-60 mg/100 g, iar sub 15
mg% vitamina C se găseşte în ceapă, castraveţi, dovleac, sfeclă roşie, banane, caise, cireşe, vişine,
mere, gutui, pepeni, prune, piersici, struguri etc.
Vitamina C se găseşte în cantităţi crescute în coajă şi la periferia miezului. De aceea, nu se
recomandă decojirea înainte de consum, decât în cazul în care nu pot fi consumate cu coajă
(exemplu: cartofii).
În castraveţi, dovleci, struguri, mere, morcovi există o enzimă (ascorbic oxidază), care în prezenţa
oxigenului transformă acidul ascorbic în acid dehidroascorbic, care are încă acţiune vitaminică.
Dacă acţiunea enzimei se prelungeşte apar produşi fără efect vitaminic (acid oxalic, acid
dicetogulonic). Enzima este eliberată prin presare, decojire, tăiere în felii sau după decongelarea
produselor. Inactivarea ascorbicoxidazei se face prin fierbere, opărire sau tratare cu substanţe
reducătoare.
În anumite proporţii, cantitatea de vitamina C scade prin spălarea şi menţinerea prelungită în apă a
legumelor şi fructelor după decojire, fragmentare, fierbere, prăjire, sterilizare şi uscare.
Rezistenţa vitaminei C la acţiunea oxigenului creşte în mediul acid (fructe acre, murare, marinare).
108
 Reprezintă o sursă de vitamina P (citrină), cu rol în permeabilitatea capilarelor. Cele mai bogate
sunt lămâile, portocalele, mandarinele, strugurii, merele, prunele, cireşele.
 Dacă au pulpa şi coaja colorate în galben, portocaliu, roşu, maro conţin cantităţi mari de
provitamină A (caroten), acoperind necesităţile organismului în proporţie de 60-80%.
 Constituie principala sursă alimentară de vitamină K (filochinonă): spanacul, urzicile, varza,
conopida.
 Vitamina E (tocoferolul) se găseşte în nuci, alune, migdale, mazăre şi fasole verde, spanac.
 Vitaminele din complexul B provenite din legume şi fructe acoperă 20-30% din necesarul
organismului.
 Elementele minerale sunt reprezentate în aceste produse de potasiu, calciu, magneziu, fosfor,
fier, sodiu, sulf, clor; de asemenea, conţin toate oligoelementele: cupru, iod, fluor, zinc, mangan,
molibden, seleniu etc.
Cantităţi mai mari de calciu şi fier se găsesc în salata verde, urzici, ceapă verde, mărar, pătrunjel etc.
În măcriş, spanac, sfeclă, lobodă, ştevie, deşi conţinutul în calciu şi fier este crescut, ele nu
reprezintă o sursă importantă pentru aceste elemente minerale, deoarece sunt bogate în acid oxalic şi
oxalaţi solubili, care împreună cu calciul şi fierul formează săruri insolubile, neabsorbabile.
Datorită conţinutului în elemente minerale bazice, legumele şi fructele sunt alimente alcalinizante
pentru organism. Cu ajutorul lor se asigură echilibrul acido-bazic.
 Conţinutul în glucide variază între 2-20 g%, reprezentate de glucoză, fructoză, zaharoză şi
amidon.
În mere, pere şi gutui predomină fructoza (bine tolerate în diabet şi colitele de fermentaţie); în
struguri se găseşte glucoza în proporţii crescute; în celelalte fructe şi legume se găseşte glucoză şi
zaharoză.
Amidonul predomină în cartofi, nuci, alune, arahide, castane, pepene galben şi banane.
 Cu excepţia unor fructe şi legume (fructele cu coaja tare, mazăre verde, usturoi, conopidă,
spanac, gulii etc.), conţinutul în proteine este scăzut. Ele sunt de calitate inferioară, cu excepţia
proteinelor din nuci şi arahide.
 Lipidele se găsesc în concentraţii scăzute în fructele oleaginoase.
 Gustul plăcut şi aciditatea sunt conferite de prezenţa acizilor organici şi aromelor naturale.
 În varză, conopidă şi gulie se găsesc glicozizi care au în structura lor substanţe cu acţiune
guşogenă (tiocianaţi şi progoitrină).
Avantajele consumului

109
- Reprezintă surse foarte bogate de vitamină C, caroten, vitamină P.
- Constituie sursă importantă de elemente minerale cu efect alcalinizant.
- Reprezintă sursă de glucide uşor asimilabile.
- Conţin material fibros necesar stimulării peristatismului intestinal.
- Datorită valorii energetice scăzute se utilizează în diete hipocalorice, evitându-se
supraalimentaţia şi efectele sale defavorabile.
- Datorită calităţilor gustative şi olfactive înlătură monotonia mâncărurilor
preparate din alimente care se găsesc tot timpul anului (carne, grăsimi, lapte etc.).
Dezavantajele consumului
Datorită efectului iritant exercitat de materialul fibros se contraindică consumul fructelor şi
legumelor bogate în celuloză (nuci, alune, mure, struguri, ridichi, varză), în gastrite, ulcere,
duodenite, enterocolite.
Digestia
Datorită consumului crescut în apă şi glucide cu moleculă mică, fructele şi legumele se digeră uşor,
datorită acidităţii şi aromelor cu acţiune excitantă asupra secreţiilor digestive.
Fibrele alimentare (celuloze, hemiceluloze, pentoze, pectine) contribuie la formarea bolului fecal şi
stimulează peristaltismul intestinal.
Efectele fibrelor alimentare asupra organismului:
- Micşorează timpul de golire al stomacului, prin creşterea tranzitului intestinal.
- Cresc cantitatea de apă reţinută formând bolul alimentar gelatinos, care reţine şi
elimină substanţe nocive organismului.
- Scad trigliceridele plasmatice şi trigliceridele şi colesterolul hepatic.
- Influenţează favorabil metabolismul proteinelor.
- Scad toxicitatea unor substanţe, inclusiv a substanţelor cancerigene.
- Modifică funcţia secretorie pancreatică.
Rolul preventiv al fibrelor alimentare constă în prevenirea dislipidemiilor, a cardiopatiilor
ischemice, diabetului, litiazei biliare, constipaţiei cronice, colonului iritabil, apendicitei, bolii
diverticulare şi a cancerului de colon.
Cantitatea de fibre alimentare recomandate pentru scăderea lipidelor serice este de 30 g pe zi.
Raţia
- Copii între 1-6 ani: 415-780 g/zi
- Copii între 7-12 ani: 950-1100 g/zi
- Adolescenţi: 1000-1300 g/zi

110
- Adulţi bărbaţi între 20-40 ani: 1160-1540 g/zi
- Adulţi bărbaţi între 41-65 ani: 970-1590 g/zi
- Adulţi femei între 20-40 ani: 970-1050 g/zi
- Adulţi femei între 41-60 ani: 870-1000 g/zi
- Persoane în vârstă: 680-760 g/zi.

Derivatele de cereale şi leguminoase uscate

Cerealele folosite mai frecvent sunt grâul, orezul, porumbul, secara, orzul, ovăzul.
Valoarea nutritivă
 Proteinele
Conţinutul cerealelor în proteine este de 7-16% şi sunt formate din albumine şi nucleoalbumine,
globuline, prolamine de tipul gliadinei, glutenine.
Principala proteină din făina de grâu este glutenul format din gliadină şi glutamină şi obţinut prin
spălarea făinii cu apă. Glutenul nu se găseşte în făina altor cereale.
Pâinea conţine în medie 6-7 g% proteine.
Conţinutul leguminoaselor uscate în proteine este de 20-26 g%, ajungând la 32-34 g% în soia.
Sub aspectul valorii biologice, proteinele din cereale şi leguminoase uscate conţin toţi aminoacizii
esenţiali, dar nu în proporţii optime. Cel mai bun echilibru în aminoacizi esenţiali se întâlneşte în
soia, aliment care ocupă astfel o poziţie intermediară între grupul alimentar în discuţie şi alimentele
de origine animală.
 Glucidele sunt bogat reprezentate prin: amidon în miez, glucidele de moleculă mică în germene,
celuloză şi hemiceluloze în înveliş.
Glucidele nedigerabile sunt dure în leguminoase, ceea ce explică intoleranţa la bolnavii digestivi (se
vor evita).
 Lipidele sunt în cantitate mică, 2%, şi sunt formate din trigliceride, mai ales în germene şi
înveliş, fosfo- şi glicolipide, în miez. Din punct de vedere nutritiv, lipidele sunt bogate în acizi graşi
nesaturaţi. Cantităţi crescute de lipide se întâlnesc în soia, 20 g% (85-88% acizi graşi nesaturaţi,
bogate în lecitină), în arahide, 45 g%. Soia şi arahidele se folosesc ca materie primă în industria
uleiurilor vegetale.
 Vitaminele se găsesc în cantitate importantă.

111
În cereale, conţinutul în vitamine variază în funcţie de componentele bobului şi prelucrarea acestuia.
Germenele şi învelişul sunt mai bogate, în timp ce miezul este sărac în vitamine. Prin măcinare (şi
eliminarea tărâţelor) şi panificaţie, pierderile în vitamine sunt mari până la 50-60%.
Întâlnim mai ales vitamine din grupul B: B1, B2, B6, PP, Vitamina E. Vitamina C lipseşte, iar
carotenii sunt în cantitate foarte mică.
 Elementele minerale sunt bogat reprezentate.
În cereale, mai ales în înveliş şi embrion găsim fosfor, potasiu, magneziu, cantităţi reduse de zinc,
cupru mangan.
Leguminoasele uscate conţin cantităţi importante de fosfor, potasiu, fier, calciu, mai mult decât în
cereale.
Raportul Ca/P este necorespunzător, 1/7-1/12. Fosforul se găseşte mai ales sub formă de acid fitic,
până la 70%, şi sărurile sale. Acidul fitic formează săruri insolubile cu unele minerale, cum ar fi
calciul, fierul, magneziul, zincul. Astfel reduce utilizarea lor digestivă şi favorizează pierderea pe
cale fecală..
 Substanţe antinutritive întâlnite în leguminoasele uscate sunt: acidul fitic, substanţă
antimineralizantă, care leagă diferite substanţe minerale în complexe insolubile şi neutilizabile
digestiv; tripsininhibitorul, substanţă antiproteinogenetică, întâlnită în soia, acţionează asupra
tripsinei cu reducerea hidrolizei proteinelor şi a utilizării lor digestive; hemaglutinine, substanţe
antitiroidiene care favorizează pierderea fecală a hormonului tiroidian prin impiedicarea reabsorbţiei
intestinale şi care se inactivează prin tratament termic corespunzător.
 Valoarea calorică a derivatelor de cereale şi leguminoase uscate exprimată la 100 grame produs
se situează în următoarele limite: 210-250 kcal la pâine (210 kcal pentru pâinea neagră, cu material
fibros şi apă mai multă; 240-250 kcal pentru pâinea albă); 340-360 kcal la făină, paste făinoase,
orez, griş; 300-415 kcal la leguminoasele uscate.
Cerealele germinate sunt produse alimentare obţinute prin germinare, procedeu ce determină
creşterea valorii nutritive. Cea mai importantă creştere are loc pentru vitaminele B 1, B2, B6, de 5-50
ori. Trofinele se găsesc în stare predigerată şi uşor asimilabilă. Prin germinare dispar substanţele
antinutritive, ceea ce permite valorificarea superioară a componentelor biochimice. Se
biosintetizează glutation şi alte substanţe biologic active. Cerealele germinate sunt recomandate de
către nutriţionişti ca produse de larg consum.

Raţiile medii zilnice recomandate:

112
- 20-30% din valoarea calorică a raţiei între 1-6 ani,
- 30-40% din valoarea calorică a raţiei între 7-12 ani şi la femei în maternitate,
- 50% din valoarea calorică a raţiei la adolescenţi, adulţi.
Pâinea recomandată este cea intermediară, pâinea albă fiind săracă în celuloză şi vitamine, iar pâinea
neagră, bogată în celuloză şi acid fitic.
Leguminoasele uscate vor reprezenta:
- 1-2% din valoarea calorică a raţiei, la copii şi femei în maternitate,
- 2-4% din valoarea calorică a raţiei, la celelalte categorii de populaţie.
Pentru asigurarea unei bune digestii, materialul nedigerabil reprezentat prin celuloză şi hemiceluloze
va fi de cel puţin 6-7 g/zi pentru un adult cu greutate de 60 kg.
Insuficienţa consumului de derivate de cereale şi leguminoase uscate se întâlneşte în ţări slab
dezvoltate, la categorii de populaţie foarte sărace, în cursul unor calamităţi naturale, sociale. În astfel
de situaţii se ajunge la subalimentaţie, cu încetinirea creşterii şi dezvoltării la copii şi adolescenţi,
slăbire, scăderea capacităţii de muncă, scăderea rezistenţei organismului la agresiunile infecţioase şi
toxice ale mediului ambiant, creşterea morbidităţii şi mortalităţii.
Consumul excesiv de derivate de cereale şi leguminoase uscate este mai frecvent. Poate îmbrăca
formele:
- abuz pentru compensarea unor alimente mai scumpe sau mai greu de procurat,
rezultând carenţa proteică de origine animală, cu rahitism şi mineralizare osoasă;
- abuz caloric cu consum normal sau exagerat al altor elemente: dezechilibru
tiamino-glucidic, dislipidemii, obezitate.

CONTAMINAREA BIOLOGICĂ A ALIMENTELOR

Toxiinfecţiile alimentare
Definiţie
Toxiinfecţiile alimentare sunt boli acute, care apar sporadic sau epidemic, în urma consumării
alimentelor intens contaminate cu variate bacterii (patogene sau condiţionat patogene) şi/sau
toxinele acestora, caracterizate clinic printr-o simptomatologie de gastroenterocolită, cu debut brutal
şi fenomene toxice generale.
Clasificare
Clasificarea poate fi etiologică (cea mai corectă) sau patogenică (cea mai practică pentru diagnostic
şi tratament).

113
Clasificarea etiologică
Principalii germeni care pot cauza toxiinfecţii alimentare sunt redaţi în tabelul nr.1.
Tabel nr. 1. Agenţii etiologici ai toxiinfecţiilor alimentare
Familia Genul Specia
Enterobacteriaceae Salmonella S.typhi murium
S. enteritidis
S. paratyphi C.
S. cholerae suis
Shigella Sh.flexneri
Sh.sonnei
Proteus P.vulgaris
P.mirabilis
Escherichia E.coli
Citrobacter (rar)
Yersinia Y.enterocolitica
Bacillaceae Bacillus B.cereus
Clostridium Cl.perfringens
Cl.botulinum
Pseudomonadaceae Pseudomonas P.aeruginosa
Microccocaceae Staphylococcus Staph.aureus enterotoxigen
Streptococaceae Streptococcus Str.fecalis (enterococ)
Vibrionaceae Vibrio Vibrio.parahaemolyticus
Spirallaceae Helicobacter H.jejuni

Toxiinfecţiile alimentare determinate de microorganismele din genul Salmonella reprezintă mai mult
de 60% din total, urmate ca frecvenţă de cele cauzate de Stafilococ (20-30%), apoi de cele date de
Clostrifium perfringens şi de Bacillus cereus.
Specii din genul Shigella provoacă, de obicei, dizenteria şi numai prin contaminarea masivă a unor
alimente determină toxiinfecţii alimentare. Celelalte enterobacteriaceae (Proteus, Escherichia coli
etc.) provoacă toxiinfecţii numai în cazul unei contaminări masive a alimentelor (1-5 miliarde de
germeni/g aliment).
Clasificarea patogenică
Din punct de vedere patogenic există două forme:
 Toxiinfecţii alimentare de tip infecţios (prin invazie tisulară) determinate prin acţiunea directă
asupra organismului a endotoxinelor din membrana germenilor patogeni existenţi în alimente
(tabelul nr.2.).
 Toxiinfecţii alimentare de tip toxic determinate de acţiunea directă asupra organismului a
toxinelor elaborate de unii germeni patogeni, care se acumulează în alimente în cantităţi suficient de
mari sau se produc în "vivo" la nivelul intestinului (tabelul nr. 2.).

114
Tabel nr. 2. Mecanisme patogenice în toxiinfecţiile alimentare
Elaborare de toxine Producere de toxină
Toxină preformată Producere de toxină
Invazie tisulară şi/sau invazie
"in vivo"
tisulară
Stafilococcus aureus Cl.perfringens Salmonella Vibrio
parahaemolyticus
Bacillus cereus (cu Bacillus cereus (cu Shigella Yersinia
incubaţie scurtă) incubaţie lungă) enterocolitica
Cl.botulinum E.coli enterotoxigen Helicobacter
Cl.botulinum
(botulismul
sugarilor)

Epidemiologie
Lanţul epidemiologic al toxiinfecţiilor alimentare cuprinde: sursa de infecţie, calea de transmitere şi
populaţia receptivă.
Sursa de infecţie
 Sursa animală. Toate speciile animale pot fi contaminate, atât cele domestice (porcine, bovine,
cabaline, câini, pisici), cât şi cele sălbatice (rozătoare, batracieni, reptile). Păsările domestice şi
sălbatice pot constitui, de asemenea, un rezervor important de microorganisme generatoare de
toxiinfecţii.
 Sursa umană este reprezentată de persoanele bolnave sau purtătoare de germeni
 Sursa telurică. Bacillus cereus, Clostridiul perfringens şi Clostridium botulinum, proveniţi din
sol, pot contamina alimente variate (legume, cereale) şi apoi să ajungă în tubul digestiv al
animalelor.
Calea de transmitere
Este reprezentată de alimentele contaminate. Sunt incriminate, mai ales, alimentele care constituie
mediu favorabil dezvoltării germenului respectiv, păstrate la o temperatură favorabilă, insuficient
prelucrate termic (pentru distrugerea germenilor sau a toxinei), sau care au fost păstrate timp
îndelungat din momentul contaminării până la consumarea lor (germenii au timp să se înmulţească
şi să producă toxine). Caracteristicile organoleptice ale alimentelor contaminate, de cele mai multe
ori, nu se modifică şi, de aceea, alimentele sunt consumate în cantităţi mari.
În producerea toxiinfecţiilor alimentare, un rol important au următoarele categorii de alimente:

115
 Salmonelozele apar cel mai frecvent după consumul de carne de pasăre, vită, produse lactate şi
ouă (în special de palmipede).
 Alimentele mai frecvent contaminate cu stafilococi enterotoxici şi care pot cauza toxiinfecţii
sunt produsele de cofetărie, preparatele cu crème, frişcă, prăjituri, torturi, îngheţate (când
enterotoxina s-a produs înaintea congelării sau în timpul decongelării), produsele lactate,
brânzeturile sărate, preparatele din carne.
 Izbucnirile de botulism sunt cel mai des asociate cu ingestia de vegetale şi fructe strivite, care au
un pH uşor acid, afumături, conserve. Au un grad crescut de risc conservele preparate în casă, din
cauza imposibilităţii de a se steriliza corect (sporii de Clostridium botulinum fiind rezistenţi la
temperaturi de peste 1000). S-au citat cazuri de botulism infantil după consum de miere.
 Toxiinfecţia alimentară cu Vibrio parahaemolyticus este asociată cu ingestia de moluşte sau
crustacee.

Populaţia receptivă

Receptivitatea la toxiinfecţii alimentare este generală. Morbiditatea este foarte variabilă, deoarece
este influenţată de numeroşi factori: specia microbiană; particularităţile fizice ale alimentului;
condiţiile favorabile de mediu extern (temperatura crescută); starea organismului infectat (vârsta,
starea de nutriţie, starea organelor vitale); numărul de germeni sau cantitatea de toxină (doza
infectantă) prezenţi în produsul alimentar, dar şi cantitatea consumată din alimentul contaminat.
Toxiinfecţiile alimentare nu lasă imunitate.
TIA cu salmonela (de tip infecţios)
Sursa de infecţie – umană şi animală
Alimente incriminate – carne, ouă, lapte
Tablou clinic – diaree, dureri abdominale, vărsături, febră
TIA cu stafilococ (de tip toxic)
Sursa de infecţie – omul (cu panariţii, eczeme, purtătorii nazali de stafilococ), animalul (cu mastită)
Alimente incriminate – lactate, produsele de cofetărie
Tablou clinic – dureri epigastice, greţuri, vărsături
TIA cu bacil botulinic (de tip toxic)
Sursa de infecţie – solul, intestinul omului şi animalului
Alimente incriminate – conserve, alimente vidate, afumături

116
Tablou clinic – cefalee, afectarea vederii, paralizii, deces
Măsuri de profilaxie
Măsuri ce se adresează condiţiilor igienico-sanitare ale unităţilor alimentare
 Unităţile alimentare vor funcţiona pe baza avizului de funcţionare şi trebuie să respecte
condiţiile de amplasare, dotare, aprovizionare cu apa potabilă şi de evacuare a reziduurilor solide şi
lichide.
 transportul alimentelor se va face numai cu mijloace adecvate, proprii fiecărui aliment, folosite
numai în acest scop şi întreţinute în condiţii optime de igienă.
 Periodic, vor avea loc acţiuni de D.D.D. (dezinfecţie, dezinsecţie, deratizare).
Măsuri ce se adresează produselor alimentare
 Materii prime de calitate, prelucrare termică eficientă, păstrare la temperaturi corespunzătoare
 Controlul sanitar-veterinar al cărnii şi preparatelor de carne
 În unităţile de alimentaţie publică şi colectivă ouăle se spală şi se dezinfectează 10 minute în
soluţie de cloramină 1%. Este interzisă folosirea ouălor de palmipede (gâscă, raţă) în unităţile de
alimentaţie publică şi colectivă iar în gospodării individuale se vor consuma numai după ce au fiert
cel puţin 10 minute;
 Laptele va proveni numai de la animale sănătoase şi va fi pasteurizat
 Legumele şi fructele se vor spăla sub jet de apă înainte de a fi consumate
 În cazul produselor alimentare conservate prelucrarea termică se va face la o temperatură
suficient de crescută. Conservele vor fi controlate şi nu se vor da în consum cutiile care prezintă
bombaj.
Măsuri ce se adresează personalului din unităţile alimentare
 Are obligativitatea să efectuează control medical la angajare, controale periodice şi vaccinările
recomandate de Ministerul Sănătăţii
 Va purta echipament de protecţie şi va respecta regulile de igienă individuală.
 Va participa la cursurile de educaţie sanitară organizate în cadrul unităţii.
Importanţă deosebită pentru profilaxia toxiinfecţiilor alimentare o are educaţia sanitară a
consumatorilor, care trebuie să respecte anumite reguli de igienă în legătură cu produsele alimentare
( să nu pună mâna pe alimente pentru a le alege, să nu guste luând cu mâna produsele etc.). De
aceea, se recomandă ca în magazinele cu autoservire produselor alimentare să fie ambalate.

Alte afecţiuni bacteriene transmise prin alimente

117
Febra tifoidă şi paratifoidă – lapte şi produse lactate, moluşte, legume şi fructe.
Dizenteria bacilară – lapte şi produse lactate, creme, îngheţată, legume şi fructe.
Holera – peşte, moluşte, carne, lapte, legume şi fructe.
Tuberculoza – lapte şi produse lactate, carnea şi viscerele.
Bruceloza – lapte şi produse lactate, carne şi preparate de carne
Leptospiroza – carne, lapte

Afecţiuni virale transmise prin alimente

Hepatita virală A - transmisă indirect prin alimente (boala mâinilor murdare)
Poliomielita – transmisă indirect prin alimente
Febra aftoasă - Afecţiunea apare, mai ales, la copiii care consumă lapte nefiert, atunci când prezintă
discontinuităţi ale mucoasei bucale şi tegumentare (afte ale mucoasei bucale cu senzaţie de arsură şi
sialoree, febră, adinamie).

Parazitoze
Trichineloza
Agentul etiologic este Trichinella spiralis.
Adultul trăieşte în intestinul subţire al mamiferelor domestice (porc, câine, pisica) sau animalelor
sălbatice (şobolan, mistreţ, urs, lup, vulpe), care consumă carne parazitată.
Stadiul infestant este reprezentat de larve, care se localizează în muşchii diafragmului, intercostali,
muşchii limbii, gâtului, abdomenului, membrelor etc.
Omul nu face parte din circuitul parazitului, dar îmbolnăvirea se produce prin consumul de carne de
porc, insuficient tratată termic (mititei, friptură în sânge, carne tocată crudă, jambon etc.). Chiştii se
localizează în muşchii masticatori, laringelui, respiratori, inimii, muşchii gambei (viabili ani de zile).
Incubaţie: 5-45 zile.
Simptomatologie: diaree, dureri musculare, dureri în timpul mişcării globilor oculari, edem facial,
frison, febră. Eozinofilie până la 50%.
Profilaxie:
- Reducerea posibilităţii de infestare a porcilor.
- Reducerea posibilităţii de infestare a omului prin controlul porcinelor sacrificate
(control trichinoscopic); educaţia sanitară a populaţiei (pentru a nu consuma carne provenită din
tăieri clandestine şi insuficient preparată termic); congelarea cărnii determină distrugerea larvelor (la
-150C în 20 zile şi la -240C în 10 zile).

118
Teniazele
Agentul etiologic: Taenia solium; Taenia saginata.
Adulţii trăiesc în intestinul omului. Ouăle sunt eliminate prin materiile fecale în mediul înconjurător,
ajung în tubul digestiv al animalelor odată cu hrana, unde trec în stadiul larvar. Larvele ajung în
circulaţie, apoi în muşchi (cisticerci). Omul ingeră carne cu cisticerci şi face teniază. Accidental,
omul poate să ingere ouă de tenii şi să facă cisticercoză.
Profilaxie
Prin tratament termic, cisticercii se distrug. De aceea, infestarea omului se face rar cu toate că
porcinele şi bovinele sunt parazitate în procent ridicat.
Botriocefaloza
Agentul etiologic: Diphilobotrium latum.
Ingestia de carne şi icre de peşte cu larve vii, infestează omul.
Profilaxie
Peştii răpitori (ştiuca, somnul, păstrăvul) sunt mai puternic infestaţi deoarece cumulează larve de la
alţi peşti. Consumul cărnii şi al icrelor se va face numai după prelucrare termică.
Alte parazitoze
Ascaridioza, tricocefaloza, strongiloidoza – prin consumul de legume şi fructe.
Toxoplasmoza – prin consum de carne cu chisturi, insuficient prelucrată termic

CONTAMINANŢII CHIMICI ALIMENTARI ŞI INTOXICAŢIILE ALIMENTARE

Compuşi toxici naturali din alimente

Compuşi toxici din alimente de origine vegetală
Ciupercile necomestibile
Ciupercile necomestibile pot provoca intoxicaţii datorită confuziei cu ciupercile comestibile.
 Intoxicaţii cu apariţie precoce(30 minute-3 ore)
Exemple: buretele pestriţ, buretele panterei (confuzie cu buretele domnesc); pâlnia viperei, ciuperca
pieptănuşului (confuzie cu buretele de mai); hribul dracului (confuzie cu hribul domnesc); buretele
de cerneală (inconfundabil).

119
Tablou clinic: dureri abdominale, greţuri, vărsături, agitaţie, transpiraţii, hipotensiune arterială,
halucinaţii, delir, convulsii, comă.
 Intoxicaţii cu apariţie tardivă(6ore-40 ore-17 zile)
Exemple: ciuperca albă sau buretele de primăvară (confuzie cu champignon); zbârciogul gras
(confuzie cu ciuculeţi); buretele păianjen (confuzie cu bureţii de pajişte).
Tabloul clinic: faza de agresiune (2-5 zile) cu greţuri, vărsături, diaree apoi afectare hepatică (icter,
hepatomegalie), renală, tulburări neuropsihice.
Amigdalina
Amigdalina este un glicozid cianogen, care se găseşte în sâmburii de migdale, piersici, caise,
mere, gutui etc. În prezenţa acidului clorhidric din sucul gastric, ea hidrolizează enzimatic rezultând
acid cianhidric. Prin absorbţia lui se produce anoxie toxică celulară. Simptomele (apar 3-5 ore şi
după consumul a 15- 20 sâmburi) constau în cefalee, ameţeli, hiperpnee, iar în cazuri grave se
ajunge la pierderea conştienţei, convulsii şi deces.
Solanina
În cartofi se găseşte solanină, care este un glicozid. Ea hidrolizează până la solanidină
(alcaloid toxic pentru organism).
Primăvara, datorită păstrării timp îndelungat a cartofilor, concentraţia solaninei creşte în
stratul periferic şi în colţii acestora (apare coloraţia verde a cartofilor). Intoxicaţia se produce prin
consumul cartofilor fierţi în coajă.
Simptomele constau în dureri abdominale, vărsături, diaree, transpiraţii, tahicardie,
obnubilare, pierderea conştienţei.
Măsuri de prevenire
- Îndepărtarea colţilor şi a cojii cartofilor în strat cât mai gros
- Fierberea cartofilor decojiţi tăiaţi în bucăţi
- Recomandarea de a nu fi utilizată apa de fierbere.
Fasina
Fasina se găseşte în fasole. Ea se inactivează prin fierbere (trece în apă).
Simptomatologie : greţuri , vărsături, dureri abdominale.
Măsuri de prevenire : prelucrare termică suficientă, aruncarea a 2-3 ape de fierbere).

Compuşi toxici din alimente de origine animală (peşte, icre, fructe de mare)
Tonul şi scrumbia. Când temperatura de păstrare este crescută, are loc degradarea histidinei cu
producerea de histamină .
120
Simptomatologie : greţuri, vărsături, colici abdominale, diaree, bufeuri de căldură, cefalee, urticarie,
senzaţie de arsură bucală.
Peştele balon (fugu în Japonia) este cel mai toxic peşte. Conţine o neurotoxină de 25 de ori mai
toxică decât curara (un peşte conţine aproximativ 30 de doze letale pentru om).
Midiile pot produce rash tegumentar şi tulburări digestive.
Icrele de mreană (dar şi de somn şi mihalţ în perioada împerecherii), unele moluşte sunt toxice.

Poluarea chimică a alimentelor

Reziduuri de pesticide
Pesticidele sunt substanţe folosite în agricultură pentru creşterea producţiei vegetale, dar cu efecte
negative asupra sănătăţii. În acelaşi timp, renunţarea la ele ar determina, conform estimărilor,
pierderi de cel puţin 25% din producţia mondială de alimente.
 Pesticide organoclorurate (aldrin, dieldrin, DDT-nu se mai foloseşte). Persistă timp îndelungat în
mediu şi pot produc intoxicaţii cronice fiind hepatotoxice, nefrotoxice, estrogenice, mutagenice,
cancerigene.
 Pesticidele organofosforice (Paration, Malation, Diclorvos etc.) şi carbamice (Sevin, Tiradin,
Ziram, Zineb etc.), pot produce intoxicaţii acute grave.
Depoluarea alimentelor este posibilă pentru pesticidele neremanente sau slab remanente şi pentru
alimentele vegetale, prin: spălare, blanşizare, fierbere, decojire, rafinarea uleiurilor vegetale.
Depoluarea pentru pesticidele remanente şi pentru alimentele animale, are eficacitate discutabilă.
Metale şi metaloizi cu potenţial nociv(se concentrează în grăsimi, viscere, peşte, moluşte). Efecte:
- cancerigene: crom, cobalt, nichel, zinc, seleniu, cadmiu, staniu, plumb şi suspiciunea de
oncogenitate la: mangan, arsen, titan.
- teratogene : molibdenul.
- teratogene şi embriocide : arsenul, cadmiul, mercurul, plumbul, zincul.
- embriocide : cuprul şi manganul, iar suspect de acţiune embriocidă este aluminiul.
Nitraţi, nitriţi, nitrozamine
Surse şi modalităţi de poluare a alimentelor
 Alimente de origine vegetală (datorită folosirii îngrăşămintelor chimice)
 Alimente de origine animală. Nitriţii şi nitraţii se folosesc pentru conservarea preparatelor din
carne. Formează nitrozomioglobină şi nitrozohemoglobină ce determină culori specifice roz-roşie şi

121
au acţiune bacteriostatică-bactericidă mai ales faţă de bacterii anaerobe (metodă de profilaxie în
botulism).
Efecte asupra consumatorilor
 Nitraţii din alimente ca atare au o toxicitate excepţională numai când sunt ingeraţi în cantitate
mare (10 g în doza unică). Toxicitatea este mult mai mare în cazul nitriţilor.
 Nitriţii formaţi prin reducerea endogenă sau exogenă a nitraţilor au efect methemoglobinizant
(se combină cu hemoglobina şi împiedică oxigenarea ţesuturilor).
 Nitraţii şi nitriţii din alimente pot determina formarea nitrozaminelor cu efecte cancerigene
(cancer gastric). Procesele termice (frigere, prăjire) favorizează reacţia de nitrozare, iar vitamina C o
împiedică.
Hidrocarburi aromatice policiclice
Surse şi modalităţi de poluare a alimentelor
Hidrocarburile aromatice policiclice se formează în condiţii pirolitice, la temperatură de 300-700 0C,
prin arderea incompletă a substanţelor organice. Principalele surse sunt arderile industriale şi
casnice, arderile în motoarele cu combustie internă (autovehiculele), fumatul, unele tehnologii
alimentare bazate pe căldură: afumare, coacere, prăjire, uscare. Alimentele contaminate:
 Alimentele de origine vegetală (fructe şi legume, cereale şi leguminoase uscate) din zonele
poluate şi din apropierea şoşelelor. Băuturile alcoolice de tip whisky pot conţine HAP rezultate din
tratamentul termic înalt al materiilor prime, cerealele. Prăjirea cafelei, pâinii generează HPA.
 Alimentele de origine animală şi mai ales afumăturile, carnea şi peştele prăjit la grătar conţin
HAP.
Prevenirea poluării alimentelor cu HAP se bazează în principal pe supravegherea poluării mediului
ambiant şi pe interzicerea folosirii în alimentaţie a produselor cu încărcare mare. Procedeele de
depoluare, cum ar fi spălarea, rafinarea uleiurilor, au o eficienţă redusă. Tehnologiile moderne de
producere şi de purificare a fumului (sub 400 0C, răcire, filtrare etc.) şi mai ales folosirea lichidelor
de afumare, pot reduce considerabil producerea de HAP. Folosirea membranelor artificiale la
preparatele de carne este o metodă eficientă de protecţie.
Efecte asupra consumatorilor
Consumul excesiv de alimente prăjite şi afumate este asociat cancerului esofagian şi gastric.
Acţiunea oncogenă este favorizată de unele substanţe cocancerigene care cresc absorbţia celor
oncogene: cafeină, alcoolul, lipidele, emulgatorii şi stabilizatorii etc.
Reziduuri de medicamente

122
 Pentru tratamentul bolilor animalelor şi pentru stimularea creşterii se folosesc în sectorul
veterinar antibiotice, hormoni, etc., care se pot regăsii apoi în alimente.
Efecte asupra consumatorilor:
- alergii (urticarie, şoc anafilactic)
- dereglări hormonale (estrogenice)
Micotoxinele.
Surse şi modalităţi de poluare a alimentelor
Micotoxinele sunt toxine elaborate de miceliile mucegaiurilor (fungi), practic în orice aliment (dar
mai ales în cereale, pâine, fructe cu coajă-nuci, arahide). Numărul mucegaiurilor toxigene este de
peste 200, iar toxinele cunoscute, în jur de 20 (aflatoxine:B 1, B2, G1, G2, P1, P2, Q1, Q2 etc., patulina,
ochratoxina, tricotecene etc).
În cadrul unei specii, există şi tulpini toxigene şi netoxigene; aceeaşi specie poate produce mai
multe toxine iar aceeaşi toxină poate fi produsă de specii diferite.
Decontaminarea alimentelor este imposibil de realizat în condiţii satisfăcătoare. Metodele care duc
la distrugerea toxinei (caracterizată prin termorezistenţă) distrug şi valoarea nutritivă şi comercială a
alimentelor.
Metode de decontaminare: tratamentul termic distruge miceliile şi sporii de mucegaiuri, dar nu
acţionează asupra toxinei; tratamentul cu ultraviolete modifică activitatea toxinei într-o proporţie
medie de 50%; substanţele oxidante din grupa clorului distrug micotoxinele, dar alimentele nu pot fi
tratate cu acestea.
Singura modalitate de prevenire a contaminării alimentelor cu micotoxine este evitarea dezvoltării
fungilor pe alimente, prin manipulare, stocare în condiţii igienice.
Efecte asupra consumatorilor
Aflatoxina B1 este hepatotoxică şi cancerigenă (produce cancer hepatic).
Alte acţiuni ale micotoxinelor : nefrotoxicitate, neurotoxicitate, hemoliză.
Alte substanţe toxice
- Ergotamina şi ergotoxina produse de ciuperca Claviceps purpurea (Secalae cornutum) care se
dezvoltă mai ales pe secară.
- Toxine din seminţele de neghină şi rapiţă din culturile de cereale şi leguminoase uscate.
Prevenirea şi combaterea comportamentelor cu risc în colectivităţile de copii şi adolescenţi

OBICEIURILE ALIMENTARE
Consideraţii generale

123
 Fiecare om, fiecare familie, chiar fiecare societate îşi are tipul său alimentar. Între om şi
alimentaţia sa există o relaţie, care deseori este mult mai profundă chiar decât ar dori omul să fie.
Obiceiurile şi gusturile alimentare transmise prin tradiţie sunt uneori aproape imposibil de schimbat
într-o singură generaţie.
O problemă importantă de sănătate o constituie anumite comportamente alimentare ale copiilor şi
tinerilor, fie prin aport insuficient de alimente (mai ales în unele ţări sărace), fie ca urmare a unui
regim alimentar neechilibrat (frecvent întâlnit în ţările bogate).
Cauze ale obiceiurilor alimentare necorespunzătoare
 Sărăcia (lipsa alimentelor)
 Tradiţii familiale, religioase
 Lipsa unor noţiuni elementare despre alimentaţia sănătoasă
 Nesupravegherea de către părinţi a alimentaţiei copiilor
 Industria alimentară modernă care promovează produse alimentare prelucrate şi rafinate
(bogate în grăsimi şi zahăr, sărăcite în micronutrienţi şi vitamine)
 Reclamele publicitare
 Teama de obezitate
Riscuri pentru sănătate
Obiceiurile alimentare dobândite în adolescenţă au repercursiuni importante asupra stării de
sănătate, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.
 Carenţa de fier (prin aport scăzut de carne) provoacă oboseală şi conduce la anemie (în special la
fete); un aport insuficient de calciu (prin aport scăzut de lapte şi produse lactate) în copilărie poate fi
la originea osteoporozei de mai târziu (mai ales la femei) şi o eventuală suplimentare ulterioară va
rămâne fără rezultate.
 O alimentaţie săracă în proteine de calitate superioară (din ouă, lapte, carne) poate determina un
deficit de creştere şi dezvoltare, precum şi performanţe intelectuale scăzute (mai ales în perioadele
de solicitare maximă, de exemplu examene).
 Dacă aportul energetic (în special pe seama grăsimilor şi dulciurilor) depăşeşte consumul din
timpul activităţilor fizice, acesta va duce la creşterea greutăţii corporale cu repercusiuni grave;
obezitatea este un factor de risc pentru bolile cardio-vasculare, diabetul zaharat, artrite, litiaza
biliară, anumite cancere, disfuncţia respiratorie şi diverse afecţiuni cutanate. Totuşi, reducerea
aportului de grăsimi sub 30% din aportul caloric duce la eliminarea de alimente cu mare valoare
nutriţională precum carnea, ouăle şi lactatele (conţin proteine de calitate superioară, elemente

124
minerale). De aceea, restricţia privind grăsimile şi colesterolul trebuie făcute cu prudenţă în primele
două decade de vârstă.
 Băuturile gazoase răcoritoare, dulciurile, guma de mestecat sunt alimente preferate de tineri şi
adesea utilizate de părinţi ca deserturi şi gustări. Ele taie pofta de mâncare pentru alimente mai
hrănitoare, distrug dantura, favorizează obezitatea şi diabetul, produc un deficit relativ de vitamina
B1 cu apariţia neurasteniei. O mare parte din dorinţa nestăpânită de a mânca dulciuri în cantitate
mare este provocată de lipsa de înţelepciune a părinţilor. Când un părinte spune "dacă mănânci toată
porţia, îţi dau o bomboană", efectul este exact opus celui dorit de el; transformând dulciurile (sau
orice altceva) într-un fel de premiu, accentuezi dorinţa copilului de a le obţine. De asemenea, atunci
când părinţii mănâncă multă îngheţată sau bomboane seara, beau sucuri dulci sau mănâncă toată
ziua cartofi prăjiţi, binenţeles că şi copilul va dori să facă la fel.
 Studiile nutriţionale arată că gustările (snack) constituie un model alimentar frecvent întâlnit la
copilul şcolar, adolescenţi şi studenţi, iar folosirea de fast-food-uri a înregistrat o impresionantă
creştere. Aceste produse sunt bogat calorigene (40-50% din calorii ce provin din grăsimi, în marea
majoritate saturate), au conţinut scăzut de calciu şi vitamina A şi sunt bogate în sodiu.
 Produsele din carne (mezelurile) sunt mult folosite în alimentaţie datorită gustului plăcut,
saţietăţii crescute şi uşurinţei procurării. Unele dintre aceste produse sunt considerate de către părinţi
chiar dietetice (parizer, crenvuşti). Totuşi, ele conţin aditivi alimentari (nitriţi/nitraţi de sodiu, cu
efect methemoglobinizant sau pot forma nitrozamine cu rol în carcinogeneză), sare, hidrocarburi
policiclice aromatice (în afumături; cu rol în carcinogeneză).
 Renunţarea la mese, în special la micul dejun, a devenit o obişnuinţă la copiii şcolari şi la
adolescenţi datorită lipsei de timp, priorităţii altor activităţi, nesupravegherii de către adulţi sau
teama de obezitate. Aceasta reprezintă un obicei nesănătos; micul dejun trebuie să fie consistent, cu
un conţinut crescut de proteine, având în vedere faptul că în cursul dimineţii solicitarea fizică şi
psihică este maximă.
Măsuri de prevenire şi combatere
 Educaţie igienico-sanitară privind alimentaţia
Copiii trebuie să înveţe să consume alimente complete şi echilibrate, adică legume, fructe, cereale
integrale, carne slabă şi produse lactate. De asemenea, este important ca ei să fie obişnuiţi cu un orar
al meselor.
 Control riguros al meniului pus la dispoziţie de către cantinele unităţilor şcolare.
 Monitorizarea conţinutului alimentelor în aditivi.

125
Tulburări ale comportamentului alimentar
A "te hrăni" este o funcţie vitală cu aceeaşi importanţă ca cea respiratorie sau cardiacă. Dar
atunci când un părinte îşi hrăneşte copilul depăşeşte această funcţie pur nutriţională şi dă gestului
său o dimensiune psiho-afectivă. Orice anomalie a acestei legături psiho-afective poate fi la originea
unei tulburări a conduitei alimentare exprimată prin anorexie, hiperfagie sau alte aberaţii oro-
alimentare.
Anorexia
 Anorexia sugarului
 Trăsături esenţiale
Anorexia se instalează între 5 şi 8 luni, mai mult sau mai puţin brutal, la un copil sănătos care se
alimenta corespunzător până atunci. Această manifestare apare adesea după ablactare, în momentul
trecerii la o alimentaţie diversificată sau după o maladie intercurentă. Copilul refuză alimentaţia
solidă dar o acceptă pe cea lichidă.
 Atitudinea şi profilul mamei
Mama nu acceptă refuzul copilului. Ea îşi focalizează toată atenţia asupra problemei alimentare şi
încearcă prin diverse metode să-l facă pe copil să mănânce (jocuri, distragerea atenţiei sau atitudini
coercitive). Aceste mame sunt perfecţioniste, anxioase sau cu nevroză obsesivă.
 Conduita medicală
- eliminarea unei erori dietetice grosiere, a unei afecţiuni somatice (digestive sau neurologice),
- ajutarea mamei să-şi modifice atitudinea; mama trebuie să înţeleagă că există la copil, ca şi
la adult, variaţii normale de apetit şi că "îndoparea" întreţine anorexia.
 Anorexia copilului mic
 Trăsături esenţiale
Anorexia apare la un copil de 2-3 ani, sănătos şi cu creştere normală care se alimenta normal până
atunci (adesea la anamneză reiese o anorexie a sugarului). Această anorexie, contrar celei a
adolescentului nu este niciodată gravă.
Ea exprimă o opoziţie la atitudinea părinţilor foarte rigizi şi foarte stricţi în privinţa meselor (orar,
cantităţi alimentare). Masa este adesea "o probă de forţă" unde se înfruntă două tabere: cea a
părinţilor şi cea a copilului.

126
Se înregistrează refuzul selectiv al unor alimente (carnea cel mai frecvent) sau refuzul sistematic al
felurilor de mâncare la principalele mese (prânz şi cină) în timp ce micul dejun sau gustarea sunt
adesea bine acceptate.
 Conduita medicală
- verificarea normalităţii creşterii copilului şi eliminarea unor cauze organice,
- sfătuirea părinţilor pentru o atitudine mai puţin constrângătoare; să lase copilului "dreptul la
alegere".
 Anorexia mentală a adolescentului
 Trăsături esenţiale
Medicul se găseşte, în general, în faţa unei tinere fete de 12-18 ani, adusă de familie, la consult
pentru o scădere în greutate adesea foarte importantă (25-50%).
Tânăra fată este, de regulă, o elevă bună şi cu o adaptare socială normală, în ciuda unei oarecare
dificultăţi de integrare în grupuri. În afara unor cauze organice, această slăbire este în legătură cu:
- instaurarea unor obiceiuri alimentare foarte restrictive,
- vomismente provocate,
- uzul laxativelor şi diureticelor,
- desfăşurarea unei activităţi fizice foarte intense pentru creşterea pierderilor energetice.
Perturbarea conduitei orale se însoţeşte de refuzul categoric de a se alimenta normal. Acest
adolescent/adolescentă îşi controlează în permanenţă senzaţiile de foame şi îşi impune privări
alimentare. Se interesează de dietă doar pentru a-i satisface pe alţii: sustrage cu plăcere mâncare dar
pentru a o stoca sau distruge.
La anamneză, medicul găseşte o teamă de îngrăşare în ciuda slăbirii accentuate (perturbarea schemei
corporale), iar la examenul obiectiv semne de denutriţie severă: pierderea paniculului adipos, topirea
maselor musculare, edeme la membrele inferioare, diverse leziuni dermatologice (urmare a
carenţelor vitaminice sau oligoelementelor), tulburări endocrine (amenoreea este foarte frecventă).
 Conduita medicală
Se impune combinarea tratamentului medical (pentru reechilibrare nutriţională) cu tratamentul
psihiatric. Spitalizarea trebuie acceptată de adolescent/adolescentă şi de familie (care are un rol
notabil în geneza şi evoluţia patologiei). Pacientul este separat de familie şi nu va avea nici un
contact cu aceasta în timpul programului terapeutic.
Hiperfagia
 Hiperfagia permanentă

127
Se întâlneşte la un copil cu faţă rumenă, mai mult sau mai puţin obez, care aparţine unei familii "de
mari mâncători". Surplusul său corporal este adesea văzut ca o "imagine de vază" de către părinţii
săi. El nu este adus decât rareori la consult.
Conduita medicală: tratamentul obezităţii.
 Crize de bulimie
 Trăsături esenţiale
Copilul sau adolescentul ingeră hrana prin accese necontrolate, apoi o vomită. Această conduită
alimentară aberantă se poate însoţi de un exces ponderal dar nu este obligatoriu.
Copilul/adolescentul este adesea adus la consult (contrar cazului precedent) fie pentru excesul
ponderal, fie cel mai frecvent pentru conduita sa alimentară, rău tolerată de familie.
 Cauze
În general, este vorba de un copil care exprimă prin aceste crize de bulimie o frustrare ce o resimte
profund: carenţă afectivă în familie, teamă de abandon sau insecuritate afectivă.
 Conduita medicală
- în caz de obezitate: tratamentul obezităţii,
- în caz de crize de bulimie cu greutate normală:
- examen medical şi psihologic al copilului,
- evaluarea contextului familial,
- convingerea copilului şi familiei să accepte ajutorul unui psihoterapeut în caz de perturbări
de personalitate ale copilului sau de legătură mamă-copil.

Alte aberaţii ale conduitei alimentare

 Pica
Constă în ingerarea de substanţe nenutritive: pământ (geofagie), săpun, etc. Se întâlneşte la copiii
mici şi nu are semnificaţie patologică la această vârstă (reprezintă o explorare a sferei bucale)
 Mericismul
Reprezintă vomismente provocate în gură şi mestecarea acestui bol alimentar. Este o problemă care
trebuie abordată prin psihoterapie.

TABAGISMUL
Consideraţii generale

128
 Obiceiul de a fuma este unul din comportamentele cele mai periculoase pe termen lung
pentru sănătatea tinerilor. Consumul tutunului de către tineri este foarte răspândit în toate regiunile
din lume şi în creştere în ţările în curs de dezvoltare. Tinerii încep să fumeze la o vârstă din ce în ce
mai precoce (marea majoritate înainte de vârsta de 19 ani, foarte puţini tineri dobândesc acest obicei
după această vârstă).

Cauzele fumatului
 Curiozitatea şi nevoia de a experimenta ceva nou
Copiii care fumează dovedesc că sunt mult mai puţin conştienţi de efectele nocive ale
tutunului decât cei nefumători. Din diferite considerente de ordin sociologic şi psihologic este dificil
să convingi tinerii de gravitatea problemelor asociate imediat sau pe termen lung cu uzul ţigărilor.
Această dificultate derivă în parte din faptul că anumite moduri de comportamente sunt endemice în
perioada adolescenţei (experimentare, răzvrătire etc.)
 Presiunea grupului
Adolescenţa este vârsta la care influenţa părinţilor scade considerabil în detrimentul
anturajului (cercul de prieteni, clasa). Pentru a fi acceptat de grupul pe care-l consideră reprezentativ
pentru valorile sale, adolescentul face aproape orice. În anumite contexte presiunea grupului se
combină cu sentimentul de mândrie masculină, caracterizat printr-un comportament independent şi
temerar.
 Imitarea modelelor (starurile de cinema, vedetele muzicii moderne, sportivii de performanţă)
 Tendinţa de "emancipare", de opoziţie şi protest faţă de interdicţiile părinţilor pentru ca ulterior
fumatul să devină o "falsă necesitate"
 Exemplul părinţilor
 Publicitatea
Industria tutunului şi-a axat campaniile publicitare asupra tinerilor, mai ales prin
sponsorizarea manifestărilor sportive.

Riscuri pentru sănătate

 Nocivitatea fumului de ţigară variază în funcţie de caracteristicile tutunului şi ale hârtiei, precum
şi de lungimea ţigaretei (scurtarea acesteia prin fumat creşte concentraţia gazelor în fază solubilă).
Frecvenţa şi gravitatea bolilor produse de fumat este corelată cu numărul ţigărilor fumate şi cu
vârsta la care se începe această activitate.

129
 Fumatul intensiv şi prelungit joacă un rol determinant în apariţia a numeroase afecţiuni mortale
sau invalidante la adult, ca de exemplu: cancerul pulmonar, emfizemul şi bronşita cronică,
ateroscleroza, cardiopatia ischemică. Fetele care utilizează anticoncepţionale orale au un risc crescut
de apariţie a afecţiunilor cardio-vasculare mai târziu în viaţă, dacă fumează.
 Tutunul are efecte nocive asupra fătului la fetele însărcinate fumătoare şi creşte riscul naşterii
premature şi insuficienţei ponderale la naştere. În ţările în curs de dezvoltare, unde statusul
nutriţional al mamei este adesea nesatisfăcător, riscul este şi mai mare.
 Mestecarea tutunului provoacă afecţiuni dentare, gingivale şi cancerul cavităţii bucale.
 Un comitet OMS a estimat că în lume, folosirea tutunului este responsabilă de peste un milion de
decese premature pe an.

Măsuri de prevenire şi combatere

 Interzicerea vânzării tutunului minorilor
În ţările care au interzis vânzarea de ţigări tinerilor, vârsta la care se aplică această
interdicţie variază: în unele ţări vârsta a fost fixată la 21 de ani, observându-se o tendinţă de
reducere la 18 ani; în altele se aplică tinerilor sub 16 ani.
 Limitarea distribuirii şi vânzării ţigărilor
Anumite ţări au început să interzică vânzarea tutunului în locuri susceptibile de a fi
frecventate de tineri (chioşcuri şi magazine situate în apropierea şcolilor). O problemă deosebită o
ridică automatele cu ţigări.
 Interzicerea fumatului în locuri frecventate de tineri
În numeroase ţări legislaţia interzice fumatul în şcoli sau în diferite locuri publice, în
localuri, contribuind astfel la reducera expunerii minorilor la fumul de ţigară în afara căminului.
 Interzicerea fumatului în public pentru copii şi adolescenţi
 Restricţii impuse publicităţii şi promovării vânzărilor ţigărilor
Se consideră că tinerii sunt sensibili la publicitate. Asocierea fumatului cu ideea de reuşită,
de seducţie sau de popularitate poate avea un efect considerabil, şi după părerea multor specialişti,
incită la începerea fumatului.
 Publicitate negativă fumatului
Legislaţia privitoare la "publicitatea negativă" cere ca toate pachetele de ţigări să aibă o
etichetă de avertizare privind nocivitatea tutunului. De exemplu: "Tutunul dăunează grav sănătăţii".
 Promovarea educaţiei sanitare privind tabagismul

130
Numeroase ţări au adoptat programe naţionale de luptă contra tabagismului. Acţiunile educative
cuprind cursuri obligatorii de igienă în şcolile publice, campanii audio-vizuale (ex. desene animate
cu mesaje antitabac), afişe, broşuri, reviste şi conferinţe pentru tineri.
Programele de educaţie nu trebuie axate numai pe elevi, ci şi asupra profesorilor şi părinţilor pentru
a-i face să înţeleagă consecinţele nocivităţii tutunului şi importanţa lor ca modele pentru tineri.
Dezavantajele campaniilor educative constau în costul mare şi eficienţă doar după un timp
îndelungat.
Tinerii reprezintă un grup greu de convins de nocivitatea fumatului. Este dificil să motivezi tinerii
privitor la riscuri ale căror efecte se fac simţite mulţi ani mai târziu. Argumentele logice nu sunt
suficiente pentru descurajarea tinerilor de a fuma. De aceea trebuie combinate o serie de strategii, iar
legislaţia poate constitui un mod esenţial pentru interzicerea fumatului în şcoli şi locuri publice,
interzicerea vânzării către minori etc.
 Alte măsuri prevăzute în textele legislative cuprind:
- reglementarea conţinutului tutunului în substanţe nocive,
- măsuri fiscale şi economice; a fost demonstrat că prin creşterea taxelor asupra ţigărilor nu
se obţine nici un efect privind consumul de către adulţi, dar se poate reduce considerabil numărul de
fumători noi printre tineri.

CONSUMUL DE BĂUTURI ALCOOLICE

Consideraţii generale
Consumul de alcool a crescut în ultimul timp ca volum şi frecvenţă, iar vârsta la care se
începe băutul a scăzut. Studiile efectuate arată că obiceiul consumului de alcool începe din
adolescenţă şi la debutul vârstei adulte, dar consecinţele patologice nu apar decât în decursul mai
multor ani. Adolescenţii sunt rareori consumatori cronici de alcool; mai degrabă au tendinţa de a
ceda ocazional unui consum excesiv de alcool. Dependenţa de alcool se instalează după mai mulţi
ani şi majoritatea persoanelor care solicită asistenţă medicală au peste 30 ani.

Cauzele consumului de alcool etilic la tineri

 Anumite tipuri de personalitate (hiperemotivi, persoane cu complexe de inferioritate şi cu
instabilitate psihică); alcoolul facilitează debarasarea de dificultăţi de ordin caracterial, redă
încrederea şi permite afişarea unei false bunăstări.
 Terenul ereditar (transmiterea genetică a unei enzime implicate în metabolismul alcoolului)

131
 Tradiţii proalcoolice
 Presiunea grupului
 Dorinţa de experimentare (pentru mulţi tineri alcoolul este un simbol de maturitate)
 Exemplul idolilor
 Conflicte cu părinţii
 Mediu social
 Teama de obligaţiile impuse de vârsta adultă (de ex. căutarea unei slujbe)
Riscuri pentru sănătate
Alcoolismul acut (beţia) poate produce o afectare neuropsihică cu înlăturarea constrângerilor şi
inhibiţilor, crescând probabilitatea unui comportament cu risc (agresiunea, delicvenţa, suicid,
accidente de circulaţie).
Alcoolismul cronic este o toxicomanie, consecinţă a consumului excesiv şi sistematic. Poate induce:
 afectarea tubului digestiv: gastrită atrofică, duodenită, enterocolită, pancreatită cronică cu
tulburări secundare ale digestiei şi absorbţiei; steatoză hepatică, hepatită cronică, ciroză hepatică,
cancer hepatic.
 afectarea SNC: tulburări de percepţie şi memorie, euforie, depresie afectivă, susceptibilitate
exagerată, scăderea voinţei, pasivitate, egocentrism, demenţă în cazurile grave (acestea duc la
afectarea mediului familial, socio-profesional).
 afectarea SN periferic: manifestări polinevritice.
 afectarea aparatului cardio-vascular.
 scăderea duratei de viaţă.
 afectarea fătului în cazul mamelor alcoolice: deficienţe fizice (greutate mică la naştere,
malformaţii), mortalitate infantilă, deficienţe psihice şi mai târziu în viaţă dezadaptare socială.
Măsuri de prevenire şi combatere
 Măsuri instructiv-educative (cea mai eficientă cale de modificare a deprinderii de a consuma
abuziv băuturi alcoolice) prin:
- difuzarea în rândul tinerilor a unor cunoştinţe temeinice asupra efectelor alcoolului asupra
sănătăţii, capacităţii de muncă, comportamentului social, implicaţiilor demografice şi economice cu
ajutorul unor broşuri, pliante, panouri şi conferinţe pe aceste teme,
- introducerea în programul didactic a unor prelegeri despre alcoolism şi efectele sale
(începând din clasele a IV-a şi a V-a)
 Măsuri social-economice

132
- restrângerea producţiei de băuturi alcoolice mai ales a celor concentrate,
- menţinerea unor preţuri ridicate,
- interzicerea reclamei care se face la băuturile alcoolice prin mijloace mass-media sau prin
etichete şi ambalaje atrăgătoare,
- restrângerea spaţiilor de expunere a băuturilor alcoolice,
- interzicerea vânzării de băuturi alcoolice la copii şi adolescenţi,
- reducerea numărului de unităţi în care se consumă în exclusivitate băuturi alcoolice şi
neautorizarea funcţionării acestora în vecinătatea şcolilor, căminelor, instituţiilor, întreprinderilor
etc.
 Tratamentul alcoolismului cronic şi reinserţie socială

CONSUMUL DE DROGURI
Consideraţii generale
Drogurile de diverse tipuri au fost consumate din totdeauna de adulţi; de câteva decenii
folosirea lor este asociată cu negativismul tinerilor care sunt în căutare de experienţe. Vârsta
medie a toxicomanilor a scăzut, iar politoxicomania a devenit obişnuită.
Clasificarea drogurilor
 Opiacee: morfina, heroină, methadona, pethidina şi dipipanona.
Aceste substanţe suprimă durerea, au efect euforizant şi induc o dependenţă fizică, cu fenomene de
sevraj în caz de suprimare bruscă.
 Deprimante ale SNC: barbituricele (amobarbital, fenobarbital etc.), benzodiazepinele (diazepam
etc.) şi o multitudine de sedative de sinteză şi hipnotice.
Aceste substanţe creează somnolenţă şi sedare sau o relaxare agreabilă, dar pot adesea să inducă şi o
dezinhibare, cu pierderea controlului comportamentului dobândit. De obicei apare dependenţă
numai în cazul dozelor mari, utilizate timp îndelungat.
 Stimulante ale SNC: cocaina, amfetaminele (dexamfetamina, levamfetamina) şi substanţele
înrudite (phenmetrazina, methylphenidate) produc un sentiment de veselie si diminua senzatia de
oboseala si foame; ceaiul şi cafeaua care conţin cafeină (ceaiul conţine şi teobromină) ce înlătura
oboseala, dar modul de acţiune asupra organismului este diferit de cel al cocainei şi amfetaminei;
Khat-ul, un drog utilizat pentru a favoriza comunicarea şi pentru eliberarea de tensiunea emoţională
 Halucinogenele: LSD-ul (dietilamina acidului lisergic), mescalina, phenciclidina etc. Aceşti
produşi induc fenomene psihologice foarte complexe, halucinaţii şi alte tulburări de percepţie.

133
 Alte substanţe: canabisul este denumirea generică dată mai multor produse din cânepă indiană;
marihuana, kif, ganja desemnează frunzele sau inflorescenţele uscate, iar haşişul răşina plantei;
substanţele volatile precum anestezicele, lacurile, diluanţii, vopselele pentru picturi etc. care,
inhalate, pot avea anumite efecte depresoare şi anesteziante, dar pot produce şi tulburări de
percepţie; kava si nucile de betel.

Cauzele consumului de droguri

 Tendinţă de experimentare, curiozitate
 Presiunea grupului
 Disponibilitatea drogului
 Personalitatea şi mediul social (drogul poate reprezenta un mod de evadare dintr-o realitate
dură)
 Mass-media (anumiţi idoli ai tinerilor, care consumă droguri, beneficiază de o largă
publicitate)

Riscuri pentru sănătate

Riscurile pentru sănătate variază în funcţie de tipul de drog, modul de administrare şi statusul
afectiv, fizic şi nutriţional al consumatorului.
 In cazul administrării intravenoase a drogurilor exista riscul îmbolnăvirii de S.I.D.A., hepatite,
septicemie.
 Consumul cronic de opiacee poate produce afectare hepatică, infecţii şi afecţiuni neurologice.
Dependenţa de opiacee, în special de heroină, se asociază cu mortinatalitate, retard de creştere fetală
şi morbiditate neonatală.
 Supradoza este cauza principală de deces prematur dar mai există şi alte cauze ca şocul
anafilactic, septicemia, endocardita, hepatita şi violenţa cu o creştere a nivelului sinuciderilor.
 Consumul prelungit de sedative poate antrena schimbări de personalitate, în special în cazul
benzodiazepinelor (diazepam, clordiazepoxid); de asemenea s-a demonstrat că benzodiazepinele
alterează memoria şi vigilenţa.
 Stimulantele produc insomnie, scădere în greutate, halucinaţii, psihoza paranoidă şi afectare
cardiaca.

134
 Halucinogenele (cel mai folosit este LSD) induc în special psihoză acută, eventual psihoză
cronică (comportamentul lor nu se distinge de cel al unui schizofren cronic), stări depresive precum
şi simptome neurologice (convulsii sau tulburări de percepţie).
 Morbiditatea legată de abuzul cronic de canabis apare ca rezultat al obiceiului de a-l fuma,
efectele fiind similare cu cele ale tutunului.
 Substanţele utilizate prin inhalare pot produce moarte subită prin fibrilaţie, depresie respiratorie,
asfixie. De asemenea, în caz de inhalare prelungită apar leziuni hepatice şi renale precum şi
afectarea măduvei osoase.
 Abuzul de droguri cauzează şi alte tipuri de probleme comportamentale şi sociale: suicidul,
accidentele, absenteismul, delicvenţa etc. Toxicomanii cronici au tendinţa de a-şi abandona familia,
şcoala şi au un cerc de prieteni unde consumul de droguri este foarte răspândit.

Măsuri de prevenire şi combatere

 Control asupra producerii şi distribuţiei produselor farmaceutice
 Control asupra producţiei, comercializării sau folosirii anumitor droguri
 Pedepse aspre pentru cei care fac comerţ ilegal cu droguri şi mai ales pentru cei care incită un
minor să-şi procure sau să utilizeze droguri
 Măsuri educative
- Informarea tinerilor asupra riscurilor farmacodependenţei. În acest scop la începutul fiecărui
an şcolar se vor organiza cursuri destinate profesorilor pentru a-i pregăti să lupte, în mediul şcolar,
împotriva traficului şi folosirii ilicite de droguri. Pe parcursul anului şcolar, profesorii vor organiza
conferinţe obligatorii pentru elevi şi facultative pentru părinţi.
- Studierea condiţiilor psiho-sociale care pot duce la o instabilitate, o inadaptare cu o conduită
asocială şi antisocială, precum şi elaborarea de programe pentru rezolvarea acestor probleme.
 Depistarea precoce a celor care folosesc droguri; există unele indicii care pot sugera consumul:
- schimbarea bruscă a comportamentului;
- treceri fără motiv de la veselie la tristeţe, uneori chiar agresivitate neobişnuită;
- pierderea apetitului alimentar;
- pierderea gradată a interesului pentru şcoală, muncă, hobby-uri, sporturi, prieteni;
- stări de somnolenţă şi apatie necaracteristice;
- dispariţia banilor sau a unor obiecte de valoare din casă;
- pete neobişnuite, mirosuri ciudate pe piele sau îmbrăcăminte;

135
- schimbarea grupului de prieteni, precum şi tendinţa de tăinuire a acestor "prieteni";
- congestie nazală, oculară.
 Tratament şi readaptare pentru consumatorii cronici; cuprinde trei etape distincte:
 Dezintoxicarea este în general consecutivă unei crize şi are ca scop dezobişnuirea
toxicomanului. Astăzi se utilizează mai multe metode, dintre care unele fac apel tot la un drog
(methadona pentru sevrajul opiomanilor, tinctură de opium şi clorpromazină, neuroleptice majore,
pethidină), iar altele se bazează pe sevraj brutal.
 Reinserţia socială urmăreşte să redea individului motive de a-şi relua activitatea socială
anterioră. Se acţionează pe două planuri: asupra individului într-un cadru instituţionalizat şi asupra
anturajului. De exemplu, există centre de ajutor pentru reinserţie, programe în instituţii etc.
 Post-cura are ca scop ajutarea individului de a-şi creşte adaptabilitatea necesară pentru a nu
recădea în universul drogurilor. Există numeroase formule: vizite regulate în centre de ajutor pentru
reinserţie, psihoterapie individuală sau de grup.
Ideal ar fi ca programul de tratament să includă toate aceste trei etape. În realitate din lipsa
resurselor, atât umane cât şi financiare, multe programe nu depăşesc stadiul de dezintoxicare.
Este indispensabil să tratezi toxicomanii la debut, înainte ca dependenţa să devină o obişnuinţă
profund ancorată în caracterul unui adult care şi-a desăvârşit formarea.
Pentru a fi eficace, programele interesând sevrajul trebuie să se deruleze într-o atmosferă de
cooperare între medic şi pacient. Este zadarnic să impui un scenariu arbitrar adolescentului; el
aparţine unui grup de vârstă încăpăţânat şi această încăpăţânare determină adesea un refuz total dacă
un adult vrea neapărat să-i impună regulile sale.

COMPORTAMENTUL SEXUAL
Consideraţii generale
Libertatea sexuală după pubertate ar părea să fie foarte naturală, totuşi în realitate viaţa
sexuală în această perioadă ascunde încă multe riscuri: boli venerice, SIDA, avorturi, copil "nedorit"
sau născut în afara căsniciei, conflicte familiale.

Riscuri pentru sănătate

Maternitatea precoce
 Consecinţe sociale

136
În cazul unei fete căsătorite sau nu, faptul de a avea un copil când este tânără îi restrânge mult
perspectivele în privinţa educaţiei şi obţinerii unei slujbe. Şi la băieţi, de asemenea, paternitatea
precoce reduce posibilităţile economice.
 Consecinţe asupra fecundităţii
Femeile tinere care au primul copil în adolescenţă riscă de a fi din nou însărcinate mai devreme
decât femeile care nasc prima dată după vârsta de 20 de ani. În toată lumea, sarcina precoce este
asociată cu o fecunditate ridicată. Sarcina precoce are deci tendinţa de a produce familii numeroase,
cu consecinţe pentru sănătate şi bunăstare.
 Consecinţe asupra sănătăţii
La orice vârstă sarcina comportă un anumit risc. Tinerele femei, care nu au ajuns la deplina
maturitate fizică şi psihică, riscă de 3 ori mai mult decât femeile cu vârstă mai mare (20-30 ani), să
moară printr-o complicaţie în timpul naşterii.
Anumite complicaţii sunt mai frecvente la adolescente: hipertensiunea dată de sarcină; distocie dacă
sarcina a apărut foarte aproape de menarhă, când bazinul este insuficient dezvoltat. Distocia poate
determina apariţia unei fistule vezico-vaginale sau recto-vaginale cu afectarea gravă a vieţii
ulterioare a femeii (incontinenţă urinară sau fecală) sau în lipsa unui ajutor competent poate fi
urmată de moartea mamei şi a fătului; insuficienţă ponderală, infecţii la nou-născut, mortalitate
perinatală şi infantilă;
Avortul provocat
O sarcină nedorită poate duce la un avort provocat. În cazul unei adolescente fără experienţă
sau ruşinoase avortul riscă să se facă într-un stadiu avansat de sarcină şi să implice riscuri pentru
sănătatea şi fecunditatea ulterioară. Dacă avortul este clandestin, probabil va fi practicat în condiţii
insalubre ceea ce va creşte riscul. Complicaţiile includ pelviperitonita hemoragică, perforaţia
uterului, tetanos. Dacă nu sunt corect tratate, numeroase din aceste complicaţii pot duce la sterilitate,
alterări structurale ale organelor de reproducere sau chiar moarte.

Bolile sexuale transmisibile

Schimbările intervenite în comportamentul sexual şi social ca urmare a urbanizării,
industrializării, precum şi facilităţile deplasării sunt factori care au contribuit la creşterea incidenţei
bolilor venerice (ex. gonoreea, sifilisul, herpesul genital, infecţia cu virusul papiloma uman, cu
chlamidia). Lista complicaţiilor asociate acestor boli a crescut în ultimii 10 ani pentru că multe
dintre acestea apar tardiv şi nu au fost recunoscute ca atare până nu de mult. Aceste complicaţii

137
cuprind sechelele pelviperitonitei, cancerele organelor genitale (papiloma virusul), infecţiile nou-
născuţilor, stenoze uretrale şi sterilitate la bărbaţi.
S.I.D.A.
Adolescenţa este epoca de profunde transformări fizice şi psihice şi atunci se tentează
experimentări. Comportamentele care duc la creşterea riscului infecţiei cu HIV sunt frecvente la
adolescenţi şi tineri şi cuprind relaţii sexuale neprotejate, folosirea aceleiaşi seringi de către
toxicomanii care-şi injectează drogul (consumul de alcool şi droguri antrenează o reducere a
inhibiţiei sexuale şi o deteriorare a facultăţilor de judecată).
Problemele sexuale
Acestea pot fi: disfuncţii sexuale, deviaţii sexuale, hărţuire sau abuz sexual practicat în special
asupra fetelor de către oameni mai în vârstă, prostituţie.
Deviaţia sexuală, în particular sentimentul homosexual (chiar dacă nu este clarificat încă) este
frecvent şi pasager la adolescenţi. Posibil ca 5-10% dintre ei să conserve o orientare homosexuală în
timpul vieţii, dar subiecţii bisexuali sunt mult mai numeroşi. Faptul că homosexualitatea stârneşte
reprobare în cea mai mare parte a societăţii este o sursă de angoasă pentru aceşti tineri. În şcoală şi
în comunitate au puţine şanse să întâlnească alţi tineri cu aceleaşi vederi şi adesea devin foarte
izolaţi, retraşi şi însinguraţi. Uneori, în efortul de a găsi prieteni cu sentimente similare, se
aventurează într-o viaţă în care riscul relaţiilor sexuale întâmplătoare şi a contactării bolilor venerice
(inclusiv S.I.D.A.) este foarte mare.

Măsuri de prevenire şi combatere

 Educaţie sanitară
Ignoranţa generală a problemelor sexuale pune în evidenţă necesitatea unei educaţii complete.
Tentativele făcute pentru a furniza adolescenţilor informaţii despre reproducere nu trebuie
considerate ca un atac asupra moralităţii publice sau ca o incursiune în domenii obscene. Se poate
afirma că dacă individul nu dispune de informaţii asupra acestor probleme, nu se va comporta într-o
manieră responsabilă vis-à-vis de relaţiile sexuale. Informarea se poate face într-un cadru formal
(şcoala) sau în afara lui.
Educaţia sexuală trebuie iniţiată la vârstă tânără, când copilul începe să manifeste interes (fiecare
etapă de dezvoltare îşi are "întrebările" sale). La 3-4 ani copilul se interesează deja de "originile
omului"; răspunsurile trebuie să fie clare şi corecte, corespunzătoare cu realitatea (se vor evita
poveştile cu barza).
La 9-10 ani fetele trebuie instruite în legătură cu menstruaţia, iar băieţii cu poluţia.
138
În general, este important ca lămurirea în esenţă a noţiunilor legate de sex să se facă treptat, dar din
timp, chiar de la vârsta de 7 ani (înainte de pubertate) când copilul nu este încă frământat de aceste
probleme. Primele noţiuni trebuie legate de deosebirile dintre sexe, de modul de naştere a copiilor şi
de relaţiile dintre părinţi şi copii. La 11-13 ani se vor da lămuriri în privinţa organelor genitale şi a
funcţiei acestora, în legătură cu pubertatea, cu graviditatea etc.
La 14-16 ani este etapa când trebuie lămurită însemnătatea şi rolul anticoncepţionalelor,
responsabilitatea sanitar-morală a avortului, a bolilor venerice şi a consecinţelor acestora.
În acest timp se recomandă: exercitarea de către părinţi şi profesori a unui control discret asupra
lecturilor şi conversaţiilor dintre copii şi tineri; orientarea către activităţi sportive; abordarea cu
delicateţe a problemei masturbaţiei. Cei ce se masturbează nu trebuie ameninţaţi cu consecinţe
necorespunzătoare realităţii. Consecinţele fizice ale onaniei sunt practic minime, patologică putând
deveni doar teama de asemenea urmări, teamă care poate fi cauza unor grave dereglări psihice.
Perseverarea masturbării poate fi considerată însă drept expresia unei rămâneri în urmă în
dezvoltarea psiho-socială.
 Vârsta minimă pentru căsătorie:
- 16 ani la fete; 18 ani la băieţi
 Acces la contracepţie, prezervative, pilule (prin centrele de planificare familială)
Asigurarea serviciilor contraceptive gratuite adolescenţilor este un aspect din ce în ce mai curent al
programelor naţionale de contracepţie.
 Întreruperea sarcinii
Este adevărat, contracepţia este preferabilă avortului, dar nici o metodă contraceptivă nu e fiabilă
100% şi probabil va fi nevoie şi de un avort în caz de eşec contraceptiv.
Adolescenta însărcinată care are în vedere un avort trebuie să cunoască şi celelalte opţiuni, precum
şi riscurile şi consecinţele unui avort înainte de a da un consimţământ "fulger", prin consultarea unui
centru de planificare familială, unui serviciu social sau unui alt organism abilitat. .
 Depistarea şi tratamentul bolilor transmisibile sexual

IGIENA BUCO-DENTARĂ
Riscuri pentru sănătatea buco-dentară
 Alimentaţie deficitară în calciu, fosfor, vitamina D şi C
 Consumarea frecventă între mese a dulciurilor şi a siropurilor
 Obiceiul de a sparge între dinţi nuci, alune

139
 Curăţire buco-dentară insuficientă
 Consumarea de mâncăruri fierbinţi sau prea reci, dar mai ales trecerea de la una la alta
Asocierea dintre o alimentaţie deficitară şi o igienă buco-dentară mediocră conduce la o
degradare a dinţilor şi gingiilor care constituie nu numai o problemă de sănătate în sine ci şi o cauză
de îngrijorare pentru tineri dacă aceasta le afectează aspectul fizic. Igiena buco-dentară deficitară în
adolescenţă poate provoca gingivopatii şi pierderea prematură a dinţilor mai târziu în viaţă.

Măsuri de prevenire
 Educaţie igienico-sanitară a populaţiei
 Îngrijirea dinţilor
Uneori se recomandă să se perie dinţii copiilor încă de la vârsta când apar premolarii, cam pe la un
an şi jumătate. Totuşi, este bine să se aştepte până la 2 ani când copii au o plăcere deosebită să
copieze comportamentul adulţilor. Trei sferturi din lucrurile pe care credem că trebuie să le
impunem copiilor ca pe nişte obligaţii neplăcute sunt de fapt lucruri pe care ei se bucură să le facă la
un moment dat în timpul dezvoltării, dacă li se oferă această şansă.
Principalul scop al spălării dinţilor este să se îndepărteze resturile de mâncare de pe dinţi. Momentul
logic este după mese, de trei ori pe zi. Cel mai important periaj este seara astfel ca dinţii să fie curaţi
pe lunga perioadă din timpul nopţii.
Tehnică: dinţii se freacă cu peria pe toate feţele, iar clătitul se face cu gura închisă, prin contractarea
pe rând a musculaturii obrazului drept şi a celui stâng pentru ca apa să spele spaţiul dintre dinţi.
 Examinarea dinţilor cel puţin o dată pe an
Este înţelept să fie dus copilul la dentist la fiecare 6 luni de la vârsta de 1 an. Părinţii cred uneori că
nu trebuie să-şi facă griji în ceea ce priveşte afectarea dinţilor de lapte pentru că aceştia oricum
urmează să cadă. Dar, un dinte cariat poate provoca durere şi uneori infecţie, trebuind să fie scos. În
locul rămas liber vor putea să se deplaseze dinţii alăturaţi, ne mai lăsând loc pentru dintele definitiv
când acesta va creşte (ultimii dinţi de lapte cad de abia atunci când copilul are 12 ani şi ca urmare au
nevoie de o îngrijire atentă la fel ca şi cei definitivi).
 Instrucţiuni şi sfaturi în materie de igienă dentară şi bucală date părinţilor sau persoanelor
care se ocupă de educarea şi formarea copiilor şi adolescenţilor.
 Programe de sănătate buco-dentară în şcoli

140
În numeroase ţări, programele de sănătate buco-dentară sunt axate asupra şcolilor, vizând educaţia
sanitară a copiilor, tratamentul afecţiunilor dentare, precum şi măsuri complementare (ex. limitarea
consumului de dulciuri în şcoli).
 Suplimentarea aportului de fluor
 Fluorizarea apei (a redus cu 60% incidenţa cariei dentare în ţările unde se practică). Dacă
concentraţia naturală de fluor în apă este scăzută (sub 0,5 mg/l în zona temperată) se impune
ajustarea conţinutului în fluor pentru asigurarea protecţiei împotriva cariei dentare. În România nu
se practică fluorizarea apei.
 Utilizarea comprimatelor cu fluor la indicaţia medicului sau dentistului (numai dacă apa
nu este fluorinată). Eficienţa maximă este în perioada intrauterină şi pre eruptivă (până la 10-14 ani).
 Badijonări locale cu soluţie de fluorură de sodiu.
 Paste de dinţi, apă de gură cu fluor.
 Folosirea sării de fluor; inconvenientul folosirii ei este că în general consumul de sare
este scăzut în primul an de viaţă când necesarul de fluor este cel mai mare, iar un consum excesiv de
sare este considerat factor de risc pentru hipertensiunea arterială.

141
BIBLIOGRAFIE :

1. Igiena - Ed. Universul, Manual pentru şcolile sanitare postliceale - S. Mănescu, Despina Cocora, Arela
Codreanu.
2. Igiena – Ed. Medicală, S. Mănescu, G. Tănăsescu, S. Dumitrache, Manole Cucu.
3. Noţiuni fundamentale de Igiena – Ed. CNI, manual pentru lucrătorii din sectorul alimenta r- N. Poll, Adriana
Şerban.
4. Alimentaţia Omului Sănătos - Vorica Gavăt, L. Indrei.
5. Elemente de igiena Alimentaţiei - Otilia Voroniuc.
6. Ancheta Epidemiologică în practica medicală - Doina Azoicăi.
7. Ord. M.S nr. 916/2006 - privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire şi control al infecţiilor
nosocomiale în unităţile sanitare
8. Ord. MS 261/2007- pentru aprobarea Normelor tehnice privind curăţarea, dezinfecţia şi sterilizarea în unităţile
sanitare

142