Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Drept International Public 2 PDF
Drept International Public 2 PDF
1
Introducere
2
obiectivele cursului este şi stimularea interesului studenţilor pentru cercetarea
ştiinţifică.
În ceea ce priveşte structura cursului, acesta cuprinde 28 de teme prin care
studentul descoperă specificitatea acestui drept al păcii, cum ar fi trăsăturile
caracteristice ale dreptului internaţional, izvoarele şi subiectele dreptului
internaţional, dreptul diplomatic şi consular, dreptul mării, regimul juridic al spaţiului
extraatmosferic, tratatele internaţionale, rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor
internaţionale, răspunderea de drept internaţional.
Pentru o aprofundare temeinică a noţiunilor, tematica acestui curs este însoţită
atât de noţiunile teoretice necesare formări unei viziuni complete asupra sistemului de
drept internaţional, cât şi de exemplificări, scheme, exerciţii, întrebări prin care
studentul să înţeleagă aplicabilitatea normelor de drept internaţional şi teste grilă
pentru a verifica înţegerea noţiunilor prezentate în unitatea de învăţare. Aceste
exerciţii au rolul de a sedimenta cunoştinţele, dar şi să ajute studentul să înţeleagă
termenii de drept internaţional public.
Studiul acestei discipline se încheie cu un examen scris şi se bazează pe teste
grilă, pe întrebări care presupun un răspuns amplu pe o anumită temă. Totodată,
studentul va susţine si un referat care va consta într-o analiză a unei instituţii de drept
internaţional public. Lucrările de control şi referatele, desfăşurate conform
planificării aferente calendarului disciplinei, reprezintă 40% din nota finală obţinută
de student.
Tema nr. 1: Sistemul principiilor dreptului internaţional
Tema nr. 2: Mecanisme internaţionale pentru asigurarea protecţiei drepturilor
omului
Tema nr. 3: Efectele, modificarea şi încetarea tratatelor
Tema nr. 4: Condiţiile mecesare pentru existenţa unui fapt ilicit.
3
MODULUL I
Dreptul international public- notiune, obiect, trăsături
1. Noţiunea de drept internaţional
2. Particularităţile dreptului internaţional în raport cu cel intern
4
• mişcările, popoarele care luptă pentru eliberare cărora, în virtutea
principiului autodeterminării, li se recunoaşte capacitatea de a-şi asuma anumite
drepturi şi obligaţii internaţional;
• Vaticanul, care deşi nu întruneşte în totalitate elementele deplinei
statalităţi, îşi poate asuma în mod limitat, anumite drepturi şi obligaţii internaţionale.
Dreptul internaţional public cuprinde un ansamblu de norme juridice care
reglementează relaţiile ce se stabilesc în cadrul societatăţii internaţionale, în principal
între state, dar şi între celelalte subiecte de drept internaţional.
Dreptul internaţional public este totalitatea normelor juridice create de state şi
de celelaltesubiecte de drept internaţional, pe baza acordului liber exprimat de acestea
prin tratate şi alte izvoare de drept, în vederea reglementării raporturilor dintre ele,
norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin respectarea lor de bună voie,
iar în caz de necesitate prin măsuri deconstrîngere aplicate de către state în mod
individual sau colectiv.
Dreptul internaţional are un obiect de reglementare diferit de cel al dreptului
naţional. Astfel, dacă dreptul naţional reglementează raporturile juridice apărute între
subiecţii dreptului intern, dreptul internaţional public reglementează raporturile
juridice ce apar în procesul cooperării dintre subiecţi dreptului internaţional în
vederea realizării unor scopuri comune, cum ar fi pacea şi securitatea internaţională.
Obiectul dreptului internaţional public îl constituie: relaţiile dintre state, avand
la baza notiunea de suveranitate; raporturile dintre state şi organizaţiile
interguvernamentale internationale; raporturile dintre organizaţiile
interguvernamentale internaţionale; raporturile dintre mişcările de eliberare naţională
şi state sau organizaţii interguvernamentale internaţionale.
Trebuie să se facă distincţie între obiectul de reglementare al dreptului
internaţional şi celelalte ramuri de drept. Astfel, dreptul internaţional privat reprezintă
ansamblul de norme juridice interne, specifice fiecărui stat, care reglementează
raporturile dintre persoanele fizice sau juridice în care apare un element de
5
extraneitate. Când avem un raport dintre un stat şi o persoană fizică nu există o relaţie
guvernată de dreptul internaţional public.
Raportul dintre un stat şi o organizatie internaţională interguvernamentală este
guvernat de dreptul international public.
Dreptul internaţional primează asupra dreptului intern. În dreptul internaţional
normele juridice sunt create pe baza acordului de voinţă al statelor. Nu există organe
legislative. În dreptul intern, legea este elaborată de organe legislative competente.
Diferenţa între dreptul public şi dreptul privat este dată de caracterul normelor
şi de categoriile de subiecte care pot fi parte la raportul juridic.În cazul dreptului
public există doar norme juridice cu caracter imperativ.Astfel, de la aceste norme nu
se poate deroga. În raportul de drept public, statul este un subiect obligatoriu al
raportului juridic.
7
consimţământ, într-un proces de coordonare, de punere de acord a voinţei lor, creează
norme juridice care duc la formarea dreptului internaţional;
• Dreptul internațional public este recunoscut de statele membre ale
O.N.U. Preambulul Cartei O.N.U. arată că popoarele Națiunilor Unite au hotărât să
creeze condițiile necesare menținerii justiției și respectării obligațiilor decurgând din
tratate și alte izvoare ale dreptului internațional.
Bibliografie:
1) R.Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol.I, ed.2, Ed. C.H.Beck,
București, 2010.
2) A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2009
3) D.Popescu, A.Nastase, F.Coman, Drept internațional public, ed. revăzută și
adăugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994.
4) Gh.Moca, M.Duțu, Drept internațional public, vol.I, Ed.Universul Juridic,
București, 2008.
8
5) Cum se formează dreptul internaţional?
9
MODULUL II
Ordinea juridică internaţională. Apariţia dreptului internaţional.
1. Normele de drept internaţional
2. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern
3. Scurt istoric
10
internaţional localizaţiîn diferite părţi ale lumii, însă cu referire la un obiect comun de
reglementare.
• norme locale sunt acele norme care reglementează raporturile juridice
dintre doi sau câţiva subiecţi de drept internaţional.
11
internaţionale prescriu un anumit com-portament fără a da naştere la drepturi si
obligaţii juridice.
12
- Dreptul internaţional public ar fi un „drept public extern” al fiecărui stat.
• Teoria monista cu primatul dreptului internaţional public. Această
terorie susţine că:
- Dreptul intern derivă din dreptul internaţional public;
- Prin această teorie se încearcă unificarea celor două drepturi într-un
singur sistem juridic, suprimându-se deosebirile dintre ele.
În dreptul intern al statelor există o serie de reglementări specifice care privesc
relaţiile statelor respective cu alte state sau organizatii internaţionale producând
efecte în ordinea internaţională
Asemenea reglementări, adesea cu caracter constituţional, privesc stabilirea
competenţei organelor statului cu atribuţii în domeniul politicii externe, probleme
privind cetăţenia, statutul juridic al străinilor, procedurile de încheiere şi ratificare sau
aderare la tratate.
Exercitiu
Pornind de la dispozitiile Constitutiei Romaniei analizati raportul dintre dreptul
international si dreptul intern.
13
ARTICOLUL 4 - Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni
(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea
cetăţenilor săi.
(2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără
deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de
opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.
14
3. Scurt istoric
• Hugo Grotius (1583-1645) este considerat parintele dreptului
international, lucrarea sa fundamental Despre dreptul razboiului si pacii (1625) si
Marea libera (1609);
• Primele reguli si institutii ale dreptului international public isi au
originea in dreptul cutumiar;
• Pacea de la Westphalia (1648), care a pus capat razboiului de 30de ani,
instituind pacea in baza unor tratate incheiate intre statele suverane, ceea ce a facut ca
pacea Westphalia sa fie considerata punctual de plecare al dreptului international
modern, fiind fundamentat pe principiul suveranitatii;
• Tratatul sublim a fost incheiat in 1292 i.e.n.intre Ramses al II-lea
faraonul Egiptului si Hattusil al III-lea regale hititilor, considerat a fi cel mai vechi
tratat.Acesta este denumit tratatul de prietenie si alianta;
• In India Antica era cunoscuta institutia arbitrului in reglementarea si
solutionarea anumitor tipuri de diferende.
Sa ne reamintim!
Elementele caracteristice ale dreptului international public
• este un ansamblu de reguli juridice;
• este o creaţie a subiectelor sale: a statelor, ca subiecte primare, si a
organizaţiilor interguvernamentale internationale;
• normele juridice internaţionale sunt destinate sa reglementeze relaţiile
mutuale dintre subiectele dreptului international public;
• normele juridice internaţionale sunt create pe baza acordului de voinţă al
subiectelor dreptului international public;
• normele juridice internaţionale sunt stabilite fie pe cale convenţională
(prin tratate), fie pe calea cutumiară;
15
• dreptul internaţional este respectat de subiectele sale pe baza
principiului bunei-credinţe.
Norma de drept internaţional public:
- ia naştere prin acordul de voinţă dintre state, exprimat în tratate şi cutume,
pentru a statua relaţiile dintre acestea;
- este susceptibilă, în caz de nevoie, să fie adusă la îndeplinire prin
constrângerea colectivă sau individuală exercitată de state.
Clasificare norme:
1. În funcţie de izvorul care le consacră:
- norme cutumiare
- norme convenţionale
2. În funcţie de valorile pe care le protejează:
- norme principii
- norme concrete
3. În funcţie de obligativitatea lor:
- norme imperative ( jus cogens), care pot fi onerative sau prohibitive
- norme supletive
4. În funcţie de întinderea în spaţiu şi după numărul subiecţilor cărora li se
adresează:
- norme bilaterale
- norme regionale
- norme universale
Bibliografie
1) R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, Volumul I, Ediţia 2, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2010
16
2) D. Mazilu, Drept internaţional public, Volumul I, Ediţia a V-a, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2010
3) Gh. Moca, M. Duţu, Drept internaţional public, Volumul I, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2008
18
b) cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca
reprezentând dreptul;
c) principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
d) sub rezerva art. 59, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați
specialiști ai diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de
drept.
2. Această dispoziție nu va aduce atingere dreptului Curții de a rezolva o cauză
ex aequo et bono dacă părțile sunt de acord cu aceasta.”
Practica relațiilor internaționale, cât și știința dreptului au consacrat ca izvoare
principale ale dreptului internațional public tratatul, cutuma și principiile generale de
drept, iar jurisprudența, doctrina și în anumite limite echitatea constituie izvoare
auxiliare ale dreptului internațional public. În opinia unor autori chiar și principiile
generale de drept ar avea un caracter complementar .
Izvoarele dreptului internaţional se împart în două categorii: a) izvoare
principale, în care se includ tratatul, cutuma şi principiile generale de drept, şi b)
izvoare (mijloace) auxiliare pentru determinarea regulilor de drept hotărârile
judecătoreşti şi doctrina.
2. Tratatul internaţional
20
• concretizează cu precizie acordul de voinţă al statelor, stabilind
drepturile şi obligaţiile juridice ale acestora;
• permit adaptarea dreptului internaţional la dinamica schimbărilor ce
intervin în cadrul comunităţii internaţionale, prin posibilitatea formulării de
amendamente sau a revizuirii textului lor.
Tratatele constituie cel mai important izvor de drept internaţional şi ele
necesită acordul expres a părţilor contractante. Sediul legal al materiei este art.38 din
Statutul Curtii Internaţionale de Justiţie, în care sunt identificate principalele izvoare
şi se oferă o ierarhizare a acestora.
3. Cutuma internaţională
Cutuma internaţională este cel mai vechi izvor de drept, aşa cum este
considerată şi pentru alte ramuri ale dreptului. Prin cutumă înţelegem o regulă
nescrisă, dar cu caracter obligatoriu. Unul dintre elemente definitorii ale cutumei este
caracterul ei de practică generală. Practica generală trebuie să aibă o durată relativ
îndelungată şi o repetabilitate. Această regulă trebuie să fie considerată, de subiectele
cărora li se adresează, ca exprimând o cerinţă de conduită cu forţă juridică
obligatorie.
Normele din tratatele internaţionale pot fi acceptate şi de alte state în afara
celor care sunt părţi la tratate. Pentru acestea ele au caracter de normă cutumiară,
devenind obligatorii pentru statele care le-au acceptat. Anumite tratate creează
norme noi prin reglementările lor, altele codifică cutumele existente.
Pentru a fi considerate ca izvor al unei norme de drept internaţional, cutumele
trebuie să constituie o practică generală, relativ îndelungată şi uniformă, considerată
de state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.
21
Elementele constitutive ale cutumei trebuie intrunite cumulativ.
Exerciţiu
Realizaţi un eseu prin care să vă exprimaţi opinia în legătură statutul egal
dintre un tratat şi o normă cutumiară.
23
5. Principiile generale de drept
Să ne reamintim...
25
Bibliografie:
1) R.Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol.I, ed.2, Ed. C.H.Beck,
București, 2010.
2) A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2009
3) D.Popescu, A.Nastase, F.Coman, Drept internațional public, ed. revăzută și
adăugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994.
4) Gh.Moca, M.Duțu, Drept internațional public, vol.I, Ed.Universul Juridic,
București, 2008.
26
7) Ce acte se adauga izvoarelor dreptului international public?
10) Pentru a stabili elementele unei norme cutumiare se pot lua in considerare:
a) actele organelor cu atributii in planul relatiilor internationale ;
b) acte normative interne care nu au legatura cu problema respective ;
c) opinii exprimate de delegatiile statelor la conferintele internationale
27
MODUL IV
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional
1. Noţiune
2. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional prevăzute în
Declaraţia din 1970
3. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional prevăzute în Actul
Final de la Helsinki din 1975
1. Noţiune
Principiile fundamentale constituie nucleul dreptului internaţional, ele
determină conţinutul celorlalte principii, norme şiinstituţii ale întregului sistem al
dreptului internaţional, ale căror trăsături le caracterizează ca principii fundamentale.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt reguli de
conduită de maximă generalitate universal valabile şi juridic obligatorii pentru
subiectele dreptului internaţional public care au luat naştere prin acordul de voinţă a
acestora.
Acestea sunt consacrate în CartaO.N.U. , în Declaraţia Adunării Generale a
O.N.U. din 1970 referitoare la „ Principiile dreptului internaţional privind relaţiile
prieteneşti şi cooperarea dintre state,în conformitate cu Carta O.N. U.” şi în Actul
final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europaadoptat la Helsinki în
1975.
28
• Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa;
• Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;
• Neamestecul în treburile interne ale altor state;
• Îndatorirea statelor de a coopera între ele;
• Îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale.
Ştiaţi că...
Principiul egalităţii suverane a statelor presupune respectarea suveranităţii
tuturor statelor şi egalităţii lor în cadrul relaţiilor internaţionale.
Caracteristici:
• statele sunt obligate să respecte egalitatea suverană şi specificul fiecăruia
dintre ele precum şi toate drepturile inerente suveranităţii;
• fiecare stat este în să-şi aleagă şi să-şi dezvolte în mod liber sistemul său
politic, social, economic şi cultural;
• fiecare stat are îndatorirea de a respeca personalitatea altor state;
• statele au drepturi şi obligaţii egale;
• statele trebuie să respecte dreptul fiecăruia dintre ele la determinarea şi
exercitarea după propria apreciere a relaţiilor sale cu alte state;
• fiecare stat este în drept să participe la organizaţii şi tratate
internaţionale;
• integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt
• inalienabile;
• fiecare stat are obligaţia de a respecta pe deplin şi cu bună credinţă
obligaţiile sale internaţionale.
• Principiul autodernimării are în vedere dreptul popoarelor de a dispune
de ele însele.
29
• Principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat are în vedere:
• interzicerea intervenţiei armate sau altor forme de amestec sau
ameninţare îndreptate împotriva altui stat;
• interzicerea aplicării sau încurajării folosirii măsurilor de ordin
economic, politic sau de orce altă natură cu scopul de a constrânge un alt stat.
• Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile
internaţionale interzice:
• orice acţiuni ce reprezintă o ameninţare cu forţa sau aplicarea directă sau
indirectă a forţei împotriva altui stat.
• aplicarea forţei sau ameninţarea cu forţa în scopul încălcării frontierelor
internaţionale ale altui stat sau în scopul soluţionării diferendelor internaţionale.
• represaliile cu aplicarea forţei armate.
30
Potrivit principiului îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale
(pacta sunt servanda) fiecare stat are obligaţia generală de a îndeplini cu bună
credinţă: obligaţiile pe care şi le -a asumat în conformitate cuCarta O.N.U.; obligaţiile
care îi incumbă în virtutea principiilor şiregulilor general recunoscute ale dreptului
internaţional; obligaţiile care îi incumbă în virtutea acordurilor internaţionale
conforme principiilor şi regulilor general recunoscuteale dreptului internaţional.
Bibliografie:
1) R.Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol.I, ed.2, Ed. C.H.Beck,
București, 2010.
2) A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2009
3) D.Popescu, A.Nastase, F.Coman, Drept internațional public, ed. revăzută și
adăugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994.
4) Gh.Moca, M.Duțu, Drept internațional public, vol.I, Ed.Universul Juridic,
București, 2008.
32
c) Declaratia 2625/1970 privind principiile dreptului international.
34
MODULUL V
Subiectele dreptului internaţional
1. Noţiune
2. Statul ca subiect de drept internaţional
3. Neutralitatea statelor
4. Tipuri de state
5. Recunoaşterea statelor şi guvernelor
6. Succesiunea şi neutralitatea statelor
1. Noţiune
35
2. Statul ca subiect de drept internaţional
Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de mărime, populaţie,
gradul de dezvoltare sau forţa militară.
Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tipstatal se cer întrunite
cumulativ următoarele patru elemente:
• populaţia, o colectivitate permanentă,organizată şi relativ numeroasă;
• teritoriul, care este cadrul spaţial de aşezare acolectivităţii umane;
• o autoritate guvernamentală independentă în luarea deciziilor (care să
exercite atributele puterii asupra teritoriului şi populaţiei);
• capacitatea de a intra în relaţii cu alte state
36
• dreptul de a dispune asupra propriilor destine;
• dreptul la integritatea teritoriului şi inviolabilitatea frontierelor;
• dreptul la autoapărare;
• dreptul asupra resurselor naturale;
• dreptul la cooperare;
• dreptul de a participa la tratate;
• dreptul de a deveni membru în organizaţii internaţionale
interguvernamentale;
• dreptul la un tratament nediscriminatoriu.
3. Neutralitatea statelor
37
Statul permanent neutru are o serie de drepturi şi obligaţii.
Drepturile acestora sunt:
• Dreptul la suveranitate şi integritate teritorială.
• Dreptul de a deveni parte la tratate.
• Dreptul la autoapărare.
Obligaţiile statelor sunt:
• De a nu participa la nici un conflict armat.
• De a-şi păstra starea de neutralitate în timp de război.
• De a nu participa la alianţe militare.
• De a nu admite folosirea teritoriului său pentru instalarea de baze
militare străine.
• De a nu deţine, produce şi experimenta arme nucleare.
4. Tipuri de state
Specificul statului unitar constă în existenţa unui singur sistem de organe ale
puterii, administraţiei şi justiţiei.
Statele compuse reprezintă o formă de asociere a douăsau mai multe state.
Uniunea personală reprezintă asocierea a două state, având ca monarh (şef de
stat) aceiaşi persoană. Uniunea personală nu devine subiect de drept internaţional, ci
fiecare statcomponent rămâne subiect de drept internaţional.
Federaţia este un stat compus din mai mulţi membri ai federaţiei care dispun de
anumite atribuţii pe plan local dar nu beneficiază de dreptul constituţional de a
exercita atribuţii în domeniul relaţiilor externe şi nu sunt subiecte de drept
internaţional. Doar federaţia este singurul subiect de drept internaţional.
Confederaţia este o asociere a două sau mai multor state participante fiecare
păstrându-şi independenţa şi calitatea de subiect de drept internaţional. Confederaţia
38
este alcătuită din două sau mai multe state suverane, ele participând de sine stătător
sau împreună la viaţa internaţională.
Exerciţiu
Daţi exemple de state unitare şi de state compuse.
Recunoaşterea unui stat constă într -un act unilateral, care emană de la un stat
(sau grup de state) prin care acesta constată apariţia noului stat ca subiect de drept
internaţional şi îşi exprimă voinţa de a-l considera membru al comunităţii de state.
În dreptul internaţional recunoaşterea unui stat nou apărut de către un alt stat
nu constituie o obligaţie, ci aceasta constituie numai o facultate sau un drept al
statului, a cărui exercitare rămâne la aprecierea sa.
Recunoaşterea se poate exprima printr-o notă diplomatică, o declaraţie de
recunoaştere precum şi prin mesaje, telegrame de felicitare emise de şeful statului,
ministrul afacerilor externe sau de la guvern.
Recunoaşterea este un act declarativ şi nu constitutiv în sensul că prin acest act
se constată existenţa unui stat nou care există ca efect al creării sale şi nu ca rezultat
al actului de recunoaştere.
Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale sau admitere
într-o organizaţie nu echivalează cu recunoaşterea sa individuală sau colectivă din
partea altor state. Practica statelor a consacrat existenţa mai multor forme de
recunoaştere calificate după următoarele criterii:
• După modul de exprimare
a. Expresă(declaraţie, telegramă)
b. Tacită(admiterea misiunilor diplomatice pe teritoriul său)
39
• După întinderea efectelor
a. De iure recunoaşterea este definitivă şi produce totalitatea efectelor
recunoaşterii, statele vizate stabilind relaţii diplomatice, încheind tratate politice
economice.
b. De facto este provizorie şi revocabilă ea produce efecte limitate.
• După numărul de subiecte
a. Individuală este rezultatul manifestării de voinţă a unui singur stat.
b. Colectivă rezultatul unor manifestări de voinţă comune şi concomitente ale
mai multor state.
Recunoaşterea unui guvern este definită ca fiind un act liber al unui stat sau al
mai multor state prin care se manifestă intenţia de a întreţine relaţii oficiale cu acesta
şi implicit de încetare a unor astfel de raporturi cu vechiul guvern.
Recunoaşterea guvernelor are un caracter declarativ adică actul de recunoaştere
se rezumă la dorinţa de a întreţine raporturi cu noul guvern asupra legitimităţii
guvernului respectiv, atitudine care ar putea fi calificată drept amestec în treburile
interne.
Bibliografie:
1) R.Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol.I, ed.2, Ed. C.H.Beck,
București, 2010.
2) A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2009
3) D.Popescu, A.Nastase, F.Coman, Drept internațional public, ed. revăzută și
adăugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994.
4) Gh.Moca, M.Duțu, Drept internațional public, vol.I, Ed.Universul Juridic,
București, 2008.
4) Care sunt formele statelor compuse, comentati asupra uneia dintre ele?
42
6) Austia ca stat neutru permanent este membru O.N.U.? Dar Elvetia ?
43
MODULUL VI
Subiectele dreptului internaţional
1. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale
2. Mişcările, popoarele care luptă pentru eliberare
3. Vaticanul
44
spaţiu geografic: Consiliul Europei, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia
Unităţii Africane, Liga Arabă etc.
b. După calitatea membrilor lor: organizaţii guvernamentale, în care calitatea
de membru este deţinută de către state şi organizaţii neguvernamentale, formate din
persoane fizice, grupuri de particulari, asociaţii naţionale iar statutul organizaţiei e
determinat de dreptul naţional al statului unde îşi au sediul.
c. După specificul raporturilor dintre state, în cadrul organizaţiei/instituţiei, se
disting: organizaţii de cooperare interguvernamentală (forma de cooperare clasică), în
care statele relaţionează de pe poziţii de egalitate, păstrând integritatea suveranităţii
lor naţionale (O.N.U., Consiliul Europei, O.S.C.E.) sau de integrare, în care statele
renunţă la o parte din competenţele suveranităţii lor în favoarea instituţiilor comune,
dotate cu puteri proprii şi ale căror decizii au aplicare directă şi imediată în ordinea
internă a statelor membre (instituţiile Uniunii Europene).
d. După întinderea activităţii lor: organizaţii generale, cu competenţă
nespecializată (Consiliul Europei), şi organizaţii sectoriale, cu vocaţia de a facilita
cooperarea într-un sector tehnic particular (instituţiile specializate ale O.N.U.).
e. După natura obiectului lor de activitate: organizaţii politice (ex. Consiliul
Europei), organizaţii economico-financiare şi politice (instituţiile Uniunii Europene),
organizaţii de securitate, cooperare, apărare( N.A.T.O, U.E.O., O.S.C.E.)., organizaţii
ştiinţifice, tehnice (instituţii specializate ale ONU).
Ştiaţi că...
• Organizația Națiunilor Unite este cea mai importantă organizație
internațională din lume. A fost fondată în 1945 după al doilea Război Mondial.
Înfiinţarea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei
Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a
asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și
respectarea dreptului internațional.
Sediul central al organizației este situat la New York.
Organizația Națiunilor Unite obligă toate statele membre sa promoveze respect
universal pentru, si observarea drepturilor omului și să ia măsuri impreună și separate
în această privință. Declarația Universală a Drepturilor Omului, deși nu legală, a fost
adoptată de Adunarea Generală in 1948 ca un standard comun de realizare pentru toți.
Adunarea de obicei are în vedere probleme legate de drepturile omului.
• La 4 aprilie 1949 a fost semnat, la Washington, Tratatul Organizaţiei
Atlanticului de Nord (NATO), care a instituit un regim de apărare colectivă, bazat pe
un parteneriat între cele 12 state. Islanda, singura ţară care nu a avut o forţă militară
proprie, s-a alăturat organizaţiei cu condiţia de a nu fi obligată să participe la război.
Preambulul Tratatului cuprinde principiile şi scopurile organizaţiei:
- reafirmarea scopurilor şi principiilor ONU
- respectarea principiilor democraţiei, libertaţii individuale şi a statului de
drept
46
- scopul: asigurarea unei apărări colective, prezervarea păcii şi a
securităţii.
Statele membre se obligă să soluţioneze orice diferend pe cale paşnică, să nu
recurgă la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale (principiu
consacrat în Carta ONU).
Părţile se angajează să se consulte în cazul în care integritatea teritorială,
independenţa politică sau securitatea uneia dintre ele este ameninţată.
Cea mai importantă clauză a tratatului este cea prevăzută, în articolul V, prin
care se stipulează următoarele: statele - părţi convin să considere un atac armat asupra
unuia sau mai multora dintre ele, ca reprezentând un atac dirijat împotriva tuturor
statelor părţi şi să acţioneze – individual sau colectiv, în virtutea legitimei apărări,
(recunoscută de art. 51 din Carta ONU) inclusiv prin recurgere la forţă, pentru
restabilirea securităţii în zona Atlanticului de Nord (principiul indivizibilităţii
securităţii) ; statele vor informa imediat Consiliul de Securitate al ONU în legătură cu
situaţia apărută şi vor avea dreptul să acţioneze până la intervenţia Consiliului de
Securitate pentru restabilirea păcii.
• Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a apărut
în anul 1973, iniţial sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în
Europa. Cunoscută ulterior drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un
forum de dialog şi negocieri multilaterale intre Est şi Vest.
Priorităţile OSCE sunt:
- consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor membre în edificarea unor
societăţi democratice, civile, bazate pe statul de drept;
- prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de
tensiune;
- eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate şi evitarea creării de
noi diviziuni politice, economice sau sociale, obiectiv ce se realizează prin
promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.
47
2. Mişcările, popoarele care luptă pentru eliberare
Să ne amintim...
• Statele sunt considerate subiecte primare de drept internaţional, cu
capacitate deplină, în timp ce organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate,
întrucât sunt create de către state iar capacitatea lor este limitată prin actul constitutiv,
la obiectul şi scopul pentru care au fost înfiinţate.
• Tratatul de constituire conţine angajamente mutuale şi impune statelor o
anumită cooperare în cadrul organizaţiei şi cu organizaţia însăşi. Prin tratatele
constitutive se creează drepturi şi obligaţii reciproce, opozabile tuturor membrilor.
3. Vaticanul
50
Ordinul de Malta îşi menţine personalitatea juridică internaţională datorită
tradiţiei şi faptului că are o ordine juridică proprie - legislaţie, administraţie şi
jurisdicţie - independentă de a celorlalte subiecte de drept internaţional.
Sfântul Scaun e subiect de drept internaţional, care acţionează în sfera relaţiilor
internaţionale, ca un stat sui generis, ca un stat special, însă nu mai puţin ca un stat.
Relaţiile pe care Sfântul Scaun le întreţine cu alte state au profilul oricăror relaţii
diplomatice pe care statele le întreţin între ele.
Între România şi Vatican au fost stabilite relaţii diplomatice la rang de legaţie
în 1928; în 1948, guvernul român a denunţat concordatul cu Vaticanul, iar în 1950 au
fost rupte relaţiile diplomatice.
După 1990, între România şi Vatican au avut loc o serie de contacte, printre
care întâlnirea şefului guvernului român cu Papa Paul al VI-lea şi vizita oficială a
unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române la Vatican.
Bibliografie:
1) R.Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol.I, ed.2, Ed. C.H.Beck,
București, 2010.
2) A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2009
3) D.Popescu, A.Nastase, F.Coman, Drept internațional public, ed. revăzută și
adăugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994.
4) Gh.Moca, M.Duțu, Drept internațional public, vol.I, Ed.Universul Juridic,
București, 2008.
51
2) Organizaţiile internaţionale interguvernamentale sunt:
a) subiecte primare;
b) subiecte originare;
c)subiecte derivate.
52
MODULUL VII
Populaţia în dreptul internaţional
1. Noţiune
2. Ceţăţenia
3. Regimul juridic al străinilor
4. Dreptul de azil
5. Refugiaţii
6. Expulzarea şi extrădarea
1. Noţiune
2. Ceţăţenia
53
căci statul prin legea sa internă determină legătura de cetăţenie, modurile de
dobândire şi de pierdere a acesteia precum şi consecinţele care decurg din acestea.
Modalităţile de dobândire a cetăţeniei sunt:
• Dobândirea cetăţenie prin naştere. Prin naştere cetăţenia se poate
dobândi urmând unul din criteriile: dreptul sângelui când noul născut dobîndeşte
cetăţenia părinţilor indiferent de locului de naştere şi dreptul solului cînd noul născut
va dobîndi cetăţenia statului pe teritoriul căruia se naşte indiferent de cetăţenia
părinţilor.
• Dobîndirea cetăţeniei prin naturalizare se realizează numai la cererea
persoanei interesate şi în urma unui act al autorităţii statului care o acordă.
• Dobîndirea în grup a cetăţeniei sau naturalizarea colectivă(strămutarea
de populaţie)
• Obţinerea sau alegerea cetăţeniei
• Reintegrarea sau redobîndirea cetăţiniei
Pierderea cetăţeniei ţine de competenţa naţională a statelor cu menţiunea
că unele dispoziţii sunt prevăzute de tratatele bilaterale.
Formele de pierdere a cetăţeniei sunt :
• Renunţarea, care reprezintă o formă de pierdere a cetăţeniei în baza
deciziei autorităţilor competente ale statului, adoptată la cererea persoanei interesate.
• Retragerea cetăţeniei, care cuprinde un element de sancţiune ea se
realizează la iniţiativa autorităţilor statului şi de regulă în privinţa persoanelor care au
comis fapte grave împotriva statului.
Ştiaţi că…
Lipsa cetăţeniei atrage şi lipsa unui număr important de drepturi fundamentale,
precum accesul la locuri de muncă, locuinţe, educaţie şi asistenţă medicală.
54
Câteodată, apatrizii nu au voie să deţină proprietăţi, să deschidă un cont bancar, să se
căsătorească sau să declare naşterea unui copil.
Destrămarea şi formarea unor noi state este doar una dintre cauzele apatridiei.
Convenţia din 1951 cu privire la reducerea apatridiei prevede că o persoană nu
poate fi privată de naţionalitatea sa pe temeiuri rasiale, etnice, religioase sau politice;
schiţează măsuri pentru prevenirea apatridiei rezultate din transferul de teritorii;
stabileşte reguli pentru garantarea naţionalităţii persoanelor născute pe teritoriul unei
ţări, persoane care ar fi altfel, apatride.
Prin străin este desemnată persoana care se află pe teritoriul unui stat fără a
avea cetăţenia acestui, ci a altui stat. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care
străinul le are pe teritoriul unui stat în temeiul legislaţiei acestuia şi ale convenţiilor
internaţionale la care el este parte formează regimul juridic al străinilor.
În practica internaţională se întâlnesc următoarele tipuri de regim juridic:
• regimul naţional,prin care se recunosc străinilor aceleaşi drepturi ca şi
propriilor cetăţeni, exceptând drepturile politice, aceştia pe teritoriul unui alt stat
membru beneficiază de anumite drepturi specifice statului respectiv);
• regimul special, prin care se acordă numai anumite drepturi;
• regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate,potrivit căruia străinilor li se
aplică un tratament la fel de avantajos caacela acordat prin tratate străinilor unor state
terţe;
• regimul mixt, care este o combinaţie între regimul naţional şi regimul
special.
55
4. Refugiaţii
Ştiaţi că...
O persoană este considerată solicitant al statutului de refugiat din momentul
manifestării de voinţă, exprimată în scris sau oral în faţa autorităţilor competente, din
care să rezulte că aceasta solicită protecţia statului român pentru unul dintre motivele
prevazute de prezenta ordonanţă. În cazul în care străinul a tranzitat anterior o ţara
57
terţă şigură şi i s-a oferit deja protecţia în acea ţară sau a avut ocazia, la frontiera ori
pe teritoriul acesteia, să contacteze autorităţile pentru a obţine protecţie, Oficiul
Naţional pentru Refugiati poate decide retrimiterea străinului în ţara respectivă, fără
analizarea pe fond a cererii sale.
5. Dreptul de azil
Ştiaţi că...
6. Expulzarea şi extrădarea
Expulzarea este o măsură care se i-a în baza unui act prin care un stat
constrînge unul sau mai mulţi străini care se află pe teritoriul său să-l părăsească în
cel mai scurt timp şi în general se expulzează numai străinii. Măsura expulzării se i-a
în scopul ocrotirii juridice a statului sau din considerente de ordin politic, economic.
Statul care adoptă măsura expulzării unor străini nu este obligat să dea statului care îi
aparţin explicaţii.
Instituţia expulzării este reglementată de legislaţia fiecărui stat şi ea nu este o
măsură penală ci o măsură de siguranţă.
Extrădarea este un act de asistenţă juridică în materie penală interstatală care
urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal din domeniul
suveranităţii juridice a unui stat în domeniul celuilalt stat.
Extrădarea are loc la cererea statului interesat ca persoana extrădată să fie
cercetată, judecată sau să se execute pedeapsa la care a fost codamnată.
60
Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în bazaunei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
Bibliografie:
1) R.Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol.I, ed.2, Ed. C.H.Beck,
București, 2010.
2) A.Năstase, B.Aurescu, C.Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2009
3) D.Popescu, A.Nastase, F.Coman, Drept internațional public, ed. revăzută și
adăugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994.
4) Gh.Moca, M.Duțu, Drept internațional public, vol.I, Ed.Universul Juridic,
București, 2008.
4) Definiti cetatenia.
61
6) …este supus jurisdictiei acestuia.Insa, el mentine legaturile sale cu statul
….In virtutea …daca un cetatean sufera un prejudiciu in timp ce se afla pe teritoriul
unui alt stat, el este indreptatit …din partea statului de cetatenie.
62
MODULUL VIII
Teritoriul de stat
1. Noţiune
2.Frontierele de stat
3. Fluviile internaţionale
4. Regimul juridic al Dunării
5. Spaţiul aerian
6. Modificările teritoriale şi succesiune statelor
1. Noţiune
2.Frontierele de stat
Frontierele statelor sunt linii reale sau imaginare, prin care se delimitează
teritoriul unui stat de teritoriile altor state şi se delimitează competenţa teritorială a
statului.
Frontierele statelor se clasifică în: frontiere naturale şi frontiere artificiale
(geometrice).
Frontierele naturale sunt cele stabilite cu ajutorul formelor de relief, cum sunt
creasta sau baza munţilor, sau pe anumite ape.
În stabilirea frontierei pe anumite ape se face distincţia între apele
curgătoare, navigabile şi cele nenavigabile.
Frontierele artificiale sunt cele stabilite pe baza unor meridiane sau
paralele, în acest caz avem frontierele astronomice. Tot frontiere astronomice sunt şi
cele stabilite prin linii imaginare (linia exterioară a mării teritoriale).
Frontierele aeriene ale unui stat sunt tot linii imaginare ridicate
perpendicular de pe frontierele terestre sau maritime ale statului, în spaţiul
aerian. Un aspect, nereglementat încă, este cel al limitei în înălţime a acestor frontiere
respectiv a spaţiului aerian al statelor şi de unde începe spaţiul extraatmosferic.
64
Delimitarea frontierei este operaţiunea de fixare a liniei de frontieră, între două
state, într-un tratat încheiat de ele şi în care se descrie traseul frontierei, traseu
prevăzut şi în hărţi topografice, anexate la tratat.
Apele interioare ale statului sunt, în primul rând, râurile, fluviile, canalele
cuprinse în întregime între frontierele statului, sectoarele naţionale de pe apele de
frontieră. Regimul lor juridic este stabilit prin legislaţia naţională a fiecărui stat.
Tot din apele interioare ale unui stat fac parte şi apele interioare maritime, care
sunt suprafeţe din apele mării sau oceanului situate între ţărmul statului şi linia de
bază a mării sale teritoriale. Ele cuprind: mările interioare, golfurile şi băile interioare
şi apele porturilor.
În cazul mărilor interioare a căror ţărmuri aparţin unui singur stat sau ţărmul
lor şi strâmtoarea prin care marea interioară comunică cu o altă mare, aparţin
aceluiaşi stat regimul lor este stabilit de statul respectiv.
Golfurile şi băile a căror deschidere nu este mai mare de 24 de mile marine fac
parte din apele interioare maritime ale statului. Ca excepţie de la această regulă, sunt
considerate apele interioare maritime şi „golfurile istorice”, care pot avea o
deschidere mai mare decât 24 de mile marine.
Apele porturilor sunt cele cuprinse de la ţărmul statului până la linia care
uneşte instalaţiile portuare cele mai avansate în largul mării. Regimul lor juridic este
stabilit de statul riveran, cu luarea în considerare şi a unor reguli de drept
internaţional.
Statul riveran stabileşte care dintre porturile sale sunt deschise pentru navele
străine şi care sunt închise.
3. Fluviile internaţionale
Fluviile cu regim internaţional sunt cursuri de apă care străbat sau separă
teritoriul mai multor state, fiind navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean şi
65
au un regim juridic internaţional. Reglementarea internaţională a navigaţiei pe
anumite fluvii s-a făcut prin numeroase tratate, convenţii şi protocoale internaţionale.
Statele riverane ale unui fluviu sunt competente, în primul rând, să
stabilească regimul internaţional de navigaţie pe acel fluviu, prin acorduri
încheiat între ele. Statele riverane stabilesc modalităţile de intrare a navelor în
porturile lor şi regimul care se aplică navelor străine aflate în sectorul lor
naţional.
Suveranitatea statelor riverane asupra sectorului lor naţional de pe fluviile
internaţionale suferă anumite limitări, acceptate de ele, prin regimul
internaţional care se aplică acestor fluvii. Statul riveran are îndatorirea de a respecta
principiul libertăţii de navigaţie pe aceste fluvii, stabilit prin convenţii internaţionale
speciale.
De libertatea de navigaţie a fluviilor internaţionale beneficiază navele
comerciale ale statelor riverane la aceste fluvii, iar, în anumite condiţii şi navele
comerciale ale statelor neriverane. Egalitatea de tratament se aplică tuturor
navelor comerciale.
Statele riverane au obligatia de a întreprinde lucrări de menţinere a
navigabilităţii fluviului şi de îmbunătăţire a ei, în sectorul lor naţional, iar acestea
sunt competente să reglementeze navigaţia pe fluviile cu regim internaţional.
Navele militare ale statelor neriverane nu au dreptul să navigheze pe fluviile cu
regim internaţional. Principiul libertăţii de navigaţie se aplică numai navelor
comerciale, transporturilor de pasageri şi mărfuri. Navele militare, vamale şi de
poliţie ale statelor riverane pot naviga numai în sectoarele lor naţionale.
66
4. Regimul juridic al Dunării
67
5. Spaţiul aerian
Spaţiul aerian al statului este constituit din coloana de aer situată deasupra
solului şi a spaţiului acvatic al statului fiind delimitat orizontal prin frontierele
terestre, fluviale sau maritime, vertical până la limita interioară a spaţiului
extraatmosferic. Conferinţa internaţională de la Chicago din 1944 în cadrul căreia s-a
adoptat Convenţia referitoare la aviaţia internaţională recunoaşte statelor
suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian deasupra teritoriului său.
Potrivit Convenţiei de la Chicago„Statele contractante recunosc că fiecare stat
are suveranitatecompletă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasuprateritoriului
său”.
Se fac două distincţii principale între categorii de aeronave şi categorii de
servicii aeriene şi se stabilesc consecinţele acestora.
O primă distincţie se face între aeronave civile şi aeronave de stat şi se
prevede că: dispoziţiile convenţiei se vor aplica numai aeronavelorcivile , şi nu se vor
aplica aeronavelor de stat; aeronavele folosite în scopuri militare, vamale şi depoliţie
sunt considerate aeronave de stat; nici o aeronavă de stat a unui stat contractant nu va
putea survola teritoriul unui alt stat sau ateriza pe acest teritoriu, fără să fi obţinut o
autorizaţie printr -un acord special sau în vreun altfel, şi conform condiţiilor stabilite.
Fiecare stat contractant îşi rezervă dreptul, pentru motive de securitate a
zborului, să cearăca aeronavele care doresc să survoleze regiuni inaccesibile saucare
nu sunt prevăzute cu instalaţii adecvate navigaţiei aeriene, să urmeze rutele prescrise
sau să obţină o aprobare specială pentru asemenea zboruri.
Aeronavele au naţionalitatea statului în care sunt înmatriculate; nu pot fi valid
înmatriculate decât într-un singur stat trebuie să poarte semnele naţionalităţii şi pe
cele de înmatriculare care îi sunt proprii.
68
Ştiaţi că...
69
• îşi menţin valabilitatea pentru statul sau statele succesoare tratatele care
stabilesc frontiere sau orice alt regim teritorial, cum sunt cele privind navigaţia
fluvială, transportul energiei electrice, comunicaţiile feroviare, statutul canalelor;
• îşi continuă valabilitatea tratatelor prin care s-au creat situaţii obiective,
opozabile erga omnes, cum ar fi neutralitatea, zonele demilitarizate sau libertatea
navigaţiei pentru toţi în anumite spaţii marine (în marea liberă, în strâmtorile
internaţionale etc.);
• rămân de asemenea în vigoare tratatele în cuprinsul cărora se impun
norme imperative (jus cogens);
• tratatele de comerţ, de extrădare, tratatele multilaterale, cele cu caracter
tehnic îşi pot continua aplicarea dacă noul stat şi celelalte părţi la tratat convin în
acest sens sau dacă din conduita lor rezultă că doresc acest lucru;
• în principiu, statul succesor va putea deveni membru al unei organizaţii
internaţionale din care făcea parte un stat predecesor dacă se manifestă în acest sens
în mod expres conform procedurilor prevăzute de actul constitutiv al organizaţiei
pentru primirea de noi membri.
Cu privire la bunurile şi creanţele statului anterior, legate de teritoriul acestuia,
indiferent dacă se găsesc în interiorul său ori în străinătate, regula este că se transmit
statului succesor toate bunurile mobile şi imobile care au aparţinut statului
predecesor, în principiu fără despăgubiri şi fără un tratat special în acest scop.
În ce priveşte datoriile statului anterior faţă de state sau creditori străini regulile
sunt mai nuanţate, neexistând norme unanim acceptate. În cazul transferării unui
teritoriu: pe teritoriul transferat îşi încetează aplicabilitatea tratatelor încheiate de
statul de la care s-a făcut transferul şi intră în vigoare tratatele statului dobânditor;
bunurile de stat aflate pe teritoriul cedat trec în proprietatea statului dobânditor.
70
Bibliografie:
1) R.Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol.I, ed.2, Ed. C.H.Beck,
București, 2010.
2) A.Năstase, B.Aurescu, C.Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2009
3) D.Popescu, A.Nastase, F.Coman, Drept internațional public, ed. revăzută și
adăugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994.
4) Gh.Moca, M.Duțu, Drept internațional public, vol.I, Ed.Universul Juridic,
București, 2008.
71
8) Regimul juridic privind navigatia pe Dunare este reglementat prin…..
72
MODULUL IX
Dreptul mării
1. Consideraţii generale
2.Marea teritorială
3. Zona contiguă
4. Zona economic exclusivă
5.Platoul continental
6.Marea liberă
1. Consideraţii generale
2.Marea teritorială
76
Regulă generală consta in aplicarea jurisdicţiei statului riveran, iar cea a
statului de pavilion acţionează mai mult ca o regulă de curtoazie internaţională.
Pentru navele comerciale în trecere prin marea teritorială, jurisdicţia penală a
statului riveran se exercită la bordul acestora prin acte de arestare sau de instrucţie cu
privire la infracţiunile comise la bord în timpul pasajului atunci când: consecinţele
infracţiunii se extind asupra statului riveran; a fost încălcată liniştea publică a ţării sau
ordinea în marea teritorială; exercitarea jurisdicţiei este cerută de căpitanul navei (ori
de un agent diplomatic sau consular al statului de pavilion); pentru reprimarea
traficului ilicit de stupefiante.
Pe timpul cât se află în marea teritorială a unui stat, nava comercială străină se
bucură de protecţia legilor acestuia, revenindu-i obligaţia respectării lor. Statul
riveran poate recurge la acte de arestare sau de instrucţie şi la bordul navei străine
care trece prin marea teritorială după ce aceasta a părăsit apele sale maritime
interioare.
Jurisdicţia civilă a statului riveran nu se poate exercita asupra unei persoane
aflată la bordul unei nave străine în trecere prin marea sa teritorială, statul riveran
poate să dispună potrivit dispoziţiilor sale legale, reţinerea sau sechestrarea ori
executarea silită împotriva unei asemenea nave, dar numai în legătură cu obligaţiile
contractuale sau responsabilităţile asumate de nave în timpul pasajului sau pentru
trecerea prin apele statului riveran.
Navele de război şi navele de stat străine afectate unor scopuri necomerciale se
bucură de imunitate de jurisdicţie în marea teritorială a altui stat. Răspunderea pentru
orice prejudiciu sau daune cauzate de către o astfel de navă, precum şi de către
echipajul ei, în asemenea împrejurări revine statului de pavilion.
Există o serie de obligaţii pe care statele trebuie să le îndeplinească cu privire
la activităţile ce se desfăşoară în această zonă. Astfel, statul riveran este obligat să
comunice prin avize către navigatori orice modificare adusă şi să facă publicitatea
77
necesară, prin hărţile maritime, culoarelor de navigaţie şi sistemele de separare a
traficului.
Dreptul de urmărire revine statului riveran pentru aplicarea măsurilor legale
necesare pentru a împiedica orice trecere care nu este inofensivă. Statul poate
interzice navei străine intrarea în marea sa teritorială sau dacă nava este în trecere, să-
i ceară respectarea obligaţiilor aferente sau chiar părăsirea apelor sale.
Statul poate începe exercitarea dreptului de urmărire care se exercită de către
state împotriva navelor ce au încălcat legile şi regulamentele lor în marea teritorială,
împotriva navelor infractoare şi continuă acest drept în marea liberă.
Ştiaţi că...
78
României numai cu autorizarea expresă a organelor române competente şi potrivit
condiţiilor stabilite de către acestea.
Toate normele juridice cu caracter intern referitoare la marea teritorială au la
bază convenţiile internaţionale. Apele maritime interioare, marea teritorială, solul şi
subsolul acestora, precum şi spaţiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul
României. În aceste spaţii, România îţi exercită suveranitatea în conformitate cu
legislaţia sa internă, cu prevederile Convenţiilor internaţionale la care este parte şi
ţinând seama de principiile şi normele dreptului internaţional.
3. Zona contiguă
Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde spre
larg dincolo de limita exterioară a acesteia până la o distanţă maximă de 24 de mile
marine măsurată dela liniile de bază ale mării teritoriale.
Regimul juridic al zonei contigue constă în drepturi speciale ale statului riveran
de a exercita controlul pentru:
• prevenirea încălcării legilor şi reglementărilor sale vamale, fiscale,
sanitare sau de trecere a frontierei de stat pe teritoriul său ori în marea sa teritorială;
• reprimarea încălcărilor acestor legi şi reglementăricomise pe teritoriul
său ori în marea sa teritorială.
79
beneficiază de anumite drepturi şi au anumite obligaţii în zonă; zona economică
exclusivă a mării este formată din apa mării, solul şi subsolul marin al ei.
Statul riveran are în zona sa economică exclusivă a mării următoarele
drepturi, cum ar fi dreptul de a explora, exploata, conserva şi administra resursele
naturale biologice şi nebiologice ale zonei; dreptul exclusiv de a construi sau de a
autoriza construcţii în zonă; dreptul să reglementeze construirea, exploatarea şi
folosirea insulelor artificiale din zonă, care însă nu pot avea mare teritorială în jurul
lor; dreptul de a stabili volumul de pescuit în zonă; dreptul de jurisdicţie asupra
instalaţiilor şi folosirii insulelor artificiale, precum şi asupra cercetărilor
ştiinţifice şi a apărării mediului marin al zonei.
Statele terţe au următoarele drepturi şi obligaţii faţă de zonele economice
exclusive ale mării: libertatea de navigaţie pentru navele lor în apele zonei şi de
survol în spaţiul aerian al zonei; dreptul de a pune cabluri şi conducte submarine pe
solul zonei; să folosească zona în alte scopuri legale; dreptul să desfăşoare cercetări
ştiinţifice în zonă, cu obligaţia de a comunica statului riveran informaţiile obţinute şi
eşantioane, precum şi să permită statului riveran să participe la activitatea de
cercetare ştiinţifică.
Zona economică exclusivă a mării se poate întinde până la 200 mile marine, de
la linia de bază a mării teritoriale,a statului riveran.
5. Platoul continental
Ştiaţi că...
6. Marea liberă
Marea liberă este acea parte a mării care nu aparţine mării teritoriale sau apelor
interioare ale unui stat. Statele au obligatia să folosească marea liberă numai în
scopuri paşnice.
Principiul libertăţii mării cuprinde următoarele libertăţi, care constituie
conţinutul său: libertatea de navigaţie pentru navele comerciale şi militare tuturor
statelor riverane sau neriverane; libertatea de survol în spaţiul aerian de deasupra
mării libere, pentru aeronavele civile şi militare, ale tuturor statelor, în timp de pace
şi de război; libertatea pentru toate statele de a pune cabluri şi conducte submarine pe
solul mării libere; libertatea de a construi insule artificiale sau instalaţii în marea
liberă; libertatea de pescuit pentru navele tuturor statelor, cu respectarea apărării
resurselor biologice ale mării libere si libertatea pentru toate statele de a face
cercetări ştiinţifice în marea liberă.
Navele aflate în marea liberă se supun legii pavilionului, în sensul că statul al
cărui pavilion îl abordează nava are jurisdicţia exclusivă asupra ei.
Navele militare, cele proprietate de stat şi navele folosite pentru servicii
publice beneficiază, în marea liberă, de imunitate de jurisdicţie faţă de celelalte state.
82
Navele aflate în marea liberă au obligaţia de a acorda ajutor unei nave aflate în
pericol.
Statele au obligaţia de a preveni şi reprima anumite infracţiuni internaţionale în
marea liberă, cum ar fi transportul de sclavi, pirateria maritimă, traficul ilicit cu
stupefiante şi substanţe psihotrope.
Reprimarea emisiunilor neautorizate difuzate din marea liberă constă din
emisiuni de radio sau televiziune difuzate marelui public, de pe o navă sau instalaţie
din marea liberă, cu încălcarea regulamentelor internaţionale, cu excepţia
semnalelor de pericol.
Navele militare ale statelor au dreptul de vizită a navelor comerciale, în marea
liberă, dacă ele sunt suspectate că au săvârşit una dintre infracţiunile următoare:
transport de sclavi, piraterie maritimă, emisiuni neautorizate, nava refuză să
abordeze pavilionul pentru a-şi masca naţionalitatea.Acestea au dreptul să oprească şi
să viziteze navele comerciale care au aceeaşi naţionalitate cu nava militară.
Pentru a se bucura de libertăţile mării în condiţii egale cu statele riverane,
statele lipsite de litoral trebuie să aibă acces la mare. Navele oricărui stat, riveran sau
neriveran la o mare, au dreptul să navigheze în marea liberă, sub pavilionul oricărui
stat.Statele fără litoral au dreptul să aibă flotă proprie, sub pavilionul lor. Pentru
exercitarea acestui drept este necesar ca un stat riveran la o mare sau ocean să
accepte să deschidă un port al său pentru flota statului fără litoral.
Statul fără litoral beneficiază şi de dreptul de tranzit prin teritoriul statului
riveran, care i-a deschis un port pentru flota sa.
Statele au datoria să coopereze între ele, în exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor care le revin.
83
Să ne reamintim
Bibliografie:
1) R.Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol.I, ed.2, Ed. C.H.Beck,
București, 2010.
2) A.Năstase, B.Aurescu, C.Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2009
84
3) D.Popescu, A.Nastase, F.Coman, Drept internațional public, ed. revăzută și
adăugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994.
4) Gh.Moca, M.Duțu, Drept internațional public, vol.I, Ed.Universul Juridic,
București, 2008.
5) Zona economica exclusive este supusa unui regim care se defineste prin:
a) drepturi de a dispune asupra zonei respective;
b) drepturi suverane;
c) suveranitate.
11) Navele de razboi au un regim mai sever, accesul lor in apele maritime
interioare este supus unor conditii mai restrictive cum ar fi…………
19) Zona economica exclusiva este supusa unui regim juridic special care se
defineste prin…………..
87
MODULUL X
Teritorii cu regim juridic special în dreptul internaţional
1. Zona internaţională a teritoriilor submarine
2.Consideraţii privind regimul juridic al Articii şi Antarticii
88
Orice activitate se poate desfăşura în Zona teritoriilor submarine numai în
temeiul unei autorizaţii eliberată de Autoritate pe baza unor condiţii şi criterii
economico-financiare, stabilite de Convenţia din 1982 şi Acordul din 1994.
Statele părţi sunt obligate de a veghea ca activităţile care au loc în zonă să fie
conforme cu dispoziţiile părţii aXI-a a Convenţiei, atunci când activităţile sunt
desfăşurate:
• fie de către ele însele;
• fie de către întreprinderile lor de stat
• de către persoane fizice sau juridice care posedănaţionalitatea lor ori sunt
controlate în mod efectiv de către ele saude către cetăţenii lor.
Convenţia precizează că, statul parte nu este răspunzător de daunele rezultate
din încălcarea obligaţiei de către o persoană garantată de el dacă a luat toate măsurile
necesare şi corespunzătoare pentru a asigura respectarea efectivă a dispoziţiilor sale.
89
sau nave sub pavilionul lor, se stabilesc rezervatii speciale pentru cercetare stiintifica
si pentru reproductia acestor specii.
In anul 1980 se incheie Conventia asupra prezervarii resurselor marine vii ale
Antarcticii, la Camberra, avand ca principiu pastrarea echilibrului ecologic. in 1988,
la Wellington se incheie Tratatul asupra regimului activitatilor relative la resursele
minerale din zona.
In 1985 s-a incheiat Conventia privind protectia stratului de ozon in Antarctica,
semnata de 20 de tari si de U.E.
Convenţia de la Canberra din 1980 privind conservarea resurselor maritime
vii din Antartica avea ca principal obiectiv conservarea mediuluimarin şi protecţia
ecosistemului antartic. În 1988 la Welington se adoptă Convenţia privind
reglementarea activităţilor asupra resurselor minerale din Antartica.Acordul de la
Madrid interzice prospectarea şi mineritul în Antartica pe 50 de ani cu excepţia
activităţilor de cercetare ştiinţifică.
Obiectul tratatului priveste protectia cuprinzatoare a mediului antarctic si
a ecosistemelor dependente si asociate, astfel Antarctica este desemnata
rezervatie naturala, destinata pacii si stiintei.
Tratatul din 1959 consacră principiul folosirii regiunii în scopuri exclusiv
paşnice. Potrivit art. 1 al acestuia sunt interzise orice măsuri cu caracter militar, cum
ar fi crearea de baze militare şi de fortificaţii, efectuarea de manevre militare, precum
şi experimentarea oricăror tipuride arme. Potrivit acestui tratat Antarctica a fost
declarată zonă demilitarizată, neutralizată şi denuclearizată fiind prima de acest fel în
lume. Tratatul interzice, de asemenea, plasarea în zonă a oricăror deşeuri radioactice.
În cuprinsul Tratatului asupra Antarcticii se declară libertatea cercetării
ştiinţifice pe continent şi se instituie obligaţia statelor de acolabora în acest domeniu
prin schimb de informatiişi de personal ştiinţific între expediţiile transmise în zonă şi
între staţiile ştiinţifice amplasate acolo, precumşi cu privire la rezultatele ştiinţifice
obţinute.
90
Tratatul nu soluţionează problema suveranităii asupra zonei, dar în cuprinsul
acestuia se precizează că atâta timp cât tratatul va fi în vigoare nici un stat nu are
dreptul de a emite noi pretenţii asupraAntarcticii, iar activităţile desfăşurate în zonă
de unele state nu le îndreptăţesc să afirme sau să conteste revendicările formulate
anterior tratatului de către unele state.
Protectia mediului a impus stabilirea unor norme cât mai precise privind
asemenea activităţi. Ca urmare, au fost încheiate două convenţii, una la Camberra în
1982 privind conservarea resurselor marine vii dinAntarctica, iar cea de a doua la
Wellington în 1988 asupra reglementării activităţii privind resursele minerale ale
Antarcticii.
Problema regimului Antarcticii rămâne în continuare în atenţia comunităţii
internaţionale, regimul său juridic şi soluţionarea problemelor economice şi în
zonăimpunând noi reglementări internaţionale.
Pornind de la ideea ca protectia mediului antarctic si a ecosistemelor
dependente si asociate, precum si a valorii intrinseci a Antarcticii, incluzand regiunea
sa salbatica si valorile sale estetice, ca si valoarea sa ca zona destinata cercetarii
stiintifice, in mod special cercetarii de baza pentru intelegerea mediului global,
activitatile din zona trebuie sa fie planificate si conduse in asa fel incat sa se limiteze
impactul negativ asupra mediului antarctic, precum si asupra ecosistemelor
dependente si asociate.
Acest tip de activitati trebuie sa fie planificate si conduse in asa fel incat sa se
evite efectele negative asupra climei, asupra calitatii aerului sau apei, sa se evite
modificarile semnificative ale atmosferei, ale mediului terestru (inclusiv acvatic),
glaciar sau marin, cat si modificarile negative in ceea ce priveste distributia, numarul
sau productivitatea speciilor ori a populatiilor din speciile faunei si florei specifice,
periclitarea in continuare a speciilor sau a populatiilor acestor specii aflate in pericol
sau amenintate.
91
Activitatile trebuie sa fie planificate si conduse pe baza unor informatii
suficiente care sa permita evaluarea prealabila sau aprecieri fundamentate in legatura
cu posibilele lor impacturi asupra mediului antarctic si asupra ecosistemelor
dependente si asociate.In acest sens trebuie sa se efectueze o supraveghere regulata si
eficace pentru a facilita depistarea timpurie a unor efecte posibile neprevazute ale
activitatilor desfasurate atat in interiorul, cat si in exteriorul zonei privind mediul
antarctic si ecosistemele dependente si asociate.
In ceea ce priveste cooperarea internationala, fiecare stat trebuie sa incearce, in
masura posibilitatilor, sa realizeze schimb de informatii care pot fi utile altor parti la
planificarea si desfasurarea activitatilor lor in zona in vederea protejarii mediului
antarctic si a ecosistemelor dependente si asociate.
Prin Rezolutia 46 / 41 a Adunarii Generale a ONU din 6 decembrie 1991 se
lanseaza teza potrivit careia, elaborarea unei conventii care sa stabileasca o rezervatie
naturala sau un parc mondial, in Antarctica si ecosistemele sale asociate, trebuie
negociata cu participarea intregii comunitati internationale.
Obiectivul principal al Tratatului privind Antarctica este cel de a asigura în
interesul întregii omeniri că Antarctica va continua să fie pentru totdeauna utilizată
exclusiv în scopuri pașnice și că nu va deveni scena sau obiectul unui diferend
internațional. Tratatul interzice orice măsură de natură militară, dar nu și prezența
personalului militar.
Tratatul stipulează şi neutralizarea Antarcticii. Se precizează că este în
interesul întregii omeniri ca Antarctica să fie rezervată, pentru totdeauna, numai
activităţilor paşnice şi să nu devină nici teatrul, nici obiectul unor diferende
internaţionale.
De asemenea, el prevede şi denuclearizarea Antarcticii interzicând efectuarea
de explozii nucleare şi depozitarea de deşeuri radioactive în această regiune.
Toate disputele vor fi rezolvate pe cale pașnică de părțile implicate sau, în
cazuri extreme, de Curtea Internațională de Justiție.
92
Ştiaţi că...
Bibliografie:
1) R.Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol.I, ed.2, Ed. C.H.Beck,
București, 2010.
2) A.Năstase, B.Aurescu, C.Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2009
3) D.Popescu, A.Nastase, F.Coman, Drept internațional public, ed. revăzută și
adăugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994.
4) Gh.Moca, M.Duțu, Drept internațional public, vol.I, Ed.Universul Juridic,
București, 2008.
95
MODUL XI
Spaţiul extraatmosferic şi dreptul spaţial
1. Reglementări juridice
2.Principii generale ale dreptului spaţial
3. Organizaţiile internaţionale cu rol în dreptul spaţial
1. Reglementări juridice
96
spaţiale, iar mai apoi în 1975 a fost adoptată Convenţia privind înmatricularea
obiectelor lansate în spaţiu.
Adunarea Generală a adoptat primele acte pentru folosirea spaţiului
extraatmosferic în scopuri paşnice, înfiinţând, în anul 1958, un comitet subsidiar al ei.
Comitetul special pentru problemele spaţiului extraatmosferic a creat două
subcomitete, tehnic şi juridic, care au întocmit studii preliminare şi au elaborat
proiectele unora dintre actele internaţionale ce au constituit puncte de referinţă în
materia dreptului cosmic.
Primele documente internaţionale privind activităţile statelor în spaţiul
extraatmosferic au fost două rezoluţii ale Adunării Generale a ONU: Rezoluţia 1721
din 20 noiembrie 1961, care consacră principiul libertăţii de utilizare a spaţiului
extraatmosferic şi Rezoluţia 1962 din 13 decembrie 1963, prin care s-a adoptat
Declaraţia asupra principiilor juridice care guvernează activitatea statelor în
explorarea şi utilizarea spaţiului cosmic.
Activităţile în spaţiul cosmic au fost reglementate progresiv , prin încheierea
unor acorduri şi convenţii multilaterale, astfel: Acordul asupra Salvării Astronauţilor,
reîntoarcerii astronauţilor şi recuperării obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic,
intrat în vigoare în 1968; Convenţia asupra răspunderii pentru daune cauzate de
obiectele spaţiale, deschisă spre semnare pe 29 martie 1972 şi intrată în vigoare la 1
septembrie 1972; Convenţia asupra înregistrării obiectelor lansat în spaţiul
extraatmosferic, deschisă spre semnare la New York, la data de 14 ianuarie 1975,
intrată în vigoare la 15 septembrie 1976; Acordul ce guvernează activităţile statelor
pe Lună şi celelalte corpuri cereşti; deschis, spre semnare la New York, la 18
decembrie 1979 şi intrat în vigoare la data de 11 iulie 1984.În completarea acestor
convenţii şi acorduri internaţionale, Adunarea Generală a ONU a adoptat patru seturi
adiţionale de principii legale referitoare la spaţiul extraatmosferic: Rezoluţia A/37/92
din 10 decembrie 1982, asupra principiilor ce guvernează utilizarea de către state a
sateliţilor artificiali tereştri pentru televiziunea directă internaţională; Rezoluţia
97
A/41/65 din 1986 asupra principiilor ce guvernează teledetecţia prin sateliţi;
Rezoluţia A/47/68 din 14 decembrie 1992 asupra utilizării în spaţiu a surselor de
energie nucleară şi Rezoluţia A/51/122 din 13 decembrie 1996 asupra cooperării
internaţionale în explorarea şi utilizarea spaţiului în beneficiul şi interesul tuturor
statelor.
Cadrul normativ al dreptului cosmic este prevăzut în Tratatul asupra
principiilor juridice care guvernează activităţile statelor în explorarea şi utilizarea
spaţiului extraatmosferic din anul 1967 . Naţiunile Unite şi-au asumat obligaţia şi
scopul de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi codificarea sa
în domeniul spaţial. cooperarea internaţională în spaţiul extraatmosferic şi
dezvoltarea dreptului cosmic, proces care a început în anul 1958, prin înfiinţarea unui
Comitet pentru Utilizarea Paşnică a Spaţiului Extraatmosferic care a creat, la rândul
său, două Subcomitete, Juridic şi Tehnico-ştiinţific, acesta din urmă cu rolul de a
asista subcomitetul juridic în activitatea desfăşurată.
Adunarea Generală a apreciat că activităţile spaţiale trebuie să se desfăşoare în
beneficiul întregii umanităţi şi în interesul statelor, indiferent de stadiul lor de
dezvoltare economică şi ştiinţifică. Un alt document al Adunării Generale ONU îl
reprezintă „Declaraţia asupra principiilor juridice ce trebuie să guverneze activităţile
statelor în explorarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic”, adoptată prin rezoluţia
1962 din 1963. Activităţile spaţiale au la bază aplicabilitatea principiilor dreptului
internaţional, iar Adunarea Generală cere statelor să se conducă, în utilizarea şi
explorarea spaţiului extraatmosferic după principiile interesului umanităţii, libertăţii
explorării spaţiului şi corpurilor cereşti, neaproprierii naţionale, conformităţii cu
dreptul internaţional şi Carta ONU, responsabilităţii, cooperării şi asistenţei reciproce
dintre state .Se au in vedere principii cum ar fi „recunoaşterea interesului omenirii
pentru utilizarea paşnică a spaţiului extraterestru, a necesităţii cooperării şi
schimbului de informaţii între state” .
98
Rezoluţia Adunării Generale ONU din 1963 1962/XVIII asupra principiilor ce
guvernează activitatea statelor în spaţiul extraatmosferic o completează pe cea din
1961, referitoare la reglementarea activităţilor spaţiale. Astfel, se instituie o serie de
obligaţii pentru statele semnatare, atât în sens de acţiune, cât şi de omisiune în
desfăşurarea activităţilor în spaţiul cosmic. În prima categorie de obligaţii se pot
încadra activităţile de explorare şi folosire a acestui mediu numai în beneficiul
întregii umanităţi, conform principiilor dreptului internaţional şi Cartei ONU, în
vederea menţinerii păcii şi securităţii mondiale. De asemenea, statele trebuie să
coopereze şi să-şi acorde asistenţă reciprocă în derularea activităţilor spaţiale.
În categoria actelor de la care statele, în acest domeniu, trebuie să se abţină, se
evidenţiază interdicţia aproprierii, în orice modalitate, a spaţiului extraatmosferic şi a
corpurilor cereşti (prin proclamarea suveranităţii, ocupaţie sau utilizare, spre
exemplu). Rezoluţia la care ne referim cuprinde principiile dreptului cosmic, care vor
fi ulterior consacrate prin tratate. Din dispoziţiile rezoluţiilor ONU şi ale tratatelor
privitoare la activităţile desfăşurate de state în spaţiul cosmic rezultă principii şi
reguli care se impun atât statelor, cât şi altor entităţi (lato sensu), participante la
aceste operaţiuni . Regimul juridic al spaţiului cosmic şi al corpurilor cereşti este
dominat de principiul libertăţii, preluat din dreptul mării şi adaptat în funcţie de
particularităţile acestui spaţiu .
Prin Rezoluţia 48/80 din 15 decembrie 1983, Adunarea Generală a ONU a
declarat orbita geostaţionară drept „rezervă naturală limitată”, iar utilizarea ei trebuie
să fie raţională şi echilibrată. În cuprinsul Tratatului din 1967 se consacră şi
principiul libertăţii de utilizare a spaţiului extraatmosferic, în condiţii de egalitate a
statelor. În Tratat, limitarea de utilizare se referă la respectarea normelor dreptului
internaţional, inclusiv Cartei ONU, pentru evitarea unui abuz al statelor ce desfăşoară
activităţi spaţiale . Statele părţi la Tratatul spaţial, care desfăşoară activităţi în spaţiul
cosmic se vor conforma dreptului internaţional, inclusiv Carta ONU, în interesul
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, precum şi al promovării cooperării şi
99
înţelegerii internaţionale. De asemenea, tratatul conţine prevederi asupra
demilitarizării spaţiului extraatmosferic, prin interzicerea plasării pe orbita
circumterestră a obiectelor purtătoare de arme nucleare, sau de distrugere în masă, iar
corpurile cereşti vor putea fi utilizate numai în scopuri paşnice. În ceea ce priveşte
regimul juridic al astronauţilor, tratatul prevede că aceştia vor fi consideraţi „trimişi
ai omenirii în spaţiul cosmic”, iar statele sunt obligate să le acorde toată asistenţa
posibilă în caz de accident, pericol sau aterizare forţată pe teritoriul unui alt stat, ori
de amerizare în marea liberă şi să îi trimită statului în care este înregistrat vehiculul
lor spaţial. Tratatul spaţial conţine şi prevederi referitoare la responsabilitatea
internaţională pentru activităţi naţionale în spaţiul extraatmosferic şi pe corpurile
cereşti, reglementând şi situaţiile când aceste operaţiuni sunt desfăşurate de
organizaţii internaţionale interguvernamentale sau organizaţii neguvernamentale.
Dată fiind importanţa activităţilor spaţiale, „Carta” dreptului cosmic conţine şi
reglementări privind înregistrarea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic,
cooperarea tuturor participanţilor la desfăşurarea unor asemenea operaţiuni,
publicitatea activităţilor statelor, organizaţiilor internaţionale ce au legătură cu
explorarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic.
Se poate observa că principiul liberei explorări şi utilizări a spaţiului cosmic
este exprimat în termeni categorici şi imperativi, angajând toate statele sau entităţile
care ar putea desfăşura activităţi spaţiale, în viitor, pe termen nelimitat. Libertatea
generală de utilizare a spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi corpurilor cereşti
reprezintă concretizarea a trei aspecte specifice: libertatea de lansare a obiectelor
spaţiale, libertatea de utilizare a orbitelor (geostaţionară, joasă şi înaltă), libertatea de
acces şi staţionare pe Lună şi celelalte corpuri cereşti.
Regimului juridic al spaţiului extraatmosferic şi corpurilor cereşti i se aplică
principiul imposibilităţii aproprierii naţionale, prin orice mijloace . În cadrul
principiului neaproprierii se înscrie şi situaţia în care statele instalează pe corpurile
creşti staţii, echipamente, acestea necreând drept de proprietate asupra vreunei părţi
100
din solul, sau subsolul, corpurilor creşti. Totodată, se specifică tipul de armament
interzis, de unde putem deduce ca nici un fel de alte arme nu ar putea fi amplasate în
spaţiul cosmic sau pe Lună şi celelalte corpuri cereşti .
Cooperarea internaţională presupune şi asistenţa reciprocă, avându-se în vedere
interesele celorlalte state, activităţile spaţiale realizându-se în aşa manieră, încât să nu
se producă o contaminare nocivă, nici schimbări defavorabile în mediul înconjurător
planetei ca o consecinţă a introducerii în acest mediu a materiilor extraterestre,
luându-se măsurile necesare în acest scop .
Principiul se manifestă şi sub aspectul egalităţii statelor în privinţa observării
zborurilor spaţiale, iar art. 11 al tratatului impune statelor să informeze cât mai
curând posibil pe Secretarul General al ONU asupra naturii, stadiului, localizării şi
rezultatelor activităţilor spaţiale, care vor fi comunicate opiniei publice şi comunităţii
ştiinţifice.
Art. 8 din Tratatul spaţial menţionează că statul în al cărui registru este
consemnat obiectul lansat în spaţiu va deţine jurisdicţia şi controlul asupra acelui
obiect, în timp ce se află în spaţiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc. Aceeaşi
reglementare se aplică şi personalului care se deplasează cu un obiect spaţial.
Regimul juridic al astronauţilor este înscris în art. 5 al Tratatului spaţial,
prevedere care califică astronauţii drept „trimişi ai omenirii în spaţiul
extraatmosferic” . Această calificare sugerează statelor obligaţii generice de ajutor şi
salvare pe care trebuie să le acorde echipajelor care efectuează zboruri în spaţiul
extraatmosferic. Astronauţii beneficiază de asistenţă în caz de accident, primejdie sau
aterizare forţată pe teritoriul altui stat, sau în marea liberă, statele având obligaţia să
le acorde tot ajutorul posibil . Conform Tratatului, statele-părţi au obligaţia de a
informa celelalte state-părţi sau pe Secretarul General al Naţiunilor Unite, asupra
oricărui fenomen care ar pune în pericol viaţa sau sănătatea astronauţilor.
Tratatul spaţial oferă un cadru general şi instituţiei răspunderii internaţionale în
domeniul dreptului cosmic . În conformitate cu articolul VI din Tratatul spaţial, este
101
responsabilitatea statului-parte la tratat să se asigure că orice activitate spaţială
desfăşurată de agenţiile guvernamentale sau neguvernamentale este desfăşurată în
siguranţă şi în sfera dispoziţiilor tratatului şi reglementările naţionale. Activităţile
spaţiale desfăşurate de entităţi neguvernamentale sunt subiectul unei continue
supervizări de către statul-parte.
Activităţile spaţiale intră în categoria activităţilor denumite „ultra periculoase”,
statul-parte fiind răspunzător şi în calitatea sa de membru al unei organizaţii
internaţionale, care desfăşoară activităţi spaţiale, alături de organizaţia internaţională
implicată .
În dreptul cosmic, instituţia responsabilităţii a fost reglementată mai detaliat în
cuprinsul Convenţiei asupra responsabilităţii internaţionale pentru prejudicii cauzate
de obiecte spaţiale, din 28 martie 1972. Principiul „patrimoniului comun al
umanităţii” este indisolubil legat de principiul „utilizării spaţiului extraatmosferic în
interesul întregii omeniri”, ca şi cel al „neaproprierii” spaţiului.
Tratatul spaţial prevede că astronauţii sunt trimişi ai omenirii în spaţiul cosmic
şi din acest lucru reiese consecinţa de a supune statele unei obligaţii generice de
ajutor şi sprijin . În orice situaţie, astronauţilor trebuie să li se asigure condiţiile
reîntoarcerii lor la autorităţile de lansare; obligaţia existând numai în condiţiile în
care un stat are posibilitatea de a duce la bun sfârşit o asemenea acţiune, care
evidenţiază o obligaţie nu de rezultat.
Pentru prejudiciile survenite pe Pământ sau pe o aeronava în zbor,
responsabilitatea statului de lansare este absolută. Însă dacă prejudiciul se produce în
afara suprafeţei Pământului, într-un obiect spaţial lansat de alt stat, sau persoanelor
sau bunurilor de la bord, statul de lansare răspunde numai de pagubele produse din
culpa sa, sau a persoanelor responsabile. Referitor la cererile pentru acoperirea
prejudiciului, Convenţia prevede că acestea se înaintează pe cale diplomatică. În
practică, este dificilă identificarea, în situaţia dată, a provenienţei obiectului spaţial
102
care a provocat daunele,deci aplicarea răspunderii statului de lansare nu este posibilă
de cele mai multe ori.
Înmatricularea nu are semnificaţia acordată „naţionalităţii” obiectului lansat,
pentru că lansările de obiecte în spaţiul extraatmosferic se poate face nu numai de
state, ci şi de organizaţii internaţionale, sau agenţii ale statelor .
Competenţele statelor de lansare au un caracter specific, ce rezultă din
înmatricularea obiectelor spaţiale. Astfel, statele au dreptul şi obligaţia corelativă de a
reglementa şi supraveghea activităţile de la bordul navelor spaţiale, de la lansare până
la recuperare, indiferent unde se găsesc: în spaţiu, pe corpurile cereşti, sau pe Terra.
Instituţia înmatriculării obiectelor spaţiale joacă un rol important legat de
responsabilitatea pentru daunele provocate de obiectele spaţiale şi în aplicarea
Acordului asupra salvării şi recuperării astronauţilor şi obiectelor spaţiale .
Statul care are cunoştinţă că un obiect spaţial, sau părţi componente ale sale, au
căzut pe teritoriul de sub jurisdicţia lui, în marea liberă, sau intr-un loc nesupus
jurisdicţiei vreunui stat, va întreprinde măsurile de salvare oportune, la solicitarea şi
cu asistenţa statului de lansare. Dar, în situaţia în care statul teritorial are indicii că
obiectele spaţiale sunt periculoase, va putea să informeze statul de lansare, care va
adopta măsuri imediate şi eficace, sub controlul şi îndrumarea statului teritorial,
pentru eliminarea eventualelor pericole, pe cheltuiala autorităţilor de lansare.
103
Spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti nu pot face obiectul
apropriaţiunii naţionale din partea statelor, prin proclamarea suveranităţii lor, prin
folosinţă sau prin alt mijloc. Este interzis oricărei persoane fizice sau juridice de a
pretinde drepturi de proprietate sau suveranitate în cosmos, cu excepţia
omenirii.
Principiul păstrării jurisdicţiei şi proprietăţii statului de lansare asupra
obiectelor spaţiale şi a echipajelor lor se exercită şi în cazul unui accident sau
aterizare forţată a obiectului spaţial, în alt loc decât unde era aşteptat., fiind necesar
ca obiectul respectiv să fie înregistrat în registrul acelui stat.
Statele care desfăşoară activitate spaţială au obligatia de a înmatricula
obiectele spaţiale lansate de ele în registrul lor naţional, precum şi în registrul
Secretarului general al O.N.U..
Principiul cooperării internaţionale în activitatea spaţială presupune ca
lărgirea cooperării internaţionale, atât în ce priveşte aspectele ştiinţifice, precum şi
cele juridice ale explorării şi folosirii spaţiului extraatmosferic în scopuri paşnice
contribuie la dezvoltarea înţelegerii mutuale şi la consolidarea relaţiilor de prietenie
dintre state şi popoare.
Principiul interzicerii contaminării cosmosului şi de a produce schimbări
nocive în mediul terestru are la baza obligatia statelor să evite contaminarea
dăunătoare a spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti, precum şi
schimbările nocive în mediul terestru, ca urmare a introducerii de substanţe
extraterestre.
Salvarea astronauţilor şi reîntoarcerea lor la statul de lansare implica obligaţia
de informare a statului de lansare şi a Secretariatului general al O.N.U. despre
echipajul aflat în pericol, cea de salvare a astronauţilor dacă ei au ajuns pe teritoriul
unui stat sau întrun spaţiu nesupus jurisdicţiei vreunui stat si asigurarea reîntoarcerii
astronauţilor la statul de lansare.
104
3. Organizaţiile internaţionale cu rol în dreptul spaţial
Bibliografie:
1) R.Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol.I, ed.2, Ed. C.H.Beck,
București, 2010.
2) A.Năstase, B.Aurescu, C.Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2009
3) D.Popescu, A.Nastase, F.Coman, Drept internațional public, ed. revăzută și
adăugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994.
4) Gh.Moca, M.Duțu, Drept internațional public, vol.I, Ed.Universul Juridic,
București, 2008.
105
Teste de evaluare a cunoştintelor
106
MODUL XII
Tratatele internaţionale
1.Definiţie
2. Clasificare
3.Încheierea tratatelor şi rezervele la tratat
1.Definiţie
108
2. Clasificare
111
la o conferinta sau la lucrarile unei organizatii internationale, în vederea elaborarii
unui tratat.
Participantii la negocieri stabilesc, prin acordul lor, textul tratatului asa cum a
fost redactat prin proceduri convenite de parti, astfel in cazul tratatelor multilaterale
cu caracter universal se foloseste procedura votului majoritatii calificate, a doua
treimi din participanti , dar poate fi prevazuta si adoptarea prin consens. in cazul
neintrunirii majoritatii calificate.
Textul unui tratat cuprinde un preambul formatdin normele si principiile
generale convenite de parti, dispozitivul, continand prevederile de fond in domeniul
reglementat, clauze finale privitoare la regului procedurale ( ratificarea, aderarea,
intrarea in vigoare, limbile folosite, semnaturile), dar si anexe care, prin acordul
partilor, au valoare egala cu tratatul.
115
Procedura rezervelor confera o mai mare flexibilitate practicii conventionale,
permitand unui numar mai mare de state interesate sa devina parti la un tratat; dar
prezinta si dezavantaje pentru ca, asa cum remarca unii autori, duce la o diversificare
a raporturilor juridice intre partile unui tratat international.
Rezerva intervine dupa ce textul tratatului a fost definitiv stabilit si autentificat,
poate facuta la semnarea tratatului, cand aceasta este deplina si definitiva, sau la
ratificare (aderare, aceptare si aprobare), deci in momentul exprimarii
consimtamantului statului de a deveni parte la tratat. Daca rezerva este facuta la
semnarea unui tratat ce urmeaza a fi ratificat, ea trebuie sa fie confirmata expres si la
ratificare, pentru a-si produce efectele. Rezerva trebuie comunicata printr-un act
diplomatic celorlalte parti contractante.
Conditiile de fond pentru validitatea rezervei decurg din dreptul international
general si din vointa partilor la tratat. In perioada interbelica, o rezerva isi producea
efectele daca era acceptata unanim de partile tratatului; aceasta interzicea practice
rezervele, mentinand un aspect de rigiditate in practica conventionala.
In avizul consultativ din 28 mai 1951, Curtea Internationala de Justitie a
apreciat ca formularea de rezerve este posibila daca acestea nu contravin scopului si
obiectului tratatului. Aceasta a fost expresia unei norme generale de drept
international, privind dreptul statului de a face rezerve la un tratat in totalitatea sa sau
numai in anumite dispozitii, ori dreptul de a formula rezerve numai la dispozitii
determinate .Statutele organizatiilor internationale nu prevad dreptul la rezerve, astfel
incat aderarea si admiterea unui stat in organizatie se face in conditiile indicate de
statut.
In cazul in care rezervele sunt ilicite si premise de prevederile tratatului, ele
produc efecte juridice fata de autorul lor si de celelalte parti din tratat. Pentru statul
autor, rezerva modifica sau chiar inlatura obligatiile sale conventionale, fara a
impiedica intrarea in vigoare a tratatului .
116
Pentru ca o rezerva formulata de un stat sa fie admisibila, aceasta trebuie sa
îndeplineasca anumite conditii (art.19 din Conventie): rezervele sa fie exprimate în
forma scrisa si sa fie notificate celorlalte state – parti la tratat, care pot sa formuleze
obiectiuni sau sa le accepte în mod expres sau tacit, formularea rezervelor sa nu fie în
mod expres interzisa prin textul tratatului sau sa nu se refere la anumite articole din
tratat fata de care nu e permisa rezerva si rezervele sa nu fie incompatibile cu
obiectul si scopul tratatului.
Formularea unor rezerve avand in vedere conditiile de fond ce se cer
indeplinite, intre statul rezervatar si celelalte state parti se pot stabili mai multe
raporturi.
Bibliografie:
1) R.Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol.I, ed.2, Ed. C.H.Beck,
București, 2010.
2) A. Năstase, B.Aurescu, C.Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2009
3) D.Popescu, A.Nastase, F.Coman, Drept internațional public, ed. revăzută și
adăugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994.
4) Gh.Moca, M.Duțu, Drept internațional public, vol.I, Ed.Universul Juridic,
București, 2008.
9) Aderarea este...
118
MODULUL XII
Dreptul diplomatic şi consular
1. Noţiuni introductive
2. Imunităţile şi privilegii diplomatice
3. Dreptul consular
1. Noţiuni introductive
Diplomaţia este unul dintre cele mai importante mijloace de realizare a politicii
externe a statelor. Ea este realizată atât prin misiuni diplomatice permanente (între
state, sau state şi organizaţii internaţionale) cât şi prin diplomaţia ad-hoc (temporară).
Dreptul diplomatic este parte integrantă a dreptului internaţional public. El
reglementează relaţiile oficiale numai dintre subiectele dreptului internaţional public.
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
activitatea diplomatică a subiectelor dreptului internaţional şi definesc statutul
organelor de relaţii externe.
119
misiunile diplomatice ad-hoc –, precum şi anumite laturi ale activităţii conferinţelor
şi organizaţiilor interntionale.
Convenţia de la Viena din 1961 stabileşte o sumă de reguli care acordă un
statut juridic specific atât misiunii diplomatice, cât şi personalului misiunii, cu
precizarea că în practică statelor sunt aplicabile şi alte reguli, în funcţie de
particularităţile concrete ale acestora.
Imunităţile diplomatice reprezintă tratamentul pe care statul acreditar îl
acordămisiunilor diplomatice şi personalului acestora, exprimat prin exceptarea de la
jurisdicţia penală şi civilă a acestui stat.
Diplomatul aflat la post trebuie să poată susţine liber interesele statului pe care
îl reprezintă. Cum el nu dispune de nici o forţă coercitivă, prin cutuma i s-au acordat
un anumit număr de privilegii şi de imunităţi destinate a-i garanta independenta
necesară atât ca persoană, cât şi bunurilor sale, şi a evita să se aducă vreo atingere
demnităţii naţiunii pe care o reprezintă. Aceste privilegii şi imunităţi, consacrate de
dreptul ginţilor, au fost codificate şi completate prin Convenţia de la Viena din 18
aprilie 1961, care oferă un cadru juridic şi un caracter contractual obligaţiilor
respective ale statelor şi ale diplomaţilor aflaţi în exerciţiul funcţiunilor lor.
Articolele 29-39 din Convenţia de la Viena din 1961 enumeră imunităţile şi
privilegiile recunoscute membrilor misiunilor diplomatice, care au ca obiect să
permită exercitarea funcţiilor lor fără ca autorităţile locale să poată să le aducă
îngrădiri. În contrapartidă, ei au obligaţii faţă de statul acreditar prevăzute de articolul
41 din Convenţia de la Viena.
În primul rând, membrii misiunilor diplomatice au datoria de a respecta legile
şi reglementările statului acreditar şi de a nu se amestecă în treburile sale interne. De
asemenea, localurile misiunilor nu trebuie utilizate în scopuri incompatibile cu
regulile şi obligaţiile activităţii diplomatice. În sfârşit, este precizat în articolul 42 al
Convenţiei ca agenţii diplomatici nu trebuie să exercite profesii sau alte activităţi
remunerate în vederea obţinerii unui câştig personal pe teritoriul statului acreditar.
120
La rândul său, statul acreditar are obligaţii precise stabilite de Convenţia de la
Viena (art.25-27). Astfel, el trebuie să acorde misiunii toate facilităţile pentru
îndeplinirea funcţiunilor sale el trebuie, în mod special, să asigure membrilor
misiunii toată libertatea de deplasare şi de circulaţie. O rezervă exista totuşi pentru
zonele unde accesul este reglementat sau interzis din raţiuni de securitate naţională.
Articolul 47 al Convenţiei prevede interdicţia unor măsuri discriminatorii între
state. El admite totuşi ca nediscriminatoriu dreptul statului acreditar de a aplica
restrictiv o dispoziţie determinată, pentru că ea este în acelaşi mod aplicată misiunii
sale de statul acreditant, ca şi practica urmată de unele state de a se face beneficiarele,
prim cutuma e sau pe cale de acord, ale unui tratament reciproc mai favorabil decât îl
cer dispoziţiile Convenţiei. În fine, statul acreditar trebuie să asigure securitatea
localurilor misiunii, să evite ca liniştea acesteia să fie tulburată sau să-i fie afectată
demnitatea (art.22).
În accepţiunea cea mai largă, prin imunitatea diplomatică se înţelege
tratamentul pe care, în dreptul internaţional, statele sunt obligate să-l acorde
organelor diplomatice străine acreditate în acestea. În sens restrâns însă, imunitatea
diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile şi
obligaţiile la care sunt ţinuţi alţi subiecţi de drept (cetăţeni sau străini) care se află pe
teritoriul acelui stat; exceptarea de la o obligaţie juridică generală, scoaterea lor de
sub jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar.
În literatura de specialitate, când se defineşte noţiunea de imunitate, se insistă
asupra faptului că imunitatea înseamnă numai imunitatea de la exercitarea jurisdicţiei
şi nu imunitatea de la jurisdicţia însăşi, adică de la răspunderea legală.
Imunităţile reprezintă exceptarea personalului diplomatic de la jurisdicţia
penală, administrativă şi civilă. În timpul acestor imunităţi diplomatul nu poate fi
urmărit în faţa instanţelor statului unde îşi desfăşoară activitatea şi nici nu poate fi
anchetat de vreo autoritate judecătorească sau poliţienească a statului respectiv.
121
Art. 31 din Convenţia de la Viena prevede că agentul diplomatic se bucură de
imunitate de jurisdicţie penală. Această imunitate este absolută şi se aplică atât pentru
actele oficiale, cât şi pentru cele particulare ale diplomatului.Imunitatea de jurisdicţie
penală a diplomatului este consacrată în majoritatea legislaţiilor interne ale statelor.
Statul acreditar poate declara un diplomat persona non grata (dacă a încălcat legile) şi
poate cere rechemarea sa. În unele situaţii statul pe raza căruia diplomatul îşi
desfăşoară activitatea poate apela la aplicarea instituţiei expulzării.
Agentul diplomatic nu poate fi sancţionat contravenţional cu amendă. În cazul
comiterii unei contravenţii ce constă într-o abatere, agentul respectiv semnează un
raport pe care îl transmite şefilor ierarhici, acesta ajungând la Ministerul de Interne.
Ministerul de Interne întocmeşte o notă pe care o înaintează ambasadei respective, în
notă fiind menţionate abaterile comise.
Imunitatea de jurisdicţie civilă presupune că nu este admis că un diplomat să
fie acţionat în faţa unei instanţe civile. Nu se admite nici să fie citat ca martor.
Diplomatul care are imunitate poate refuza să depună reclamaţia ca martor.
În materie civilă sunt următoarele excepţii: atunci când cauza civilă se referă la
un imobil proprietate personală a diplomatului, el poate fi citat şi obligat să se
prezinte la instanţa civilă;în caz de succesiune când diplomatul este executor
testamentar, administrator său moştenitor ori legatar cu titlu particular; atunci când
diplomatul desfăşoară în statul acreditar o profesie liberă sau o activitate particulară.
Potrivit Convenţiei de la Viena, diplomatul nu poate desfăşura activităţi profesionale
cu caracter comercial sau altele din care să obţină câştig.
Agenţii diplomatici se bucură de imunitate absolută de jurisdicţie penală şi de
imunitate de jurisdicţie civilă, cu excepţia acţiunilor imobiliare când proprietatea este
cu titlu privat, acţiunilor referitoare la succesiune, acţiunilor privind activitatea
profesională sau comercială privată a agentului şi fată de nici o cerere
reconvenţională direct legată de cererea principală când agentul diplomatic însuşi
înaintează o acţiune civilă (pentru a asigura egalitatea părţilor în proces).
122
Privilegiile diplomatice constituie, de asemenea, un tratament special datorat
agenţilor diplomatici, conţinutul lor constând în beneficiul la unele facilităţi
determinate de prestaţii speciale şi se exprimă în acordarea de către statul de reşedinţă
a unor înlesniri excepţionale şi care au un conţinut, în principal, pozitiv, neimplicând
în mod necesar, o activitate specială din partea beneficiarilor.
Experţii în drept internaţional, ca şi cei din domeniul academic au analizat şi
evaluat ce anume stă la baza limitării prerogativelor absolute şi exclusive ale statului
pe care le include jurisdicţia sa teritorială, ce justificare poate fi adusă pentru a face
că mecanismul care materializează jurisdicţia teritorială statală să fie oprit în
funcţionarea lui, atunci când este vorba de misiunile diplomatice şi membrii acestora,
care sunt criteriile care au fost hotărâtoare la acordarea acestui tratament, categoriile
de persoane care beneficiază de acest tratament, precum şi întinderea acestui
tratament.
Există mai multe teorii privind fundamentarea – justificarea imunităţilor şi
privilegiilor de care se bucură un agent diplomatic; aceasta fundamentare teoretică a
variat de la o epocă la alta. Teoria extrateritorialităţii ambasadorului, aceea a
carasterului său reprezentativ, aceea a interesului funcţiunii, precum şi cea a
“convenţiei tacite” între guvernul acreditar au fost invocate, când separat, când
împreună, pentru justificarea imunităţii de jurisicţie. Rezultatul acestor evasluări
teoretice poate fi mai uşor de interpretat pornin de la teoriile amintite ce să află la
baza instituţiei imunităţii şi privilegiilor.
Teoria extrateritorialităţii reprezintă teoria cea mai importantă din istoria
doctrinelor, care a fundamentat, a justificat imunităţile şi privilegiile diplomatice şi
inspirat multe practici şi proiecte de codificare. Teoria aparţine lui Hugo Grotius şi se
bazează pe observaţia că ambasadorul nu este ţinut să respecte legea străină a ţării
unde el îndeplineşte o misiune, întrucât, susţine el, acesta este considerat că n-a
părăsit niciodată ţara sa, întrucât funcţiile pe care le exercită în statul acreditar sunt
realizate la fel cum ar fi în propria ţară. Ambasada este considerată ca o părticică din
123
teritoriul naţional şi, ca atare, ambasadorul nu face decât să respecte legea ţării pe
teritoriul căreia se află, care este cea a statului său.
Aplicarea acestei ficţiuni poate da naştere uneori la abuzuri din parte
reprezentanţilor diplomatici. Ea reprezintă, aşadar, o ficţiune inutilă şi periculoasă,
pentru că ar justifica arbitrariul, deoarece o misiune diplomatică ar putea îndeplini, la
sediul său, orice acte, licite în statul său – cum ar fi spionajul – fără a încălca legea
statului acreditar. Doctrina a fost serios criticată, fiind astfel şi abandonată.
O altă teorie care a fost pusă la baza imunităţilor şi privilegiilor diplomatice
este aceea a caracterului reprezentativ al trimisului său sau aceea a substituirii de
suveranitate – trimisul fiind considerat un alter ego al suveranului – conform acestei
teorii, agentul diplomatic, ca reprezentant al unui stat suveran, se substituie statului
trimiţător şi deci, imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului său, care i-a
fost transferată.
Diplomatul îl reprezintă pe suveran, şeful statului, este agentul acestuia, iar
statul primitor este obligat să trateze trimisul într-un mod corespunzător cu
caracterului lui reprezentativ. Se consideră că orice ofensă dusă diplomatului era
ofensă adusă suveranului, iar pentru că un stat nu poate fi supus legilor altuia, se
ajungea la concluzia că nici diplomatul nu poate fi supus legislaţiei statului de
reşedinţă. Această părere nu mai poate fi susţinută în timpurile moderne, întrucât
diplomaţii nu mai reprezintă pe şeful de stat – chiar dacă ambasadorii sunt numiţi de
acesta – ci statul, a cărui politică sunt obligaţi să o urmeze.
Pe de altă parte, natura raporturilor de reprezentare între diplomat şi statul pe
care îl reprezintă nu este de subrogare, cum în mod implicit face teria reprezentării.
Diplomatul are, într-adevăr dreptul de reprezentare generală a statului, în numele
căruia acţionează, dar el îndeplineşte sarcini concrete primite de la guvernul său, în
temeiul unor reguli care sunt de drept edministrativ, nefiind o substituire.
Pornind de la ideea ca un reprezentant diplomatic nu va putea exercita funcţiile
sale dacă nu este independent faţă de statul de reşedinţă,teoria necesităţii funcţionale,
124
mai simplă şi mai raţională, corespunde mult mai bine stadiului actual al relaţiilor
internaţionale; legând acordarea privilegiilor şi imunităţilor de îndeplinirea funcţiilor,
doctrină şi practica sunt capabile să preîntâmpine anumite abuzuri.
Doctrina imunităţii funcţionle pare să fie singura bază practicabilă pentru
imunităţile diplomaţilor în special, dacă avem în vedere practica modernă a statelor.
În ciuda lacunelor sale, teoria necesităţii funcţionale este considerată ca fiind cea mai
convenabilă ca bază a unei convenţii internaţionale multilaterale menite să consacre
minimul de imunităţi şi privilegii de care agentul diplomatic trebuie să beneficieze.
Relaţiile internaţionale au constituit un domeniu în care reciprocitatea a jucat
dintotdeauna un rol important. Se pune, aşadar, problema dacă imunităţile şi
privilegiile diplomatice nu au la bază unul din principiile cu aplicaţie fundamentală în
relaţiile internaţionale şi în dreptul internaţional, şi anume, principiul reciprocităţii
sau, cel puţin, dacă principiul reciprocităţii nu are vreun efect în această materie.
Potrivit articolului 47 din Convenţia de la Viena 1961 nu se consideră
discriminare: faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile
prevăzute în Convenţie pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii
sale din statul acreditant (punctul 2a) şi posibilitatea să unele state îşi asigură în mod
reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut
de dispoziţiile prezentei convenţii.
Statele pot, convenţional, să stabilească imunităţi şi privilegii mai mari decât
cele cuprinse în Convenţia de la Viena din anul 1961; ele pot însă hotărî restrângerea
lor, numai dacă nu este asigurată reciprocitatea; aşa cum, statele în condiţii de
reciprocitate, pot restrânge unele imunităţi şi privilegii dacă o situaţie de excepţie ar
impune-o. Concluzia este că se poate ajunge la practici dicriminatorii supărătoare,
diplomaţii dintr-o ţară bucurându-se de privilegii diferenţiate. Doctrina a criticat o
asemenea soluţie, arătând că în contextul modern al societăţii internaţionale, aplicarea
principiului reciprocităţii în ceea ce priveşte drepturile minime ale unui trimis nu pare
să contribuie la menţinerea unor mai bune relaţii internaţionale.
125
Beneficiarii imunităţilor şi privilegiilor diplomatice sunt aşa-numiţii agenţi
diplomatici şi personal al misiunilor diplomatice: şeful de misiune şi membrii
personalului diplomatic-consilieri, secretari, ataşati- precum şi membrii familiilor lor;
membrii personalului administrativ şi tehnic şi membrii familiilor lor; membrii
personalului de serviciu; personalul domestic.
Şeful de misiune – ambasadorii, miniştrii plenipotenţiali beneficiază în egală
măsură de imunităţi şi privilegii, diferenţa între clase reducându-se la aspecte de
ordin protocolar şi neavând nici o implicaţie cât priveşte existenţa şi cuantumul
imunităţilor şi privilegiilor diplomatice. Prin urmare, oricare ar fi rangul său titlul
reprezentantului diplomatic – ambasador, trimis, ministru plenipotenţial, nunţiu,
însărcinat cu afacerri, high commissoner, ş.a. – statul acreditar are întotdeauna
aceleaşi obligaţii faţă de statul acreditant cât priveşte tratamentul reprezentantului
respectiv, iar distincţia de rang sau titlu are relevanţă numai în ce priveşte aspectele
de precădere şi etichetă.
În categoria agenţilor diplomatici intră, în afară de şeful de misiune, ministru –
consilier, consilierul, secretarul I, secretarul II, secretarul III şi ataşaţii diplomatici,
precum şi ataşaţii cu probleme de specialitate ca ataşatul militar, ataşatul comercial,
ataşatul de presă, ataşatul ştiinţific, ataşatul financiar, ataşatul pentru agricultură,
ataşatul cu probleme de muncă, ş.a.; cu condiţia ca statul acreditant să le fi acordat un
rang diplomatic, iar numele lor să fi fost incluse pe lista Corpului diplomatic de statul
acreditar.
Pentru ca un agent diplomatic să beneficieze de toate imunităţile şi privilegiile
diplomatice, trebuie să nu fie cetăţean al statului acreditar şi să nu aibă domiciliul pe
teritoriul acestui stat.
Membrii personalului administrativ şi tehnic au un statut diferit de cel al
diplomaţilor. Problema privilegiilor şi imunităţilor personalului tehnic şi
administrativ este foarte complicată în dreptul diplomatic şi nu se poate spune că
până la Convenţia de la Viena, ar fi existat reguli precise în această materie. În fapt,
126
practica a variat considerabil – atât în ce priveşte persoanele care fac parte din această
categorie, cât şi în ceea ce priveşte privilegiile care se acordă – şi singurul punct
asupra căruia practică şi doctrina par să fi fost de acord, este acela că un membru al
personalului administrativ şi tehnic este un agent de execuţie care nu este deci,
învestit cu o atribuţie având caracter diplomatic – nefiind înscris pe lista diplomatică
şi nefăcând parte din Corpul diplomatic.
După cum a constatat Comisia de drept internaţională nu există – sau nu a
existat – uniformitate în practica statelor în stabilirea modului în care membrii
misiunii trebuie să beneficieze de privilegii şi imunităţi.
Textul Convenţiei de la Viena adoptat cu prilejul Conferinţei prevede în
articolul 37 alineat 2: membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii,
precum şi membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective,
beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat
reşedinţa permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolul 29 – 35,
dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar menţionată la
paragraful 1 al articolului 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării
funcţiilor lor.
Privilegiile personalului particular consfinţeau, în trecut, existenţa concepţiei
că servitorii particulari fac pate din suita diplomaţilor şi în consecinţă, pentru a fi puşi
la adăpost de orice urmărire, trebuia să beneficieze de acelaşi statut ca aceştia.
Convenţia de la Viena a admis că membrii personalului de serviciu particular
trebuie să se bucure de beneficiul privilegiilor fiscale pentru salariile pe care le
primesc, precum şi de cel al scutirii de la obligaţiile care există în materie de
securitate socială; de asemenea, Convenţia a mai îmbrăţişat şi o soluţie susţinută de
numeroasele state potrivit căreia în exercitarea jurisdicţiei sale, statul acreditar va
trebui să evite a stânjeni îndeplinirea funcţiilor misiunii.
Membrii familiei unui agent diplomatic care sunt cetăţeni ai statului acreditar
sau numai rezidenţi permanenţi pe teritoriul acestuia nu se bucură de nici un
127
privilegiu pentru că ei urmează condiţia soţului care nu posedă decât privilegii
referitoare la funcţiile sale – prima limitare fiind dată de condiţia membrului de
familie al unui membru al misiunii diplomatice -; aceeaşi soluţie restrictivă se va
aplica chiar dacă soţia ar avea cetăţenia statului acreditant sau a unui stat terţ.
Curierul diplomatic nu are calitate diplomatică; însă, există o raţiune de a i se
acorda un anumit tratament, pentru că este purtătorul sau însoţitorul unor documente
sau corespondenţă diplomatică; dată fiind importanţa activităţii sale – asigurarea
secretului corespondenţei misiunilor diplomatice – statele sunt de acord că purtătorul
acestei corespondenţe diplomatice nu trebuie să constituie în nici un mod, obiect de
constrângere sau de arestare – astfel încât, inviolabilitatea de care se bucură agentul
diplomatic se extinde şi asupra curierului diplomatic. Inviolabilitatea personală a
curierului diplomatic este absolută în sensul că nu se limitează numai la execitarea
funcţiilor sale, ci acoperă de asemenea şi periodele care există între două călătorii –
când nu se află efectiv în posesia valizei diplomatice.
Articolul 27, paragraful 5 din Convenţia de la Viena prevede că: “Curierul
diplomatic este ocrotit în exercitarea funcţiilor sale de statul acreditar”; o garanţie
asemănătoare există pentru curierul diplomatic şi pe teritoriul unui stat terţ: “Ele
acordă curierilor diplomatici, cărora li s-a acordat o viză de paşaport, dacă această
viză ar fi cerută; şi valizelor diplomatice în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi
ocrotire pe care statul este ţinut să le-o acorde” – art. 40, paragr.3. De aceleaşi
garanţii beneficiază şi curierul diplomatic ad-hoc pe timpul cât este purtătorul valizei
diplomatice: “Statul acreditant sau misiunea poate nummi curieri diplomatici ad-hoc.
În acest caz, dispoziţiile paragrafului 5 al prezentului articol vor fi de asemenea
aplicabile, sub rezerva că imunităţile pe care le menţionează vor înceta să se aplice de
îndată ce curierul a remis destinatarului valiza diplomatică pe care o are în grijă” –
art. 27 paragr.6.
128
Inviolabilităţile diplomatice constau în inviolabilitatea personalului diplomatic,
inviolabilitatea localului reprezentanţei diplomatice, inviolabilitatea arhivei, cât şi
inviolabilitatea altor bunuri.
În ceea ce priveşte inviolabilitatea personalului diplomatic, statul acreditar are
obligaţia de a se abţine de la orice constrângere împotriva unui diplomat. Se bucură
de inviolabilitatea diplomatică şi curierii diplomatici. Art. 30 din Convenţia de la
Viena prevede că persoana agentului diplomatic este inviolabilă, ca şi locuinţa,
documentele şi bunurile acestuia. Statul pe teritoriul căruia se află reprezentanţe
diplomatice şi diplomaţi are obligaţia să acorde protecţie.
Inviolabilitatea localului reprezentanţei diplomatice (sediului misiunii
diplomatice) se referă la sediul şi locuinţele agenţilor diplomatici. Nu se poate
pătrunde în aceste locuri decât cu aprobarea şefului misiunii diplomatice. Localurile
misiunilor diplomatice sunt inviolabile, cât şi locuinţele particulare ale diplomaţilor.
Inviolabilitatea sediilor misiunilor diplomatice este consacrată în dreptul intern
al statelor, ceea ce nu dă dreptul ca sediul să fie folosit în alte scopuri. Misiunile
diplomatice trebuie să respecte legislaţia în materie sanitară, de construcţii etc.
Inviolabilitatea se referă în cazul ruperii de relaţii diplomatice; rechemării
temporare sau în cazul unui conflict armat. În aceste cazuri statul pe teritoriul căruia
se află reprezentanţa diplomatică ia măsuri să asigure paza, ordinea să nu permită
invadarea sau deteriorarea sediilor şi locuinţelor.
Inviolabilitatea arhivei este o problemă importantă prevăzută de Convenţia de
la Viena. Statul pe teritoriul căruia se afla arhiva are obligaţia să o protejeze
împotriva oricăror atentate. Arhiva se compune din totalitatea documentelor şi
registrelor incluzând mobilierul aferent.Arhivele diplomatice sunt inviolabile în orice
moment şi loc s-ar afla.
Potrivit principiului inviolabilităţii altor bunuri, adică corespondenţei,statul pe
teritoriul căruia se află o reprezentanţă diplomatică are obligaţia de a permite şi
proteja libertatea de comunicare a acesteia cu statul de care aparţine. Ambasadele au
129
dreptul de a folosi corespondenţă cifrată şi curieri diplomatici, cât şi dreptul la
folosirea unui post de radio cu acceptul statului respectiv. Statul acreditar are
obligaţia de a nu viola secretul corespondenţei oficiale a misiunilor diplomatice şi
nici valiza diplomatică. Valiza diplomatică nu este supusă controlului vamal. Se
poate face control numai atunci când sunt date şi informaţii complete că aceasta
ascunde droguri sau alte substanţe interzise.
Imunităţile şi privilegiile diplomatice decurg din principiul fundamental
potrivit căruia statele au controlul asupra teritoriului şi persoanelor care locuiesc pe
acest teritoriu.
Acest principiu fundamental al dreptului international creează şi nevoia pentru
imunităţi şi privilegii, pentru că în cazul în care nu ar exista o asemenea instituţie,
agenţii diplomatici ar fi şi ei supuşi controlului statului pe teritoriul căruia îşi
desfăşoară activitatea generând dificultăţi în activitatea desfasurata.
Dar, o misiune diplomatică nu şi-ar mai putea exercita funcţiile şi deci, justifica
existenţa ei; ca atare, trebuie să i se creeze, ei şi membrilor ei, minimum necesar de
condiţii - acele imunităţi şi privilegii care alcătuiesc ceea ce în mod curent se înţelege
prin statut diplomatic. Acest statut are ca efect scoaterea diplomaţilor de sub
autoritatea şi competenţă judiciară a statului acreditar şi le oferă condiţiile necesare
pentru funcţionarea lor.
Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice constituie garanţia activităţii
diplomatice însăşi pentru că, fără acordarea de imunităţi şi privilegii, care crează
pentru agenţii diplomatici acea condiţie juridică de natură să le asigure libertatea
deplină şi securitatea necesară, exercitarea funcţiilor de către aceştia nu ar avea loc;
constituind aşadar instituţia ce ocupa un loc central în cadrul dreptului diplomatic.
130
3. Dreptul consular
135
ordinea interna a statului trimitator, a unui stat tert sau chiar in ordinea statului de
resedinta .
Bibliografie:
1) R.Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol.I, ed.2, Ed. C.H.Beck,
București, 2010.
2) A.Năstase, B.Aurescu, C.Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2009
3) D.Popescu, A.Nastase, F.Coman, Drept internațional public, ed. revăzută și
adăugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994.
4) Gh.Moca, M.Duțu, Drept internațional public, vol.I, Ed.Universul Juridic,
București, 2008.
Teste de evaluare a cunoştintelor
7) Ambasada este.....................................
136
8) Enumerati functiile misiunilor diplomatice.
137
MODULUL XIII
Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale
1. Noţiunea de diferend
2. Mijloacele politico-diplomatice
3. Mijloacele cu caracter jurisdicţional
1. Noţiunea de diferend
Convenţia I-a de la Haga din 1907 este primul act de codificare, parţială, a
normelor dreptului internaţional public referitoare la unele mijloace paşnice de
soluţionare la diferendelor internaţionale, cum sunt: bunele oficii, mediaţiunea,
comisia, internaţională de anchetă şi arbitrajul internaţional.
Principiul că statele trebuie să soluţioneze diferendele dintre ele numai prin
mijloace paşnice a apărut în Pactul Briand - Kellog de la Paris, din 27 august 1928.
Acest pact este prima reglementare de drept internaţional a principiului soluţionării
diferendelor internaţionale numai prin mijloace paşnice.
Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi mijloacele
concrete de rezolvare sunt rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice a relaţiilor
dintre state şi a dezvoltării şi perfecţionării instituţiilor şi normelor de drept
internaţional.
Reglementarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale este strâns legată
de preocupările vizând excluderea războiului din viaţa societăţii, de interzicerea
folosirii forţei şi a ameninţării cu forţa în relatiile internaţionale, precum şi a
combaterii terorismului internaţional, acesta din urmă devenit un real pericol
împotriva umanităţii.
La nivel regional, principiul soluţionării paşnice a diferendelor a fost enunţat în
cadrul Conventiei europene pentru soluţionarea paşnica a diferendelor din 1957
adoptata în cadrul Consiliului Europei.
138
Denumite generic, diferende internaţionale, aceste contradicţii de interese, au
dus deseori la conflicte violente cu urmări dintre cele mai grave asupra comunităţii
internaţionale. Într-o altă accepţiune, diferendul înseamnă o neînţelegere, un dezacord
sau litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept, pretenţie ori interes.
Deşi diferendele internaţionale pot fi atât de natură politică, cât şi juridică,
Statutul Curtii Internaţionale de Justiţie stabileşte ca diferendele de ordin juridic
trebuie să fie supuse de parti Curtii Internaţionale de Justiţie, în conformitate cu
dispoziţiile Statutului Curţii.
Un aspect important este legat de caracterul facultativ al mijloacelor paşnice de
soluţionare a diferendelor, căci statele pot sa aleaga în mod liber soluţia rezolvarii
unui diferend aparut intre ele. În cazul în care nu se ajunge la o solutie comuna între
parţi, se poate încercă un alt mijloc de soluţionare paşnica.
Prin diferend internaţional se mai are în vedere o neînţelegere, o opoziţie între
două sau mai multe state care au atins stadiul în care părtile şi-au format pretenţii sau
contrapretentii şi care constituie un element de tulburare a relaţiilor dintre ele .
Diferendele internaţionale se pot naşte nu numai între state, ci şi între acestea şi
organizaţii internationale sau numai intre organizatii internationale. Curtea
Permanenta de Justitie Internationala a definit diferendul international ca un dezacord
asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, o contradictie, o opozitie de teze juridice
sau de interese intre doua parti .
Între posibilele diferende internaţionale, o importanţă deosebita o reprezinta
situatiile internationale care ar putea duce la incalcarea pacii . Carta ONU prin art. 34
stabileste in acest sens, dreptul Consiliului de Securitate de a ancheta orice diferend
sau orice situatie care ar putea duce la frictiuni internationale sau ar putea da nastere
unui diferend, in scopul de a stabili daca prelungirea diferendului sau situaţiei ar
putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
139
Mijloacele paşnice de drept internaţional pot fi clasificate în două categorii:
mijloace diplomatice şi politice şi mijloace jurisdicţionale. În practică, mijloacele
bazate pe constrângere sunt considerate o categorie aparte.
2. Mijloacele politico-diplomatice
140
Carta ONU în art.33 nu enumera expres bunele oficii, enumerarea din acest
articol nu este exhaustiva, întrucît se precizează că părţile pot recurge şi la orice alte
mijloace paşnice la alegerea lor.
Bunele oficii se deosebesc de negociere prin faptul că presupun participarea
unui tert, dar numai în scopul aproprierii părţilor la diferend, pentru derularea
negocierilor directe. Prin urmare, tertul care îşi ofera bunele oficii nu are decat un rol
premergator solutionarii diferendului, el neavând dreptul să participe la tratative .
Astfel, bunele oficii reprezintă astfel demersul întreprins pe langa statele părţi
la un litigiu de catre un tert care poate fi un stat sau organizatie internaţională, din
proprie initiaţivă sau la cererea partilor, cu scopul de a convinge statele litigante să îl
rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Deşi au un caracter facultativ, bunele oficii
pot fi folosite cu succes in rezolvarea unor situaţii posibil conflictuale, ceea ce a
determinat Conferinţa de pace de la Haga din anul 1907 ca, prin Convenţia adoptată,
să constate că părţile socotesc util şi de dorit ca una sau mai multe puteri străine
conflictului să ofere din proprie iniţiativă, pe cât împrejurarile permit, bunele oficii
sau mediaţiunea lor statelor în conflict.
Trasăturile şi funcţiile lor sunt astfel similare cu cele ale negocierilor,
înscriindu-le în aceeasi categorie de metode diplomatice, neformale şi
nejurisdiscţionale. Sub aspectul scopului, bunele oficii urmăresc numai începerea sau
reluarea negocierilor, ele se încheie în momentul cand părţile se aşează la masa
trativelor, bunele oficii apar ca având caracter procedural, nu privesc fondul litigiului.
În rezolvarea diferendului, medierea înseamnă participare activă a terţului în
negocieri, el poate oferi sfaturi şi propuneri în vederea soluţionării conflictului ,
acţiunea negociatorului se încheie numai dupa ce s-a ajuns la un rezultat final.
În doctrina s-a definit medierea ca fiind acţiunea unui terţ, stat, organizaţie
internaţionala sau chiar o personalitate recunoscuta, prin care se urmareste crearea
atmosferei necesare desfăşurarii negocierilor între părţile la diferend şi oferirea
directa a serviciilor terţului penntru găsirea soluţiilor favorabile părţilor.
141
În fapt, marile puteri au folosit deseori medierea spre a propune soluţii
favorabile lor. În asemenea cazuri este vorba despre încalcari ale principiilor de drept
internaţional, dar nu despre o modificare a caracterului facultativ al medierii .
Procedura desfasurarii medierii nu este reglementata de dreptul internaţional,
ea fiind stabilită de parţi împreuna cu mediatorul în ceea ce priveste locul, termenele,
desfăşurarea sedinţelor, caracterul oral sau scris al dezbaterilor, sedinţe comune sau
separate.
În cadrul anchetei internaţionale tertul are scopul de a verifica starea de fapt
care sta la baza acestuia, căci aceste comisii de ancheta sunt alcatuite pe baza unui
acord între partile diferendului, prin care se stabileşte componenta comisiei şi
obiectul activităţii acesteia.
Primele codificări ale anchetei internationale s-au realizat la Haga în cadrul
Conferintele din 1899 şi 1907, prin care se limitează aplicarea acestui mijloc la
disputele internationale care nu implica onoarea si nici interesele esentiale ale
statelor, şi care decurg din diferente de opinii asupra unor stări de fapt.
Comisia internaţională de ancheta se poate constitui de părţile în diferend prin
acord expres pentru anchetarea unei situaţii determinate sau printr-un tratat anterior,
situaţie în care comisia va avea un caracter permanent.
Părţile la diferend sunt obligate să furnizeze orice informaţii necesare activităţii
comisiei de ancheta. Comisia internaţională de ancheta finalizează acţiunea printr-un
raport-concluzii adoptat cu majoritatea voturilor membrilor, raport pe care îl prezintă
părţilor la diferend, acestea putînd să ţină sau să nu ţină seama de concluziile
comisiei.
Concilierea internaţională este un mijloc politico-diplomatic de soluţionare
paşnică a diferendelor internaţionale, apărut mult mai târziu în pratica convenţională,
deşi unele elemente proprii concilierii se întilnesc şi la mediere şi ancheta, fiind o
combinare între acestea. Investigarea cauzelor disputei ca trasatura proprie a
142
concilierii, se realizeaza de către un organ independent, şi nu de catre un tert care
acţioneaza ca un mediator.
Convenţia de la Haga din 1907 nu consacră instituţia concilierii, ci aceasta a
fost introdusă în raporturile dintre state, prin tratate bilaterale, şi anume tratatele
Bryan încheiate în anii 1913 şi 1914. Elementul nou în aceste tratate îl reprezenta
faptul ca statele aflate în conflict, alegeau persoane particulare de comun acord,
acestea nefiind investite cu autoritate politică proprie.
143
guvernul american acuzase guvernul britanic de a-şi fi încălcat obligaţiile sale de
neutralitate, permiţând navelor (şi a navei Alabama) insurgenţilor sudişti.
Arbitrajul international are un caracter judiciar, căci presupune existenţa unui
organ arbitral care trebuie să pronunţe o hotârăre judecătorească obligatorie conform
principiului pacta sunt servanda (deci nu se poate vorbi aici de diplomaţie);
consensual, acordul părţilor este absolut necesar pentru recurgerea la arbitraj; limitat,
fiind excluse anumite categorii de diferende (politice etc.); suplu, căci procedura se
stabileşte pe baza unor reguli simple, care depind de regulile compromisului şi de
calitatea arbitrilor.
Fundamentul juridic al arbitrajului constă în compromisul de arbitraj care
reprezintă actul prin care doua state convin să supuna soluţionarea unor diferende
unuia sau mai multor arbitri, organzind în detaliu, de comun acord procedura ce
urmeaza a fi aplicata în soluţionare.
Anumite probleme referitoare la arbitraj au început în acea perioada sa intre în
Comisia de drept internaţional a ONU, care în 1953 şi 1958 a întocmit două proiecte
succesive care să prevada principiile referitoare la obligaţia de a recurge la arbitraj,
constituirea şi competentele tribunalului ad-hoc, sistemul probator şi procedura
organelor arbitrale. Unele dispoziţii din proiect au fost însă criticate de un mare
numar de state, astfel ca în 1958 s-a emis doar un "Model de reguli asupra procedurii
arbitrale adoptat prin Rezoluţia Adunării generale 1262 (XIII), orientativ pentru
statele interesate.
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională care a fost creată în 1920 şi a
funcţionat între 1922 - 1939, în baza Pactului Societăţii Naţiunilor, iar Curtea
Internaţională de Justiţie este succesoarea acesteia.Rolul ei este de a solutiona
diferendele dintre state si de a acorda avize consultative calificate în orice problema
juridică la cererea Adunarii Generale şi Consiliului de Securitate ori a altor organe şi
instituţii specializate ale ONU. Aceasta înseamnă ca statele nu pot cere avize
consultative, ci doar Adunarea Generală a ONU.
144
Înfiinţarea, organizarea si functionarea Curtii Internaţionale de Justiţie este
stipulată de Carta ONU care cuprinde Statutul CIJ, la care se adaugă Regulamentul
Curtii adoptat în 1946. Conform Statutului Curtii Capitolul II art.34 pct.1 numai
statele pot fi parti în cauzele supuse Curtii. În prezent orice stat membru in ONU are
dreptul de a apela ca parte la jurisdictia Curtii. Statele părţi la Statutul CIJ sunt
obligate să respecte hotârările acesteia, în caz contrar cealaltă parte putându-se adresa
Consiliului de Securitate.
Judecătorii nu reprezintă guvernele lor, ci acţionează ca autorităţi
independente. Curtea hotâreşte cu majoritate, iar la acelaşi număr de voturi, hotareste
votul preşedintelui.
Curtea ţine cont de convenţiile în vigoare, ce corespund dreptului internaţional
comun şi conform fundamentelor de drept generale. La stabilirea normelor de drept,
se folosesc hotărârile judecătoreşti date şi doctrina autorilor cunoscuţi din diferitele
state ca mijloace auxiliare.
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Generală ONU şi Consiliul de Securitate şi a
altor organe şi instituţii ale ONU, în număr de 15 judecători pe termen de 9 ani,
indiferent de cetăţenie, care trebuie să fie persoane cu înalte calităţi morale şi să
îndeplinească în ţara lor condiţiile pentru a ocupa cele mai înalte funcţii judiciare sau
care sunt jurişti cu o competenţă recunoscută în dreptul internaţional public.
Hotărârea se face cunoscută într-o şedinţă publică, iar în cazul în care o parte
litigantă nu acceptă hotararea Curţii, cealalata parte poate să se adreseze Consiliului
de Securitate al ONU. Curtea îţi îndeplineşte obligaţiile sale, dar la cererea părţilor ea
poate să-şi formeze camere speciale.
În timp ce alte organe ONU în mod nemijlocit pot oferi doar recomandări,
Consiliul de Securitate conform prevederilor Capitolului VII al Cartei ONU poate lua
hotărâri şi măsuri cu efect obligatoriu pentru statele membre în cazul unei amenintari
sau atac împotriva pacii şi în cazul actelor de agresiune. Hotararile Consiliului de
Securitate nu se supun de fapt nici unui control de drept eficient. Membrii Consiliului
145
de Securitate sunt reprezentaţi din cele 5 state membre permanente (Franta, Anglia,
Rusia, Statele Unite ale Americii, China), care la adoptarea unei rezoluţii au un drept
extins de veto de unde şi denumirea lor de puterile de veto, şi 10 state membre
nepermanente.
Carta ONU acordă Secretarului General dreptul de a atrage atenţia Consiliului
de Securitate asupra oricărei situaţii care poate pune în pericol menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale. Trebuie menţionat că printre acţiunile Secretarului General
se numără îndeplinirea anumitor misiuni încredinţate de Adunarea Generală sau de
Consiliul de Securitate cum ar fi negocieri, asistenţa, anchete. Secretarul General
poate fi însărcinat cu punerea în practica a unei înţelegeri intervenite între state.
Să ne reamintim...
146
Negocierile sunt considerate ca fiind o modalitate bine definită din punct de vedere
procedural.
• Medierea presupune, de asemenea, intervenţia unui terţ, care poate fi un
stat, o organizaţie internaţionala sau o persoana fizica. Terţul, de aceasta data,
participa la negocieri şi face propuneri referitoare la felul în care se poate soluţiona
conflictul. Propunerile terţului nu sunt însă obligatorii pentru părţile aflate în
diferend.
Bibliografie:
1) R.Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol.I, ed.2, Ed. C.H.Beck,
București, 2010.
2) A.Năstase, B.Aurescu, C.Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2009
3) D.Popescu, A.Nastase, F.Coman, Drept internațional public, ed. revăzută și
adăugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994.
4) Gh.Moca, M.Duțu, Drept internațional public, vol.I, Ed.Universul Juridic,
București, 2008.
147
3) Carta ONU acordă Secretarului General dreptul de a atrage atenţia
Consiliului de Securitate asupra...
8) Medierea presupune...
148
CUPRINS
Introducere ................................................................................................................... 2
152