Devianta sociala si delicventa

În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale criminologiei,
fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii, iar în plan metodologic s-au elaborat şi
validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente antisociale,
identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de
grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului individual.

Împreună cu celelalte ramuri ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi propune să contribuie la
aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor infracţionale, a zonelor vulnerabile
ale acestora, pentru prevenirea, contracararea şi destrămarea lor.

Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o
anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural prescris
pentru toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune pentru toate conduitele sau
actele care nu corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod instituţionalizat, altele
se aplică prin mecanisme neoficiale, informale).

Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea afirma că
orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianţă.

Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta are o sferă mult
mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi “devianţă penală”),
deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente
acceptat şi dezirabil (Rădulescu, 1994).

Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziţia

standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social.
Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranţă al
societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de stabilitatea
vieţii sociale.

Devianţa nu poate fi înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de contextul social. Fiind
intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă un fenomen normal
în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat
ca o fiinţă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, el avînd uneori
rolul unui agent reglator al vieţii sociale (Durkheim, 1974). Devianţa, desemnând distanţarea semnificativă
de la normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat, într-o
anumită societate şi la un moment dat, are atât o semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi una pozitivă,
funcţională. În unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea societăţii. Cei din afara rândurilor îi
determină pe cei din “coloană” să fie mai uniţi. Altfel spus, devianţa consolidează conformarea,
sancţionează, certifică normalitatea.

Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură, de valorile şi normele care
sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de aceste abateri şi încălcări. De aceea, evaluarea
devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de conduită şi
terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de încălcarea acestora.

În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (infracţionalitatea sau criminalitatea),

care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal.
Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun adoptarea
unor sancţiuni negative, organizate, din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie
etc.).

Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea este
primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi
grupurilor.

Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de natură
statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi culturală (Banciu, 1995 ):

a).dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi
măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte şi crime, şi corelarea
acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;

b).dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale,
periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor
adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;

c).dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în

raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele
de reacţie socială faţă de diferitele delicte;

d).dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului

normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă
(răspunderea, discernământul etc.);

e).dimensiunea economică sau “costul crimei” - evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale diferitelor
delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor,
reparaţiei bunurilor etc.);

f).dimensiunea prospectivă – evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a delincvenţei, cât şi tendinţa
anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă;
g).dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu care este investită
delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din punct de vedere cultural, în
definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul de
periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau,
dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate şi variabilitate a culturilor implică deci,
comportamente eterogene din punct de vedere al semnificaţiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea,
binele sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele şi valorile grupului respectiv. ”Normalul” este
reprezentat de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face
parte individul.

Sistemul nostru penal utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de delict sau crimă. Prin articolul 17
din Codul Penal al României, infracţiunea este definită ca o “faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală “.

Din punct de vedere psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală deviantă, ce

constă în încălcarea unor norme codificate de către societate, manifestare cu conţinut antisocial, faţă de
care se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancţiuni penale (Popescu-Neveanu, 1978).

Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni psihologice cu

accent pe motivaţie, afectivitate, pe descifrarea personalităţii în ansamblul său.

A înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce trebuie să ne
conducă la diversificarea, nuanţarea şi individualizarea cantitativă şi calitativă a acţiunilor educative.

De asemenea, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale, de provenienţă, exercită presiuni diferite

cantitativ şi calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite individuale în privinţa rezistenţei
faţă de restricţii, fie ele morale sau legale.